Liderul autentic

de pPuține virtuți umane sunt mai rare și mai greu de cultivat decât autenticitatea. Dacă am încerca să i dăm o definiție, am constata că ea nu e chiar simplu de dat și că, așa cum se întâmplă adesea cu noțiuni care par larg înțelese la prima vedere, oameni diferiți o vor defini diferit. Dacă plecăm de la definiția de dicționar, ea se referă la proprietatea de a fi autentic, adică adevărat, real, de netăgăduit. Cu alte cuvinte, e însușirea de a fi cine ești, de a fi sincer cu tine dar și cu ceilalți în tot ceea ce te privește. Pare senzațional de simplu, ce ar putea fi mai la îndemână decât să ți îngădui să fii cine ești? În realitate, e ceva al naibii de greu de realizat.

Suntem ființe sociale și avem tendința de a ne măsura valoarea prin comparație cu ceilalți. Nu doar atât, dar avem și o nevoie puternică de a fi acceptați de ceilalți și integrați în grupuri diverse.

Combinația acestor nevoi profunde dă o presiune constantă, fie de adaptare, fie de dominare a celorlalți. Ea ne face să fim cu mult mai atenți la ce părem în ochii celorlalți și mult mai puțin atenți la ce suntem cu adevărat. Nevoile noastre, aspirațiile noastre, valorile noastre, devin astfel secundare în fața felului în care suntem priviți, acceptați, admirați sau judecați de cei din jur. Încet încet, sub această presiune continuă, ajungem să ne pierdem chiar pe noi, să devenim chiar în mintea noastră un personaj imaginar, o efigie, o proiecție adeseori idealizată, ajungem să ne mințim chiar pe noi. Când ceva din jurul nostru ne ridică observația că suntem altceva decât credem că suntem, intrăm într o disonanță puternică și mintea noastră caută cu disperare să găsească căi prin care să ne ferească de acest conflict interior.

Nu știu dacă ați observat, dar trăim într o cultură de oameni perfecți. Eu admir cu tărie oamenii care știu să și ceară iertare. Îi admir pentru că sunt rari. Vasta majoritate a celor pe care i întâlnesc, însă, fie în spațiul public fie în cel privat, sunt, cel puțin în ochii lor, perfecți. Ei nu greșesc niciodată. Am avut o scenă recent într un aeroport în care la controlul de securitate erau foarte puține tăvi din acelea de plastic unde să ți pui obiectele pentru scanare cu raze X. Noi toți așteptam să mai apară câte una ca să putem merge mai departe. Un om, aflat la câteva persoane în spatele meu, s a repezit, atunci când o astfel de tavă a fost adusă, să o ia el, înaintea tuturor. Am rămas mut de uimire, gestul nu avea niciun sens, nu făcea decât să îl întârzie și pe el și pe toți ceilalți, L am întrebat blând de ce nu și așteaptă rândul ca noi toți. La întrebarea mea a început să protesteze vehement că el nu a făcut nimic greșit, că nu a luat o înaintea nimănui, cumva eu eram cel în eroare. Nu e un caz izolat. Nu am auzit politicieni care au pierdut alegerile, au avut victorii incomplete. Nu am auzit de echipe sportive care au pierdut meciuri, adversarii și au dorit mai mult victoria. În general, nimeni nu greșește, nimeni nu face prostii, suntem perfecți. Dacă totuși le facem, pare o problemă de viață și de moarte să nu le recunoaștem în public și adesea nici măcar în privat, față în față doar cu oglinda. Știu foarte bine cum se simt cei care se comportă așa, pentru că m am comportat așa multe decenii din viața mea. Nu e deloc plăcut, e de a dreptul chinuitor. E ceva eliberator în a dobândi puterea de a fi tu însuți.

Problema cea mai mare a autenticității e că noi toți, autentic vorbind, suntem oameni imperfecți, cu lumini și umbre, calități și defecte, înălțări și căderi. Pentru a putea trăi autentic ar trebui, în primul rând, să fim confortabili cu acest amalgam de trăiri și trăsături care ne face cine suntem, să fim confortabili cu noi înșine. Într o cultură în care ceea ce pari e mai important decât ceea ce ești, a fi confortabil cu tine însuți a devenit o problemă aproape imposibil de surmontat. Pentru mulți oameni, chiar a fi confortabil cu tine însuți e privit ca o rețetă de plafonare și stagnare. A recunoaște public că ești o persoană imperfectă e văzută ca o formă de slăbiciune, e ca și cum ai trăi într o haită de lupi și semnele de slăbiciune pe care le impresiona pe ceilalți și de nevoia de a ne apăra statutul în ochii lor. El e cel care ne dă puterea de a ne urma propriul destin, de a ne permite să avem eșecuri din care să învățăm, pentru că eșecurile sunt ale acțiunilor noastre nu ale eului nostru autentic. Tot el ne permite să ne recunoaștem greșelile și să cerem iertare celor cărora le am greșit. Iertarea e un balsam pentru suflet și ne redă puterea de a încerca din nou. A fi confortabil cu cine ești e prima condiție pentru a accede la o mai bună versiune a ta, una motivată de nevoia de împlinire personală nu de cea de a străluci în ochii altora. Apoi, oamenii autentici sunt mult, mult mai atrăgători. Puterea de a fi cine ești nu e deloc decodată ca o slăbiciune, ci ca o manifestare de forță interioară, de curaj, de demnitate personală. Nu e sfidătoare, nu spune „ăsta sunt, cui nu i convine să scrie acasă”, ci e smerită, spune „ăsta sunt, cu bune și cu rele, de aici începe călătoria pentru o mai bună versiune a mea”.

Dintre toate calitățile posibile ale unui lider, pentru mine cel puțin, autenticitatea e cea mai importantă. Un lider autentic nu umple tot locul, pentru că știe că e imperfect și că rolul lui e să scoată ce e mai bun din ceilalți și nu să îi sufoce cu personalitatea lui. Un lider autentic e vulnerabil și nu se teme de asta. Un lider autentic își recunoaște greșelile și le împărtășește celorlalți pentru a i ajuta să nu le facă și ei. Un lider autentic nu are toate răspunsurile, nu vrea să aibă mereu dreptate, nu caută să facă pe ceilalți să facă lucrurile cum vrea ea sau el. În fine, un

ADRIAN STANCIU

Partener fondator și Decan la Bucharest International School of Management (BISM). Fost antreprenor și corporate executive, în prezent, Adrian Stanciu desfășoară și activitate de consultanță și coach, fiind specializat în: Diagnosticarea și gestionarea culturii organizaționale; Managementul schimbării; Dezvoltare organizațională; Instruire în management și leadership dai ar transmite celorlalți că ești vulnerabil și ți ar afecta poziția în ierarhie, până la a ți amenința supraviețuirea însăși. Sunt sigur că mulți dintre cei care citiți asta veți spune în sinea voastră că, de fapt, chiar așa stau lucrurile.

În realitate, însă, ele nu stau deloc așa. În primul rând a fi confortabil cu tine nu înseamnă deloc că te vei complace în acest confort, ci înseamnă, adesea, chiar contrariul. Această împăcare cu cine ești duce la un fel de pace interioară, la un echilibru cu lumea. Acest echilibru e eliberator, ne eliberează de sub povara de a duce vieți false, guvernate de nevoia de a lider autentic nu e nici modest, nici bombastic, e confortabil cu sine și cu lumea, își cunoaște valoarea, ca și limitele și, mai ales, își cunoaște menirea. Pentru că menirea liderilor e să țină vie în jurul lor nevoia de a reuși împreună, el e, ca și noi ceilalți, în slujba țelului comun.

„Dacă vrei să construiești o navă, nu pune oamenii să taie lemne, nu organiza munca și nu te apuca să dai ordine. În schimb, învață-i să tânjească după vastitatea fără sfârșit a mării”.

Antoine de Saint-Exupery