Lumea Catholica, ianuarie 2008

2

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Sumar: A "reitalienizat" Papa german Curia Romană? ................................... 3 John Thavis

Cardinalul Cottier despre cartea Papei................................................ 6 Francesco M. Valiante

Tăcerea Bisericii ar sărăci discursul public ...................................... 14 pr. John Flynn

Un an bun pentru raporturile cu Bisericile ortodoxe ....................... 18 Mons. Eleuterio F. Fortino

Evanghelizarea între înţelegeri greşite şi interpretări eronate ...... 25 Arhiepiscopul Angelo Amato

Sora Liana, ce mai faceţi? .................................................................... 34 Radu Capan

Proiectul social din parohia Mănăştur 1 Vest, Cluj ........................... 41 Oana Capan

Biserica va continua să apere familia ................................................ 46 pr. John Flynn

Pregătirea pentru căsătorie: Socrii .................................................... 50 Rebecca Nappi, pr. iezuit Daniel Kendall

Cum făcea Isus minunile Sale?............................................................ 56 pr. Ariel Alvarez Valdes

Lumea Catholica, ianuarie 2008

3

A "reitalienizat" Papa german Curia Romană?

Autor: John Thavis Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, noiembrie 2007 Întrebarea a circulat mult timp prin Roma în urma unui val de numiri de italieni în funcţii înalte în Vatican. Consiliile Pontificale responsabile de comunicaţii, textele legislative şi cultură - până recent conduse de un american, un spaniol şi un francez - sunt acum în mâinile unor prelaţi italieni. La fel şi Biblioteca Vaticanului şi Arhivele Secrete. Guvernoratul Cetăţii Vaticane, condus până acum de Cardinalul american Edmund Szoka, este condus din nou de un italian, după 26 de ani. Iar Biroul de Presă al Sfântului Scaun, condus mulţi ani de un spaniol, a fost preluat de mai multe luni tot de un italian. Multe posturi de o importanţă medie din Vatican, în special în spaţiul diplomatic şi financiar, au fost de asemenea ocupate de italieni.

Unii suspectează că valul italian ar reflecta influenţa Cardinalului italian Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului, care a preluat postul acum mai bine de un an. Într-un interviu recent acordat publicaţiei catolice italiene Avvenire, Cardinalul Bertone a fost întrebat direct: "S-a încheiat oare era internaţionalizării Curiei Romane?" Cardinalul a răspuns subliniind că numărul italienilor este încă depăşit de numărul neitalienilor la capitolul conducerii dicasterelor Curiei. A continuat susţinând că internaţionalizarea continuă, dar că identitatea geografică nu trebuie niciodată să fie un factor determinant în astfel de numiri. Pentru a ilustra că şi neitalieni sunt aleşi, secretarul de stat a citat numirea unui nigerian şi a unui spaniol, dar în poziţii în Vatican care nu sunt tocmai semnificative.

4

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Când Papa polonez Ioan Paul al II-lea a fost ales în 1978, a fost primul neitalian care a stat pe Scaunul Sfântului Petru după mai bine de 450 de ani. Mulţi italieni au considerat această alegere un fapt anormal, aşteptându-se să fie reparat cu succesorul său. Când în 2005, Papa Benedict al XVI-lea, un german, a fost ales ca succesor - într-un conclav în care nu a existat vreun candidat italian solid - orice iluzie că instituţia papală ar aparţine Italiei s-a spulberat probabil definitiv. Se poate însă ca de "reitalienizare" să fie responsabil faptul că, înainte de a fi Papă, Cardinalul Ratzinger a lucrat în Vatican timp de 24 de ani. În momentul alegerii era deci familiarizat cu membrii italieni ai Curiei Romane, apreciindu-le aptitudinile, în momentul în care a trebuit să îşi formeze echipa numind tocmai dintre aceştia.

Până acum Papa Benedict al XVI-lea a pus nouă italieni în fruntea oficiilor importante din Vatican, şi doar cinci din restul lumii. Dacă îi calculăm pe cei care deţin locurile 2 şi 3 în Vatican şi pe cei de la conducerea dicasterelor curiale, numărul italienilor creşte la un total de 18 faţă de şapte din alte ţări. Prezenţa italiană este cea mai vizibilă în Secretariatul de Stat, unde cei şapte oficiali de la conducere sunt italieni, şi la sectoarele responsabile cu bugetul şi investiţiile Vaticanului, unde toate persoanele de la vârf sunt italieni. Şi totuşi, aceste numere nu spun povestea întreagă. Dintre cele nouă Congregaţii ale Vaticanului, considerate în mod tradiţional ca fiind cele mai importante oficii din Vatican, opt sunt conduse de neitalieni. Singurul italian este Cardinalul Giovanni Batista Re, prefectul Congregaţiei pentru Episcopi. La începutul pontificatului său, Papa l-a numit pe Cardinalul american William J. Levada ca succesor la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Această numire nu a fost bine primită de unele cercuri italiene, apărând de atunci regulat zvonuri - nefondate până la proba contrarie - că în curând Cardinalul Levada va fi înlocuit de un italian.

Papa a adus apoi şi alţi "străini"; Cardinalul indian Ivan Dias la Congregaţia pentru Evanghelizarea Popoarelor; Cardinalul brazilian Claudio Hummes la Congregaţia pentru Cler; Cardinalul argentinian Leonardo Sandri la Congregaţia pentru Bisericile Răsăritene. Astfel s-a ajuns la un amestec internaţional fără precedent la conducerea celor nouă Congregaţii: prelaţi din nouă ţări şi din cinci continente.

Lumea Catholica, ianuarie 2008

5

În recentul interviu, Cardinalul Bertone a atins un alt subiect fierbinte pe o temă apropiată, şi anume reorganizarea Curiei Romane, care, spunea el, este încă în etapa de studiu. În primele luni ale pontificatului Papei Benedict al XVI-lea s-a vorbit despre o iminentă reducere a structurii Curiei Romane, exprimându-se opinia că birocraţia din Vatican a crescut nepermis de mult, o problemă în faţa căreia Papa german nu ar avea ezitări să intre cu foarfeca. Ca un veteran al Curiei Romane, Papa Benedict al XVI-lea cu siguranţă îşi aminteşte însă că Papa Ioan Paul al II-lea a avut planuri similare la începutul pontificatului său. Când după 16 ani s-a ajuns la implementarea ideii, modificările au luat forma unei mini-reforme.

Papa Paul al VI-lea, care de asemenea s-a confruntat cu structura birocratică a Vaticanului, remarca odată că a face schimbări în Curia Romană este ca şi cum ai încerca "să schimbi cauciucurile la o maşină în mişcare - aproape imposibil".

6

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Cardinalul Cottier despre cartea Papei Autor: Francesco M. Valiante Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L`Osservatore Romano, 16 ianuarie 2008 În opt luni s-au vândut peste două milioane de exemplare din cartea "Isus din Nazaret", dar nu este ceea ce s-ar numi lectură uşoară sau populară. Vorbeşte despre Cristos, dar a fost scrisă şi pentru necreştini şi pentru cei care nu cred. Este lucrarea unui pontif, care însă nu scapă de evidenţieri şi critici. Se naşte dintr-o experienţă de credinţă, dar trebuie judecată înainte de toate cu metrul raţiunii şi al intelectului. Cardinalul Georges Marie Martin Cottier, pro-teolog emerit al Casei Pontificale, propune o lectură diferită. În acest interviu acordat ziarului "L'Osservatore Romano", cardinalul dominican porneşte tocmai de la succesul editorial al volumului - a cărui difuzare va ajunge anul acesta în peste 50 de ţări din lume - pentru a repropune conţinuturile şi noutăţile unui text care nu are de-a face numai cu cercetarea teologică, ci cu istoria şi cu gândirea omului.

- Nu vă surprinde faptul că o carte de felul acesta a ajuns în aşa de puţine luni la o atare popularitate?

- Aş spune că nu, chiar dacă sunt de părere că aceasta nu poate fi considerată o carte populară în sens strict. Cu siguranţă este o carte dificilă. Nu atât pe planul limbajului, care în realitate este foarte clar, limpede: papa foloseşte foarte puţini termeni rezervaţi numai specialiştilor. Mai degrabă pe planul problematicii, care aparţine înainte de toate istoriei gândirii şi după aceea exegezei. Este vorba de o reflecţie

Lumea Catholica, ianuarie 2008

7

despre natura teologiei. Şi, ca atare, presupune o anumită cultură teologică.

- Aceasta înseamnă a exclude din rândul cititorilor pe cei care nu cred sau nu sunt creştini?

- Desigur că nu. Eu cred că trebuie să ne apropiem de orice carte - deci şi de un text de felul acesta - străduindu-ne să-i înţelegem sensul profund, dar exercitând şi propria reflecţie personală. Şi acest lucru pot să-l facă toţi. Atunci când citesc o carte, încerc s-o înţeleg şi de aceea îmi pun întrebări. Este instanţa critică. Şi este complet legitimă. O carte ne face să gândim, ne transmite un mesaj care nu trebuie să fie primit în manieră pasivă. Este un mesaj viu, care hrăneşte spiritul. Acest lucru este valabil şi mai mult pentru o carte care vorbeşte despre Isus Cristos.

- Dar pentru a citi aceste pagini este necesară credinţa sau e suficient a exercita raţiunea?

- Este clar că credinţa şi raţiunea nu se contrazic. Dar aş spune mai mult: o lectură pur şi simplu raţionalistă a cărţii este desigur posibilă, dar pentru aceasta nu este mai obiectivă. Toate persoanele care gândesc au în urma lor, într-un fel, o filozofie. Nimeni nu este absolut neutru. În domeniul exerciţiului raţiunii, premisa de credinţă a creştinului are dreptul de cetăţenie în acelaşi mod ca şi premisa celui care se consideră un raţionalist. Raţionaliştii nu sunt reprezentanţii raţiunii în mod absolut, ci reprezentanţii raţiunii lor particulare, concrete. Pentru credincios, teologia trebuie să fie considerată ca raţiunea care meditează despre darul primit de la lumina credinţei. De exemplu, pentru mine care cred, citirea cărţii implică înainte de toate sfera credinţei. Totuşi ea solicită şi gândirea mea, intellectus fidei: încerc să pătrund cu intelectul lucrurile în care cred. În acest sens, lucrarea papei - ca orice text de teologie - este un ajutor pentru a exprima, a aprofunda şi a trăi propria credinţă.

- Şi totuşi dumneavoastră aţi recunoscut că şi pentru un credincios citirea ei nu este întotdeauna uşoară.

- Am spus că, de fapt, presupune un minim de cultură teologică. Dar acesta nu este un obstacol de netrecut. De exemplu, cartea ar putea fi citită şi în

8

Lumea Catholica, ianuarie 2008

grupuri parohiale, conduse de un preot care să-i ajute pe ceilalţi să se deschidă spre o citire mai profundă a Scripturii. Toate paginile sale sunt îndreptate spre Isus Cristos, spre primele mărturii relatate în textele sacre. Aşadar, este un ajutor pentru citirea evangheliilor, dar un ajutor care porneşte de la cercetarea exegetică - uneori chiar discutabilă - care sa dezvoltat în decursul ultimului secol şi care, deci, presupune o anumită cunoaştere a izvoarelor, a metodelor, a formelor de interpretare a Bibliei de-a lungul istoriei. De altfel, Sfânta Scriptură ca atare este cartea poporului lui Dumnezeu. Şi locul privilegiat - chiar dacă nu exclusiv - de citire a acestei cărţi, ca a tuturor cărţilor de acest gen, este Biserica.

- Cercetarea lui Benedict al XVI-lea se poate considera o noutate în domeniul cercetării biblice sau numai o operă de evaluare şi de sistematizare a muncii desfăşurate până acum de exegeţi?

- Cred că e vorba de o carte nouă. Deja în premisă papa spune că textul este rod al unui drum interior lung. El face referinţă la propria formare culturală şi povesteşte că tânăr fiind - eu sunt un pic mai bătrân decât el şi deci am aceleaşi amintiri - a citit frumoase vieţi ale lui Isus, între care cele de Guardini, de Papini, de Karl Adam, de Daniel-Rops. După acei ani, o anumită parte a exegezei a început să pună în discuţie caracterul istoric al evangheliilor şi al Sfintei Scripturi. Astfel s-a ajuns la o distincţie, transformată apoi într-o adevărată fractură: pe de o parte Cristos al credinţei, pe care-l trăim în sacramente, în liturgie, în viaţa zilnică; pe de altă parte Cristos al istoriei. Despre care - s-a susţinut - însăşi ştiinţa istorică nu poate să ne spună practic nimic. Astfel a intrat în mulţi cercetători un fel de schizofrenie spirituală, care i-a făcut pe unii - mă gândesc de exemplu la Bultmann - să ajungă la forme de radicalism. La un moment dat, chiar s-a început să se afirme imposibilitatea de a scrie o viaţă a lui Isus. Era vorba de o provocare crucială, decisivă. Astfel, card.

Ratzinger, devenit acum papa Benedict al XVI-lea, a acceptat această provocare.

- Şi cum a rezolvat problema raportului dintre Isus istoric şi Isus al credinţei?

- În această carte papa susţine, în manieră foarte convingătoare, că Isus despre care ne vorbesc evangheliile este cu adevărat Isus al credinţei. Şi

Lumea Catholica, ianuarie 2008

9

face aceasta pornind de la o judecată cu privire la folosirea metodei istorico-critice în exegeză. El nu respinge această metodă, dimpotrivă îi recunoaşte valoarea. Dar arată că ea, ca atare, are limite. Pentru aceasta, a face din ea o metodă absolută este o eroare. Există alte posibilităţi de citire a Bibliei. Din care rezultă, dincolo de toate, că textele sacre nu au apărut dintr-o colectivitate înţeleasă în sens generic, ci de la autori inspiraţi. Tocmai această inspiraţie care vine de la Dumnezeu este fundamentul unităţii Sfintei Scripturi. Autorii biblici nu scriu ca nişte literaţi, ci ca nişte "trimişi", adică membri ai poporului lui Dumnezeu, deci conduşi şi călăuziţi de Dumnezeu.

- Aceasta înseamnă că trebuie mers dincolo de litera textului sacru?

- Există un aspect interesant de spus în acest sens. Cuvintele Bibliei sunt adesea reluate în mai multe cărţi sacre şi de fiecare dată manifestă potenţialităţi noi, despre care însuşi autorul nu este mereu conştient.

Acesta este rodul inspiraţiei divine. Textele biblice nu sunt închise în ele însele, ci comportă o deschidere spre viitor. În definitiv, este viziunea creştină: toată Biblia converge spre Cristos. Cartea recompune astfel fractura dintre Isus istoric şi Isus al credinţei, arătând clar că adevărata lectură a lui Cristos este credinţa. Este vorba de un aspect foarte important, deoarece viziunea raţionalistă afirmă, în schimb, că doctrina creştină se construieşte numai pornind de la literă, de la elementele din punct de vedere ştiinţific sigure ale Sfintei Scripturi. Acest lucru nu e adevărat. Credinţa însăşi permite să citim în profunzime textele Bibliei respectând pe deplin exigenţele ştiinţifice.

- Dar în felul acesta ne întoarcem la chestiunea de pornire: cum e posibil să conciliem perspectiva de credinţă cu folosirea metodei istorico-critice?

- Papa spune că credinţa nu este renunţare la seriozitatea ştiinţifică, cu totul altceva. De fapt, metoda istorico-critică are pentru noi o valoare deosebită: ne obligă să fim atenţi la istorie. Şi credinţa creştină se sprijină pe fapte reale. Discursul biblic nu este un discurs simbolic, ci istoric.

Creştinismul nu se poate înţelege fără istorie. În acest sens, cartea dă răspunsuri exhaustive la două mari tentaţii pe care le văd prezente în gândirea contemporană. Prima este aceea pe care aş defini-o "marcionism" - de la numele ereticului din primele secole Marcion - care

10

Lumea Catholica, ianuarie 2008

respinge total Vechiul Testament pentru a se referi numai la Noul Testament, pierzând astfel sensul continuităţii dintre textele sacre: continuitate care, desigur, nu înseamnă omogenitate, deoarece trebuie să se confrunte cu noutatea absolută a lui Cristos. A doua tentaţie, pe care o regăsim de exemplu la Hegel, este gnosticismul. Pe baza lui, faptele istorice sunt văzute ca simboluri, ca traduceri - imaginare sau concrete de entităţi care sunt metafizice. În faţa acestor tentaţii, trebuie afirmat caracterul istoric al evangheliilor, care este la baza credinţei creştine.

- Cu privire la raportul dintre Vechiul şi Noul Testament, papa dedică pagini intense rădăcinilor ebraice ale credinţei, îndeosebi referindu-se la opera rabinului Jacob Neusner. În acest sens, cartea poate favoriza dialogul cu evreii?

- Desigur, aceasta este cea mai bună dovadă a faptului că nu a fost scrisă numai pentru creştini. În confruntarea la distanţă, pe care papa o face cu Neusner, există două aspecte exemplare care sunt valabile pentru orice dialog. Primul este respectul, stima reciprocă: nu trebuie să existe ambiguităţi, fiecare trebuie să poată spune ceea ce gândeşte. Al doilea este în curajul de a afirma şi de a accepta diferenţele. Nu trebuie să avem o viziune utilitaristă a dialogului, care să tindă să obţină un consens cu orice preţ. Fiecare trebuie să recunoască problemele. Desigur, scopul dialogului este şi acela de a ne uni: cu privire la multe puncte putem colabora şi acţiona împreună, pentru că avem valori comune. Dar acolo unde rămân divergenţele, respectul devine un lucru esenţial. Acest lucru este valabil pentru orice dialog, chiar şi pentru cel cu islamul.

- Ce vrea să spună teologul Ratzinger colegilor săi cercetători prin intermediul acestei cărţi?

- Fără îndoială opera sa indică o pistă precisă pentru munca teologică, într-o linie cu totul conformă instanţelor Conciliului Vatican II, îndeosebi ale Constituţiei Dei Verbum, care afirmă că sufletul teologiei este Sfânta Scriptură. Joseph Ratzinger este un teolog care a luat peniţa după ce a citit atent toată munca exegeţilor. M-a uimit mult faptul că, în premisa la volum, el se referă şi la două lucrări ale Comisiei Pontificale Biblice, al cărei preşedinte a fost: Poporul ebraic şi Sfintele sale Scripturi în Biblia creştină şi Interpretarea Bibliei în Biserică. E vorba de un aspect foarte

Lumea Catholica, ianuarie 2008

11

interesant, deoarece revelează că problematica cărţii era şi problematica personală a teologului Ratzinger. De aceea, cred că această lucrare îi va ajuta, înainte de toate, pe teologi să înţeleagă că astăzi munca lor trebuie să pornească mereu de la textul sacru: lucru pe care, de altfel, l-au făcut mereu în decursul secolelor marii teologi, începând de la părinţii Bisericii şi de la sfântul Toma de Aquino, care au fost înainte de toate cititori ai Scripturii.

- Isus propus de Benedict al XVI-lea mai poate vorbi omului după 2000 de ani?

- Adevăratul Isus este Cel Înviat care şade la dreapta Tatălui, Cel Viu în Biserică. Aşadar, evanghelia este mereu actuală. Nu putem crede că Isus este prezent în fiecare zi în Euharistie şi să gândim că, în schimb, cuvântul aparţine în mod definitiv trecutului. Evanghelia este viaţă. Este cuvânt viu al poporului viu care este Biserica: un popor care se exprimă în cuvânt, este condus de cuvânt, se regăseşte în cuvânt. De aceea, locul său privilegiat este liturgia. Cele două momente principale ale Liturghiei sunt tocmai liturgia cuvântului şi liturgia euharistică. Constituie o unitate, aşa cum afirmă Conciliul Vatican II. - Ce raport există între această actualizare a cuvântului şi tradiţie?

- În Scriptură se găseşte tradiţia vie, care este încredinţată Bisericii. Însă Biserica nu este un muzeu. Ea trăieşte din cuvânt. În ea se dezvoltă toate potenţialităţile cuvântului. Acest lucru se întâmplă deja în interiorul Bibliei însăşi, dar se realizează şi în cadrul vieţii Bisericii. Ce înseamnă că Scriptura este vie? Înseamnă că revelează încontinuu potenţialităţile sale şi astfel luminează şi problemele sociale şi morale care au apărut în timpurile care au urmat după timpul lui Cristos. Isus a venit într-un moment precis al istoriei. Dar a venit pentru a rămâne în istorie. Biserica este continuarea lui Cristos. Şi creştinii nu pot să nu se gândească la problemele concrete în lumina credinţei.

- Să ne întoarcem la popularitatea cărţii. Cum se explică, după părerea dumneavoastră, succesul pe care îl au în această perioadă şi alte cărţi despre Cristos, de orientare diametral opusă celei a papei?

12

Lumea Catholica, ianuarie 2008

- Să spunem înainte de toate că succesul acestor opere pare să coincidă cu răspândirea unei anumite sete religioase, a unui interes pentru tematicile credinţei. Dar e vorba de un interes foarte ambiguu. Există cei care vor într-adevăr să-l cunoască pe Isus. Şi există cei pentru care Isus este o figură incomodă, ruşinoasă sau chiar de combătut. În orice caz, cartea papei are o calitate pe care nimeni n-o poate nega: onestitatea sa ştiinţifică. O calitate pe care, sincer, n-o găsesc în toate celelalte cărţi.

Desigur, există texte riguroase şi oneste despre Isus scrise chiar şi de necredincioşi. Dar există o vastă literatură de inspiraţie radical anticreştină. Oricum aş spune că toate acestea aparţin luptei permanente pe care Biserica trebuie s-o ducă în lume. Ba chiar mi se pare că trebuie considerat un semn bun, pentru că vrea să spună că creştinismul nu lasă indiferenţi. Oricum, rămân convins că în spatele acestor fenomene se poate recunoaşte o aspiraţie religioasă răspândită, la care trebuie să răspundem. Şi această carte este desigur un răspuns frumos.

- Însuşi papa, în premisa la volum, nu se sustrage de la eventualele judecăţi critice faţă de lucrarea sa. În cadrul dezbaterii deschise despre carte, există evidenţieri sau observaţii pe care dumneavoastră simţiţi că trebuie să le faceţi?

- Trebuie să mărturisesc că nu am citit volumul cu acest spirit. Desigur, un exeget ar putea să propună evidenţieri. Interpretarea unui text nu este mereu univocă. De altfel, aceasta este soarta oricărei cărţi. Nici o lucrare nu se poate considera exhaustivă. Cu atât mai mult, textele dificile şi complexe trezesc mai uşor divergenţe interpretative. Oricum eu am văzut-o drept o lucrare gândită şi ponderată foarte serios. De altfel, este semnificativ că, mai ales cu privire la unele puncte controversate, însuşi Joseph Ratzinger nu se sustrage de la discuţie şi intră personal în dezbatere cu mari exegeţi ca Rudolf Schnackenburg sau Pierre Grelot. În acest sens, cartea poate fi la rândul său baza pentru o discuţie. Totuşi, aş sugera să fim atenţi cu privire la acest punct, deoarece mi se pare că astăzi s-a răspândit un fel de boală modernă: aceea de a trata un text cu prejudecata criticii. Nietzsche vorbeşte despre neîncrederea metodologică. Însă, după părerea mea, prima abordare a unei cărţi nu trebuie să fie de neîncredere, ci mai degrabă de primire, chiar fără a pierde simţul critic. Acelaşi lucru este valabil pentru "Isus din Nazaret".

Lumea Catholica, ianuarie 2008

13

- Este suficientă această lucrare pentru a înţelege pe deplin gândirea lui Joseph Ratzinger despre Isus sau va fi necesar să aşteptăm anunţata parte a doua?

- Eu nutresc o mare aşteptare pentru volumul al doilea, îndeosebi pentru partea în care va trata despre pătimirea lui Isus şi despre misterul pascal.

Imnul cristologic din Scrisoarea către Filipeni, citat în premisa la prima carte, deschide în mod ideal tocmai spre misterul crucii. În aceeaşi premisă papa anticipă că partea a doua a lucrării sale va conţine şi un capitol despre relatările copilăriei lui Cristos, care, aşa cum se ştie, ridică probleme şi chestiuni deosebite. Personal, sunt foarte curios să-l citesc. Şi, după cât se pare, nu va fi mult de aşteptat.

(Text publicat iniţial pe Ercis.ro)

14

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Tăcerea Bisericii ar sărăci discursul public Autor: pr. John Flynn Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit, 20 ianuarie 2008 Intoleranţa secularismului radical a fost bine ilustrată de protestele care au făcut ca Papa Benedict al XVI-lea să îşi anuleze vizita şi discursul planificate la Universitatea La Sapienza din Roma. Obiecţiile faţă de prezenţa Papei au mers de la a pretinde că acesta este ostil ştiinţei şi lui Galileo Galilei, la argumente antireligioase mai specifice, împotriva prezenţei capului Bisericii Catolice într-o universitate seculară.

Incidentul este doar cel mai recent dintr-o tendinţă către ceea ce unii numesc "creştinofobia". În fiecare an în luna decembrie se reia interzicerea scenelor cu Naşterea Mântuitorului şi a colindelor de Crăciun în locurile şi în şcolile publice. În Europa, în ultimii au existat numeroase încercări de a se îndepărta crucifixele din sălile de clasă şi din locurile publice. În Marea Britanie, un tribunal tocmai a reafirmat decizia din 2006 a liniilor aeriene britanice de a-i interzice Nadiei Eweida să poarte un lănţişor cu cruciuliţă la serviciu, a relatat ziarul britanic Independent în 9 ianuarie. O reflecţie asupra problemelor implicate în conflictul dintre religie şi cultura seculară a Episcopului Donal Murray de Limerick a apărut în recenta ediţie a revistei "Cultures and Faith" ("Culturi şi credinţă") (vol. XV, nr. 4). Revista este publicată de Consiliul Pontifical pentru Cultură. "Multe voci ne spun că religia nu are loc în varietatea, complexitatea şi sofisticarea vieţii moderne". De fapt, a continuat Episcopul, multe domenii ale lumii de astăzi au devenit ceea ce el a numit "zone libere de religie". Mai mult, când credinţa intervine totuşi în viaţa

Lumea Catholica, ianuarie 2008

15

publică, este adesea sub forma controverselor şi a scandalurilor, înfăţişând astfel religia ca pe ceva legat de contradicţie.

Ignorarea religiei În spatele acestei tendinţe, Episcopul Murray a identificat două supoziţii de bază. Prima, că religia nu are loc în discursurile publice şi că poate fi ignorată. A doua, că dacă viziunea unei persoane cu privire la problemele sociale este inspirată de o tradiţie religioasă, atunci ea nu are ce căuta într-o discuţie raţională. Aşadar, ceea ce se petrece cu adevărat, a explicat el, nu este un conflict între religie şi secular, ci mai degrabă un conflict între cei care cred că Dumnezeu este irelevant şi cei care cred că o astfel de afirmaţie contrazice atât credinţa cât şi înţelegerea corectă a realităţii seculare. Cei care caută să impună o ideologie a secularismului cauzează de fapt conflictul, a acuzat prelatul irlandez.

Societatea nu are nevoie să îmbrăţişeze o anumită credinţă religioasă, a clarificat Episcopul Murray, dar are nevoie să înţeleagă că viaţa are o dimensiune religioasă. Societatea va avea de câştigat dacă cetăţenii ei reflectează asupra întrebărilor profunde ale vieţii cu privire la destinul nostru şi la semnificaţia existenţei. La întrebarea "Ce este fiinţa umană?" nu se poate răspunde adecvat cu o simplă listă de ingrediente chimice, a declarat el. Din păcate, progresul ştiinţei, în timp ce a adus multe beneficii, ne-a ispitit să credem că doar ceea ce poate fi demonstrat ştiinţific este adevărat, a adăugat Episcopul Murray. Aceasta este o viziune foarte reductivă asupra vieţii umane, şi religia are de jucat un rol important în a ne ajuta să descoperim semnificaţia vieţii.

Descoperirea adevărului Alţi comentatori au arătat de asemenea tendinţa de a se nega un rol religiei în dezbaterile contemporane. Scriind în 8 iunie în ziarul Scotsman, John Haldane, profesor de filozofie la Universitatea St. Andrews, s-a referit la obiecţiile ridicate atunci când Biserica învaţă că avortul este greşit din punct de vedere moral. Se manifestă o influenţă penetrantă a relativismului, a explicat el, potrivit căruia nu există un adevăr moral obiectiv. Această tendinţă de trecere de la adevărul obiectiv la convingerea subiectivă a sărăcit discursul public, potrivit opiniei lui

16

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Haldane. "Însăşi ideea că fericirea unei persoane ar putea depinde de răspunsul la întrebările existenţiale fundamentale, şi că există sisteme cuprinzătoare filozofice şi teologice destinate să trateze aceste întrebări, nu mai este luată în considerare, sau poate este chiar respinsă", a adăugat Haldane.

Cu privire la conflictul dintre religie şi ştiinţă invocat de unii dintre cei care au protestat faţă de vizita Papei la Universitatea La Sapienza, o carte recent publicată aruncă lumină asupra temei. În "God's Undertaker: Has Science Buried God" (Lion) ("Antreprenorul de pompe funebre al lui Dumnezeu: l-a îngropat ştiinţa pe Dumnezeu?"), John Lennox, lector în matematică la Universitatea Oxford, susţine că ştiinţa nu merge mână în mână cu ateismul. Galileo, Newton şi majoritatea marilor figuri din lumea ştiinţei din trecut nu au considerat a fi inhibitoare credinţa într-un Dumnezeu Creator, a arătat Lennox. Ideea că credinţa este complet iraţională este de asemenea falsă. "Într-adevăr, credinţa este un răspuns la dovezi, nu o celebrare în absenţa dovezilor", a comentat el.

Aşadar, Lennox a atras atenţia împotriva la a vedea relaţia dintre ştiinţă şi religie doar în termeni de conflict. El a mai observat că este o greşeală să se considere ştiinţa ca fiind neutră din punct de vedere filozofic sau teologic. Ştiinţa, a continuat Lennox, nu trebuie să fie privită ca singura cale către descoperirea adevărului, şi nici ca fiind capabilă să explice totul.

De exemplu, a explica de ce există universul, şi de ce legile fizicii au structura pe care o au, este dincolo de ştiinţă.

Dictatura relativismului Papa Benedict al XVI-lea este de mult timp conştient de intoleranţa religioasă prezentă în cultura contemporană. "Astăzi, faptul de a avea o credinţă clară bazată pe Crezul Bisericii este adesea etichetat ca fundamentalism", a observat el când, chiar înainte de alegerea sa, a ţinut predica la Liturghia pentru alegerea Pontifului Roman, în 18 aprilie 2005.

Relativismul, a continuat el, este promovat ca singura atitudine în acord cu cerinţele timpurilor moderne. Pericolul care decurge de aici este următorul: "Construim o dictatură a relativismului care nu recunoaşte nimic ca definitiv şi al cărei ultim scop constă doar în eu-l şi dorinţele personale".

Lumea Catholica, ianuarie 2008

17

Biserica oferă ceva diferit, a explicat pe atunci Cardinalul Joseph Ratzinger. Ea îl oferă pe Fiul lui Dumnezeu, şi o credinţă matură nu urmează cele mai noi tendinţe, ci este înrădăcinată în prietenia cu Cristos.

"Această prietenie ne deschide către tot ceea ce este bun şi ne dă un criteriu după care să distingem adevărul de neadevăr şi de înşelătorie", a spus el. Papa Benedict al XVI-lea s-a referit la importanţa la a distinge adevărul în textul a ceea ce ar fi urmat să fie discursul său la Universitatea La Sapienza. Autoritatea care guvernează o universitate, a insistat Papa, trebuie să fie aceea a adevărului.

Vorbind despre adevăr, Pontiful a arătat că unii ar putea obiecta că judecăţile lui vin din credinţă, şi nu au aşadar nici o valabilitate raţională.

Referindu-se la un argument oferit de filozoful John Rawls, Papa a susţinut că Biserica prezintă un corp de idei şi principii dezvoltate de-a lungul secolelor, care sunt parte a patrimoniului înţelepciunii umane.

Corpul de cunoştinţe acumulat în marile tradiţii religioase nu trebuie aruncat în lada de gunoi de o raţiune care caută să se auto-construiască pe sine fără nici o referinţă la istorie, a recomandat Papa Benedict al XVI-lea.

O mare parte a textului Papei a fost dedicat reflecţiei privind natura unei universităţi. La sfârşitul discursului său a atras atenţia asupra pericolului ca cultura europeană să devină excesiv de preocupată să conserve o formă pură de secularism şi astfel să excludă în mod rigid creştinismul.

Acest fapt nu va face raţiunea mai pură, a susţinut Pontiful, ci doar va conduce la distrugerea ei. Biserica nu impune credinţa, dar oferă în schimb lumina lui Cristos pentru a ajuta raţiunea să descopere adevărul, a concluzionat el. O lumină pe care unii doresc să o stingă.

18

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Un an bun pentru raporturile cu Bisericile ortodoxe Autor: Mons. Eleuterio F. Fortino Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L`Osservatore Romano, 18 ianuarie 2008 În ultimul an, raporturile dintre Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe au înregistrat o desfăşurare pozitivă atât în relaţiile fraterne, cât şi în dialogul teologic, deşi există aspecte problematice în ambele domenii. Evenimentul cel mai semnificativ a fost constituit de a X-a sesiune plenară a Comisiei Mixte Internaţionale care a avut loc la Ravenna între 8 şi 15 octombrie 2007 şi care a aprobat al cincilea document comun considerat ca un "progres semnificativ" şi "o bază solidă" pentru continuarea dialogului. Mons. Eleuterio F. Fortino, subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, oferă o retrospectivă asupra anului 2007, apărută în cotidianul semioficial al Sfântului Scaun.

Relaţii fraterne Schimbul de delegaţii între Roma şi Constantinopol pentru sărbătorile patronale reciproce a fost ocazia fericită pentru a exprima o apreciere comună a relaţiilor în curs şi pentru a reafirma angajamentul luat şi exprimat anul precedent în Declaraţia Comună care încheiase vizita lui Benedict al XVI-lea la patriarhia ecumenică (30 noiembrie 2006). În ea se afirma că se împărtăşesc aceleaşi sentimente şi aceleaşi dispoziţii de fraternitate, de colaborare şi de căutare a comuniunii depline. În mesajul în limba engleză, pe care papa l-a trimis lui Bartolomeu I pentru sărbătoarea sfântului Andrei, se citea: "Prezenţa delegatului meu la Fanar în acest an, ca şi vizita la Roma a unei delegaţii a Patriarhiei

Lumea Catholica, ianuarie 2008

19

Constantinopolului cu ocazia sărbătorii sfinţilor Petru şi Paul, sunt toate semne autentice ale angajamentului asumat de Bisericile noastre de a aprofunda tot mai mult comuniunea existentă, întărind-o cu relaţii personale de prietenie, cu rugăciune şi cu dialogul carităţii şi al adevărului".

La rândul său, patriarhul Bartolomeu I, în cuvintele sale în limba greacă adresate delegaţiei catolice prezente la biserica "Sfântul Gheorghe la Fanar", după ce a vorbit despre sărbătoare, amintea de vizita lui care a avut loc la Napoli şi la Amalfi la 22 octombrie şi darul, primit pentru Biserica din Constantinopol, a unei părţi din relicvele sfântului Andrei care erau la Amalfi. "Suntem deosebit de emoţionaţi - afirma el - pentru că anul acesta avem marea binecuvântare şi ocazie de bucurie spirituală comemorându-l pe patronul Bisericii din Constantinopol, gloriosul apostol Andrei, protoclitul, în faţa relicvelor sale, pe care iubirea Sanctităţii sale Benedict al XVI-lea a permis, cu generozitate şi din toată inima, ca să ne fie dăruite, în timpul vizitei noastre la Napoli, în Italia, şi ca de la Amalfi să se întoarcă în sediul patriarhiei, pentru ca să rămână acolo spre sfinţirea credincioşilor şi semn de comuniune cu apostolul pe care-l sărbătorim astăzi, dar şi ca semn de unitate fraternă cu creştinii din toată lumea ecumenică".

"Păstrăm în amintire, imprimată puternic, întâlnirea amintită mai sus, la Napoli, a umilei noastre persoane cu Sanctitatea sa, ca şi conversaţia edificatoare şi fraternă pe care am avut-o acolo. Întâlnirea aceea a contribuit şi mai mult la întărirea unui climat de prietenie şi colaborare între cele două Biserici şi a strâns şi mai puternic raporturile noastre.

Credem mereu că trăirea paşnică în comun şi în spirit de unitate şi de armonie între creştini trebuie să constituie pentru noi toţi o grijă fundamentală". Cu ocazia vizitei sale la Napoli, universitatea locală de studii "L'Orientale" i-a conferit patriarhului Bartolomeu un doctorat honoris causa, exprimând stimă profundă pentru contribuţia sa culturală şi spirituală. În timpul anului a existat un contact amplu şi diversificat între Biserica Catolică şi diferite Biserici ortodoxe, nu numai din Roma, prin intermediul Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi alte dicasterii, ci şi a fiecărei dieceze catolice cu Biserici locale ortodoxe. În

20

Lumea Catholica, ianuarie 2008

România, după moartea patriarhului Teoctist, care promovase bunele relaţii cu Roma - de două ori a fost în vizită la Roma şi la rândul său l-a primit la Bucureşti pe Ioan Paul al II-lea pentru prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă - i-a urmat patriarhul Daniel, mitropolit de Iaşi. Pentru începutul slujirii sale patriarhale (30 septembrie) a fost prezentă o delegaţie condusă de card. Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. În România, între 5-9 septembrie, a avut loc A treia Adunare Ecumenică Europeană, eveniment care exprima un context ecumenic amplu cu participarea catolicilor, ortodocşilor, protestanţilor. În această adunare, Biserica Catolică a fost semnificativ de prezentă şi colaboratoare. În această linie de manifestări mai ample, trebuie amintită întâlnirea "Oameni şi Religii" pentru pace, care s-a desfăşurat la Napoli, între 21-23 octombrie, cu participarea Bisericilor creştine şi a reprezentanţilor din alte religii. Au participat însuşi Benedict al XVI-lea, patriarhul ecumenic Bartolomeu I, mitropolitul Kiril, preşedinte al Departamentului pentru Relaţiile Externe al Patriarhiei de Moscova, şi alţi reprezentanţi din Bisericile ortodoxe şi din Bisericile antice orientale. Apoi, la 7 decembrie 2007, papa a primit în audienţă privată la Roma pe mitropolitul Kiril.

O întâlnire deosebită între catolici şi ortodocşi a fost la Fundaţia culturală din Tinos (Grecia), unde a avut loc al X-lea simpozion intercreştin, între două instituţii academice, Institutul Franciscan de Spiritualitate din Universitatea Pontificală Antonianum din Roma şi Departamentul de Teologie al Facultăţii Teologice din Universitatea "Aristotel" din Tesalonic. La al XVI-lea centenar al morţii (407-2007), simpozionul a avut ca temă: "Sfântul Ioan Gură de Aur, punte între Orient şi Occident". Mai trebuie menţionată călătoria pe care patriarhul de Moscova, Alexei al IIlea, a efectuat-o la Strasbourg şi la Paris, unde a vizitat autorităţile Bisericii Catolice şi a celebrat un serviciu religios în catedrala NotreDame, unde a venerat relicva coroanei de spini a lui Isus Cristos.

Aceste contacte între responsabilii bisericeşti, în afară de faptul că întăresc legăturile de cunoaştere şi de fraternitate, orientează credincioşii din diferitele Biserici spre sentimente de solidaritate creştină. În această perspectivă, o slujire deosebită este oferită în mod obişnuit de Comitetul Catolic de Colaborare Culturală din Consiliul Pontifical pentru

Lumea Catholica, ianuarie 2008

21

Promovarea Unităţii Creştinilor care oferă anual studenţilor ortodocşi 60 de burse de studiu pentru specializări postuniversitare la Roma, la Paris, la Strasbourg şi în alte centre universitare. În afară de aceasta, oferă colaborare activă facultăţilor teologice, institutelor ecumenice şi iniţiativelor culturale, publicaţiilor, cu traducerea unor importante texte la Moscova, Minsk şi Kiev.

Dialogul teologic Anul trecut, dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, adică cu participarea tuturor Bisericilor autocefale ortodoxe într-o singură comisie, a făcut un nou pas înainte pe drumul spre unitate. Aşa cum s-a amintit deja, la a X-a sesiune plenară a fost aprobat un document important despre "Comuniunea eclezială, conciliaritate şi autoritate".

Benedict al XVI-lea a amintit de acest eveniment, deschis spre viitor, în mesajul trimis patriarhului ecumenic pentru sărbătoarea sfântului Andrei, la 30 noiembrie 2007: "Anul acesta - scrie el - îi mulţumim Domnului îndeosebi pentru întâlnirea Comisiei Mixte Internaţionale, care a avut loc la Ravenna, un oraş ale cărui monumente vorbesc în manieră elocventă despre patrimoniul bizantin antic, transmis nouă de Biserica nedespărţită din primul mileniu. Fie ca splendoarea acelor mozaicuri să inspire pe toţi membri comisiei să continue misiunea lor importantă cu determinare reînnoită, în fidelitate faţă de evanghelie şi faţă de tradiţie, mereu atenţi la sugestiile Duhului Sfânt în Biserica de astăzi". Oraşul Ravenna şi monumentele sale aminteau de timpul în care Orientul şi Occidentul trăiau în comuniune deplină şi păreau să constituie auspiciul restabilirii comuniunii depline.

Documentul aprobat la Ravenna vine de departe. Este o dezvoltare naturală a celor patru documente precedente care au tratat tema communio-koinonia. Din ele reieşea viziunea unităţii Bisericii ca şi comuniune de credinţă, de viaţă sacramentală şi de slujire. În noua fază a dialogului, Comisia Mixtă Internaţională şi-a propus să tragă "Consecinţele ecleziologice şi canonice ale structurii sacramentale a Bisericii", perspectivă concordată în prima fază. Şi a voit să studieze cum se împart cele două dimensiuni ale "conciliarităţii şi autorităţii". Aceste

22

Lumea Catholica, ianuarie 2008

două dimensiuni în viaţa Bisericii sunt reciproc interdependente şi legate între ele pentru a garanta unitatea şi exercitarea armonioasă a vieţii Bisericii.

Chestiunea ridicată de Comisia Mixtă Internaţională se poate rezuma în două întrebări: În ce mod elementele instituţionale ale Bisericii exprimă în mod vizibil comuniunea-koinonia şi sunt în slujba misterului ei? În ce mod structurile canonice ale Bisericilor exprimă viaţa lor sacramentală?

La aceste întrebări, comisia intenţiona, desigur, să dea un răspuns comun, indicând în acelaşi timp aspectele nerezolvate care cer ulterioare discuţii.

Membrii comisiei au lucrat pe această structură: "Am deosebit - afirmă ei trei nivele ale instituţiilor ecleziale: cel al Bisericii locale, în jurul episcopului său, nivelul unei regiuni care cuprinde un anumit număr de Biserici locale, şi nivelul întregului teritoriu locuit (oikumene) care cuprinde toate Bisericile locale" (Ravenna, nr. 17). În aceste trei nivele, în manieră analogică, sunt realizate dimensiunile colegialităţii şi autorităţii. În cele trei nivele se indică prezenţa unui protos, un primus, care desfăşoară un rol deosebit în cadrul comuniunii. În raporturile dintre catolici şi ortodocşi, chestiunea majoră în acest domeniu este rolul episcopului de Roma la nivel universal. În acest punct, aportul documentului este mai relevant. Pornind de la analiza situaţiei ecleziale din primul mileniu, documentul a ajuns la această afirmaţie: "Ambele părţi sunt de acord cu privire la faptul că Roma, ca Biserică ce 'prezidează în caritate', conform expresiei sfântului Ignaţiu din Antiohia (Către Romani, Prolog), ocupa primul loc în taxis, şi că de aceea episcopul de Roma este protos între patriarhi". Totuşi, este scos în evidenţă imediat că "ei nu sunt de acord cu privire la interpretarea mărturiilor istorice în ceea ce priveşte prerogativele episcopului de Roma ca protos, chestiune înţeleasă în moduri diferite deja în primul mileniu" (Ravenna, nr. 41).

Vorbind despre conciliile ecumenice, documentul face două afirmaţii importante: ele au exercitat conciliaritatea la nivel universal, în ele este implicat un rol activ al episcopului de Roma ca protos între episcopi (Ravenna, nr. 42). Astfel, reiese că primatul la toate nivelele "este o practică puternic întemeiată în tradiţia canonică a Bisericii" (Ravenna, nr.

43,1). Pentru nivelul universal, documentul precizează: "În timp ce faptul primatului la nivel universal este acceptat de Orient şi de Occident, există diferenţe în înţelegerea fie a modului după care el ar trebui să fie exercitat, fie a fundamentelor sale scripturistice şi teologice".

Lumea Catholica, ianuarie 2008

23

Enciclica Ut unum sint (1995) a oferit tocmai pentru această problemă o inedită propunere de dialog. Ioan Paul al II-lea a declarat că a ascultat cererea care i se adresa de "a găsi o formă de exercitare a primatului care, deşi fără a renunţa în nici un fel la esenţialul misiunii sale, să se deschidă spre o nouă situaţie". El adăuga sub formă de invocaţie: "Duhul Sfânt să ne dea lumina şi să-i lumineze pe toţi păstorii şi teologii din Bisericile noastre, pentru ca să putem căuta, desigur împreună, formele în care acest ministeriu să poată realiza o slujire de iubire recunoscută de unii şi de alţii" (Ut unum sint, 95).

Membrii Comisiei Mixte Internaţionale, deşi conştienţi că au concordat la Ravenna afirmaţii semnificative, declară cu realism: "Rămâne de studiat în mod mai aprofundat chestiunea rolului episcopului de Roma în comuniunea tuturor Bisericilor" (Ravenna, nr. 45). În concluzie, membrii Comisiei Mixte Internaţionale exprimă consideraţia lor cu privire la rezultatul obţinut declarându-se "convinşi" că declaraţia comună "reprezintă un semnificativ progres în dialogul nostru şi că ea dă o bază solidă pentru discuţia viitoare despre chestiunea primatului în Biserică la nivel universal" (Ravenna, nr. 46).

La încheierea lucrărilor sesiunii din Ravenna, exista o mare şi întemeiată satisfacţie, dar şi un văl de întristare. Datorită unei divergenţe între Moscova şi patriarhia ecumenică - referitoare la Biserica din Estonia declarată autonomă de Constantinopol, dar nerecunoscută astfel de Patriarhia de Moscova - reprezentanţii Patriarhiei de Moscova, contestând prezenţa la sesiune a delegaţilor estonieni invitaţi de Constantinopol, au părăsit reuniunea încă din prima zi.

Benedict al XVI-lea, în mesajul trimis patriarhului ecumenic pentru sărbătoarea sfântului Andrei, a exprimat un auspiciu pentru soluţionarea acestei situaţii problematice. "Întâlnirea de la Ravenna nu a fost lipsită de dificultăţi - a scris el - dar eu mă rog intens ca acestea să poată fi clarificate şi rezolvate curând, în aşa fel ca să existe o participare deplină la a XI-a Sesiune Plenară şi la următoarele iniţiative menite să continue dialogul teologic în caritate şi în înţelegere reciprocă. Angajarea noastră de a recompune unitatea este de fapt conformă cu voinţa lui Cristos Domnul nostru. În primii ani din acest al treilea mileniu, eforturile noastre sunt deosebit de urgente în faţa numeroaselor provocări care se prezintă

24

Lumea Catholica, ianuarie 2008

tuturor creştinilor şi care cer din partea noastră un răspuns comun şi convins".

Domenii de cercetare Documentul de la Ravenna lasă deschis dialogul şi găseşte, aşa cum s-a amintit, diferite domenii de cercetare. Pentru următoarea sesiune, din anul 2009, a fost decisă tema: "Rolul episcopului de Roma în comuniunea Bisericii în primul mileniu". Comisia mixtă va fi găzduită de Biserica Ortodoxă. La pregătire vor lucra, în prima parte a anului 2008, cele două subcomisii, şi apoi, în toamnă (27 septembrie-4 octombrie 2008) Comitetul Mixt de Coordonare se va întâlni la Creta pentru a pregăti, pe baza lucrărilor subcomisiilor, un proiect organic care să fie supus sesiunii plenare ce va avea loc în toamna anului 2009. Sunt prevăzute alte sesiuni cu privire la rolul episcopului de Roma în al doilea mileniu şi în zilele noastre.

(Text publicat iniţial pe Ercis.ro)

Lumea Catholica, ianuarie 2008

25

Evanghelizarea între înţelegeri greşite şi interpretări eronate Autor: Arhiepiscopul Angelo Amato Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L`Osservatore Romano, 16 ianuarie 2008 În numărul de miercuri, 16 ianuarie 2008, al L'Osservatore Romano, au fost publicate fragmente largi dintr-o conferinţă susţinută în aceeaşi zi, la Universitatea Pontificală Urbaniană, de Arhiepiscopul Angelo Amato, secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, despre recentul document al dicasteriului său: "Nota doctrinară privind unele aspecte ale evanghelizării". Documentul este în curs de traducere şi publicare la Editura Presa Bună a Diecezei romano-catolice de Iaşi. *** Se pun multe întrebări: într-un climat atât de irenic de dialog interreligios şi ecumenic mai este posibilă evanghelizarea? Dacă este posibilă, este ea legitimă? Şi dacă este legitimă, este ea necesară astăzi, din moment ce religiile sunt considerate toate căi mântuitoare? La aceste întrebări încearcă să dea un răspuns autoritar Nota Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, care repropune învăţătura lui Isus, Învăţătorul nostru divin.

Evanghelizarea a fost o constantă a Bisericii în cei două mii de ani de existenţă ai ei. În ultimele secole a fost extraordinară proclamarea evangheliei în Americi, în Asia, în Africa, mai ales prin lucrarea călugărilor franciscani, dominicani, augustinieni, iezuiţi, trinitari, carmelitani, salezieni şi a congregaţiilor foarte numeroase masculine şi feminine, a căror carismă era tocmai activitatea de vestire a evangheliei la toate neamurile. În felul acesta numele lui Isus a fost vestit pretutindeni, harul său s-a revărsat cu îmbelşugare asupra popoarelor şi naţiunilor şi

26

Lumea Catholica, ianuarie 2008

rugăciunea către Dumnezeu Treime s-a ridicat din toate colţurile pământului. Această activitate misionară - numită missio ad gentes constituie aspectul cel mai dinamic al vieţii Bisericii în istorie. În pofida acestei invitaţii clare la misiune şi în pofida constatării că tot mai numeroase comunităţi umane par să ignore evanghelia, astăzi activitatea evanghelizatoare suferă o anumită stagnare dacă nu o adevărată criză.

Pare că se trece - mai ales din partea institutelor misionare - printr-o perioadă de rătăcire fie teoretică, fie practică. Concepte precum evanghelizare, convertire, botez, încorporare în Biserică nu mai apar ca ţinte ale acţiunilor spirituale nobile, ci ca un atentat la adresa libertăţii religioase a celuilalt şi mai ales expresie de colonialism creştin depăşit de acum sau care trebuie depăşit cât mai repede.

Pe planul practic, se pare că, mai mult decât predicarea evangheliei, astăzi este necesară şi suficientă angajarea în promovarea umană pentru a îndeplini porunca misionară a Domnului Isus: ajutorarea aproapelui prin iniţiative concrete de acţiune, de asistenţă şi de promovare a demnităţii umane, cooperând pentru ca populaţii întregi să se bucure de un minim de bunuri materiale pentru a putea trăi o existenţă demnă. Adică este vorba de a se limita la o mărturie în social, făcută de misionari angajaţi în şcoli şi universităţi, în cooperarea agricolă, în apărarea drepturilor omului, în spitale. Se pune în surdină dimensiunea religioasă a vestirii lui Cristos şi a invitaţiei la convertire şi la Botez.

Teoretic, această cotitură practică a misiunii este motivată de indicaţii ideologice precise, care în mod substanţial consideră depăşită şi impracticabilă de acum o adevărată misiune. Dacă înainte era valabil motoul extra Ecclesiam nulla salus, astăzi în schimb - conform tot acestui curent ideologic - ar fi mai potrivit să se afirme extra Ecclesiam multa salus. Prin urmare, nu ar exista o necesitate stringentă a activităţii misionare şi a evanghelizării, ci ar trebui să se limiteze la mărturia tăcută şi la recunoaşterea posibilităţii de mântuire pentru toţi în cadrul propriei religii, din moment ce toate credinţele ar fi la fel de valabile. Planul mântuitor al lui Dumnezeu nu ar fi numai cel realizat în misterul întrupării Fiului său dumnezeiesc, ci s-ar fi manifestat în curcubeul multicolor al diferitelor religii ale lumii.

Lumea Catholica, ianuarie 2008

27

În faţa acestor afirmaţii eronate, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, care dăduse deja un cadru doctrinal complet despre această problematică în Declaraţia Dominus Iesus din anul 2000, răspunde acum cu o Notă doctrinală despre unele aspecte ale evanghelizării, amintind de magisteriul fie conciliar, fie postconciliar. În afară de Conciliul al II-lea din Vatican, Nota face referinţă la exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (1975) a Papei Paul al VI-lea şi la magisteriul pontifical al Papei Ioan Paul al II-lea, mai ales la enciclica sa Redemptoris missio (1990), care reprezintă astăzi magna charta a evanghelizării mai ales ţinând cont de provocările celorlalte religii.

Nota cuprinde cinci scurte capitole, pentru un total de treisprezece articole. În Introducere se repropune mandatul misionar al lui Isus, care, trimis de Tatăl ca să vestească evanghelia, îi cheamă pe toţi oamenii la convertire şi la credinţă, încredinţând apostolilor continuarea misiunii sale evanghelizatoare. Ceea ce s-a întâmplat la început trebuie să continue de-a lungul întregului curs al istoriei: "La începutul celui de-al treilea mileniu a răsunat iarăşi în lume invitaţia pe care Petru, împreună cu fratele său Andrei şi cu primii discipoli, a auzit-o de la Isus: 'Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit" (Lc 5,4). Iar după minunea unei mari pescuiri, Domnul i-a vestit lui Petru că va deveni "pescar de oameni" (Lc 5,10)" (nr. 1).

Nota clarifică conţinutul termenului evanghelizare, care se adresează întregii omeniri şi care în concret "nu înseamnă numai a învăţa o doctrină, ci a-l vesti pe Domnul Isus prin cuvinte şi acţiuni, adică a deveni instrument al prezenţei şi acţiunii sale în lume" (nr. 2). Dacă orice persoană umană are dreptul să primească darul cuvântului lui Dumnezeu, Biserica are obligaţia de a evangheliza. Sfântul Paul scria: "Dacă vestesc evanghelia nu am nici un motiv de laudă pentru că datoria mă obligă. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!" (1Cor 9,16; cf. Rom 10,14).

Introducerea vorbeşte, în sfârşit, despre confuzia care îi determină pe mulţi astăzi să lase neascultată şi inactivă porunca misionară a Domnului. În mod substanţial sunt două obiecţii în această privinţă. Înainte de toate, activitatea evanghelizatoare a Bisericii ar fi o limită pusă libertăţii celuilalt: "Ar fi permis numai a expune propriile idei şi a invita persoanele

28

Lumea Catholica, ianuarie 2008

să acţioneze conform conştiinţei, fără a favoriza o convertire a lor la Cristos şi la credinţa catolică" (nr. 3). În al doilea rând, unii consideră că nu ar trebui să fie vestit Cristos necreştinilor nici să se favorizeze aderarea la Biserică, "ar fi posibil să fie mântuiţi şi fără o cunoaştere explicită a lui Cristos şi fără o încorporare formală în Biserică" (nr. 3). Textul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei doreşte să răspundă la aceste dificultăţi, respectând conştiinţa şi libertatea oricărei persoane umane. Pentru aceasta se aminteşte de aspectul triplu al evanghelizării: aspectul antropologic, ecleziologic, ecumenic.

Aspectul antropologic Evanghelizarea este un dar oferit libertăţii umane şi capacităţii sale de a cunoaşte şi a iubi ceea ce e bun şi adevărat, mai ales dacă e vorba de a cunoaşte şi a iubi adevărul mântuitor şi de a adera la persoana lui Cristos Mântuitorul. Dar - obiectează unii - este legitim astăzi a propune altora ceea ce se consideră adevărat pentru sine? Acesta nu este un atentat la adresa libertăţii celuilalt? În realitate, a vorbi despre libertatea umană desprinsă de referinţa sa indisolubilă la adevăr nu este altceva decât o expresie a acelui relativism care nu recunoaşte nici un adevăr, reducând totul la un pluralism nediferenţiat. Adică se neagă omului o capacitate intrinsecă a lui, adică posibilitatea de a cunoaşte şi a urma adevărul. Dar "Dacă omul neagă capacitatea lui fundamentală de adevăr, dacă devine sceptic cu privire la facultatea lui de a cunoaşte realmente ceea ce este adevărat, el ajunge să piardă ceea ce în mod unic poate captiva inteligenţa lui şi fascina inima lui" (nr. 4). În afară de aceasta, în căutarea adevărului omul nu se poate încrede numai pe propriile forţe, din moment ce încă de la naşterea sa el nu face altceva decât să primească numeroase tradiţii şi adevăruri multiple, care constituie echipamentul limbajului său şi al formării sale culturale şi spirituale. Nimeni nu poate nega faptul că sunt mai numeroase adevărurile pur şi simplu "primite" şi "crezute" decât cele dobândite prin propria verificare personală.

Lumea Catholica, ianuarie 2008

29

Ori această necesitate indispensabilă de a se încrede în cunoştinţele primite este cu atât mai urgentă atunci când e vorba de acel adevăr în stare să lumineze şi să conducă sensul existenţei personale. Primirea adevărului revelat - prin credinţă şi în cea mai absolută libertate de conştiinţă - face parte din dinamica căutării adevărului. Şi adevărul evanghelic nu se impune decât în virtutea adevărului său: "De aceea, a solicita cu onestitate înţelegerea şi libertatea unei persoane la întâlnirea cu Cristos şi cu evanghelia sa nu este un amestec necuvenit în treburile sale, ci o legitimă ofertă şi o slujire care poate face mai rodnice raporturile dintre oameni" (nr. 5). În afară de aceasta, evanghelizarea, adică activitatea cu care creştinul le comunică altora evanghelia favorizând primirea ei, nu numai că este în profundă sintonie cu natura procesului uman de dialog şi de însuşire, dar răspunde şi unei alte realităţi antropologice, adică aceea de a-i face părtaşi pe alţii la propriile bunuri.

Pentru aceasta, adeziunea la Cristos şi la adevărul evangheliei sale şi intrarea în Biserică nu limitează libertatea umană, ci o îndreaptă spre împlinirea ei. Evanghelizarea, chiar antropologic vorbind, este un dar inestimabil pe care Biserica îl face în cea mai absolută gratuitate şi libertate întregii omeniri, făcând-o părtaşă la propria bogăţie de adevăr şi de har. De fapt, motivul originar al evanghelizării este iubirea lui Cristos pentru mântuirea veşnică a oamenilor.

Aspectul ecleziologic O caracteristică a evanghelizării este invitaţia la credinţă, la convertire şi la sequela Christi. Dacă apelul la convertire este valabil pentru necreştini, chemaţi la primirea liberă a harului, şi pentru creştini, chemaţi la schimbarea zilnică a mentalităţii, încorporarea în Biserică nu este altceva decât intrarea în comuniunea cu Isus şi în bunurile spirituale ale împărăţiei lui Dumnezeu: "Împărăţia lui Dumnezeu nu este - aşa cum susţin unii astăzi - o realitate generică ce se află deasupra tuturor experienţelor sau tradiţiilor religioase şi la care ele ar trebui să tindă ca la o universală şi indistinctă comuniune a tuturor celor care-l caută pe Dumnezeu, ci este înainte de toate o persoană, care are chipul şi numele lui Isus din Nazaret, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut" (nr. 9).

30

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Deci încorporarea în Biserică este intrare în împărăţie şi în comuniunea cu Cristos. Nu se poate despărţi împărăţia de Biserică, aşa cum nu se poate despărţi Cristos de împărăţie şi de Biserică, trupul său mistic. În acest sens trebuie depăşită o altă obiecţie care provine din gândirea relativistă şi pluralistă, prin care pentru mulţi credincioşi nu este clară însăşi motivaţia de a fi a evanghelizării: "Ba chiar se afirmă că pretenţia de a fi primit în dar plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu ascunde o atitudine de intoleranţă şi un pericol pentru pace" (nr. 10). În realitate, dacă libertatea nu este indiferenţă, ci tindere spre bine, respectul faţă de libertatea religioasă a oricărei persoane umane nu trebuie să ne facă indiferenţi faţă de adevărul şi binele care trebuie comunicat cu gratuitate şi caritate şi în respectul absolut faţă de conştiinţa celuilalt. În "deşertul" contemporan al obscurităţii lui Dumnezeu şi al golirii conştiinţei şi demnităţii umane, propunerea evanghelizatoare este un act generos de caritate şi în acelaşi timp un drept şi o obligaţie a omului liber la care nu se poate renunţa: "Un drept care, din păcate, în unele părţi ale lumii, încă nu este legitim recunoscut iar în altele nu este respectat în fapte" (nr. 10). În afară de aceasta, evanghelizarea se realizează fie prin predicarea publică a evangheliei, fie prin mărturia personală de fidelitate, de coerenţă şi de sfinţenie. Cuvântul şi mărturia se luminează reciproc. Dacă cuvântul este dezminţit de conduită, rămâne steril. Dar şi mărturia, dacă nu este susţinută de o vestire clară şi incontestabilă a Domnului Isus, rămâne şi ea neputincioasă.

Aspectul ecumenic Evanghelizarea promovată de Biserică are o rază universală şi se realizează în mod diferit în funcţie de comunităţile umane şi religioase cărora se adresează. Documentul, propunând cazul concret al evanghelizării în ţări cu veche tradiţie creştină, aminteşte de respectul care trebuie avut faţă de tradiţiile lor şi faţă de bogăţiile lor spirituale.

Reafirmă şi urgenţa angajării ecumenice, prin ascultare, discuţie teologică, mărturie. În acest sens se reafirmă că, oriunde s-ar afla şi ori de câte ori ar voi, credinciosul catolic are dreptul şi obligaţia de a da mărturie şi de a propune şi motiva vestirea deplină a propriei credinţe. Pentru aceasta nu

Lumea Catholica, ianuarie 2008

31

poate fi acuzat credinciosul catolic de "prozelitism" - în sensul peiorativ al cuvântului, adică "presiune necuvenită asupra conştiinţei celuilalt" - dacă el, în libertate, în respect şi în gratuitatea carităţii, manifestă propria credinţă catolică prin cuvânt şi mărturie.

Papa Benedict al XVI-lea afirma în omilia ţinută la Munchen, în Bavaria, la 10 octombrie 2006: "Credinţa noastră nu o impunem nimănui. Un asemenea tip de prozelitism este contrar creştinismului. Credinţa se poate dezvolta numai în libertate". Nota propune şi un caz concret, care nu este rar în timpurile noastre: "În acest sens trebuie notat că dacă un creştin necatolic, din motive de conştiinţă şi convins de adevărul catolic, cere să intre în comuniunea deplină a Bisericii Catolice, acest lucru trebuie respectat ca lucrare a Duhului Sfânt şi ca expresie a libertăţii de conştiinţă şi de religie. În acest caz nu este vorba de prozelitism, în sensul negativ atribuit acestui termen. Aşa cum a recunoscut în mod explicit Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican, 'este evident că lucrarea de pregătire şi de împăcare individuală a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica Catolică se deosebeşte, prin natura sa, de iniţiativa ecumenică; totuşi nu există nici o opoziţie între ele, deoarece şi una şi alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu'. De aceea, această iniţiativă nu privează de drept şi nici nu scuteşte de responsabilitatea de a vesti în mod deplin credinţa catolică celorlalţi creştini, care acceptă în mod liber să o primească" (nr. 12).

Mărturia dată adevărului trebuie făcută nu cu forţa, nici cu artificii necuvenite ci în libertate şi în respectarea conştiinţei celuilalt. Cuvântul lui Dumnezeu şi harul Duhului Sfânt conving şi convertesc inimile şi minţile: "Misiunea creştină se află în puterea Duhului Sfânt şi a adevărului însuşi proclamat" (nr. 12).

Misiunea "Nimic nu este mai contrar credinţei decât un creştinism limitat în familie", comenta Rino Fisichella. Şi adăuga: "Evanghelizarea nu este una din multele activităţi ale creştinilor: împreună cu celebrarea euharistiei este fundamentul credinţei creştine" (Avvenire, sâmbătă, 15 decembrie 2007, pag. 1). Dar nimic nu este mai contrar credinţei decât înceţoşarea cristologică, care înseamnă întunecarea adevărului întrupării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu: "Inima omului - reafirmă Nota - aşteaptă să-l

32

Lumea Catholica, ianuarie 2008

întâlnească pe Isus Cristos" (nr. 10). Evanghelizarea este dinamismul de nesuprimat al carităţii lui Cristos - Caritas Christi urget nos (2Cor 5,14) care se îndreaptă spre inima oricărei fiinţe umane.

Atunci când se pierde simţul misiunii şi se insinuează teorii ambigue şi eronate, credinţa slăbeşte. Se creează un circuit de confuzie.

Evanghelizarea nu este o problemă de supravieţuire sau de supremaţie, ci de coerenţă cu adevărul propriei credinţe. De fapt, credinţa creştină are o intrinsecă legătură cu adevărul. Creştinii au certitudinea că sunt în adevăr, care este Cristos în persoană. De aici se naşte exigenţa misiunii şi a împărtăşirii marelui bine al adevărului. O împărtăşire făcută cu iubire şi în respect faţă de libertatea de conştiinţă a celuilalt, convinşi că conştiinţa este "vicarul originar al lui Cristos" (J.H. Newman) în inima oricărui om.

Nota Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei vrea să-i cheme pe toţi credincioşii catolici, mai ales preoţii, călugării şi călugăriţele, la angajarea misionară. După o perioadă de rătăcire ideologică şi practică, poate că a sosit momentul de a relansa evanghelizarea, din moment ce întregi continente, cum ar fi, de exemplu, Asia, încă aşteaptă cuvântul de viaţă şi de adevăr al lui Isus. Persoanele consacrate sunt interpelate în mod deosebit de acest document, pentru că în istoria Bisericii Providenţa a încredinţat ordinelor şi congregaţiilor masculine şi feminine misiunea minunată a evanghelizării, fie ca vestire, fie ca mărturie. Acest lucru îl atestă harta mondială a prezenţei misionare a persoanelor consacrate în toate continentele. Acesta este o bogăţie a Bisericii Catolice şi o mărturie de nedepăşit din partea persoanelor consacrate, de care nu putem să nu fim mândri.

Apoi, evanghelizarea nu este numai o misiune socio-asistenţială, ci propriu-zis apostolică; nu numai de promovare umană, ci mai ales de încredinţare a cuvântului de viaţă veşnică persoanelor şi popoarelor care au nevoie de lumina evangheliei şi de harul mântuitor al lui Isus.

Misionarul şi misionara, alături de darul hranei, al asistenţei, al instruirii umane, nu pot să-l priveze pe aproapele de marele dar al cunoaşterii lui Isus, al încorporării în comuniunea cu el în Biserică prin Botez şi al invitaţiei la convertire şi la sfinţenia vieţii.

Lumea Catholica, ianuarie 2008

33

Unul dintre multele roade ale evanghelizării catolice poate fi considerat tânărul araucan Zeffirino Namuncura, de nouăsprezece ani, beatificat la 11 noiembrie 2007 la Chimpay, în Argentina. Fiu al unui mare cachico Mapuche şi convertit la creştinism de misionari, voia să devină preot pentru a apăra propriul trib de samavolniciile celor puternici, dar mai ales pentru a promova demnitatea umană şi spirituală a neamului său prin învăţătura evangheliei şi comuniunea cu Isus, căruia i-a fost fidel în mod eroic până la moarte. În întreaga lume mii de tineri aşteaptă cuvântul lui Isus şi darul credinţei. Această trezire misionară a fost repropusă cu urgenţă de documentul de la Aparecida din mai 2007 şi va fi sufletul apropiatei Zile Mondiale a Tineretului (Sydney, iulie 2008), care are ca temă: "Veţi primi puterea Duhului şi îmi veţi fi martori" (Fap 1,8).

Misiunea rămâne şi astăzi inima dinamică a Bisericii.

(Text publicat iniţial pe Ercis.ro)

34

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Sora Liana, ce mai faceţi?

Autor: Radu Capan Mai întâi am auzit-o pe sora Liana. Cu o portavoce în mână dădea tonul şi susţinea cântările pelerinilor români în timp ce ne îndreptam spre Loreto, pentru întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea. Apoi am şi văzut-o: mică dar teribil de energică. Atât de energică încât ani în şir s-a ocupat, chiar şi la nivel naţional, de organizarea participărilor româneşti la Zilele Mondiale ale Tineretului. Această sarcină a făcut-o cunoscută pentru mulţi preoţi dar mai ales pentru foarte mulţi tineri, greco-catolici şi romano-catolici, din arcul carpatic şi din afara lui. Dar ordinul din care face parte a chemat-o din România, şi astfel a plecat din august 2006 dintre noi. Suntem siguri că mulţi se întreabă ce mai face sora Liana, aşa că am contactat-o chiar de ziua dânsei de naştere, la început de 2008. A avut amabilitatea să răspundă întrebărilor, după cum puteţi citi în continuare.

- Sora Liana, de la Roma italiană aţi sosit în Mica Romă, Blajul nostru plin de istorie. Când s-a întâmplat aceasta şi ce amintiri aveţi despre acel moment?

- Întrebarea ta îmi trezeşte în minte atâtea amintiri încât aş putea scrie o carte!!! Nu te speria, voi încerca să vorbesc pe scurt şi să mă rezum doar la lucrurile esenţiale. Înainte de toate trebuie să spun că, atunci când Superioara Generală a întrebat în comunitate cine ar fi disponibil să răspundă invitaţiei trimise de Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş de a deschide o casă şi de a ne aduce, în acest fel, contribuţia la educaţia tinerilor şi tinerelor din România, am fost printre cele care au răspuns imediat şi cu entuziasm "da". Apoi a venit confirmarea faptului că mă aflam printre cele care urmau să se îndrepte spre Blaj, căci aceasta era destinaţia stabilită de către Vicarul general de atunci al Arhieparhiei, Virgil Bercea, şi Congregaţia din care fac parte.

Lumea Catholica, ianuarie 2008

35

În acel an mă pregăteam de asemenea să depun pe viaţă voturile de castitate, sărăcie şi ascultare, în Congregaţia mea, aşa că, pe lângă pregătirea pentru acest eveniment important din viaţa mea, şi pe lângă activitatea de predare pe care o desfăşuram, mi-am dedicat timpul şi pentru a mă documenta în legătură cu specificul şi tradiţiile României.

"Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu", a spus Isus, şi tot aşa, Congregaţia, dată fiind disponibilitatea noastră, a decis să accepte şi să pregătească plecarea spre Blaj. 23 august 1994. Aceasta este data la care Congregaţia noastră a ajuns în România; înainte de această dată surorile noastre se aflau, în afara Italiei, doar în America Latină.

Trebuie să spun că, în ciuda documentării şi informaţiilor căutate despre ceea ce urma să devină locul unde să trăiesc şi să mărturisesc iubirea lui Cristos, primul impact a fost destul de dur. Efectiv bucuria şi entuziasmul care izvorau din acest nou început ne-au făcut să subestimăm, cel puţin la început, unele dificultăţi care, ne-am dat seama ulterior, erau iminente la întâlnirea a două culturi înrudite dar în acelaşi timp foarte diferite. Cred că prima mare dificultate, pe lângă cele materiale determinate iniţial de lipsa unei case, de diferenţele de alimentaţie şi climă, a fost chiar cea datorată lipsei de încredere faţă de aceste "femei" (deşi existau deja surori la Blaj, conceptul de viaţă religioasă şi comunitară nu era foarte clar în mentalitatea oamenilor) care şi-au lăsat ţara, Italia (ţinta dorită de atâţia) pentru a veni în România. "De ce?" - aceasta era întrebarea pe care mulţi şi-o puneau şi puţini ne-o adresau..., căldura primitoare tipică oamenilor era secondată de acest semn de întrebare care ne făcea să trăim cu sentimentul că suntem obiect de "suspiciune"... Această specie de "neîncredere" din partea adulţilor era însă compensată de deschiderea cu care ne-au primit cei mici şi tinerii. Eram acolo pentru ei, ni se ceruse să-i ajutăm în dezvoltarea lor spirituală şi de aceea am încercat să ne apropiem de ei şi să-i călăuzim spre Cristos cu ajutorul lucrurilor plăcute lor: jocul, petrecerea împreună a timpului, învăţarea unei limbi străine, pregătirea unor momente de petrecere şi spectacol... şi, alături de activitatea de predare în seminar, tocmai de aceste lucruri ne-am ocupat în perioada de început a "marii noastre aventuri" din România.

- Faceţi parte din Congregaţia Surorilor Sfintelor Inimi ale lui Isus şi Mariei. Vorbiţi-ne puţin despre congregaţia Dvs, despre carisma ei şi despre activitatea ei internaţională.

36

Lumea Catholica, ianuarie 2008

- Congregaţia noastră a luat fiinţă în a doua jumătate a anilor 1800 într-un orăşel din sudul Italiei, Castellammare di Stabia, care trecea prin dificultăţile caracteristice sudului: corupţie morală, decadenţa culturii, sărăcie, nu numai culturală, ci şi materială şi spirituală, cauzate de situaţia istorică, politică şi economică a vremii. Fondatorul nostru, Mons.

Francesco Saverio Petagna, conştient de nevoile Diecezei la cârma căreia se afla, a dorit să pună bazele unei congregaţii care să răspundă acestor necesităţi. Comunitatea, aşa cum era dorită de fondator, trebuia nu doar să se roage pentru repararea răului care se răspândea (carisma spirituală a congregaţiei noastre este chiar adorarea şi îndreptarea), ci să îşi propună în primul rând să ajute la formarea tinerilor şi copiilor, atât din punct de vedere cultural cât şi spiritual, fără a exclude, cu siguranţă, prezenţa şi acţiunea în orice domeniu în care Biserica şi societatea aveau nevoie: pe lângă predare şi cateheză, primele noastre surori s-au îngrijit de primirea orfanilor, a nevoiaşilor.

Mons. Petagna se preocupa foarte mult de eliberarea femeilor străzii, motiv pentru care şi astăzi unele dintre surorile noastre sunt implicate într-un proiect de primire şi sprijinire a tinerelor mame necăsătorite.

Conduse de dorinţa fondatorului, care ne-a transmis în Reguli: "nu va fi sărac, infirm, bolnav la trup sau spirit, care să nu se bucure de ajutorul Surorilor", am încercat să oferim Bisericii ajutorul nostru nu doar în Italia ci şi pe alte meleaguri. În momentul de faţă suntem prezente în Brazilia, Columbia şi Peru unde, alături de activitatea de predare şi cea pastorală, surorile se dedică operelor de caritate şi primirii celor mai săraci şi nevoiaşi indigeni. Dar, pentru a nu ne lungi prea mult, se pot găsi şi alte informaţii pe site-ul nostru: www.sacricuori.org, care are şi pagini în limba română, chiar dacă nu reuşesc să actualizez la zi informaţiile în această limbă.

- Vă rugăm să ne descrieţi activitatea în România. Chiar dacă mulţi o cunosc, doar Dvs aveţi imaginea de ansamblu.

- Aşa cum am spus şi înainte, prezenţa noastră în România a fost cerută de actualul Episcop de Oradea Mare, Mons. Virgil Bercea, pentru a ajuta la

Lumea Catholica, ianuarie 2008

37

rândul nostru Biserica Greco-Catolică în misiunea sa de educare a copiilor şi tinerilor. Comunitatea noastră a încercat să răspundă acestei solicitări prin intermediul activităţii de predare în seminarul mare şi mic şi colaborării cu Asociaţia Caritas în cadrul grădiniţei şi şcolii primare.

După un prim contact exclusiv pe plan local, la iniţiativa Mons. Bercea şi cu ajutorul său, am început să ne întâlnim şi cu tineri din alte dieceze. Cu ocazia primei întâlniri a sinodului provincial am avut posibilitatea să cunosc mai îndeaproape asociaţia ASTRU, şi pentru că la Blaj exista un grup destul de mare de tineri cu care încercam deja să mergem pe drumul creşterii spirituale şi umane, am văzut în această realitate locală oportunitatea reunirii tinerilor şi prin aceasta, dincolo de creşterea lor spirituală, şi posibilitatea de implicare activă în interiorul Bisericii.

Prima ocazie de colaborare cu diverse realităţi ne-a fost oferită de întâlnirea tinerilor europeni la Loreto, în septembrie 1995. Ca urmare a acestei experienţe pozitive şi încurajată de Mons. Bercea, m-am implicat de atunci în pregătirea diferitelor Zile Mondiale ale Tineretului, momente culminante ale drumului formării, uneori dificil de organizat, alteori mai uşor. Pe durata acestor ani m-am putut bucura de posibilitatea de a creşte alături de aceşti tineri şi, aş zice, împreună cu Arhieparhia. Desigur că au existat multe dificultăţi şi obstacole, dar privind acum înapoi, trebuie să recunosc faptul că Dumnezeu acţionează în noi şi prin noi mereu, chiar şi atunci când greşim şi ne împotmolim, aşa cum spune un proverb italian: "El ştie să scrie drept chiar şi pe rânduri strâmbe".

Am senzaţia, acum, că participarea la Zilele Mondiale ale Tineretului a contribuit la creşterea, în Biserică, nu doar în rândul tinerilor, a dorinţei de a-l întâlni pe Cristos şi de a face să se întâlnească cu ceilalţi. Prin aceste cuvinte nu vreau să judec, mai ales pentru că sunt conştientă de faptul că fiecare experienţă personală are latura sa de "mister", de profunzime inexprimabilă şi deci dificil de receptat din exterior. Paris, Roma, Koln, trecând peste Toronto (doar un număr mic şi-au putut permite) sunt etapele care au marcat drumul tinerilor din lumea întreagă, dar şi din Biserica română, şi alături de aceste importante manifestări au fost, şi sunt sigură că încă mai sunt, şi întâlnirile cu tinerii din Taize, întâlnirile naţionale şi diecezane...

38

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Probabil eşti tentat să mă întrebi dacă a meritat atâta energie mentală, spirituală, materială pentru pregătirea şi participarea la aceste întâlniri, ţinând cont şi de problemele întâlnite; ţi-aş răspunde cu cea mai mare sinceritate: da! Toţi am avut de învăţat: atât cei care au vrut şi au ştiut să primească mesajele pe care Dumnezeu le-a trimis, cât şi cei care, în aparenţă superficial, au luat parte la aceste mari sărbători ale credinţei, nu au putut şi sunt sigură că nici acum nu pot nega faptul că un semn a rămas şi va rămâne pe durata întregii lor vieţi. Roadele? Sunt şi trebuie să fie cele ale Spiritului, nu trebuie nici să ni le însuşim, nici să pretindem că răspund judecăţilor noastre.

Este un lucru care uneşte toate aceste întâlniri mondiale la care am participat şi care, în fond, face în aşa fel încât putem afirma că unele rezultate au putut fi vizibile: bucuria persoanelor care ne-au primit şi schimbarea mentalităţii lor faţă de români. La fiecare întâlnire a existat acea expresie finală care mă făcea mândră de aceşti tineri: "Mulţumim că ne-aţi dat ocazia să cunoaştem şi o altă faţă a României. Am văzut că nu este totul doar aşa cum prezintă presa: copii ai străzii, sărăcie, mizerie, ci am întâlnit bunăvoinţă, respect, căldură şi bucurie..." - la sfârşitul fiecărei întâlniri era aproape un laitmotiv... Iată aceasta este urarea pe care o fac tuturor tinerilor şi nu numai, să ştiţi mereu să fiţi dovada celor mai frumoase realităţi care există în voi pentru ca lumea care vă priveşte să-l recunoască pe Cristos pe care îl purtaţi în voi şi spre care vă îndreptaţi...

- Dar acum, sora Liana, ce mai faceţi?

- Ce fac? Mulţi mă întreabă ce fac... şi uneori nu ştiu ce să răspund, răspunsul cel mai uşor care îmi vine în minte este: mă străduiesc să fiu soră! La întoarcerea mea în Italia, Congegaţia mi-a oferit posibilitatea, atât pentru dezvoltarea mea umană, cât mai ales pentru cea spirituală, să urmez cursurile unui master pentru formatori în cadrul universităţii franciscane Antonianum din Roma. La finele acestui an de rugăciune, studiu şi parţial activitate cu tinerii, mă aflu în prezent într-o comunitate la Sant'Antonio Abate, în provincia Napoli. Munca mea de apostolat continuă să fie centrată pe tineri din diferite parohii…

Lumea Catholica, ianuarie 2008

39

- Aţi avut ocazia atâţia ani să lucraţi cu tinerii din România iar acum lucraţi cu tinerii din Italia. Cât de mult există, din experienţa Dvs, o globalizare a problemelor tinerilor?

- Tinerii sunt tineri! Şi sunt la fel în Italia ca şi în România şi în toată lumea. Eram convinsă de acest lucru, dar acum îl şi experimentez.

Globalizarea economică a lumii se reflectă pe deplin în viaţa tinerilor: dificultăţi cu locul de muncă, din care cauză apar dificultăţile economice şi problemele legate de depărtarea de locurile natale pentru a se deplasa în centrele care le oferă posibilitatea de a lucra; dar şi greutăţi în ceea ce priveşte relaţiile, spiritualitatea, morala... nu văd mari diferenţe între problemele specifice tinerilor români şi cele ale tinerilor italieni, cel puţin cei din zonele unde mă aflu acum.

- La final, de ce vă e dor cel mai mult din România?

- De copiii de la centrul de plasament din Blaj ... Nu am vorbit înainte de această activitate pe care a avut-o comunitatea noastră la Blaj.

Posibilitatea de a-i întâlni, de a sta împreună cu aceşti copii, care din diverse motive sunt departe de familie, încadrându-se pe deplin în ceea ce reprezintă spiritul congregaţiei noastre, ne-a permis să simţim, într-un mod mai profund decât ar fi putut-o face tinerii sau restul poporului lui Dumnezeu, maternitatea noastră spirituală. O soră prin votul de castitate nu renunţă la a fi mamă, ci îşi asumă maternitatea unui număr infinit de fii pentru care să se roage, pe care să-i poarte spre Isus, alături de care să păşească pe calea creşterii umane şi spirituale cu scopul de a ajunge la "maturitatea lui Cristos". Înainte de a încheia mi-ar face plăcere să subliniez un alt aspect pe care îl consider important, care a fost fundamental pentru noi şi pe care cred că fiecare trebuie să şi-l amintească atunci când se găseşte în situaţia de a întâlni o cultură diferită de a sa: nevoia de respect şi conştientizarea faptului că ceea ce se cunoaşte la nivel cultural trebuie integrat într-o experienţă efectivă pentru a putea cu adevărat să cunoşti spiritul şi sensibilitatea persoanelor pe care le întâlneşti. Este valabil şi pentru italieni, este valabil şi pentru români, este valabil pentru oricare popor; ne aflăm în săptămâna rugăciunii pentru unitatea creştinilor, ce exemplu mai bun putem da noi creştinii dacă nu cel al respectului reciproc, al

40

Lumea Catholica, ianuarie 2008

ospitalităţii unii faţă de alţii, al iubirii reciproce pe care Isus ne-a demonstrat-o cu propria sa viaţă? Îţi mulţumesc că mi-ai oferit această ocazie pentru a retrăi cu gândul cei 12 ani petrecuţi în România. Aşa cum spuneam la început, ca în orice situaţie, există bucurii şi suferinţe, realizări şi sacrificii, dar pentru noi creştinii, cel mai important lucru este să privim totul în lumina Evangheliei lui Cristos la care suntem chemaţi şi care ne vorbeşte şi prin ceea ce viaţa ne oferă.

Lumea Catholica, ianuarie 2008

41

Proiectul social din parohia Mănăştur 1 Vest, Cluj Autor: Oana Capan Cuvintele Sfântului Vincenţiu: "să-l iubim pe Dumnezeu, fraţii mei, dar să-l iubim pe cheltuiala noastră, cu truda braţelor noastre, cu sudoarea frunţii noastre" este un moto care se potriveşte foarte bine pentru activitatea caritativă ce se desfăşoară în cadrul parohiei greco-catolice Mănăştur 1 Vest din Cluj-Napoca. În această primă lună a anului s-au împlinit opt ani de când surorile din Congregaţia Sfântul Iosif al Apariţiei au pornit, în colaborare cu parohia amintită, acest proiect destinat copiilor şi familiilor sărace a crescut în timp. Am stat de vorbă cu cele două asistente sociale implicate actualmente în proiect, Dana Bozântan şi Marcela Crişan.

- Relataţi-ne, vă rugăm, cum s-a născut acest proiect social?

- În anul 1992 au venit în România Surorile Sfântului Iosif al Apariţiei, chemate să se dedice unei vieţi de slujire în comunităţile din Cluj-Napoca şi Negreşti. Urmând exemplul Sfintei Emilia, fondatoarea Congregaţiei, ele s-au dedicat îngrijirii bolnavilor, educaţiei, evanghelizării şi operelor de caritate. Cu entuziasm şi iubire s-au ocupat de pregătirea copiilor ce urmau să primească Sfânta Împărtăşanie, de întâlnirile de cateheză ale tinerilor şi de animarea Liturghiei prin iniţierea muzicală a copiilor şi adolescenţilor. Dincolo de toate acestea, asumarea valorilor evanghelice prin rugăciunea continuă a făcut ca acţiunea lor să se îndrepte spre căutarea prezenţei lui Dumnezeu mai cu seamă în persoanele marginalizate şi etichetate ca şi "copii ai străzii".

Uşa mereu deschisă a surorilor şi sprijinul constant oferit a făcut ca numărul acestor copii să crească şi implicit au crescut şi problemele lor.

42

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Astfel, locuinţa lor mică a devenit neîncăpătoare pentru copiii străzii, pentru cei lipsiţi de locuinţă şi hrană, dar "bogaţi" în frustrări, păduchi şi agresivitate. Pentru oferirea unui sprijin complex se cerea un spaţiu adecvat, astfel că din ianuarie 2000, sora Carmen Sammut, împreună cu părintele paroh Ovidiu Lăpuşte din parohia greco-catolică Mănăştur 1 Vest, au deschis în demisolul bisericii aflate în construcţie o cantină socială. În noua locaţie, cantina improvizată oferea zilnic copiilor şi tinerilor o mâncare caldă. Dăruirea cu care au slujit a făcut ca într-un timp extrem de scurt sute de persoane ce nu erau primite în nici o cantină să caute acest loc în care surorile şi voluntarii ofereau de fapt mai mult decât o mâncare caldă. Fidele cuvintelor Sfintei Emilia: "cu tot ceea ce primiţi şi cu tot ceea ce aveţi mergeţi şi faceţi tot binele pe care-l puteţi", surorile, împreună cu alte persoane implicate în acest proiect, au făcut vizibilă bunătatea infinită a Tatălui pentru toţi oamenii.

- Cum a luat amploare mai apoi proiectul?

- Dintre beneficiari s-au identificat familiile care aveau posibilitate să-şi pregătească mâncarea acasă, astfel că, în paralel cu cantina, s-a mers şi cu distribuirea de alimente şi cu oferirea de îmbrăcăminte şi încălţăminte, la care se adăuga sprijinul oferit la începutul anului şcolar pentru continuarea studiilor. Complexitatea problemelor apărute, precum şi prezenţa tot mai numeroasă a adulţilor, a făcut să devină necesară angajarea unui asistent social, astfel că proiectul a luat amploare, dezvoltându-se un program de sprijinire a familiilor în situaţii de criză. Sa început căutarea binefăcătorilor pentru susţinerea atât materială cât şi financiară a familiilor.

S-au organizat, mai ales cu ocazia vizitelor voluntarilor din străinătate, ieşiri la pădure, cu cântece şi jocuri, şi excursii, excelente ocazii de socializare pentru copii. De asemenea, cu ocazia Crăciunului surorile pregăteau împreună cu copiii asistaţi, atât cei din familii cât şi cei de pe stradă, un moment de sărbătoare la care erau invitaţi toţi beneficiarii cantinei precum şi familiile acestor copii. Invitaţi de onoare erau Preasfinţitul Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, corul Institutului Teologic, elevi de la liceul de muzică şi alţi colaboratori.

Lumea Catholica, ianuarie 2008

43

- Ştim că surorile din Congregaţia Sfântului Iosif al Apariţiei s-au implicat de-a lungul anilor în acest proiect, dar cu siguranţă a fost nevoie să se mai implice şi alte persoane într-o slujire atât de amplă a celor nevoiaşi.

- Desigur, surorile au fost întotdeauna sufletul acestor acţiuni de caritate; ne-ar fi şi greu să amintim acum toate surorile care au trecut prin comunitatea din Cluj şi care au dat o mână de ajutor, dar le suntem tuturor recunoscători şi îl rugăm pe Domnul să le răsplătească fiecăreia în parte pentru dăruirea lor. În climatul actual al tranzacţiilor sociale şi economice brutale, în care sărăcia şi marginalizarea duc la dezintegrarea vieţii multor persoane, este necesar însă a se redescoperi conceptele de caritate şi voluntariat, şi mai ales trăirea acestora. Pe parcursul anilor petrecuţi de sora Carmen în România s-a reuşit o semnificativă atragere de voluntari. Ne referim la toate persoanele care în modul lor personal au înţeles faptul că implicarea necesită acţiuni repetate - atât persoanele din parohie, cât şi elevi ai liceelor clujene, sau grupuri de voluntari din diferite ţări care lucrează efectiv pentru bunăstarea familiilor din cadrul proiectului.

Astfel, începând din primul an al activităţii sociale desfăşurate în cadrul parohiei, grupuri de voluntari din diferite ţări (Italia, Malta, Germania, Anglia, Belgia) au oferit un suport foarte important în cadrul cantinei dar şi în încercarea de a creşte calitatea vieţii familiilor. Începând de la servirea mesei la cantină, vizitele în familii şi oferirea lucrurilor aduse pentru ei şi până la repararea acoperişurilor sau a unor instalaţii ce se aflau într-o avansată stare de degradare, voluntarii au muncit cu multă dăruire. Aceste acţiuni au fost planificate pe termen lung, astfel că sprijinul început în urmă cu ceva timp continuă de la an la an. De asemenea, extrem de semnificativ a fost suportul acordat de studenţii teologi în cadrul programului de la cantină, unde desfăşurau săptămânal un program ce includea servirea mesei. Numărul studenţilor implicaţi a crescut pe măsură ce proiectul se dezvolta, astfel că participarea unor

44

Lumea Catholica, ianuarie 2008

studenţi de la diferite facultăţi, sau practica desfăşurată de către cei de la asistenţă socială a fost binevenită.

- De anul trecut, însă, cantina socială nu mai funcţionează.

- Din păcate aşa este. În tot acest timp s-a demarat un proiect privind construirea unui Centru Social în curtea bisericii, dar nu s-a obţinut aprobarea primăriei pentru concesionarea terenului. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, datorită faptului că standardele pentru organizarea şi funcţionarea unei cantine sociale au crescut la nivel european, am fost nevoiţi să închidem această cantină.

- Care sunt aşadar acum activităţile desfăşurate în cadrul biroului social?

- Activităţile desfăşurate în prezent se certifică în urma anchetelor sociale şi a vizitelor repetate la beneficiari. Construirea unui plan de intervenţie, aplicarea acestuia şi monitorizarea activităţilor implică o serie de acţiuni specifice: contactul cu instituţiile de stat şi cu diferite organizaţii care vizează reinserţia socială, dar şi sprijinirea efectivă a familiilor prin distribuire de alimente, îmbrăcăminte, achiziţionarea unor produse indispensabile acestora, întocmirea documentaţiilor necesare şi introducerea utilităţilor, suport financiar pentru continuarea studiilor prin achiziţionarea rechizitelor, reparaţii urgente ale acoperişurilor caselor, plătirea asigurărilor medicale în unele situaţii pentru a beneficia de tratament şi spitalizare, asistare spirituală, etc.

Este interesant faptul că activităţile pe care le desfăşurăm în prezent s-au născut tot din viaţă, ca şi întreg proiectul. Constatând nevoia copiilor asistaţi de a fi integraţi într-un grup de vârsta lor, în care să fie valorizaţi ca persoane umane şi să li se dezvolte aptitudinile artistice, ne-am gândit să organizăm săptămânal un atelier de lucru. În cadrul acestui atelier, pe parcursul a două ore, copiii au făcut de exemplu modelaj în argilă, obiectele realizate fiind apoi pictate. Ţinând cont de perioada sărbătorilor de iarnă, au realizat şi multe podoabe pentru pomul de Crăciun şi decoraţiuni de Crăciun, cu materii prime nu foarte scumpe: paste făinoase lipite pe carton şi pictate; hârtie colorată; conuri de brad, crenguţe şi alte obiecte din natură aduse de o mămică a copiilor. Creativitatea şi fantezia lor au ieşit la iveală în mod extraordinar în cadrul acestor activităţi. Mai

Lumea Catholica, ianuarie 2008

45

mult, în timp ce serveau o gustare şi un ceai cald, fiecare avea ocazia să spună câte o poezie sau să cânte un cântec, ce ştia mai bine, fiind cu toţii aplaudaţi cu putere de ceilalţi - o ocazie în plus pentru a se simţi importanţi şi valoroşi ca persoane.

- Dacă cineva doreşte să vă ajute, cum o poate face?

- Mulţumirile noastre se îndreaptă spre toţi binefăcătorii care au înţeles şi vor înţelege însemnătatea gestului lor caritabil, iar în acest timp în care continuăm să sperăm în obţinerea concesionării terenului suntem recunoscători pentru orice gest financiar de sprijin. Conturile deschise la RAIFFEISEN BANK agenţia Mănăştur Cluj-Napoca sunt: Cont Lei RO20 RZBR 0000 0600 0800 5540 şi Cont Euro RO25 RZBR 0000 0600 0800 5547. Adresa Biroului social este: Str. Parîng 2A, telefon - 0364-10.89.82, email - csiosif@yahoo.com. Vă mulţumim!

46

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Biserica va continua să apere familia Autor: pr. John Flynn Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit, 14 ianuarie 2008 Familia s-a aflat în centrul a numeroase dezbateri aprinse din ultimul an din mai multe ţări. Anul acesta, foarte probabil, vom vedea continuarea conflictului pe teme precum divorţul, uniunile homosexuale şi sprijinul guvernului (mai degrabă lipsa sprijinului) pentru cuplurile căsătorite. Căsătoria şi familia au fost teme frecvent întâlnite în discursurile Papei Benedict al XVI-lea, iar perioada Crăciunului nu a făcut excepţie. Înaintea rugăciunii Angelus din 30 decembrie, în sărbătoarea Sfintei Familii, Pontiful a amintit cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, care spunea că bunăstarea persoanei şi a societăţii depinde direct de sănătatea familiilor. Biserica, spunea Papa Benedict al XVI-lea, "este angajată în apărarea şi în susţinerea demnităţii şi valorii sacre a căsătoriei".

Papa a făcut şi un gest fără precedent, adresându-se direct participanţilor la un marş care s-a desfăşurat în acea zi în Madrid. Într-o scrisoare din 12 decembrie, de convocare a marşului, Arhiepiscopul de Madrid, Cardinalul Antonio Rouco Varela, a avertizat că familia, atât în Spania cât şi în întreaga Europă, are de înfruntat pericole serioase. În scurtul său discurs, Sfântul Părinte a atras atenţia asupra frumuseţii iubirii umane prezente în căsătorie şi în familie. "Merită orice efort pentru familie şi căsătorie deoarece merită orice efort pentru fiinţa umană, făptura cea mai preţioasă pentru Dumnezeu", a spus atunci. Marşul era planificat pentru Arhidieceza de Madrid, dar a beneficiat de participarea a aproximativ 40 de Episcopi şi din alte părţi ale Spaniei, alături de un număr mare de

Lumea Catholica, ianuarie 2008

47

familii din zonele învecinate. Organizatorii susţin că la activităţile din acea zi au participat aproximativ două milioane de persoane. Alte estimări merg de la un milion la un milion şi jumătate.

Spania a fost în centrul unor aprige conflicte pe marginea politicii privind familia de când cu actualul guvern socialist. Decizia de a legaliza uniunile între persoane de acelaşi sex, precum şi urgentarea procedurilor de divorţ, au condus la proteste puternice din partea Bisericii şi a organizaţiilor pro-familie. Cum în martie sunt prevăzute alegeri naţionale, este de presupus că politica privind familia va fi pe mai departe un subiect aprins. În discursul său de la marş, Cardinalul Rouco Varela a acuzat legile guvernului că ar fi în conflict cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care la articolul 16 afirmă: "Familia este unitatea naturală şi fundamentală a societăţii şi are dreptul la protecţie din partea societăţii şi a statului."

Un alt ecosistem O altă ţară unde problematica familiilor este în vizor este Anglia. În scrisoarea pastorală pentru sărbătoarea Sfintei Familii, Cardinalul Cormac Murphy-O'Connor a comentat că în timp ce toată lumea este conştientă de nevoia conservării ecosistemului natural, prea puţină atenţie se acordă conservării ecosistemului familiei, care reprezintă temelia societăţii şi a omenirii. "Solul cel mai bogat în fiecare parohie trebuie să fie în case", a spus Arhiepiscopul de Westminster. El i-a invitat pe părinţi să îi facă loc lui Dumnezeu în casele lor şi să îi înveţe pe copii să se roage. De asemenea a chemat la un parteneriat între familie, şcoală şi comunitatea parohială. Într-o clară referinţă la dezbaterile actuale, prelatul a spus că majoritatea părinţilor "nu doresc pentru copiii lor o educaţie conform căreia căsătoria nu este decât doar un stil de viaţă printre altele".

Opoziţia Bisericii faţă de schimbările din legislaţia privind familia în mai multe ţări i-a făcut pe unii să îi acuze pe Episcopi de amestec inoportun în politică. Cu toate acestea, există dovezi ample că iniţiativele legislative din ultimii ani au slăbit mult căsătoria şi viaţa de familie, determinând astfel Biserica să se implice în dezbatere. Un studiu publicat în luna iulie a anului trecut de către o organizaţie americană nonprofit, Institutul pentru Căsătorie şi Politici Publice, a căutat să afle relaţia dintre introducerea

48

Lumea Catholica, ianuarie 2008

divorţului de comun acord şi rata destrămărilor căsătoriilor. Lucrarea "Legea divorţului afectează rata divorţurilor? O trecere în revistă a cercetărilor empirice, 1995-2006", avându-i ca autori pe Douglas W. Allen şi Maggie Gallagher, arată că 17 dintre cele 24 de studii recente au relevat că introducerea legii divorţului de comun acord a dus la creşterea ratei divorţului.

Cel mai adesea se estimează că această creştere este de aproximativ 10%.

Se arată în lucrare că divorţurile sunt cauzate de mulţi factori, aşadar schimbările legislative nu sunt nici pe departe singura cauză a unui număr crescut de divorţuri. În acelaşi timp, susţin autorii, "ideea că legislaţia privind familia nu are nici un efect independent asupra comportamentelor privind familia este dificil de reconciliat atât cu teoria economică cât şi cu cercetarea empirică existentă". Allen şi Gallagher explică faptul că acum legea nu mai este o forţă pozitivă care să întărească contractele de căsătorie, aşadar unele cupluri reacţionează amânând căsătoria şi uneori chiar evitând-o de tot. Alţii sunt conduşi la decizi mult mai pripite de a se căsători, cu siguranţa gândului că dacă eşuează căsătoria este mai uşor să o rupă.

Tendinţe îngrijorătoare Valabilitatea îngrijorărilor Bisericii cu privire la starea vieţii de familie este de asemenea confirmată de datele recente. Rata naşterilor la fete şi femei necăsătorite a crescut în 2006 în Statele Unite, potrivit unui raport al Centrelor naţionale pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor. În 5 decembrie, Reuters afirma că raportul arată o creştere de 3% a naşterilor la fetele între 15 şi 19 ani, punând astfel capăt unei perioade de 14 ani în care rata naşterilor la aceste vârste a fost în scădere. Per total, la fetele şi femeile necăsătorite s-au înregistrat 38,5% dintre toate naşterile din Statele Unite în 2006, de la 36,9% în anul anterior.

Viaţa de familie se confruntă cu dificultăţi şi în Germania, a relatat Deutsche Welle în 29 noiembrie. Una dintre probleme este scăderea ratei naşterilor. Potrivit datelor publicate de Biroul Federal de Statistici, numărul de familii cu cel puţin un copil cu vârsta sub 18 ani a scăzut cu 7%, la 8.8 milioane, între 1996 şi 2006. O altă mare schimbare din ultimii 10 ani a fost o creştere cu 30% a numărului de părinţi singuri şi părinţi

Lumea Catholica, ianuarie 2008

49

necăsătoriţi, aceştia ridicându-se la 2,3 milioane. Numărul de copii per familie de asemenea scade, cu o tendinţă tot mai mare către familii mai mici, a relatat Deutsche Welle. Doar puţin peste jumătate dintre familii au un copil, în timp ce 36% au doi şi doar 11% au trei sau mai mulţi copii.

Familiile germane au acum în medie 1,61 copii. Între timp, în Irlanda, Irish Times a relatat în 28 noiembrie că numărul de părinţi singuri a crescut cu aproape 40% în doar patru ani. Informaţia vine dintr-o analiză a datelor de recensământ publicate de Biroul Central de Statistici. Cifrele de la recensământul din 2006 arată un total de 112.900 familii cu un singur părinte, faţă de 81.600 în 2002. Familiile cu un singur părinte reprezintă acum 12% dintre căminele din Irlanda.

Piatra de temelie Familia este "celula de bază vitală a societăţii", a reamintit Papa Benedict al XVI-lea în Mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii din 1 ianuarie. Viaţa sănătoasă de familie contribuie în multe feluri la promovarea păcii, a susţinut Pontiful. Viaţa de familie ne învaţă despre rolul dreptăţii şi al iubirii dintre fraţi şi surori, rolul autorităţii părinţilor, despre iubirea pentru cei care sunt în nevoi datorită bolii sau vârstei înaintate, şi despre importanţa ajutorului reciproc în procurarea celor necesare vieţii, a spus el. Familia "este cea dintâi şi de neînlocuit educatoare la pace", a adăugat Papa în mesaj (nr. 3). "De aceea, cel care chiar şi în mod inconştient luptă împotriva instituţiei familiale face ca pacea să fie fragilă în întreaga comunitate, naţională şi internaţională, deoarece slăbeşte ceea ce, de fapt, este principala 'agenţie' de pace", a avertizat Papa (nr. 5). Un mesaj clar că Biserica va continua să pună familia între cele mai înalte priorităţi ale ei.

50

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Pregătirea pentru căsătorie: Socrii Autor: Rebecca Nappi, pr. iezuit Daniel Kendall Traducător: Oana Capan Sursa: Editura Paulist Press Jurnalista Rebecca Nappi şi părintele iezuit Daniel Kendall au scris împreună o carte pornind de la experienţa lor şi a zecilor de cupluri cu care au stat de vorbă. Volumul "101 Questions & Answers on Catholic Marriage Preparation" a apărut la prestigioasa Editură Paulist Press. Cu acordul autorilor şi editurii cartea a apărut serializată în revista electronică "Familia creştină". Serialul continuă acum în "Lumea Catholica". Unele întrebări vor fi săltate iar altele completate pentru că pe alocuri textul original este particularizat pentru situaţia din SUA. Marea parte a conţinutului este însă de interes larg şi sperăm să îl apreciaţi.

42. Socrii sunt un alt subiect fierbinte de discuţie. Ce aspecte ar trebui avute în vedere?

O indiancă Dakota, prietenă a lui Becky, îi povestea odată că în trecut în cultura tribului ei de origine o soacră nu putea niciodată să i se adreseze direct ginerelui. Ei trebuiau să vorbească mereu printr-o a treia persoană.

Indienii aceia ştiau, cu mult înainte să apară bancurile despre soacre, că relaţia soacră-ginere are un potenţial exploziv într-o căsătorie. Fiecare persoană din cuplu vine dintr-o familie care îşi are propriile valori, ritualuri, obiceiuri, credinţe şi ciudăţenii. Adesea familiile cred că stilul lor este cel mai bun. În timpul pregătirii pentru căsătorie, este important ca cei doi să vorbească despre cât timp se aşteaptă fiecare să petreacă cu propria

Lumea Catholica, ianuarie 2008

51

familie şi cât cere unul altuia să stea cu familia socrilor. Dacă tinerii vor locui în acelaşi oraş cu unii dintre socri, este important să existe un echilibru din punctul de vedere al timpului petrecut cu socrii din oraş şi cu cei din afară. Tony şi Becky cunosc un cuplu ce au aproape 30 de ani de căsătorie. Familia soţiei trăieşte la peste 1.500 de km de ei; familia soţului la vreo 150 de km. În primele nouă sfârşituri de săptămână din căsnicia lor, părinţii soţului au venit în oraşul lor de şapte ori, tinerii cedându-le lor patul cel mare. Tinerei mirese nu i-a plăcut situaţia, dar nu a spus nimic, neştiind dacă nu cumva aşa ceva era "normal" într-o relaţie cu socrii. Dar nu era.

Este esenţial ca un cuplu să fixeze nişte limite în relaţiile cu socrii şi să îşi întemeieze propriile obiceiuri. Aceasta trebuie să înceapă încă din etapa logodnei. Amintiţi-vă că atunci când vă uniţi în căsătorie, creaţi propria familie, separată de familiile din care proveniţi. Crearea acestei noi familii, care porneşte doar de la voi doi, trebuie să fie o prioritate pentru cuplu.

43. Trebuie să îi iubesc pe socri imediat ce îi cunosc? Trebuie să le spun "mamă" şi "tată"?

Uneori presupunem în mod greşit că ginerii şi nurorile se vor simţi în mod automat legaţi de părinţii celuilalt. În realitate însă, relaţia cu socrii evoluează ca orice altă relaţie. Este nevoie de timp şi de energie. Unii îşi vor iubi socrii imediat. Alţii... niciodată.

Pentru a stabili cum să le spuneţi socrilor, întrebaţi-i direct: "Cum aţi prefera să vă spun?" Dacă ei lasă la latitudinea voastră, atunci gândiţi-vă la formularea care vă este mai confortabilă. Dacă la început le spuneţi socrilor pe numele lor mic, şi mai apoi, cunoscându-i mai bine, doriţi să le spuneţi "mamă" şi "tată", puteţi face schimbarea - cu permisiunea lor, desigur. Important este să ţineţi minte acest lucru: iubirea faţă de socri nu vine în mod automat doar pentru că v-aţi căsătorit şi aţi intrat în familie.

Dacă se întâmplă astfel, excelent. Dar cel mai des presupune timp şi efort.

Aveţi răbdare!

44. Viitorul meu socru este foarte sarcastic şi foloseşte tachinarea ca mod de a-şi arăta afecţiunea. Nu mă simt bine când face aşa. I-am cerut

52

Lumea Catholica, ianuarie 2008

logodnicului meu să discute cu el despre această problemă, dar nu a făcut-o.

Sunt eu prea sensibilă?

Ai dreptul la sentimente. Singura ta greşeală aici este că te aştepţi ca logodnicul tău să discute problema cu tatăl său. Este responsabilitatea ta să vorbeşti direct cu viitorul tău socru şi să îi explici că stilul lui de a vorbi te face să te simţi stânjenită. Te aştepţi ca logodnicul tău să ducă tratativele, când de fapt este responsabilitatea ta. Dacă nu o vei face tu însăţi, îl pui pe viitorul tău soţ la mijloc, şi în mod indirect îi ceri să "aleagă" între tine şi tatăl lui. Comunicarea directă, într-un mod neacuzator, este întotdeauna cea mai bună cale de a comunica cu socrii.

Este dificil şi uneori ciudat, dar va aduce roade pe măsură ce căsătoria se maturizează. Cu cât veţi stabili mai rapid acest stil de comunicare, cu atât mai bine.

Becky provine dintr-o mare familie italiană care se reuneşte frecvent.

Atunci când Becky şi Tony s-au căsătorit, Tony a spus clar că nu va participa la toate reuniunile familiei Nappi. Când Becky sosea singură, membrii familiei o întrebau unde este Tony. Ea era bucuroasă că familia ei vrea să îl vadă pe Tony, dar în final le-a spus: "Dacă vreţi să ştiţi de ce Tony nu este aici, sau să îi spuneţi cât de mult îi simţiţi lipsa, sunaţi-l direct. N-am să îi mai transmit mesajele voastre". Cicăleala a încetat.

Comunicarea 45. Ce înţelegeţi prin comunicare şi de ce este atât de importantă?

Sfatul pe care îl veţi auzi cel mai des în timpul pregătirii pentru căsătorie este acesta: comunicaţi. Sună mai formal decât este cu adevărat în practică. Comunicarea înseamnă pur şi simplu modul în care cuplul îşi transmite informaţia de la unul la celălalt, şi include nu doar discuţiile, ci şi gesturile de afecţiune, contactul vizual şi cuvintele scrise. Include de asemenea tonul cu care sunt comunicate gândurile şi sentimentele. Nu există un mod corect de a comunica. Stilul va fi unic pentru fiecare cuplu.

Cuplurile căsătorite de mult timp vă vor spune însă că a sta de vorbă zilnic unul cu celălalt este esenţial. Cum veţi face acest lucru va depinde de voi ca şi cuplu. Dedicarea unui anumit timp pentru a sta de vorbă în fiecare zi

Lumea Catholica, ianuarie 2008

53

este un bun obicei pe care să vi-l stabiliţi încă de la începutul relaţiei.

Pentru Becky şi Tony, a lua cafeaua de dimineaţă împreună este un lucru sacru. Dacă telefonul sună în acele momente ei nu răspund. Citesc ziarul, discută despre ceea ce se întâmplă în lume şi apoi îşi spun unul celuilalt ce planuri au pentru ziua care tocmai a început.

Este important ca în fiecare zi cuplurile să îşi împărtăşească detaliile despre acea zi, fie faţă în faţă, fie prin telefon sau email. Însă cuplurile trebuie să fie atente să nu cadă în capcana de a vorbi între ei doar mărunţişuri, sau să se ascundă unul de celălalt prin mijloace de comunicare la distanţă, precum poşta electronică. De aceea, cuplurile trebuie să aibă un timp în care să discute neapărat faţă în faţă şi nu doar despre evenimentele zilei. Se poate ca la început astfel de discuţii să nu decurgă natural, dar lucrurile vor merge mai bine odată cu practica. A-i pune partenerului întrebări îi transmite mesajul că eşti cu adevărat interesat de el, de programul său, dar şi de valorile, speranţele şi visele lui.

46. Când ne certăm unul cu celălalt se întâmplă să treacă zile fără să ne vorbim. Este un semn periculos? În psalmul 87, o rugăciune de plângere, psalmistul descrie cum se simte atunci când prietenii şi vecinii îl evită: "Depărtat-ai pe cunoscuţii mei de la mine, ajuns-am urâciune lor. Închis am fost şi n-am putut ieşi. Ochii mei au slăbit de suferinţă" (8-9). A nu vorbi unul cu celălalt este o formă intensă de evitare. Când îl eviţi pe partenerul tău, el devine invizibil, fără valoare, fără importanţă. Este o stare cumplită de singurătate.

După o ceartă, în unele cupluri trec zile şi uneori chiar săptămâni fără ca cei doi să îşi spună altceva decât strictul necesar şi într-un mod distant. Se poate să "simţim" că este drept să avem această reacţie după o ceartă, dar ea este întotdeauna o respingere şi o uşă închisă. Multe cupluri care s-au despărţit au afirmat mai târziu că în timpul perioadelor de tăcere au fost semănate în minţile lor seminţele separării. Oricât de nervoşi aţi fi unul pe celălalt, folosiţi întotdeauna câteva cuvinte de speranţă. Dacă simţiţi nevoia de a fi singur după o ceartă, explicaţi că vreţi să faceţi acest lucru pentru un timp dar că speraţi că veţi putea discuta mai târziu problemele

54

Lumea Catholica, ianuarie 2008

în detaliu, cu calm. Apoi faceţi o tură cu maşina, vizitaţi-vă un prieten sau familia, şi clarificaţi-vă gândurile.

47. Logodnica mea îmi spune că nu sunt un bun ascultător. Eu cred că sunt, dar la urma urmelor de ce este atât de important?

A asculta bine înseamnă a nu întrerupe, a nu da sfaturi, a nu oferi soluţii.

Pur şi simplu trebuie să asculţi fără să vorbeşti, fiind cu adevărat atent la ce spune persoana iubită. Înseamnă să pui întrebări simple pentru clarificare: "Spune-mi mai mult" sau "Ce vrei să spui mai exact?"

Sharon şi Al, un cuplu din Cercul Sf. Thomas Morus, au trebuit să înveţe cum să îşi ajusteze fiecare stilul de comunicare în primii ani de căsătorie; şi acum reprezintă uneori o provocare. "Doresc să îi spun despre ceva ce mă frământă. Reacţia lui este să rezolve situaţia", spune Sharon. "Îi spun că la şcoală ceva mă scoate din sărite iar el îmi răspunde rapid: 'Dă-ţi demisia'. Eu nu vreau să demisionez. Nu vreau ca el să îmi rezolve problemele. Doresc doar să îi vorbesc despre ele." Sharon spune că dacă eşti genul care rezolvă tot, este important să te opreşti şi să asculţi.

Wayne Muller, pastor, terapeut şi scriitor, spunea cândva că cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru ceilalţi când au nevoi emoţionale este acesta: "Fii prezent fizic, cu o mână întinsă, cu inima deschisă, cu mintea limpede, lăsând harul să facă restul." Merită să ţineţi cont de formula lui Muller atunci când vă găsiţi stilul vostru unic de comunicare, ca şi cuplu.

48. Am auzit că o căsătorie este mai mult decât a da 50-50%? Ce înseamnă aceasta? Nu ar trebui fiecare să dăm 100%?

Căsătoria nu este un raport de 50-50%, deoarece ambii parteneri trebuie să fie acolo 100% pentru celălalt. Dar aproape întotdeauna o persoană din cuplu va avea mai multe nevoi decât cealaltă, chiar dacă numai pentru câteva ore sau pentru câteva zile. Pentru a face saltul de credinţă în căsătorie este nevoie să fiţi deschişi faţă de acest dezechilibru de nevoi.

Amândouă persoanele trebuie să dăruiască într-o relaţie, şi în anumite domenii ale căsătoriei, precum împărţirea îndatoririlor gospodăreşti, puteţi încerca să distribuiţi lucrurile 50-50%. Dar dacă unul dintre parteneri în mod consecvent face mai mult pentru ca relaţia să meargă,

Lumea Catholica, ianuarie 2008

55

acesta este un semn al unor probleme profunde. Este bine să intraţi în căsătorie ştiind că "la bine şi la greu" înseamnă că uneori tu vei avea de dus greul în relaţie, iar alteori partenerul tău. Aceasta este atât realitatea cât şi harul căsătoriei.

49. Aş dori să îmi păstrez numele de fată, dar viitorul meu soţ este împotrivă. Am discutat de nenumărate ori în contradictoriu pe această temă în timpul pregătirii la căsătorie. Cum am putea ajunge la o înţelegere? În anii 1970, în perioada de apogeu a mişcării feministe, femeile au început să îşi păstreze numele de fată când s-au căsătorit. Era un mod de a-şi păstra identitatea. Becky şi-a păstrat numele de familie, aşa cum au făcut-o majoritatea prietenelor ei, în special cele care s-au măritat după ce s-au lansat în carieră. În unele cupluri, soţii au adoptat ambele nume de familie, pentru a indica parteneriatul dintre ei. Ambele practici erau noi pe atunci. Acum unele femei îşi păstrează numele, altele nu. Sau altele îşi folosesc numele de fată la serviciu şi numele de căsătorie în toate celelalte contexte.

Alegerea numelui trebuie să fie în primul rând o decizie a femeii. Ea este cea de la care, în fond şi la urma urmei, se aşteaptă să renunţe la nume.

Cuplurile trebuie să discute acest lucru împreună şi dacă problema nu poate fi rezolvată cu uşurinţă, de obicei înseamnă că există alte probleme mai profunde în relaţie, probabil în jurul distribuţiei de putere în cadrul cuplului. Fiţi atenţi, deoarece dezbaterea privind numele poate scoate la iveală aspecte importante de care trebuie să vă ocupaţi în timpul pregătirii pentru căsătorie.

Excerpts from 101 Questions & Answers on Catholic Marriage Preparation, by Daniel Kendall, SJ and Rebecca Nappi, Copyright © 2004, Paulist Press, Inc., New York/Mahwah, N.J. Used with permission of Paulist Press. www.paulistpress.com

56

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Cum făcea Isus minunile Sale?

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Editura Sapientia Un catalog variat Faptul că Isus făcea minuni nimeni nu l-a pus la îndoială. Minunile ocupă un loc important în viaţa sa publică. Problema este: în ce constau minunile pe care el le făcea? Evangheliştii relatează diferite tipuri de minuni. Unele cu adevărat spectaculoase, cum ar fi învierea lui Lazăr, mort de patru zile. Altele mai curioase, cum ar fi aceea de a face să apară o monedă în gura unui peşte sau de a lipi la loc urechea tăiată a unui soldat. Altele mai enigmatice, cum ar fi aceea de a blestema un smochin pentru că nu producea roade şi, în felul acesta, a-l usca dintro dată. În mod global, minunile făcute de Isus, care sunt descrise în evanghelii, sunt treizeci şi cinci şi pot să fie clasificate în trei categorii: minuni asupra persoanelor, minuni asupra naturii şi învieri. Se numesc "minuni asupra persoanelor" vindecările pe care Isus le-a făcut asupra celor bolnavi. Cum este vindecarea celor zece leproşi (Lc 17,11-19), sau cea a femeii gârbovite (Lc 13,11-13), sau cea a posedatului din cimitire (Mc 5,1-15).

Aceste minuni sunt în total douăzeci şi trei.

"Minunile asupra naturii", aşa cum indică această denumire, sunt acele fapte minunate pe care Isus le-a făcut asupra diferitelor elemente naturale. În evanghelii sunt nouă, adică: transformarea apei în vin (In 2,111), potolirea furtunii (Mt 8,23-27), Isus care merge pe apă (Mt 14,25), înmulţirea celor cinci pâini şi a celor doi peşti pentru a hrăni cinci mii de persoane (Mc 6,35-44), înmulţirea celor şapte pâini şi a câtorva peştişori pentru a sătura patru mii de persoane (Mc 8,1-9), prima pescuire

Lumea Catholica, ianuarie 2008

57

minunată (Lc 5,1-11), moneda în gura unui peşte (Mt 17,24-27), smochinul uscat (Mc 11,12-14) şi a doua pescuire minunată (In 21,1-11). În sfârşit, avem trei învieri făcute de Isus: fiica lui Iair (Mt 9,18-19), fiul văduvei din Naim (Lc 7,11-15) şi Lazăr, prietenul preaiubit, fratele Martei şi al Mariei (In 11,1-44).

Opinia oamenilor de ştiinţă Încă din antichitate, s-a încercat să se dea o definiţie a minunilor. Şi faptul că acestea întrerup cursul natural al evenimentelor (astfel, apa trebuie să continue să fie apă, şi nu să devină vin; un mort trebuie să continue să fie mort şi nu trebuie să deschidă ochii şi să înceapă să meargă...!), i-a făcut pe mulţi teologi să formuleze o definiţie a minunii care astăzi este cât de cât acceptată de toţi: ar fi vorba de "orice fapt în care se suspendă decurgerea şi efectul legilor naturii".

Aceasta înseamnă că, atunci când suntem în faţa unui fenomen extraordinar, cum este, de exemplu, vindecarea de o boală, trebuie analizat faptul folosind toate posibilităţile ştiinţifice şi tehnice la îndemână. Şi dacă, după un studiu atent, s-ar conclude că această vindecare este inexplicabilă şi este împotriva tuturor legilor naturii, atunci ne-am afla, dar numai în acea condiţie, în faţa prezenţei unei aşanumite minuni. În minune este ca şi cum legile naturii ar fi "suspendate", "întrerupte" de o forţă superioară, în acest caz de către Dumnezeu care a produs minunea.

Minuni care nu mai sunt minuni Această definiţie a minunii pune multe probleme. În primul rând, pentru că în perioada lui Isus nu se ştia că existau anumite "legi" în natură. Prin urmare, apostolii nu puteau să ştie dacă Isus, de exemplu, atunci când făcea să se ridice în picioare un paralitic de pe targa sa (Mc 2,1), sau vindeca un surdo-mut cu propria salivă (Mc 7,31), încălca aceste legi naturale. Pur şi simplu, aceia se uimeau. În al doilea rând, pentru că nici astăzi nu se domină toate legile naturii. Frecvent se descoperă altele, care modifică, corectează sau completează cunoştinţele pe care le avem şi fac în aşa fel încât ceea ce, înainte, era inexplicabil şi nenatural, astăzi să aibă o explicaţie.

58

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Aşa, de exemplu, în timp ce în vechime se considera "minune" (adică o întrerupere a legilor naturale) faptul că anumiţi sfinţi pluteau (adică se ridicau de la pământ şi rămâneau suspendaţi fără a avea contact cu pământul) în timp ce celebrau Liturghia, că aveau imprimate în trup rănile pătimirii lui Cristos, iradiau lumină sau rămâneau neputreziţi mult timp după moarte, astăzi, în schimb, aceste fenomene pot fi explicate prin aportul unor cauze naturale, graţie progresului obţinut prin cunoştinţe ştiinţifice. Prin urmare, în faţa unui fapt incomprehensibil, nimeni nu poate să afirme, cu certitudine absolută, că toate legile naturale posibile au fost suspendate. Cel mult sunt suspendate cele pe care le cunoaştem.

Un Dumnezeu care încalcă? În al treilea rând, dacă minunea ar fi suspendarea legilor naturii, de ce vrea Dumnezeu să violeze aceleaşi legi pe care el le-a stabilit? Pentru a le îmbunătăţi? Aceasta ar însemna că nu erau făcute bine şi că ar fi putut să le creeze mai bine. Pentru a demonstra în mod evident puterea sa? Dacă, prin minune, s-ar putea "demonstra" existenţa lui Dumnezeu, atunci credinţa ar dispărea şi Dumnezeu ar deveni o certitudine cunoscută din punct de vedere ştiinţific. Dacă, prin minune, Dumnezeu ar putea fi "dovedit" în mod pozitiv, atunci toată lumea ar fi obligată să creadă în el (aşa cum credem în existenţa preşedintelui Statelor Unite sau a Papei, graţie semnalelor care ne vin de la mijloacele de comunicare) şi nu ar exista atei. În realitate, lucru cert este că nici un eveniment, oricât de minunat şi inexplicabil ar fi, nu poate să facă "evidentă" existenţa lui Dumnezeu. În Dumnezeu se crede prin credinţă şi atât, adică fără "a vedea" nimic. Prin urmare, definiţia minunii ca "ceea ce nu are explicaţii pe baza legilor naturii" astăzi este inadmisibilă. Aşadar, cum putem defini minunea?

Pentru a putea face aceasta, trebuie să ne întoarcem tot la evanghelii şi să vedem ce ne spun ele.

Cele două feţe ale minunii Pentru oamenii din timpul lui Isus, o minune era un fapt extraordinar, surprinzător, care lăsa uimiţi, însă în faţa căruia nimeni nu se întreba dacă ceea ce s-a întâmplat avea sau nu avea o explicaţie. Era suficient să fie

Lumea Catholica, ianuarie 2008

59

puţin frecvent pentru ca credinţa să sugereze că era vorba de un "semn" al prezenţei lui Dumnezeu. Minunea în evanghelie are două aspecte: faptul ieşit din comun, extraordinar (pe care îl puteau vedea toţi); descoperirea că el cuprinde în sine un sens religios (o făceau numai cei care credeau).

Prin urmare, evangheliştii nu se întrebau niciodată dacă ceea ce făcea Isus era posibil sau imposibil din punct de vedere natural. Le era suficient să fie ceva care este puţin frecvent şi ca, prin credinţă, să creadă că acolo, chiar acolo şi în acel moment, acţiona Dumnezeu, pentru ca aceasta să fie numită "minune". Deja în Vechiul Testament vedem că, în Exod, atunci când se relatează fuga evreilor din Egipt, se spune că apele mării s-au deschis pentru că Moise a întins mâna asupra lor. Apoi, aceeaşi carte adaugă că faptul minunat a avut loc pentru că un vânt puternic din est a în-ceput să sufle pe parcursul întregii nopţi, aşa încât a reuşit să usuce marea (14,21).

Atunci, de ce s-au deschis apele mării? Datorită unei forţe inexplicabile a lui Dumnezeu sau datorită unui vânt puternic care a fost în ziua aceea?

Pentru israeliţi, era acelaşi lucru. Un vânt puternic a suflat în noaptea aceea şi credinţa lor i-a făcut să vadă că Dumnezeu era acolo, prezent în mijlocul lor, pentru a-i elibera de nenorocirea urmăririi carelor faraonului. Aşadar erau în prezenţa unei minuni. Pentru că: a) nu se aşteptau să sufle un vânt puternic chiar în ziua aceea; b) israeliţii au simţit prezenţa lui Dumnezeu în acest eveniment. De fapt, cuvântul "minune" derivă din termenul latin mirari, care înseamnă "a se uimi". Aşadar, condiţia pentru a exista o minune este să fie vorba de un fapt în faţa căruia lumea să se uimească, fără ca să-i pese dacă el are sau nu are o explicaţie.

Soacra şi centurionul Dacă analizăm minunile lui Isus, ajungem la aceeaşi concluzie. Fără îndoială că el a realizat fapte surprinzătoare, pe care numai cineva dotat ca el, cu acea extraordinară iradiere personală, putea să le facă. În realitate, de aici până la a crede că aceste fapte suspendau în mod necesar legile naturii înseamnă a merge dincolo de învăţăturile evangheliei. De exemplu, faptul că Isus a luat-o de mână pe soacra lui Petru şi a vindecat-o

60

Lumea Catholica, ianuarie 2008

într-o clipă (Mc 1,30-31) constituia o adevărată "minune" pentru discipolii lui Isus, în vreme ce astăzi o minune de asemenea natură se explică foarte bine cu aportul unor ştiinţe ca psihiatria sau psihologia.

Acelaşi lucru se întâmplă cu minunea făcută în favoarea acelui centurion roman. Acesta a mers să-l caute pe Isus pentru a-i vindeca un slujitor. Isus i-a spus să se întoarcă acasă liniştit, pentru că servitorul său deja se simţea mai bine. Atunci când oficialul s-a întors, l-a găsit pe bolnav deja vindecat în mod miraculos (Mt 8,5-13). Oare nu se întâmplă acelaşi lucru astăzi în fiecare zi? Un credincios merge să-l roage pe Isus pentru o persoană bolnavă. Poate că merge într-o biserică, sau într-un templu, sau într-o capelă. Apoi se întoarce acasă şi descoperă că persoana pentru care a cerut ajutor de la Dumnezeu în rugăciune se simte mai bine. Oare putem să spunem că ne aflăm aici în faţa unei minuni?

Problema este că aproape nimeni nu vede în aceste cazuri o minune, deoarece vindecarea are, în general, o explicaţie naturală (persoana a fost îngrijită de medici, i-au dat remedii potrivite). În schimb, cine are credinţă descoperă acolo acelaşi tip de minune relatat de evanghelii.

Pâinea în buzunare Să dăm un alt exemplu. Într-o zi, Isus a luat cinci pâini, le-a înmulţit şi cu ele a dat de mâncare la "cinci mii de bărbaţi, fără a număra femeile şi copiii" (Mt 14,13-21). Cum au apărut pâinile? Evangheliile nu specifică dacă "ieşeau din mânecile lui Isus", dacă ele "cădeau din cer" sau dacă "apăreau în mâinile oamenilor". Spun doar că "Isus a luat cele cinci pâini... le-a frânt şi le-a dat ucenicilor şi aceştia le-au împărţit mulţimii. Şi toţi au mâncat şi s-au săturat".

Ei bine, să presupunem o clipă că multe dintre acele persoane au avut fiecare propriile provizii (nu este improbabil că lumea, făcând o călătorie aşa de lungă pentru a-l urma pe Isus într-un loc pustiu, şi-a luat ceva de mâncare). Şi că acestora, când a venit seara, li s-a făcut foame, dar egoismul îi împiedica să arate ceea ce aveau pentru a nu trebui să ofere şi celorlalţi. Atunci, în faţa predicii lui Isus despre iubire şi despre dezlipirea de bunurile materiale, cineva a luat pâinile sale şi peştii săi şi a început să împartă, să ofere gratuit. Şi că, în acea clipă, urmând exemplul său, şi

Lumea Catholica, ianuarie 2008

61

ceilalţi au scos din desaga lor ceea ce au adus, în aşa fel încât toţi au putut să mănânce, să se sature şi chiar să rămână mâncare.

Aceasta nu este altceva decât o ipoteză (între altele, susţinută de unii biblişti). Dacă s-a întâmplat într-adevăr aşa, desigur că ar fi fost tot o minune. Pentru că a face să apară pâine din nimic sau a converti cinci mii de persoane egoiste şi meschine în lume generoasă şi capabilă să împartă ceea ce îi aparţine este un fapt mai mult decât neobişnuit şi extraordinar de miraculos, şi cei care aveau credinţă puteau descoperi în aceasta mâna lui Dumnezeu, care în acel moment acţiona "cu mâinile pline". Prin urmare, erau prezente cele două caracteristici pe care, în mod necesar, trebuie să le aibă orice minune pentru a fi considerată minune.

Nici măcar întorcându-se din iad Aşadar, putem conclude că minunile pe care le făcea Isus nu au trebuit să fie aşa de spectaculoase şi impresionante, pentru că, altminteri, toţi cei care asistau la ele ar fi fost obligaţi să creadă în el şi să-l accepte ca Domn şi Mesia. Astfel, atunci când Isus a vindecat o femeie gârbovită, şeful sinagogii, în loc să rămână uluit de o asemenea minune, s-a supărat pentru că Isus a vindecat-o în zi de sâmbătă (Lc 13,14); aceasta înseamnă că acel fapt nu l-a impresionat chiar aşa de mult şi că, în realitate, i s-a părut foarte natural. Singurul reproş pe care i l-a adus lui Isus este că el ar fi trebuit să facă minunea aceea în afara sâmbetei.

Acelaşi lucru s-a întâmplat atunci când Isus a vindecat un orb din naştere: fariseii, în loc să se uimească pentru ceva ce nu văzuseră niciodată, s-au înfuriat pentru că faptul a fost săvârşit în zi de sâmbătă (In 9,16). Atunci când Isus a exorcizat un îndrăcit surd şi mut, evanghelia spune că fariseii nu au crezut în el, pentru că şi ei puteau să facă acelaşi lucru (Mt 12,27).

Prin urmare, minunile pe care le-a făcut Isus nu au emoţionat toate persoanele care au asistat la ele în aceeaşi manieră, ci numai pe cele care aveau credinţă în el. Ceilalţi nu vedeau nici o minune, pentru că înainte, de la început, nu aveau nici o credinţă.

Chiar şi în parabola bogatului şi a săracului Lazăr, Isus spune că, atunci când acesta îi cere lui Abraham să-i permită lui Lazăr să se întoarcă pe pământ pentru a-i avertiza pe fraţii săi despre iad, Abraham îi răspunde:

62

Lumea Catholica, ianuarie 2008

"Dacă nu ascultă de Moise şi de profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge" (Lc 16,31). Cu aceasta, Isus a voit să despoaie de spectaculozitate chiar şi minunile de înviere pe care le făcea şi a considerat puterea predicării mult mai im-portantă decât acestea.

Am putea să ne imaginăm că semnele şi minunile pe care le făcea Isus nu erau cine ştie ce diferite de cele care se întâmplă astăzi în unele dintre comunităţile, grupurile sau adunările noastre de rugăciune. Dintr-o dată, un paralitic începe să meargă sau să-şi mişte vreo parte a trupului, sau un mut începe să vorbească. Cei care au credinţă descoperă în acestea o minune. Iar ceilalţi încearcă să le explice într-o altă manieră.

Minuni care trebuie descoperite Se povesteşte despre marele gânditor şi filozof francez Blaise Pascal că, într-o zi, a dat întâlnire unui prieten într-un castel, pe vârful unei coline.

După ce l-a aşteptat puţin, acesta a sosit cu chipul tulburat, hainele rupte şi trupul plin de vânătăi şi răni. "Ce-ai păţit?", l-a întrebat Pascal. "Nu-ţi poţi imagina minunea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu chiar acum", a replicat prietenul său. "În timp ce veneam încoace, calul meu a alunecat aproape de o prăpastie, eu am căzut şi, dându-mă peste cap şi alunecând, m-am oprit chiar pe marginea prăpastiei. Imaginează-ţi ce minune mi-a făcut Dumnezeu chiar acum!" Pascal a răspuns la acea mărturie: "Imaginează-ţi ce minune mi-a făcut şi mie Dumnezeu chiar acum, că, în timp ce veneam, nici măcar nu am căzut de pe cal!"

Câte minuni face Dumnezeu în fiecare zi pentru noi! Minuni pe care nu le vedem niciodată, de care nici măcar nu ne dăm seama! De câte ori, în viaţa noastră, el ne-a scos în mod surprinzător din dificultăţi, ne-a vindecat de frici şi de nelinişti, ne-a ajutat în momentele dificile, ne-a făcut să ieşim nevătămaţi din atâtea pericole, ne-a asistat în necazurile zilnice, ne-a dat ceea ce ne era necesar la momentul potrivit, ne-a dăruit compania anumitor persoane!

Noi nu le percepem deloc: suntem orbi, pentru că ni se par prea "naturale". Aşteptăm întotdeauna celelalte minuni. Cele inexplicabile, cele împotriva naturii, cele incomprehensibile. Şi, din cauza obişnuinţei de a nu şti să privim cu credinţă şi să descoperim câte lucruri neobişnuit de

Lumea Catholica, ianuarie 2008

63

bune ni se întâmplă în timpul zilei graţie faptului că Dumnezeu a fost mereu alături de noi, vine seara şi credem că am trăit doar o zi anonimă, obişnuită, lipsită de relevanţă, aproape fără Dumnezeu şi, din această cauză, fără entuziasm... În realitate, Dumnezeu continuă să facă minuni! Aceleaşi pe care le făcea în timpul lui Isus. Trebuie să ne obişnuim să le descoperim. Să obişnuim ochii noştri să le vadă. Atunci, şi numai atunci, minunile vor apărea: strălucitoare, maiestuoase, impresionante, şi ne vor schimba viaţa. Aşa cum au schimbat viaţa apostolilor care, în realitate, vedeau aceleaşi lucruri pe care le vedem noi.

Preluare din volum 5 al seriei "Ce ştim despre Biblie". În acelaşi volum: - Cine era şarpele din paradisul pământesc?

- Cum a reuşit Moise să relateze propria moarte?

- Cum a fost cucerită Ţara Promisă?

- Dumnezeu l-a pedepsit pe Solomon din cauza soţiilor sale?

- De ce Dumnezeu l-a chinuit pe Iob cu bolile?

- Isus s-a născut la 25 decembrie?

- Câţi erau apostolii lui Isus?

- Cum făcea Isus minunile sale?

- Isus Cristos a murit în disperare?

- Isus Cristos era preot?

- Cum a avut loc convertirea sfântului Paul?

- Când se vor împlini profeţiile din Apocalips?

64

Lumea Catholica, ianuarie 2008

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro