Divina Agonie by Catalin Florian

Cﾄフﾄネin Florian

Divina Agonie

2014

Now I am become death, Destroyer of worlds

J. Oppenheimer

Cﾄフﾄネin Florian

Divina Agonie -Poezii-

2014

Cuprins Eu scriu elegii, nu ode DEPRESIILE Depresie... Depresie de Ianuarie Depresie de August Depresie de Octombrie Depresie de toamnă Depresie de Decembrie ROMANTICA Romanța florii de cireș Romanța întunecată Eufonie cu parfum nocturn Romanța tragică Un trandafir Tragedie cu parfum de toamnă Crima perfectă ART NOIR Mephedrone Prin fum Amintirea viselor pierdute Anotimpul sinuciderii Cyclothymia Ego sum Cântec de lebădă Schizophrenia divinorum Scrisoare de adio Gânduri

3 6 6 7 8 9 10 11 15 15 16 17 18 19 20 21 24 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33

ABSTRACT Alb impur Antichrist Antipoezie Mozaic Coșmar Postsimbolism festiv Nazareth Pe aripi de înger decăzut EX UMBRA Poema ex umbra I Poema ex umbra II Poema ex umbra III Poema ex umbra IV Poema ex umbra V CAPITOLELE SINUCIDERII Capitolul 1: Nevroză Capitolul 2: Cădere psihică Capitolul 3: Tentativă de suicid Capitolul 4: Agonie, divină agonie BONUS Untitled 1 Untitled 2 Untitled 3 Untitled 4

36 36 37 38 39 40 41 42 44 48 48 49 50 51 52 54 54 55 56 57 60 60 61 62 63

Eu scriu elegii, nu ode. O introducere în suicidalism Hai să vorbim despre tristețe, depresie și sinucidere. Hai să vorbim despre lucrurile pe care nimeni nu vrea să le discute. Să ieșim pentru câteva momente din zona de confort optimistă, fantezistă și fericită și să pășim într-o zonă mai întunecată, dar realistă. Tristețea e prezentă în fiecare dintre noi. Oricât de multe reclame cu persoane care zâmbesc forțat am vedea, oricât de mult s-ar chinui emisiunile de divertisment să ne schițeze un zâmbet pe față, în interior suntem triști. Motivul pentru care segmentul divertismentului e atât de bine dezvoltat este tocmai faptul că oamenii sunt nefericiți și au nevoie de ceva care să-i facă să uite, temporar, de nefericirea lor. Dar nimeni nu-și va recunoaște tristețea. Vom pune măștile zâmbitoare, vom râde fals la glumele celor din jur, vom spune că nu ne deranjează singurătatea, lipsurile materiale sau spirituale, monotonia, rutina și vom ascunde adânc sentimentele negative. Îi vom minți pe toți și pe noi înșine că suntem bine, iar în acest timp, în sufletul nostru, tristețea se acumulează. Sporește și devine din ce în ce mai mare și mai puternică, asemeni unei infecții. Așa se naște depresia. Deja nu mai vorbim despre un sentiment, vorbim despre o boală. Ea se așterne peste tine ca o iarnă siberiană, înghețând orice gând fericit, orice urmă de bucurie. Îți transformă zilele însorite în nopți geroase și nu vrea să plece. Și nici emisiunile de divertisment și nici glumele celor din jur nu o vor face să dispară. Te vei considera blestemat, iar ura din tine va începe să crească. Ură față de fericirea semenilor, ură față de tot ce există, ură față de sine. Și în zadar vei căuta înțelegere și în zadar vei căuta să vorbești cu cineva. Nimeni nu vrea să discute despre depresie. Vei primi, în cel mai fericit caz, niște sfaturi seci, fără valoare, ți se va spune să gândești mai pozitiv și că îți va trece toată starea asta. Baliverne fără importanță pe care oamenii le spun când nu vor să-și încarce mintea cu problemele tale. Depresia va continua să se adâncească și va da naștere celui mai negru gând ce poate să apară în mintea unui om: sinuciderea. Văzută de mulți ca un act de egoism, o dereglare psihică, un gest necugetat, sinuciderea rămâne un subiect controversat, cu multe

aspecte. Ceea ce știu este că, în fiecare persoană depresivă, gândul acesta stă ascuns în umbră, otrăvind percepția asupra vieții și distrugând rațiunea. Dorește cineva să vorbească despre sinucidere? Nu. Nimeni nu vrea să iasă din zona de confort, nimeni nu caută să înțeleagă de ce astfel de lucruri se întâmplă, toți vor să păstreze aparențele și să își păstreze intactă lumea fantezistă. Dulci ape ale ignoranței, spălați-ne! Băgați-ne pe gât optimism și zâmbete false, ascundeți-ne tristețea sub o tonă de minciuni. Hai să mimăm fericirea și să blamăm pe cei nefericiți. Hai să evităm tristețea, depresia și sinuciderea. Însă, așa cum și în cele mai mizerabile noroaie se găsesc diamante sau aur, așa am descoperit inspirația și arta din spatele depresiei. Poezia sinuciderii. Așa s-a născut suicidalismul. Având rădăcini puternice în simbolism și preluând elemente din romantism, expresionism și post-modernism, suicidalismul se concentrează pe ideeile de moarte și sinucidere. În viziunea suicidalistă, viața e sinonimă cu depresia, moartea, motivul existenței și, în același timp, eliberarea din depresie, iar sinuciderea, poarta de acces către lumea morților. Autorul exprimă direct sau indirect sentimente puternice de tristețe, melancolie și lipsă de speranță pentru a trezi sentimente similare în sufletul cititorului și pentru a obține un răspuns emoțional de la acesta. Tonul este unul foarte sumbru și deseori apar noțiuni cu încărcătură simbolică precum îngerii, toamna sau culorile alb sau negru. Metaforic vorbind, suicidalismul este imaginea unui om aflat într-un parc pustiu într-o zi ploioasă de toamnă. Într-o mână ține o sticlă de alcool, iar în celalaltă un album cu poze pe care le privește melancolic. Lângă el, un pom în care atârnă un ștreang ce pare să-i facă o invitație către Lumea de Dincolo. Este o imagine de melancolie întunecată. Suicidalismul consideră melancolia sentimentul suprem. Amestec de tristețe, fericire, nostalgie, durere și dor, sentiment greu de definit. Ca să-l citez pe Victor Hugo: << melancolia este fericirea de a fi trist >>. Suicidalismul nu evită să vorbească despre tristețe, depresie și sinuciderii. Suicidalismul este expresia durerii mele sufletești. Suicidalismul este parcul tomnatic, ruginit, depresiv și abandonat în care să-ți plângi durerea.

Depresiile

Depresie...

Astăzi cerul s-a prăbuşit Transformându-se în mii de cioburi Astăzi zgomotul a fost anesteziat Pentru a face loc liniştii. Toate sentimentele au fost spulberate De vântul dezolării. Nu mai simt nimic... Doar confuzie şi durere Prea mare pentru copilării Prea mic pentru lumea celor mari Calc pe cioburile cereşti Şi nu simt nimic...doar confuzie şi durere. Ne-am născut din nimic Și în nimic ne vom întoarce Timpul e doar minciuna Care te face să crezi într-un viitor mai bun Zilele sunt xeroxate Orice răsărit aduce un apus Şi orice apus aduce un răsărit. Te îmbrăţişez, nimic Pe tine şi pe liniştea ta Lasă-mă singur în vântul dezolării Chiar dacă la exterior sunt viu În interior sunt în moarte clinică.

Depresie de Ianuarie Se aude un sunet de inimă frântă în dimineaţa asta Iar eu fumez pe balcon pierdut printre gânduri N-am chef sa scriu prostii în ziua asta, Dar sufletul o cere în repetate rânduri. O foaie albă, un pix negru, o cameră cenuşie şi grea Mă aşteaptă să scriu povestea de amor A unui El şi a unei Ea. Sărutări calde, mângăierea tandră Amurguri de vis cu miros de lavandă Îmbrăţişări pasionale în nopţi reci şi goale Zâmbetul Ei dulce în ploaia de petale Promisiuni şi declaraţii de iubire Şoptite romantic într-o toamnă târzie Aniversarea Ei, atunci când El I-a oferit drept cadou, sărutând-o, un inel. Dar foaia râmâne albă acestea Pentru că între noi n-a fost Cadou aş putea să-ţi ofer Cântată printre lacrimi de

nu am cum să le zic niciodată NIMIC! doar o simfonie îngeri în agonie.

mmmmmmmm Se aude un sunet de inimă frântă în dimineaţa asta Afară a început să ningă Nu am chef să fiu eu în ziua asta Las zăpada de Ianuarie durerea să mi-o stingă. 7

Depresie de August Au gust amar zilele de dor August palid, tragic, August muritor. Culorile verii dispar Și eu dispar ușor Mai depresiv, mai cinic, Mai neiertător. Nopţi albe... Melancolic, încep să delirez Nu mai pot dormi fiindc-am să visez Și mă voi trezi la fel de stingher Las strofele să plângă Într-un august prea mizer. Și-mi doresc doar o ploaie de vară Furtunoasă, rece, extraordinară O ultimă ploaie tămăduitoare Vara mi-e priveghi, norii-s bocitoare. Să plouă furios peste rănile ce dor Într-un august fără suflet August muritor.

dddd 8

Depresie de Octombrie M-am aşezat pe banca ruginită Ca să văd cum cad frunzele copacilor E frig şi norii se plimbă pe cer. În parc copiii se joacă de-a războiul Se lovesc puternic cu beţele Şi apoi plâng cu braţele învineţite. Anii se vor duce ca ţigara pe care o fumez Iar copiii veseli de azi vor deveni Adulţii plictisiţi de mâine. Suntem cu toţii sculptori şi modelăm realitatea Însă sculptura noastră e deformată De aceea căutăm să o retuşăm cu alcool Pentru a o face să pară capodoperă timp de câteva ore Monument falnic al tristeţii. Tristeţea... Sentiment inevitabil. Pune-ţi faţa zâmbitoare şi nu-i lăsa pe alţii Să-ţi vadă durerea Ascunde anxietatea, grijile Tristeţea provocată de Iubirea pe care nu ai primit-o niciodată. Mă fut în iubirea pe care nu am primit-o... Mă debarasez de toate dorinţele neîmplinite Ascultând corbii care cântă un blues macabru

Acompaniaţi de lătratul câinilor vagabonzi Octombrie cenuşiu... Norocul nostru e că ne-am născut Ghinionul nostru că n-am murit încă.

Depresie de Toamnă Amintiri pierdute-n fumul ţigării Iubire descompusă-n alcool Trenuri trec pe lângă mine Privesc în gol. Singur pe drum, îmi strig iubirea Răspunde-un blestemat ecou Toamna mă învăluie subit Mă pierd din nou. Versuri triste îmi sună-n cap Vântul adie ușor Metafora nefericirii Învăţ să mor. TE STRIG! Răspunde același trist ecou Un tren trece pe lângă mine Dezolant tablou! 10

Trenul duce la tine... Dar știu că acolo e doar moarte În fumul ţigării se pierd Speranţele mele deșarte. Îmi moare iubirea plângând În toamna de drame și ploi Amintirile se sting brutal În ochii mei îndureraţi și goi. Agonia mă învăluie duios Beat, privesc în gol De ce oare îmi strig iubirea Când ea mă-nvaţă să mor?

Depresie de Decembrie Realizez că am uitat să uit Când pe fereastră privesc haosul de afară Şi îmi revin în minte imagini Care declanşează imediat momente de nostalgie. Cerul are culoarea cenuşii Cenuşă din care renasc amintirile mele Parcă şi vinul pe care-l beau acum are un gust familiar Ce deja-vu... Mă aşez la masă cu fantomele trecutului Ca să bem un pahar în cinstea

Clipelor ce le credeam uitate.

Am râs în Decembrie. Am plâns în Decembrie. Am iubit în Decembrie. Am suferit în Decembrie. Am sperat în Decembrie. Am pierdut în Decembrie. Am visat în Decembrie. Am murit în Decembrie. Vinul ăsta are gust de Melancolie Iar eu îl savurez din plin Poate îmi va înceţoşa gândurile Poate mă va învăţa cum să uit Lucruri care mi s-au întipărit adânc în minte Poate voi uita acea privire Care mă bântuie şi azi Generând în mine stări contradictorii. A venit iarna... Sunt singur ca plopul de pe stradă Legănat de vântul metalic. A venit iarna... Lasă-mă să beau pentru a-mi încălzi Inima mai rece decât lapoviţa de afară

mmmm 12

lll

I will always love you But i need pills to sleep - Bring me the horizon -

lll

5 14

Romantica

Romanţa florii de cireş Ea merge pe străzi cu flori Admirând culori Zâmbeşte senin în toamnele cu ploi Venită fără veste din sferele celeste Pictează delicat lumi de poveste Aleargă printre morminte Călcând pe moaşte sfinte Transmite inocenţă fără cuvinte Atât de naturală într-o lume de plastic Chip angelic într-un univers iconoclastic. Din zări depărtate e sedusă de-o chemare Din grădini de cristal cu parfumuri orientale Şi vrea să plece, nu-i pasă De durerea ce o lasă Timpul ucide chiar şi cea mai frumoasă romanţă Eu îi strig : << Nu pleca! >> Însă orice aş fi zis ea nu mă auzea S-a dus... eu am rămas cu dezamăgirea Sufăr în tăcere şi flirtez cu nebunia Ea e doar un vis trist suprarealist Ultima scânteie dintr-un foc care s-a stins.

Romanţa întunecată Admir oraşul cufundat în beznă Ecou de primăvară se aude în peisajul industrial Vântul suflă aspru, răspândind tristeţe Doar moarte în jurul meu şi climat artificial. Negură totală, nelinişte în mine Spaime îmi sugrumă sufletul secat Mi-e frig şi mă doare şi caut căldură Mă gândesc la tine fumând neîncetat. Vino, furioasă, ca norii de furtună Vino, rece, albastră, pe acorduri de vioară Vino, cu lumină, peste întunericul din mine Vino, călduroasă, ca o noapte de vară. Priveşte-mă cu ochi tragici şi goi Acoperă-mi inima cu petale de crin imperial Fii ecoul de primăvară În peisajul meu dezolant, industrial.

llll 16

Eufonie cu parfum nocturn

Vrei să cântăm, iubito? Sub lumina lunii pline Un cântec trist care să umple Oraşul lipsit de viaţă Devenind Imnul Nopţii?

Vrei să plângem, iubito? Să plângem până când lacrimile noastre Vor forma un râu cristalin din care Cei cu inima frântă vor veni să bea În speranţa că îşi vor alina durerea din suflet? Vrei să dormim, iubito? Pe un pat de flori multicolore Să ne învelim cu o pătură de roze Să iţi şoptesc romanţe până adormi Să fii cea mai frumoasă dintre flori? Vrei să visăm, iubito? Un vis care să nu se sfârşească niciodată? Să visăm că am găsit iubirea perfectă Că suntem singurii oameni din lume Şi că soarele răsare şi apune doar pentru noi? Vrei să murim, iubito? Într-o dimineaţă caldă, la sfârşit de primăvară Îmbrăţişaţi, cu un zâmbet dulce-amar pe buze 17

Pentru noi să plângă doar cerul şi îngerii Şi în Eden iubirea noastră să dăinuie etern? mmm Vrei un suflet întunecat şi rănit, iubito? Sunt doar al tău

Romanţa tragică Ora două, noapte rece de vară Luna palidă plânge deasupra ta Durerea mă sufocă, tăcerea mă omoară Glasul tău dulce să-l mai aud aş vrea. Dar tu zaci fără viaţă, ce crimă odioasă! Cu lacrimi amare lângă tine mă căiesc. Povara remuşcării inima-mi apasă Amintiri distante încet mă năpădesc. Acea zi de toamnă, când sub cerul gri M-ai privit în ochi şi mi-ai spus aşa: <<Te voi iubi mereu, până voi muri, Te voi iubi, îţi jur, voi fi mereu a ta. >> 18

Lama timpului, însă, e necruţătoare Ucide iubirea în stilu-i nihilist Iar ochii tăi calzi de odinioară S-au răcit de mult şi chipul îţi e trist. Şi-mi zici că vrei să pleci, visul s-a terminat Dar gândul de-a te pierde, nu-l pot suporta Mâinile mele strâng gâtul tău catifelat Iartă-mă, iubito, tu nu poţi pleca! Ora trei, noapte de vară blestemată O cutie goală de pastile pe podea, Cu vocea stinsă şoptesc ultima dată: Te iubesc până la moarte şi dincolo de ea.

Un trandafir A fost odată un trandafir intr-o vază Pus la fereastra din capătul holului Pentru a înfrumuseţa micuta casă Dând un strop de culoare decorului. Și trandafirul îndrăgostit era de o cală din sufragerie Albă, subtire, crudă, delicată. Chiar daca n-o vedea, mirosul ei îi aducea bucurie Și casa în parfum de flori era cufundată.

Dar anii au trecut... în sufragerie nu mai e nicio cală Iar vaza de la fereastră e crăpată si goală. Casa e moartă si nici urmă de amintirea Iubirii unui trandafir care de mult s-a ofilit.

Tragedie cu parfum de toamnă Iubirea-i emisarul autodistrugerii Ea vine cu otrăvurile cele mai alese Îţi taie aripile zâmbind Te lasă mai bolnav, mai rece. Mi-am băgat sufletul la chimioterapie Să scap de cancerul sentimental Mi-am scrijelit pe braţe << Tragedie >> Plângând patetic pe patul de spital. Aparţin întunericului, dragă, Dar am ieșit în lumină să mor ca riga Crypto Scoate-ţi arma de la păstrare Gloanţe îţi dau eu, iubito. Inspiră. Expiră. Încarcă TRAGE! Drept în inimă... Mă prăbușesc în gol Și cad în Iadul depresiei mele Măcar aici sunt nemuritor. 20

Și toamna îmi curge prin vene Sunt melancolie în stare pură Vampirul romantic-depresiv Mă hrănesc cu sânge și cianură.

Crima perfectă Aseară m-ai ucis... Fără resentimente, fără să-ţi pese Fără prea multe explicaţii. M-ai asasinat cu bucuria ta... Puteai să mă laşi să trăiesc în tristeţe Mi-aş fi mâncat suspinele Şi mi-aş fi băut lacrimile Pentru a nu irosi vreun strop Din amărăciunea mea. Dar tu m-ai ucis cu fericirea ta Şi a fost plăcut... Vreau să fiu victima ta la nesfârşit Şi tu criminalul meu în serie.

lll

Am doi prieteni foarte buni: Alcoolul Č&#x2122;i SingurÄ&#x192;tatea

lll

Ovo -

Art Noir

Mephedrone Sunt obosit, vreau o secundă de repaos Sunt confuz, plutesc într-un ocean de haos În mine-s drame şi afară ninge ca în basme Timpul să mă pierd printre sute de mii de fantasme. Plin de dispreţ, mi-am pierdut stima de sine Aprind zâmbind drumul către... fericire Mâine voi fi iarăşi viu, dar azi îmi permit să mor Oricum sunt sătul de universul ăsta trist şi monocrom. Gust delirul presărat cu viziuni Sunt gol şi mi-e frig... Te rog, îmbracă-mă-n minciuni Căci ninge mai puternic, ninge multicolor Pe străzile părăsite ale oraşului diform Eu rătăcesc singur sedus de-o închipuire Utopia mea secretă, o simplă amăgire E frig... dar nu-l mai simt Mă mint că-s fericit Şi ninge cu iluzii peste-un suflet ruginit. SI NINGE CU ILUZII PESTE UN SUFLET RUGINIT! SI NINGE CU ILUZII PESTE UN SUFLET RUGINIT! Şi ninge cu durere peste un copil rănit. 24

Prin fum... M-am pierdut iremediabil Zburând în zigzag către un loc mai agreabil Acolo unde-ţi văd imaginea nealterată Vis recurent dintr-o perioadă îndepărtată. Prin fumul dens şi aromat Privesc melancolic cerul înnorat Şi apoi cobor privirea asupra asfaltului plouat. Simt sufletul oraşului Atât de blazat şi murdar Dorind parcă să se afunde Într-un somn adânc, milenar. Strada-i letargică şi pustie Şi aş vrea să ne vedem alergând pe trotuar Timpul s-ar opri menţinând clipa vie Ne-am manifesta iubirea fără reţineri, natural. Hai să trăim o toamnă eternă Nostalgici să privim copacii coloraţi Zilele pot să treacă şi să vină În lumea noastră pe veci refugiaţi. Dar eşti doar o amintire... Te ucid în gând ca să te înviez Sunt la fel de obosit ca oraşul Azi nu am chef, vreau să evadez.

Amintirea viselor pierdute Un minut.. .o oră.. .o zi Şi ai mai murit un pic Luptând din greu pentru realizarea sublimului nimic. O adiere... un nor.. .o ploaie Şi o scârbă cronică de viaţă E greu să înaintezi când mergi cu vântu-n faţă. O idee... un plan.. .o dezamăgire Şi un gând de suicid Nu poţi vedea natura când ai în faţă un zid. Un sunet... un cuvânt... o frază Şi un amalgam de sentimente Nu pune totul la suflet, scapă rapid de regrete. O privire... o figură... o siluetă Şi o dorinţă de nerealizat Câteodată nu se poate... resemnează-te treptat.

sssss 26

Anotimpul sinuciderii Toamnă amară, galbenă, murdară Reflectată în solitudinea de-afară Ploaie îngheţată şi soare incolor la geam Răsărit de mefedronă, amurg de diazepam. Frunze galbene cad în cimitir mereu Crucile-s tăcute, Dumnezeu ateu Lasă-mă să mor pe-un mormânt pe care scrie <<Aici a fost răpus un înger de melancolie>> Aruncă-mă într-un paradis galben de beţie, Hrăneşte-mi sufletul cu alcool şi poezie. Şi tu eşti galbenă ca moartea, ai gust de genocid O doină de jale, odă pentru suicid, Sânge scurs din sângele ascuns, e tragic Nimeni nu ţi-a spus că nimic nu este magic? Nimeni nu ţi-a zis că poeţii sunt nişte damnaţi Soli ai nebuniei, legiune de sociopaţi? Când visele se sparg, atunci începe lama Să taie prin durere, să sporească teama Începe dependenţa şi iubirea moare Negura se-nalţă, lumina dispare Ca-ntr-o toamnă târzie, fără fantezie, Pregăteşte-ţi inima pentru eutanasie. Septembrie suav, adu-mi, te rog, depresia Octombrie bolnav, vino cu narcolepsia Noiembrie lugubru, dă-mi nişte nostalgie Dorinţa de-a zâmbi cumva e încă vie. 27

Cyclothymia Cred că mi-a lipsit gustul de suicid Tristeţea şi durerea care m-au definit Căci simt constant nevoia de a fi rănit Chiar şi fericirea mă face nefericit. Un ocean de minciună să mă spele, să m-ascund De noroiul realităţii în care mă tot afund E urât la mine-n suflet, simt speranţele cum trec E urât la mine-n suflet, demonii cu foc petrec Iar fantomele apar, mă fixează şi îmi spun: Ai crezut că e sfârşitul, iubite poet nebun? Ăsta e doar începutul vieţii tale tulburate, Să apară aici Durerea, aducând cu ea păcate! Şi ea vine îmbrăcată într-un alb murdar hipnotic Venele mele pulsează într-un mod ciudat, spasmodic Are buze mov, vis în alcov E ucigătoare ca un cocktail Molotov Eu cad în genunchi, ţinând capul plecat << Te-am urât... >>, îi zic, << ...dar acum te vreau neapărat >> Ea zâmbeşte şi-mi sărută fruntea plină de sudoare Sentimente amestecate, fericire, supărare Apoi dispare... însă ştiu, s-a întipărit în mine, În fiecare cuvânt şi fiecare clipire Întunericul, doar el, ştie acuma cum mă simt Când versurile îmi ascund adevărul negrăit Când sufletul sadic îmi e totdeauna divizat CAND IMI VINE SA DISTRUG TOT CEEA CE AM CREAT! 28

Chiar şi fericirea mă face nefericit Când simt constant nevoia de a fi rănit Tristeţea şi durerea care au revenit Mi-au reamintit gustul de suicid.

Ego sum Sunt o marionetă de lemn aruncată Lângă tomberonul din spatele Teatrului Viselor Năruite. Încă sper la cineva care să mă ridice din mizerie Şi să-mi deseneze un zâmbet pe faţă. Sunt copacul bătrân din mijlocul Parcului ruginit cu statui triste. Aştept neclintit furtuna care Îmi va frânge trunchiul în două. Sunt câinele şchiop în care tu dai cu piciorul. Îmi caut un adăpost călduros Departe de răutatea oamenilor. Un loc unde să-mi plâng suferinţa. Sunt iluzionistul lipsit de talent Înşelat de propriile iluzii Pierdut printre trucuri ieftine Şi false acte de magie. Sunt durere, distrugere, depresie, demon Sunt moarte... şi o să-ţi pictez întreaga lume în negru. 29

Cântec de lebădă Am pus o floare pe mormântul sufletului meu Ca omagiu pentru un capitol încheiat Nu-i loc de lacrimi şi suspine Doar un oftat amar şi am plecat. Hoinărind pe străzi reci şi goale Încerc cumva să mă regăsesc Dar nici gândurile nu mă ascultă... Trec pe lângă felinare, sunt o umbră Şi plopii mă vegează nemişcaţi. Ura şi Tristeţea mă însoţesc pe drum Pe muzica nopţii le invit la dans Tangoul durerii şi al morţii vals Chem Nebunia să mă învăluie Distrugând luciditatea ce mi-a rămas. Cântaţi-mi doine de jale, cântece negre şi aspre Să sărbătorim eşecul tuturor viselor noastre Să scuipăm fără regrete pe amintiri ce le-am ucis Când ne futem viaţa pentr-un orgasm prelung şi trist.

xxxx 30

Schizophrenia divinorum O, DURERE, DURERE SI SUICID! Atâtea cuţite în spate Totuși nu sângerez Inima încă mai bate Vreau morfină ca să evadez. O, durere, durere și suicid! Suferinţă, trădare și genocid Vise incinerate de-un masochist Moartea din ochii de nihilist. Sfântă schizofrenie Ajută-mă să înnebunesc Șterge-mi orice amintire Lasă-mă, te rog, să orbesc! O, trădare, trădare și genocid! Lacrimi grele și inimi de antracit Neputinţă, dorinţă și dramatism Iubire, masacru și mult sadism. DISPARI! Acesta-i Armaghedonul Eu sunt Îngerul Morţii Mai rece ca viscolul iernii Distrugător de emoţii. 31

Inima încă mai bate Dar eu sunt deja mort Prea multe cuţite în spate Durerea n-o mai suport!

Scrisoare de adio Te rog, lasă-mă să-ţi spun despre Tărâmul Celor Morţi Acel loc unde, în final, ajunge-vom noi toţi Pajişti gri, flori violet cu parfum de suicid Totuşi, nimeni nu plânge în acest ţinut morbid Nu sunt zile şi nici nopţi doar un etern asfinţit Nu e pic de agitaţie, totul este liniştit Suflete foarte firave peste tot le vezi zburând Fără griji sau supărări, ode le auzi cântând. Şi acest târâm minunat la el mă cheamă de-ndată Să plutesc şi eu alene, lumea mea să o las baltă Vocile în vis îmi zic mormântul să îl aleg Viaţă, familie, prieteni pe toate să le reneg Să scap de durerea care m-a-nrobit aşa de grav Printre suflete fragile voi zâmbi şi eu suav Cui i-ar păsa dacă mâine în sicriu aş fi băgat Câteva bocete aspre şi rapid aş fi uitat Ş-apoi lumea asta crudă multe nu mi-a oferit Minunatul meu tărâm, curând voi fi pregătit.

Gânduri Răsărit palid de soare îmi inundă camera Lumina ştearsă a noii zile mă trezeşte. Totul e la fel: obosit, vechi, prăfuit Tern... tablou trist al cotidianului nefericit. Şi totul e defect... Aceeaşi piesă de teatru jucată încontinuu Aceiaşi actori proşti fără pic de talent. La teatrul numit <<Lumea >> se joacă doar drame Şi asistăm obligaţi la ele, bolnavi şi muritori de foame. Şi totul e defect... Vreau să mă pierd in aglomeraţie Printre sute de oameni pe străzile Marelui Oraş Şi apoi scârbit de ei să mă retrag În sânul naturii adormind la umbră de salcie sau fag. Şi totul e defect... Dar trebuie sa rămân aici Cu aceleaşi feţe in jurul meu, Constrâns de aceleaşi reguli stupide. Soare palid, sinucide-te şi nu mai răsări Vreau sa visez adânc şi să nu mă pot trezi. Şi eu sunt defect... 33

lll

I am tainted And happiness and peace of mind Were never meant for me - Nine inch nails -

lll

Abstract

Alb impur Stau c-un pahar de votcă ciobit şi murdar Admir hipnotizat trupul tău de porţelan Sufăr şi mi-e frig şi votca mi se pare slabă Timpul a îngheţat în camera mea rece şi albă Iar lama asta gri lasă urme roşii Pe braţele-mi firave...noi suntem păcătoşii Izgoniţi într-un Iad alb, masochist, bolnav UITA-TE LA MINE! Sunt al nebuniei sclav... Tu mă priveşti c-un rânjet rece, canibalic Extazul violent, înfiorător de sadic Eu plâng cu lacrimi albe, frigul mă sufocă Sângele mi se prelinge în paharul alb de votcă Tu atingi climaxul, îmi spui ce mult îţi place Suferinţa mea brutală, lucrul ce te satisface Şi eşti atât de rece...înger de zefir În gerul de metal albă ca un trandafir În tăcerea de cristal urletu-mi erupe Camera răsună, liniştea o rupe...

Paharul meu se sparge... În cioburi tu te tai... Durerea ta-i sublimă... Aici e alb ca-n Rai... În braţe te cuprind şi te sărut amar Ai lacrimi sângerii mireasa mea de porţelan Adormim albi ca zăpada...timpul s-a blocat În ceasul decăderii, alb şi mutilat.

Antichrist Îmi port coroana de sârmă ghimpată Şi sângerez Râuri roşii de suferinţă se preling Pe trupul meu vânăt Până ajung în noroiul în care mă scald Şi eu aştept pe Mesia Aştept din ziua în care Îngerul Morţii M-a vizitat şi mi-a spus << Poeţii mor singuri, închişi în Temniţa Depresiei, poetule, Nimeni nu-i salvează. >> Dar eu voiam să fiu salvat Aşa că am aşteptat În ploaia torenţială, ud şi trist Pe câmpul de ciulini, cu sufletul zdrenţe Prin gări pline de vagabonzi, obosit şi scârbit Prin parcuri printre îndrăgostiţi, solitar şi rece Mesia n-a venit. M-am săturat să aştept! Nu mai veni, Mesia! Mi-am făurit o împărăţie întunecată În care eu sunt suveran Iar coroana asta de sârmă ghimpată E simbolul urii mele faţă de tine Nu mai vreau să fiu salvat Îmi îmbrăţişez destinul 37

Iar muzele mele îndoliate Mă sărută cu buze de gheaţă Îndemnându-mă să scriu versuri tragice Ca plânsul unui copil rămas orfan. Te urăsc, Mesia! Eu voi muri în temniţa depresiei mele Iar tu în temniţa fantasmelor tale Despre o lume a iubirii perfecte şi a viselor împlinite.

Antipoezie Eu sunt Creatorul Distrugerii, Iubitorul de ură, Imperfecţiunea perfectă. Şi vă dispreţuiesc. Voi nu aveţi nevoie să învăţaţi a muri Pentru că sunteţi morţi deja Doar că nu ştiţi asta încă. Sunteţi menţinuţi artificial în viaţă De vise ieftine cumpărate la bucată Din Vitrina Mediocrităţii. Inimile voastre sunt seci şi înnegrite Şi voi le hrăniţi cu sentimentalisme de doi bani Şi duşmănii închipuite. Voi nu înţelegeţi ce înseamnă a trăi Pentru că nu aţi trăit niciodată. Aşa că, îmbăiaţi-vă în râuri de ignoranţă Cu toate aspiraţiile voastre prefabricate 38

Continuaţi-vă călătoria tragicomică Spre pseudo-fericire. Voi nu aţi cunoscut bucuria adevărată Regăsită în lucrurile simple pe care le ignoraţi cu desăvârşire. Sunteţi întruchiparea superficialităţii Glorificatori ai materialismului Si încercaţi să vă răzbunaţi pe alţii Pentru eşecul existentei voastre efemere şi banale. Eu sunt Martirul Păgân Soarele Întunecat. Voi nu îmi veţi lua sufletul niciodată.

Mozaic Inspiră parfum de smarald în zile întunecate Se lasă purtat de vise de jad departe Dar şi de vise de diamant negate Nu se uită la simple pietricele colorate Are suflet de ametist Strălucind mult mai rar acum când totu-i trist Singur ca în Antarctica Arde înăuntru ca în Africa Confuz...atât de negru Dureros...aproape funebru Zâmbeşte mincinos...ascunde dorinţa Imposibil...evită suferinţa Niciodată...măcar o singură dată Un viitor nesigur...speranţa e stricată E pierdut, dar e mai bine aşa Inimile de oţel nu se pot înmuia. 39

Coşmar

M-am trezit în camera de gazare Miroase a sulf şi e atât de răcoare Ameţit,cu greu mă ridic în picioare Disperat să găsesc o cale de evadare. {Uşa se deschide...} Uşa se deschide în mod neaşteptat Fără să o forţez,fără s-o fi mişcat. Vreau să ies mai repede,mă simt uşurat Sunt convins că tot răul s-a terminat. {Natură sintetică..} Ajung direct într-o livadă bizară Cu pomi sintetici şi iarbă artificială Flori de plastic şi o linişte funerală Sunt aşa confuz, vreau ca totul sa dispară. {Un oraş fără chip...} Se întunecă o clipă şi brusc mă trezesc Pe străzile unui oraş ce pare atât de nefiresc Oameni fără feţe se plimbă,mă-ngrozesc Oare e real sau chiar înnebunesc? {Alergând fără direcţie...} Speriat, încerc să fug cât mai departe Îmi este frig şi afară e noapte 40

Alerg fără direcţie pe alei întunecate Mă simt urmărit de aceste fiinţe ciudate. {Încolţit...} Dar deodată cad secerat respirând greu Şi văd aceşti oameni ciudaţi adunaţi în jurul meu. Nu mă poate ajuta niciun Dumnezeu Aici nu-i lumea... aici intrus sunt eu. {Un coşmar...} Mă trezesc transpirat si îngrozit Sunt în camera mea,nu sunt rănit A fost doar un coşmar nenorocit Inspir calm si îmi spun: “Bine ai revenit!”

Postsimbolism festiv A plouat mult astăzi, Cu stropi gargantuani din cerul de plumb. A plouat peste carosabilul plin de cratere, Peste crucile ciobite din cimitire, Peste plopii cangrenaţi din care atârnă îngeri fosforescenţi. În troleibuze marionete legate cu lanţuri invizibile Se ciocnesc așteptând miracole de la Dumnezeul Pe care îl scot în fiecare an de la naftalină. În Rai, sfinţii beau absint visând la Ziua Judecăţii, Dezgustaţi de haosul pământean. 41

Pruncul Iisus așteaptă cuminte să-și reia locul în brad Înconjurat de luminiţe chinezești și globuri colorate de plastic. Cei trei magi și-au amanetat darurile Pentru a avea ce pune pe masă de Crăciun. Pe mese festive, Speranţa este reanimată Cu ajutorul alcoolului ieftin și al sarmalelor. Palidă și muribundă, se ridică pentru a face loc Fericirii, această Fata Morgana care vine după A treia sticlă de vin și pleacă odată cu sosirea mahmurelii. În curând va ninge... Poate anul acesta fulgii vor avea fundiţe roșii Iar zăpada gust de scorţișoară. Poate colindătorii nu vor mai accepta să primească bani Și de Ignat vom sacrifica porci zburători.

Nazareth Lumina nu aduce libertatea, E doar preludiul pentru sfârşit. Omoară contactul cu realitatea Corectează cu sânge ce s-a greşit. Cel puţin, tristeţea n-ai s-o simţi. Consideră asta un privilegiu. Reia-ţi cuminte locul printre sfinţi Pentru fantome nu se face vreun cortegiu. 42

Novocaina n-o să-i acopere durerea Pentru suflet nu există anestezic. Tristă, va căuta mângâierea, Dar stigmatele rămân întipărite veşnic. Nu exişti... N-ai existat... Dar atunci de ce... Uneori mi-apari în vis Într-o lumină difuză, parc-adus din Paradis? Te privesc şi nu te ştiu Şi mi-aş dori să dispari Mă trezesc, tu nu mai eşti, Dar adorm şi reapari. De ce m-ai ales pe mine? Poate că suntem la fel? Nedoriţi, ostracizaţi Produs al unei greşeli. Poate vrei să-ţi urli ura? Să-ţi se audă cuvântul, Venim din aceeaşi sursă Hai să distrugem Pământul! Împreună, tuturor să le dăm acum fiori Căci prin moarte devenim Obscuri şi nemuritori.

XsssXXXX 43

Pe aripi de înger decăzut Plouă cu lacrimi de sfinţi în luna lui Brumar. Pe strada pustie şi murdară zăcea agonizând, aşteptând un semn de la Dumnezeu. M-am dus lângă el şi i-am privit Trupul alb firav şi amorţit Avea răni adânci, aripile lungi Dar frânte şi murdare Părea că moare Plângea cu sânge Cu mâna-i slabă m-atinge Mă simt obosit şi uşor adorm Când deschid ochii îl văd când era om Doar un copil sensibil şi fragil Ce-şi dorea lumea întreagă Să o poată explora Dar pe măsură ce creştea Nimic bun nu-i se întâmpla Căuta iubire găsea dezamăgire Depresia îl cuprindea Nimeni nu-l înţelegea Cădea pradă demenţei la vârsta adolescenţei Se închisese în sine îşi dorea să-i fie bine Dar într-o zi, subit, s-a îmbolnăvit Nu s-a putut vindeca şi a murit A ajuns în Rai însă simţea durere Avea o viaţă înainte şi murise prea devreme Fără să fie înţeles 44

Fără să-i se spună: << Te iubesc’ >>’ Un înger trist în Rai, lucru de neacceptat Dumnezeu furios din Eden l-a alungat. STAI! Nu pot să mai privesc Tot mai mult în tine încep să mă regăsesc DE CE?! Vei ajunge în focul din Infern Demonii te vor chinui şi vei arde etern NU! Nu pot să te ajut Suferinţa ta mă doare îngrozitor de mult. Şi a închis ochii de parcă nimic nu s-ar fi petrecut. Iar eu am plâns pe aripi de înger decăzut.

vvvv

lll

I am God and the Fallen One I laugh when all the hope is gone - Elysion X. -

lll

Ex Umbra

Poema ex umbra I Carnavalul Clovnilor Trişti

Am fost la Carnavalul Clovnilor Trişti Cu lacrimi negre pictate pe feţe Un spectacol sumbru cu deprimanţi artişti Fără pic de viaţă îmbrăcaţi în zdrenţe. I-am privit pe scenă şi am plâns îndelungat Iar la final le-am aruncat lalele negre Apoi mi-am dorit să nu fi existat Într-o lume în care parcă nimeni nu te vede. Şi uneori vreau să dispar definitiv Când nu mă încălzeşte speranţa de mai bine La un alt spectacol depresiv Clovnii trişti vor plânge pentru mine.

; 48

Poema ex umbra II Lumea mea

Hai să ne plimbăm pe Câmpiile Morţii Unde un cor de copii orbi cântă Apocalipsa Unde florile-s mereu ofilite Aici nimeni nu-ţi va simţi lipsa. Hai să stăm sub cerul întunecat Aşteptând ploaia acidă să ne distrugă Iubirea şi speranţa nu există aici Durerea va deveni a noastră rugă. Hai să ne rătăcim în Pădurea Iluziilor Copacii cu crengile lor ne vor sfâşia Raiul şi Iadul se contopesc Bine ai venit în lumea mea!

;; 49

Poema ex umbra III Petrecere cu fanfară și mănu;i chirurgicale

În chioşc fanfara cânta Marş funebru după marş funebru Pe bănci, tebeciştii joacă şah cu soarta Rocadă mare şi apoi mat pentru negru. E o infecţie totală în jur Mai bine îmi pun mănuşile chirurgicale Miroase a votcă ieftină şi tutun Fluturii mor sub felinare. Petrecere tristă într-o seară de vară Beau vodcă ieftină şi caut o stea Tebeciştii, tuşind, mai aprind câte-o ţigară În chioşc fanfara cânta.

;;; 50

Poema ex umbra IV Simfonia florilor ce mor

Sunt mai presus de tragedie, Sunt Holocaust sentimental. Pe portativul de melancolie Nota care anunţă cinicul final. Sunt dirijorul trist care râde Ghidând Orchestra Lacrimilor Plumburii. Fac semn violoniştilor să cânte Simfonia vieţii mele dezolante, gri. Ş-aplaudă un public de legişti Simfonia florilor ce mor. Aruncaţi buchete pentru violonişti Şi gloanţe de Magnum pentru dirijor.

;;;; 51

Poema ex umbra V Peisaj depresiv cu mirese și moarte

Cortegiul funerar trecea pe stradă Nuntași abătuţi îl însoţeau Lăutarii cântau o baladă Mirese îndoliate amar plângeau. Tăcut și palid în sicriu Un mire acoperit cu roze Deasupra-i cerul cenușiu Vreme de beţie și nevroze. Mormântul liniștit așteaptă Cioclii coșciugul închid Răsună o baladă întunecată În Rai, îngerii se sinucid.

;;;;; 52

Capitolele Sinuciderii

Capitolul 1: Nevroză Zac îngheţat pe asfalt Nu mai ştiu cine sunt cu adevărat Captiv în acest spaţiu depresiv Oraş ca un cimitir, loc obsesiv Blocurile sunt cavourile Străzile sunt ecourile Văduvelor ce-şi plâng soţii Eu mă las în voia sorţii Căci nu mai înţeleg, e prea neclar Sunt încă un cadavru, sau sunt un gropar Sunt oare un zeu picat din tronul meu Sau un muritor ce vrea să fie zeu Schizofrenic, netrebnic şi nihilist Păcătuiesc, deci încă mai exist Însă vreau doar puţină clemenţă În aceste vremuri de pestilenţă Nu mai pot să opun rezistenţă Mă voi regăsi într-o nouă dependenţă. MA PRABUSESC! Lăsaţi-mă să cad INNEBUNESC! În chinuri eu mă zbat Prin venele mele curge pucioasă Poet al urii cu inimă arsă Autoexilat într-o sferă anostă Am aflat că până şi visele costă. 54

Capitolul 2: Cădere psihică Îmi simt tâmplele presate de forţe invizibile Închid ochii însă văd doar imagini oribile Un puls electric ritmat prin neuroni Spiritul descompus în mulţimea de atomi. Mă pregătesc să mă otrăvesc C-un amestec grotesc pe care îl creez Din ură şi lacrimi de copil Din teamă şi petale albe de trandafir. Îmi inoculez otrava şi o simt prin vene Propagându-se cu rapiditate în artere Inima-i cuprinsă de un văl de durere Treptat dispare ultimul strop de plăcere. Sistemul nervos se dezintegrează Iluzia speranţei începe să pălească Un hău imens mi se întinde în faţă’’ O voce îmi spune: << sari din această viaţă >> Viziuni negre încep să mă bântuiască Nu-i nimeni aici care să mă potolească. Nu mai sunt om, am devenit un mecanism Mi-am consumat de mult doza mea de optimism.

xx 55

Capitolul 3: Tentativă de suicid << Şi când voi fi mort nu vreau să mă plângi Nu vreau să văd lacrimi în ochii tăi cei dulci Vreau doar să-mi pui pe piept o floare violet Să mă săruţi pe fruntea rece când spre infern mă îndrept >> Linişte, frig şi singurătate Strălucirea fadă a unei stele rătăcite-n noapte Un pahar de coniac pe o masă, stingher, Muzică tristă şi un glonţ în revolver. Fum de tutun şi un bilet de rămas-bun Multe planuri care acum s-au transformat în scrum Un album de clipe întipărite în minte Momente fericite şi tristeţi cumplite, Însă puse în balanţă, depresiile primează Durerea sufletească se accentuează. Iadul mă cheamă, demoni mă-ndeamnă Îngerul păzitor a paralizat de teamă Un final prematur îndelung aşteptat Ultima secvenţă dintr-un serial stricat. Doar 5 secunde şi totul se va fi sfârşit... În 4 secunde nu voi mai simţi nimic... Încă 3 secunde şi voi fi parte din infinit... 2 secunde ş-apoi voi fi fericit... Doar o secundă şi am... 56

Capitolul 4: Agonie, divină agonie Fiori de metal Și lacrimile lor Demonic carnaval Lăsaţi-mă să mor! Pe targa asta rece... Medicii se agită Viaţa mea fragilă Dispare într-o clipită. Dar hemoragia-i mare Eforturi în zadar Traiul meu pe Terra E în stadiul terminal Vreau să merg pe Styx Hades mă așteaptă Cu Charon cel sinistru Voi merge într-o barcă Și mă separ de trup Îi văd pe toţi plângând Se roagă cu ardoare Să rămân pe Pământ Și-i văd pe toţi plângând! Dar oare cui îi pasă Când trupul mi-e distrus Și spiritul e-n transă? Iată acum Lumina! 57

Spre ea mă-ndrept ușor Dorinţa îndeplinită E momentu-n care mor Mă îndrept către Lumină! Dar ea se îndepărtează Aș vrea să fug spre ea Dar picioarele îmi cedează Iar o voce îmi spune: << Nu s-a terminat Încă nu e timpul, Poet blestemat Te rog să te întorci N-ai loc printre cei morţi Îţi dau divina agonie Și trebuie s-o suporţi Îţi dau și muze de gheaţă Ploaie și ceaţă Ură și speranţă Desfrâu și ignoranţă Insomnie și formol Durere și fenol Îţi dau iluzii și amăgiri Tu bagă-le în cloroform! >> Și se face întuneric... Pulsul îmi revine Toţi răsuflă ușuraţi Ș-apoi plâng de fericire. Am supravieţuit... Ce dezamăgire! Însă negura totală S-a ascuns adânc în mine 58

Și acum am suflet de oţel Făurit în ger Arhanghel stingher Întunecat ca un Cerber Sunt poetul blestemat Asta îmi e menirea Doar prin suferinţă Pot atinge mântuirea.

xx 59

Bonus

Untitled 1 I am the Insane God, I`m gonna cut myself to death This razor is the only friend I have left I`m so broken, like the world I created My dream of perfection was incinerated I`ll cut so deep into my skin Tremendous pain, buit I won`t scream The blood is running, but I won`t stop Until I`ll rip my heart apart. We are all sick, no one is healthy I take my final breath, I`m asphyxiaoting I`ll stay lucid until I`m dead Maybe my suicide will be the malfunction`s end.

Untitled 2 KILL ME, PLEASE ! I found you in the dark And you`ve enlightened me I am the artist of suffering and misery I`ll make you a portrait That will last forever Because your time is almost up You know it better. Imminent degradation I`m inspired by your infection Your screams make me feel your pain After I`ve finished painting Your lovely body mutilated I had to end your life And now I`m breaking KILL ME NOW!

Untitled 3 I can`t breathe from the pain of your demise I feel blinded by tears and lies, I collapse She runs towards her fairytale She chases broken dreams She sings like a nightingale She can`t hear my screams She`s like a perfect suicide A cure for life She fills my lungs with monoxide She cuts me like a knife And she sings: << The river will take me home, Back to my one true love It`s the river of my hope Takes me back where I belong >> OH! But the water`s high I see her drowning LET HER DIE! The river`s water now turns red << Your love is dead and gone >>, I said I can see behind the tears and the lies She can`t breathe from the pain of my demise I arise. 62

Untitled 4 Blow out the candless and make a wish Sweet as the pain you`ve unleashed Bring the sun in my cloudy day Only three words you`ve got to say And then run away, with your angels To the places where I will never go I`ll stay here, with my demons, poisoning my soul Life has showed me that happiness Just isn`t for me Lost in loneliness I want to end this continuous tragedy I am autumn, you are summer I am so weak, you can give me power I was frozen inside and you brought the heat Too bad you`re the wish that canâ&#x20AC;?t be fulfilled So now run away and live happily I`ve been through this before I can still recall Sorrow`s taste growing more and more This wasnâ&#x20AC;?t meant to be There`s nobody to blame Lost in insanity This is my requiem.

Mulțumiri speciale pentru: Alcool, Nicotină, Depresie, Singurătate, Oamenii care și-au adus contribuția la distrugerea vieții mele, Schizofrenie, Anxietate, Stări maniacale, Paranoia, Sinucidere, George Bacovia, Alexandru Macedonski, Edgar Allan Poe, Depressive Suicidal Black Metal, Doom Metal, Anna Varney Cantodea, Adobe Photoshop, Adobe InDesign, Ploaie, Toamnă, Niklas Kvarforth, Nattramn Mulțumiri foarte speciale pentru citatele oferite de: Elysion X., Ovo, Bring me the Horizon, Nine Inch Nails, Jerry Oppenheimer

Distribuirea gratuită a acestui material este permisă și încurajată 64

P.S: Acesta nu este sfârșitul