Lumea Catholica, martie 2007

2

Lumea Catholica, martie 2007

Sumar: Sacramentum caritatis: Duminica cu toţii la Liturghie ...................... 3 Sandro Magister

Cristosul Papei Benedict al XVI-lea .................................................... 14 Robert Moynihan

Colegiul Pio Romeno la împlinirea a 70 de ani ................................. 20 Andrei Mărcuş

Acţiunea Catolică din România - trecut, prezent şi viitor ................ 26 Lumea Catholica

Cum a murit Iuda? ............................................................................... 31 pr. Ariel Alvarez Valdes

Papii se adresează tinerilor ................................................................ 38 pr. John Flynn

Sexualizarea femeii ............................................................................. 42 pr. John Flynn

Lumea Catholica, martie 2007

3

Sacramentum caritatis: Duminica cu toţii la Liturghie Autor: Sandro Magister Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: www.chiesa Un creştin nu poate trăi fără Euharistie, scrie Papa Benedict al XVI-lea. În ea, "Domnul se face hrană pentru omul înfometat de adevăr şi de libertate" De aici derivă datoria, chiar şi în domeniul politic, de a da "mărturia publică a propriei credinţe".

Papa Benedict al XVI-lea a publicat în data de 13 martie 2007 Exortaţia apostolică "Sacramentum caritatis", o concluzie a Sinodului Episcopilor desfăşurat la Roma în octombrie 2005 pe tema Euharistiei. Documentul are amploarea unei enciclice. Şi are multe în comun cu Enciclica "Deus caritas est", începând de la cuvântul cheie din titlu. Însuşi Papa Benedict al XVI-lea scrie în introducere: "vreau să pun această Exortaţie în relaţie cu prima mea Scrisoare enciclică".

"Sacramentum caritatis" trebuie să fie aşadar citită în întregime. Pentru că pe de o parte ea rezumă indexul temelor discutate în Sinod, dar pe de altă parte are amprenta unificatoare a viziunii Papei Benedict al XVI-lea, o viziune în care "celebrarea euharistică, ca izvor şi culme a vieţii şi misiunii [Bisericii], străluceşte în ritul liturgic în toată bogăţia sa multiformă". Îi revine cititorului sarcina de a savura această viziune unificatoare, lucru pe care îl poate face numai printr-o lectură continuă şi integrală. Ceea ce urmează aici însă este un umil set de notiţe pe marginea numeroaselor probleme pe care Papa Benedict al XVI-lea le tratează, pagină după pagină, în Exortaţia sa apostolică.

4

Lumea Catholica, martie 2007

*** Misalul Sf. Papă Pius al V-lea Papa Benedict al XVI-lea îl citează la numărul 3, amintind cu admiraţie şi recunoştinţă "dezvoltarea, ordonată în timp, a formelor rituale" în care Liturghia a fost (şi este încă) celebrată până la reforma liturgică a Conciliului Vatican II, "care mai conţine bogăţii neexplorate pe deplin". Şi apoi observă: "Concret, schimbările voite de Conciliu trebuie să fie înţelese în cadrul unităţii care caracterizează dezvoltarea istorică a ritului, fără a introduce rupturi artificiale."

Respingerea acestor "rupturi artificiale" - conform la ceea ce Papa a spus Curiei Romane la 22 decembrie 2005, în discursul despre corecta interpretare a Conciliului, citat în notele de subsol ale exortaţiei reprezintă unul dintre motivele care, pentru teologul Joseph Ratzinger, justifică în continuare folosirea Ritului Tridentin.

Ultima Cină La numărul 11, după ce descrie Ultima Cină pe care Isus a luat-o împreună cu Apostolii conform vechiului ritual iudaic, Papa Benedict al XVI-lea avertizează: "Pentru noi creştinii, acea cină nu mai trebuie s-o repetăm", deoarece privitor la aceasta Euharistia semnifică o realitate complet nouă, iar Isus se referă la această nouă realitate spunând: "Faceţi aceasta în amintirea mea".

Aceste cuvinte ale Papei sunt adresate acelor comunităţi - de exemplu neocatecumenalii - care insistă pe celebrarea Liturghiei ca un banchet, ca o masă care să imite Ultima Cină.

Transubstanţierea Acest cuvânt apare la numărul 13. Este însoţit de un apel adresat credincioşilor pentru a avea "o conştiinţă mai clară" a bogăţiei cuvintelor consacrării şi a "epiclezei", adică a invocării "către Tatăl, ca să coboare darul Duhului, pentru ca pâinea şi vinul să devină trupul şi sângele lui Isus Cristos".

Lumea Catholica, martie 2007

5

Ortodoxia şi protestanţii La numărul 14, Papa Benedict subliniază faptul că Euharistia este cea care edifică Biserica. Şi de fapt, la numărul următor, el numeşte "Biserici" atât Biserica Catolică, cât şi Bisericile Ortodoxe, tocmai pentru că ele "au păstrat natura genuină şi integră a misterului Euharistiei", spre deosebire de "comunităţile" create de Reforma protestantă, cu care "caracterul eclezial al Euharistiei" este de fapt o problemă de dialog ecumenic.

Mirul şi Prima Împărtăşanie La numărul 18, Papa cere atenţie faţă de ordinea în care sunt administrate Sacramentele iniţierii - Botezul, Mirul şi Euharistia. În practică, în numeroase parohii şi Dieceze din întreaga lume, Mirul este acordat ultimul. În viziunea Papei Benedict, această practică "trebuie examinată" deoarece riscă să lipsească Euharistia de locul ei cuvenit, de "realitate spre care tinde întreaga iniţiere". Împărtăşania şi Spovada La numărul 20 şi din nou la numărul 55, Papa Benedict al XVI-lea avertizează privitor la împărtăşirea de fiecare dată, automată, "ca şi cum numai datorită faptului că se află în biserică în timpul liturgiei au dreptul sau poate şi obligaţia de a se apropia de Masa euharistică". Un motiv al acestei "atitudini superficiale" este faptul că trăim "într-o cultură care tinde să şteargă simţul păcatului, care duce la uitarea necesităţii de a fi în harul lui Dumnezeu pentru a se apropia cu vrednicie de împărtăşania sacramentală". Drept urmare, Papa îi încurajează pe credincioşi să meargă frecvent la Spovadă. Se subliniază că forma obişnuită a Spovezii este cea individuală, "limitând practica dezlegării generale exclusiv la cazurile prevăzute".

Viaticul La numărul 22, Papa îndeamnă ca Euharistia să fie dusă bolnavilor, o practică aflată în multe locuri pe cale de dispariţie.

Sfânta Hirotonire

6

Lumea Catholica, martie 2007

La numărul 23, Papa Benedict le răspunde răspicat celor care afirmă că a fi botezat este singura condiţie necesară pentru ca cineva să poată să celebreze Liturghia, şi acţionează în consecinţă, celebrând-o fără preot. "Învăţătura Bisericii face din hirotonirea sacerdotală condiţia de care nu se poate face abstracţie pentru celebrarea validă a Euharistiei", subliniază în acest sens Pontiful. Dar imediat după aceea avertizează: preoţii nu trebuie să se substituie lui Isus. El îi îndeamnă să celebreze Liturghia cu umilinţă, fiind atenţi ca "niciodată să nu se pună în primul plan pe ei înşişi sau opiniile lor, ci pe Isus Cristos".

Celibatul preoţesc "Nu este suficient să înţelegem celibatul preoţesc în termeni pur funcţionali", scrie Papa Benedict la numărul 24. "Faptul că însuşi Cristos, preot în veci, a trăit misiunea sa până la sacrificiul crucii în starea de feciorie, constituie punctul sigur de referinţă pentru a înţelege sensul tradiţiei Bisericii Latine în această privinţă". "Respectând practica şi tradiţia orientală diferită", ce admite preoţi căsătoriţi, Papa reafirmă "frumuseţea şi importanţa unei vieţi preoţeşti trăită în celibat, ca semn expresiv al dăruirii totale şi exclusive lui Cristos, Bisericii şi Împărăţiei lui Dumnezeu şi, deci, îi confirm obligativitatea pentru tradiţia latină.

Celibatul preoţesc trăit cu maturitate, bucurie şi dăruire este o binecuvântare foarte mare pentru Biserică şi pentru societatea însăşi."

Pentru descoperirea vocaţiilor valide la celibat "este necesar mai ales să avem curajul de a propune tinerilor radicalitatea urmării lui Cristos, arătându-i fascinaţia", spune Papa la numărul următor.

Poligamia La numărul 28, Papa Benedict atinge problema ridicată de încreştinarea celor care "întâlnesc vestirea Evangheliei provenind din culturi în care este practicată poligamia". Pentru ei, împărtăşirea cu Euharistia trebuie să fie permisă doar dacă ajung la "adevărul deplin al iubirii", concret cu o singură soţie, "trecând prin renunţările necesare".

Persoanele divorţate şi recăsătorite

Lumea Catholica, martie 2007

7

Papa Benedict scrie la numărul 29: "Este vorba de o problemă pastorală spinoasă şi complexă, o adevărată plagă a contextului social de astăzi care afectează în măsură crescândă chiar şi comunităţile catolice. Păstorii, din iubire faţă de adevăr, sunt obligaţi să discearnă bine diferitele situaţii, pentru a-i ajuta din punct de vedere spiritual, în modurile corespunzătoare, pe credincioşii implicaţi. Sinodul Episcopilor a confirmat practica Bisericii, întemeiată pe Sfânta Scriptură (cf. Mc 10,212), de a nu admite la Sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi, pentru că starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic din punct de vedere obiectiv acea unire dintre Cristos şi Biserică ce este semnificată şi realizată în Euharistie. Totuşi, divorţaţii recăsătoriţi, în pofida situaţiei lor, continuă să aparţină Bisericii, care îi urmăreşte cu atenţie specială, având dorinţa ca ei să cultive, pe cât posibil, un stil creştin de viaţă prin participarea la Sfânta Liturghie, chiar fără a primi Împărtăşania, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, Adoraţia Euharistică, rugăciune, participarea la viaţa comunitară, dialogul onest cu un preot sau un îndrumător de viaţă spirituală, dedicarea pentru caritatea trăită, fapte de pocăinţă, angajamentul educării copiilor."

"Acolo unde apar în mod legitim îndoieli cu privire la validitatea Căsătoriei sacramentale încheiate, trebuie să se întreprindă ceea ce este necesar pentru a verifica temeiul lor. Apoi trebuie asigurată, respectânduse deplin dreptul canonic, prezenţa tribunalelor ecleziastice în teritoriu, caracterul lor pastoral, activitatea lor corectă şi promptă. Este necesar ca în fiecare Dieceză să existe un număr suficient de persoane pregătite pentru funcţionarea operativă a tribunalelor ecleziastice. Amintesc că 'este o obligaţie gravă de a face lucrarea instituţională a Bisericii în tribunalele ecleziastice tot mai apropiată de credincioşi'. Totuşi, este necesar să se evite să se înţeleagă preocuparea pastorală ca şi cum ar fi în contrapoziţie cu dreptul. Mai curând trebuie pornit de la premisa că punctul fundamental de întâlnire dintre drept şi pastoraţie este iubirea faţă de adevăr: de fapt, acesta nu este niciodată abstract, ci 'se integrează în itinerarul uman şi creştin al oricărui credincios'. În sfârşit, acolo unde nu este recunoscută nulitatea legăturii matrimoniale şi există condiţii obiective care, de fapt, fac convieţuirea ireversibilă, Biserica îi încurajează pe aceşti credincioşi să trăiască relaţia lor conform exigenţelor legii lui Dumnezeu, ca prieteni, ca frate şi soră; astfel vor putea să se reapropie de masa euharistică, fiind atenţi să respecte practica stabilită şi aprobată de Biserică. Acest drum, pentru ca să fie posibil şi să aducă roade, trebuie să

8

Lumea Catholica, martie 2007

fie susţinut de ajutorul păstorilor şi de iniţiative ecleziale corespunzătoare, evitând, în orice caz, să se binecuvânteze aceste relaţii, pentru ca între credincioşi să nu apară confuzii cu privire la valoarea Căsătoriei."

"Dată fiind complexitatea culturală în care trăieşte Biserica în multe ţări, Sinodul a recomandat apoi să se aibă maxima grijă pastorală în formarea celor care urmează să se căsătorească şi în prealabila verificare a convingerilor lor cu privire la angajamentele de nerenunţat pentru validitatea sacramentului Căsătoriei. Un discernământ serios în această privinţă va putea să evite ca impulsuri emotive sau motivaţii superficiale să inducă doi tineri să asume responsabilităţi pe care apoi nu vor şti să le onoreze. Prea mare este binele pe care Biserica şi întreaga societate îl aşteaptă de la căsătorie şi de la familia întemeiată pe ea pentru a nu se angaja până la capăt în acest domeniu pastoral specific. Căsătoria şi familia sunt instituţii care trebuie să fie promovate şi apărate de orice posibil echivoc cu privire la adevărul lor, pentru că orice daună provocată lor este de fapt o rană care se produce convieţuirii umane ca atare."

Frumuseţea Papa Benedict dedică numărul 35 frumuseţii celebrării şi artei liturgice: "nu este vorba de un simplu estetism, ci de o modalitate prin care adevărul iubirii lui Dumnezeu în Cristos ajunge la noi, ne fascinează şi ne răpeşte, făcându-ne să ieşim din noi înşine şi atrăgându-ne astfel spre adevărata noastră vocaţie: iubirea". După câteva rânduri spune din nou: "frumuseţea nu este un factor decorativ al acţiunii liturgice; mai degrabă este elementul său constitutiv, deoarece este atribut al lui Dumnezeu însuşi şi al revelaţiei sale. Toate acestea trebuie să ne facă conştienţi de câtă atenţie trebuie acordată pentru ca acţiunea liturgică să strălucească conform naturii sale proprii."

Arta sacră La numărul 40, după ce a chemat la respectarea îndrumărilor liturgice în vigoare, Papa subliniază - din nou împotriva abuzurilor frecvente - că "simplitatea gesturilor şi sobrietatea semnelor puse în ordinea şi în timpurile prevăzute comunică şi inspiră mai mult decât artificialitatea

Lumea Catholica, martie 2007

9

adăugirilor nepotrivite". Şi continuă la numărul următor: "O cunoaştere aprofundată a formelor pe care arta sacră a ştiut să le producă de-a lungul secolelor poate să fie de mare ajutor pentru cei care, în faţa arhitecţilor şi artiştilor, au responsabilitatea încredinţării unor lucrări artistice legate de acţiunea liturgică. De aceea, este indispensabil ca în formarea seminariştilor şi a preoţilor să fie inclusă, ca disciplină importantă, istoria artei cu referinţă specială la edificiile de cult în lumina normelor liturgice. În definitiv, este necesar ca în tot ceea ce se referă la Euharistie să existe gust pentru frumuseţe."

Muzica sacră La numărul 42, Papa Benedict avertizează asupra faptului că prea multe celebrări au fost invadate de o muzică de slabă calitate, apărând apoi muzica gregoriană: "Biserica, în istoria sa bimilenară, a creat şi continuă să creeze muzică şi cântări care constituie un patrimoniu de credinţă şi de iubire care nu trebuie să se piardă. Cu adevărat, în liturgie nu putem spune că un cântec este la fel de valabil ca altul. În această privinţă, trebuie evitată improvizaţia generică sau introducerea de genuri muzicale care nu respectă sensul liturgiei. Ca element liturgic, cântul trebuie să se integreze în forma proprie a celebrării. Prin urmare, totul - în text, în melodie, în execuţie - trebuie să corespundă sensului misterului celebrat, părţilor ritului şi timpurilor liturgice. În sfârşit, chiar ţinând cont de diferitele orientări şi de diferitele tradiţii foarte lăudabile, doresc, aşa cum a fost cerut de Părinţii sinodali, ca să fie valorizat în mod corespunzător cântul gregorian, deoarece este cântarea proprie a liturgiei romane."

Liturgia Cuvântului şi predica La numărul 45 Papa îndeamnă "ca în liturgii să se dea mare atenţie proclamării Cuvântului lui Dumnezeu din partea lectorilor bine pregătiţi" şi ca credincioşii să fie învăţaţi "să aprecieze comorile Sfintei Scripturi" prin citire şi rugăciune. Următorul număr cere preoţilor să se pregătească cum se cuvine pentru predică şi să evite să o facă "generică şi abstractă".

Se mai sugerează ca, "pornind de la lecţionarul trienal, să fie propuse cu înţelepciune credincioşilor omilii tematice care, de-a lungul anului liturgic, să trateze marile teme ale credinţei creştine, luând din ceea ce este propus cu autoritate de Magisteriu în cei patru 'pilaştri' din

10

Lumea Catholica, martie 2007

Catehismul Bisericii Catolice şi în recentul Compendiu: mărturisirea credinţei, celebrarea misterului creştin, viaţa în Cristos, rugăciunea creştină".

Ritul păcii La numărul 49, Papa Benedict aminteşte că "în timpul Sinodului Episcopilor a fost observată oportunitatea de a modera acest gest, care poate să capete exprimări excesive, distrăgând atenţia în adunare chiar înainte de Împărtăşanie". Într-o notă de subsol, Pontiful adaugă că a cerut "Dicasteriilor competente să studieze posibilitatea de a plasa ritul păcii în alt moment, de exemplu înainte de prezentarea darurilor la altar", ceea ce se întâmplă deja în ritul ambrozian celebrat în Arhidieceza de Milano. Împărtăşania nu este pentru toţi La numărul 50, Papa Benedict atrage atenţia asupra prezenţei frecvente la Liturghie a unor catolici nepracticanţi, vizitatori ocazionali, necatolici, membri ai altor religii şi persoane care "poate se află într-o situaţie de viaţă care nu permite accesul la Sacramente". În aceste cazuri se recomandă să se găsească "moduri scurte şi clare pentru a le aminti tuturor sensul împărtăşirii sacramentale şi condiţiile pentru primirea ei".

Atunci când nu este posibil să se garanteze că semnificaţia Euharistiei este pe deplin înţeleasă, Papa sugerează "înlocuirea Celebrării euharistice cu o celebrare a Cuvântului lui Dumnezeu".

Participarea creştinilor necatolici La numărul 56, Sfântul Părinte reafirmă interdicţia asupra celebrării Euharistiei alături de creştini aparţinând Bisericilor şi comunităţilor necatolice. "Cu durere, dar nu fără speranţă, le cerem creştinilor necatolici să înţeleagă şi să respecte convingerea noastră care se inspiră din Biblie şi din Tradiţie." Cu toate acestea, exortaţia admite existenţa excepţiilor: "Totuşi, este adevărat că, în vederea mântuirii veşnice, există posibilitatea admiterii oricărui creştin necatolic la Euharistie, la sacramentul Pocăinţei şi la Ungerea bolnavilor. Însă acest lucru presupune existenţa unor situaţii determinate şi excepţionale caracterizate de condiţii precise. Ele sunt

Lumea Catholica, martie 2007

11

indicate cu claritate în Catehismul Bisericii Catolice şi în Compendiul său.

Este de datoria fiecăruia să le respecte cu fidelitate."

Limba latină La numărul 62, Papa Benedict scrie că atunci când adunarea credincioşilor reuneşte persoane din diferite ţări, să se prefere celebrarea Liturghiei în limba latină şi folosirea cântului gregorian. Şi adaugă: "La modul general, cer ca viitorii preoţi, încă din timpul seminarului, să fie pregătiţi ca să înţeleagă şi să celebreze Sfânta Liturghie în latină, de asemenea să utilizeze texte latine şi să cânte cântul gregorian; să nu se neglijeze posibilitatea ca înşişi credincioşii să fie educaţi ca să cunoască cele mai obişnuite rugăciuni în latină, de asemenea să cânte în gregoriană anumite părţi ale liturgiei".

Adoraţia Euharistică Sfântul Părinte dedică patru numere Adoraţiei Euharistice, de la 66 la 69.

Aminteşte că imediat după Conciliul Vatican II obiecţia împotriva Adoraţiei era că "Pâinea euharistică nu ne-ar fi fost dată pentru a fi contemplată". Papa explică faptul că această obiecţie este nefondată. Şi practic Papa Benedict s-a arătat deja în mai multe rânduri un promotor al Adoraţiei Euharistice, lucru confirmat suplimentar de "recomandarea cu tărie ca Păstorii Bisericii şi Poporul lui Dumnezeu să practice Adoraţia Euharistică, atât personală cât şi comunitară".

La punctul 69 este abordată problema concretă "a locului corespunzător al tabernacolului în interiorul bisericilor noastre". Drept urmare "este necesar ca locul în care sunt păstrate speciile euharistice să poată fi găsit cu uşurinţă, graţie şi lămpii veşnice, de toţi cei care intră în biserică".

Tabernacolul trebuie astfel pus încât să se "evite aşezarea în faţa lui a scaunul celebrantului".

Obligaţia duminicală Numere 72-74 reiterează obligaţia participării la Liturghia duminicală.

Deja din primul secol Sf. Ignaţiu de Antiohia îi descria pe creştini ca fiind aceia care trăiesc "conform duminicii" (iuxta dominicam viventes). "Viaţa

12

Lumea Catholica, martie 2007

de credinţă", avertizează Papa, "este în pericol atunci când nu se mai simte dorinţa de a participa la Celebrarea euharistică în care se face memoria victoriei pascale." Apoi explică: "pierderea sensului duminicii ca zi a Domnului ce trebuie sfinţită este simptom al unei pierderi a sensului autentic al libertăţii creştine, libertatea fiilor lui Dumnezeu".

"Ziua Domnului este şi ziua odihnei de la muncă", se aminteşte la numărul 74. "Ne dorim cu tărie ca ea să fie recunoscută ca atare şi de societatea civilă, aşa încât să fie posibil să fim liberi de activităţile de muncă, fără a fi penalizaţi pentru aceasta." În absenţa unui preot În acele regiuni unde numărul redus de preoţi face imposibilă celebrarea Liturghiei duminicale în toate bisericile, Papa Benedict, la numărul 75, îndeamnă comunităţile creştine să se reunească oricum, pentru a citi Scriptura şi pentru a se ruga: "Totuşi acest lucru va trebui să aibă loc în contextul unei instruiri corespunzătoare cu privire la diferenţa dintre Sfânta Liturghie şi adunările duminicale care aşteaptă un preot."

Consecvenţă între Euharistie şi politică La numărul 83 Papa scrie: "Este important de spus ceea ce Părinţii sinodali au calificat ca şi coerenţă euharistică, la care existenţa noastră este chemată în mod obiectiv. De fapt, cultul plăcut lui Dumnezeu nu este niciodată un simplu act privat, fără consecinţe asupra relaţiilor noastre sociale: el cere mărturia publică a propriei credinţe. Acest lucru este valabil desigur pentru toţi cei botezaţi, dar se impune cu urgenţă deosebită la cei care, datorită poziţiei sociale sau politice pe care o ocupă, trebuie să ia decizii cu privire la valori fundamentale, cum ar fi respectul şi apărarea vieţii umane, de la zămislire până la moartea naturală, familia întemeiată pe căsătoria dintre bărbat şi femeie, libertatea de educare a copiilor şi promovarea binelui comun în toate formele sale. Aceste valori nu sunt negociabile. De aceea, politicienii şi legislatorii catolici, conştienţi de grava lor responsabilitate socială, trebuie să se simtă în mod deosebit interpelaţi de conştiinţa lor, formată corect, ca să prezinte şi să susţină legi inspirate din valorile întemeiate în natura umană. De altfel, acest lucru are o legătură obiectivă cu Euharistia (cf. 1Cor 11,27-29). Episcopii

Lumea Catholica, martie 2007

13

sunt obligaţi să amintească în mod constant aceste valori; acest lucru face parte din responsabilitatea lor faţă de turma încredinţată lor."

Cu costul vieţii La numărul 87, Papa Benedict aminteşte că în anumite ţări participarea la Liturghie presupune mult curaj: "Nu sunt puţine regiunile lumii în care doar mersul la biserică constituie o mărturie eroică ce expune viaţa subiectului la marginalizare şi la violenţă. Şi în această circumstanţă vreau să confirm solidaritatea întregii Biserici cu aceia care suferă datorită lipsei de libertate de cult. Acolo unde lipseşte libertatea religioasă, ştim, lipseşte în definitiv libertatea cea mai semnificativă, deoarece în credinţă omul exprimă decizia intimă cu privire la sensul ultim al propriei existenţe."

"Sine dominico non possumus" În încheiere, la numărul 95, Papa Benedict revine la importanţa vitală a participării la Liturghie. El aminteşte: "La începutul secolului al patrulea cultul creştin era încă interzis de autorităţile imperiale. Unii creştini din Africa de Nord, care se simţeau angajaţi în celebrarea Zilei Domnului, au sfidat interdicţia. Au fost martirizaţi în timp ce declarau că nu le era cu putinţă să trăiască fără Euharistie, hrana Domnului: sine dominico non possumus." Şi continuă: "Nici noi nu putem trăi fără a participa la Sacramentul mântuirii noastre şi dorim să fim iuxta dominicam viventes, adică să traducem în viaţă ceea ce celebrăm în Ziua Domnului. De fapt, această zi este ziua eliberării noastre definitive. Ne mai miră atunci faptul că trebuie să dorim ca fiecare zi să fie trăită conform noutăţii introduse de Cristos cu misterul Euharistiei?"

Nota editorului: În traducerea acestui articol al vaticanistului Sandro Magister ne-am folosit de traducerea provizorie a documentului "Sacramentum caritatis" realizată de pr. Mihai Pătraşcu din Dieceza de Iaşi. În scurt timp traducerea va fi definitivată şi tipărită la Editura Presa Bună a Diecezei de Iaşi. Mulţumim pr. Cornel Cadar pentru ajutorul dat la apariţia acestui articol.

14

Lumea Catholica, martie 2007

Cristosul Papei Benedict al XVIlea Autor: Robert Moynihan Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: Inside the Vatican, ianuarie 2007 Cea mai mare dramă a acestui pontificat - mai mare decât drama relaţiilor cu umanismul secular sau cu islamul, mai mare chiar decât drama scandalurilor din Biserică - este drama ce are loc chiar în Papa Benedict al XVI-lea. Este drama unui om a cărui întreagă formare ca gânditor şi teolog l-a condus să privească cercetarea teologică liberă ca cea mai înaltă activitate intelectuală a credinciosului creştin, dar al cărui destin a fost să devină Succesor al lui Petru, posesor, în această calitate, al autorităţii Bisericii de a "lega şi dezlega", de a aproba doctrine şi de a condamna erezii, de a învăţa infailibil ex cathedra. Şi de aceea decizia Papei de a publica în primăvara acestui an o carte despre Isus, dar fără să dea învăţăturii din carte vreo autoritate magisterială, are o încărcătură dramatică.

Iar această decizie are consecinţe profunde, atât pentru exercitarea slujirii papale în cadrul Bisericii Catolice, cât şi la relaţiile cu ne-catolicii, în special cu ortodocşii. Din acest motiv este una dintre cele mai importante decizii de până acum ale acestui pontificat, poate chiar o decizie definitorie. Vaticanul a anunţat la 21 noiembrie că noua carte a Papei, "Isus din Nazaret: de la Botezul din Iordan la Schimbarea la Faţă" va apare în martie. Prefaţa cărţii şi o parte din introducere au fost date publicităţii. În prefaţa semnată "Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea", Papa scrie că a constatat de decenii o deosebire academică tot mai mare între "Isus istoric" şi "Cristosul credinţei" (ideea că Isus cel de acum 2000 de ani din Palestina nu este totuna cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care ne învaţă credinţa creştină).

Lumea Catholica, martie 2007

15

În esenţă, Papa Benedict doreşte să susţină faptul că Isus prezentat în Evanghelii, Isus care a făcut minuni şi a înviat din morţi, este adevăratul Isus - că Isus al istoriei este acelaşi cu Isus al credinţei, că Evangheliile nu sunt născociri. "Am încredere în Evanghelii", scrie Papa. "Am dorit să încerc să îl prezint pe Isus din Evanghelii ca fiind adevăratul Isus, ca 'Isus istoric' în adevăratul sens al expresiei." Papa crede că aceasta este o poziţie raţională, în conformitate cu dovezile pe care fiecare dintre noi putem să le examinăm şi să le judecăm. "Doar dacă s-a întâmplat ceva extraordinar, dacă figura şi cuvintele lui Isus au depăşit radical toate speranţele şi aşteptările vremurilor sale, doar atunci se explică răstignirea şi eficienţa Lui." Papa a început munca la această carte în timpul vacanţei din 2003, dând forma finală la primele patru capitole în vara lui 2004. "După alegerea mea în scaunul episcopal al Romei, am folosit toate momentele mele libere pentru a lucra la ea", a scris el. "Deoarece nu ştiu cât timp şi câtă forţă mi se va mai da, m-am decis să public primele 10 capitole." Ştim deci din chiar cuvintele Papei că şi-a folosit "toate momentele libere" pentru a scrie această carte şi că este atât de nerăbdător să o publice - afirmând chiar destul de direct că s-ar putea să nu mai trăiască până să o termine încât a ales să publice o parte din ea acum, chiar dacă lucrarea nu este încă terminată. Aceasta înseamnă, evident, că Papa priveşte această carte ca fiind extrem de importantă, chiar urgentă. Şi cu toate acestea nu o publică sub forma unei enciclice papale. Este frapant acest lucru. Îşi concentrează toate forţele pe această carte, ca ultima mare lucrare a vieţii sale, dar nu o face parte a magisteriului papal.

"Această lucrare nu este un act absolut al învăţăturii magisteriale, ci doar o expresie a cercetărilor mele personale despre chipul Domnului", scrie Papa în prefaţă. "De aceea, oricine este liber să mă contrazică." Ce înseamnă acest lucru? Într-o declaraţie din 21 noiembrie anul trecut, pr. iezuit Federico Lombardi, directorul Biroului de Presă al Vaticanului, a afirmat: "Papa spune clar, cu obişnuita sa simplitate şi umilinţă, că acesta nu este un 'act magisterial', ci un rod al cercetărilor sale personale şi, drept urmare, poate fi în mod liber discutat şi criticat. Nu este o lungă enciclică despre Isus, ci o prezentare personală a figurii lui Isus de către teologul Joseph Ratzinger." Şi a adăugat: "În acelaşi timp, este foarte semnificativ faptul că el, care a fost ales Episcop al Romei şi are sarcina de

16

Lumea Catholica, martie 2007

a-i susţine în credinţă pe fraţii şi surorile lui, s-a simţit atât de puternic chemat să ne ofere o nouă prezentare a figurii lui Isus."

Cum să înţelegem toate acesta? De ce scrie Papa o carte extrem de importantă dar alege în mod conştient să nu formuleze învăţăturile din ea ca magisteriale? Răspunsul nu este clar în întregime şi tot ce putem să facem este să oferim unele posibile căi de interpretare. În mod clar, Papa Benedict nu doreşte să se folosească de autoritatea sa petrină - cel puţin în acest caz particular - într-un mod "maximal". Nu doreşte să dea o enciclică şi să spună "Eu ca Papă îl înţeleg astfel pe Isus şi declar că această înţelegere este parte a învăţăturii magisteriale a Bisericii".

Mai degrabă el pare să dorească să publice o carte despre Isus şi să o ofere lumii ca o propunere, ca un text pe care cititorii să se lupte citindu-l şi chiar să îl critice. Şi, deşi afirmă că nu doreşte să definească ceva despre Isus, alegând această cale Papa Benedict ne învaţă implicit (cu autoritate papală) că primul lucru dintre toate, punctul de început pentru toate problemele credinţei, condiţia prealabilă pentru orice priveşte viaţa creştină, este conştiinţa liberă a omului care se confruntă cu întrebările fundamentale, care se luptă să îl găsească pe Dumnezeu, să găsească adevărul. Şi avem astfel chiar în faţa noastră drama actualului pontificat.

Papa Benedict ni se prezintă nu ca un Papă autoritar - cu siguranţă nu ca "Panzer Kardinal" cum l-a descris timp de atâţia ani presa - şi nu ca un emitent de infailibile formulări doctrinale papale, ci ca un confrate pelerin. "Primul pelerin", aproape că am putea spune, sau "primul între pelerini".

Pe scurt, decizia Papei de a publica o carte întreagă despre Isus, dar de a nu acorda cărţii toată autoritatea magisterială, este în fapt un act magisterial de primă importanţă. El mărturiseşte - fără să folosească cuvinte - că "aceasta înseamnă (pentru mine) a fi Petru", că "aceasta înseamnă a fi Episcopul Romei". Şi acest fapt are consecinţe importante pentru profunda criză prin care trece astăzi Biserica, criză care în parte este legată de problema rolului Romei în catolicism şi de problema păstrării unităţii doctrinale şi administrative a Bisericii într-o vreme în care forţe centrifuge ameninţă să o rupă în bucăţi.

Lumea Catholica, martie 2007

17

După ce Papa Ioan Paul al II-lea a fost ales Succesor al lui Petru în 1978, ia spus Cardinalului Ratzinger că ar dori să îl invite la Roma, pentru a activa în Curia Romană. "Papa mi-a spus că intenţionează să mă cheme la Roma", mi-a spus odată Cardinalul Ratzinger. "I-am înşirat argumentele contrare şi el a spus: 'Să ne mai gândim la aceasta'. Apoi, după tentativa de asasinare (13 mai 1981) am vorbit din nou despre acest lucru şi a repetat că simte că trebuie să rămână la decizia iniţială. I-am obiectat că mă simţeam atât de legat de teologie încât doream să am dreptul de a continua să public lucrări cu caracter privat, şi nu ştiam dacă acest lucru ar fi compatibil cu noua sarcină".

Aşadar o tensiune între a fi un teolog "privat" şi unul "magisterial" a fost prezentă întotdeauna în gândirea Cardinalului Ratzinger. Şi a fost o problemă atât de importantă pentru el încât a discutat-o cu Papa Ioan Paul al II-lea, şi pentru o perioadă a refuzat invitaţia acestuia de a i se alătura în Roma. În mod evident, Cardinalul Ratzinger a ajuns la concluzia că, aşa cum alţi prefecţi romani au scris în trecut în calitate de teologi privaţi, nici dorinţa lui de a continua să scrie ca teolog privat nu constituia un impediment. Şi astfel Cardinalul Ratzinger a venit la Roma şi a încetat să mai fie un teolog privat. Însă el a adus un nou stil pentru funcţia de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Interviurile sale având lungimea unei cărţi, primul cu Vittorio Messori (Raport asupra credinţei, 1984) şi mai apoi cu Peter Seewald (Sarea pământului, 1996) au oferit o analiză a credinţei şi a crizelor moderne ale Bisericii, analiză care a fost cu atât mai puternică şi convingătoare cu cât a fost privată şi personală, şi nu publică şi impersonală. Cuvintele Cardinalului Ratzinger, nu "oficioase", ci sincere şi directe, păreau vii şi... profetice.

Cu alte cuvinte, implicarea Cardinalului Ratzinger în problemele timpului nostru în anii în care a fost prefect a ajuns să definească "spiritul" de care este nevoie în această generaţie eclezială. (El a folosit la un moment dat cuvântul "restaurare" pentru a descrie spiritul de care este nevoie în opoziţie cu cel euforic - şi amorf - al Conciliului Vatican II, care a promis atât de mult, deviind mult în acelaşi timp.) Dar - şi aceasta este cheia acest spirit al "restaurării" nu a fost niciodată gândit ca o "refacere" a unei matrice a vieţii ecleziale care fusese definitiv distrusă - cu toată confuzia

18

Lumea Catholica, martie 2007

şi suferinţa care au urmat - de către Conciliul Vatican II şi consecinţele lui haotice, neanticipate. Cardinalul Ratzinger nu dorea să se întoarcă la Contra-Reformă şi să arunce anateme. El intenţiona să meargă înainte... dar spre ce anume? Aceasta este întrebarea, desigur, şi la această întrebare răspunde el, în parte, prin publicarea acestei noi cărţi despre Isus şi prin publicarea ei în acest mod, ca o declaraţie non-magisterială. În mod evident, Papa Benedict doreşte să fie citit. Şi doreşte ca aceia care îl citesc să se angajeze într-un dialog, cu el şi cu ei înşişi, dar mai presus de toate cu Isus Cristos. Şi doreşte ca nimic să nu stea în calea acestui posibil dialog, nici tripla sa tiară (pe care a eliminat-o discret din blazonul său papal), nici prerogativa sa petrină, nici măcar poziţionarea lui între teologii germani de frunte ai timpului nostru. Nu, el doreşte să depăşească aceste posibile "bariere" pentru a stabili o legătură reală cu cititorii, şi de aceea a ales să publice noua carte în acest mod fără precedent, dramatic.

Această carte nu este aşadar o "teologie seacă", ci un apel din inimă adresat oamenilor din întreaga lume, catolici şi necatolici deopotrivă, creştini şi necreştini, pentru a reflecta asupra întrebării centrale pe care Isus le-a pus-o discipolilor Săi: "Cine spun oamenii că sunt Eu?" Acesta va fi răspunsul lui Benedict la acea întrebare, şi nu răspunsul Papei Benedict, ci al omului Benedict.

Când Sfântul Francisc de Assisi şi-a găsit în sfârşit vocaţia, în acea zi în care, nu mult după anul 1200, în piaţa centrală din Assisi, Italia, în faţa întregului oraş, şi-a dat jos mantaua şi hainele primite de la tatăl său şi a rămas dezbrăcat, a devenit el însuşi: "sărăcuţul" care şi-a luat-o de mireasă pe "Doamna Sărăcie". A fost un moment definitoriu pentru creştinătatea medievală, care era atât de tentată să îl uite pe "Cristos dezbrăcat" în mijlocul noii bunăstări comerciale şi al măreţiei arhitecturale din acea perioadă a Evului Mediu. În această primăvară, când îşi publică lucrarea despre Isus, Papa Benedict al XVI-lea va împlini 80 de ani. El, asemenea lui Francisc, se va dezbrăca de "hainele" sale, care în acest caz sunt acele doctrine şi tradiţii care i-au înălţat şi totuşi marginalizat pe Papii moderni, în încercarea lor de a-şi îndeplini rolul de mărturisitori ai lui Cristos într-o lume care în mare parte a uitat credinţa.

Va sta în faţa lumii ca un simplu pelerin, dând mărturie despre felul în care îl înţelege el pe Isus Cristos, despre propria lui relaţie cu Isus Cristos,

Lumea Catholica, martie 2007

19

fără a se baza pe straiele autorităţii cu care l-a îmbrăcat Conciliul Vatican I - în conformitate cu înţelegerea dintotdeauna a infailibilităţii esenţiale a magisteriului papal. Va sta în piaţă alături de contemporani, dintre care mulţi au contrazis, au desconsiderat, au acţionat împotriva viziunii lui despre Isus Cristos. Va invita la o atitudine critică. În mod inevitabil prefaţa, şi cartea în sine, vor fi comparate cu discursul pe care Cardinalul Ratzinger l-a ţinut multora dintre practicanţii de frunte ai metodei istorico-critice a analizei biblice, inclusiv în ianuarie 1988, la New York, în cadrul unei conferinţe organizate de Centrul pentru Religie şi Societate al Institutului ecumenic Rockford. În prefaţa sa, Papa Benedict face toate eforturile pentru a se identifica cu interpreţii biblici, şi laudă toate realizările academice care au rezultat din metoda istorico-critică. În 1988, primul lucru pe care l-a făcut Cardinalul a fost să le reamintească savanţilor aflaţi de faţă că unul dintre cei mai mari vizionari ai secolului precedent, teologul rus Vladimir Soloviev (în Istoria Anticristului), l-a descris pe Anticrist ca "duşmanul escatologic al Răscumpărătorului", "un faimos exeget". Cardinalul Ratzinger a dezvoltat: "El şi-a obţinut doctoratul în teologie la Tubingen şi a scris o lucrare exegetică recunoscută ca una de pionierat în domeniu". Nu există un astfel de ton ironic în prefaţă. Aceasta este schimbarea care a avut loc între Cardinalul Ratzinger şi Papa Benedict. Acum el îşi invită audienţa să urmărească pledoaria pe care o va face şi să analizeze cu atenţie ce va spune el despre Isus. A devenit pescar de oameni.

20

Lumea Catholica, martie 2007

Colegiul Pio Romeno la împlinirea a 70 de ani Autor: Andrei Mărcuş Pr. Mihai Frăţilă a început studiile teologice la Blaj, în 1991. Între 1991 şi 1996 a studiat la Roma, apoi între 1996 şi 1998 a susţinut masteratul la Paris, activând în paralel în cadrul Misiunii Greco-Catolice din Paris, condusă atunci de Mons. Gheorghe Surdu. Din 1998 a revenit la Colegiul Pio Romeno, însărcinat fiind cu asistenţa spirituală a studenţilor. În 1999 a fost numit vice-rector al aceleiaşi instituţii, iar în 2005 rector, urmându-i Mons. Olivier Raquez. Cu câteva zile înainte de Bunavestire, praznicul Colegiului, părintele rector a avut amabilitatea printre îndatoririle funcţiei şi pregătirea pentru sărbătoare să răspundă la unele întrebări prilejuite de aniversarea, luna viitoare, a 70 de ani de existenţă a acestui aşezământ românesc din Roma.

- Pe 6 mai 2007 se împlinesc 70 de ani de la inaugurarea Colegiului Pontifical Pio Romeno din Roma. Aţi putea să evocaţi succint paşii începuturilor?

- Colegiul s-a născut din nevoia unui aşezământ românesc la Roma pentru pregătirea viitorilor preoţi români greco-catolici. Prin bunăvoinţa Papei Pius al XI-lea, se oferea astfel Bisericii Române Unite posibilitatea de a-şi pregăti o parte din cler în contact cu Biserica Universală. Din păcate, suprimare Bisericii din 1948 nu a permis Colegiului decât o scurtă existenţă (1937-1950).

Se cuvine a-i aminti pe Arhiereii acelui timp care împreună cu Mitropolitul Vasile Suciu, în primăvara lui 1930, aşează piatră de temelie a noii instituţii. Terenul este o proprietate extrateritorială a Sfântului

Lumea Catholica, martie 2007

21

Scaun unde în toamna anului 1935 lucrările sunt terminate, astfel ca prima promoţie de studenţi români, prezenţi deja la Roma la Colegiul "De Propaganda Fide" sau la Colegiul Grec, să se poată muta în noul edificiu.

Doi ani mai târziu, pe 6 mai, Papa Pius al XI-lea promulgă Constituţia apostolică "Romani pontifices", actul de naştere al Colegiului Pontifical Pio Romeno, care poartă în titulatură numele fondatorului. Pe 10 mai are loc consacrarea altarului monumentalei biserici care poartă hramul "Buneivestiri". De atunci şi până în 1950 au frecventat instituţia aproximativ 35 de studenţi.

- După o lungă paranteză istorică, într-un context total diferit faţă de momentul inaugurării, cum se descrie rolul şi misiunea Colegiului Român astăzi?

- Colegiul îşi continuă misiunea primită de la fondatorii ei, primindu-i pe bursierii români uniţi ai Congregaţiei pentru Bisericile Orientale. Pio Romeno urmează desigur ritmul liturgic şi disciplina tipică Bisericii noastre Greco-Catolice. Posedă o preţioasă bibliotecă de aproximativ 15.000 de volume, unde cartea românească este bine reprezentată mai ales prin apariţiile ultimilor ani.

Studenţilor le este oferită o experienţă temporară de viaţă comunitară şi de studiu pentru a aprofunda şi împărtăşi chemarea slujirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Este foarte important ca şcoala la Roma să fie o aprofundare a vieţii în Hristos, descrisă de asumarea cu voioşie a fiecărei experienţe, chiar şi a celor care descoperă limitele persoanei, spre a învăţa cu mai multă uşurinţă puterea harului, dar şi sensul toleranţei.

Biserica nu încetează să ne aducă aminte că, dorind înainte de toate Împărăţia Cerurilor, toate celelalte lucruri vor fi oferite din belşug. Având în vedere această prioritate se poate clădi un spirit autentic de comuniune şi colegialitate, necesar unor tineri care aspiră la preoţie.

- Ştim că predecesorul dumneavoastră, părintele Olivier Raquez, a lăsat o puternică amprentă spirituală şi umană în casă. Realitatea unei figuri spirituale, carismatice, are într-adevăr o valoare centrală pe fondul experienţei pe care o propune, în mod normal, seminarul?

22

Lumea Catholica, martie 2007

- Da, cred că cel mai important lucru este ca un seminar să pornească de la această realitate a vieţii spirituale întrupate. Fără conştiinţa darului de la Dumnezeu, primit cu simplitate şi smerenie, talanţii din om nu sunt decât ocazie de dispută sau carierism. Până la proba contrarie, aderarea la lege sau disciplină presupune riscul de a nu vedea că responsabilitatea se asumă în conştientizarea libertăţii. Timp de zece ani (1994-2004), părintele Olivier Raquez a pus bazele acestui principiu vital. A mărturisit o mare fineţe în legătura cu noi, dezvăluind un univers al sensibilităţii sale care venea dintr-o convingere acută a priorităţilor Împărăţiei. În lunga sa experienţă de rector la Colegiul Grec a dobândit un discernământ profund, care i-a permis să treacă de aparenţe, consacrându-se la ceea ce era mai de preţ în persoanele pe care le-a întâlnit. Dacă ar trebui să descriu figura sa aş rezuma totul la două calităţi: încredere şi paternitate.

Părintele Raquez a surprins foarte bine trăsăturile mentalităţii şi culturii româneşti, alterate de un regim în care frica, neîncrederea, suspiciunea şi frustrarea erau regula de bază. A putut astfel să lucreze din interiorul problemelor, concentrându-se asupra respectului pentru valoarea persoanei, asumând totodată cu seninătate riscul de a renunţa la propria imagine pentru a sluji.

Are totodată şi meritul de a fi propus o viziune teologică şi de sensibilitate pastorală în conformitate cu liturghia Bisericii. Dar cred că acest lucru este tributul spiritului benedictin pe care părintele Raquez l-a asumat în urmă cu mulţi, mulţi ani, atunci când a intrat în mănăstirea de la Brugge.

Lunga sa experienţă în practica şi studiul liturghiei bizantine de la colegiul Grec s-a grefat pe acest spirit monastic care a oferit întotdeauna după modelul răsăritean un loc central liturghiei în viaţa cu Dumnezeu.

Experienţa acelor ani a fost, desigur, presărată cu multe căutări şi ambiguităţi, dar ambianţa liturgică care se reconstruia a fost salutară. Nu este un simplu accident celebrarea după forme precise. Dacă această celebrare depinde de spaţiu şi timp, de istoria umană, ea trebuie totodată să exprime legătura cu fericirea cerească, pentru care Biserica este chemată să predice Evanghelia. Să o predice după sensibilităţile unei comunităţi locale, nu după moda momentului sau intransigenţa unor viziuni exclusiviste.

Lumea Catholica, martie 2007

23

În contextul despre care vorbeam, regăsirea liturgică de la Pio Romeno a trasat indiscutabil o trezire a conştiinţelor în maturizarea fiecărui student. Nu numai ca discurs identitar-eclezial, dar mai ales în percepţiile unei trăiri sacramentale personale, descrise în mod necesar de textele şi gesturile tradiţionale.

- Cum se conciliază aceste priorităţi în aprofundarea vieţii liturgice cu pastorala concretă?

- Tentaţia Bisericilor Orientale este de a uita că această lume are ritmuri noi. Un ritm nou nu înseamnă că un patrimoniu de suflet se schimbă ca o haină veche. Biserica noastră iese dintr-o persecuţie unde regula de cult era restrânsă la minimum, cu o sensibilitate care, dincolo de limitele sale, a dat raţiunea de viaţă unei generaţii ce nu şi-a schimbat credinţa după moda momentului. Problemele de astăzi în domeniu nu sunt determinate neapărat de felul subiectiv de a percepe liturghia în viaţa Bisericii, cât mai ales de autenticitatea spiritului creştin în trăirile şi preocupările zilnice ale fiecăruia. În plus, referinţele sacralizării preotului fără accentele autenticităţii vieţii sale creştine şi de slujire, ca trăsătură dominantă, sunt lipsite de corectitudine teologică. Slujirea Evangheliei presupune din partea preotului mai întâi efortul personal de fidelitate faţă de un cuvânt dăruit de Dumnezeu în viaţa sa, pentru a afla raţiunile speranţei şi a le putea propune apoi altora.

Experienţa pastorală de la Roma a studenţilor noştri nu este neapărat cea pe care o trăiesc credincioşii noştri de acasă. Dacă alumnii au totuşi ocazia de a frecventa unele parohii din Cetatea Eternă este pentru a nuanţa şi aplica pregătirea academică de la universitate. Întotdeauna întâlnirea cu oamenii conferă realism studiului teoretic. Această legătură cu realitatea concretă îi ajută pe studenţi să-şi rescrie priorităţile şi să afle motivaţii mai profunde pentru propria lor viaţă interioară. În mai anul acesta, momentul care va concentra atenţia noastră cu ocazia sărbătoririi celor 70 de ani este alegerea cu bună ştiinţă a unor zile de studiu consacrate paternităţii preoţeşti. Vor participa atunci preoţi şi profesori de la Roma sau din ţară, cu speranţa de a regândi priorităţile

24

Lumea Catholica, martie 2007

apostolatului în asumarea misiunii spirituale a preoţiei. Riscurile actuale ale slujirii preoţeşti sunt determinate de activismul administrativ-social.

Recent Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a reamintit în cuvântul său acest principiu de slujire, subliniind echilibrul interior şi căutarea Împărăţiei în viaţa preotului.

- În încheiere, credeţi că pentru viitoarele generaţii ale Bisericii Române Unite cu Roma Colegiul Pontifical Pio Romeno va avea un cuvânt de spus?

- Prin statutul său Colegiul oferă prin intermediul burselor de studiu o aprofundare academică asupra teologiei şi dreptului canonic al Bisericii Răsăritene. În reorganizarea Bisericii Române Unite cu Roma, absolvenţilor Colegiului li se oferă posibilitatea de a se înscrie în grupul de reflexie care caută noi perspective de misiune. Formarea la Roma este orientată spre viitor şi presupune un dialog în universalitate cu propria cultură a ţării noastre, dar şi cu celelalte Biserici.

Noua situaţie canonică a Bisericii Române va cere în mod sigur: o implicare susţinută în pastorală; funcţionarea comisiilor teologice aferente Sinodului Episcopilor; dezvoltarea patrimoniului teologic; dreptul particular, care vor permite Bisericii noastre să-şi asume cu simplitate şi responsabilitate chemarea. Nu trebuie uitat că prezenţa la Roma pentru câţiva ani a studenţilor deschide mărturia lor nu numai la nivel local, dar şi în comuniunea catolică.

Pe fundalul acestor consideraţii cred că studenţii români au datoria de a oferi Bisericii competenţa şi seriozitatea lor, spiritul de sacrificiu provenit din asumarea Crucii Domnului, dar mai ales discernământul interior. Pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu, încercările sunt necesare pentru a ajunge la maturitate. Experienţa persecuţiei şi a clandestinităţii Bisericii nu trebuie să apară cu sensul de povară, fiindcă harul se arată în neputinţă. Acest har se transfigurează astăzi în vocaţia speranţei într-o lume care pare tot mai confruntată cu descurajarea şi indiferenţa faţă de Dumnezeu. Resursele de viitor pentru a continua calea luminii nu stau, desigur, în latura umană a istoriei şi nici în previziuni care uită că Spiritul Sfânt este Viaţă.

Lumea Catholica, martie 2007

25

Regăsirea Bisericii noastre în societatea de astăzi are întâi de toate o profundă semnificaţie spirituală: surprinderea actualităţii harului lucrător în prezent, pentru a nu ne opri asupra trecutului dar şi fără a ne limita la prevederea neliniştită a viitorului. Îmi place să cred că acest aspect rezumă misiunea Bisericii în lume, astfel ca pentru fiecare credincios urmarea harului Domnului să devină urgenţa numărul unu.

26

Lumea Catholica, martie 2007

Acţiunea Catolică din România trecut, prezent şi viitor Autor: Lumea Catholica Reprezentanţi ai Acţiunii Catolice din mai multe ţări europene şi nu numai s-au întâlnit la începutul lunii martie a acestui an în Spania, pentru a descoperi împreună provocările care stau în faţa creştinilor europeni de astăzi pentru o "nouă evanghelizare" a Europei. Acţiunea Catolică din România a fost reprezentată de membri ai Consiliului Director: Oana Tuduce preşedinte, pr. Felix Roca - asistent spiritual, Anca Lucaci - vicepreşedinte sector tineri, Codruţa Fernea - secretar, precum şi Mihai Floran, membru ASTRU Cluj. Într-una dintre zile, a avut loc o dezbatere de tip masă rotundă, coordonată de Oana Tuduce. Tema dezbaterii a fost "Tinerii creştini, apostoli constructori ai lumii", şi a fost prezentat în cadrul ei profilul unui tânăr de astăzi, din realităţi locale diferite: Italia, Spania, România, Ucraina şi Ţara Sfântă. În continuare vă oferim un interviu acordat de Oana Tuduce pentru revista noastră, în care ne vorbeşte despre Acţiunea Catolică din România.

- Aţi participat în perioada 1-4 martie 2007 la Madrid la o întâlnire internaţională a Acţiunii Catolice; ne-aţi putea spune mai multe despre această întâlnire?

- Da, într-adevăr, în perioada 1-4 martie, a avut loc la Madrid cea de-a IV-a Întâlnire Continentală Europeano-Mediteraneană având ca temă "Încotro Europa? Creştinii - valorile şi speranţa viitorului". Întâlnirea a fost organizată de Acţiunea Catolică Spania în colaborare cu Forumul Internaţional al Acţiunii Catolice (FIAC) şi a avut ca participanţi membri ai Acţiunii Catolice din Spania, Italia, Elveţia, Ucraina, Malta, Bulgaria,

Lumea Catholica, martie 2007

27

Portugalia, România şi Israel, precum şi din Argentina şi Burundi, ţări membre în secretariatul FIAC. Programul a cuprins dezbateri şi conferinţe despre Acţiunea Catolică şi contribuţia ei la noua Europă. În urma dezbaterilor şi a discuţiilor în grupuri, participanţii au adoptat un document angajament încercând prin acesta să ofere câteva repere în activităţile pe plan cultural, formativ, precum şi ecumenic şi interreligios.

- Cum este organizată Acţiunea Catolică în România?

- Cred că pentru a înţelege mai bine cum este organizată Acţiunea Catolică din Romania ar trebui să vedem ce denumim prin termenul de "acţiune catolică". Ştim cu toţii că laicii sunt chemaţi să participe la "misiunea mântuitoare a Bisericii" realizând astfel apostolatul laicilor. «(...) laicii sunt chemaţi în mod deosebit să facă prezentă şi activă Biserica în acele locuri şi împrejurări în care ea nu poate deveni sarea pământului decât prin ei. Astfel, orice laic, în virtutea darurilor primite, este martor şi, în acelaşi timp, instrument viu al misiunii Bisericii înseşi "după măsura darului lui Cristos" (Ef 4,7)» (Lumen Gentium, 31). O formă organizată de apostolat al laicilor este şi Acţiunea Catolică.

Papa Pius al XI-lea, cel care a conturat misiunea Acţiunii Catolice, afirma: "Acţiunea Catolică nu este altceva decât ajutorul adus de laici la opera apostolică a ierarhiei; ea a existat de la originile Bisericii, luând în prezent o formă nouă, mai bine adaptată timpurilor actuale". Încurajaţi de acest Papă, laicii din întreaga lume s-au organizat în asociaţii, forme de acţiune catolică: Acţiunea Catolică Italia -1868, Acţiunea Catolică Spania -1929, Acţiunea Catolică Malta -1930, Acţiunea Catolică Argentina -1931. În Biserica Catolică din România, Acţiunea Catolică este prezentă, sub diverse denumiri (AGRU, ASTRU, A.C.), încă din 1928. Această tradiţie a fost întreruptă de anii comunismului, iar din anul 1990 activitatea asociaţiilor în diverse centre a fost reluată.

Ideea unei federaţii am putea spune că este recentă, dar nevoia de a face activităţi împreună şi de a avea o mai strânsă comunicare între asociaţiile de cele două rituri a existat de când am aflat unii de alţii. Astfel că în urma unor schimburi de experienţă începute în anul 1998 între ASTRU şi AC

28

Lumea Catholica, martie 2007

Iaşi s-a maturizat ideea de a constitui o structură care să reunească la nivel naţional asociaţiile forme de acţiune catolică.

Pentru a vedea dacă o astfel de structură ar fi posibilă, a avut loc o primă întâlnire, în ianuarie 2005, la Cluj-Napoca, în care s-au discutat aspecte tehnice ale realizării acestei structuri. La Blaj, în 9 aprilie 2005, s-a semnat un protocol de asociere şi de înfiinţare a Federaţiei Române a Acţiunii Catolice de către Acţiunea Catolică "Sf. Iosif" din Dieceza de Iaşi, Asociaţia Tineretului Român-Unit - ASTRU Blaj, ASTRU Cluj, ASTRU Oradea şi Asociaţia Generală a Românilor Uniţi - AGRU la nivel de Mitropolie.

Consiliile Naţionale ale Federaţiei, din mai 2006 de la Şumuleu-Ciuc şi din decembrie 2006 de la Păltiniş, au definitivat structura federaţiei, statutul şi planul trienal de activităţi. Astfel că, aşa cum este menţionat în statut, Acţiunea Catolică din România (ACRO) are ca scop reunirea formelor asociative de acţiune catolică, în vederea realizării apostolatului laic al Bisericii Catolice de ambele rituri din România. Prin formă de acţiune catolică înţelegem orice asociaţie care îndeplineşte cele patru note caracteristice, prevăzute de Conciliul Vatican II în documentul Apostolicam Actuositatem 20,2-3: eclezialitate, laicitate, organicitate şi colaborare cu ierarhia Bisericii Catolice.

Prin activităţile federaţiei ne propunem să promovăm comunicarea şi colaborarea între asociaţiile membre, să colaborăm cu alte forme asociative cu obiective compatibile, să fim reprezentaţi la nivel naţional şi internaţional precum şi în relaţiile cu ierarhia Bisericii Catolice din România (la nivelul Conferinţei Episcopale Române).

Federaţia este condusă de un Consiliu director care are în componenţa sa preşedintele (Oana Tuduce - ASTRU Oradea), trei vicepreşedinţi, unul pentru sectorul copii (Corina Gecăşan - ASTRU Blaj), unul pentru sectorul tineri (Anca Lucaci - preşedinte AC Iaşi) şi unul pentru sectorul adulţi (Alin Tat - AGRU Cluj Napoca), secretarul (Codruţa Fernea - ASTRU Cluj) şi nu în ultimul rând asistentul general (pr. Felix Roca). De asemenea fiecare sector are un asistent spiritual la nivel naţional.

- Care au fost ultimele activităţi mai semnificative ale ACRO?

Lumea Catholica, martie 2007

29

- Activităţile cele mai semnificative din anul acesta au fost participarea la întâlnirea de la Madrid, pe care deja am menţionat-o, de asemenea asistentul general al federaţiei, pr. Felix Roca, şi asistentul naţional pentru sectorul adulţi, pr. Coriolan Mureşan, au participat, la invitaţia Acţiunii Catolice din Italia (ACI), la Congresul naţional al asistenţilor din ACI, care a avut loc la Roma la începutul lunii februarie.

Totodată, în perioada 9-11 martie am organizat la Oradea un curs de formare cu tema: Proiectul formativ în misiunea Acţiunii Catolice.

Momentele formative au fost susţinute de Maria Grazia Tibaldi, secretara generală a Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice. Aceasta a vorbit participanţilor despre necesitatea unui proiect formativ insistând asupra faptului că acesta va marca o etapă în atingerea scopului ACRO, aşa cum prevede statutul federaţiei, va implica o coresponsabilitate în această muncă şi va oferi o orientare, un itinerar formativ, atât pentru Acţiunea Catolică din România cât şi pentru cei care doresc să o cunoască.

- Ce perspective are ACRO? - Suntem deschişi şi altor asociaţii de formă acţiune catolică să devină dacă doresc membri ai acestei federaţii. În ceea ce priveşte activităţile, în perioada 18-20 mai, la Luncani, se va desfăşura Consiliul Naţional al ACRO, în cadrul căruia vom încerca să definitivăm o propunere unitară, pe cele 3 sectoare de vârstă, a unui proiect formativ la nivel de federaţie.

Apoi, între 12-18 august la Oradea, va avea loc un campus de vară cu Acţiunea Catolică din Dieceza Treviso din Italia, în cadrul unei înfrăţiri între ASTRU Oradea şi AC Treviso, dar la care vor participa şi membri ai celorlalte asociaţii din federaţie.

O altă activitate din calendarul ACRO şi FIAC pentru 2007 este un Seminar de formare pentru tinerii din sud-estul Europei, care va coincide cu Întâlnirea Ecumenică de la Sibiu, 4-9 septembrie. Întâlnirea va reuni aproximativ 50 de tineri din Acţiunile Catolice ale ţărilor învecinate României dar şi din Acţiunea Catolică din Italia, Spania şi poate chiar Argentina. S-a ales România ca loc de desfăşurare a acestei întâlnirii nu doar pentru că este o nouă ţară a Uniunii Europene, ci pentru că este o punte între Orient şi Occident, o ţară unde diversitatea religioasă este parte a vieţii de zi cu zi, şi trăirea credinţei a devenit o provocare într-o

30

Lumea Catholica, martie 2007

lume în care valorile morale şi spirituale nu sunt încurajate. Tema acestei întâlniri, "Credinţă şi diversitate în Europa", ne va permite să dezbatem aspecte importante legate de valorile spirituale ale Europei, între trecut şi viitor, trăind prezentul într-un cadru multicultural.

O activitate care noi sperăm să încununeze activităţile din acest an va fi participarea unei delegaţii de 15 tineri la Pelerinajul tinerilor din Acţiunea Catolică în Ţara Sfântă. Pelerinajul este organizat de FIAC şi va avea ca temă "Pelerini ai păcii şi unităţii în Ţara Sfântă". Acestea sunt în principiu activităţile noastre mari din acest an, iar pe lângă acestea există activităţile pe care fiecare asociaţie le are la nivel local, parohial şi diecezan, acolo unde este de fapt baza oricărei Acţiunii Catolice.

Lumea Catholica, martie 2007

31

Cum a murit Iuda?

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Editura Sapientia Relatarea lui Matei Cum a murit Iuda Iscarioteanul, apostolul care la trădat pe Isus? Toţi ştiu: căit pentru că l-a predat duşmanilor săi pe învăţător, nu a putut să suporte greutatea trădării şi, disperat, s-a spânzurat. Sfântul Matei este unicul evanghelist care relatează moartea sa şi spune: "Atunci, Iuda, cel care l-a trădat, văzând că fusese condamnat, cuprins de remuşcare, a dus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cele treizeci de monede de argint, spunând: - Am păcătuit vânzând sânge nevinovat. Dar ei i-au zis: - Ce ne priveşte? Tu vei vedea! Şi, aruncând banii în templu, a plecat şi s-a dus să se spânzure".

Cum au folosit arhiereii aceşti bani? "Au zis: - Nu este permis să-i punem în tezaur, căci sunt preţul sângelui. Şi, după ce au ţinut consiliu, au cumpărat cu ei Ogorul Olarului pentru îngroparea străinilor. De aceea se numeşte ogorul acela până astăzi Ogorul Sângelui" (Mt 27,3-8).

O altă versiune Cu adevărat moartea lui Iuda a avut loc în felul acesta? Nu ne-am îndoi dacă o altă carte din Noul Testament, Faptele Apostolilor, nu ne-ar da o versiune total diferită. Această carte relatează că, atunci când apostolii au voit să caute un succesor pentru Iuda, pentru a reface numărul de doisprezece, Petru a spus: "Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura pe care a spus-o dinainte Duhul Sfânt prin gura lui David despre Iuda, cel care a devenit călăuza celor care l-au prins pe Isus. Căci el era din numărul nostru şi fusese părtaş al aceleiaşi slujiri. Dar acesta şi-a

32

Lumea Catholica, martie 2007

cumpărat un ogor din plata nelegiuirii sale şi, căzând cu capul în jos, a crăpat la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele. [Faptul] a devenit atât de cunoscut tuturor locuitorilor Ierusalimului, încât locul acela este numit în limba lor Hacheldamah, adică Ogorul Sângelui" (Fap 1,16-19).

Prea multe divergenţe Avem două versiuni distincte despre moartea lui Iuda Iscarioteanul. În timp ce Matei vorbeşte despre sinucidere, Faptele Apostolilor vorbesc că a fost vorba de un accident: a căzut şi trupul său s-a lovit de pământ. Matei afirmă că Iuda, căit de trădare, a mers ca să dea înapoi preoţilor cele treizeci de monede. În schimb, în Faptele Apostolilor nu a existat părere de rău, nici refuzare a banilor. Conform lui Matei, cu monedele restituite, preoţii au cumpărat un ogor al unui olar şi l-au folosit ca cimitir pentru evreii străini care mureau la Ierusalim. În schimb, textul din Faptele Apostolilor afirmă că ogorul a fost cumpărat chiar de Iuda.

Matei punctează că ogorul cumpărat de preoţi erau un teren pustiu (în greacă, agron), în timp ce în Faptele Apostolilor se explică faptul că era o prăpastie (în greacă, jorion), în care Iuda a avut o moarte înspăimântătoare, căzând probabil de pe acoperiş. Pentru Matei, numele Ogorul Sângelui face aluzie la moartea lui Isus Cristos, dat fiind faptul că a fost cumpărat cu banii vânzării lui. Pentru Faptele Apostolilor, numele face aluzie la moartea lui Iuda, care a murit acolo în mod tragic.

Se pot concilia?

După cum se vede, sunt multe diferenţe între cele două relatări. Unii au încercat să le facă să coincidă, spunând, de exemplu, că poate că funia sau creanga copacului s-au rupt şi, căzând, trupul s-a zdrobit de pământ. Ca să se întâmple aceasta, el s-ar fi spânzurat într-un copac foarte înalt: trupul nu putea să se zdrobească dacă el cădea de la o înălţime mică. Şi în Palestina nu există copaci înalţi.

Alţii, cu mai multă imaginaţie, au sugerat că Iuda s-a spânzurat într-un copac pe marginea unei prăpăstii. Şi, când s-au rupt funia sau creanga, trupul său a căzut în fundul prăpastiei. Dacă aşa ar fi fost, ar trebui să se presupună că trupul lui Iuda a căzut cu picioarele în jos, aşa cum era

Lumea Catholica, martie 2007

33

atârnat. În schimb, aşa cum am văzut mai înainte, Petru asigură că Iuda a căzut "cu capul în jos" (Fap 1,18). Acest lucru este imposibil, în afară de cazul în care s-a "spânzurat" de picioare.

Oricum, divergenţele fac inconciliabile cele două relatări şi au făcut să eşueze numeroase tentative de a le armoniza. Cum s-au născut aceste două relatări ale morţii lui Iuda, aşa de diferite?

Originea relatării Pentru a înţelege versiunea din Faptele Apostolilor, este necesar să ţinem cont, înainte de toate, de faptul că primii creştini nu au uitat niciodată atitudinea deplorabilă a lui Iuda. Cum a putut să-l predea pe învăţător? De ce a declanşat, cu sărutul său trădător, pătimirea sângeroasă care l-a dus la cruce? O asemenea perfidie, credeau cu toţii, merita o pedeapsă exemplară. În Vechiul Testament exista un gen literar special, numit "relatări despre morţi infamante", folosit pentru a povesti moartea păcătoşilor, duşmani ai lui Dumnezeu, care în timpul vieţii lor se opuneau proiectelor divine.

Unele se pot citi, de exemplu, în Psalmul 68/69,23-29, în Psalmul 108/109,6-19 şi în Cartea înţelepciunii (4,19). Înţelepciunea şi păcătoşii Textul din cartea aceasta, referitor la păcătoşi, spune: "Vor vedea şi-şi vor bate joc, dar Domnul îi va face de ocară. Căci vor fi pe urmă hoit fără de cinste, printre morţi, întru ruşine, în veac de veac; Domnul îi va zdrobi şi, muţi, îi va azvârli cu capul în jos, îi va zgudui din temelie şi vor pieri până la cel mai mic; chinul îi va măcina şi pomenirea lor se va şterge" (Înţ 4,1819). Această descriere ne dă un tablou înspăimântător al morţii celui păcătos. Amintim că, în antichitate, era foarte important a avea o înmormântare demnă şi nu exista blestem mai rău decât acela îndreptat spre un cadavru.

Ei bine, dacă o analizăm comparând-o cu ceea ce spune Petru în Faptele Apostolilor, vedem că el relatează moartea lui Iuda inspirându-se din Cartea înţelepciunii. De fapt, Iuda a devenit "un hoit fără cinste", dat fiind

34

Lumea Catholica, martie 2007

faptul că nu a putut să fie înmormântat cum se cuvine; "întru ruşine, în veac de veac", pentru că vestea s-a răspândit în toate părţile; "A căzut cu capul în jos", aşa cum afirmă Petru; "mut": pentru aceasta, conform lui Petru, Iuda nu s-a căit, nici nu a restituit monedele.

Teren rău famat Petru adaugă vestea unei prăpăstii, numită Ogorul Sângelui, pe care Cartea înţelepciunii nu-l menţionează. De unde îl scoate? Răspunsul se găseşte într-un teren care, în timpurile lui Isus, exista (şi există şi astăzi) la sud-est de Ierusalim. Tradiţia populară îl numea Ogorul Sângelui, nu ştim de ce. Un nume aşa de sugestiv putea să excite imaginaţia mulţimii şi, cu timpul, tradiţia a plasat acolo presupusul incident înspăimântător, atribuit lui de credinţa populară. De unde a luat Iuda bani ca să cumpere acest teren? Simplu: din cele treizeci de monede ale trădării.

Putem conchide că versiunea despre Iuda, dată de Faptele Apostolilor, putea să fie o istorie transmisă de primii creştini, elaborată pe baza unui citat din Cartea înţelepciunii şi completată cu credinţa populară despre un teren numit Ogorul Sângelui. Desigur, cu ea voia să se scoată în evidenţă că planurile lui Dumnezeu se vor împlini întotdeauna, dincolo de planurile celor răi.

Amănunte suspecte Dar versiunea lui Matei, de unde a fost inspirată? Înainte de toate, surprinde faptul că nici un alt evanghelist nu menţionează moartea lui Iuda. Se pare că numai Matei o cunoaşte. În al doilea rând, se observă că relatarea este în afara contextului. De fapt, începe spunând că Iuda, văzând că l-au condamnat pe Isus, s-a căit şi a mers la templu, ca să vorbească cu arhiereii şi bătrânii, ca să le dea banii înapoi (Mt 27,3). Însă, în versetul precedent, spusese că arhiereii şi bătrânii erau cu Pilat în procesul împotriva lui Isus (Mt 27,1-2). Cum a putut să-i găsească Iuda, dacă erau cu toţii în palatul guvernatorului?

Aceasta ne arată că episodul nu aparţine relatării tradiţionale a pătimirii.

Probabil că a fost menţionat de Matei şi adăugat dintr-un motiv special.

De ce?

Lumea Catholica, martie 2007

35

Existau două preziceri Matei, care cunoştea Evanghelia după Marcu, a descoperit că acesta lăsase un gol în opera sa. De fapt, Marcu descrie două preziceri ale lui Isus la Ultima Cină: una despre tăgăduirea lui Petru (Mc 14,30) şi alta despre trădarea lui Iuda (Mc 14,18-21). În continuare, arată împlinirea tăgăduirii lui Petru (Mc 14,66-72), însă nu arată sfârşitul tragic al lui Iuda, previzibil din acele cuvinte ale lui Isus: "Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut" (Mc 14,21).

Matei era interesat să arate cititorilor săi cum se împlineau cuvintele lui Isus. Şi, pentru a umple golul lăsat de Marcu, prezintă relatarea despre moartea lui Iuda. De ce o povesteşte în maniera aceasta, şi nu conform legendei populare care circula printre creştini?

Totul pentru David Matei scrie evanghelia sa pentru evrei. Şi încearcă să-i convingă că Isus este Mesia cel aşteptat de-a lungul secolelor. Însă evreii visau un Mesia descendent din regele David. Unul care să aibă aceleaşi trăsături şi caracteristici. Unul care să fie un nou David. Cel puţin, aşa îl vestiseră profeţii. Şi Matei, pentru a le spune că Isus este noul David, de fiecare dată când poate, în cartea sa, îl descrie cu trăsăturile tipice ale acestui rege.

Exegeţii au descoperit foarte multe aluzii la David, referite cu atenţie de către evanghelist, din copilăria lui Isus până la moarte. Despre David, ştim că avea un prieten intim, numit Ahitofel, unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, căruia îi descoperea toate secretele regatului. Într-o zi, duşmanii au făcut o conspiraţie împotriva lui David, pentru a-l ucide. Şi Ahitofel, prietenul său intim, l-a trădat şi s-a alăturat duşmanilor săi. Care a fost sfârşitul lui Ahitofel? Biblia spune că, văzând eşuate planurile sale, "a plecat şi s-a dus la casa sa... şi s-a spânzurat" (2Sam 17,23).

Mult mai mult decât cronică Moartea lui Iuda, conform versiunii lui Matei, este în mod straniu asemănătoare cu aceea a lui Ahitofel. De fapt, Iuda era colaborator apropiat al lui Isus; Isus îi încredinţa lui toate secretele împărăţiei

36

Lumea Catholica, martie 2007

cerurilor (Mt 13,11); şi el l-a trădat pe prietenul său intim; şi Iuda, căinduse, s-a spânzurat. Iuda şi Ahitofel sunt unicele persoane, în toată Biblia, a căror sinucidere se relatează (în afară de cazurile în care un războinic se sinucide pentru a scăpa de duşman). Amândoi mor spânzuraţi.

Matei relatează despre Iuda şi, folosindu-se de mărturia lui Ahitofel, nu pretinde să ofere o informaţie detaliată despre sfârşitul apostolului. Ar fi avut puţină importanţă pentru cititorii săi. Preferă să creeze din nou, în Isus şi Iuda, istoria lui David şi Ahitofel şi să lase un mesaj mult mai profund: Isus a trăit aceleaşi lucruri ca şi David, pentru că era noul David, Mesia salvator pe care îl aştepta poporul. Pentru aceasta, trebuie să credem în el.

Alte versiuni mai rele Există o altă versiune, mult mai neplăcută, despre moartea lui Iuda. O relatează Papia, episcop de Hierapoli, în secolul al II-lea. Conform lui, Iuda voia să se spânzure, dar funia s-a rupt înainte de a-l sufoca, şi aşa s-a putut salva. Mai târziu, a contractat o boală şi s-a umflat aşa de tare, încât nu putea să treacă nici măcar pe unde trecea în mod normal o căruţă.

Capul său şi genele sale s-au umflat aşa de tare, încât nu putea vedea şi nici medicii nu puteau să-i găsească ochii. Din părţile sale intime ieşeau viermi şi puroi. După chinuri atroce, a murit pe un teren al său. Cei care treceau pe aproape trebuiau să ţină mâna la nas din cauza mirosului urât pe care îl emana.

Un alt scriitor din primele secole, Ecumeniu, prezintă a patra versiune: Iuda a fost zdrobit de o căruţă şi trupul său a crăpat sub greutatea roţilor. În milostivirea lui Dumnezeu Vedem că tradiţia a adunat oroare peste oroare cu privire la moartea omului pe care îl vedea trădător suprem. Mai târziu, Dante, în Divina comedie, l-a plasat în locul cel mai adânc al iadului. Descoperind cum s-au născut relatările din Noul Testament, vedem că Biblia nu a voit să se năpustească asupra lui, nici nu a insistat asupra disperării sale, cu atât mai puţin, nu a scos în evidenţă condamnarea sa. Iuda a fost un om care a greşit, ca atâţia alţii în istorie. Noul Testament trage cortina cu privire la

Lumea Catholica, martie 2007

37

el atunci când Petru, în discursul menţionat, spune că Iuda a dezertat, "ca să meargă la locul care i se cuvenea" (Fap 1,25).

Nu ne revine nouă sarcina să spunem care este acest loc. Nu este misiunea Bisericii de a condamna pe cineva, ci de a mântui. Atunci când suntem tentaţi să condamnăm fără milă vreo persoană care a greşit, să ne amintim ce a făcut Noul Testament cu Iuda. În loc să-l condamne, a folosit istoria sa pentru a scoate în evidenţă două aspecte pozitive; în versiunea din Faptele Apostolilor, faptul că Dumnezeu triumfă întotdeauna; şi în cea a lui Matei, faptul că Isus este adevăratul Mesia, în pofida defecţiunilor celor care îl înconjurau. *** Nota editorului: Răsfoind al patrulea volum din excelenta serie "Ce ştim despre Biblie" apărută la Editura Sapientia, am găsit acest text şi am considerat util să îl preluăm în condiţiile redeschiderii discuţiei despre Iuda.

Pr. Ştefan Lupu, directorul editurii, a fost generos ca de obicei oferindu-ne acordul. Îi mulţumesc, sunt sigur că şi în numele Dvs, invitându-vă să achiziţionaţi seria de 10 volume a pr. Ariel Alverez Valdes. Dacă acest text nu v-a convins, citiţi şi alte articole preluate din alte volume ale aceluiaşi autor, apărute în revista Familia creştin.

38

Lumea Catholica, martie 2007

Papii se adresează tinerilor Autor: pr. John Flynn Traducător: Bianca Fernea Sursa: Zenit, 18 februarie 2007 Papa Benedict al XVI-lea invită tinerii să descopere adevăratul sens al iubirii, în mesajul său pentru Ziua Mondială a Tineretului (ZMT), care anul acesta va fi celebrată la nivel diecezan în 1 aprilie, Duminica Floriilor. "Fiecare persoană simte dorinţa de a iubi şi de a fi iubită", observă Papa în mesajul său publicat recent. Cu toate acestea, eforturile depuse în această direcţie sunt adesea marcate de greşeli şi înfrângeri, continuă Papa. Pontiful propune deci un itinerar, marcat de trei momente, pentru a descoperi adevărata iubire.

Primul stadiu e acela de a-L pune pe Dumnezeu ca izvor al adevăratei iubiri. Al doilea stadiu este revelarea iubirii sale către noi în persoana lui Cristos. Al treilea este acela de a arăta angajamentul nostru faţă de Dumnezeu iubindu-L pe El şi pe fraţii şi surorile noastre. Atât Papa Ioan Paul al II-lea, cât şi actualul Sfânt Părinte, au folosit ocazia Zilei Mondiale a Tineretului pentru a-i îndemna stăruitor pe tineri să reflecteze asupra sensului vieţii lor şi asupra necesităţii de a se îmbogăţi printr-un raport mai apropiat cu Dumnezeu. Iubirea a fost una din temele centrale şi în scrisoarea pe care Papa Ioan Paul al II-lea o scrisese pentru Ziua Mondială a Tineretului din 1987. Amintind ceea ce a scris în prima sa Enciclică "Redemptor Hominis", Papa observa că "omul nu poate trăi fără iubire".

Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru tineri, continua Papa Ioan Paul al II-lea. Este esenţial să nu cauţi fericirea în satisfacţiile superficiale ale hedonismului sau să te închizi în egoism. Calea pentru a găsi iubirea autentică este în schimb aceea de a acorda prioritate valorilor spiritului şi de a recunoaşte şi accepta prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Papa

Lumea Catholica, martie 2007

39

Ioan Paul al II-lea observa apoi că o asemenea experienţă conduce la a comunica şi altora această iubire: "Lumea aşteaptă cu nerăbdare mărturia noastră de iubire, mărturie care-şi are originea într-o profundă convingere personală şi într-un sincer act de iubire şi credinţă în Cristos înviat". "Aceasta înseamnă a cunoaşte iubirea şi a creşte în ea".

A descoperi sensul vieţii O altă temă centrală a Zilelor Mondiale ale Tineretului este aceea a necesităţii de a-L urma pe Dumnezeu pentru a găsi adevăratul sens al vieţii noastre. Papa Benedict al XVI-lea, în mesajul său pentru Ziua Mondială a Tineretului din 2006, observa că "nu este uşor să recunoşti şi să întâlneşti adevărata fericire în lumea în care trăim, în care omul este adesea ostatic al curentelor de gândire". Papa îi îndeamnă aşadar cu insistenţă pe tineri să mediteze adesea Cuvântul lui Dumnezeu şi să permită Duhului Sfânt să fie învăţătorul lor.

"Prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu, prin cuvântul Său, este lampa care risipeşte umbrele fricii şi luminează calea chiar şi în momentele cele mai dificile", afirma Papa Benedict al XVI-lea. În scrisoarea sa, Pontiful îi invită de asemenea pe tineri să se familiarizeze cu Biblia şi să-şi construiască propria viaţă în Cristos: "Este urgent să se nască o nouă generaţie de apostoli înrădăcinaţi în cuvântul lui Cristos, capabili să răspundă provocărilor timpului nostru şi pregătiţi să răspândească peste tot Evanghelia".

Papa Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea sa din 1985, "Dilecti amici", adresată tinerilor din toată lumea cu ocazia Anului Internaţional al Tineretului promovat de Naţiunile Unite, insista pe absoluta necesitate de a rămâne aproape de Dumnezeu. Reflectând asupra exemplului tânărului bogat din Evanghelie care-l întreabă pe Isus ce să facă pentru a avea viaţa veşnică (Marcu 10,17-21), Pontiful observa că astăzi o întrebare asemănătoare ar putea fi formulată în acest mod: "Cum să acţionez pentru ca viaţa mea să aibă sens, sens şi valoare deplină?" (nr. 4).

Răspunsul lui Cristos ("nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu"), continua Papa Ioan Paul al II-lea, înseamnă că doar Dumnezeu este fundamentul tuturor valorilor şi că doar El este cel care poate da sensul

40

Lumea Catholica, martie 2007

ultim existenţei noastre umane. Dumnezeu dă acest sens pentru că El este iubire, o iubire arătată în jertfa lui Cristos pentru noi.

Cristos în centru De fapt, a-i duce pe tineri mai aproape de Cristos era pentru Papa Ioan Paul al II-lea principalul obiectiv al Zilelor Mondiale ale Tineretului. Într-o scrisoare din 8 mai 1996, adresată Cardinalului Eduardo Pironio, în acea vreme preşedintele Consiliului Pontifical pentru Laici, organismul Vaticanului responsabil cu organizarea ZMT, Papa scria: "Scopul principal al Zilelor este de a readuce în centrul credinţei şi al vieţii fiecărui tânăr persoana lui Isus, pentru ca El să devină un constant punct de referinţă şi pentru ca să fie de asemenea adevărata lumină a oricărei iniţiative şi a oricărui angajament educativ faţă de noile generaţii" (nr. 1).

Papa Ioan Paul al II-lea observa că Zilele Mondiale ale Tineretului s-au arătat a fi "evenimente providenţiale, ocazii pentru tineri de a mărturisi şi de a proclama cu bucurie tot mai mare credinţa în Cristos" (nr. 2).

Participând la asemenea evenimente, tânărul trăieşte o experienţă a credinţei şi a comuniunii, "care îl va ajuta să se confrunte cu întrebările profunde ale existenţei şi să îşi asume în mod responsabil propriul rol în societate şi în comunitatea eclezială". În ultima sa scrisoare adresată tinerilor, scrisă pentru Ziua Mondială a Tineretului din 2005, care s-a desfăşurat la Köln, în Germania, Papa Ioan Paul al II-lea i-a îndemnat stăruitor din nou pe tineri să-l urmeze pe Cristos. Magii i-au oferit Pruncului Isus daruri de aur, smirnă şi tămâie.

"Iubiţi tineri, oferiţi-i şi voi Domnului aurul existenţei voastre, sau mai bine libertatea de a-l urma din iubire răspunzând cu fidelitate la chemarea sa; înălţaţi spre el tămâia rugăciunii voastre arzătoare, spre lauda slavei sale; oferiţi-i smirna, adică afecţiunea plină de recunoştinţă faţă de el, adevăratul om, care ne-a iubit până la a muri asemenea unui răufăcător pe Golgota", a scris el (nr. 4). Papa Ioan Paul al II-lea i-a îndemnat pe tineri să se împotrivească iluziilor şi modelor efemere care lasă doar un gol spiritual.

De asemenea, a recomandat să se respingă amăgirile bogăţiei consumismului şi ale violenţei. "Adoraţi-l pe Cristos: el este stânca pe care

Lumea Catholica, martie 2007

41

să vă construiţi viitorul şi o lume mai dreaptă şi mai solidară", a scris Papa Ioan Paul al II-lea (nr. 5). Este vorba de o sarcină dificilă în lumea de astăzi, a admis Papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea sa către tineri, cu ocazia Jubileului din 2000. "Mă veţi întreba: dar oare mai este posibil astăzi să fii sfânt?" (nr. 3). Dacă ar trebui să ne bazăm doar pe noi înşine ar fi imposibil, a recunoscut Papa. Dar nu suntem singuri în această călătorie, a spus el. Nu vă îndreptaţi către alţii, ci către Isus, a îndemnat cu stăruinţă, "Contaţi pe el; credeţi puterii invincibile a evangheliei şi puneţivă credinţa drept fundament al speranţei voastre. Isus călătoreşte împreună cu voi, vă reînnoieşte inima şi vă întăreşte cu puterea Duhului Său", a afirmat Papa Ioan Paul al II-lea.

O altă temă adesea prezentă în mesajele pentru Zilele Mondiale ale Tineretului este speranţa pe care Biserica şi-o pune în tineri. În Scrisoarea sa apostolică "Dilecti amici", Papa Ioan Paul al II-lea sublinia importanţa tinerilor pentru Biserică. "În acest sens vouă, tinerilor, vă aparţine viitorul, aşa cum un timp acesta a aparţinut generaţiei adulţilor şi tocmai împreună cu ei a devenit actualitate" (n. 1). Privind la lumea în care trăim, fără îndoială că şi Papa Benedict al XVI-lea îşi pune speranţa în tineri, ca ei să asculte mesajul pe care Biserica îl adresează lor şi să contribuie la construirea viitorului Bisericii şi al lumii.

42

Lumea Catholica, martie 2007

Sexualizarea femeii Autor: pr. John Flynn Traducător: Bianca Fernea Sursa: Zenit, 7 martie 2007 Adolescentele sunt tot mai expuse riscurilor unei sexualizări nesănătoase, potrivit unui raport publicat în 19 februarie 2007 de către Asociaţia Americană de Psihologie (APA).

Studiul cu titlul "Raportul echipei APA privind sexualizarea fetelor" este rezultatul unei cercetări asupra conţinuturilor şi efectelor diverselor instrumente de comunicare: televiziune, videoclipuri muzicale, texte ale cântecelor, reviste, filme, jocuri video şi Internet. Echipa a examinat şi produsele pe piaţă şi campaniile publicitare adresate fetelor.

"Dispunem de numeroase elemente pentru a putea afirma că sexualizarea produce efecte negative într-o serie de domenii, între care acela al funcţiei cognitive, al sănătăţii mintale şi al unei sănătoase dezvoltări sexuale", a afirmat dr. Eileen Zurbriggen, responsabilă de echipă şi profesor de psihologie la Universitatea din California, Santa Cruz, într-un comunicat de presă care însoţeşte raportul.

Sexualizarea cauzează dificultăţi la orice vârstă, afirmă raportul, adăugând că acestea sunt cu atât mai problematice cu cât ea se produce la o vârstă mai precoce. Atingerea maturităţii sexuale nu este un proces uşor pentru adolescenţi, recunoaşte studiul. Dar atunci când fetele sunt încurajate să fie sexy, fără ca măcar să ştie suficient ce înseamnă acest lucru, procesul se dovedeşte a fi şi mai complicat.

Saturaţia mediatică Raportul citează o serie de studii care ilustrează marea cantitate de timp care se petrece în contact cu mass-media. Conform datelor, copiii sau

Lumea Catholica, martie 2007

43

adolescenţii privesc în medie trei ore pe zi la televizor. Dar dacă se calculează timpul petrecut cu toate tipurile de media, rezultă că copiii sunt în contact cu vreun mijloc de comunicare - televizor, jocuri video, muzică, etc. - pentru circa 6,5 ore pe zi.

Potrivit unui studiu realizat în 2003, 68% dintre copii dispun de un televizor în camera de dormit şi 51% dintre fete se dedică jocurilor interactive pe computer sau video. Atât fetele cât şi băieţii petrec în medie o oră pe zi la computer, navigând pe situri Internet, ascultând muzică, scriind pe chat, jucându-se şi trimiţând mesaje prietenilor. Raportul APA observă că "la televizor, tinerii se confruntă cu o lume care este în mod disproporţionat masculină, mai ales în programele destinate unui public tânăr, şi în care personajele feminine adesea apar într-un mod mult mai atrăgător şi mai provocator îmbrăcate decât bărbaţii".

O amplă cotă din videoclipurile muzicale conţin imagini de natură sexuală, în care femeile se prezintă adesea în îmbrăcăminte provocatoare şi sumară. Raportul observă şi faptul că modul în care apar artiştii de sex feminin este de aşa natură că atenţia principală se concentrează nu pe talentul sau pe muzica lor, ci mai degrabă pe trupul şi sexualitatea lor. În acest sens, conclude raportul, cine priveşte imaginile primeşte mesajul cum că succesul aparţine celui care devine un obiect sexual atrăgător. În ceea ce priveşte textele cântecelor, cercetătorii de la APA arată că nu există analize recente asupra conţinutului lor de natură sexuală. În raportul lor, totuşi, citează o serie de exemple de texte ale unor cântece cunoscute care sexualizează femeia sau fac referire la ea într-un mod foarte indecent. În ceea ce priveşte marele ecran, raportul a comentat cu privire la lipsa de personaje feminine în filmele cu maximă difuzare şi în cele pentru toată familia. Un studiu referitor la filmele pentru toată familia care au înregistrat cele mai mari încasări din 1990 în 2004 relevă că dintre cele peste 4.000 de personaje din aceste filme, 75% erau bărbaţi, 83% dintre figuranţi erau bărbaţi, 83% dintre naratori erau bărbaţi şi că 72% din personajele cu un rol vorbit erau bărbaţi. "Această gravă subreprezentare a femeilor şi a fetelor în filmele pentru toată familia constituie o ocazie pierdută pentru a prezenta o gamă largă de fete şi femei în roluri nesexualizate", observă raportul APA.

44

Lumea Catholica, martie 2007

Influenţe negative Revistele pentru adolescenţi sunt o altă sursă importantă de influenţă asupra tinerelor fete sau adolescente. Raportul se referă la o serie de studii despre conţinutul revistelor, şi dezvăluie că unul dintre mesajele principale ale publicaţiilor este acela că "a te prezenta în mod atrăgător din punct de vedere sexual şi a obţine în acest fel atenţia bărbaţilor este, şi trebuie să fie, obiectivul central al femeilor".

E dificil de evaluat enorma varietate de conţinuturi disponibile prin Internet, dar cercetătorii de la APA citează un studiu asupra siturilor care atrag adesea fetele: siturile unor celebrităţi masculine şi feminine. Dintr-o analiză a conţinuturilor lor rezultă că este mult mai probabil ca celebrităţile feminine, în comparaţie cu cele masculine, să fie prezentate cu imagini sexuale, indiferent dacă situl este oficial sau realizat de fani.

Publicitatea este un alt mare domeniu în care femeia este adesea sexualizată. Studiul observă că această tendinţă de a prezenta femeia în mod decorativ sau ca instrument în publicitate este în creştere. Într-o asemenea măsură încât deja s-a ajuns la punctul în care fetele se prezintă în ipostaze seducătoare cu scopul de a atrage publicul adult. Recent, o serie de comentatori au subliniat că şi piaţa jucăriilor resimte tendinţa sexualizării. Cercetătorii de la APA s-au declarat îngrijoraţi de faptul că păpuşile cele mai căutate, pentru vârsta între 4 şi 8 ani, sunt adesea îmbrăcate în mod provocator din punct de vedere sexual.

Acelaşi lucru e valabil pentru îmbrăcăminte. Fetele la o vârstă tot mai fragedă sunt îndemnate să poarte haine făcute pentru a pune în evidenţă sexualitatea feminină. Chiar şi fardurile sunt adesea comercializate pentru fete tot mai tinere. Toate aceste sectoare de influenţă luate impreună produc o serie de probleme pentru fete. Raportul APA afirmă că sexualizarea e legată de trei dintre cele mai comune probleme mentale ale fetelor şi femeilor: dezordine alimentară, scăzut respect faţă de propria persoană şi depresie.

Cercetătorii adaugă că există elemente care demonstrează că sexualizarea fetelor, şi sentimentul negativ asupra propriului corp, poate duce la probleme sexuale la maturitate. Aceştia afirmă că o altă problemă se leagă

Lumea Catholica, martie 2007

45

de idealizarea tinereţii, ca unic stadiu bun şi frumos al vieţii. Actuala explozie de produse împotriva îmbătrânirii, şi a chirurgiei estetice e rezultatul acestei impuneri a unui standard de frumuseţe.

Victoria celularelor A te împotrivi acestei tendinţe hiper-sexualizante nu este uşor, dar nu cu mult timp în urmă în Canada decenţa a câştigat o bătălie. În luna ianuarie, cea mai mare societate de telefonie mobilă canadiană, Telus, a început să ofere imagini şi videoclipuri pornografice pentru clienţi. Societatea din Vancouver a fost criticată vehement de către Arhiepiscopul Raymond Roussin. "Decizia luată de Telus este dezamăgitoare şi condamnabilă", a declarat acesta într-un comunicat din 12 februarie. Într-un alt comunicat, dat după patru zile, Arhiepiscopul de Vancouver a acuzat Telus că produce daune societăţii din cauza acestei căutări de câştig prin industria pornografică. Arhiepiscopul a făcut apel la un serviciu de telefonie mobilă liber de pornografie. El chiar şi-a declarat intenţia de a cere bisericilor şi şcolilor catolice să nu îşi reînnoiască contractele cu Telus. În plus, înaltul prelat i-a îndemnat cu insistenţă pe toţi catolicii şi alte persoane interesate să contacteze societăţile de telefonie mobilă pentru a-şi exprima propria îngrijorare pentru proliferarea pornografiei prin intermediul celularelor. În 21 februarie, Telus a anunţat anularea serviciului de "conţinuturi pentru adulţi". Potrivit cotidianului canadian Globe and Mail, societatea a afirmat că a primit sute de plângeri din partea clienţilor. Arhiepiscopul Roussin, într-un articol din ziua următoare, a aplaudat această decizie. "Începem acum să înţelegem cu claritate gravitatea dependenţei sexuale şi pornografice", a comentat el. Şi Papa Benedict al XVI-lea şi-a exprimat recent îngrijorarea pentru efectele culturii populare. În mesajul său pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, care va avea loc în 20 mai, Papa a observat tendinţa de exaltare a violenţei şi trivializare a sexualităţii. Pontiful a scris: "Frumuseţea, un fel de oglindă a divinului, inspiră şi însufleţeşte inimile şi minţile tinere, în timp ce urâţenia şi vulgaritatea au un impact deprimant asupra atitudinilor şi comportamentului" (nr. 2).

46

Lumea Catholica, martie 2007

Biserica a fost adesea în mod fals acuzată, de către promotorii culturii moderne, că este obsedată de sexualitate. În realitate, societatea contemporană este cea care suferă de această obsesie, în timp ce Biserica apără în continuare demnitatea şi frumuseţea persoanei umane.

Lumea Catholica, martie 2007

47

48

Lumea Catholica, martie 2007

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro