Lumea Catholica, februarie 2006

2

Lumea Catholica, februarie 2006

Sumar: Editorial: O Europă prea strâmtă? ....................................................... 3 Radu Capan

Lumină neamurilor: scopul şi viitorul Bisericii Catolice .................... 7 Arhiepiscopul Charles J. Chaput, OFM Cap, de Denver

Creştinii, islamismul şi viitorul Europei ............................................ 16 Sandro Magister

12 neadevăruri pe care orice catolic ar trebui să le poată contracara ............................................................................................................... 26 Echipa Crisis

Încreştinarea internetului .................................................................. 41 Zenit

Pornografia în luptă cu copiii şi căsătoria ......................................... 45 Zenit

Lumea satului - unde se nasc pâinea şi vinul .................................... 49 Episcopul emerit Giovanni D'Ascenzi de Arezzo

Lumea Catholica, februarie 2006

3

Editorial: O Europă prea strâmtă?

Autor: Radu Capan În 1908, Saidi Kurdi, un învăţat musulman, prezicea că Europa va deveni o naţiune islamică. După al doilea război mondial au început primele migrări mai notabile ale musulmanilor în Europa, dar care nu prevesteau nimic grav. Şi chiar dacă în secolul XX numărul lor a tot crescut, abia momentul 11 septembrie 2001 i-a trezit pe americani şi pe europeni, care au conştientizat brusc câţi musulmani sunt printre ei: colegi de serviciu, vânzători în magazine, părinţi ai colegului de bancă al copilului tău... Chiar şi musulmanii care nu au aprobat atacul terorist din 2001 au gândit că Alah le-a zâmbit, punând lumina reflectoarelor pe ei, într-o transformare a răului într-un bine mai mare. De atunci până şi copiii mici ştiu de musulmani, de arabi, de terorişti, de vălul femeilor. Dar prea marea atenţie strică întotdeauna, şi sincer nu mi-aş dori să fiu de origine musulmană şi să urc într-un avion în Europa sau în SUA, să înfrunt privirile pline de suspiciune, de teamă sau de ură ale celorlalţi pasageri.

Profeţia lui Kurdi are un start bun. Anul trecut numărul musulmanilor din Europa ajunsese la 20 de milioane, continentul nostru având 450 de milioane de suflete. Proporţia pare mică, dar în Europa procentul de naşteri de musulmani depăşeşte de trei ori procentul de naşteri de nemusulmani. Statisticienii spun că în acest ritm, populaţia musulmană se va dubla până în 2015, în timp ce nativii europeni vor scădea cu 3,5%. Dacă privim aşadar din perspectivă demografică, Europa se arată primitoare, făcând loc musulmanilor prin refuzul de a avea copii, de a forma familii, de a păstra căsătoria în accepţiunea ei creştină. Pe un sit musulman am văzut acum câteva săptămâni o caricatură cu un preot celebrând căsătoria

4

Lumea Catholica, februarie 2006

dintre un bărbat şi un animal, urmare "firească" după ei - şi după mine - la acceptarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Şi în plan politic Europa se arată foarte primitoare. Pe ici pe colo, guvernele analizează ideea acceptării poligamiei, căci nu este just să impui monogamia în care crezi (credeai) tu, europeanul, unuia care vine din exterior. Această politeţe politică a negat rădăcinile creştine ale Europei, a cerut eliminarea crucifixelor din spaţiile publice... şi probabil va duce în curând la asumarea unor aspecte din Sharia, din respect pentru oaspeţii ce devin tot mai numeroşi, tot mai greu de ignorat.

"Europa este gravidă cu islamul şi va da naştere unei naţiuni islamice."

Cuvintele lui Kurdi, rostite la început de secol XX, sună ameninţător. Nasc tensiuni şi scot răul la suprafaţă. La colţ de stradă sau de biserică ne este dat tot mai des să auzim creştini vorbind în termeni extrem de duri şi violenţi despre musulmani, ajungându-se să se vorbească chiar de un "război sfânt" pentru apărarea Europei şi a patrimoniului ei creştin. În acest context agitat, resimţit similar în Europa şi în America, nu ne miră că la o conferinţă despre creştini, islamism şi viitorul Europei sala a fost arhiplină. Conferinţa a avut loc la jumătatea acestei luni în Arhidieceza de Denver, SUA, invitat fiind unul dintre cei mai cunoscuţi experţi vaticanişti în relaţiile interreligioase, italianul Sandro Magister. Textul conferinţei sale vă este oferit în paginile electronice ale revistei noastre, sub formă de articol. Este un fel de gură de aer proaspăt, revigorant, generator de optimism. Nu negând existenţa unei "probleme musulmane", ci afirmând că ea are o soluţie. O parte din soluţie stă în musulmani (nu o spun care, vă invit să citiţi articolul), iar alta stă în creştini. Aici din păcate Europa se dovedeşte pentru a treia oară în sens negativ ospitalieră: nu face loc musulmanilor doar refuzând să mai aibă copii, şi nici doar prin politică europenii au pierdut din păcate vigoarea de a-şi susţine credinţa.

Cu optimismul generat de faptul că ştim că există o soluţie la problemă, că musulmanii şi creştinii pot să trăiască împreună, rămâne să ne întrebăm ce putem face. În continuarea răspunsului lui Magister am inclus în acest număr un excelent articol al Arhiepiscopului de Denver, cel care l-a invitat pe vaticanist la conferinţă. Arhiepiscopul Charles Chaput oferă o interesantă analiză a scopului şi viitorului Bisericii Catolice. Este o lectură ziditoare, ce ne poartă prin Concilii (de la Niceea până la Vatican II), prin documente ale magisteriului catolic, vorbindu-ne fiecăruia dintre noi, fie că suntem laici sau Episcopi. "Bisericile tradiţionale arată de parcă ar fi pe

Lumea Catholica, februarie 2006

5

moarte", îl citează Arhiepiscopul Chaput pe Papa Benedict al XVI-lea.

Pesimism sau realism? Să ne amintim că acelaşi Papă, de fapt când era încă doar Cardinalul Joseph Ratzinger, la meditaţiile pentru Calea Crucii din 2005, compara Biserica cu o barcă ce stă să se scufunde. Ce putem face deci? Un răspuns ni-l oferă Arhiepiscopul de Denver: să ne conştientizăm scopul, să acţionăm conform lui, pentru a contribui la viitorul pe care ni-l dorim. Europenii lipsiţi de creştinism sunt de partea profeţiei lui Kurdi. Creştinii lipsiţi de vlagă sunt de partea profeţiei lui Kurdi. Dacă putem face ceva este să fim creştini mai bun. În cazul nostru catolici mai buni. În acest sens am decis includerea în numărul de faţă a unui articol ce poate fi aproximat la categoria apologetică. De fapt materialele apologetice ne dorim să devină o constantă a acestei reviste, recent reuşind să încheiem o înţelegere cu una dintre cele mai prestigioase reviste catolice apologetice din SUA. Legăturile dintre "Lumea Catholica" şi cele aproximativ zece reviste catolice internaţionale ce ne-au permis preluarea de articole, s-au realizat desigur doar prin intermediul internetului, fără telefoane şi fără întâlniri directe, care ar fi fost cel puţin scumpe dacă nu imposibile. Nimic surprinzător: catolicii sunt buni prieteni ai internetului, aşa după cum ne arată un alt articol din acest număr. De fapt, creştinii în general se folosesc cu succes de internet, şi dacă unele confesiuni protestante sau neo-protestante merg foarte departe cu utilizarea lui, catolicii rămân totuşi deţinătorii celor mai multe şi mai importante situri. Musulmanii au de învăţat de la creştini din acest punct de vedere. Mă întorc pentru ultima oară la Saidi Kurdi, care îşi îndemna adepţii să profite de tehnologia şi industrializarea occidentului.

Dar (ce "dar" important şi pentru români!), în acelaşi timp el le atrăgea musulmanilor atenţia să nu permită păcatelor şi relelor civilizaţiei occidentale să intre în spaţiul culturii şi credinţei lor. Vorbim şi despre unul dintre aceste aspecte neplăcute ale civilizaţiei "moderne" în articolul despre pornografie şi efectele ei, o analiză Zenit ca întotdeauna bine şi larg geografic documentată. În fine, ultimul articol se încadrează din nou în mod fericit la capitolul "ce putem face?" Situaţiile de criză au cerut întotdeauna întoarcerea la izvoare, la începuturi. "Trecutul este legea viitorului", scrie la un moment dat Episcopul emerit de Arezzo în ultimul articol, ca principiu ce ghida lumea rurală pre-tehnică. Pentru noi, orăşenii, informaţi şi tehnologizaţi, a

6

Lumea Catholica, februarie 2006

privi spre trecut este din start ceva desuet. Episcopul Giovanni D'Ascenzi nu este de acord, şi ne provoacă să renunţăm la prejudecăţi, conştientizând cu umilinţă că lumea satului are să ne ofere ceva, ceva ce ea conservă cu obstinaţie, ceva ce noi am pierdut pe drumul spre fabrică.

Acestea fiind spuse vă invit să parcurgeţi paginile acestui al doilea număr, să ne împărtăşiţi opiniile Dvs profitând de posibilitatea comentariilor, dar mai ales să meditaţi la rolul Dvs în Europa. Am văzut în ultimii 16 ani la ce poate duce absenteismul electoral. Acum se conturează un nou absenteism, şi mai grav: cel creştin. Stăm de-o parte sau ne construim viitorul?

Lumea Catholica, februarie 2006

7

Lumină neamurilor: scopul şi viitorul Bisericii Catolice Autor: Arhiepiscopul Charles J. Chaput, OFM Cap, de Denver Traducător: Radu Capan Sursa: Crisis Magazine, ianuarie 2006 Credem "într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut."

Am spus aceste cuvinte de mii de ori în timpul Sfintelor Liturghii. Le ştim atât de bine încât uneori nici nu ne mai gândim ce exprimă. Ele sunt însă vitale pentru un catolic. Un bărbat născut dintr-o mamă evreică este evreu în virtutea naşterii sale. Poate fi foarte religios sau doar călduţ în credinţă, chiar şi ateu. Dar el rămâne evreu. A fi catolic este o experienţă total diferită. Pentru a fi catolic este necesar botezul, dar acesta nu este suficient odată cu trecerea anilor. Ca şi catolici, noi ne definim prin ceea ce credem, prin modul în care aducem cult, în care ne trăim credinţa în mod public şi privat.

Nu este posibil ca cineva să spună că este catolic prin tradiţie. Tradiţia catolică vine dintr-o credinţă catolică activă. Dacă nu credem cu adevărat şi nu practicăm credinţa, "tradiţia catolică" devine repede un înveliş mort al unei nostalgii, al unor obiceiuri confortabile. Când noi, catolicii, spunem că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii şi Cel de o fiinţă cu Tatăl, ne alăturăm celor 17 secole de credinţă creştină. Aceste cuvinte ne vin de la primul Conciliu Ecumenic al Bisericii, Conciliul din Niceea, din anul 325. Crezul niceean a pus capăt unei lungi şi importante dispute despre identitatea lui Isus Cristos şi a modelat cursul istoriei.

8

Lumea Catholica, februarie 2006

Catolicii au căutat întotdeauna să înţeleagă misterul lui Isus, care a fost pe deplin om, şi pe deplin divin. Acest mister reprezintă tensiunea creativă din inima creştinismului. În secolul al patrulea, un inteligent preot pe nume Arie a încercat să destindă această tensiune pretinzând că Isus a avut o relaţie intimă unică cu Dumnezeu, dar dincolo de aceasta a fost totuşi o simplă făptură a Sa, ca tine şi ca mine. Arie avea o minte strălucită şi numeroşi Episcopi şi teologi l-au sprijinit. În final însă, Părinţii Conciliului au afirmat că dacă Isus ar fi fost creat de Tatăl, nu ar fi putut fi co-egal cu Tatăl. Aceasta ar fi însemnat distrugerea revelaţiei creştine.

Dacă Dumnezeu nu este o Treime formată din Persoane egale, atunci înseamnă că Întruparea este falsă, deoarece nu Dumnezeu a devenit om.

Dacă Întruparea este falsă, atunci la fel este şi Răscumpărarea, pentru că ar însemna că nu Dumnezeu a murit pe cruce pentru a ne elibera de păcate. Ceea ce propunea Arie distrugea în fapt întreg mesajul răscumpărător al Evangheliei.

Tocmai de aceea, Conciliul de la Niceea l-a descris pe Isus ca fiind de o fiinţă cu Tatăl. De aceea spunem şi noi aceleaşi cuvinte, la fiecare Liturghie. Crezul niceean a ajutat la cizelarea modului în care civilizaţia a înţeles cine este Dumnezeu şi cine este omul. De-a lungul secolelor, aceasta a avut impact asupra artelor, muzicii, moralei, ideii de justiţie şi de demnitate umană, asupra instituţiilor politice - asupra a tot şi toate. Credinţa conduce societatea. Ceea ce credem determină modul în care gândim şi acţionăm. De aceea ceea ce credem - sau nu credem - are atât de mare importanţă. Conciliul de la Niceea demonstrează cât de important poate să fie un Conciliu Ecumenic, nu doar pentru Biserică ci şi pentru lume. Cuvântul "ecumenic" vine din grecesul oikoumene, însemnând "lumea întreagă". Biserica a avut 21 de Concilii Ecumenice de la Niceea la Vatican II, şi multe au avut o importanţă enormă pentru cursul istoriei. Lumea ar fi complet alta fără Niceea, Calcedon sau Trento. Sau fără Vatican II. Conciliul Vatican II nu a corectat o nouă erezie, nici nu a definit o nouă doctrină. Nici nu a fost doar ideea Papei Ioan al XXIII-lea. Mai mulţi Cardinali l-au îndemnat în privat pe acest Papă să convoace un Conciliu,

Lumea Catholica, februarie 2006

9

inclusiv Cardinalul Alfredo Ottaviani, care mai apoi a devenit conducătorul aripii conservatoare a Conciliului, şi pe care unii reformişti au o plăcere în a-l critica. Papa Ioan al XXIII-lea a stabilit scopul Conciliului Vatican II în cuvintele de la deschidere: "Cea mai mare grijă a Conciliului Ecumenic este aceasta: ca depozitul sacru al doctrinei creştine să fie păzit şi explicat, prezentat mai eficient." Pentru aceasta, Conciliul nu a trebuit să "reinventeze" sau să "reimagineze" Biserica, ci să înnoiască metodele, formele şi structurile Bisericii după nevoile lumii moderne, întotdeauna "recunoscând faptul că substanţa doctrinei străvechi a depozitului credinţei este una, iar modul de prezentare a ei este alta".

Cu alte cuvinte, în 2006 Biserica are aceleaşi scopuri ca în 1956: proclamarea lui Isus Cristos pentru convertirea şi mântuirea lumii, prin adevărul credinţei catolice. Metodele şi structurile pot diferi, dar misiunea rămâne aceeaşi. Geniul Conciliului Vatican II stă în acest scop. Într-o perioadă de trei ani, în 16 documente, a examinat, purificat, înnoit şi reafirmat aproape fiecare aspect al vieţii catolice. Drept urmare, cele patru constituţii majore ale Conciliului ne dau o cateheză asupra întregii credinţe creştine. De exemplu, catolicii au ţinut mereu principiul lex orandi, lex credendi - care subliniază unitatea între ceea ce credem şi cultul pe care îl aducem. Astfel, în 1963, Conciliul a dat Constituţia despre Liturgie, Sacrosanctum Concilium, chiar primul document, deoarece cultul pe care îl aducem la cina euharistică şi jertfa din Sfânta Liturghie reprezintă piatra unghiulară a credinţei noastre şi a tot ceea ce ne face în mod distinctiv catolici. În 1964, Conciliul a definit cum şi ce este comunitatea de credinţă în Lumen Gentium, Constituţia dogmatică despre Biserică. Cristos a fondat Biserica înainte ca cineva să scrie primul cuvânt din prima Evanghelie.

Biserica este prima. Duhul Sfânt i-a inspirat pe evanghelişti să pună în scris Cuvântul lui Dumnezeu, dar comunitatea credincioşilor este cea care îl meditează, îl organizează, îl interpretează. Biserica precede Biblia şi nu invers. În ultimele săptămâni, Conciliul Vatican II a dat Constituţia dogmatică despre Revelaţia Divină, Dei Verbum, şi Constituţia pastorală privind Biserica în lumea modernă, Gaudium et Spes. Opera Conciliului a fost atunci completă.

10

Lumea Catholica, februarie 2006

De prea multe ori, în ultimele patru decenii, unii oameni au pretins că sunt Biserica sau că sunt vocea credincioşilor şi apoi au acţionat sau învăţat în moduri care par a se opune la ceea ce cu adevărat crede Biserica. Când oamenii spun "noi suntem Biserica", au desigur dreptate.

Noi toţi suntem Biserica, deoarece Biserica este comunitatea credincioşilor. Însă conceptul de "comunitate a credincioşilor" implică faptul că există cineva şi ceva faţă de care avem datoria să fim fideli. Noi nu inventăm credinţa catolică, nici nu o deţinem ca pe un bun. Am primito; o trăim în comunitate; dăm mărturie despre ea; o transmitem mai departe - dacă suntem buni administratori - copiilor noştri. Aceasta înseamnă viaţă în Biserică. De aceea merită să reflectăm asupra conţinutului documentului Lumen Gentium, Constituţia dogmatică despre Biserică.

Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea a descris adesea Biserica Catolică cu expresia "mama şi învăţătoarea tuturor neamurilor". La deschiderea Conciliului Vatican II, el spunea că: "Biserica, înconjurată de lumina divină, îşi răspândeşte razele asupra întregului pământ". Aceasta înseamnă în latină cuvintele Lumen Gentium: "lumina neamurilor". Aceasta ne-a creat Dumnezeu să fim. Aceasta este realitatea Bisericii căreia îi aparţinem - nu o corporaţie religioasă, nici un club de rugăciune; ci gloria lui Isus Cristos înviat, şi lumina lui Dumnezeu pentru lume.

Documentul în întregime nu este uşor de citit, dar merită efortul, deoarece reuşeşte în mod minunat să ne înveţe cine şi ce este Biserica Catolică. Constituţia dogmatică prezintă Biserica printr-o serie de imagini frumoase, luate din Scriptură şi din tradiţia catolică. Fiecare dintre imagini este importantă şi adevărată, dar nici una nu poate să fie scoasă din context, de lângă celelalte. Biserica este un staul de oi, în care suntem în siguranţă, şi a cărui singură poartă este Isus. Este de asemenea turma lui Dumnezeu, pământurile sale, unde El plantează seminţe pentru a aduce viaţă nouă lumii. Biserica este edificiul lui Dumnezeu, cu Isus ca fundaţie şi fiecare dintre noi ca pietre vii. Biserica este mireasa nepătată a lui Cristos şi familia lui Dumnezeu. Este un exil şi un pelerinaj în lume.

Lumea Catholica, februarie 2006

11

Biserica este de asemenea un sacrament - un semn şi un instrument al comuniunii cu Dumnezeu şi al unităţii între oameni. Înainte de orice însă, Biserica este Trupul mistic al lui Cristos şi noul Israel; noul şi mesianicul Popor al lui Dumnezeu cu Isus în frunte. Este noua preoţie împărătească, toţi creştinii trăind o egalitate fundamentală prin botez, dar, ca într-o familie, existând o diversitate de sarcini şi o organizare ierarhică a rolurilor. Persoanele consacrate dau mărturie despre Fericirile aduse de trăirea în mod radical a sărăciei, castităţii şi ascultării. Laicii, deoarece trăiesc zi de zi într-o lume seculară, au sarcina misionară de a umaniza societatea şi de a o converti la Isus Cristos. Iar hirotoniţii au vocaţia de a sluji Biserica; de a hrăni credincioşii prin Euharistie şi prin celelalte sacramente; de a învăţa, sfinţi, încuraja şi guverna din iubire faţă de oameni. Însă toţi membrii Bisericii au exact aceeaşi chemare la sfinţenie, după circumstanţele vieţilor lor.

Lumen Gentium ne aminteşte că nimeni nu este mântuit decât prin Isus Cristos, şi că Biserica Catolică este adevărata Biserică a lui Cristos, necesară pentru mântuire. Drept urmare, nimeni nu se poate mântui dacă, "bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea".

Dumnezeu însă este de asemenea un Tată milostiv; El doreşte mântuirea tuturor oamenilor. De aceea, Lumen Gentium mai învaţă că cei care, "necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia Lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică". Poate ceea ce impresionează cel mai mult la Lumen Gentium este însă modul în care începe şi se încheie cu o persoană. Începe cu persoana lui Isus Cristos, ca mântuitor al lumii şi sens al istoriei. Şi se încheie cu persoana Mariei, mama Lui şi mama noastră, icoană a ceea ce cu toţii putem fi - şi a ceea ce Biserica va fi. Când susţinem că "noi suntem Biserica", ne afirmăm de fapt umilinţa, ascultarea, fidelitatea şi iubirea întocmai ca Maria. În octombrie anul trecut, am sărbătorit 40 de ani de la publicarea documentului final al Conciliului Vatican II, Christus Dominus, Decret privind misiunea pastorală a Episcopilor în Biserică. Prima propoziţie a textului conciliar spune: "Cristos Domnul (Christus Dominus), Fiul

12

Lumea Catholica, februarie 2006

Dumnezeului celui viu, venit să mântuiască pe poporul său de păcate şi să sfinţească pe toţi oamenii". El aminteşte Episcopilor că prima noastră datorie este proclamarea Domniei lui Isus Cristos - oferindu-ne vieţile lui Cristos pentru a-i sluji pe cei încredinţaţi nouă. Conciliul Vatican II a descris vocaţia Episcopilor ca o chemare la slujire mai degrabă decât ca o chemare la exercitarea unei puteri. Când un Episcop se luptă să îl pună pe Isus Cristos deasupra propriilor păcate şi slăbiciuni, începe să înţeleagă de ce Conciliul vorbeşte despre o misiune pastorală a Episcopilor în Biserică, şi nu în afara ei sau deasupra ei. Episcopii au aceeaşi nevoie de mântuire ca credincioşii încredinţaţi lor. Singura diferenţă este că Dumnezeu are aşteptări mai mari de la Episcopi, datorită rolului de conducere încredinţat nouă şi datorită harurilor pe care le primim în virtutea acestei slujiri.

Christus Dominus este un interesant amestec de administraţie şi teologie.

O mare parte din document tratează probleme foarte practice: trasarea graniţelor diecezane, cât de mult trebuie să rămână preoţii în parohii, când să ceară un Episcop auxiliar şi care este rolul personalului diecezan.

Toate problemele practice din Christus Dominus au însă la bază un fundament spiritual, aşezat de Lumen Gentium şi de tradiţia străveche a Bisericii. Fiecare Episcop este un succesor al apostolilor şi un păstor de suflete. El are datoria de a păzi viaţa liturgică a Bisericii locale. El trebuie să proclame Evanghelia şi să fie învăţător al adevăratei credinţe catolice pentru Dieceza sa. Fiecare Episcop trebuie să dea un exemplu de sfinţenie personală în iubire, umilinţă şi simplitate a vieţii. El trebuie să îi ajute pe săraci şi pe suferinzi. Are obligaţia de a sfinţi, încuraja, corija şi guverna poporul local al lui Dumnezeu. Şi mai presus de toate, fiecare Episcop trebuie să facă aceste lucruri cu iubire de tată şi de frate, deoarece Biserica este o familie - o familie a credinţei -, nu un partid politic sau o instituţie impersonală.

De aceea Episcopii şovăie mereu când este vorba de a excomunica pe cineva, chiar şi pe un mare criminal sau pe o persoană care în mod făţiş se opune învăţăturii Bisericii privitoare la teme grave. Un tată bun va face aproape orice, va îndura aproape orice insultă şi povară, pentru a-şi ţine fiul sau fiica în familie. Aceeaşi fidelitate o datorează Episcopul şi preoţilor săi. Conciliul Vatican II le ordonă Episcopilor să îşi sprijine preoţii, să îi trateze ca pe fii şi fraţi. În concepţia catolică, un preot ia parte în mod intim la misiunea Episcopului său, prin sacramentul preoţiei. Un

Lumea Catholica, februarie 2006

13

preot nu este niciodată un simplu "angajat" al Bisericii, iar Episcopului îi este interzis să îi trateze astfel. Ce înseamnă toate acestea pentru noi, care slujim ca Episcopi în primii ani ai noului mileniu?

Cred că a fi un Episcop bun cere în primul rând să devenim din nou simpli - şi mă refer la simplitatea evanghelică. Mă întreb adesea dacă în lumea aceasta tot mai dezvoltată, Episcopii nu sunt în pericolul să piardă concentrarea asupra lui Cristos. Lumea a devenit una a zgomotelor, confuziei şi complicaţiilor. Oamenii moderni sunt distraşi de atâtea, iar catolicii formează o Biserică distrasă de la esenţial. Episcopii au planuri şi comitete şi proiecte şi echipe de coordonat. Toate acestea sunt importante atâta timp cât se află pe nivelul corespunzător lor. Dar la sfârşitul zilei vine întrebarea: ce suntem noi Episcopii - apostoli sau directori? Şi de ce au oamenii noştri nevoie cu adevărat: de manageri sau de păstori? Constatăm că uneori structurile de astăzi ale vieţii diecezane ajung să blocheze tocmai ceea ce trebuiau să ajute: contactul direct al Episcopului cu credincioşii săi. Desigur, administrarea Diecezei presupune un bun management al resurselor. Este uşor însă astăzi pentru un Episcop să delege zelul său misionar altora, să devină captiv al propriei maşinării administrative. Nu aşa făceau Isus şi apostolii Săi.

De fapt, numeroase dintre problemele cheie cu care se confruntă Episcopii nu ţin de organizare sau de resurse. Sunt probleme de credinţă.

Prea adesea, noi, cei din Biserică - şi uneori chiar şi aceia dintre noi care suntem Episcopi - pur şi simplu nu credem suficient de profund şi de zelos. Foamea de Dumnezeu persistă în fiecare inimă de om, chiar şi atunci când este îngropată sub un munte de bunuri de consum. Prea adesea nu hrănim această foame în mod efectiv, după cum o fac în schimb creştinii fundamentalişti sau evanghelici. Şi nenumăraţi catolici părăsesc atunci Biserica, trecând în diverse secte. La patruzeci de ani de la Conciliu, Biserica, în lumea aceasta industrializată, are nevoie urgentă să redescopere focul ei spiritual originar. Trebuie să îi conducem pe oameni înapoi la plinătatea lui Isus Cristos, ce poate fi găsită doar în comuniunea sacramentală, în special în Euharistie. Dacă dorim însă cu adevărat convertirea lumii, noi, care suntem Episcopi, trebuie să căutăm aceeaşi convertire mai întâi în noi şi între noi.

14

Lumea Catholica, februarie 2006

Am început această reflecţie cu Conciliul de la Niceea. În timp ce toate Conciliile ecumenice sunt importante, unele par a fi eşuat în atingerea scopurilor urmărite. Conciliul de la Florenţa a avut rezultate dezamăgitoare în secolul al XV-lea, deoarece Biserica Apuseană era grav divizată, iar Biserica Greacă a respins unirea. Participanţii la al V-lea Conciliu de la Lateran, de la începutul secolului al XVI-lea, s-au concentrat în mod nefericit asupra unor probleme greşite. Au făcut prea puţin şi prea târziu pentru a rezolva starea ce a condus la reforma protestantă.

Gândindu-ne acum la Conciliul Vatican II şi la ce şi-a propus el, trebuie să ne întrebăm: va considera istoria acest Conciliu ca un succes sau ca un eşec? Este o întrebare vitală. La deschiderea Conciliului Vatican II, Fericitul Ioan al XXIII-lea afirma: "Conciliul care începe acum în Biserică este asemenea unor zori de zi, anticipând lumina splendidă". Papa Ioan Paul al II-lea, care a participat la eveniment ca Episcop, a vorbit de nenumărate ori despre rolul Conciliului în renaşterea credinţei creştine în noul mileniu.

Până acum rezultatele sunt amestecate. Unul din trei copii născuţi în Europa cea creştină este astăzi musulman. Exceptându-i pe islamişti, credinţele şi practicile religioase sunt în cădere pe acest continent. La fel şi rata de creştere a populaţiei. Papa Benedict al XVI-lea le spunea la un moment dat preoţilor italieni că "aşa numitele Biserici tradiţionale arată de parcă ar fi pe moarte". Cu acest refuz de a avea copii, o întreagă civilizaţie alege să moară. În luna septembrie a anului trecut, Papa Benedict a invitat un grup de noi Episcopi să se roage pentru "încredere umilă în Dumnezeu şi pentru curajul apostolic născut din credinţă". În 2002, pe atunci Cardinalul Ratzinger avertiza că "un Episcop trebuie să facă ce a făcut Cristos: să meargă în faţa turmei sale, să fie primul care face ceea ce îi cheamă pe alţii să facă şi, înainte de toate, să fie cel care veghează împotriva lupilor care vin să fure oi."

Dacă istoria va judeca aniversatul Conciliu Vatican II ca un succes sau ca un eşec depinde în final de noi - Episcopi, preoţi, călugări şi laici de asemenea - şi de zelul cu care îi răspundem lui Dumnezeu prin trăirea credinţei; de cât de profund credem; de cât de mult curaj apostolic

Lumea Catholica, februarie 2006

15

arătăm lumii necredincioase, ce are nevoie urgentă de Isus Cristos. Am mai trecut prin aşa ceva. După puterile omeneşti, Conciliul de la Niceea ar fi putut fi cu uşurinţă un eşec. Acel Conciliu, şi lunga istorie ce i-a urmat, ar fi putut să o ia pe cărări foarte diferite. Nu a fost aşa în principal datorită acţiunii lui Dumnezeu printr-un om - un tânăr diacon şi învăţat de la Niceea, pe numele lui Atanasie, din Alexandria.

Atanasie a luptat pentru credinţa adevărată la Niceea şi apoi în tot restul vieţii sale. Episcopii arieni l-au excomunicat. Împăraţii şi-au bătut joc de el. Inamicii l-au acuzat de cruzime, vrăjitorie, chiar şi crimă. Ca Episcop a fost exilat de cinci ori. În faţa tuturor acestor încercări el a devenit vocea cea mai articulată în apărarea ortodoxiei credinţei, şi de aceea ne amintim şi astăzi de el ca Athanasius contra mundum: Atanasie contra lumii. Nu a abandonat lupta niciodată. A avut curaj. A avut adevărul, şi adevărul a învins. A devenit unul dintre cei mai iubiţi Episcopi ai istoriei şi unul dintre cei mai mari Doctori ai Bisericii, şi credinţa pe care noi o primim astăzi de la cei ce ne preced i-o datorăm în mare parte lui.

Acesta este idealul catolic al unui Episcop. Acesta este idealul catolic pentru un credincios care trăieşte pe deplin în Isus Cristos. Şi dacă Episcopii şi turmele lor aleg să trăiască din nou acelaşi curaj apostolic, începând de acum, atunci speranţele Papei Ioan al XXIII-lea ca prin Conciliul Vatican al II-lea să mijească noi zori pentru creştinism pot deveni realitate. Iar Biserica, noi toţi, am deveni lumină neamurilor.

16

Lumea Catholica, februarie 2006

Creştinii, islamismul şi viitorul Europei Autor: Sandro Magister Traducător: Oana Capan Sursa: www.chiesa Cum şi de ce poate fi islamul parte a unei Europe "catolice". Cu două condiţii: un creştinism puternic şi o auto-reformă musulmană. O conferinţă susţinută în Denver, Colorado, la invitaţia Arhidiecezei.

Creştinismul şi islamismul sunt inseparabile în Europa. În Franţa sunt cinci milioane şi jumătate de musulmani, şi se prevede că numărul lor se va dubla în douăzeci de ani. Ei deja depăşesc numărul de catolici francezi care merg la Liturghie duminică de duminică.

Acum doisprezece ani a fost construită o nouă biserică în Evry, la sud de Paris. Este recunoscută ca fiind capodopera unuia dintre cei mai faimoşi arhitecţi ai lumii, Mario Botta din Elveţia. La Liturghiile de duminică, biserica este pe jumătate goală. Dar moscheea din apropiere este plină ochi cu credincioşi.

Imamul moscheii, Khalil Merroun, afirma într-un interviu: "Biserica Catolică nu ar trebui să se simtă ca şi cum Europa le-ar aparţine. Sfatul pe care îl dau colegilor mei catolici este să se întrebe de ce credincioşii lor nu îşi trăiesc spiritualitatea?"

Dar ce spiritualitate inspiră noua Catedrală din Evry? Biserica arată ca un cilindru tăiat pe diagonală la partea de sus, cu o coroană de copaci în vârf şi cu o cruce abia vizibilă. Interiorul este steril din cauza artei simbolice.

Pereţii goi, care ar trebui să pulseze de transcendental, în fapt rămân muţi, incapabili să transmită revelaţia care a venit pe pământ de la Dumnezeu. Nu există urme vizibile ale acestei revelaţii capabile să le arate

Lumea Catholica, februarie 2006

17

credincioşilor calea. Chiar şi în Roma, capitala Bisericii Catolice, există semne ale acestei dezorientări. Duminică, 26 martie, Papa Benedict al XVIlea va merge la Tor Tre Teste, pentru a vizita o parohie la periferia Romei, unde evreu american secularizat, Richard Meier - un alt mare arhitect al vremurilor noastre -, a proiectat şi construit o biserică ce este şi ea o capodoperă de linii, suprafeţe şi lumină, dar care rămâne tăcută când vine vorba să traducă impulsul emoţional în realitate şi sacrament, într-o manifestare concretă a Bisericii pământeşti şi cereşti.

Erupţia religiei în sfera publică Aceste exemple sunt reflecţiile în arhitectură ale pierderii identităţii pe care o trăieşte astăzi Europa, dovedită de eşecul menţionării "rădăcinilor ei creştine" în controversatul preambul al tratatului constituţional al Uniunii Europene. Pentru o parte a culturii europene de astăzi, sfera publică trebuie să nu poată fi penetrată de creştinism. După reprezentanţii acestei culturi, creştinismul trebuie să fie separat de tot de civilizaţia europeană, care îşi are rădăcinile în el şi care se nutreşte din el.

Astăzi în lume însă, inclusiv în Europa, se întâmplă tocmai pe dos: peste tot există o impetuoasă întoarcere a religiei în sfera publică.

Prin religie înţelegem aici grupul Bisericilor istorice: catolică, revigorată de carisma politică a Papei Karol Wojtyla şi de călăuzirea teologică a Papei Benedict al XVI-lea; protestante, pe filiera evanghelică americană; ortodoxe, cu modelul lor bizantin de legătură între tron şi altar. Apoi este iudaismul, întreţesut cu destinul extrem de concret al Israelului, un popor, un ţinut şi un stat. Apoi este islamismul, în care credinţa, politica şi legea sacră tind să formeze un tot unitar, şi în care, oriunde se votează, majoritatea este câştigată de către partea ce se inspiră mai puternic din legea Coranului, cel mai recent şi elocvent caz fiind cel al Palestinei.

Oricine poate să vadă eşecul profeţiei privatizării religiei. Multora le lipseşte însă claritatea gândirii şi curajul de a recunoaşte acest eşec şi de a acţiona în consecinţă.

Musulmanilor li se cere să accepte regulile de bază ale democraţiei. Dar procesul trebuie să meargă şi în sens invers: islamismului, ca oricărei alte religii, trebuie să i se permită să îşi pună principiile credinţei în legile

18

Lumea Catholica, februarie 2006

civile, evident în măsura în care acestea sunt compatibile cu carta principiilor la care nici islamismul şi nici lumea occidentală nu pot renunţa, carta valabilă pentru toţi, principiile "transmise nouă în mod inconfundabil de vocea tăcută dar clară a conştiinţei" (cuvintele Papei Benedict al XVI-lea adresate în august 2005 musulmanilor adunaţi la Köln).

Cazul Irakului este exemplar. Odată cu Saddam Hussein nu a căzut un imaginar stat "secular", purificat de credinţe fundamentaliste, ci un sistem ateist în mod trist copiat după modelele europene de factură nazistă, care se concretiza prin represiunea sângeroasă a musulmanilor şiiţi şi a kurzilor. La polul opus, noul stat irakian, a cărui constituţie a fost recent aprobată, va fi cu adevărat secular doar dacă configuraţia sa politică va permite şi va reflecta expresia deplină a religiei islamiste în sfera publică, cu respectarea pluralităţii credinţei şi a diferitelor tradiţii.

Existenţa configuraţiilor politice cu caracteristici religioase nu aparţine doar trecutului, ci este prezentul şi viitorul societăţilor de pretutindeni.

Modelul american al sferei publice democratice şi al prezenţei religioase răspândite nu este singurul care poate fi folosit ca sursă de inspiraţie. În Europa există modelul italian al echilibrului dintre statul secular şi Biserica Catolică, cu o complementaritate recunoscută de ambele părţi.

Este natural ca ţările musulmane să se dezvolte modele corespunzătoare de întrepătrundere a politicii şi religiei.

"Duae civitates" Legătura dintre cele două forme de cetăţenie - profană şi sacră, pământească şi cerească - este o caracteristică esenţială nu doar a Bisericii şi a creştinilor, nici măcar doar a Occidentului, în care această caracteristică s-a născut odată cu Platon şi cu Aristotel. Aceşti doi filozofi greci au fost primii care au deschis ordinea societăţii spre o ordine mai înaltă, transcendentă, de-divinizând "puterile acestei lumi" şi eliberând omul din sclavia faţă de acestea. În creştinism, marele teoretician al dublei cetăţenii pământeşti şi cereşti a fost Sf. Augustin, în capodopera sa "Cetatea lui Dumnezeu", scrisă la puţin timp după invadarea Romei de către "barbari" în 410, un şoc care ar putea să fie comparat cu cel primit de lumea noastră la 11 septembrie 2001.

Lumea Catholica, februarie 2006

19

Teoria lui Augustin - care este profund biblică - a lăsat o amprentă puternică asupra culturii şi istoriei creştine. Dar nu a fost doar studiată în cărţi. Vorbeşte şi prin arhitectură, opere de artă şi biserici. După cum spuneam mai sus, există astăzi biserici ce reflectă în structura lor pierderea rădăcinilor creştine. Dar există şi nenumărate biserici, construite secol după secol în lumea creştină, ce dau mărturie vizibilă despre întrepătrunderea celor "duae civitates", a celor două cetăţi, pământească şi cerească. Emblematică în acest sens este Catedrala din Monreale, Sicilia, înălţată în secolul al XII-lea de regii normanzi care cu câteva decenii înainte eliberaseră insula de dominaţia musulmană.

Dimensiunile ei sunt grandioase, comparabile cu ale Bazilicii San Pietro din Roma. Dar, mai ales, pereţii ei interiori sunt acoperiţi cu mozaicuri aurite, cu o suprafaţă totală de 6.340 de metri pătraţi.

De-a lungul pereţilor sunt scene din Vechiul şi din Noul Testament.

Deasupra tronului regal, în vârful navei, se află o imagine a lui Cristos încoronându-l pe regele normand William (Guglielmo) al II-lea.

Deasupra tronului Episcopului, care este faţă în faţă cu tronul regal, este o imagine cu William al II-lea oferind noua Catedrală Mariei. Iar în absidă (vezi foto) se află o imagine imensă a lui Cristos binecuvântând cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga ţine Evangheliile deschise la cuvintele, în latină şi greacă, "Eu sunt lumina lumii; oricine mă urmează nu va rămâne în întuneric". Cristos din absidă este Cel Înviat, Pantrocrator, care stăpâneşte întreg pământul, care înconjoară cu lumina Sa, cu privirea Sa, cu puterea Sa poporul creştin ce umblă pe acest pământ şi se reuneşte în biserici pentru a celebra liturgii sacre.

Catedrala din Monreale este epifania, manifestarea vizibilă a "Civitas Dei": cetatea lui Dumnezeu care uneşte în El, sub domnia absolută a lui Cristos, atât cetatea cerească a îngerilor şi sfinţilor, care este reprezentată în mozaicuri, cât şi cetatea oamenilor pelegrini pe pământ, în care credincioşii creştini se amestecă cu cei care încă aşteaptă proclamarea Evangheliei şi cu cei care îl resping pe Dumnezeu până acolo încât creează o antiteză a acestei cetăţi: "civitas diaboli", cetatea celui rău. Ca şi Civitas

20

Lumea Catholica, februarie 2006

Dei, şi Biserica este pământească şi cerească în acelaşi timp, iar componenta pământească va fi amestecată cu cetatea tuturor oamenilor până la Judecata de Apoi. Astfel, împletirea între politică şi religie îşi găseşte paradigma în aceste două cetăţi. Este o paradigmă ce poate să fie aplicată nu doar lumii creştine şi apusene, ci şi lumii islamice, pentru a surprinde ceea ce este similar sau diferit între creştinism şi islamism.

Ceea ce distinge islamismul este faptul că are în centru bătălia sfântă a credincioşilor săi, nu doar în numele lui Dumnezeu şi împotriva idolatriei, ci şi pentru afirmarea "umma", comunităţii musulmane mondiale, împotriva cetăţii răului identificată cu ne-musulmanii. În întrepătrunderea continuă dintre cerescul şi pământescul ce caracterizează Civitas Dei în concepţia creştină, islamismul introduce puncte de ruptură. Încă de când Mohamed a rupt-o cu comunitatea iudaică din Medina, islamismul s-a gândit pe sine ca o comunitate în exod perpetuu pe acest pământ, călătorind spre o destinaţie care este absolut dincolo de istoria pământească. Islamul este esenţial profetic, mereu întrun marş de bătălie spre lumea de dincolo, în timp ce creştinismul este, deopotrivî, profetic, preoţesc şi regesc, iar Cristos "Pantocratorul" cosmic este acelaşi care se oferă pe sine, aici şi acum, în umila "pâine cea de toate zilele" a Trupului şi Sângelui său în Euharistie. Pentru islamism, Mohamed este "profetul", ultimul şi cel mai mare dintre toţi profeţii, iar profeţia sa este mereu în desfăşurare; pentru creştinism însă, vremea profeţiei s-a încheiat când Fiul lui Dumnezeu "a coborât din ceruri" în omul Isus.

Pentru creştini, cetatea lui Dumnezeu este deja prezentă în istorie, deşi, fiind amestecată cu istoria, nu este încă revelată în plinătatea ei; pentru musulmani însă singura manifestare a lui Dumnezeu care a intrat în istorie este cuvântul său necreat, etern şi imuabil - Coranul. Înseamnă oare că într-o Europă creştină mai mult sau mai puţin conştient, nu există spaţiu pentru islamism? Răspunsul este acesta: există spaţiu pentru islamism. Există în primul rând pentru că, în ciuda diferenţelor şi conflictelor, islamismul a fost mereu o parte a Europei şi este şi acum unul dintre elementele ei constitutive. Îl găsim în arcadele din exteriorul absidei Catedralei din Monreale. Îl găsim în mănăstirea ei, centrul fântânii ei ce are coloane în stil arab, realizate ca un palmier. Marea moschee de la Cordoba, începută în secolul al VIII-lea în Spania, este ca o pădure de coloane romane şi este decorată cu mozaicuri în cel mai pur stil bizantin.

Lumea Catholica, februarie 2006

21

Întreaga lume medievală a Mediteranei, creştină şi musulmană, îşi care ca izvor comun de moştenire Roma antică.

O Europă globală Ca civilizaţie, Europa are graniţele mult mai largi decât cele pe care ce ni le imaginăm noi astăzi, când le suprapunem pe acestea peste graniţele politice ale Uniunii Europene. Europa despre care a vorbit pentru prima dată istoricul Herodot, în secolul V î.C., a fost iniţial identificată cu Grecia.

Dar acţiunile lui Alexandru cel Mare i-au extins enorm aria, până în Asia Centrală şi India. Asupra acestui spaţiu şi-a extins Roma imperiul, ce includea ambele ţărmuri ale Mediteranei, valea Nilului, întinzându-se în Orient până la regatul parţilor, iar la nord până la Dunăre, Rin şi Britania.

Cultura care a generat civilizaţia europeană a fost acea greco-romană, ce mai târziu a devenit greco-romano-creştină. În Occident, după invaziile barbare, ea a renăscut cu punctul central mutat mai la nord, ca Imperiu carolingian, care însă a continuat să se numească pe sine "sfânt" şi "roman". În Orient şi-a menţinut centrul în "a doua Romă", Constantinopolul, şi a continuat ca Imperiul bizantin, romanocreştin, cu o strânsă legătură între religie şi politică, aşa cum se întâmplă şi astăzi. Din aceste două Rome, încă nedivizate de schismă, au plecat trimişi de Patriarhul de Constantinopol împreună cu Papa - Ciril şi Metodiu, în secolul al IX-lea, pentru a răspândi creştinismul în regiunea nord-estică a Europei, slavică: aceasta a condus la o nouă şi puternică expansiune geografică, dar care a păstrat legături strânse cu spaţiul de origine, după cum arată de exemplu titlul de "a treia Romă" auto-asumat de Moscova în secolul al XVI-lea. În cadrul acestei civilizaţii, şi nu neapărat în opoziţie cu ea, s-a născut şi sa extins începând din secolul al VII-lea islamismul, cucerind treptat ţărmul sudic al Mediteranei şi Sicilia, pătrunzând în Spania, iar în Orient intrând în spaţiul Imperiului Bizantin Romano-Creştin. Ruperea legăturilor comerciale şi culturale care s-a produs pentru o vreme între ţărmurile nordic şi sudic al Mediteranei - identificată mai apoi de istoriografie ca ruptura dintre Mohamed şi Carol cel Mare - nu schimbă faptul că ambele civilizaţii, creştină şi musulmană, au continuat să fie moştenitori şi interpreţi ai aceleiaşi moşteniri greco-romano-creştine,

22

Lumea Catholica, februarie 2006

care a fost germanizată sau slavizată, în primul caz, ori islamizată în al doilea. Islamismul, cum îl găsim în istorie, nu poate fi gândit fără structura, instituţiile şi trăsăturile culturale ale "comunităţii" grecoromano-creştine în care s-a dezvoltat.

Desigur, islamismul este de asemenea cel care a subjugat şi stins înflorirea Bisericilor din Răsăritul creştin şi din nordul Africii. Este cel care şi-a extins dominaţia dincolo de Pirinei, ajungând chiar până la a ataca şi jefui Roma Papilor, în 847. Este cel care a distrus locurile sfinte din Ierusalim şi a recucerit pământul lui Isus ce fusese temporar pierdut cu cruciadele. Este cel care a îngenuncheat Constantinopolul în 1453, iar după un secol a fost învins la Lepanto, dar nu s-a retras, ci, după un alt secol, a asediat Viena. Între timp însă, chiar şi în interiorul spaţiului ei creştin Europa era răvăşită de războaie sângeroase, cu islamul ca aliat mai întâi uneia apoi altei împărăţii. Timp de multe secole, islamismul a fost tratat ca o putere legitimă în cadrul naţiunilor şi al dreptului public european.

Doar mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, când Imperiul otoman era în plin declin, cultura europeană avându-şi originea în iluminism a trasat o graniţă între o Europă civilizată şi una despotică, înapoiată, incluzând în cadrul acestei Europe "inferioare", împreună cu islamul, şi Biserica Romano-Catolică. Aceeaşi perioadă, din secolul al XIX-lea încoace, a văzut şi naşterea mitului unei apuse epoci de aur, o perioadă de dialog multicultural paşnic între islamism şi lumea iudeo-creştină, o perioadă plasată când în Sicilia, când în Spania, când în Baghdad. În realitate, este vorba mai mult despre legendă. Chiar şi atunci Andaluzia era condusă de almoazi, atât de frecvent amintiţi şi lăudaţi, evreii şi creştinii erau cetăţeni de mâna a doua şi erau sistematic hărţuiţi, şi cei doi mari exponenţi ai aşa-numitei epoci de aur - evreul Maimonide şi musulmanul Averroes, marele traducător şi interpret al lui Aristotel - şi-au încheiat amândoi vieţile în exil.

Islamismul european Tentaţia actuală de a exclude Turcia din Europa are aşadar motive de înţeles, pe care Cardinalul Joseph

Lumea Catholica, februarie 2006

23

Ratzinger le-a explicat înainte să fie ales Papă. Însă ideea că creştinismul şi islamismul nu pot să interacţioneze în mod pozitiv este un efect pervers al unor evenimente foarte recente. Au trecut doar câteva decenii, nu secole, de când armenii din Turcia au fost exterminaţi, iar grecii ortodocşi expulzaţi. Au trecut doar câteva decenii de când evreii au dispărut din ţările arabe şi din Magreb. Au trecut doar câteva decenii de când numeroşi spanioli, italieni şi francezi - evrei şi creştini deopotrivă - au dispărut din Algeria, unde locuiau. Au trecut doar câteva decenii de când Alexandria din Egipt este locuită doar de musulmani arabi, şi nu mai este un oraş cosmopolit aşa cum a fost mereu, în care grecii şi italienii se amestecau cu egiptenii.

Au trecut doar câteva decenii de când minorităţile creştine din ţările arabe din Orientul Mijlociu au fost reduse şi mai drastic, depopulate de exodul spre Occident. Să nu mai menţionăm ce s-a întâmplat la sfârşitul secolului XX în fosta Iugoslavie, unde ciocnirea civilizaţiei teoretizate de Samuel Huntington a fost concretizată în conflictele dintre catolici, ortodocşi şi musulmani, cu masacre şi expulzări de oameni vinovaţi de a fi trecut graniţe politice şi religioase fixate de secole. Şi desigur, nu este liniştitor faptul că un partid islamic radical precum Hamas a câştigat alegerile la 25 ianuarie a.c. în Palestina.

Dacă privim însă la aceste evenimente din perspectiva secolelor - şi dacă privim la recenta erupţie a religiei în viaţa publică - alternativa la radicalismul islamist nu poate fi islamismul "secular" la care visează mulţi din Occident, atât intelectuali cât şi conducători. Acest islamism "secular" este apanajul regimurilor autoritare fără viitor, precum cel din Siria, sau al câtorva scriitori şi oameni de afaceri seculari, dintre care aproape toţi şi-au părăsit ţările de origine şi practic nu au nici un adept în lumea musulmană.

Din punct de vedere istoric, un islamism "secular" cu o mare putere şi dimensiune, care a dat naştere şi unui stat modern stabil, este acela din Turcia lui Kemal Ataturk. Chiar şi în Turcia însă această formă "seculară" a islamismului se află în mod evident în declin de un timp încoace, şi conducerea este acum deţinută de un partid care este conservator, democratic în anumite trăsături ale sale, şi deschis din punct de vedere religios. De asemenea în Palestina, înfrângerea partidului Fatah al

24

Lumea Catholica, februarie 2006

defunctului Yasser Arafat în recentele alegeri a marcat sfârşitul unui sistem "secular" de putere inspirat de vechile modele socialiste şi naţionaliste europene. Victoria Hamas este susţinerea unui partid care a înţeles cum să re-islamizeze societatea. Şi această susţinere a fost obţinută prin proceduri democratice, prin vot.

Democraţia nu este însă doar o procedură; este o cultură, o cultură formată din libertatea individuală şi din libera interacţiune dintre politică şi religie. Şi aici Hamas şi celelalte partide neofundamentaliste aflate acum în ascensiune - majoritatea dintre ele legate de Fraternitatea Musulmană, care are multă influenţă asupra imigranţilor islamişti din Europa - se află în dificultate. Ele nu au nici răspuns la problema guvernării diverselor grupuri. Şi tocmai aceasta a făcut din Europa o civilizaţie în acelaşi timp unită şi variată, pe fundamentul ei grecoromano-creştină, neexcluzând ci mai degrabă incluzând islamismul. *** Există astfel doi paşi obligatorii pe drumul integrării musulmanilor în Europa de astăzi şi de mâine. Aceştia sunt auto-reforma islamismului şi educaţia minţilor. Primul pas este foarte dificil, dar posibil. Este dificil deoarece Coranul nu este echivalentul Sfintei Scripturi pentru creştini, ci mai degrabă echivalentul lui Cristos, Cuvântul Etern al lui Dumnezeu coborât pe pământ. Astfel, musulmanii nu văd Coranul deschis la interpretări şi adaptări, cum este Scriptura, inspirată divin dar totuşi scrisă de oameni.

Pasul este totuşi posibil deoarece în lumea musulmană - în primul rând şiită, dar şi sunită, din Maroc până în Turcia şi Indonezia - există curente care admit şi practică diferite interpretări ale Coranului, iar unele sunt capabile să conjuge principiile acestuia cu democraţia modernă. Împreună cu foştii săi studenţi la teologie, Papa Benedict al XVI-lea a dedicat la sfârşitul lunii septembrie a anului trecut, la Castel Gandolfo, o întâlnire de studiu tocmai acestor multiple abordări ale divinei revelaţii făcute de către musulmani.

Asupra celui de-al doilea pas spre integrarea musulmanilor în Europa, adică educarea minţilor, a insistat Papa Benedict al XVI-lea la 20 august

Lumea Catholica, februarie 2006

25

anul trecut la întâlnirea din Köln cu reprezentanţi ai comunităţii musulmane din Germania. După ce a condamnat cu cuvinte dure actele de terorism înfăptuite "ca şi cum ar putea fi ceva plăcut lui Dumnezeu", Papa le-a spus musulmanilor prezenţi următoarele: "Să îi călăuziţi pe credincioşi în islamism şi să îi educaţi în credinţa musulmană. Educaţia este vehiculul prin care se transmit idei şi convingeri. Cuvântul este calea principală pentru educarea minţii. Voi aveţi, de aceea, o mare responsabilitate în formarea noilor generaţii. Împreună, creştini şi musulmani, trebuie să înfruntăm numeroasele provocări pe care ni le ridică în faţă aceste timpuri."

Acesta este dialogul interreligios şi intercultural dintre creştini şi musulmani dorit de Papa Benedict. El le-a cerut "iubiţilor prieteni musulmani" unitate de acţiune "în slujba valorilor morale fundamentale transmise nouă în mod inconfundabil de vocea tăcută dar clară a conştiinţei". Aceasta este o voce care ne vorbeşte fiecăruia dintre noi, şi pe care Papa ne îndeamnă să o ascultăm şi să o punem în practică. Este o voce ce porunceşte Europei să creadă în identitatea ei creştină, generatoare a unei mari civilizaţii din care musulmanii fac parte integrantă.

26

Lumea Catholica, februarie 2006

12 neadevăruri pe care orice catolic ar trebui să le poată contracara Autor: Echipa Crisis Traducător: Ovidiu Bişog Sursa: CrisisMagazine.com Dragă prietene, Libertatea de limbaj este ceva extraordinar. Din păcate, ea are un preţ inevitabil: când cetăţenii sunt liberi să spună ce vor, uneori ei folosesc această libertate pentru a spune lucruri destul de ridicole. Şi acesta este cazul celor 12 pretinse adevăruri despre care vom discuta în continuare.

Unele din ele apar de nenumărate ori, altele sunt rare (şi totuşi merită să li se acorde atenţie). În orice caz, în timp ce susţinătorii acestor erori sunt liberi să le promoveze, în calitatea noastră de credincioşi catolici, noi avem datoria de a reacţiona. Sperăm că acest Raport electronic al revistei Crisis te va ajuta chiar în această direcţie. Te rog să dai mai departe acest material prietenilor şi rudelor tale. Aceste erori sunt larg răspândite şi este responsabilitatea noastră să le corectăm. Astfel, îţi prezint în sfârşit cele 12 pretinse adevăruri la care ORICE catolic ar trebui să poată da un răspuns.

Echipa Crisis 1. "Nu există adevăr absolut. Ceea ce este adevărat pentru tine poate să nu fie adevărat pentru mine."

Oamenii folosesc deseori acest argument atunci când nu sunt de acord cu o afirmaţie, neputându-şi susţine ideea în nici un alt mod. Până la urmă, dacă nimic nu este adevărat pentru toată lumea, atunci oamenii vor putea crede orice doresc iar tu nu vei putea spune absolut nimic pentru a le

Lumea Catholica, februarie 2006

27

schimba părerea. Dar haideţi să reanalizăm afirmaţia: "Nu există adevăr absolut". Aceasta nu este, în sine, o afirmaţie raportată la absolut? Cu alte cuvinte, ea aplică o anumită regulă sau un anumit standard pentru toată lumea - adică exact ceea ce relativiştii spun că este imposibil. Şi-au anulat argumentul prin simpla descriere a poziţiei lor.

Cealaltă problemă legată de această afirmaţie este că nici un relativist nu o crede cu adevărat. Dacă cineva ţi-ar spune: "Nu există adevăr absolut" iar tu l-ai lovi în stomac, probabil că se va supăra. Dar, conform crezului său, el ar trebui să accepte situaţia deoarece, lovind pe cineva în stomac, faci probabil ceva rău pentru persoana respectivă, dar ceva nu la fel de rău pentru tine. Acesta este momentul când vor reveni cu un amendament la afirmaţia iniţială, spunând: "Atâta timp cât nu le faci rău celorlalţi, eşti liber să faci şi să crezi ce vrei". Însă aceasta este o distincţie arbitrară (şi de asemenea o altă afirmaţie absolută). Cine spune că nu le pot face rău celorlalţi? La ce se referă "a face rău"? De unde a mai apărut şi regula asta?

Dacă această afirmaţie are la bază preferinţe personale, ea nu are nici o semnificaţie pentru oricine altcineva. "Nu fă rău" este, în sine, un apel la ceva mai măreţ - un soi de demnitate universală pentru fiinţa umană. Însă problema se pune din nou, de unde vine această demnitate? După cum vedeţi, cu cât te afunzi mai mult în aceste întrebări, cu atât ajungi să înţelegi mai bine că aceste concepte pe care le avem de bine şi adevăr nu sunt ceva arbitrar, ci se bazează pe un adevăr superior, universal, de dincolo de noi - un adevăr scris chiar în natura fiinţei noastre. S-ar putea să nu îl cunoaştem în totalitatea sa, însă nu se poate nega faptul că acest adevăr există.

2. "Creştinismul nu este cu nimic mai bun decât oricare altă credinţă. Toate religiile duc spre Dumnezeu."

Dacă nu aţi auzit această afirmaţie de zeci de ori, înseamnă că nu prea ieşiţi în lume. Destul de trist este faptul că cel care afirmă acest lucru este deseori el însuşi creştin (cel puţin cu numele).

Problemele legate de acest punct de vedere sunt destul de clare.

Creştinismul susţine o serie de afirmaţii despre Dumnezeu şi om: faptul că

28

Lumea Catholica, februarie 2006

Isus din Nazaret a fost Dumnezeu însuşi, că a murit şi a înviat - toate pentru ca nouă să ni se ierte păcatele. Oricare altă religie din lume neagă fiecare dintre aceste aspecte. Astfel, dacă creştinismul are dreptate, atunci el spune lumii un adevăr vital - un adevăr respins de toate celelalte religii.

Numai acest lucru face din creştinism o religie unică. Însă nu se termină aici. Amintiţi-vă de afirmaţia lui Isus din Evanghelia lui Ioan: "Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine". În Creştinism, avem revelaţia totală a lui Dumnezeu în faţa umanităţii. Este adevărat că orice religie are un oarecare sâmbure de adevăr - cantitatea variind de la o religie la alta. Totuşi, dacă dorim cu ardoare să-l urmăm şi să-l venerăm pe Dumnezeu, nu ar trebui oare să facem acest lucru aşa cum ne-a învăţat el? Dacă Isus este într-adevăr Dumnezeu, atunci numai creştinismul include acest adevăr în toată complexitatea sa.

3. "Noul şi Vechiul Testament se contrazic în numeroase locuri. Dacă un Dumnezeu atotputernic ar fi inspirat Biblia, el nu ar fi comis niciodată aceste erori".

Aceasta este o pretenţie destul de comună, găsită peste tot pe internet (mai ales pe site-uri ateiste). Într-un articol de pe site-ul "Ateistul American" se afirmă că "Incredibil în ceea ce priveşte Biblia nu este autorul său divin; ci faptul că cineva ar putea să creadă că acest amestec de nonsensuri contradictorii a fost scris de un Dumnezeu atotştiutor".

O astfel de afirmaţie este de obicei urmată de o listă de "contradicţii" biblice. În orice caz, aceste pretenţii de contradicţii comit câteva erori simple. De exemplu, cei care aduc astfel de critici nu reuşesc să citească diversele cărţi ale Bibliei în cadrul genului în care au fost scrise. Biblia este, până la urmă, o colecţie de câteva genuri de scriere... istorie, teologie, poezie, material apocaliptic etc. Dacă încercăm să citim aceste cărţi în

Lumea Catholica, februarie 2006

29

acelaşi mod rigid în care citim un ziar modern, vom ajunge la confuzii îngrozitoare.

Iar lista "contradicţiilor" biblice confirmă acest lucru. Să luăm, de exemplu, primul punct de pe lista site-ului Ateistul American: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti" )Exodul 20:8) comparat cu "Unul socoteşte o zi mai presus decât alta: pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui" (Romani 14:5). Iată! urlă ateul, o contradicţie clară. Însă ceea ce criticul omite să mai menţioneze este ceva cunoscut de orice creştin: Când Cristos a introdus Noul Legământ, cerinţele de ceremonial ale Vechiului Legământ au fost îndeplinite (încetând să mai existe). Astfel este absolut normal ca regulile de ceremonial din Vechiul Testament să nu mai fie valabile pentru oamenii Noului Legământ. Dacă acel critic ar fi înţeles acest simplu principiu de bază al creştinismului, nu ar fi comis o greşeală atât de banală.

Următorul punct de pe lista Ateistul American are un defect similar: "...pământul rămâne veşnic în picioare" (Eclesiastul 1:4) comparat cu "...cerurile vor fi distruse în foc, iar elementele, arzând, se vor mistui" (2 Petru 3:12). Astfel, Vechiul Testament afirmă că pământul va fi veşnic, în timp ce Noul Testament spune că în final va fi distrus. Cum armonizăm aceste afirmaţii? De fapt, este destul de uşor şi din nou soluţia vine din înţelegerea genului în care au fost scrise cele două cărţi.

Eclesiastul, de exemplu, pune în contrast opinii laice şi religioase - o mare parte din carte fiind scrisă dintr-un punct de vedere laic. De aceea vom găsi aici rânduri cum ar fi "Ospeţele se fac pentru petreceri, vinul înveseleşte viaţa, iar argintul le dă pe toate" (Eclesiastul 10:19).

Totuşi, la finalul cărţii, autorul îşi modifică stilul, renunţând la toată "înţelepciunea" pe care ne-o oferise până în acel punct şi spunându-ne "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile lui; aceasta este datoria fiecărui om" (12:13). Dacă cititorul se opreşte înainte de final, confuzia sa va fi aceeaşi cu cea a criticului de pe site-ul Ateistul American. Totuşi, din moment ce ideea care a dat naştere noţiunii de pământ etern este respinsă în ultimele rânduri ale cărţii, în mod evident, nu există nici o

30

Lumea Catholica, februarie 2006

contradicţie cu ce s-a afirmat mai târziu în Noul Testament. (Iar acesta este numai un mod de a riposta în faţa presupusei discrepanţe.)

Celelalte "contradicţii" dintre Vechiul şi Noul Testament pot fi soluţionate în mod similar. Aproape la fiecare punct, criticii care le folosesc creează confuzii în text, ignoră genul acestuia şi refuză să lase loc pentru o interpretare rezonabilă. Nici un creştin responsabil nu ar trebui să fie tulburat de astfel de liste.

4. "Nu am nevoie să merg la Biserică. Atâta timp cât sunt un om bun, aceasta este tot ce contează".

Acest argument este folosit de multe ori şi este cât se poate de necinstit.

Când cineva spune că este un "om bun", ceea ce vrea să spună de fapt este că "nu este un om rău" - oamenii răi fiind cei care ucid, violează şi fură.

Mulţi oameni nu trebuie să depună prea mult efort pentru a evita astfel de păcate, aceasta fiind şi ideea: Vrem să facem strictul necesar pentru a reuşi să mergem mai departe. Nu este chiar genul lui Cristos, nu-i aşa?

Dar, lăsând la o parte această mentalitate, există un motiv mult mai important pentru care catolicii merg la biserică decât acela al unui exerciţiu fizic de a face câţiva kilometri în plus. Liturghia este piatra fundamentală a credinţei noastre datorită a ceea ce se află în inima ei: Împărtăşania. Ea este sursa întregii vieţi pentru credincioşii catolici, ei crezând că pâinea şi vinul se transformă cu adevărat în trupul şi sângele lui Cristos. Nu este doar un simbol al lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu devenit prezent fizic în faţa noastră într-un mod pe care nu îl putem trăi doar prin rugăciune.

Isus a spus, "Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă; cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţa veşnică, şi eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 6:53-54). Îndeplinim porunca lui Isus şi ne încredem în acea promisiune de câte ori mergem la Liturghie. Ba mai mult, Împărtăşania - alături de toate celelalte Taine - nu poate ajunge decât la cei din Biserică. Ca membri ai Bisericii, trupul vizibil al lui Cristos aici pe pământ, vieţile noastre sunt strâns legate de vieţile celorlalţi din acea Biserică. Relaţia noastră personală cu Dumnezeu este vitală, dar avem şi

Lumea Catholica, februarie 2006

31

responsabilitatea să trăim ca membri credincioşi ai trupului lui Cristos. Să fii doar un "om bun" nu este de ajuns.

5. "Nu este nevoie să-ţi mărturiseşti păcatele unui preot. Poţi merge direct la Dumnezeu". În calitatea mea de fost pastor baptist, pot înţelege obiecţia protestantă la adresa mărturisirii (ei înţeleg altfel noţiunea de preot). Dar ca un catolic să spună asemenea lucru... sunt dezamăgit. Bănuiesc că, ţinând cont de natura umană, oamenilor pur şi simplu nu le place să spună altor oameni păcatele lor, aşa că vin cu tot felul de justificări pentru a nu face acest lucru.

Taina Spovezii ne-a fost alături de la început, venind chiar din cuvintele lui Cristos: "Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis, «Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute»" (Ioan 20:21-23). Observaţi că Isus le dă apostolilor săi puterea de a ierta păcate. Desigur, ei nu ar şti ce păcate să ierte dacă nu li s-ar SPUNE despre ce păcate este vorba.

Exerciţiul spovezii este evident şi în Epistola lui Iacob: "Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru ei, după ce-l vor unge cu untdelemn în numele Domnului; rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi" (Iacob 5:14-16). Interesant este faptul că Iacob (de altfel nici Isus) nu ne spune nicăieri să ne mărturisim păcatele numai lui Dumnezeu. Ci, mai degrabă, se pare că ei cred că iertarea vine prin anumite mijloace de mărturisire publică. Şi nu este greu să înţelegem de ce. Vedeţi voi, atunci când păcătuim, nu rupem relaţia numai cu Dumnezeu, ci şi cu Trupul său, Biserica (din moment ce toţi credincioşii catolici sunt copiii unui Tată comun). Aşa că, atunci când ne cerem iertare, trebuie să ne cerem iertare de la toate părţile implicate - Dumnezeu şi Biserică.

32

Lumea Catholica, februarie 2006

Gândiţi-vă astfel. Imaginaţi-vă că mergeţi într-un magazin şi că furaţi ceva marfă. Mai târziu, aveţi remuşcări şi regretaţi păcatul comis. Acum îl puteţi ruga pe Dumnezeu să vă ierte că i-aţi încălcat porunca. Dar mai este o parte implicată; va trebui să returnaţi marfa furată şi să reparaţi paguba. Acelaşi lucru se întâmplă cu Biserica. În confesional, preotul îl reprezintă pe Dumnezeu şi Biserica, deoarece am păcătuit împotriva amândurora. Iar atunci când pronunţă cuvintele iertării, iertarea noastră este completă.

6. "Dacă Biserica l-ar urma într-adevăr pe Isus, şi-ar vinde nenumăratele obiecte de artă, proprietăţile şi monumentele de arhitectură şi ar da banii celor săraci".

Când unii oameni se gândesc la cetatea Vaticanului, ceea ce-şi imaginează imediat este un regat bogat, plin cu palate în care locuieşte papa şi cufere de aur ascunse în fiecare colţ, ca să nu mai vorbim despre fabuloasa colecţie de nepreţuite obiecte de artă şi vestigii.

Dacă priveşti problema astfel, este uşor de înţeles cum unii oameni s-ar indigna în faţa a ceea ce consideră un ostentativ şi extravagant spectacol de bogăţie. Însă adevărul este altul. În timp ce principalele clădiri poartă numele de "Palatul Vaticanului", el nu a fost construit pentru a fi somptuoasa reşedinţă a papei. De fapt, partea rezidenţială a Vaticanului este destul de mică. Cea mai mare parte a Vaticanului este cedată unor scopuri care slujesc artei şi ştiinţei, conducerii afacerilor oficiale ale Bisericii şi administraţiei Palatului în general. O mare parte din oficialităţile administraţiei şi ale Bisericii trăiesc la Vatican alături de papă, transformând oraşul în sediul principal al Bisericii.

Cât despre impresionanta colecţie de artă, într-adevăr una dintre cele mai frumoase din lumea întreagă, Vaticanul o priveşte ca pe o "comoară de neînlocuit", însă nu în termeni monetari. Papa nu este "proprietarul" acestor opere de artă şi nu le-ar putea vinde nici dacă ar vrea; ele pur şi

Lumea Catholica, februarie 2006

33

simplu sunt în grija Sfântului Scaun. Aceste opere de artă nici măcar nu aduc venituri Bisericii; dimpotrivă chiar. Sfântul Scaun investeşte o parte din micile sale resurse pentru întreţinerea colecţiei.

Adevărul este că Sfântul Scaun are un buget financiar destul de restrâns.

Aşa că de să ce păstreze operele de artă? Totul îşi are originea într-o credinţă legată de misiunea Bisericii (una din numeroasele sale misiuni) ca forţă civilizatoare în lume. Asemeni călugărilor medievali care transcriau cu grijă texte antice pentru ca acestea să fie disponibile şi generaţiilor viitoare - texte care altfel ar fi fost pierdute pentru totdeauna - Biserica are în continuare grijă de operele de artă, astfel încât să nu fie uitate cu timpul. În cultura morţii din zilele noastre, unde termenul de "civilizaţie" nu poate fi folosit decât cu îngăduinţă, misiunea civilizatoare a Bisericii este la fel de importantă astăzi ca întotdeauna.

7. "Disidenţa este de fapt un lucru pozitiv, din moment ce trebuie să ne păstrăm cu toţii mintea deschisă spre idei noi".

S-ar putea să auziţi acest argument destul de des astăzi, mai ales în urma scandalului de abuz din Biserică. Toată lumea vrea să găsească o soluţie la problemă şi, pentru a face acest lucru, unii oameni susţin idei din afara credinţei noastre catolice (şi anume, femei preot, deschiderea către homosexualitate etc.). Mulţi oameni acuză Biserica de rigiditate în credinţele sale şi de o lipsă a deschiderii spre nou.

Adevărul este că multe din ideile reformatoare de astăzi nu sunt noi. Ele există de ceva vreme, iar Biserica le-a analizat deja. De fapt, Biserica şi-a petrecut întreaga existenţă examinând cu atenţie diferite idei şi stabilind care dintre ele respectă Legea lui Dumnezeu şi care nu. A înlăturat erezie după erezie în timp ce construia cu grijă principiile de bază ale credinţei.

Nu ar trebui să ne mire că sunt mii de alte Biserici creştine în zilele noastre - toate au avut "idei noi" la un moment dat pe care Biserica le-a văzut ca fiind în afara credinţei.

Biserica are importanta responsabilitate de a proteja integritatea credinţei noastre. Ea nu respinge anumite idei într-un mod arbitrar, aşa cum pretind unii disidenţi, ci are două mii de ani de rugă şi studiu în spatele credinţelor pe care le susţine a fi adevărate.

34

Lumea Catholica, februarie 2006

Acest lucru nu înseamnă că nu putem să nu fim de acord cu ceva vreodată. Întotdeauna va fi loc pentru discuţii legate de cum să ne adâncim percepţia adevărului - de exemplu, cum ne putem îmbunătăţi seminariile sau interacţiunile cleric/laic - toate aşa cum ne învaţă credinţa noastră.

8. "Corect interpretată, Biblia nu condamnă homosexualitatea. Ea mai degrabă se manifestă împotriva promiscuităţii - fie ea homosexuală sau heterosexuală. De aceea, nu avem de ce să ne opunem unor relaţii de dragoste de tip homosexual".

Pe măsură ce activitatea homosexualilor este din ce în ce mai acceptată în cultura noastră, vor exista tot mai multe presiuni în rândul creştinilor să elimine clara interzicere a acesteia în Biblie. Aceasta este acum atitudinea standard a grupului liberal de a pretinde faptul că Biblia - atunci când este înţeleasă corect - nu condamnă activitatea homosexuală. Însă această opinie vine în contradicţie evidentă cu pasaje cât se poate de clare atât din Vechiul cât şi din Noul Testament. În primul rând, desigur, există faimoasa poveste a Sodomei şi Gomorei.

Dacă vă amintiţi, Dumnezeu trimite doi îngeri în Sodoma pentru a-l vizita pe Lot: "Dar nu se culcaseră încă [îngerii], şi oamenii din cetate, bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa; şi i-au strigat lui Lot: «Unde sunt oamenii care au intrat la tine în noaptea asta? Scoate-i afară la noi să-i cunoaştem». Lot a ieşit afară la ei la uşă, a încuiat uşa după el şi a zis: «Fraţilor, vă rog, nu faceţi o asemenea răutate. Iată că am două fete care nu ştiu de bărbat; am să vi le aduc afară şi le veţi face ce vă va plăcea.

Numai nu faceţi nimic acestor oameni, fiindcă au venit sub umbra acoperişului casei mele». Însă ei au strigat, «Pleacă!» Şi au zis, «Omul acesta a venit să locuiască aici ca un străin şi acum vrea să facă pe judecătorul! Ei bine, o să-ţi facem ţie mai rău decât lor». Şi împingând pe Lot cu sila, s-au apropiat să spargă uşa. Dar bărbaţii aceia au întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă şi au încuiat uşa" (Geneza 19:4-10).

Mesajul acestui fragment este destul de clar. Bărbaţii din Sodoma erau homosexuali care doreau să întreţină relaţii cu bărbaţii din casă. Lot şi-a oferit propriile fete, însă ei nu erau interesaţi. La scurt timp după aceea, Sodoma a fost distrusă de Dumnezeu drept pedeapsă pentru păcatele oamenilor de aici - şi anume, homosexualitatea lor. Acest fapt este

Lumea Catholica, februarie 2006

35

confirmat şi în Noul Testament: "Tot aşa Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor, care se dăduseră ca şi ele la curvie şi au avut pofte împotriva firii, ne stau înainte ca o pildă, suferind pedeapsa unui foc veşnic" (Iuda 7).

Dar cu siguranţă acestea nu sunt singurele pasaje din Biblie care condamnă activităţile homosexuale. În Vechiul Testament există o altă condamnare cât se poate de clară: "Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie; este o urâciune" (Leviticul 18,22). Iar aceste afirmaţii nu se rezumă numai la Vechiul Testament. "Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase. Femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii, tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii şi s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor" (Romani 1,26-27).

Este cumplit de greu pentru un creştin liberal să poată da o replică la aşa ceva. Pur şi simplu nu există nici o menţiune aici privind violul sau promiscuitatea homosexuală; dimpotrivă, Paul se declară împotriva oricăror relaţii de tip homosexual (pe care le descrie ca fiind "împotriva firii", "ruşinoase" şi "scârboase"). Creştinii liberali sunt într-o dilemă.

Până la urmă, cum se poate armoniza homosexualitatea cu Biblia? Se pare că soluţia lor este să priveze Biblia de puterea sa morală şi să alerge în cercuri retorice, încercând să evite mesajul său clar.

9. "Credincioşii catolici ar trebui să îşi urmeze conştiinţa în orice problemă... fie că este vorba de avort, contracepţie sau hirotonisirea femeilor".

Este adevărat, Catehismul afirmă destul de clar: "Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate, pentru a lua personal deciziile morale.

Omul nu trebuie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici nu trebuie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, mai ales în domeniul religios" (1782). Această învăţătură stă la baza a ceea ce înseamnă liberul arbitru. Însă acest lucru nu înseamnă că nu există o responsabilitate pentru conştiinţa noastră sau că putem ignora legea lui Dumnezeu. Catehismul numeşte aceasta o "conştiinţă bine formată".

36

Lumea Catholica, februarie 2006

Catehismul desemnează o mare responsabilitate pentru conştiinţa unei persoane: "Prezentă în conştiinţa persoanei, conştiinţa morală îi porunceşte, la momentul potrivit, să îndeplinească binele şi să evite răul...

Ea confirmă autoritatea adevărului, prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile. Când ascultă de conştiinţa morală, omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte" (1777).

Cu alte cuvinte, conştiinţa noastră nu este numai "ceea ce credem noi că este bine" - ea este ceea ce judecăm a fi bine pe baza a ceea ce ştim că reprezintă învăţăturile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Şi, pentru a ajunge la o astfel de judecată, noi avem responsabilitatea să studiem şi să ne rugăm cu mare atenţie asupra acestor învăţături. Catehismul are un capitol dedicat în totalitate formării atente a conştiinţei noastre - iată cât este ea de importantă în luarea deciziilor corecte. Şi, în cele din urmă, fie că sunt bune sau rele, tot suntem responsabili pentru faptele noastre: "Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actelor săvârşite" (1781). Atunci când s-a format în mod corect, ea ne ajută să ne dăm seama când am acţionat greşit, cerând iertare pentru păcatele noastre.

Aflaţi în căutarea unei conştiinţe bine-formate, noi ne bucurăm de fapt de o mare libertate, deoarece ne apropiem din ce în ce mai mult de Adevărul infinit al lui Dumnezeu. Nu este o povară sau ceva care ne împiedică să facem ceea ce ne dorim; este un ghid care ne ajută să facem ce este bine.

"Educarea conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii" (1784).

10. "Planificarea familială naturală este doar versiunea catolică a metodelor contraceptive".

Planificarea familială naturală (NFP) are duşmani din toate părţile. Unii consideră că este o alternativă nerealistă la metodele contraceptive (pe care oricum nu le consideră a fi un păcat), în timp ce alţii cred că este la fel de rea ca orice metodă contraceptivă. NFP a trebuit să tragă o linie clară între cele două extreme.

Lumea Catholica, februarie 2006

37

În primul rând, principala problemă legată de contracepţie este că ea lucrează împotriva naturii corpurilor noastre - şi împotriva naturii în general. Ea urmăreşte separarea actului (sex) de consecinţa sa (sarcina), reducând de fapt latura sacră a actului sexual la o simplă căutare a plăcerii.

Atunci când este folosită din motive corecte, NFP este mai degrabă un instrument folosit pentru a vedea dacă acel cuplu dispune de mijloacele necesare (financiare, fizice sau afective) pentru a accepta un copil în viaţa lor. Ea implică o înţelegere a propriului corp, o analiză atentă a propriei situaţii în viaţă, discutarea problemei cu partenerul şi, mai presus de orice, rugăciunea. În locul unei separări totale de realitatea integrală a actului sexual, pătrunzi în această problemă cu o mai bună înţelegere a tuturor aspectelor implicate.

Cei care susţin metodele contraceptive pun în discuţie persoanele care nu îşi mai pot permite alţi copii sau cele care îşi pot pune viaţa în pericol prin noi sarcini. Însă acestea sunt motive perfect legitime pentru a apela la NFP - situaţii în care ar putea fi o metodă absolut eficientă - iar Biserica permite folosirea sa.

Alţii oameni consideră că atunci când încerci să controlezi dimensiunea familiei tale este ca şi cum te-ai juca de-a Dumnezeu, în loc să-l laşi pe el să aibă grijă de noi după cum consideră că este mai bine. Este adevărat că trebuie să ne încredem în Dumnezeu şi să acceptăm întotdeauna viaţa pe care ne-o trimite, însă nu avem de ce să fim absolut ignoranţi în această privinţă.

De exemplu, în loc să arunce cu bani în stânga şi în dreapta, spunând "Dumnezeu ne va da", familiile îşi vor administra cu atenţie banii, încercând să nu-şi depăşească limitele. NFP este asemeni acestui buget, ajutându-ne să analizăm cu atenţie situaţia şi să acţionăm ca atare. Este o parte a naturii noastre umane să ne înţelegem şi să ne folosim intelectul şi liberul arbitru, în loc să aşteptăm pasiv ca Dumnezeu să aibă grijă de toate. Trebuie să ştim cum să ne bucurăm de darurile care ni se dau; trebuie să avem grijă să nu tratăm aceste daruri cu neglijenţă.

11. "Cineva poate fi adeptul 'pro-choice' şi catolic în acelaşi timp".

38

Lumea Catholica, februarie 2006

(Explicaţia redacţiei: în SUA există o mişcare pretinsă catolică, ce se declară "pro-choice" adică "pentru a alege", ce susţine deci dreptul femeii de a alege: păstrează sau nu copilul. Răspunsul vrea să arate deci că un adept al mişcării "pro-choice" nu poate fi catolic.)

Dacă acesta este unul din cele mai comune neadevăruri pe care catolicii le pot susţine în legătură cu credinţa lor, el este şi unul dintre acelea risipite cel mai uşor. Catehismul vorbeşte deschis despre avort: este pe aceeaşi listă cu omuciderea, în categoria crimelor împotriva celei de-a cincea porunci, "Să nu ucizi." Următoarele paragrafe clarifică acest aspect: "Viaţa umană trebuie respectată şi apărată în mod absolut încă din momentul conceperii" (2270). "Încă din secolul I, Biserica a afirmat răutatea morală a oricărui avort provocat. Această învăţătură nu s-a schimbat şi rămâne invariabilă" (2271). "Colaborarea efectivă la un avort este o greşeală gravă. Biserica sancţionează cu pedeapsa canonică a excomunicării acest delict împotriva vieţii umane" (2272).

Nu se poate explica mai clar de atât. Totuşi, unii oameni pot argumenta că a fi "pro-choice" nu înseamnă a fi în favoarea avortului; mulţi oameni consideră că avortul este ceva rău, însă nu vor să-şi impună această idee şi în faţa celorlalţi. Reapare aici argumentul "este posibil ca ceea ce este adevărat pentru tine să nu fie adevărat pentru mine". Biserica are o replică şi la acest aspect: "Drepturile inalienabile ale persoanei vor trebui recunoscute şi respectate de societatea civilă şi de autoritatea politică.

Drepturile omului nu depind nici de indivizi, nici de părinţi, şi nici măcar nu reprezintă o concesie din partea societăţii şi a statului; ele aparţin naturii umane şi sunt inerente persoanei în puterea actului creator în care îşi are originea" (2273).

Sacralitatea vieţii este un adevăr universal care nu poate fi ignorat. A sfătui pe cineva să facă un avort sau chiar a vota pentru un politician care ar susţine cauza avortului, este un păcat grav, deoarece îi va conduce pe alţii spre păcatul de moarte - ceea ce Catehismul numeşte provocarea unui scandal (2284). Biserica se declară cu fermitate împotriva avortului iar noi, în calitatea noastră de credincioşi catolici, trebuie să luăm poziţie de asemenea.

Lumea Catholica, februarie 2006

39

12. "Amintirile oamenilor despre vieţile lor anterioare dovedesc că reîncarnarea este adevărată... şi că ideea creştină privind raiul şi iadul nu este adevărată".

Pe măsură ce societatea devine din ce în ce mai fascinată de paranormal, ne putem aştepta la tot felul de pretinse adevăruri legate de "amintiri din vieţi anterioare". Într-adevăr, există acum organizaţii care te ajută să-ţi retrăieşti vieţile anterioare folosind hipnoza. Dacă această metodă poate fi convingătoare pentru unii, ea cu siguranţă nu este agreată de oricine este familiarizat cu mecanismele hipnozei. Aproape de la început, cercetătorii au observat că pacienţii aflaţi în hipnoză profundă creează în mod frecvent poveşti şi amintiri elaborate... care ulterior se dovedesc a fi total neadevărate. Terapeuţi recunoscuţi sunt perfect conştienţi de acest fenomen, cântărind cu atenţie ceea ce spun pacienţii lor în timpul hipnozei.

Totuşi, din păcate, nu este şi cazul celor care sunt interesaţi să găsească "dovezi" ale reîncarnării. Probabil că cel mai elocvent exemplu al acestei neglijenţe este faimosul caz Bridey Murphy. Iată o scurtă prezentare a cazului, dacă nu-l cunoaşteţi: în 1952, o casnică din Colorado, pe nume Virginia Tighe, a fost hipnotizată. Ea a început să vorbească într-un dialect irlandez, pretinzând că odată fusese o femeie pe nume Bridey Murphy care a trăit în Cork, Irlanda.

Povestea sa a fost transformată într-un best-seller, "În căutarea lui Bridey Murphy", o carte ce a primit multă atenţie din partea cititorilor. Ziariştii au scotocit Irlanda, căutând orice persoană sau detaliu care să poată confirma adevărul despre această întoarcere în trecut. Deşi nu a apărut niciodată nimic, cazul Bridey Murphy continuă să fie folosit pentru a susţine pretinse adevăruri legate de reîncarnare. Este ruşinos, deoarece frauda Virginiei a fost dovedită cu zeci de ani în urmă. Ţineţi cont că prietenii din copilărie ai Virginiei şi-au amintit de imaginaţia sa bogată şi de capacitatea sa de a inventa poveşti complexe (centrate deseori pe accentul irlandez pe care şi-l perfecţionase). Ba mai mult, era pasionată de Irlanda, în mare parte datorită unei prietenii cu o irlandeză al cărui nume de domnişoară era - aţi ghicit - Bridie.

40

Lumea Catholica, februarie 2006

Pe lângă acestea, Virginia îşi completa poveştile spuse sub hipnoză cu numeroase elemente din propria sa viaţă (fără a-i dezvălui hipnotizatorului paralele făcute). De exemplu, Bridey descria un "unchi Plazz," pe care cercetătorii l-au văzut ca pe o transformare a cuvântului celtic "unchiul Blaise." Entuziasmul lor a pierit când s-a descoperit că Virginia a avut un prieten în copilărie pe care îl numea Unchiul Plazz.

Când Virginia hipnotizată a început să danseze un dans irlandez, cercetătorii au rămas înmărmuriţi. Totuşi, cum a învăţat o casnică din Colorado un astfel de dans? Misterul a fost rezolvat când s-a descoperit că Virginia învăţase dansul în copilărie.

După cum o arată cazul Bridey Murphy, pretinsele adevăruri legate de întoarcerile în vieţile anterioare sunt întotdeauna mai impresionante decât realitatea însăşi. Până astăzi nu există absolut nici un caz verificabil că o persoană s-a putut întoarce la o viaţă anterioară. Desigur, s-au spus multe poveşti sub controlul unui hipnotizator, însă dovezile care să susţină reîncarnarea (ca şi acelea legate de existenţa Zânei Măseluţă) continuă să ne ocolească.

Lumea Catholica, februarie 2006

41

Încreştinarea internetului Autor: Zenit Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit.org (adaptare), ianuarie 2006 Apariţia internetului şi a altor noi tehnologii media extind cu repeziciune posibilităţile Bisericii şi ale organizaţiilor religioase de a-şi promova mesajul. La 3 ianuarie 2006, agenţia Fides a Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor publica prima parte a unui dossier, "Poporul lui Dumnezeu pe internet". Raportul informează că în Italia este aproape imposibil să contabilizezi numărul siturilor catolice datorită rapidei creşteri din acest sector. Numărul de legături (links) dă o idee despre înflorirea siturilor catolice. De exemplu, legături spre unul dintre cele mai populare situri italiene, www.totustuus.it, pot fi găsite pe aproximativ 50.000 de situri.

Un alt sit, www.siticattolici.it, are în baza sa de date peste 10.000 situri catolice din Italia. Aproximativ un sfert aparţin parohiilor; alte 2.067 aparţin unor grupuri private şi organizaţii. Ordinele călugăreşti şi institutele misionare au 1.222 de situri; cele asociate în mod oficial unor structuri ecleziale sau activităţi pastorale ajung la 629. Apoi, în ordine descrescătoare mai sunt: pagini personale de natură catolică - 589; universităţi şi centre culturale - 403; şi situri media - 353. De notat că 1.400 de situri disponibile acum doi ani, astăzi nu mai există. Per ansamblu însă, rata creşterii este mare, aproximativ 25% în doi ani. O creştere mai mare o înregistrează siturile dedicate muzicii - 33,6%; posturilor radio şi tv - 32,8%; şi artei religioase - 31,5%. În Statele Unite ale Americii se înregistrează de asemenea o înflorire a siturilor religioase. Jonathan Last, editor al "Weekly Standard", a oferit o analiză a situaţiei în numărul din decembrie al publicaţiei "First Things". În articolul "Dumnezeu pe internet", Last citează un sondaj din 2004 care

42

Lumea Catholica, februarie 2006

afirma că 64% dintre navigatorii pe web - adică 82 de milioane de oameni - declară că folosesc internetul pentru scopuri religioase. Dintre aceştia, 32% au afirmat că folosesc internetul pentru a fi la curent cu ştirile; 17% în căutarea unor lăcaşuri de cult; iar 11% pentru descărcarea de muzică religioasă.

Un fenomen mai recent este cel al blogurilor, care sunt de asemenea frecvent folosite în scopuri religioase. Un blog - web log - este un sit ca un jurnal, în care se scrie regulat iar conţinutul este afişat în ordine invers cronologică. Actualmente în SUA există aproximativ opt milioane de bloguri. În octombrie anul trecut a avut loc prima Convenţie a Blogger-ilor Religioşi, GodblogCon, organizată de John Mark Reynolds, profesor de filozofie la Universitatea Biola, o instituţie de învăţământ creştină din California. Reynolds i-a declarat lui Last că există "cu adevărat milioane" de blogger-i religioşi. Printre aceştia câteva mii scriu pentru o audienţă mai largă decât familia sau comunitatea autorului.

Numărul de cititori variază. La unele bloguri sunt citite o sută de pagini pe zi, la altele mii de pagini. Şi preoţii se folosesc de bloguri; Last estima că anul trecut 50 de preoţi aveau propriile bloguri.

Last mai scria că aproape fiecare Biserică din America îşi are propriul sit.

Bisericile protestante au de regulă situri mai avansate în comparaţie cu catolicii, dar nici un sit nu atinge popularitatea celui al Vaticanului.

Proliferarea activităţii web nu este însă fără efecte negative. Oricine poate să deschidă un sit sau un blog, astfel că utilizatorii trebuie să fie atenţi la calitatea informaţiei. Apoi mediul electronic conduce adesea la trivializări şi la polemici. Tendinţa comercială este iarăşi un fenomen căruia trebuie să i se acorde atenţie, existând o puzderie de situri care apar doar pentru a vinde tot felul de obiecte religioase.

Creşterea ca popularitate a dispozitivelor iPod a deschis noi căi pentru transmiterea informaţiei religioase. IPod-urile sunt un fel de player-e digitale audio, portabile. O analiză a folosirii iPod-urilor pentru descărcarea de informaţie religioasă a făcut-o un articol din 5 august anul trecut, apărut în ziarul britanic Telegraph. Tot mai mulţi oameni folosesc

Lumea Catholica, februarie 2006

43

iPod-urile pentru a descărca de exemplu predici. Articolul relata că un preot vicar anglican, Leonard Payne, a fost uimit de faptul că la puţin timp după ce a publicat o predică audio, ea a fost descărcată de 2.400 de utilizatori. Iar pr. Payne este preot într-o mică parohie rurală. Un alt articol, apărut la 29 august în New York Times, scria despre numărul tot mai mare de descărcări de materiale religioase audio în SUA. Doar într-o lună, iulie, numărul siturilor ce oferă podcast-uri religioase a crescut de la 177 la 474. Dintre toate religiile, grupurile creştine sunt cele mai active în oferirea de podcast-uri, afirmă Times. Un popular sit catolic, CatholicInsider, condus de preotul olandez Roderick Vonhögen, are deja peste 10.000 de ascultători la fiecare program. Şi Radio Vatican pune la dispoziţie pentru descărcare materialele sale, în diferite limbi.

Un alt mijloc popular de comunicare este SMS sistemul de trimitere de mesaje text prin telefoanele mobile. Şi în acest spaţiu religia este prezentă, scria la 6 octombrie publicaţia australiană Sydney Morning Herald. Poţi primi pasaje biblice prin SMS, în jargonul şi cu prescurtările specifice SMS-urilor. Societatea Biblică din Australia a "tradus" în SMS-uri 31.173 de versete din Biblie, pe care oamenii şi le pot trimite lor sau prietenilor cu ajutorul celularelor. "Vremurile de demult, când Biblia era disponibilă doar în piele neagră şi cu o cruce pe ea, au apus", a declarat Michael Chant, purtătorul de cuvânt al Societăţii Biblice. A fost nevoie de o singură persoană pentru a face disponibilă Biblia prin SMS. "Am urmărit ca Biblia să poată fi folosită, să fie utilă, actuală, să primeşti un verset aşa cum primeşti gândul zilei sau horoscopul."

Noile tehnologii media sunt folosite în biserică pentru a da mai multă viaţă slujbelor. Tendinţa este mai prezentă în bisericile protestante.

Recent, Los Angeles Times informa despre biserica metodistă unită Santa Margarita ce foloseşte ecrane uriaşe pentru a indica cuvintele la imnurile liturgice. De asemenea, când pastorul îşi rosteşte predica, pe ecran apar secvenţe de film ce îi însoţesc şi explică cuvintele. Bineînţeles, tot ce se întâmplă în biserică în timpul slujbei este filmat şi transmis în direct prin internet. Conform articolului, peste 60% dintre bisericile protestante din SUA folosesc ecrane mari pentru proiecţie, faţă de 39% în anul 2000.

44

Lumea Catholica, februarie 2006

Costurile nu sunt mici. Biserica Santa Margarita a cheltuit 75.000 de dolari pe echipament, şi plăteşte 15.000 de dolari pe an pentru întreţinere.

Nu toţi sunt entuziasmaţi de schimbări. Pastorul baptist Ken Uyeda Fong spune că oamenilor nu văd noile tehnologii ca fiind prea "religioase".

Altora nu le place că oamenii se uită lung la ecranele din biserică, în loc să fie activi ca în trecut. În fine, şi industria de software religios o duce bine, existând nenumărate programe ce oferă traduceri ale Bibliei, imagini, comentarii şi diverse alte materiale. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândeşte într-adevăr rapid!

Lumea Catholica, februarie 2006

45

Pornografia în luptă cu copiii şi căsătoria Autor: Zenit Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit.org (adaptare), februarie 2006 În ultimii ani, ideea limitării conţinutului sexual a fost respinsă de mulţi observatori seculari. Date recente ar putea să îndemne însă la o reexaminare a poziţiei. La sfârşitul lunii ianuarie a.c., New York Times informa despre îngrijorarea tot mai mare faţă de efectele pornografiei asupra tinerilor.

Articolul comenta rezultatele unui studiu publicat în ediţia din luna iulie a revistei Pediatrie, studiu intitulat "Impactul mass-media asupra atitudinilor şi comportamentelor sexuale ale adolescenţilor".

Revista medicală recunoştea că se cunosc prea puţine lucruri despre efectul mass-media asupra comportamentului sexual al adolescenţilor, în special datorită lipsei unei cercetări pe această temă. Fără îndoială însă că tinerii sunt scufundaţi, adesea fără control parental, într-un mediu în care conţinutul sexual abundă. Poate nu este o coincidenţă atunci că în fiecare an 900.000 de tinere din SUA rămân însărcinate, iar rata îmbolnăvirii cu boli cu transmitere sexuală este mai mare între tineri decât între adulţi.

Riscurile nu se opresc însă aici. "Datele statistice sugerează că adolescenţii activi din punct de vedere sexual sunt mult mai expuşi riscurilor depresiei şi sinuciderii", se arată în revista medicală.

"Experienţele sexuale timpurii la adolescenţi au fost de asemenea asociate cu comportamente dăunătoare precum consumul de alcool, marijuana şi alte droguri." Referitor la internet, raportul subliniază că un sondaj naţional pe plaja de vârstă 10 la 17 ani a descoperit că unul din cinci copii

46

Lumea Catholica, februarie 2006

"a dat din greşeală peste materiale cu conţinut explicit sexual, iar unul din cinci a fost expus la solicitări sexuale nedorite când era online".

Raportul revistei Pediatrie confirmă îngrijorările formulate de un studiu publicat în noiembrie 2004, realizat de Institutul Canadian de Educaţie a Familiei. Autorul, Peter Stock, în documentul intitulat "Efectele dăunătoare asupra copiilor ale expunerii la pornografie", citează datele unui spital din oraşul australian Canberra. Spitalul a observat o creştere dramatică a cazurilor de copii implicaţi în "comportamente sexuale abuzive". Pe la mijlocul anilor 1990, existau unul-două cazuri pe an. În 2000 se ajunsese la 28, iar în 2003 fuseseră peste 70 de cazuri. Managerul spitalului, Annabel Wyndham, comenta datele: "Este o nouă faţă a lumii moderne, datorită accesului la internet şi, să fim sinceri, datorită unor părinţi dezastruoşi."

Stock mai evidenţia faptul că în martie 2004 poliţia a dezvăluit existenţa de cazuri de atacuri sexuale comise de copii împotriva altor copii, în Hamilton, Ontario. Toate victimele erau sub 12 ani, iar cel mai mare dintre atacatori avea 13 ani. În toate cazurile, agresorii declarau că imitau comportamente pe care le-au văzut pe canalele pornografice prin cablu, la televizor, sau în materiale de pe internet. Raportul mai cita diverse studii şi comentarii ale unor experţi, ce arătau că expunerea la pornografie, în special la cea de natură violentă, tinde să insufle un comportament agresiv în spectatori, care apoi îi conduce pe aceştia să imite ce au văzut.

Cercetările demonstrează că "există o puternică corelare între expunerea la pornografie şi activitatea sexuală deplasată a unor indivizi", mai scrie Stock. Mai există îngrijorarea legată de faptul că vizionarea de materiale pornografice produce distorsiuni în dezvoltarea sexuală a copiilor şi adolescenţilor. Pornografia nu doar oferă o viziune greşită despre sexualitatea umană, ci şi dezumanizează femeia.

Raportul subliniază şi faptul că după legile canadiene, producerea, distribuirea şi posesia în general de pornografie nu mai este o infracţiune.

Majoritatea legilor ce tratau "obscenitatea" au dispărut, considerate ca fiind neconstituţionale în 1992 de către Curtea Supremă din Canada. De atunci, legile canadiene continuă să elimine restricţiile, cea mai recentă decizie de acest fel fiind luată înainte de Crăciunul trecut. Publicaţia Globe and Mail scria la 22 decembrie despre această nouă decizie ca fiind "de

Lumea Catholica, februarie 2006

47

cotitură" în legislaţie: Curtea Supremă a Canadei a decis că două cluburi din Montreal nu au încălcat legea obscenităţii organizând sex în grup, deoarece nu au provocat daune nici participanţilor şi nici societăţii ca întreg. Decizia, scria ziarul, "în esenţă legalizează cluburile pentru sex în grup atâta timp cât participanţii sunt adulţi ce îşi dau consimţământul". Şi mai departe citim: "Comercializarea sexului în locuri publice poate ofensa standardele comunităţii, iar tribunalelor nu ar trebui să le fie frică să recunoască aceasta."

Janet Epp Buckingham, director cu politica legală şi publică al Comuniunii Evanghelice din Canada, a comentat decizia într-un articol apărut la 27 decembrie tot în Globe and Mail. Ea aminteşte că hotărârea din 21 decembrie a tribunalului canadian a stabilit că cluburile cu pricina nu comit nici o infracţiune deoarece nu aduc daune "funcţionării corespunzătoare a societăţii canadiene". Consecinţa este, scrie ea, fixarea la un nivel incredibil de jos a barierei faptelor ce "dăunează" societăţii.

Liberalizarea activităţii sexuale, mai afirmă Buckingham, este cât se poate de dăunătoare în fapt, cu efecte negative asupra relaţiilor din familie, lovind căsătoriile şi provocând probleme psihologice din infidelitatea asociată activităţilor din aceste cluburi.

Aceste îngrijorări au fost exprimate şi în mărturia dată de un reprezentant al Fundaţiei Moştenirea din Washington în faţa unui organism al Senatului american. La 9 noiembrie, Jill Manning a fost chemată în faţa Subcomitetului pentru Constituţie, Drepturi Civile şi Drepturi de Proprietate. "Cercetările relevă numeroase efecte sistematice ale pornografiei prin internet care subminează cultura deja vulnerabilă privitoare la căsătorie şi familie", a declarat atunci Manning.

"Mai mult, numeroasele efecte negative indicate de studii sunt extrem de greu, dacă nu imposibil, de combătut de către indivizi sau de familii prin propriile mijloace." Studiile publicate în reviste de cercetare indică faptul că consumul de pornografie este asociat, printre altele, cu următoarele şase tendinţe: creşterea problemelor maritale şi riscul separării şi divorţului; scăderea intimităţii maritale şi a satisfacţiei sexuale; infidelitatea; creşterea apetitului pentru tipuri mai grafice de pornografie şi pentru activităţi sexuale asociate cu practici abuzive, ilegale şi

48

Lumea Catholica, februarie 2006

nesănătoase; devalorizarea monogamiei, căsătoriei şi creşterii copiilor; riscul căderii în dependenţă de sex.

Deşi pornografia prin internet este de obicei consumată de un membru al familiei în mod solitar, Manning afirmă că impactul materialelor explicit sexuale este resimţit de întreaga familie, şi de comunitate în general.

Datele strânse în noiembrie 2002, la o întâlnire a Academiei Americane a Avocaţilor Matrimoniali din Chicago, vorbesc despre impactul folosirii internetului asupra căsătoriilor. La această întâlnire, 62% dintre cei 350 de participanţi au spus că internetul a reprezentat un factor important în divorţurile pe care le-au instrumentat juridic în ultimul an. Avocaţii au mai observat că în 68% din cazurile de divorţ, una din părţi îşi găsise prin internet o nouă iubire. Apoi în 56% din divorţuri una din părţi avea obsesia de a vizita situri pornografice.

Noile tehnologii oferă industriei pornografice numeroase posibilităţi. La 15 noiembrie anul trecut, Washington Post scria că firmei Apple Computer i-au trebuit 20 de zile pentru a vinde un milion de fişiere video prin magazinul online. Însă un sit ce oferă gratuit videoclipuri cu modele dezbrăcate a avut un milion de descărcări în doar o săptămână. Vânzarea de materiale pentru adulţi pentru telefoanele mobile a devenit o afacere de milioane de dolari în Europa, informează acelaşi Washington Post.

Aflată la început în SUA, această afacere se estimează că va aduce 200 de milioane de dolari în 2009, afirmă Yankee Group, o firmă din Boston.

Catehismul Bisericii Catolice atrage atenţia cu privire la efectele pornografiei. La nr. 2354 se arată că pornografia nu doar ofensează curăţia, ci şi lezează demnitatea făcând din persoane obiectul unor plăceri rudimentare. Mai mult, îi cufundă pe toţi cei implicaţi în iluzia unei lumi artificiale, iar impactul ei provoacă tot mai mult daune grave.

Lumea Catholica, februarie 2006

49

Lumea satului - unde se nasc pâinea şi vinul Autor: Episcopul emerit Giovanni D'Ascenzi de Arezzo Traducător: Andrei Mărcuş Sursa: 30Giorni, noiembrie 2005 Lumea satului şi caracteristicile sale Prin lume rurală în sens general se înţelege acea parte a societăţii care trăieşte la sat. Aşadar cuprinde atât familiile agricultorilor şi ale crescătorilor de animale, cât şi alte categorii profesionale (meşteşugari, comercianţi, etc.) care fac parte din acelaşi mediu. În mod obişnuit în societatea rurală aceste categorii sunt din punct de vedere economic în serviciul agriculturii şi condiţionaţi de ea.

Din punct de vedere socio-cultural caracteristicile preeminente ale lumii rurale sunt următoarele: Contactul cu natura şi cu expresiile şi manifestările sale: munţi, râuri, lacuri, deşerturi, păduri, culturi, animale, sunt obiect al experienţei tuturor. Natura apare în toată splendoarea sa şi în toată puterea sa, şi cu ea inteligenţa umană este nevoită să se pună la încercare. Mediul natural caracterizează puternic societatea rurală şi civilizaţia prin care ea se exprimă.

Meseria de agricultor. Un procent mai mult sau mai puţin ridicat al populaţiei exercită această meserie, îi experimentează riscurile şi satisfacţiile, participă îndeaproape, adesea ca protagonişti sau colaboratori, la fenomenele producţiei bunurilor agricole. Sătenilor care nu sunt agricultori această meserie le este cunoscută în toate fazele ei, deoarece o observă zilnic pe feţele oamenilor, pe câmpurile cultivate, în

50

Lumea Catholica, februarie 2006

legătură cu schimbările anotimpurilor şi ale climei. Munca agricolă devine astfel o componentă culturală, care animă conversaţiile şi îşi împrumută termenii chiar şi expresiilor spirituale şi religioase.

Comunitate de dimensiuni mici, deci pe măsura omului. În general, lumea de la ţară este constituită din comunităţi mici, unde toţi se cunosc şi se ajută reciproc; comportamentele individuale, şi mai ales raporturile reciproce, sunt inspirate de valori împărtăşite, care se transmit din tată în fiu şi din care provine un patrimoniu de norme nescrise, pe care toţi se simt obligaţi să le respecte.

Combinaţia acestor caracteristici constituie lumea rurală. Ea se regăseşte în societăţile rurale din toate timpurile şi din toate locurile, de când fiinţele umane au început să cultive plante şi să crească animale pentru a procura cele necesare pentru ei şi pentru familiile lor.

Lumea rurală pre-tehnică şi religia Evoluţia societăţii rurale a fost atât de lentă, încât a fost definită ca "statică", deoarece nu a intrat în contact cu ştiinţele şi tehnicile moderne. Totuşi se poate vorbi despre o "lume rurală pretehnică" şi de o "lume rurală evoluată din punct de vedere tehnic", ca fiind două societăţi profund diferite, caracterizate totuşi în acelaşi fel de contactul cu natura, de meseria de agricultor, de comunitatea locală de dimensiuni modeste. În lumea rurală pre-tehnică, comportamentele profesionale, familiale, sociale sunt reglementate de tradiţie: experienţa generaţiilor trecute, transmisă cu fidelitate şi respectată. Tradiţia tinde să rămână stabilă şi se modifică destul de lent. Tradiţia este de asemenea fundamentul culturii în cele mai variate expresii ale sale, de la cea orală la cea imprimată în lucrul manual. Tradiţia îşi găseşte în bătrâni depozitarii şi totodată apărătorii; de aceea lumea rurală în mod normal încredinţează bătrânilor exerciţiul puterii. Trecutul este legea viitorului.

Lumea Catholica, februarie 2006

51

În acest tip de societate, religia are un rol de primă importanţă, fundamental. Chiar şi un observator superficial poate remarca faptul că viaţa individuală, profesională, familială şi socială a lumii satului este pătrunsă de rituri, sărbători, semne religioase. Religia dă explicaţia ultimă a realităţii, religia susţine speranţa, religia dă fundamentul legilor morale, dă stabilitate vieţii sociale. În definitiv religia se prezintă ca un complex de credinţe, practici, instituţii, care au un raport cu sacrul. "Sacrul" pentru ţăran este tot ceea ce are legătură cu "ceea ce este dincolo", înţeles ca ceea ce este dincolo de lumea sensibilă şi dincolo de moarte.

Cu toate acestea şi tradiţia este sacră, fiind transmisă de străbuni care continuă să trăiască în ea; în consecinţă, datoria de a respecta tradiţia, de a o transmite fidel, de a-i apăra integritatea, este considerată a fi o datorie religioasă; valorile etnice, culturale şi religioase formează un tot unitar indivizibil şi a le separa de religie înseamnă a le separa în acelaşi timp de poporul căruia îi aparţin.

Originile religiozităţii ţăranilor De unde îşi trage originile religiozitatea ţăranului? În fapt recurgerea la "ceea ce este dincolo" în lumea rurală pre-tehnică este sistematică, fie că este vorba de a explica fenomene ale căror cauze nu se cunosc, fie că este vorba de a depăşi un obstacol sau pentru a evita în mod fericit un risc. Ignoranţa şi frica alimentează frecvent religiozitatea ţăranului, stimulează recurgerea la ritualuri, provoacă gestul religios. Totuşi a atribui ignoranţei şi fricii cauza credinţei religioase este puţin superficial.

Poate este mai exact să recunoaştem sursa sentimentului sau a credinţei religioase a ţăranului în intuiţia a "ceea ce este dincolo" sau a divinului, derivate din experienţa vitală şi continuă cu natura, experienţă care primeşte o semnificaţie deosebită pentru aceia care îşi exercită profesia de agricultor. Pentru ţăranul pre-tehnic natura cu care trăieşte în contact este o realitate imensă, complexă, misterioasă; de ea depinde posibilitatea de a supravieţui, şi adesea din ea provine

52

Lumea Catholica, februarie 2006

riscul de a sucomba. Ţăranul care încearcă să unească cu energiile naturii "arta" sa în cultivarea câmpului înţelege şi mai bine valoarea naturii şi legătura lui vitală cu ea.

Constatarea măreţiei şi puterii naturii şi a forţelor sale vitale este însă tot timpul asociată cu experienţa morţii care marchează destinul tuturor lucrurilor, astfel încât natura apare ca o alternanţă, aproape ca un dans, între moarte şi viaţă. De aici intuirea "limitei" în care totul este înfăşurat şi în acelaşi timp "certitudinea" existenţei unei fiinţe "care este dincolo" de lumea sensibilă, stăpân a toate şi nesupus morţii.

De aici înmulţirea riturilor de câştigare a favorurilor acestei sau acestor "fiinţe" care au putere asupra naturii. Pentru a înţelege legitimitatea şi semnificaţia profundă a acestei exigenţe religioase şi a expresiilor sale, este necesar să înţelegem obsesia chinuitoare a ţăranului pre-tehnic angajat până la suferinţă pentru supravieţuire. Pentru acest motiv râul, acum fecund dar uneori ameninţător, putea deveni sacru; pentru acelaşi motiv erau consideraţi sacri pomii, animalele folositoare, munţii; întreaga natură era pentru el sacră şi era manifestarea divinităţii. Cine afirmă că religiozitatea ţăranului are caracteristici cosmologice şi biologice spune adevărul; aceste caracteristici totuşi nu diminuează valoarea de mărturie deosebit de validă: religia ca o cucerire a unei existenţe trăite în contact cu natura, rod al unei intuiţii; îi revine filosofului să îi dea forma unui riguros silogism.

Dacă omului modern lumea naturii îi apare enigmatică, pentru că nu are în sine raţiunea suficientă a existenţei sale, şi ambiguă, pentru că poate să conducă la panteism, ţăranul simplu a rezolvat enigma şi a depăşit ambiguitatea cu credinţa religioasă, chiar dacă aceasta este exprimată cu multe reminiscenţe cu antropomorfisme.

Conceptul sacralităţii naturii larg răspândit printre oamenii de la ţară derivă din convingerea că natura aparţine lui Dumnezeu, îşi are originea în Dumnezeu şi manifestă puterea divină. Aşadar natura trebuie respectată ca un dar de la Dumnezeu de care trebuie să se dea seamă. La fel, darul lui Dumnezeu sunt şi produsele pământului. Orice exploatare iraţională a naturii primeşte semnificaţia unei lezări a ordinii dorite de Dumnezeu; orice abuz necugetat este judecat ca o dezordine morală;

Lumea Catholica, februarie 2006

53

concentrarea pământului în mâinile unui număr mic de oameni se loveşte de conştiinţa intimă a ţăranului că Dumnezeu a creat pământul pentru toţi oamenii, şi este considerată ca o gravă nedreptate. Munca agricolă, în contact cu natura "sacră", devine şi ea ceva sacru, plăcut divinităţii; o misiune divină, potrivit Sfintei Scripturi.

Valorile etico-religioase ale lumii rurale Din această concepţie religioasă derivă o întreagă serie de valori etice, care sunt în acelaşi timp religioase, în măsura în care ordinea etică este atribuită lui Dumnezeu, încălcarea ei cere pedeapsa divină, respectarea ei merită răsplata lui Dumnezeu în această viaţă şi/sau în cea viitoare.

Munca-datorie morală. Munca câmpului este dură, plină de riscuri. Adesea, cu toată munca asiduă, pământul nu dă roade îndestulătoare. Pe de altă parte tocmai din munca câmpului provine cea mai mare parte a alimentelor; aşadar munca, pentru cine este în putere, primeşte caracterul unei datorii morale: toţi trebuie să lucreze, nimeni nu are dreptul de a trăi din munca altora. Cel care munceşte este stimat, cel care nu munceşte este dispreţuit şi va fi pedepsit de Dumnezeu, deoarece munca este o poruncă divină. Munca pentru a supravieţui şi nu pentru a câştiga. În vechea concepţie rurală a muncii nu intră conceptul de profit: munca este în serviciul omului şi a subzistenţei lui. Profitul era urmărit de arta comerţului, faţă de care mentalitatea rurală avea multe rezerve.

Concepţia sacrală se extinde la căsătorie şi la familie. Dumnezeu este autorul vieţii, deci căsătoria, instituţie pentru transmiterea vieţii, face parte din ordinea dorită de Dumnezeu şi este sacră. Legile morale care o reglementează, şi care reglementează raporturile dintre părinţi şi copii, sunt sacre şi au confirmarea divină. Pentru acest motiv familia din lumea rurală se hrăneşte din religie şi o transmite; când această funcţie nu mai este îndeplinită de familie, religia intră într-o criză profundă; la fel atunci

54

Lumea Catholica, februarie 2006

când concepţia despre căsătorie şi familie este despărţită de religie, stabilitatea familială are de suferit.

Ordinea etico-religioasă este de asemenea şi la baza vieţii sociale, adică a raporturilor şi a valorilor din interiorul societăţii, şi cu atât mai mult ale instituţiilor cu care se exprimă societatea. Aşadar legile, orale sau scrise, dincolo de o aprobare umană, au o confirmare divină; autoritatea este sacră; protecţia comunităţii este încredinţată unui sfânt (sau unei divinităţi); multe instituţii, mai ales acelea de ajutorare, primesc un caracter religios; activităţile economice (târguri, pieţe) coincid cu festivităţile religioase; activităţile culturale şi artistice chiar şi ele sunt de obicei cu un conţinut religios. În societăţile rurale pre-tehnice religia constituie un element unic de coeziune, o constantă culturală, o consolare în calamităţile publice, o speranţă, o forţă de a o lua de la capăt. Reducerea sensului religios în aceste societăţi rupe echilibrele şi pune probleme nu uşor de soluţionat.

Lumea rurală şi progresul tehnicoştiinţific Am arătat că trăsătura fundamentală a civilizaţiei rurale pre-tehnice este tradiţia: adică transmiterea fidelă a valorilor, a certitudinilor, a obiceiurilor, a comportamentelor, fără preocuparea de a căuta şi a explica de ce. Această atitudine acritică este accentuată atunci când tradiţia are ca obiect "sacrul" şi ceea ce îl priveşte, faţă de care ţăranul a avut tot timpul un respect amestecat cu frică; intră în criză odată cu răspândirea progresului tehnico-ştiinţific.

Pentru formularea primelor legi ştiinţifice în domeniul naturii şi inventarea celor mai elementare mijloace tehnice a fost nevoie de milenii de-a lungul istoriei umane. În aceste ultime secole, şi încă mai mult în deceniile secolului nostru, ştiinţa şi tehnica au făcut progrese rapide şi uimitoare. Starea statică a fost înlocuită de dinamism; preocuparea de a

Lumea Catholica, februarie 2006

55

conserva patrimoniul tradiţional, cu aceea de a-l depăşi, mergând în căutarea noului. Ştiinţa şi tehnica au pus sau pun stăpânire şi pe agricultură (chimia, biologia, mecanica, etc.), demolând opinii, metode de lucru, certitudini rămase timp de secole indiscutabile. Procesele vitale sunt recunoscute în circumstanţele lor, urmate sau modificate prin intermediul mijloacelor tehnice; bolile, insectele dăunătoare se poate spune că sunt controlate; cunoştinţele din domeniul geneticii permit intervenţii care par să producă miracole. Agricultorul ştie mai mult şi poate mai mult; începe să aibă mai multă încredere în capacităţile sale şi în progresele tehnice decât în riturile religioase.

Progresul tehnico-ştiinţific şi religia ţăranilor Răspândirea progresului tehnico-ştiinţific aduce prejudicii religiozităţii ţăranilor?

Vorbind despre ştiinţe, ne referim aici la ştiinţele empirice. Între cunoştinţele empirice, proprii culturii tradiţionale, şi ştiinţele empirice este o diferenţă importantă. Primele se însuşesc observând repetarea fenomenelor, fără a le înţelege cauzele imediate care le produc şi legile care le reglementează; ultimele creează fenomene, cauzele care le produc, circumstanţe în care se verifică, cunoaşteri sistematice, în aşa fel încât permit să se facă previziuni şi acceptă intervenţii ale căror rezultate sunt deja cunoscute de la început. Totuşi ştiinţele empirice rămân în domeniul "empiricului", adică sunt ştiinţe ale "fenomenului", nu epuizează cunoştinţele, lasă numeroase întrebări fără răspuns, nu sunt capabile să ne vorbească despre fiinţa intimă a lucrurilor, originea lor, scopul lor.

Totuşi ştiinţele empirice, permiţând fiinţei umane să cunoască legile imanente şi raţionale care reglementează fenomenele lumii sensibile şi transformările lor, ne confirmă contingenţa şi deschid calea spre siguranţa motivată de existenţa unei Fiinţe invizibile, inteligente, creatoare a ordinii naturale.

Aceasta este teoria; în practică drumul este mai dificil. Ştiinţa şi tehnica dezvoltă, cu sensul critic, exigenţa verificării: de această exigenţă nu va fi scutită nici tradiţia

56

Lumea Catholica, februarie 2006

religioasă, care, atunci când este susţinută aproape în mod exclusiv de controlul social şi transmite credinţe superstiţioase, rituri magice, norme apăsătoare, riscă în mod serios repudierea sau este acceptată numai ca folclor. Dacă apoi în timpul acestei faze de revizuire critică săteanul este agresat de propunerea unui model de viaţă inspirat de hedonism şi de materialismul practic, căruia i se face publicitate astăzi în mod sistematic de către mijloacele de comunicare socială şi care este şi trăit de largi pături sociale, religia, pe care a văzut-o unită cu seculara viaţă de privaţiuni şi de sacrifici la care a fost condamnată pătura de ţărani, îi apare anacronistică, chiar o povară de care trebuie să se elibereze cât mai repede.

Criza interioară a omului de la sat în faţa acestor sugestii şi solicitări este agravată şi de sentimentul de inferioritate pe care acesta îl simte, în mod particular atunci când se găseşte în afara mediul său, în confruntările cu societatea urbană, care în plus păstrează şi dă greutate unei atitudini de superioritate faţă de lumea satului.

Când însă omul ogoarelor depăşeşte criza interioară şi transformă credinţa tradiţională în credinţă personală, purificată de eventualele reminiscenţe şi interiorizată, poate va recurge mai puţin la ritualuri şi mai mult la mijloacele chimice când se găseşte în necesitatea de a combate bolile animalelor sau de a dezinfecta câmpurile, dar va cunoaşte momentele intense ale rugăciunii contemplative şi de laudă, astfel încât el, cel care are privilegiul de a intra în comuniune cu Dumnezeu lucrând pământul, să dea mărturie unică despre validitatea eternă a religiei şi despre fundamentul ei raţional.

Pe scurt: procesul de revizuire critică este declanşat de progresul tehnicoştiinţific; tendinţa de a repudia religia provine mai degrabă din modelul de viaţă urban-industrial.

Rolul profetic al religiozităţii ţăranilor în societatea modernă Are o funcţie etico-religioasă lumea rurală în civilizaţia modernă? La prima vedere întrebarea poate părea naivă, dacă nu pretenţioasă. În societatea industrializată, agricultorii tind să scadă ca număr până la a rămâne numai câţiva pentru fiecare o sută de persoane care lucrează;

Lumea Catholica, februarie 2006

57

satele se depopulează; modelul de viaţă urban se generalizează (sau cel puţin aşa se pare); cine vorbeşte despre oraş şi sat, vorbeşte în termeni de integrare sau de asimilare, cu oraşul în poziţie dominantă: are deci un viitor lumea rurală?

Riscul ca lumea satului să fie marginalizată, sau aproape să fie înghiţită, a fost denunţat de mai multe ori cu o intuiţie deosebită de către Papa Pius al XII-lea, acum douăzeci şi cinci sau treizeci de ani. Acel Papă nu a încetat să afirme necesitatea de "a i se conserva vieţii spirituale, sociale, economice a lumii rurale fizionomia sa, şi de a i se asigura în întreaga societate umană o acţiune, dacă nu preponderentă, cel puţin egală" (Discurs adresat participanţilor la Congresul internaţional asupra vieţii rurale, 2 iulie 1951).

Papa Pius al XII-lea vedea în mod profetic că atât capitalismul industrial cât şi marxismul neglijau lumea rurală, chiar o atacau punând în pericol supravieţuirea civilizaţiei sale. Nu este de mirare, deoarece în cele din urmă capitalismul şi marxismul şi-au fixat ca obiectiv dezvoltarea industrială în defavoarea agriculturii, şi concentrările urbane, care îi ofereau unuia mase de consumatori, iar celuilalt mase de manevrat. Împreună urmăresc mitul producţiei şi concep munca umană în slujba producţiei, fără prea multă preocupare pentru rolul de responsabilitate şi de iniţiativă care să îi fie asigurat muncitorului. De aici mediul neprielnic al fabricilor de mari dimensiuni (capitaliste sau socialiste), unde munca este împărţită şi depersonalizată; de aici exploatarea necugetată a resurselor naturale; poluarea mediului înconjurător; şi în cele din urmă, din punct de vedere socio-economic, dezechilibrele regionale şi sociale şi fenomenul concentrării urbane.

Obsesia economicităţii şi a concurenţei ordonează de fapt alegerile şi procesele productive, excluzând consideraţiile etice; munca-datorie, valoare tradiţională a lumii rurale, lasă locul muncii-câştig; colaborarea interpersonală este înlocuită de o stare conflictuală permanentă între clase. În acest mediu, rămâne modest spaţiul pentru afirmarea persoanei şi pentru valorile spiritului; prind însă rădăcini şi prosperă materialismul practic, hedonismul şi ateismul de masă.

58

Lumea Catholica, februarie 2006

Lumea rurală modernă, redusă la un "rest" de mici proporţii şi atacată de solicitările şi de sugestiile civilizaţiei industriale, are încă condiţii sociale şi de mediu profund diferite şi experimentează un mod diferit de a trăi şi de a convieţui. Predomină încă, în lumea rurală, munca personală, responsabilă, unde cel care o exercită se simte protagonist: raporturile sociale sunt interpersonale, bazate pe cunoaşterea reciprocă, deschişi spre respect, spre prietenie, spre solidaritate. Ţăranul ştie că în natură există o ordine imanentă, din care el însuşi face parte; această ordine este complexă, delicată, iar fiinţa umană trebuie să o înţeleagă şi să o păstreze cu un respect religios. În fond, concepţia despre viaţă şi cosmos proprie ţăranului a fost o concepţie "sacră", sau mai bine spus etico-religioasă: acesta, într-o ultimă analiză, este şi acum caracteristica de bază a civilizaţiei sale, anunţul profetic pe care îl proclamă lumii urbanoindustriale.

Al acestui caracter naturaliter religios se făcea interpret Papa Paul al VIlea vorbindu-le cultivatorilor italieni în 16 noiembrie 1969: "Agricultura are o semnificaţie de devoţiune şi o semnificaţie de comuniune: de devoţiune, înainte de toate, deoarece ea facilitează contactul cu Dumnezeu prin intermediul contactului cu natura vie, care poartă mai profund în sine amprenta atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu, şi o manifestă în diferitele sale forme însufleţite, în care pulsează viaţa, atât cea a fiinţelor vii ale lumii animale, cât şi cea secretă care se desfăşoară pe ascuns în pământul mamă, izbucnind în uimitoarele sale produse care se reînnoiesc în fiecare an. Contactul vostru nu este aşadar cu natura inertă şi neînsufleţită, cu materia brută şi îndărătnică şi surdă, pe care omul trebuie să o facă să i se supună prin violenţă, printr-o mecanicitate repetată şi monotonă, cum se întâmplă în lumea industriei, de altfel demnă de cel mai mare respect. Agricultura are apoi şi o semnificaţie de comuniune cu fraţii, deoarece este în serviciul şi în avantajul direct al vieţii trupeşti a omului, oferă comunităţii umane elementele primordiale subzistenţei sale fizice, lucrurile bune care au vechiul miros al pâinii şi al vinului, şi care de asemenea necesită sudoarea frunţii şi o grijă asiduă şi sârguincioasă, pe care voi de asemenea ştiţi să o daţi în mod vesel şi înţelept. Aceste valori au avut dintotdeauna eficacitatea lor, dar astăzi mai mult ca niciodată aveţi nevoie de ele, deoarece lumea în care trăim este desacralizată, aridă, egoistă, într-un colectivism care este ca rezultanta mai multor monade izolate, uneori ostile una faţă de cealaltă; aceasta deoarece astăzi omul - după cum a scris cu o pătrunzătoare analiză

Lumea Catholica, februarie 2006

59

vrednicul Păstor, Cardinalul Frings - 'nu mai întâlneşte opera lui Dumnezeu, ci pe aceea a oamenilor care se suprapune peste aceasta. Este clar că acest fapt are repercusiuni decisive asupra întregii sale atitudini spirituale. În istoria omenirii, întâlnirea cu natura a fost întotdeauna unul dintre cadrele cele mai vitale ale experienţei religioase... Dacă aşadar accesul la natură este în mod profund modificat sau schimbat complet, este secătuit unul dintre izvoarele primordiale ale realităţii spirituale. Faptul că ateismul perioadei contemporane s-a putut răspândi cu precădere în mediul tehnic al lucrătorilor din industrie, şi că acolo s-a manifestat în modul cel mai puternic, are cu siguranţă diferite explicaţii, începând de la nedreptăţile înfăptuite de primul capitalism, însă una dintre explicaţiile cele mai importante stă chiar aici'".

Poate lumea rurală să influenţeze, şi din punct de vedere religios, civilizaţia modernă? Nu lipsesc condiţii favorabile: conştiinţa răspândită a faptului că modelul de dezvoltare economic urmat până acum nu este cel corect. Rezervele de materii prime scad şi se vor epuiza în câteva decenii dacă toate popoarele ar ajunge la nivele medii de consum similare cu cele din ţările industrializate din Occident. La fel, poluarea mediului înconjurător şi concentrările urbane creează preocupări majore şi situaţii dificil de condus; sunt redescoperite treptat satul, seninătatea mediului de la ţară, valoarea umană a muncii agricole, prin intermediul numeroaselor contacte dintre oraş şi mediul satului, care pot să favorizeze un dialog promiţător; este percepută exigenţa de a readuce procesul productiv în serviciul omului şi a faptului ca omul să îi fie protagonist; este percepută de asemenea de asemenea exigenţa de a recompune raporturile dintre clase în raporturi umane, în care justiţia, colaborarea, solidaritatea în interiorul firmelor, între sectoarele de productivitate şi între popoare să nu fie numai cuvinte frumoase.

Propuneri concluzive Se pare aşadar că s-a ajuns la un moment favorabil pentru o reevaluare a lumii rurale,

60

Lumea Catholica, februarie 2006

astfel încât acesteia i se recunoaşte rolul pe care îl are în domeniul economic, social şi religios în viaţa modernă, rol care acum însă pare pus în umbră. Prima condiţie pentru ca această funcţiune să nu rămână numai o utopie sterilă este conştientizarea acestui rol din partea sătenilor înşişi, ceea ce implică o vastă acţiune educativă. Conştientizării trebuie să îi urmeze îndatoririle de a trăi într-o manieră conformă cu propria identitate: ceea ce cere mobilizarea forţelor tradiţionale şi noi ale lumii rurale: familia, Biserica, şcoala, organizaţiile profesionale, economice, politice. În al treilea rând: lumea de la sat trebuie să se deschidă dialogului cu celelalte componente sociale şi pentru participarea activă la construirea unei societăţi diverse, profitând de toate ocaziile favorabile şi servindu-se de toate instrumentele posibile. Acest lucru este indispensabil, nu numai pentru a salva valorile de civilizaţie pe care o poartă lumea rurală, ci şi pentru evitarea nivelării societăţi-civilizaţie, caracterizată şi dominată de procesele productive şi de legile economice ale industriei. Sunt propuneri care cer aprofundări şi precizări: ele sunt încredinţate dezbaterii iluminate şi pasionate a acelora care au o experienţă vie a lumii rurale şi îşi ei dedică mintea şi sufletul.

Lumea Catholica, februarie 2006

61

62

Lumea Catholica, februarie 2006

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro