Lumea Catholica, septembrie 2008

2

Lumea Catholica, septembrie 2008

Sumar: Sfânta Scriptură este esenţială pentru a-l cunoaşte pe Cristos ......... 3 pr. Lucas Teixeiura

Relatarea secretă a stigmatizării lui Padre Pio ................................. 12 Mirko Testa

Religie şi naţiune în secolul XXI ......................................................... 16 Viorica Sabo

De ce apare Maria? .............................................................................. 31 Irene Lagan

De ce sărbătorim Naşterea Preasfintei Fecioare Maria? .................. 39 sr. Maria Letiţia, CMD

Pentru a rămâne împreună................................................................. 42 Pete Vere

Pr. Dietzen răspunde ........................................................................... 49 pr. John J. Dietzen

Profetul Iona a fost înghiţit de o balenă? ........................................... 54 pr. Ariel Alvarez Valdes

Lumea Catholica, septembrie 2008

3

Sfânta Scriptură este esenţială pentru a-l cunoaşte pe Cristos Autor: pr. Lucas Teixeiura Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 19 septembrie 2008 "Sfânta Scriptură este esenţială pentru a-l cunoaşte pe Cristos" explică în acest interviu, la puţine zile de apropiatul Sinod al Episcopilor, unul dintre cei mai prestigioşi biblişti din lume, Cardinalul Albert Vanhoye. Preot iezuit, fost rector al Institutului Biblic Pontifical şi fost secretar al Comisiei Biblice Pontificale, el s-a născut la 24 iulie 1923 la Hazebrouck, în Dieceza de Lille, în nordul Franţei, la graniţa cu Belgia.

Din anul 1963 a fost profesor la Institutul Biblic Pontifical din Roma, unde a desfăşurat o intensă activitate didactică predând exegeza Noului Testament până în anul 1998, ţinând cursuri de exegeză a Scrisorii către Evrei şi a Scrisorilor Pauline şi conducând cursuri de metodologie, cursuri de teologie biblică şi seminarii despre Evanghelii, Scrisori şi Apocalips.

A luat parte activă la redactarea unor documente ale Comisiei Pontificale Biblice mergând pe urmele lucrării începute de Conciliul Vatican II, cum ar fi: "Interpretarea Bibliei în Biserică" (1993) şi "Poporul evreu şi Sfintele sale Scripturi în Biblia creştină" (2001). Ca recunoştinţă pentru slujirea sa adusă Bisericii în acest domeniu, Papa Benedict al XVI-lea l-a creat Cardinal în consistoriul din 24 martie 2006. Acelaşi Papă l-a numit membru al următorului Sinod al Episcopilor din lume, care va avea loc la Roma în luna octombrie, pe tema "Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii". În acest interviu acordat agenţiei Zenit, Cardinalul explică ce este pentru el Biblia şi ce aşteaptă de la adunarea Episcopilor.

4

Lumea Catholica, septembrie 2008

- Cum şi când aţi început să vă interesaţi de studiul Cuvântului lui Dumnezeu?

- Interesul meu pentru cuvântul lui Dumnezeu a început desigur încă din copilăria mea, dar s-a aprofundat şi intensificat în special odată cu studiul teologiei. Mă pregăteam pentru hirotonirea preoţească şi atunci am devenit pasionat de Evanghelia după Ioan. Eram pregătit pentru acest studiu, deoarece înainte de teologie, timp de doi ani, a trebuit să predau greaca clasică la nivel înalt, unor tineri iezuiţi care pregăteau lucrările la Sorbona, în Paris. Eram deci în contact direct cu textul grec al Noului Testament şi cu textele greceşti ale Vechiului Testament.

Am studiat în particular tema credinţei în Evanghelia după Ioan, o temă desigur fundamentală. Pentru Ioan credinţa constă în a crede în Cristos Fiul lui Dumnezeu; aceasta nu este pur şi simplu adeziunea la adevăruri revelate, ci este înainte de toate adeziune la o persoană, o persoană care este Fiul lui Dumnezeu, care săvârşeşte lucrarea Tatălui, în unire cu Tatăl şi care ne invită şi pe noi să săvârşim lucrarea Sa. - Mai apoi aţi devenit unul dintre cei mai mari specialişti în Scrisoarea către Evrei...

- Din acest studiu asupra sfântului Ioan au ieşit câteva articole. Din motive de timp, însă, pentru că a trebuit imediat să predau cursuri, nu am putut să continui această muncă. În acelaşi timp mi-am dat seama că am găsit lucruri foarte interesante în Scrisoarea către Evrei şi, deci, puteam, având câteva luni în fiecare an, să pregătesc o teză despre această scriere, pe vremea aceea mai puţin studiată. Aşadar, interesul meu s-a concentrat asupra Scrisorii către Evrei, care este o scriere foarte profundă, o sinteză de cristologie sub aspectul sacerdotal. Am admirat întotdeauna profunzimea acestei scrisori care este în realitate o omilie, în care misterul lui Cristos este prezentat în toate dimensiunile sale, de la dimensiunea cea mai înaltă de Cristos Fiu al lui Dumnezeu, strălucirea gloriei lui Dumnezeu, amprentă a substanţei Sale şi până la Cristos, fratele nostru, care a asumat toată mizeria noastră şi s-a înjosit la nivelul celor condamnaţi la moarte, tocmai pentru a pune acolo toată iubirea Sa şi a deschide o cale care merge până la Dumnezeu.

Lumea Catholica, septembrie 2008

5

Pe de altă parte, Scrisoarea către Evrei manifestă o cunoaştere cu adevărat extraordinară a Vechiului Testament şi a sensului împlinirii Vechiului Testament cu cele trei dimensiuni de corespundere, de ruptură a câtorva aspecte şi apoi în mod natural de depăşire, împlinire completă.

Providenţa a făcut în aşa fel încât eu am putut să îmi consacru cu adevărat toată viaţa aprofundării Scripturii spre beneficiul atâtor studenţi din toate naţiunile. Îi mulţumesc aşadar mult Domnului că mi-a dat acest privilegiu.

- Care au fost fundamentele dumneavoastră pentru studiul Bibliei?

- Fundamentele mele sunt în mod clar fundamente de credinţă. Biblia este un text care exprimă credinţa. Pentru a o primi în mod serios şi profund trebuie să fii în curentul care a produs-o. Apropierea de textul inspirat cu o atitudine de credinţă este deci esenţială. Pe de altă parte, există şi convingerea că Biblia este şi o carte istorică, nu doar un cuvânt teoretic; o revelaţie cu fapte, cu evenimente; o realitate istorică existenţială care trebuie deci primită sub acest aspect.

- În toţi aceşti ani de studiu al Cuvântului lui Dumnezeu, ce anume v-a stimulat mai mult să continuaţi în cercetarea dumneavoastră, în pofida diferitelor dificultăţi ale ambientului exegetic sau chiar ale muncii însăşi?

Care sunt motivaţiile dumneavoastră cele mai profunde?

- Cu siguranţă, convingerea că Sfânta Scriptură este esenţială pentru a-l cunoaşte pe Cristos, pentru a adera la Cristos, pentru a investiga toate dimensiunile misterului lui Cristos. Legătura strânsă dintre cercetarea exegetică, aprofundarea credinţei şi a vieţii spirituale. Acest lucru a făcut în aşa fel încât eu nu am ezitat niciodată să studiez, să fac cercetări, să-mi dedic toate forţele şi capacităţile mele în acest studiu de importanţă fundamentală pentru viaţa Bisericii.

- Care au fost roadele cele mai preţioase pentru viaţa dumneavoastră sacerdotală care au provenit din contactul cu Cuvântul?

Card. Vanhoye: Cuvântul lui Dumnezeu a hrănit viaţa mea spirituală în mod foarte rodnic. De exemplu, atunci când eram încă student la Institutul Biblic Pontifical, am făcut un studiu asupra a două fraze din Evanghelia după Ioan care exprimă relaţia dintre lucrarea lui Isus şi lucrarea Tatălui.

6

Lumea Catholica, septembrie 2008

Darul lucrărilor i-a fost făcut lui Isus. În două fraze Isus vorbeşte despre lucrările pe care Tatăl i le-a dăruit. Am văzut insistenţa: "Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu" (Ioan 5,17). O temă foarte importantă pentru aprofundarea vieţii spirituale nu numai în mod speculativ dar în special în lucrarea însăşi. După cum Tatăl îi dădea lucrările Sale lui Isus, tot aşa Isus ne dă lucrările noastre. Acesta este un punct care mă hrăneşte: trebuie să fac mereu cu Domnul lucrarea Domnului.

Am înţeles, pe de altă parte, că pentru a face împreună cu Domnul lucrarea Domnului este esenţial să fim uniţi cu Inima Domnului, pentru că lucrarea Domnului nu este o lucrare administrativă, care se poate face cu o anumită detaşare, ci este o lucrare de iubire. Aceasta este pentru mine o orientare pe care o reiau în continuu, frumoasă, profundă şi exigentă. El este autorul principal, eu sunt un sărman şi modest asistent, dar care trebuie să se implice, pentru că lucrarea este importantă, o lucrare frumoasă pe care o face Domnul. Acesta este exemplul principal al raportului meu cu Scriptura.

- Ce anume lipseşte astăzi în Biserică pentru ca Scriptura să aibă tot mai multă influenţă în viaţa spirituală a credincioşilor?

- Lipsesc două lucruri principale: pe de o parte mijloacele, instrumentele, ceea ce poate să îi ajute pe credincioşi să primească bine cuvântul lui Dumnezeu; şi pe de altă parte meditaţia asupra textelor din Biblie din partea credincioşilor. Este vorba de două lucruri bine cunoscute deja, slavă Domnului, în viaţa Bisericii şi care au fost făcute şi mai mult prezente graţie Conciliului Vatican II. Totuşi, există mereu un progres care trebuie făcut: pe de o parte, a-i educa pe credincioşi să primească bine cuvântul lui Dumnezeu şi să îl primească nu numai în minte, ci în inimă şi în viaţă. Acest lucru este clar. Trebuie educaţi credincioşii să facă aceasta. Şi, pe de altă parte, pentru ca să fie realmente efectiv, este indispensabil să mediteze credincioşii cuvântului lui Dumnezeu, să-şi amintească, să reflecteze asupra lui. Astfel viaţa lor va fi puţin câte puţin transformată de puterea cuvântului lui Dumnezeu.

- În acest scop, aşa cum a afirmat de mai multe ori Papa Benedict al XVIlea, lectio divina poate să fie un mijloc foarte potrivit.

Lumea Catholica, septembrie 2008

7

- Desigur, lectio divina este o metodă de aprofundare foarte serioasă a Scripturii inspirate. Pentru ca să aibă însă influenţă asupra vieţii credincioşilor, este necesar ca ultimul pas să fie tocmai aplicarea în viaţă.

Este posibilă o lectio divina care să se mulţumească să fie numai o analizare atentă a textului; şi apoi o meditare. Dar trebuie să fie completată de o angajare a credinciosului la a aplica, a primi cu adevărat în viaţa sa Cuvântul lui Dumnezeu, a-l face nu numai prezent ci operativ.

Această metodă are marele merit că duce atenţia asupra textului biblic, aşa cum este el în sine, în semnificaţia sa exactă, şi apoi concentrează efortul de atenţie asupra textului, înainte de a porni în speculaţii care ar putea să nu aibă nici un raport cu textul. Lectio divina porneşte de la adevărata lectio, de la citirea atentă. Cardinalul Martini insista asupra acestui lucru atunci când făcea în Domul din Milano adunări lungi de lectio divina. Aşadar, se încearcă mai apoi să se mediteze, să se vadă raportul cu situaţia actuală a credincioşilor, şi se încearcă şi să se asume atitudini spirituale de contemplaţie, de unire cu Dumnezeu etc. Aşa cum am spus, trebuie însă prelungită lectio divina, în sensul unei transformări a vieţii.

- Sinodul se va ocupa şi de tema predicării Cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în liturgie. Din experienţa dumneavoastră, care sunt elementele esenţiale de care trebuie ţinut cont în omilie?

- Omiliile trebuie să fie rodul la lectio divina, practicată într-o manieră sau alta, adică omiliile trebuie într-adevăr să le dea credincioşilor un contact direct cu cuvântul lui Dumnezeu, deci să explice suficient de clar importanţa lui imediată şi apoi să continue în aplicarea în viaţă, în actualizarea lui. O omilie nu poate să rămână niciodată numai teoretică.

Trebuie să aibă o forţă pătrunzătoare în viaţă. A porni, deci, bine de la text şi apoi a-l aplica la viaţa spirituală.

Trebuie spus că pentru predică este util să se folosească şi exemplele sfinţilor. Pentru că sfinţii îi ajută pe oameni să primească unele aspecte ale textelor biblice care ar putea să rămână un pic îndepărtate. Sfinţii în schimb fac ca textele biblice să fie mai la îndemâna credincioşilor. Este clar că spiritul de copilărie spirituală, de exemplu, care este cerut de Isus în evanghelii - "dacă nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în

8

Lumea Catholica, septembrie 2008

împărăţia cerurilor" (Matei 18,3) - este înţeles foarte bine de oameni dacă este luată sfânta Tereza a Pruncului Isus ca model. Sau, în ceea ce priveşte caritatea faţă de cei săraci, Maica Tereza este un exemplu care-i stimulează pe oameni să înţeleagă că într-adevăr caritatea trebuie să se îndrepte spre cei mai nevoiaşi, că nu putem să fim uniţi cu Cristos dacă nu suntem deschişi spre această caritate. Pe de altă parte, Maica Tereza a pus foarte bine în legătură rugăciunea, unirea cu Cristos şi caritatea. Viaţa ei era hrănită cu o rugăciune foarte profundă, cu o viaţă spirituală exigentă, uneori dureroasă. Exemplele sunt deci utile, dar trebuie să fie folosite în relaţie cu textele biblice, deoarece sfinţii sunt făcuţi pentru a da mărturie despre textele biblice.

- Sinodul provoacă şi va provoca un interes reînnoit pentru Biblie. Ce itinerar aţi sugera unui credincios care doreşte să cunoască mai bine cuvântul lui Dumnezeu?

- Este clar că pentru un creştin trebuie început cu Evanghelia. A lua o Evanghelie, a o aprofunda în meditaţie, în rugăciune, a o aplica la viaţa proprie. Acesta este primul lucru esenţial. Evanghelia însăşi face însă trimitere la Vechiul Testament. Isus e Mesia cel promis. Este utilă aşadar citirea textelor profetice, în special a acelora care sunt mesianice. Pentru rugăciune sunt utili psalmii, însă trebuie spus că nu au mereu spiritul evanghelic. Trebuie făcută deci o distincţie. Unii psalmi sunt plini de imprecaţii împotriva duşmanilor, sunt foarte departe de preceptul lui Isus de a-i iubi pe duşmani şi de a ne ruga pentru ei. Este clar că pentru un credincios este necesar să fie ajutat de instrumente care să prezinte textele şi să le pună la îndemâna inteligenţei lor, a capacităţii lor de a înţelege şi de a trăi.

Apoi, în cadrul Evangheliilor există desigur o diferenţă între sinoptici şi Evanghelia după Ioan. Evanghelia cea mai interesantă la prima vedere pentru un credincios este Evanghelia după Marcu, care este foarte vie, care relatează minunile în manieră detaliată etc. Evanghelia după Matei ne dă o învăţătură mai bogată, deci trebuie mereu să ne întoarcem la ea pentru a fi umpluţi de spirit evanghelic. Pe de altă parte, Evanghelia după Ioan aprofundează credinţa într-o manieră minunată. Cu adevărat trebuie meditată Evanghelia după Ioan, primită cu spirit de credinţă şi de iubire faţă de Domnul.

Lumea Catholica, septembrie 2008

9

Luca este şi el foarte interesant. Este Evanghelia discipolului. Ar fi posibil să se înceapă şi cu Evanghelia după Luca, aceasta interesându-se mai mult de relaţia discipolului cu Domnul Isus. Marile cuvântări din Matei sunt fărâmiţate în Evanghelia după Luca. Fericirile, în schimb, în loc să fie exprimate la persoana a treia, sunt adresate direct discipolilor: "Fericiţi sunteţi voi, cei săraci..." Acesta este un exemplu. Apoi, Luca se raportează la Isus în manieră foarte delicată, în special în relatarea Pătimirii. Acolo se vede foarte bine iubirea sa delicată faţă de Domnul; faptul că atenuează lucrurile mai crude, mai ofensatoare.

- Preoţilor tineri uneori psalmii pot să li se pară un pic îndepărtaţi de realitatea lor concretă. Ce sfat le-aţi da pentru a scoate cel mai mare profit din rugăciunea Liturgiei Orelor?

- I-aş sfătui să caute un comentariu într-adevăr potrivit, adică un comentariu aprofundat, nu pur filologic, istorico-critic, un comentariu care scoate în evidenţă conţinutul spiritual al psalmilor. Pentru că este clar că psalmii conţin o bogăţie minunată din punct de vedere spiritual: sensul de adoraţie, sensul de încredere în Dumnezeu, sensul de unire cu Dumnezeu în rugăciune, în viaţă. Există într-adevăr aspiraţii spirituale foarte frumoase şi foarte puternice în psalmi. Pe de altă parte, sfântul Ambrozie spunea că psaltirea este ca un rezumat al întregului Vechi Testament, pentru că există şi psalmi istorici, psalmi sapienţiali, psalmi de primire a legii Domnului, etc.

După Conciliu a fost facilitată aplicarea psalmilor la viaţa creştină cu omiterea lucrurilor mai îndepărtate de Evanghelie. După părerea mea acesta este un lucru oportun, deoarece un creştin nu poate să dorească, de exemplu, ca fiii persecutorilor să fie zdrobiţi pe pământ, aşa cum se spune în psalmul de pe mal, al exilaţilor. Acest psalm exprimă o iubire foarte profundă şi duioasă faţă de Ierusalim, dar se termină prin a le dori duşmanilor să li se întâmple lucruri foarte crude. Mi se pare oportun şi util din punct de vedere al primirii cuvântului lui Dumnezeu să se omită lucrurile care au fost îndreptate de către Isus.

- Sinodul se va ocupa şi de Sfânta Scriptură în contextul ecumenismului.

Dumneavoastră aţi avut vreo experienţă de lucru, studiu, rugăciune în acest domeniu?

10

Lumea Catholica, septembrie 2008

- Am colaborat la traducerea ecumenică franceză, o lucrare provocată de Conciliu, foarte rodnică din punct de vedere ecumenic. S-a constatat că Biblia este într-adevăr un teren de unitate. Desigur, există texte biblice care au dat ocazia unor diversităţi de opinii foarte puternice. Dar atâtea lucruri ne sunt comune şi trebuie să profităm de ele. Sinodul va avea şi acest aspect de deschidere ecumenică. Este clar că protestantul, dacă urmează acel sola Scriptura al lui Luther, nu este în curentul Tradiţiei.

Există o dificultate. Pe de altă parte, însă, catolicii aveau tendinţa de a nu medita prea mult Biblia şi de a fi mai atenţi la dogme şi la devoţiuni.

Atenţia dată Cuvântului lui Dumnezeu scris este deci cu siguranţă o foarte puternică legătură care ne apropie pe unii de alţii într-o primire comună.

- Dumneavoastră aţi cunoscut şi aţi învăţat mai mulţi exegeţi. Cum se poate evita ca Biblia să se transforme într-un simplu obiect de studiu dezlipit de propria viaţă spirituală şi în stare să producă concluzii care pot pune la îndoială adevărurile de credinţă?

- Consider că remediul principal este meditarea textelor biblice, în atitudine de credinţă şi de rugăciune. Exegeţii nu se pot mulţumi să studieze textele. Trebuie să le mediteze într-o atmosferă de unire cu Domnul, de căutare a Lui şi conştienţi mereu că numai Cristos dă toată bogăţia Scripturii inspirate; că El este cel care deschide pe deplin minţile noastre pentru înţelegerea Scripturii, aşa cum spune la sfârşit Evanghelia după Luca. Aş spune aşadar că remediul este rugăciunea, înţeleasă ca meditare care caută unirea cu Domnul, primirea luminii Sale, primirea iubirii Sale. Numai aceasta poate feri de pericolul unei atitudini raţionaliste şi sterilizatoare, care poate să devină mai degrabă o piedică pentru viaţa credincioşilor.

- Care sunt aşteptările dumneavoastră în privinţa Sinodului? Va avea vreo influenţă şi asupra studiilor biblice?

- Nu sunt sigur că Sinodul va putea să influenţeze mult studiile exegetice, în sensul că el va urma o perspectivă pastorală. Este o perspectivă care intră desigur şi în explicarea textelor biblice, însă exegeza este o cercetare ştiinţifică aprofundată, dintr-un punct de vedere care nu este în mod direct pastoral. Cu siguranţă putem să aşteptăm de la Sinod indicaţii foarte rodnice pentru o mai bună cunoaştere a Bibliei, o primire mai mare

Lumea Catholica, septembrie 2008

11

a Bibliei în viaţa comunităţilor creştine şi în viaţa spirituală a persoanelor.

Pe de altă parte, există şi un interes ecumenic, care este exprimat în mod direct în Instrumentum laboris. Se poate spera într-o apropiere şi mai puternică a diferitelor confesiuni creştine graţie acestei primiri a cuvântului lui Dumnezeu scris.

Instrumentum laboris lasă să se înţeleagă că Sinodul se va interesa în special de Cuvântul lui Dumnezeu scris, chiar dacă lărgeşte perspectiva sa.

Spune că Cuvântul lui Dumnezeu este Cristos, deci spune că scopul Sinodului este să-l facă mai bine cunoscut pe Cristos. Acest lucru mi se pare adevărat ca scop ultim, dar scopul mai direct va fi desigur acela de a atrage atenţia cu privire la necesitatea unui contact mai puternic şi mai profund al tuturor membrilor Bisericii cu Cuvântul lui Dumnezeu scris.

Desigur, cuvântul scris trebuie să redevină viu, nu poate să rămână un text mort, şi pentru ca să redevină viu trebuie să fie inserat în curentul viu al Tradiţiei, al predicării şi al vieţii Bisericii.

Notă: Textul a apărut iniţial tradus pe Ercis.ro.

12

Lumea Catholica, septembrie 2008

Relatarea secretă a stigmatizării lui Padre Pio Autor: Mirko Testa Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 12 septembrie 2008 Padre Pio din Pietrelcina a primit stigmatele în anul 1918 de la Isus Răstignit, care într-o apariţie l-a invitat să se unească la Pătimirea Sa pentru a participa la mântuirea fraţilor şi îndeosebi a celor consacraţi. Acest lucru îl aflăm acum cu certitudine graţie deschiderii recente, din voinţa Papei Benedict al XVI-lea, a arhivelor fostului Sfânt Oficiu până în anul 1939, unde sunt păstrate revelaţiile secrete ale capucinului cu privire la fapte şi fenomene care nu au fost relatate niciodată cuiva.

Aceste revelaţii le prezintă o carte cu titlul Padre Pio sotto inchiesta. L'"autobiografia segreta" (Padre Pio sub investigaţie.

"Autobiografia secretă"), cu prefaţa de Vittorio Messori, introducere şi îngrijire de pr. Francesco Castelli, istoric în cauza de beatificare a lui Karol Wojtyla şi profesor de istoria Bisericii moderne şi contemporane la ISSR "R. Guardini" din Taranto. De fapt, până astăzi se credea că Padre Pio, din sfială şi poate considerându-se nevrednic de carismele extraordinare primite, nu a dezvăluit niciodată cuiva ce s-a întâmplat în ziua stigmatizării sale. O singură aluzie în această privinţă se găseşte într-o scrisoare trimisă directorului său spiritual, pr. Benedetto da San Marco in Lamis, atunci când vorbeşte despre apariţia unui "personaj misterios", însă fără a lăsa să transpire detalii ulterioare.

Volumul, care prezintă pentru prima dată integral raportul semnat de Mons. Raffaello Carlo Rossi, Episcop de Volterra şi vizitator apostolic trimis de Sfântul Oficiu pentru "a-l investiga" în secret pe Padre Pio clarifică în sfârşit că în acea ocazie a stigmatizării sfântul din Gargano a

Lumea Catholica, septembrie 2008

13

avut un colocviu cu Isus Răstignit. Aşadar, o altă sursă autobiografică a lui Padre Pio, dată sub jurământ, se alătură epistolarului său, furnizând chei de lectură corecte pentru a cunoaşte personalitatea şi misiunea de "preot asociat la Pătimirea lui Cristos" a fratelui capucin. Chemat să răspundă cu mâna pe evanghelie, la distanţă foarte mică de evenimentul fenomenelor mistice, Padre Pio revelează pentru prima dată identitatea celui care l-a stigmatizat.

Este ziua de 15 iunie 1921, a trecut de puţin timp ora 17, şi fiind întrebat de episcop, Padre Pio răspunde astfel: "Pe 20 septembrie 1918, după celebrarea Liturghiei, rămânând să fac mulţumirea cuvenită în cor, dintr-o dată am fost cuprins de un tremurat puternic, apoi a venit liniştea şi l-am văzut pe Domnul Nostru în poziţia celui care se află pe cruce... plângânduse de corespunderea rea a oamenilor, în special a celor consacraţi Lui şi favorizaţi de El mai mult". "De aici - continuă relatarea lui - se arăta că El suferea şi că dorea să asocieze suflete la Pătimirea Sa. Mă invita să mă pătrund de durerile Sale şi să le meditez: în acelaşi timp să mă ocup de mântuirea fraţilor. După aceea, m-am simţit plin de compasiune faţă de durerile Domnului şi l-am întrebat ce anume puteam să fac".

"Am auzit acest glas: 'Te asociez la Pătimirea Mea'. Şi după aceasta, dispărând viziunea, mi-am revenit şi am văzut aceste semne aici, din care picura sângele. Mai înainte nu aveam nimic". Aşadar, Padre Pio revelează că stigmatizarea nu a fost rezultatul unei cereri personale a lui, ci al unei invitaţii a Domnului, care plângându-se de nerecunoştinţa oamenilor, în mod deosebit a celor consacraţi, îl făcea destinatarul unei misiuni, ca apogeu al unui drum de pregătire interioară şi mistică. Între altele, explică autorul cărţii, "tema relei corespunderi a oamenilor, îndeosebi a celor care sunt mai favorizaţi de Dumnezeu, nu este nouă în revelaţiile private ale capucinului".

Intervievat de agenţia Zenit, pr. Francesco Castelli a spus că "un aspect decisiv se găseşte în lipsa cererii stigmatelor din partea lui Padre Pio. Acest lucru ne face să înţelegem libertatea şi umilinţa capucinului care se arată total neinteresat să arate rănile". "Umilinţa lui Padre Pio apare şi din reacţia lui când a văzut, o dată ce şi-a revenit, semnele Pătimirii întipărite în trup", a subliniat istoricul. "De fapt, în colocviul cu episcopul, odată încheiată scena mistică, nu mai revine asupra faptului". Din colocviile cu

14

Lumea Catholica, septembrie 2008

Padre Pio, din epistolar, din martorii interogaţi de Mons. Rossi şi chiar din raportul său transpare faptul că Padre Pio simţea neplăcere pentru semnele Pătimirii, că încerca să le ascundă şi că suferea când trebuia să le arate la cererile insistente ale vizitatorului apostolic.

Rana din coastă şi a şasea rană a patibulum crucis Cartea prezintă apoi concluziile Mons. Rossi la investigaţia asupra stigmatelor lui Padre Pio făcută de el personal, şi despre care se aflase doar în parte, care este aducătoare de mari noutăţi, în special în ceea ce priveşte morfologia rănii din coastă şi a presupusei răni a şasea de pe umăr. În raportul său, vizitatorul apostolic arată că rănile lui Padre Pio nu formau puroi, nu se închideau şi nici nu se cicatrizau. Rămâneau în mod inexplicabil deschise şi sângerânde, în pofida faptului că fratele a încetate să le ungă cu tinctură de iod pentru a încerca să oprească sângele.

"Descrierea Mons. Rossi referitoare la stigmatul de la coastă - a mai spus pr. Castelli agenţiei Zenit - este în mod clar diferită de cele ale aceluia care l-a precedat şi ale acelora care au urmat după el. Lui nu îi apare sub forma unei cruci răsturnate sau oblice, ci ca o 'pată mare triunghiulară', deci cu contururi clare". În procesul verbal al examinării, Episcopul de Volterra, contrar cu ceea ce a fost prezentat de medici, susţine că "nu există deschizături, tăieturi şi răni" şi că în acest caz "se poate presupune în mod legitim că sângele iese prin exsudaţie", adică - explică pr. Castelli - era vorba de "material sanguin ieşit printr-o formă de hiperpermeabilitate a pereţilor vasculari".

"Acest lucru este în favoarea autenticităţii sale, deoarece acidul fenic, care, conform unora, ar fi fost folosit de Padre Pio pentru a-şi provoca rănile, odată aplicat ajunge să consume ţesuturile inflamând zonele din jur".

"Este imposibil să credem că Padre Pio ar fi fost în stare să îşi producă aceste 'răni' cu margini clare timp de 60 de ani şi în mod constant", a comentat pr. Castelli. "În afară de aceasta, din răni ieşea un parfum intens de viorele în locul mirosului urât provocat de cele mai multe ori de procesele degenerative sau de necroza ţesuturilor, sau şi de prezenţa unor infecţii".

Lumea Catholica, septembrie 2008

15

Un alt element vrednic de evidenţiat este faptul că Padre Pio mărturiseşte în mod deschis că nu poartă alte semne vizibile ale Pătimirii în afară de cele de la mâini, de la picioare şi de la coastă, excluzând astfel existenţa unei răni la înălţimea umărului, unde Isus a purtat crucea, despre care vorbeşte o rugăciune atribuită Sf. Bernard. Până acum, se vehicula ipoteza existenţei ei, în special pe baza dezvăluirii făcute în acest sens de Cardinalul Andrzej Maria Deskur, care într-un interviu a relatat despre o întâlnire la San Giovanni Rotondo, în aprilie 1948, între pr. Karol Wojtyla pe vremea aceea şi fratele stigmatizat. Conform pr. Castelli, "această revelaţie fixează acum în anul 1921 termenul înainte de care nu se poate merge pentru a-i atribui lui Padre Pio existenţa vreunui alt semn al Pătimirii".

Notă: Textul a apărut iniţial tradus pe Ercis.ro.

16

Lumea Catholica, septembrie 2008

Religie şi naţiune în secolul XXI Autor: Viorica Sabo Sursa: BRU.ro În perioada 4-6 septembrie 2008, a avut loc la Freising, Germania, cel de-al XII-lea Congres Internaţional Renovabis, pe tema "Rupturi în Europa. Religie şi naţiune în secolul XXI", cu participanţi din mai multe ţări ale Europei.

Scopul congresului a fost realizarea unui schimb de idei, atât la nivel teologic, cât şi la nivel social, cu privire la transformările care au loc în Europa centrală şi de sud-est, cu ocazia intrărilor în Uniunea Europeană. Din delegaţia care a reprezentat România a făcut parte şi PS Florentin Crihălmeanu, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, care ne-a împărtăşit aspecte de la lucrările congresului, precum şi punctele principale care s-au dezbătut.

- Cum vi s-a părut tema aleasă de organizatorii de la Asociaţia Renovabis pentru întâlnirea din acest an?

- Tema acestui Congres a fost foarte incitantă, tocmai pentru că relaţia dintre religie şi naţiune a cauzat multe conflicte în istoria Europei, în timpul secolului XIX, respectiv XX. De aceea, aceste conflicte constituie încă un subiect de discuţie, atât din punct de vedere teologic cât şi din punct de vedere istoric, ceea ce face ca, actualmente, în diferitele părţi ale Europei să apară grupări care interpretează în mod diferit anumite probleme istorice.

Sigur că extinderea Uniunii Europene în aceste zone face ca aceste probleme să devină şi probleme europene. De aceea, Uniunea Europeană şi mai cu seamă membrii mai vechi ai Uniunii Europene se preocupă cum ar putea să se rezolve aceste probleme atunci când ele îmbracă un caracter conflictual şi care sunt modelele care ar putea fi oferite pentru ca,

Lumea Catholica, septembrie 2008

17

în acelaşi timp, să nu se piardă identitatea acestor naţiuni dar, totodată, să se înveţe reconcilierea şi convieţuirea paşnică pentru anii care urmează.

- Renovabis este o asociaţie de solidaritate cu Bisericile din centrul şi estul Europei şi a fost creată la iniţiativa germanilor catolici. Cum s-a reflectat, în acest an, prezenţa statelor aparţinătoare marii familii europene, ce personalităţi au luat parte la dezbateri?

- Între obiectivele acestui tip de congrese este şi acela de a întări relaţia de parteneriat între Est şi Vest, în aşa fel încât, practic, toţi membrii Uniunii Europene să poată contribui la organizarea bunei înţelegeri în această parte a Europei. Au fost invitaţi anumiţi referenţi şi experţi în acest domeniu legat de tema "Religie şi naţiune", între care prof. dr. Thomas Bremer, de la Institutul Ecumenic Westfalischen Wilhelms Universitat Munster, sau d-na dr. Lilya Berezhnaya, de la Universitatea din Passau, Alexandru Dorow din Munchen, Andrea Haagn din Munchen, de asemenea Zornitsa Kutlina - Dimitrova, care este de la Institutul pentru studii internaţionale Wirtschaftsbeziehungen din Wuppertal.

Alături de aceştia au fost prezenţi şi câteva nume importante de clerici, ca şi Arhiepiscopul de Belgrad Stanislav Hocevar şi Episcopul Laszlo Nemet din Dieceza de Zrenjanin, Serbia. În total numărul s-a ridicat la peste 200 de participanţi din mai multe ţări ale Europei. În primul rând a fost majoritară participarea din Germania, apoi, alături de germani au fost polonezi, sârbi, croaţi, persoane din Lituania, din Albania, din România, din Ungaria, din Cehia, din Slovacia, Serbia, din Armenia, Ucraina, din Georgia, din Bulgaria. S-a încercat să fie o reprezentare cât mai acoperitoare pentru zona estului Europei, respectiv centru-est - ţările recent intrate în Uniunea Europeană.

- Ce vă amintiţi despre începutul acestei întâlniri, care au fost primele subiecte dezbătute?

- În prima zi, deschiderea s-a făcut de către dr. Gerhard Albert, care a fost unul dintre referenţii şi moderatorii acestui congres; el este şi Geschaftsfurer, în Freising. Un cuvânt de început l-a oferit şi pr. Dietger Demuth, care este şi asistentul spiritual al Asociaţiei Renovabis, şi de asemenea, Arhiepiscopul de Munchen, dr. Reinhard Marx, a avut un

18

Lumea Catholica, septembrie 2008

cuvânt la începutul acestui moment. El a subliniat că este al XII-lea congres, aceasta fiind şi o cifră simbolică şi totodată, este primul congres la care se vorbeşte şi în limba engleză, nu numai în limba germană. S-a marcat şi faptul că în anul următor se vor aniversa 60 de ani de la încheierea celui de-al II-lea Război Mondial şi 20 de ani de la căderea comunismului.

Arhiepiscopul Hocevar, în cuvântul său, a vorbit despre relaţia dintre stat, Biserică şi naţiune, arătând că trăim într-o societate care încă nu a recunoscut erorile comunismului. Comunismul, aşa cum a fost el în Europa de Est, nu a fost condamnat la nivel internaţional. De asemenea, a amintit importanţa existenţei unui compendiu de doctrină socială a Bisericii Catolice (care menţionez că există şi în traducere română). A arătat, de asemenea, că în Estul Europei este foarte importantă concepţia despre naţiune, care de multe ori este legată de un grup etnic şi de un teritoriu bisericesc.

Sigur, fenomenul religios conţine în sine mai multe aspecte, care sunt legate de tradiţie, de experienţa proprie, şi de contemplaţie. Toate acestea însă trebuie trăite şi la nivelul practic, al acţiunii. De asemenea, a vorbit despre puterea de a privi nu atât la propriul grup etnic, ci la binele general al zonei în care trăieşte etnia respectivă. Excelenţa Sa a amintit câteva principii pentru buna convieţuire, cum ar fi: întâlnirile regulate cu persoane din Est şi persoane din Vest, - importanţa dialogului dintre Est şi Vest atât la nivelul episcopilor, cât şi la nivelul unor grupuri sociale, pentru a învăţa vieţuirea împreună şi importanţa continuării dialogului ecumenic. S-a vorbit şi despre solidaritate, subsidiaritate.

- Europa se confruntă, în prezent, cu o criză a valorilor, nerecunoscânduşi în totalitate rădăcinile creştine. În discuţiile care s-au purtat, aţi resimţit această realitate a secularizării lumii moderne, a "marginalizării" lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi?

- Între invitaţi a fost şi d-na Grafin Roza Thun, din partea Comisiei Europene, originară din Varşovia, dar trăind în Germania şi implicată foarte mult în problemele legate de Uniunea Europeană. Dânsa a vorbit despre valori şi non-valori, a subliniat foarte mult rolul asociaţiilor laice, de binefacere, spunând chiar că, uneori, reprezentanţii Bisericii, prin

Lumea Catholica, septembrie 2008

19

comportamentul lor, nu se ridică la nivelul aşteptat, iar aceste asociaţii laice de voluntari reuşesc să acopere destul de bine necesarul de caritate la nivelul cererilor populaţiei. Este o opinie pe care am discutat-o, pentru că dânsa, ca şi reprezentant al Uniunii Europene, susţinea că aceste asociaţii vor avea tot mai mult rolul cel mai important în societate. Dar, din experienţa proprie şi ca urmare a discuţiilor cu ceilalţi clerici, ni se pare o opinie puţin atee, care nu ţine cont de faptul că omul, prin natura lui, este înclinat spre păcat şi nu va face niciodată binele fără o motivaţie.

Atâta vreme cât motivaţia binelui pe care cineva îl face este banul, sau confortul, sau plăcerea, sau onoarea, acesta are o limită în timp şi spaţiu.

De aceea, dacă nu există o motivaţie creştină, gratuită, la toate acţiunile de bine, deci dacă nu există Dumnezeu la baza acestor acţiuni, practic lipseşte o motivaţie coerentă care să poată duce înainte proiectele, deci iată rolul Bisericii în societatea europeană.

Tot dânsa susţinea că, dacă vom trăi autentic viaţa creştină, tinerii vor descoperi ce înseamnă a fi creştin. Sigur că trăirea autentică creştină este exemplul cel mai grăitor, dar eu mă întreb cum pot trăi aceşti oameni o viaţă creştină atâta vreme cât ei afirmă sus şi tare că sunt creştini, dar nu sunt practicanţi. Ce înseamnă un creştin nepracticant? De ce se numeşte creştin dacă nu este practicant? Practic numai prin botez este insuficient ca cineva să se mântuiască, este nevoie şi de trăirea credinţei, trăirea cuvântului evanghelic, întruparea cuvântului în viaţa noastră. De aceea, cuvântul acestei persoane din partea Comisiei Europene ne-a lăsat un gust destul de amar. Sigur, în acest discurs nu s-a pomenit deloc numele lui Dumnezeu şi nici valorile creştine. S-a mers mai mult pe valorile de bună-înţelegere, solidaritate, subsidiaritate, dialog, reconciliere.

- Totuşi, congresul şi-a propus să aducă o soluţie, o reparare, crizei spirituale a societăţii, de aceea, din program cu siguranţă nu a lipsit prezentarea rolului Bisericii în Europa contemporană, şi nici momente în care întreaga problematică să fie pusă, prin rugăciune, în faţa lui Dumnezeu.

- După cele două prezentări de referate din partea d-nei Grafin Roza şi a Arhiepiscopului Stanislav Hocevar, de Belgrad, a urmat o masă rotundă cu întrebări din partea publicului. Seara s-a încheiat cu Vecernia în ritul bizantin, care a fost celebrată de către preotul Branislav Giordano

20

Lumea Catholica, septembrie 2008

Cortanvacki, cleric ortodox care se ocupă de comunitatea din Munchen şi de un cor de la abaţia Niederaltaich condus de către părintele benedictin Romanos Werner. În ziua de 5 septembrie, în capela de la Palatul Episcopal, Arhiepiscopul Stanislav Hocevar a pontificat Sfânta Liturghie.

Sesiunea de dimineaţă a început cu o prezentare de referate. Prof. Dr. Thomas Brener din Munster a vorbit despre confesiune şi naţiune în Europa centrală şi de est, după care a urmat o masă rotundă cu 4 persoane.

Alături de profesor a fost şi Episcopul Laszlo Nemet şi d-na prof. Lilya Berezhnaya din Munster şi Episcopul Auxiliar Donal McKeown din Belfast.

Referitor la referatul d-lui prof Thomas Brener din Munster: el a vorbit despre confesiune şi naţiune, arătând mai întâi, câteva noţiuni teoretice. A vorbit despre naţiune, spunând că naţiunea reprezintă voinţa mai multor comunităţi de a trăi împreună şi de a-şi alcătui, ca urmare, un sistem legislativ, un sistem de programe care să permită această convieţuire şi în cadrul sistemului şi în relaţie cu alte sisteme corespunzătoare. Un punct important amintit a fost cel al sacrificiului pentru naţie, care edifică apartenenţa la această naţiune, deci puterea de a da ceva pentru grupul reprezentativ.

Ceea ce ne-a uimit însă a fost faptul că una dintre concluziile d-lui profesor era că noţiunea de naţiune ţine mai mult de imaginar, ori, totuşi, naţiunea este o realitate foarte concretă şi de multe ori, putem spune, palpabilă, chiar dacă anumite aspecte ale naţiunii sigur că nu sunt direct palpabile, sunt mai degrabă spirituale decât imaginare. Totuşi, dl. prof. a explicat că prin această afirmaţie nu doreşte să distrugă ideea de naţiune şi să nu ne gândim că, de acum înainte, în Uniunea Europeană, va fi o populaţie unică. Rămâne noţiunea de naţiune în continuare, şi faptul că adevăratele valori sunt specifice pentru naţiuni, dar şi pentru întregul neam omenesc.

De altfel, el a arătat că înainte de sec. al XIX-lea, noţiunea de naţiune era destul de puţin utilizată şi cei care defineau naţiunea erau nobilii, mai degrabă decât oamenii simpli. Naţionalizarea religiilor a dus la o secularizare, şi, în acelaşi timp, la faptul că religiile au îmbrăcat aspecte naţionale, a dus oarecum la fixarea unor religii pentru diferite naţiuni.

Noţiunea de"ţară-mamă" sau "naţiune-mamă" oarecum tinde să dispară,

Lumea Catholica, septembrie 2008

21

sunt multe persoane, chiar între cei care erau acolo, prezenţi, care spuneau, spre exemplu: "ţara mea mamă este Ucraina, dar eu am studiat în Polonia şi acum cu familia mea mă aflu în Germania." - ceea ce face ca, noţiunea de "ţară-mamă", pentru anumite persoane să dispară, şi apare un alt traseu, religie - cultură - credinţă. Întrebarea care a reieşit a fost că, de fapt, ce dorim cu această Uniune Europeană? Să facem Statele Unite ale Europei? Sau dorim să facem o federaţie indestructibilă de state libere? S-a spus: da, căutăm să fie o alianţă între state, pe baza unor valori asupra cărora trebuie să discutăm, valori acceptate de comun acord. Poate nu atât de mult valori naţionale ci valori unanime, care să se regăsească în diferite naţiuni. Sigur că atât naţionalismul, cât şi confesionalismul, limitează dimensiunile unui grup, şi ca urmare, nu sunt de preferat într-o comunitate largă.

Episcopul Laszlo Nemet a vorbit foarte frumos, arătând că ne-am învârtit foarte mult în jurul noţiunilor de naţiune şi grupare şi confesiune, dar să ne aducem aminte că noi suntem deja părtaşi într-o comunitate prin botezul nostru, şi că adevărata noastră locuinţă nu este pe pământ ci este în cer. Aceste legături cu ţara-mamă şi cu originea la un moment dat devin relative, şi pentru noi ar trebui să fie mult mai importantă decât orice naţionalism local Sfânta Treime ca şi comunitate care ne aşteaptă să putem ajunge acolo.

- În tema Congresului Renovabis există expresia "Rupturi în Europa". Cum s-a regăsit acest aspect al identificării şi rezolvării diferenţelor, neînţelegerilor încă atât de prezente în Europa actuală, la nivelul prezentărilor şi discuţiilor purtate?

- S-a vorbit mult despre reconcilierea între confesiuni şi naţiuni ca şi aspect necesar pentru buna convieţuire, şi mai ales reconcilierea memoriilor, adică purificarea de acele episoade negative care ar mai putea trezi ură confesională sau naţională şi în zilele noastre. Deschiderea şi "a căuta să cunosc, să înţeleg istoria altor popoare", nu numai istoria propriei ţări, pentru a putea aprecia şi din punctul lor de vedere. Să ne gândim că noi nu trebuie să recreăm trecutul, să-l rescriem, ci trebuie să creăm viitorul, spunea Episcopul irlandez Donal McKeown. Trebuie să creăm viitorul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu.

22

Lumea Catholica, septembrie 2008

În după-amiaza celei de-a doua zile, după dejun, am fost invitaţi pe diferite săli, unde am continuat discuţia pe workshop-uri. Au fost câteva cercuri minore în câteva săli, şi anume a fost un prim cerc, care s-a ocupat despre problema Biserică şi naţiune în Polonia şi Ucraina; un al doilea cerc, care a abordat problema României, "Şanse şi riscuri privind coexistenţa diferitelor naţionalităţi şi denominaţiuni în România", la care am participat; al treilea cerc, care a vorbit despre Serbia, un al patrulea cerc, care a vorbit despre o problemă încă arzătoare, problema Kosovo; un al cincilea grup, care a vorbit despre grupările romilor din centrul şi estul Europei. Un al şaselea grup a vorbit despre aspectele pastorale ale catolicilor care nu vorbesc limba germană, un al şaptelea grup a vorbit despre problemele religioase şi etnice în Caucaz, în Armenia şi în Georgia, un al optulea grup a vorbit despre naţiune şi religie în imagini, un al nouălea grup a vorbit despre drumul spre împăcare, referindu-se mai cu seamă la anul 1989.

- Ne aflăm în cea de-a doua zi a întâlnirii. Sunt şi alte momente şi teme din discuţiile purtate asupra cărora aţi dori să vă opriţi, sau care v-au atras atenţia?

- Seara acestei zile s-a încheiat cu un moment literar, cu Matthias Kneip şi Arthur Becker, care au vorbit despre literatura poloneză, au adus un omagiu Poloniei, dar în acelaşi timp au făcut şi un moment umoristic. În ultima zi, sâmbătă, 6 septembrie, după programul de dimineaţă şi Sfânta Liturghie, a urmat referatul pe care l-a prezentat vizitatorul Alexander Hoffmann din Bonn. El a a vorbit despre importanţa limbajului, despre faptul că limbajul este cel care ne conferă identitatea şi senzaţia că aparţinem unei comunităţi. În momentul în care se schimbă limbajul, ne simţim străini dacă nu cunoaştem acel limbaj. De asemenea, alături de limbaj este şi credinţa, acestea fiind cele două fundamente ale identităţii, pe care le-am utilizat şi în anii dinaintea căderii zidului, pentru a ne menţine identitatea. Deci, limba şi credinţa. Pentru că statul comunist ne putea lua totul, dar nu ne putea lua capacitatea de a visa. În continuare, dr. Hoffmann, s-a referit la o categorie aparte de persoane, care sunt aşa-numita populaţie in-between, adică populaţia care se află cumva "între", în sensul că există un curent de emigraţie în care emigranţii pleacă cu familiile lor şi după câţiva ani ar dori să se întoarcă în

Lumea Catholica, septembrie 2008

23

ţara de unde au plecat, la casa lor, dar îşi dau seama că nici acolo nu se mai simt acasă. Practic, ei fac această navetă între două ţări, căutându-şi locul şi de multe ori au nevoie, la întoarcerea în patria lor, de un timp pentru integrarea în comunitate, fapt care cere răbdare şi persoane specializate. După cum şi emigranţii, atunci când pleacă din ţara lor mamă, au nevoie de cursuri speciale de integrare în ţările în care ajung şi chiar de a face cursuri de limbă străină pentru a fi familiarizaţi cu limba ţării, locului în care merg. Sigur că trebuie să existe atât şi din partea emigranţilor înşişi, cât şi din partea ţării care îi primeşte, o deschidere pentru a lucra împreună la această integrare.

- S-a ridicat o problemă arzătoare şi deosebit de actuală, având în vedere numărul mare de persoane care, odată cu intrarea ţării lor în marea familie europeană, preferă să caute un trai mai bun pe alte meleaguri decât cele în care s-au născut. Cum poate interveni Biserica pentru a fi cu adevărat, în orice loc, aceeaşi casă primitoare pentru orice călător?

- Trebuie spus că de fapt omul are o casă spirituală şi o casă mentală, trebuie ca atât Biserica, cât şi societatea, să ajute această integrare, pentru ca omul, la nivel mental şi spiritual, să se simtă acasă, să se simtă integrat acolo unde va ajunge. Sigur, pe noi ne interesează mai mult situaţia creştinilor care ajung în această stare de in-between, adică într-o stare de tranziţie în care nu se mai simt acasă nici în locul din care au plecat, nici în locul unde au ajuns. Aici s-au dat câteva exemple, respectiv nemţii care provin din Rusia, şi care de multe ori au dificultatea de a se integra în această societate, şi în acest moment au tendinţa de a se întoarce, dar şi acolo se simt străini şi nu mai pot face faţă cerinţelor de acolo. În cadrul dialogului comun, s-a spus că într-adevăr în Europa există mai multe limbi şi cu greu s-ar putea imagina să fie o singură limbă, pentru că limba ţine de identitatea naţiunilor, deci nu atât limba descrie punctul comun, ci mai degrabă credinţa, pentru că credinţa şi iubirea lui Hristos au această putere de a vorbi toate limbile. Deci, cu cât ne vom centra mai mult asupra iubirii lui Hristos, cu atât mai mult vom putea să fim integraţi în Europa. Dacă limba nu întotdeauna poate constitui un factor integrativ, credinţa este un factor integrativ, pentru că nu este legată atât de tare de limbă. Trebuie spus că şi comuniştii s-au bazat pe anumiţi factori pentru

24

Lumea Catholica, septembrie 2008

integrare, încercând să impună limba rusă în diferite ţări. Sigur, actualmente nu se mai pune problema unor astfel de metode.

S-a constatat, de asemenea, faptul că oamenii care sunt în tranziţie, deci "între", de multe ori întorcându-se acasă nu sunt capabili să fie constructori de punţi, adică de conexiuni, poate uneori şi din motivul că sunt prea închişi asupra problemelor proprii. Biserica şi societatea trebuie să ajute aceste persoane în tranziţie, tocmai pentru ca ele să îşi găsească locul, să nu rămână într-o permanentă navetă. Este interesant că reprezentanţii poate cei mai importanţi ai acestei situaţii sunt populaţiile rome, care au de multe ori ca şi caracteristică tocmai faptul că sunt nomazi, adică circulă dintr-o parte în cealaltă.

S-a spus că aici confesiunea are un mare rol şi revine Bisericii responsabilitatea să ofere acestora o educaţie corespunzătoare după anumite valori creştine autentice. S-a pus problema emigranţilor ortodocşi din Bavaria, care, venind în contact cu Biserica Catolică, au tendinţa de a trece la catolicism. Conferenţiarul spunea că este important să fie primiţi, pentru a nu rămâne într-o situaţie de tranziţie care de multe ori îi poate duce la disperare sau la lipsa unor valori creştine. Este totodată important ca preotul catolic să îi conducă spre o comunitate care este de acelaşi tip, respectiv ortodoxă, astfel încât ei să se poată simţi ca acasă.

De asemenea, şi alte persoane, cum este d-na Zornitsa Kutlina Dimitrovn de la Aachen, care este ortodoxă originară din Bulgaria, dar acum trăieşte în Germania, a povestit cum, ajungând în Germania, a fost condusă la o biserică ortodoxă, unde chiar dacă erau mai multe naţionalităţi, toţi fiind ortodocşi, au putut participa la Liturghia greacă-ortodoxă în aceeaşi biserică, şi astfel au realizat şi o integrare în societatea germană, dar şi punţi de legătură cu alte naţiuni. De aceea, recomandarea era ca, în vederea împăcării, reconcilierii, bunei convieţuiri între popoarele din Europa, să nu se pună prea mult accentul pe diferenţele dintre diferitele naţiuni şi diferitele credinţe, ci tocmai să se vadă ceea ce poate fi asemănător.

- Au existat mărturii cu privire la situaţii particulare, în care membrii diferitelor naţiuni şi confesiuni au reuşit, sau nu, să coexiste?

Lumea Catholica, septembrie 2008

25

- La discuţie a participat şi o studentă doctorandă de la Colegiul Oriental din Eichstatt, de naţionalitate ucraineană şi de confesiune greco-catolică, Iryna Lenyshyn. Ea a vorbit despre problema Bisericii Greco-Catolice, din 1944, din Ucraina, cu toate problemele pe care le-a întâlnit în timpul comunismului, cu toate că Biserica Ucraineană a fost singura care făcea o adevărată propagandă pentru identitatea naţională împotriva comuniştilor şi a propagandei sovietice. Dânsa oferea exemplul Institutului Oriental din Eichstatt, în care sunt diferite naţiuni, şi Sfânta Liturghie se celebrează în limba germană, în aşa fel încât integrarea este mai uşoară şi pe baza cultului, a credinţei.

La această masă rotundă a participat şi preotul Willi Klinkhammer din Budapesta, care a pus problema germanilor ce se află peste hotare. A arătat că de multe ori trebuie pusă şi problema misionarilor care merg în ţări străine pentru diferite scopuri - profesionale, de studii, sau altele asemenea lor; şi aceştia trebuie ajutaţi să se poată integra în comunităţile în care merg. Aceasta se poate face prin celebrarea şi administrarea sacramentelor, prin ecumenismul local, întâlniri între biserici, şi prin vizitele pe care ei le efectuează în medii speciale, cum sunt, de exemplu, închisorile.

O altă persoană care a intervenit în discuţie a fost diaconul Nikola Capin, din Munchen, care este croat şi se ocupă de pastorala populaţiilor rome.

El lucrează cu romii - e greu de spus care este ţara de origine a romilor, unii pleacă de la ideea că ar fi India, alţii se gândesc la Turcia. Oricum este o populaţie nomadă, care utilizează un limbaj înrudit cu sanscrita, foarte greu de gestionat. Există grupuri minoritare la nivel pastoral care au propriile tradiţii şi de multe ori, circulând dintr-o parte într-alta, îşi caută locul unde se pot simţi cel mai bine. De asemenea, s-a subliniat şi importanţa Organizaţiilor Caritas, care pot ajuta la formarea unor comunităţi şi în problemele legate de integrare şi colaborare în cadrul unei comunităţi, deci referitor la grupurile care emigrează în străinătate.

De multe ori serviciile liturgice în mai multe limbi, în germană şi ucraineană, pot avea un efect benefic, pentru că aceste comunităţi de emigranţi care sunt în minoritate se pot regăsi la nivelul unor trăsături de identitate, cum este cea a credinţei. Sunt persoane de diferite nivele sociale şi cu un nivel de educaţie diferit şi, de aceea, au nevoie de un

26

Lumea Catholica, septembrie 2008

dialog pe care de multe ori îl pot stabili prin elementele credinţei. S-a vorbit cel mai mult despre existenţa unei societăţi multiculturale şi multilingvistice care, sigur, poate avea o mai mare deschidere faţă de anumite grupuri etnice, dar, în acelaşi timp, are riscul de a pierde identităţile. Ori, este important să se realizeze o unitate în diversitate, apreciind, punând în valoare ceea ce este bun la ceilalţi şi fără tendinţa de a impune propriile elemente de identitate.

- Care au fost concluziile unei întâlniri care a prilejuit un schimb atât de complex privind experienţa de viaţă şi modalităţile de rezolvare a problemelor ce apar între confesiuni şi naţiuni diferite ?

- La finalul întâlnirilor, Arhiepiscopul Stanislav Hocevar, din Belgrad, a avut câteva idei concluzive care au subliniat bogăţia acestui congres, faptul că oameni de diferite naţiuni, de diferite confesiuni, au fost puşi împreună pentru câteva zile, şi au încercat să vadă care sunt punctele de interes comun şi cum pot fi soluţionate anumite probleme care apar.

Arhiepiscopul a spus: "De fapt, iubirea lui Hristos este cea care ne-a adunat pe noi împreună astăzi, aici, şi mulţumim Organizaţiei Renovabis pentru că ne-a oferit această oportunitate, ne-a oferit şi logistica - clădirile şi sălile în care să ne putem întâlni."

De asemenea, Arhiepiscopul a subliniat faptul că el consideră că unitatea dintre noi şi speranţa noastră în viitor a crescut în aceste zile, şi rolul Organizaţiei Renovabis este tocmai de a chema mereu la reînnoire. De fapt, titlul "Renovabis faciem terrae" îşi propune să reînnoiască faţa pământului. Sigur că asemenea iniţiative trebuie continuate şi în diferite locuri din Europa. S-a mai amintit necesitatea unei comunicări mai deschise şi mai puternice, necesitatea unui dialog autentic în adevăr, în dreptate şi în caritate. S-a arătat că uneori excesul de legi în pofida dialogului nu este benefic, şi dialogul trebuie să fie însoţit cu rugăciune, ca să apară şi elementul credinţei. O invitaţie de a merge la rădăcinile naturii noastre, şi a regăsi acolo, de fapt, pe Dumnezeu, şi prin această să intrăm în dialog cu întregul univers. Astfel, Europa poate deveni un continent al trăirii împreună, al bunei-înţelegeri, o reînnoită unitate între Est şi Vest.

Este nevoie să aducem înapoi Spiritul lui Dumnezeu în Europa şi să dăm, astfel, viaţă şi Bisericilor noastre, să le dăm un nou elan. Iar punctul de la

Lumea Catholica, septembrie 2008

27

care trebuie să plecăm este răstignirea Domnului nostru Isus Hristos, să plecăm de la iubirea lui Dumnezeu care de fapt a generat şi această mare suferinţă. "Căci Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său unic l-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică".

Deci, trebuie să avem curajul să începem de la răstignire, adică, de la tot ceea ce poate la un moment dat ni se pare neplăcut sau nepotrivit în legătură cu celălalt, să învăţăm să avem răbdare, să învăţăm să-l înţelegem pe celălalt, şi să ştim că speranţa într-un viitor mai bun poate învinge. Noi, creştinii, în mod particular, avem această speranţă prin credinţă, o speranţă care niciodată nu ne va deziluziona.

Părintele Dietger Demuth, asistentul spiritual de la Renovabis, a încheiat practic acest al XII-lea Congres, amintind că se împlinesc 16 ani de când pr. Hillengass SJ a început această organizaţie, chiar în sala în care ne aflam, în Domgymnasium, şi este deci un moment aniversar. Organizaţia Renovabis şi-a propus nu numai să reînnoiască faţa lumii prin sprijinirea unor construcţii de biserici, ceea ce de fapt a făcut foarte mult şi pentru biserica noastră din România, dar şi să sprijine dialogul dintre Est şi Vest.

De aceea sunt organizate şi aceste congrese care doresc să pună în faţă Estul şi Vestul, şi este convins că există o multitudine de probleme legate de religie şi naţiune care nu au putut fi abordate aici.

Totuşi a dorit să amintească trei caracteristici, şi anume aceea de a se încerca să se preschimbe rupturile în posibile interfeţe, adică ceea ce ni se pare un conflict să transformăm într-o ocazie de dialog - o primă caracteristică. O a doua este aceea că dezvoltarea nu trebuie implementată prea repede, şi schimbările trebuie să fie făcute astfel încât să ţină cont de progresul poporului, al populaţiei, al naţiunii în care se fac aceste schimbări. Trebuie să se recunoască momentele în care să putem spune: "Stop, acum avem nevoie de o discuţie". A treia caracteristică: este esenţial rolul Bisericii, reconcilierea, pentru a putea vorbi despre o istorie comună, despre anumite principii comune, trebuie să ştim şi posibilitatea de a realiza această reconciliere.

- Mulţumindu-vă că ne-aţi făcut părtaşi la o dezbatere atât de interesantă şi importantă, vă rugăm în încheiere să rezumaţi cele expuse cu privire la relaţia dintre confesiuni şi naţiuni în România.

28

Lumea Catholica, septembrie 2008

- Una dintre cele mai numeroase delegaţii a fost cea din România, fiind formată din greco-catolici dar şi romano-catolici. Între participanţi amintim pe PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi; Episcopul auxiliar Vasile Bizău din Blaj; pr. Nicolae Anuşcă, director general al Organizaţiei Caritas Mitropolitan Blaj; dl. Cristian Teglaş, econom al Eparhiei de Cluj-Gherla; pr. Andraş Marton de la Caritas Alba-Iulia ş.a. Majoritatea membrilor delegaţiei am participat la grupul al II-lea de discuţie, în după-amiaza zilei de vineri, 5 septembrie, când s-a vorbit despre dezvoltarea României în ultimele decenii şi anumite rupturi-probleme care au apărut în acest timp, după încheierea comunismului, probleme care îmbracă atât un aspect naţional cât şi un aspect confesional. Întâlnirea a fost moderată de către dna dr. Monica Kleck din Freising, referentul nostru pentru problemele cu proiectele pe care le avem. În principiu, cei care au expus - au fost patru conferenţiari - au prezentat, fiecare din punctul lui de vedere, situaţia din România de acum 20 de ani, situaţia de astăzi în România, cum convieţuiesc diferitele naţiuni şi confesiuni, schimbări, pericole, probleme. Au arătat apoi dacă integrarea în Uniunea Europeană a adus anumite noutăţi, dacă există anumite conflicte, dacă sunt anumite puncte puternice de convieţuire, care pot sprijini convieţuirea şi cum se acţionează concret pentru împreunavieţuire şi, în acelaşi timp, păstrarea propriei identităţi. Primul punct de dialog a fost: ce ar trebui schimbat, ce am putea să facem împreună şi ce am putea să învăţăm unii de la ceilalţi. Pe baza acestor referate s-a deschis apoi o discuţie de grup, în care s-au expus diferite păreri, interesante şi utile.

La workshop-ul referitor la România au apărut câteva idei importante, urmare a discuţiilor care s-au desfăşurat, şi anume această linie memorieidentitate-misiune, capacitatea de a scrie istoria împreună, care ar ajuta foarte mult la definirea propriei identităţi pe baza unor puncte poate nu atât de mult contradictorii, cât mai mult pe baza unor puncte pozitive, şi din aceasta înţelegem care este misiunea pentru viitor. Am încercat să facem o legătură cu Evanghelia zilei, care vorbea despre dificultatea de a pune vinul nou în butoaiele vechi, tocmai pentru că s-ar putea distruge aceste butoaie. De aceea, întrebarea care se pune este tocmai: "Suntem pregătiţi noi, oare, să primim vinul cel nou?"

Lumea Catholica, septembrie 2008

29

A apărut, de asemenea, ideea purificării memoriei pentru a putea căuta să înţelegem punctul de vedere al celorlalţi. În acest sens, martirii pentru unitatea Bisericii pot fi un punct comun pentru vindecarea memoriei. S-a amintit şi de cuvintele pe care le-a spus Cardinalul Todea, într-unul din primele interviuri după 1990, în care exprima dorinţa de a ierta tuturor.

Este vorba despre faptul de a nu veni din timpul comunismului cu resentimente, dar, desigur, a dori ca adevărul să fie scos la iveală.

O altă idee pe care am încercat să o subliniez este faptul că trebuie să învăţăm să discutăm relaxaţi chiar şi probleme contradictorii, trebuie să învăţăm să citim istoria aşa cum se cuvine şi să nu proiectăm în ziua de astăzi evenimente dintr-un trecut destul de îndepărtat. În sensul acesta, sigur, cineva se poate întreba: "Ce vină am eu pentru că sunt greco-catolic astăzi, când unirea Bisericilor a avut loc la 1700?". Să învăţăm deci să citim istoria în contextul în care s-a întâmplat, să nu aducem trecutul în prezent.

Este important să avem voinţa, dorinţa de a-l accepta pe celălalt, a accepta diversitatea şi a lucra pentru reconcilierea între oameni şi între diferitele denominaţiuni. De asemenea, este important a utiliza metode creştine pentru a rezolva problemele noastre. În acest sens, sigur, tendinţa este de a ne uita la ceilalţi, adică fiecare se gândeşte cum ar trebui să facă celălalt.

Nu trebuie să se procedeze aşa; ideea de bază care a rezultat din discuţie este tocmai lucrul la nivel individual. Fiecare persoană să înceapă cu ea însăşi, cu propriul nivel spiritual, să înceapă cu familia în care trăieşte, să înceapă cu grupul în care convieţuieşte.

Totodată, să ne simţim liberi să întindem o mână celorlalţi, chiar dacă, poate, nu ne plac pe moment, sau nu suntem de acord cu părerile lor, să avem libertatea interioară de a ne menţiona opinia, nu de a o impune celorlalţi. Să ştim să facem o lectură pozitivă asupra istoriei, şi să formăm tinerii în acest spirit deschis, de înţelegere, de reconciliere. Să învăţăm iertarea: atât să acordăm iertare, cât şi să cerem iertare atunci când greşim. Să privim mai degrabă binele, frumosul care s-a realizat prin diferite proiecte pe care le putem face împreună diferitele naţionalităţi şi confesiuni din România. Să privim mai mult la acestea decât la anumite aspecte contradictorii care poate încă există, să dezvoltăm un dialog

30

Lumea Catholica, septembrie 2008

fratern în adevăr, în justiţie, în caritate, în respect reciproc, astfel încât nimeni să nu se simtă ofensat sau dispreţuit.

De asemenea, să nu uităm că toate valorile pe care le utilizăm în societatea noastră trebuie să recunoască rădăcinile lor creştine, care trebuie să se situeze la baza motivaţiei noastre de caritate la nivel social, la nivelul poporului, la nivelul acţiunilor pe care le facem pentru populaţie. Să înţelegem că motivaţia principală nu poate fi alta decât motivaţia creştină. Am încheiat alocuţiunea finală, din cadrul lucrărilor acestui cerc referitor la România, spunând: "Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe toţi lucrătorii de pace din România!" Amin.

Lumea Catholica, septembrie 2008

31

De ce apare Maria?

Autor: Irene Lagan Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit, 3 septembrie 2008 Apariţiile mariane private slujesc la a aminti omenirii că Dumnezeu există şi la a oferi ocazia unei "examinări globale a conştiinţei", consideră mariologul Mark Miravalle. Profesorul de teologie de la Universitatea Franciscană din Steubenville, Ohio, SUA, a participat luna aceasta la cel de-al XXII-lea Congres Mariologic Internaţional de la Lourdes. Congresul, ce are loc o dată la patru ani, este organizat de Academia Pontificală Mariană Internaţională. Tema din acest an a fost "Apariţiile Fecioarei Maria: între istorie, credinţă şi teologie". Miravalle, autor al cărţii "Mariologia: un ghid pentru preoţi, diaconi, seminarişti şi persoane consacrate" (apărută la Queenship Publishing), discută în continuare despre semnificaţia apariţiilor mariane pentru vremurile noastre.

- Care este semnificaţia pelerinajului Papei Benedict al XVI-lea la Lourdes?

- Sfântul Părinte, asemenea Bisericii, nu ezită să celebreze revelaţiile mariane private autentice, după cum o evidenţiază vizita sa la Lourdes.

Papa Benedict al XVI-lea recunoaşte în Lourdes unul dintre cele mai faimoase locuri de convertire, de har şi de vindecare. Asemenea predecesorului său, actualul Pontif recunoaşte şi legătura organică dintre apariţiile de la Lourdes şi încercările particulare ale bolnavilor din lumea întreagă, fapt recunoscut an de an în aniversarea de la 11 februarie, devenită Ziua Mondială a Bolnavului.

- Ce ne puteţi spune despre congres?

32

Lumea Catholica, septembrie 2008

- Scopul conferinţei este examinarea teologică şi ştiinţifică a domeniului revelaţiilor mariane private, natura lor, istoria lor şi relevanţa lor contemporană. După cum sintetiza Rene Laurentin, Biserica examinează în esenţă criteriul triplu al mesajului, fenomenului şi roadelor spirituale atunci când discerne o pretinsă revelaţie. Laurentin menţiona de asemenea cândva că dacă evenimentele de la Lourdes s-ar fi întâmplat astăzi, probabil nu ar fi fost acceptate, în lumina scepticismului şi raţionalismului vremurilor noastre. În acest timp de mare raţionalism, materialism, consumism şi umanism, posibilitatea supranaturalului pare tot mai mult diminuată pentru persoanele obişnuite. Şi totuşi, Dumnezeu continuă să "interfereze" cu istoria umană trimiţândo pe Mama lui Isus în special în timpuri în care viziunea raţionalistă face actele credinţei creştine mai dificile. Familia umană are nevoie să i se amintească, uneori în moduri dinamice şi supranaturale, de faptul că Dumnezeu există, că Evanghelia lui Isus Cristos este o chemare universală, că suntem cu toţii responsabili de alegerile noastre umane şi că, mai presus de toate, lumea ar putea beneficia de un fel de "examinare globală a conştiinţei" privitor la cât de bine răspundem la invitaţia lui Dumnezeu pentru mântuirea personală şi pentru pacea în lume. Ţine de noi să răspundem invitaţiei.

Biserica abordează atât cu precauţie cât şi cu deschidere domeniul revelaţiilor private. Ea nu poate să rişte să îşi piardă credibilitatea de păzitoare a revelaţiei publice printr-o confirmare pripită a pretinselor revelaţii private, mai ales a celor false. Şi totuşi, putem vedea roadele generoase ale revelaţiilor mariane private autentice, care îndeamnă lumea să trăiască mesajul mântuitor al Evangheliei în plinătatea Bisericii, precum şi să asiste misiunea continuă a Bisericii de evanghelizare.

Imaginaţi-vă secolul XVI fără Guadalupe, sau secolele XIX şi XX fără Rue du Bac, Lourdes şi Fatima. În timp ce rămânem în ascultare faţă de deciziile definitive ale Bisericii vizavi de o anumită revelaţie, trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru harul extraordinar şi binecuvântările pe care le acordă lumii prin intermediul apariţiilor mariane autentice.

- Sunt în aceste vremuri mai multe apariţii mariane anunţate şi aprobate decât în alte vremuri?

Lumea Catholica, septembrie 2008

33

- În perioada contemporană au fost mai multe apariţii aprobate decât în orice altă perioadă a istoriei Bisericii. Trebuie să ţinem cont de faptul că natura şi scopul revelaţiilor private nu este niciodată să înlocuiască revelaţia publică ce se găseşte în Scriptură şi Tradiţie, ci să accentueze aspectele mai provocatoare ale Evangheliei. De exemplu, chemarea la o mai mare generozitate în rugăciune, la post regulat, la convertire hotărâtă, care conduce cu adevărat la pacea spirituală a inimii. Dacă apariţiile mariane adevărate sunt mai numeroase în timpurile noastre înseamnă că acum este mai mare nevoie de încurajarea la rugăciune şi la trăirea vieţii sacramentale în Biserică. Trebuie să fim recunoscători, dar, după cum Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea spunea la 18 februarie 1959 în discursul de la Lourdes, trebuie şi să "ascultăm cu atenţie avertismentele salutare ale Maicii lui Dumnezeu", care caută "să ne călăuzească în ceea ce facem".

- Ce temă aţi prezentat la congresul de la Lourdes?

- Prezentarea mea a fost despre cooperarea unică a Mariei la mântuire, aşa după cum apare în apariţiile mariane aprobate, din secolele XIX şi XX. În apariţiile din Paris - 1830, Lourdes - 1858, Fatima - 1917, Amsterdam 1945 şi Akita - 1970, tema co-răscumpărării din partea Fecioarei Mariei, precum şi chemarea mariană la o co-răscumpărare creştină a poporului lui Dumnezeu, constituie o temă consistentă. Mama lui Isus a participat în mod unic alături de Isus, ca şi "co-răscumpărătoare" la realizarea mântuirii lumii. Noi suntem chemaţi să oferim rugăciune şi penitenţă lui Dumnezeu pentru repararea păcatelor şi pentru convertirea păcătoşilor prin intermediul acestui mesaj marian către lumea modernă. Bernadetta ne-a repetat chemarea Fecioarei Maria la "penitenţă, penitenţă, penitenţă". Fecioara de la Fatima le-a cerut copilaşilor vizionari să se roage zilnic rozariul pentru convertirea păcătoşilor şi pentru pacea lumii, "să faceţi din tot ceea ce puteţi o jertfă", şi Maria a apărut ca "Fecioara Îndurerată" în timpul apariţiei din 13 octombrie 1917, când a avut loc miracolul solar.

Statuia Fecioarei Tuturor Neamurilor de la Akita, Japonia, a plâns de 101 ori şi apariţiile şi fenomenele au fost declarate ca supranaturale în 1984 de către Episcopul Ito de Niigata, după consultarea cu Cardinalul Joseph Ratzinger. Apariţiile Fecioarei Tuturor Neamurilor, aprobate de Episcopul

34

Lumea Catholica, septembrie 2008

Joseph Punt de Amsterdam ca autentice în 2002, au aprofundat chemarea la co-răscumpărarea creştină precum şi la definirea solemnă a Mariei ca şi co-răscumpărătoare, mijlocitoare şi apărătoare. Nu trebuie să surprindă faptul că adevărul despre rolul unic al Fecioarei Maria alături de Isus în răscumpărare, după cum este el susţinut explicit de Magisteriu în ultimele două secole, este oglindit în domeniul revelaţiilor private aprobate din aceeaşi perioadă istorică.

- Tema Mariei ca şi co-răscumpărătoare are legătură şi cu posibila definire a unei a cincia dogme mariane. Care ar fi pentru Biserică beneficiile aşteptate de la această dogmă în aceste timpuri?

- Cred că o definiţie papală ar avea numeroase efecte pozitive pentru Biserică. Ar articula, cu cea mai mare claritate scripturală şi teologică posibilă, această doctrină perenă despre rolul unic al Fecioarei Maria, care este în întregime dependent de Isus Cristos, Răscumpărătorul divin şi uman al tuturor. Este dificil să te gândeşti la un Pontif mai capabil pentru o astfel de definire decât actualul Papă-teolog, genialul Papă Benedict al XVI-lea, dacă dânsul va dori să facă această proclamare. Cred de asemenea că această dogmă ar servi misiunii ecumenice a Bisericii, asigurând celelalte tradiţii creştine că Biserica Catolică face o distincţie între Isus Cristos ca Răscumpărător divin şi uman de care depinde întreaga mântuire, şi participarea unică a neprihănitei Sale Mame la istoria mântuirii.

Dogma ar ajuta de asemenea poporul lui Dumnezeu să se concentreze asupra îndatorii fiecărui creştin de a participa la mântuirea semenilor. Nu ar fi oare acesta antidotul pentru izolarea şi singurătatea atâtora? Nu este acesta răspunsul la chemarea noii evanghelizări şi la chemarea Fecioarei de la Fatima de a ne ruga şi a face penitenţă pentru convertirea păcătoşilor? Ar fi de fapt un răspuns clar din partea Bisericii pentru toţi cei care se tem că suferinţa nu are sens. Dimpotrivă, pentru creştini suferinţa umană este mereu supranaturală şi în mod veşnic răscumpărătoare.

- Sunteţi editor al cărţii "Mariologia: un ghid pentru preoţi, diaconi, seminarişti şi persoane consacrate". Ce ne puteţi spune despre scopul acestei lucrări?

Lumea Catholica, septembrie 2008

35

- Intenţia a fost de a realiza un singur volum de mariologie, postconciliar, care să fie util preoţilor, diaconilor, persoanelor consacrate, seminariştilor, precum şi anumitor laici. Înainte de Conciliul Vatican II, mariologul american pr. Junipel Carol a produs o operă de mariologie în trei volume, în care a dedicat câte un capitol fiecărui teolog de renume care a avut o contribuţie în studierea teologiei mariane. Din păcate, după Conciliu nu a mai fost realizată o operă similară în limba engleză. De-a lungul anilor, mai mulţi preoţi şi persoane consacrate au declarat că simt un anumit "gol" în formarea teologică pe care au primit-o privitor la dogma şi devoţiunea mariană. Prima noastră intenţie cu această lucrare a fost deci să venim în întâmpinarea acestora, pentru a umple golul cu o mariologie bogată şi contemporană, dar în limitele unui singur volum.

Am contactat mariologi din diferite ţări, inclusiv Italia, Spania, Franţa, Elveţia şi din SUA, precum şi din diferite universităţi şi societăţi mariologice, solicitându-le să contribuie la un capitol privind câte un adevăr dogmatic, doctrinal, liturgic sau devoţional despre Maica Domnului, care să fie în deplină conformitate cu direcţiile stabilite de Conciliul Vatican II, comunicând sublima tradiţie a Bisericii despre Mama lui Isus. Lucrarea reflectă ceea ce Papa Benedict al XVI-lea numeşte o "hermeneutică a continuităţii", în linie cu bogata mariologie de dinainte de Conciliu, cuplată cu inspiratele viziuni mariologice ale Conciliului şi ale Magisteriului post-conciliar, în special cu contribuţiile extraordinare ale Papei Ioan Paul al II-lea. Am căutat deci să prezentăm ce este mai bun din mariologia clasică, dar oferind în acelaşi timp şi o teologie contemporană cu privire la Maria, în lumina Conciliului Vatican II. - Cum aţi explica diminuarea studiilor mariologice constatată după Conciliul Vatican II? - Este interesant că teologi precum Cardinalul Ratzinger au făcut referinţă la anii de după Conciliu ca la un "deceniu fără Maria". Explicaţia nu constă desigur în învăţătura mariologică a Conciliului, ci în diferitele interpretări eronate date acestuia, unii crezând că Părinţii conciliari au dorit reducerea accentului pe rolul Mariei în Biserică. Geniala şi generoasa mariologie a Pontifului "Totus Tuus", Slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, a reorientat curentul mariologic către ceea ce este mai bun atât din mariologia clasică cât şi din cea conciliară.

36

Lumea Catholica, septembrie 2008

- Ce v-a inspirat în scrierea acestei cărţi?

- Pe lângă amintita nevoie de a umple golul studiului mariologic pentru unii dintre clericii şi persoanele consacrate de astăzi, un imbold special mi l-a oferit pontificatul şi persoana defunctului Pontif. Papa Ioan Paul al IIlea a reuşit să prezinte în acelaşi timp o mariologie centrată pe Cristos şi o mariologie centrată pe Biserică, într-o vreme în care teologii simţeau datoria să aleagă între una sau alta. Mariologia Papei Ioan Paul al II-lea a dovedit armonie perfectă în aprecierea participării unice a Fecioarei Maria ca şi colaboratoare la mântuirea adusă de Isus Cristos, şi drept urmare a rolului ei de mijlocitoare şi apărătoare maternă în slujba omenirii; dar şi a modului în care Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu este modelul perfect pentru poporul lui Dumnezeu ca şi co-răscumpărători şi mijlocitori unii pentru alţii şi pentru întreaga omenire. Abordarea dublă a Papei Ioan Paul al II-lea, de înţelegere a rolului unic al Mariei în relaţie cu Isus şi cu Biserica, ne oferă hermeneutica adevărată şi corectă de înţelegere a mariologiei de astăzi. În luna august a acestui an, Papa Benedict al XVI-lea a spus câteva lucruri profunde referindu-se la suferinţele Papei Ioan Paul al II-lea de la sfârşitul vieţii sale, suferinţe despre care actualul Pontif spunea că eliberează o "forţă răscumpărătoare" a iubirii prin "patima" predecesorului său.

Tocmai această înseamnă a fi co-răscumpărător în Cristos, după modelul Mariei co-răscumpărătoare. Suferinţele co-răscumpărătoare ale Mariei alături Isus devin un model perfect de co-răscumpărare creştină pentru fiecare membru al Bisericii.

Faptul de a privi la unicitatea Mariei în relaţie cu Isus nu ne va îndepărta de relevanţa ei pentru Biserică. Vedem că noi, poporul lui Dumnezeu, nu îi dăm naştere lui Isus; nu suntem concepuţi fără de prihană; nu vom fi ridicaţi la cer imediat după moarte; şi nici nu mediem haruri pentru omenire aşa cum o face ea - toate acestea trebuie să ne clarifice primatul Mariei, nu doar ca fiind cea mai mare fiică a Bisericii, ci ca "Mamă a Bisericii", ea deţinând perfecţiunea şi rolurile care derivă de aici, mai presus de toţi ceilalţi membri ai Trupului lui Cristos. În acelaşi timp, trebuie să îi urmăm exemplul în modul în care suntem chemaţi să îndurăm suferinţele crucii de zi cu zi, ca membri ai Bisericii, şi

Lumea Catholica, septembrie 2008

37

să le unim cu suferinţele lui Isus şi ale Mariei pentru răscumpărarea altora - aşa cum a făcut co-răscumpărătoarea noastră - pentru a fi instrumente ale rugăciunii de intervenţie unii pentru alţii. În timp ce ne luptăm în acest pelerinaj pământesc pentru propriile noastre coroane din ceruri, o putem venera ca şi unica şi inegalabila Regină a cerului şi a pământului.

- Aţi pus accentul pe ceva anume în cartea Dvs? - Provocarea Părinţilor Conciliului pentru teologi, dată în "Lumen Gentium", paragraful 54, a fost să continue lucrarea privind întrebările mariologice care necesită încă studiu. În această categorie intră în primul rând modul în care Maria a luat parte la misiunea mântuitoare a lui Isus Cristos, ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea "mijlocirea maternă". De aceea, există un accent special în aceste eseuri asupra co-răscumpărării şi mijlocirii Mariei.

De fapt, deja de mai multe ori în acest an, Papa Benedict al XVI-lea a pus şi el accentul pe rolul Mariei împreună cu Isus în răscumpărarea istorică a omenirii. De exemplu, în scrisoarea pentru Ziua Mondială a Bolnavului din 11 februarie 2008, Sfântul Părinte vorbeşte despre participarea unică a Mariei împreună cu Isus la pătimirea răscumpărătoare de pe Calvar, referindu-se şi la modul în care Fecioara Maria participă la suferinţele copiilor ei pământeşti, în mijlocul încercărilor şi crucilor lor de astăzi. În rugăciunea lui compusă pentru poporul din China, Papa se adresează Fecioarei de la Sheshan, reamintind "da"-ul Mariei de la Buna Vestire în legătură cu suferinţa ei unică de pe Calvar. Cuvintele rugăciunii arată explicit legătura dintre "da"-ul Mariei şi cooperarea ei la lucrarea mântuitoare, permiţând în cele din urmă ca sabia durerii să îi străpungă sufletul pe Calvar. Se pare deci că şi Papa Benedict al XVI-lea contribuie la "completarea" studierii şi recunoaşterii co-răscumpărării şi mijlocirii Fecioarei pentru omenire.

- Caută acest volum să sprijine eforturile Bisericii pentru noua evanghelizare?

38

Lumea Catholica, septembrie 2008

- După cum am menţionat anterior, cartea intenţionează să vină în ajutorul preoţilor, al persoanelor consacrate şi al tuturor celor care doresc să înţeleagă mai bine ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea "întregul adevăr despre Maria". Dar este şi o lucrare pentru evanghelizatorii laici care consideră că predicarea adevărului despre Maria este cea mai bună pregătire pentru acceptarea deplină a lui Cristos în plinătatea Bisericii Sale. Prima mare evanghelizare a început cu "da"-ul Fecioarei din Nazaret. A doua mare evanghelizare, de la Guadalupe, care a condus la cel mai catolic continent al lumii, a început cu trimiterea Mamei pentru a pregăti calea Fiului. Pentru a treia şi actuala mare evanghelizare trebuie să mergem după modelul folosit de Dumnezeu Tatăl la primele două: pregătirea căii prin Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu.

Adevărul întreg despre Maria este cel mai bun mijloc pentru a învăţa adevărul întreg despre Isus şi adevărul despre întruparea Lui mântuitoare, despre răscumpărare şi despre Biserica Sa. A învăţa despre Maria conduce la a crede în adevăratul Isus, atât Dumnezeu cât şi om. Învăţătura nealterată despre adevărul deplin cu privire la Maria va păzi întotdeauna adevărul deplin despre Isus, şi astfel va sluji la a fi cea mai eficientă stea călăuzitoare şi forţă mijlocitoare pentru actuala nouă evanghelizare.

Lumea Catholica, septembrie 2008

39

De ce sărbătorim Naşterea Preasfintei Fecioare Maria?

Autor: sr. Maria Letiţia, CMD Naşterea Preasfintei Fecioare Maria este sărbătorită în popor sub numele de "Sfânta Marie cea Mică". În timp ce majoritatea sărbătorilor dedicate misterelor vieţii Mântuitorului Isus Hristos şi Maicii Domnului îşi au originea în Sfintele Evanghelii, sărbătoarea Naşterii, dar şi a Adormirii Maicii Domnului, constituie excepţii. Sfânta Scriptură nu menţionează, în mod direct, nimic cu privire la venirea în lume a Mariei. Apare atunci, în mod firesc, întrebarea: De ce sărbătorim Naşterea Preasfintei Fecioare Maria?

Răspunsurile vin din diferite "direcţii". Din perspectiva tradiţiei timpurii a Bisericii, se pare că este o sărbătoare ce datează din secolul al cincilea, din Ierusalim, unde se găsea, conform tradiţiei, casa în care s-a născut Preasfânta Fecioară Maria, chiar lângă scăldătoarea Betezda, în apropierea locului în care astăzi se află bazilica Sfintei Ana. De-a lungul secolelor, gândirea teologică a aprofundat misterul Preasfintei Fecioare Maria sub diferitele aspecte ale sale, iar dintre Sfinţii Părinţi care au contribuit la conturarea unei reale teologii mariane s-au numărat: Sf. Ioan Damaschinul - care a scris numeroase omilii cu privire la Naşterea Maicii Domnului; Sf. Andrei Criteanul, care şia concentrat întreaga operă omiletică aprofundării misterului vieţii Mariei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa Mariei, "cea plină de har".

De asemenea, Roman Melodul a compus Condacul sărbătorii Naşterii Preasfintei Fecioare şi numeroase imnuri bisericeşti în care evidenţiază cu deosebită profunzime teologică şi, totodată, cu delicată artă poetică, aspecte din viaţa Mariei, dar mai ales implicaţiile pe care existenţa Preasfintei Fecioare le-a avut pentru derularea planului de mântuire al lui

40

Lumea Catholica, septembrie 2008

Dumnezeu. Toate aceste izvoare au revărsat de-a lungul secolelor râuri de reflecţii teologice, de aprofundări spirituale şi de rugăciuni dedicate Maicii Domnului şi misterului naşterii sale.

Pe lângă aceste fundamente teologice (succint survolate) şi bazându-ne pe ele, este legitim să căutăm un răspuns la întrebarea de mai sus şi în planul relaţiei noastre personale cu Isus Hristos şi cu Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului. Nu putem să avem o relaţie strânsă cu Mântuitorul, fără să o cinstim pe Maica Sa. De asemenea, cinstirea Preasfintei Fecioare nu poate fi separată de adorarea lui Hristos. Dacă în centrul existenţei noastre este Hristos, atunci tot ceea ce El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat - ne umple orizontul de reflecţie şi simţire. În mod firesc, apare atunci în fundal Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Isus, creatura unică ce L-a însoţit de la concepere şi până dincolo de mormânt, în Înviere, şi care, la rândul ei, este vie, împreună cu El Înviat şi astăzi, în Cerul veşnicei fericiri.

Ziua de naştere a mamei fiecăruia dintre noi, fie că mai este în viaţă, fie că a trecut la cele veşnice, constituie un reper foarte important în calendarul nostru de suflet. În orice familie în care se sărbătoreşte ziua de naştere a mamei este întotdeauna bucurie. Cum să nu fie semnificativă naşterea Maicii lui Dumnezeu?! O naştere misterioasă, o naştere care este semn al unei noi vieţi, iar dacă acest lucru este valabil pentru orice creatură, în cazul Preasfintei Fecioare este vorba de viaţa care a dat naştere Vieţii prin excelenţă, la plinirea timpurilor, lui Isus Hristos - Viaţa şi Lumina lumii. Întreaga creştinătate - familia "lărgită" a Domnului, întru care cu toţii suntem fiii aceluiaşi Tată, fraţi întru Hristos şi fiii Mamei Cereşti -, familie care sărbătoreşte ziua de naştere a Maicii lui Isus, este plină de bucurie, de speranţa mântuirii, se simte în profundă comuniune, din care se naşte harul unităţii. Este şi o sărbătoare care uneşte Cerul cu pământul, iar glasurile corurilor îngereşti care adoră neîncetat Chipul lui Dumnezeu şi al sfinţilor care o venerează pe Preacurata Fecioară, Regina Cerului, se împletesc cu "glasurile cele de rugăciune" şi cânt ale creştinilor de pretutindeni, care cinstesc naşterea Mariei.

Câteva repere biblico-liturgice pentru a aprofunda unele dimensiuni ale misterului vieţii Preasfintei Fecioare

Lumea Catholica, septembrie 2008

41

Lecturile biblice propuse de Biserică pentru Vecernia din sărbătorile mariane reprezintă prefigurări ale Preacuratei, care pot constitui câte o fereastră prin care să contemplăm misterul Fecioarei Maria în ansamblul existenţei sale. Astfel, visul lui Iacob din cartea Genezei este cea dintâi lectură, în care se relatează cum Iacob a văzut o scară sprijinită pe pământ şi al cărei capăt atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe ea. Acest vis a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca simbol al Preasfintei Fecioare, "scară pe care a coborât Dumnezeu", dar şi scară "care trece la cer pe cei de pe pământ".

Tot aici îşi au originea expresiile din Litania Lauretană: "Poartă a cerului" şi "Casa lui Dumnezeu". Prima expresie o desemnează pe Preasfânta Fecioară ca fiind "deschiderea uşilor Raiului", aflată "la îndemâna" oamenilor, pentru a le favoriza pătrunderea în Cerul veşnicei fericiri, prin rugăciunile şi mijlocirea adresate Fiului ei. Totodată, ea ne este însoţitoare în pelerinajul pe calea vieţii noastre pământeşti. Cea de-a doua expresie ne-o prezintă pe Preasfânta Fecioară care, prin adeziunea ei la voinţa lui Dumnezeu, a devenit "încăperea lui Dumnezeu Cel necuprins".

Cea de-a doua lectură este din profetul Ezechiel, căruia Dumnezeu îi vorbeşte despre Poarta dinspre Răsărit a Templului, poartă ce urma să rămână închisă şi prin care va trece doar Împăratul. În mod simbolic a fost prefigurată fecioria Maicii Domnului, înainte, în timpul şi după naşterea Mântuitorului. Cea de-a treia lectură este din Cartea Pildelor, şi prezintă în termeni simbolici valoarea Înţelepciunii. Această virtute, personificată în chipul unei fiice de împărat, este urmată de iubitorii înţelepciunii şi de multe fecioare, cu făcliile aprinse, simbol al lucidităţii şi al spiritului treaz. Şi aceasta este o prefigurare a Preacuratei Fecioare Maria - "locaşul înţelepciunii lui Dumnezeu", care se face călăuză a oamenilor de credinţă, care vor să folosească cu înţelepciune darul vieţii lor pe acest pământ.

42

Lumea Catholica, septembrie 2008

Pentru a rămâne împreună Autor: Pete Vere Traducător: Oana Capan Sursa: The Rock, septembrie 2008 Soţia mea şi cu mine suntem căsătoriţi de şapte ani - şi cam de tot atâţia ani activez ca specialist în drept canonic investigând validitatea căsătoriilor. Am descoperit că sunt multe motivele pentru care se destramă căsătoriile, şi că nici catolicii practicanţi nu sunt imuni în faţa culturii de astăzi care caută satisfacţia imediată şi în care divorţul este ceva obişnuit.

Lucrând la tribunal, văd multe căsătorii eşuate.

Nu toate vor fi declarate invalide (sau "anulate", după cum se obişnuieşte să se spună, în mod incorect). Fiecare dintre ele reprezintă însă o relaţie distrusă. Tragedia este multiplicată atunci când sunt implicaţi copii. Ei văd căminul lor sfâşiat în două şi stabilitatea vieţii de familie fugindu-le de sub picioare. Se întreabă dacă fiecare dintre părinţi îi mai iubeşte. Deşi eşecul marital nu poate fi întotdeauna prevenit, experienţa mea atât ca specialist în drept canonic cât şi ca bărbat căsătorit m-a învăţat cinci lucruri pe care cuplurile catolice le pot face pentru a întări căsătoria lor.

Să se roage împreună Primul lucru pe care un cuplu trebuie să îl facă dacă doresc o căsnicie puternică este să se roage împreună. Una dintre cele mai mari surprize pe care am întâlnit-o în munca de la tribunal este aceea că multe cupluri, inclusiv acelea care sunt active în Biserică şi în mişcări pro-life, nu se roagă împreună ca şi cuplu. Când vin şi copiii, acest lucru se transformă în absenţa rugăciunii în familie.

Un domn m-a abordat la un moment dat după o conferinţă, şi mi-a explicat că trecea printr-o perioadă dificilă în căsătoria sa. Era un membru

Lumea Catholica, septembrie 2008

43

activ în rândul Cavalerilor lui Columb, mişcarea pro-life locală, şi într-un cerc de rugăciune pentru bărbaţi din care făceam şi eu parte. Soţia lui conducea atât grupul parohial care se ruga rozariul cât şi organizaţia locală pentru femeile catolice. "V-aţi rugat împreună pentru problemele din căsnicie, nu?", am întrebat eu. "Ne-am rugat pentru ele", a răspuns el, "dar nu împreună".

Mi-a spus apoi că activităţile lor bisericeşti ocupă o mare parte din programul lor. El şi cu soţia lui rareori găsesc timp pentru a se ruga împreună. Se roagă adesea, dar nu ca şi cuplu. Ea conduce cu fidelitate rozariul în parohie în fiecare joi, şi astfel este prea obosită să se mai roage când ajunge acasă. În loc să mai stea cu bărbaţii la un pahar, el se opreşte, pe drumul de întoarcere acasă de la Cavalerii lui Columb, la capela adoraţiei perpetue. Ea este în pat când în cele din urmă ajunge el acasă.

Cuplul se roagă împreună doar la Liturghia duminicală - dacă nu apar nepotriviri între programele lor.

A participa la apostolatul parohial sau al Bisericii locale este un lucru bun.

Totuşi, nu trebuie niciodată să înlocuiască timpul petrecut cu soţul sau soţia. În afară de relaţia noastră cu Dumnezeu, căsătoria este cea mai importantă relaţie în care intrăm (dacă este vocaţia la care ne cheamă Dumnezeu). Legământul căsătoriei reflectă legământul dintre Dumnezeu şi poporul său. Mai multe pasaje din Vechiul şi din Noul Testament fac referinţă la acest lucru.

Un cuplu nu poate deveni un singur trup dacă cei doi nu se străduiesc să devină şi un singur spirit. Astfel, un cuplu trebuie să îşi găsească timp pentru a se ruga împreună - nu doar pentru a se ruga, nu doar unul pentru altul, ci împreună ca şi cuplu. Rugăciunea întăreşte legătura sacramentală pe care Dumnezeu a creat-o între cei doi soţi. Le reaminteşte că Dumnezeu stă în centrul relaţiei lor. În plus, îi învaţă să se bazeze pe Dumnezeu şi să se încreadă în providenţa Lui atunci când se confruntă cu numeroasele dificultăţi pe care viaţa le scoate înaintea lor.

Rugăciunea în cuplu devine şi mai importantă când se nasc copiii în căsătorie. "Familia care se roagă împreună, rămâne împreună" era o vorbă favorită a defunctului pr. Patrick Peyton. Căsătoria este fundamentul familiei. Copiii învaţă din exemplul părinţilor lor. Cel mai

44

Lumea Catholica, septembrie 2008

bun stimulent la rugăciune pentru un copil este să îi vadă pe mama şi pe tata rugându-se. Rugăciunea cuplului căsătorit este o cărămidă esenţială pentru rugăciunea în familie.

Să mănânce împreună Fast food, cinele în faţa televizorului, mâncarea încălzită în cuptorul cu microunde, băuturile nutritive - ca şi societate se pare că am uitat cum arată mâncarea adevărată. Şi mai îngrijorător este faptul că, în numele comodităţii, am uitat gustul mâncării adevărate. Acest lucru este regretabil: nimic nu reuneşte prietenii şi familia aşa cum o face o delicioasă mâncare gătită acasă. Am uitat de mâncarea adevărată pentru că am uitat de mesele în familie. De nenumărate ori la tribunal am văzut acest fapt simplu: cu mult înainte ca cuplul căsătorit să nu mai locuiască împreună, programul le ocupă cea mai mare parte a zilei lor şi ei nu mai mănâncă împreună. Masa în familie devine o piesă de muzeu.

Copiii pot deveni mai sensibili la o cultură a sexului şi a violenţei pur şi simplu pentru că cina nu mai este un timp sacru în care familiile se reunesc pentru a-şi împărtăşi ceea ce au trăit peste zi. Masa oferă unei familii ocazia perfectă de a colabora, de a-şi combina talentele, de a conversa şi de a se bucura de roadele unei munci comune. Mesele în familie nu ţin doar de hrănire; ele sunt fundamentale pentru viaţa de familie. Să privim la Evanghelii. Isus foloseşte mesele pentru a marca evenimente importante din viaţa Sa şi pentru a da cele mai importante învăţături ale Sale. De exemplu, prima Sa minune publică a avut loc la o masă. La masa de nuntă din Cana, mirele şi mireasa nu mai aveau vin.

Prima minune publică a lui Isus, la îndemnul Maicii Sale, a fost aceea de a face să continue masa schimbând apa în vin. Astfel, Cristos a binecuvântat căsătoria binecuvântând masa.

Miracolul înmulţirii pâinilor şi peştilor este un alt exemplu bun. Hrănind mulţimile, Domnul nostru a ales acest moment pentru a revela faptul că El este Pâinea Vieţii, că trupul Său este hrană adevărată şi că sângele Său este băutură adevărată. Domnul nostru a revelat unul dintre cele mai profunde adevăruri teologice ale sale - misterul transubstanţierii - la o masă. În plus, El a instituit sacramentul la care acest adevăr se aplică direct, Euharistia, în timpul Cinei celei de Taină. Astfel, Liturghia se

Lumea Catholica, septembrie 2008

45

aseamănă cu o masă în familie, confraţii noştri catolici fiind fraţi şi surori în Cristos. Stând în jurul mesei şi împărţind o mâncare bună, în special una pe care familia a pregătit-o împreună, ajută la construirea unei căsătorii puternice şi a unei vieţi de familie puternice.

Să vorbească împreună "Nu am mai comunicat". Acesta este de departe cel mai des întâlnit răspuns când în tribunal cei doi sunt întrebaţi de ce a eşuat căsătoria lor.

Comunicarea este cheia fiecărei căsătorii. Prin comunicare, soţii îşi spun "Te iubesc", descoperă fiecare nevoile şi dorinţele celuilalt, învaţă ce îi place şi ce nu îi place celuilalt. Când comunicarea se năruieşte, căsătoria începe să se clatine. Cel mai bun exemplu pe care mi-l amintesc vine nu din tribunal, ci din campania unui politician pro-life care mi-a cerut ajutorul pentru strategia lui de comunicare. Primul lucru pe care l-am sfătuit să îl facă a fost să ia cel puţin o jumătate de oră pe zi din programul de campanie pentru a comunica cu soţia lui.

Petrecând 18 ore pe zi în atenţia publică, mergând din uşă în uşă, încurajând lucrătorii din campanie şi pregătindu-se pentru dezbaterile de la primărie, căsnicia lui avea de suferit. Soţia lui era copleşită pentru că trebuia să îşi asume toate responsabilităţile legate de copii şi casă, având în acelaşi timp o slujbă cu normă întreagă. Ea dorea să stea de vorbă cu soţul când acesta ajungea acasă noaptea târziu, dar el se târa în pat şi adormea. Era întotdeauna prea ocupat sau prea obosit pentru a-şi face timp pentru soţia lui până când, într-o seară târziu, când a ajuns acasă a descoperit că ea schimbase încuietorile. "Am nevoie să mă ajuţi să scriu un discurs pentru presă", mi-a spus el în dimineaţa următoare. "Nu îmi pasă cum se încheie, dar primele rânduri trebuie să fie următoarele: 'Îmi iubesc soţia. O iubesc mai mult decât orice pe pământ. Ştiu că nu sunt bun la a-mi exprima sentimentele, dar mai degrabă aş pierde campania decât să o pierd pe ea'".

Discursul a ajuns pe prima pagină a ziarului local. A devenit subiect de discuţie în cafenele, şi poziţia lui în sondaje a început să crească. Mai important, când soţia lui a văzut ziarul, a intrat în biroul de campanie, şi-a privit soţul în ochi şi i-a spus, în faţa voluntarilor: "De ce nu mi-ai spus aceste lucruri înainte? Mi-am stabilit în această dimineaţă o întâlnire

46

Lumea Catholica, septembrie 2008

pentru a cere divorţul". "Am presupus că ştii cât de mult te iubesc", a răspuns prietenul meu. "De aceea candidez. Nu îmi place faptul că guvernul distruge căsătoria şi familia. Vreau ca şi copiii noştri să aibă ceea ce avem noi atunci când vor creşte mari. Dacă te gândeşti serios la divorţ, părăsesc acum campania".

De atunci, candidatul nu a mai presupus că soţia ştie ce este în inima lui.

De atunci înainte, şi-a luat zilnic timp din campanie pentru a se întâlni cu ea la prânz sau pentru a-i cumpăra nişte flori. Uneori era doar o convorbire telefonică de două minute, pentru a-i cere să se roage pentru el şi pentru a-i spune ce mult apreciază stabilitatea pe care ea o asigură familiei. Mai important, i-a spus în fiecare zi că o iubeşte. Astăzi, amândoi predau abilităţi de comunicarea cuplurilor de logodnici sau de tineri căsătoriţi. Ei arată cum lipsa de comunicare aproape că le-a distrus căsnicia, şi cum învăţând să comunice au adus binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei lor.

Să se joace împreună Unul dintre primele tipare pe care le-am remarcat în tribunalele matrimoniale priveşte adulterul: cea de-a treia persoană era de obicei un coleg sau o colegă de serviciu, şi relaţia adulteră începea de obicei după o perioadă în care orarul de muncă al soţilor nu se potrivea. Când o persoană petrece mai mult timp cu un coleg sau o colegă de serviciu decât cu partenerul de viaţă, devine mai simplu să se relaţioneze cu colegul/colega. Şi invers, cele mai puternice căsătorii sunt acelea în care soţii îşi fac timp unul pentru celălalt. După comunicarea cu Dumnezeu şi comunicarea între ei, este important ca cuplurile să se joace împreună. De aceea ambele cupluri de bunici ai mei au avut căsnicii puternice.

Ca şi copil, îmi petreceam în fiecare an câte o săptămână din vacanţa mea de vară cu fiecare cuplu de bunici ai mei. Bunicii din partea mamei erau din înalta societate, cu rădăcini protestante britanice, în timp ce bunicii din partea tatălui muncitori, catolici, şi imigranţi. Lucru pe care îl aveau însă în comun era că nici unii nici alţii nu aveau televizor în camera de zi. Ţineau televizorul într-o cameră mai mică, izolată. Bunicii îşi aranjaseră camera de zi astfel încât canapelele şi fotoliile să formeze un semicerc în jurul şemineului. Acelaşi lucru este valabil pentru aranjarea camerei de zi

Lumea Catholica, septembrie 2008

47

a bunicilor soţiei mele, şi a multor cupluri în vârstă pe care le-am întâlnit în viaţa mea.

Câţiva ani mai târziu, un preot mi-a explicat că această aranjare te constrânge să te uiţi la persoana care stă faţă în faţă cu tine. Acest fapt conduce la conversaţie, la a juca diverse jocuri, la a spune poveşti, şi alte activităţi în familie. Pe scurt, în loc să vegeteze în faţa televizorului, bunicii mei îşi petreceau serile distrându-se. Căsnicia noastră este asemenea vieţii noastre spirituale: cu cât depunem mai mult efort în ea, cu atât mai mult Dumnezeu poate să lucreze cu harul Său. În mod similar, cu cât petrecem mai mult timp cu soţul sau cu soţia, cu atât aflăm mai multe despre el sau despre ea, cu atât deschidem mai mult căsnicia faţă de binecuvântarea lui Dumnezeu. Astfel este important ca cuplurile să găsească activităţi în care se pot relaxa şi distra împreună. Aceste jocuri pot fi legate chiar şi de treburile casnice.

Să se ţină de mâini "Să nu vă mai prind vreodată că faceţi aceasta", a spus pr. Joe. Am tresărit.

Soţia mea şi cu mine, proaspăt căsătoriţi, priveam apusul de soare stând pe faleză. Pr. Joe, canonist din Fraternitatea Preoţească a Sf. Petru, venise pe furiş în spatele nostru. "Că facem ce, părinte?", am întrebat eu. "Că nu vă ţineţi de mână. Trebuie să vă ţineţi de mână în public. Altfel cum vor şti oamenii că sunteţi căsătoriţi şi că vă iubiţi?" Soţia mea a zâmbit. Îmi spusese acelaşi lucru cu câtva timp înainte în acea seară, şi eu râsesem. Îmi începeam a doua zi munca la tribunal şi ţinutul de mână era ultimul lucru la care îmi stătea gândul.

Acum ştiu mai bine. Lipsa semnelor vizibile de afecţiune poate fi aproape întotdeauna remarcată în căsniciile cu probleme. Mi-am petrecut următoarea lună citind mărturii care declarau că cuplul nu se ţinea niciodată de mână, nu se săruta niciodată şi nu îşi arăta niciodată afecţiunea în public. După şapte ani, pot să confirm că martorii în cazul unei căsnicii eşuate vorbesc cel mai adesea despre lipsa afecţiunii vizibile.

Afecţiunea este importantă deoarece Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe fizice, cu capacitatea de a simţi. Adesea, o îmbrăţişare este mai convingătoare pentru partenerul nostru decât simplele cuvinte. Afecţiunea permite unui cuplu să îşi exprime fizic iubirea reciprocă.

48

Lumea Catholica, septembrie 2008

Afecţiunea nu trebuie confundată cu relaţiile sexuale. Actul conjugal este o expresie fizică a iubirii care trebuie să fie limitată la intimitatea patului marital. Afecţiunea, pe de altă parte, cuprinde toate expresiile iubirii fizice dintre doi soţi - inclusiv pe acelea potrivite în public. Ţinutul de mână, îmbrăţişarea, sărutul la întâlnire şi la despărţire întăresc o căsătorie.

Aceste mici gesturi de afecţiune permit unui cuplu să îşi reafirme iubirea reciprocă, reamintindu-le jurămintele care au condus la legământul lor.

Prin aceste acţiuni, cuplul dă mărturie publică despre iubirea lor, despre relaţia lor şi despre harul lui Dumnezeu în vieţile lor.

Căsătoria este o instituţie minunată. Prin legământul căsătoriei, un bărbat şi o femeie sunt aduşi împreună pentru a se iubi unul pe celălalt. Căsătoria formează baza unităţii familiei şi a societăţii. Când atât soţul cât şi soţia sunt botezaţi, căsătoria este şi un sacrament, adică devine un izvor al harului lui Dumnezeu. Aşadar, faceţi-vă timp pentru a vă ruga împreună, a lua masa împreună, a sta de vorbă, a vă juca împreună şi a vă ţine de mână! Merită.

Lumea Catholica, septembrie 2008

49

Pr. Dietzen răspunde Autor: pr. John J. Dietzen Traducător: Radu Capan Biblia este normă de credinţă - Ni se spune că Biblia, Vechiul şi Noul Testament, este "normativ" pentru credinţa creştină. Ce înseamnă aceasta? Catolicii, şi cred că şi alţi creştini, acceptă anumite adevăruri sau doctrine ce nu se găsesc în Biblie, precum Adormirea Maicii Domnului sau Neprihănita ei Zămislire. Dacă este adevărat, cum putem să spunem că Biblia este "normă" pentru religia noastră?

- Constituţia despre Revelaţia Divină (Dei Verbum), promulgată de Conciliul Vatican II, afirmă că Biserica a privit şi va privi mereu Scriptura, alături de Tradiţie, ca regulă supremă de credinţă. "Întreaga propovăduire a Bisericii", se spune în acel document, "ca şi religia creştină însăşi, trebuie să fie hrănită şi călăuzită de Sfânta Scriptură". Biblia, cu alte cuvinte, este o prezenţă care ne ajută în înţelegerea şi primirea revelaţiei lui Dumnezeu, a ceea ce Dumnezeu a dorit să ne înveţe pentru mântuirea noastră (nr. 21). Aceasta vrea să însemne faptul că Scriptura este normativă pentru credinţa creştină. Spus altcumva, înseamnă că nici o învăţătură creştină nu poate să contrazică Biblia, ceea ce nu este totuna însă cu a spune că orice învăţătură creştină autentică trebuie să se regăsească în Biblie.

Dacă Scriptura este, aşa după cum credem noi, cuvântul lui Dumnezeu transmis nouă în limbaj uman sub călăuzirea Duhului Sfânt, atunci această Scriptură este fără eroare. Interpretată corect, nu poate să existe vreo contradicţie între Scriptură şi vreo învăţătură definitivă a Bisericii, care prin definiţie noi credem că este de asemenea inspirată de acelaşi Duh Sfânt. Din moment ce Sfânta Scriptură a fost scrisă sub îndrumarea Duhului Sfânt, credem şi că ea trebuie citită şi interpretată sub aceeaşi

50

Lumea Catholica, septembrie 2008

călăuzire a Duhului. Trei criterii sunt în general indicate pentru a garanta o astfel de interpretare. Mai întâi interpretarea trebuie să reflecte unitatea şi conţinutul întregii Biblii. În al doilea rând, trebuie să fie în acord, în armonie cu Tradiţia vie a întregii Biserici, din moment ce Duhul Sfânt o inspiră şi o sprijină constant de-a lungul secolelor. În fine, în al treilea rând, interpretarea trebuie să respecte ceea ce numim "analogia credinţei", coerenţa şi armonia care există între diferite învăţături de credinţă. Încă o dată, o învăţătură creştină nu poate contrazice o altă învăţătură - altfel una dintre ele este greşită.

Ceva similar se poate spune şi despre adevăruri vizavi de care cineva ar putea obiecta spunând: "Unde găsim acest lucru susţinut în Biblie?" Dacă nu contrazice ce este în Biblie şi dacă în general îndeplineşte criteriile de interpretare - cu alte cuvinte este coerentă cu celelalte învăţături de credinţă, e consecventă cu tradiţia vie a creştinismului şi nu este în conflict cu conţinutul sau unitatea Bibliei - atunci o învăţătură particulară poate să fie acceptată fără să violeze rolul normativ pe care Sfânta Scriptură îl joacă în religia creştină. Aceasta s-a întâmplat desigur frecvent în istoria creştinismului. Explicarea locului Scripturii în Biserică poate fi găsită ceva mai pe larg în documentul amintit (în special în secţiunile 12 şi 21) şi în articolul despre Scriptură din Catehismul Bisericii Catolice.

Formele literare biblice - Sunt sincer sătul să tot aud că Biblia este plină de alegorii şi parabole.

Dacă cuvântul lui Dumnezeu nu se potriveşte conceptului vostru secular şi ştiinţific despre lume şi despre Dumnezeu, nu îl răstălmăciţi pe ici pe colo. Sau nu credeţi că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu?

- Îmi pare rău că sunteţi sătul şi obosit să auziţi aceasta, dar adevărul este că mare parte din Biblie este formată din alegorii şi parabole. Plus poezii, scurte ficţiuni, discursuri, fabule şi numeroase alte forme de literatură.

Desigur, sunteţi liber să credeţi ce doriţi despre Biblie, chiar să o luaţi ca pe o istorie valabilă cuvânt cu cuvânt, dacă veţi reuşi aşa ceva. Învăţătura Bisericii este însă clară: adevărul pe care Biblia îl exprimă se găseşte în semnificaţia pe care autorii sacrii au avut-o în vedere atunci când au scris o anume parte din Scriptură. Iar pentru a ajunge la acel adevăr, cititorul trebuie să investigheze dacă scriitorul a relatat nişte fapte istorice, ori e o

Lumea Catholica, septembrie 2008

51

fabulă cu învăţăminte morale, ori o poezie, o relatare de război, o istorie fictivă, nişte documente legale, alegorii sau altceva. Doar atunci descoperim cel mai bine ceea ce Dumnezeu are să ne spună. Îmi place exemplul cu George Washington şi cireşul*. Adevărul despre această istorie nu stă în fapte, ci în ceea ce ne spune despre George. Dacă un istoric ar demonstra cândva că nu a existat nici un cireş lângă casa sa în copilărie, răspunsul nostru ar fi: ei şi? Povestea nu este cu adevărat despre cireş, ci despre onestitate, integritate şi nobleţea caracterului primului nostru preşedinte. Mai mult, omul care crede că istoria este despre cireşi şi horticultură pierde întreg sensul ei. Similar, cititorul care crede, de exemplu, că istoria lui Iona este în principal despre un om înghiţit de o balenă şi despre o furtună pe mare pierde sensul real al povestirii (vezi articolul "Profetul Iona a fost înghiţit de o balenă?" din acest număr - n.t.). Cine înţelege adevăratul mesaj nu mai este interesat dacă Iona a stat o oră sau trei zile în balenă, nici măcar dacă Iona a existat sau nu. După cum învaţă Conciliul Vatican II, prin toate formele literare folosite, "cărţile Scripturii transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre" (Dei Verbum, nr. 11).

Acest adevăr din scrierile sacre este în limbaj uman şi de aceea este limitat. Trebuie căutat prin multă rugăciune, pricepere şi o credinţă ancorată în Tradiţia Bisericii Catolice. Unul dintre cele mai exhaustive şi mai atent nuanţate documente despre interpretarea Bibliei în Biserică a fost dat în 1993 de către Comisia Pontificală Biblică (chiar cu numele de "Interpretarea Bibliei în Biserică"). Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, se spune în document, "Dumnezeu s-a folosit de toate posibilităţile limbajului uman, acceptând în acelaşi timp faptul că cuvântul Său va fi supus constrângerilor provocate de limitele acestui limbaj.

Respectul potrivit pentru Scriptura inspirată cere asumarea întregii munci necesare pentru a ajunge la înţelegerea semnificaţiei ei" (din Concluzie). Înţelegerea cuvântului scris al lui Dumnezeu este evident de o importanţă esenţială pentru catolici. Cei cu adevărat interesaţi de ce învaţă Biserica despre acest subiect ar putea citi cele două texte deja amintite.

Este Biblia doar pentru experţi?

52

Lumea Catholica, septembrie 2008

- Aţi menţionat că în citirea Bibliei este important să avem o idee despre ce a intenţionat scriitorul atunci când a redactat o anumită carte şi despre cum o înţelegeau oamenii atunci. Cum se poate aştepta aşa ceva de la o persoană simplă? Ar trebui oare să nu citim Biblia dacă nu avem aceste cunoştinţe avansate?

- Citirea Bibliei într-un spirit de rugăciune şi credinţă în cuvântul lui Dumnezeu este mereu bună şi rodnică. De fapt, cine se apropie de Scriptură cu o astfel de atitudine va câştiga mai mult decât cineva care este tobă de cunoştinţe biblice dar nu are credinţă. Dar un minim de informaţii despre contextul Bibliei şi al cărţilor ei poate să facă mai rodnică citirea Bibliei şi să prevină confuzia şi neînţelegerea. Din moment ce tot ce este acum în Biblie a fost scris într-o perioadă de mii de ani, este evident un avantaj să cunoşti ce fel de tip de scriere are fiecare carte, ori chiar anumite circumstanţe istorice ale vremii. Pentru a înţelege mai bine, gândiţi-vă la un ziar din 1950 care ajunge astăzi în mâinile unui bătrân şi ale unui tânăr. Ziarul va fi mai inteligibil şi mai semnificativ pentru omul care a trăit în acei ani decât pentru tânărul care ştie doar cuvintele ce le vede pe hârtie.

Biblia latină Vulgata - Ce ne puteţi spune despre Vulgata? Este ea una dintre cele mai importante Biblii catolice?

- În anul 400 d.C., nu exista încă o ediţie completă în latină a Bibliei, care să fie bazată pe limbile în care cărţile Scripturii au fost scrise iniţial.

Cărţile din ebraică (Vechiul Testament) fuseseră de mult timp traduse în greacă. Şi cea mai mare parte din Noul Testament a fost scris direct în greacă. Pentru a face Scriptura mai accesibilă, Papa Damasus (366-384) la însărcinat pe Sf. Ieronim, cel mai faimos specialist biblic al acelor vremuri, cu traducerea Bibliei în limba de zi cu zi a "oamenilor obişnuiţi" (în latină: vulgus). Astfel s-a ajuns la Vulgata. O ediţie revizuită a fost publicată în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, în 1986. În introducerea la noua ediţie, Papa spunea că ea oferă Bisericii un text în latină aliniat dezvoltării din domeniul studiilor biblice şi totodată un text mai bun pentru uzul liturgic.

Lumea Catholica, septembrie 2008

53

* George Washington şi cireşul Când George Washington era cam de şase ani, avea o secure jucărie ce îi era tare dragă şi cu care lovea aproape tot ce îi ieşea în cale. Într-o zi, pe când se plimba în grădină şi se amuza tăind parii de fasole ai mamei sale, a ajuns la un cireş tânăr, de care tatăl lui era foarte mândru. Şi-a încercat securea pe micul cireş şi l-a retezat. Mai târziu, tatăl lui a descoperit ce s-a întâmplat cu copăcelul lui favorit. A intrat în casă supărat şi a cerut să afle cine a fost persoana care a tăiat cireşul. Nimeni nu ştia nimic. La un moment dat în cameră a intrat George. "Fiule", i-a spus tatăl, "ştii cine mia distrus frumosul cireş din grădină?" Era o întrebare dificilă, iar George a stat descumpănit câteva clipe după care a spus: "Nu pot să mint, tată, ştii bine că nu pot să mint! Eu am tăiat micul cireş cu securea mea." Mânia a dispărut de pe faţa tatălui său, care l-a luat cu delicateţe în braţe şi i-a spus: "Fiule, faptul că nu te-ai temut să îmi spui adevărul valorează pentru mine cât o mie de copaci! Da, chiar dacă ei ar avea flori de argint şi frunze din aurul cel mai curat!"

54

Lumea Catholica, septembrie 2008

Profetul Iona a fost înghiţit de o balenă?

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Editura Sapientia Marele neascultător Cartea lui Iona, din Vechiul Testament, este, desigur, o operă foarte specială. Înainte de toate, pentru că nici o altă carte profetică nu conţine o profeţie aşa de scurtă cum este cea a lui Iona: este vorba numai de cinci cuvinte (în textul ebraic); în afară de aceasta, protagonistul său, Iona, a trăit o experienţă aşa de fantastică şi incredibilă, încât şi astăzi continuă să uimească pe cel care se apropie să o citească.

Cartea relatează că Dumnezeu i-a apărut într-o zi lui Iona şi i-a cerut să meargă să predice în oraşul Ninive (capitala regatului Asiriei), pentru ca locuitorii săi să se convertească şi să îşi schimbe viaţa. Totuşi, Iona, neascultând de porunca divină, a decis să ia o corabie şi să fugă cât mai departe posibil, unde Dumnezeu să nu-l găsească. Când corabia era în larg, s-a dezlănţuit o furtună teribilă care a scufundat-o: Iona a ajuns să fie înghiţit de un peşte enorm, care l-a ţinut în stomacul său timp de trei zile şi trei nopţi. În întunericul acelui stomac oribil, Iona l-a rugat pe Dumnezeu şi i-a părut rău de neascultarea sa; numai atunci, Dumnezeu a poruncit peştelui să-l vomite pe profet şi să-l ducă nevătămat pe uscat.

După ce a trecut experienţa neobişnuită, Iona l-a văzut din nou pe Dumnezeu care i-a apărut şi i-a reînnoit cererea de a merge şi de a predica în Ninive. De această dată, el n-a putut să refuze. A mers şi a predicat în oraşul asirian şi a avut atâta succes din acea experienţă, încât

Lumea Catholica, septembrie 2008

55

însuşi regele asirian a dat poruncă tuturor locuitorilor să se convertească şi să creadă în Dumnezeu.

Trebuie să amintim că, în cadrul culturii occidentale, sunt puţine personaje biblice care s-au bucurat de succes mai mare decât profetul Iona. De fapt, el a reprezentat un izvor iconografic foarte viu, mai ales din partea creştină, încă de la originile Bisericii primare; în afară de aceasta, a influenţat o parte din literatura modernă şi acţiunea sa a fost luată chiar ca tip al unei experienţe deosebite din partea ştiinţelor psihologice.

Profet sau bufon?

Multe secole s-a crezut că această relatare era istorică, mai ales pentru că un profet, numit Iona, a existat efectiv în jurul anului 750 î.C. (2Rg 14,25).

Totuşi, analizând cartea, descoperim în ea multe erori, incoerenţe şi fantezii, încât se pune serios la îndoială istoricitatea sa.

1) Personajul identificat cu numele de Iona, care a trăit în secolul al VIIIlea î.C, a fost un profet foarte important pentru istoria ebraică, aşa încât Biblia îl aminteşte cu admiraţie (2Rg 14,25-27). În schimb, personajul care apare în Cartea lui Iona descrie o figură ridicolă şi grotescă, un individ care, cu mentalitate infantilă, merge în căutare de necazuri şi încearcă să facă totul contrar cu ceea ce îi cere Dumnezeu.

2) În epoca profetului Iona, capitala Asiriei nu era deloc Ninive, aşa cum povesteşte relatarea, ci Assur. Prin urmare, în Ninive nu exista nici un rege care să poată porunci convertirea ninivitenilor.

3) În acel timp, regele nu era numit "regele din Ninive" (cum spune tot relatarea), ci "regele din Asiria" (aşa cum citim pe bună dreptate în 2Rg 18,17-35). Rezultă că, atunci când a fost scrisă această carte, Ninive nu mai exista deja şi autorul său nu-şi amintea de titlul oficial al monarhului.

4) Este imposibil ca, în acel timp, un profet evreu să poată intra cu atâta uşurinţă în capitala asiriană şi să predice împotriva ei şi împotriva zeilor săi.

56

Lumea Catholica, septembrie 2008

5) Cartea afirmă că toţi locuitorii din Ninive, de la rege şi până la ultimul supus, s-au convertit la Dumnezeu: în realitate, dacă un popor sângeros şi feroce ca asirienii s-ar fi convertit la Dumnezeul lui Israel, acest lucru ar fi fost un fapt nemaiauzit şi ar fi lăsat măcar o urmă în documentele asiriene sau în alte cărţi ale Bibliei. În schimb, nu avem nici o referinţă cu privire la această convertire fantomatică.

6) Se spune că Ninive era "un oraş foarte mare, îţi trebuiau trei zile ca să-l străbaţi" (3,3). Conform calculelor efectuate de arheologi, aceasta înseamnă că oraşul trebuia să aibă circa 45 km în diametru: în realitate, săpăturile au demonstrat că perimetrul zidurilor oraşului Ninive era doar de 12 km, nu de circa patru ori pe atât.

Un misionar laş Toate aceste reflecţii, aproape în întregime incontestabile, i-au făcut pe cercetători să nu considere Cartea lui Iona o relatare istorică, ci un fel de mic roman, o naraţiune imaginară (după stilul parabolelor lui Isus), compusă pentru a transmite şi, mai ales, pentru a da mai departe o învăţătură religioasă. Citită în mod critic, pentru a spune aşa, este vorba de o relatare magnifică, o mică bijuterie a literaturii ebraice, plină de simţul umorului şi cu o ironie fină, ce conţine unul dintre mesajele cele mai emoţionante şi tulburătoare ale acelei literaturi care se pot citi vreo dată.

Istoria începe foarte serios. Într-o zi, Dumnezeu îi apare lui Iona şi îi porunceşte: "Ridică-te, mergi la Ninive, marele oraş, şi vesteşte acolo că răutatea lor a ajuns până la mine" (1,1). Începând de aici, istoria îşi pierde tot sensul său real şi devine în mod clar imaginară, datorită şi faptului că profetul ia o decizie: se ridică şi pregăteşte bagajele... dar ca să fugă de Dumnezeu! În loc să meargă la Ninive (în Orient), ia o corabie şi fuge la Tarşiş (în Spania), adică face exact contrarul a ceea ce i-a cerut Dumnezeu.

Aşadar, am aflat că Dumnezeu îi încredinţează lui Iona misiunea de a vesti locuitorilor din Ninive mesajul mântuirii. În realitate, Dumnezeu a întâmpinat mereu o anumită rezistenţă din partea profeţilor săi. Totuşi, Iona este primul profet rebel. El nu este dispus să ducă acea chemare la

Lumea Catholica, septembrie 2008

57

convertire unui popor străin şi duşman al Israelului. În fond, el nu acceptă uşurinţa cu care Dumnezeu oferă convertirea. El cunoaşte inima lui Dumnezeu, iar inima lui Dumnezeu se loveşte mereu de dreptatea omului.

Vom înţelege toată această acţiune încurcată, şi chiar mai multe, abia la sfârşitul cărţii: pentru moment, este suficient să ştim că nucleul refuzului lui Iona este că el îi urăşte profund pe acei păgâni niniviteni şi pentru nimic în lume nu vrea ca ei să se convertească şi să se salveze de la pedeapsa divină pe care o merită în virtutea religiei lor idolatre (4,2). Iona vrea un Dumnezeu bun în totalitate pentru el însuşi şi pentru poporul său (israeliţii), dar un Dumnezeu teribil şi răzbunător faţă de celelalte popoare. Îl deranjează enorm faptul că lui Dumnezeu îi este milă de străini, şi în loc să împărtăşească iubirea lui Dumnezeu cu nişte duşmani aşa de vrednici de dispreţ, el preferă să fugă de Dumnezeu, preferă să-l piardă... şi să se piardă!

Convertiri involuntare Nu este deloc adevărat că pentru Iona este uşor să fugă de Dumnezeu. În timp ce corabia navighează spre Tarşiş, se dezlănţuie o furtună teribilă şi ambarcaţiunea este în pericol de a se scufunda. Marinarii prăpădiţi (toţi păgâni), disperaţi din cauza acelei situaţii de pericol, încep să se roage fiecare la propriul zeu. Între timp, unde se află Iona, unde e cel care este cauza reală a acelei tragedii? Nici mai mult, nici mai puţin, în capătul corăbiei, dormind liniştit, fără să se îngrijoreze de nenorocirea momentului tragic (1,5).

Marinarii îl trezesc şi îi cer să-l roage şi el pe Dumnezeul său pentru a face ca furtuna să se potolească; însă deoarece nu se întâmplă nimic, aceiaşi marinari decid să tragă la sorţi pentru a afla care dintre ei trebuie să fie considerat vinovat pentru o asemenea nenorocire. Sorţii cad chiar pe Iona: aceia îi cer să-şi dezvăluie identitatea şi Iona răspunde cu o frumoasă mărturisire de credinţă: "Sunt evreu şi îl venerez pe Dumnezeul cerului, care a făcut marea şi pământul" (1,9). O ironie fină a autorului sacru: Iona mărturiseşte credinţa sa în Iahve chiar în timp ce fugea şi nu voia să ştie de Dumnezeul său!

58

Lumea Catholica, septembrie 2008

Echipajul îl presează pe protagonistul nostru: "Ce trebuie să facem cu tine, ca să se calmeze marea?" Şi Iona le dă soluţia: "Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare". Cu toate că sunt păgâni, acei marinari nu sunt chiar aşa de răi cum am putea să credem. Ei vor să-l salveze pe Iona de la o moarte crudă, de aceea, încep să vâslească cu toate forţele, încercând să ajungă la mal; însă, deoarece orice efort al lor este inutil, ei decid să facă ceea ce soarta a predestinat. Imediat ce Iona a căzut în apă, furtuna s-a potolit. Navigatorii, uimiţi în faţa acestui miracol, recunosc puterea lui Iahve, Dumnezeul lui Iona: se convertesc la el, îi aduc un cult adecvat şi îi fac promisiuni. Fără să fi voit în mod direct, Iona a convertit echipajul navei! Dacă ar fi ştiut, profetul xenofob şi-ar fi blestemat soarta...

Vomitatul peştelui Autorul sacru rezervă cititorului noi surprize. Imediat ce Iona este aruncat în mare "Domnul a stabilit ca un peşte mare să-l înghită şi Iona a rămas în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi" (2,1). Acest peşte a provocat multe probleme cercetătorilor Bibliei, care multe secole şi-au pus, printre multe altele, aceste întrebări: Ce specie de peşte a fost acela?

Cum a putut supravieţui Iona în pântecele acelui peşte cu dimensiuni aşa de mari? Cum a putut Iona să se elibereze de peşte fără să sufere nici o daună? În realitate, toate aceste probleme dispar din moment ce nu-l considerăm pe Iona un personaj istoric, ci o figură imaginară. Aşa încât nu avem probleme să admitem că în pântecele peştelui Iona intonează o cântare lui Dumnezeu, o rugăciune de eliberare (2,3-11). Chiar atunci, Dumnezeu porunceşte peştelui să se apropie de o plajă şi să-l vomite pe profet care, sănătos şi teafăr, trebuie totuşi să se confrunte cu o situaţie alarmantă.

Pocăinţă şi pentru animale Am ajuns la jumătatea cărţii. Cât timp s-a pierdut din cauza neascultării lui Iona şi cât de mult întârzie împlinirea planului de mântuire din cauza profetului leneş? Este momentul în care Iahve îi vorbeşte pentru a doua oară lui Iona: "Ridică-te, mergi la Ninive, marele oraş, şi vesteşte-le ceea ce îţi voi spune eu" (3,1-2). La acest nou apel, profetul nu se poate preface că n-a auzit nici o poruncă. El se ridică şi, în sfârşit, pleacă spre Ninive.

Lumea Catholica, septembrie 2008

59

Când ajunge în oraş, vede că este vorba de un loc foarte mare. Este nevoie de trei zile de drum pentru a traversa oraşul; totuşi, Iona merge doar o singură zi, pentru că nu are nici o intenţie să-şi angajeze forţele peste măsură în favoarea predicării pentru niniviteni; mai mult, el proclamă un mesaj foarte scurt: "Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus" (3,4).

Pentru lumea aceea, el nu clarifică cine este Dumnezeul care anunţă pedeapsa, nici de ce s-a supărat acel Dumnezeu, nici ce trebuie ei să facă pentru a se converti: profetul se comportă ca şi cum ar vrea cu orice preţ să eşueze misiunea care îi fusese încredinţată.

Trebuie să admitem că a fost imposibil ca ninivitenii să se convertească în faţa unui personaj aşa de neobişnuit, dar, mai ales, să-şi poată deschide inimile lui Iahve numai graţie unui avertisment aşa de grăbit şi incomplet. Însă, deoarece avem de-a face cu o lume "fantastică", este clar că în istoria noastră nimic nu este cu neputinţă; de aceea, iată că vine minunea: toţi ninivitenii, de la rege până la ultimul supus, cu un răspuns pe care l-am putea defini spectaculos, au crezut în Dumnezeu, au făcut pocăinţă, au obligat până şi animalele să postească (nu le-au păscut, nici nu le-au dat de băut timp de patruzeci de zile) şi întregul oraş s-a convertit (3,5-9).

După câte se pare, Iona a făcut rău calculele sale şi dispreţuitul popor din Ninive, model de cruzime şi de corupţie, duşman îndârjit al Israelului, a ajuns să creadă în Dumnezeu şi să adore numele său. Desigur că lui Dumnezeu, văzând acest rezultat neaşteptat, "i-a părut rău de prezicerile de rău pe care le făcuse împotriva lor şi nu le-a mai îndeplinit" conform planurilor sale precedente (3,10).

Harul lui Dumnezeu, necazul lui Iona În istoria oricărui alt profet, succesiunea tuturor acestor evenimente în oraşul Ninive ar fi reprezentat un succes extraordinar; în schimb, nu este cazul lui Iona. În faţa convertirii ninivitenilor, el se supără tare pe Dumnezeu, mai ales pentru că i-a iertat pe acei păgâni (4,1-4). Alţi profeţi (ca Ieremia sau Ilie) ar fi voit să moară dacă misiunea lor nu ar fi avut succes; dimpotrivă, Iona vrea să moară pentru că... misiunea sa a avut succes prea mare şi, în cele din urmă, un rezultat neaşteptat! Supărat şi amărât, profetul iese din Ninive şi găseşte refugiu într-un cort, la marginea oraşului, pentru că doreşte să vadă ce se întâmplă cu oraşul,

60

Lumea Catholica, septembrie 2008

pentru că încă mai reuşeşte să creadă în inima sa că Dumnezeu ar putea totuşi să realizeze vechea sa ameninţare împotriva acelui popor infam.

Dumnezeu pune la cale o strategie care îl învaţă definitiv pe profetul prăpădit ceea ce nu a voit să înţeleagă nici măcar în faţa faptelor evidente.

Chiar în noaptea în care are loc evenimentul convertirii, face să crească aproape de cortul lui Iona o plantă de ricin. Dimineaţa, când Iona se scoală şi o vede, se bucură pentru că poate să găsească sub el un adăpost potrivit împotriva căldurii; se pare că prezenţa acestei plante aproape l-a făcut să uite de evenimentul Ninive. Însă, în zorii celei de-a doua zile, Dumnezeu trimite un vierme ca să roadă rădăcinile ricinului, până când acesta se usucă şi moare. Sărmanul Iona, amărât din cauza uscării plantei care îi dădea răcorire, cade într-o stare depresivă şi reînnoieşte sentimentele sale de moarte (4,5-8).

Nelinişte din cauza unei plante Am ajuns la ultima scenă din carte: este cea mai importantă şi este aceea care revelează nivelul cel mai profund al întregii relatări: "Ţi se pare drept să fii aşa de mânios din cauza unei plante de ricin?", acesta este răspunsul lui Dumnezeu. Iona, cu un ton secat, nu se teme să răspundă: "Da, este drept; sunt aşa de mânios, încât invoc moartea". Replica lui Dumnezeu nu se lasă aşteptată: "Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej pentru care nu teai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit. Dar mie cum să nu-mi fie milă de cetatea cea mare, Ninive, cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace?" (4,9-11).

Nu vom şti niciodată ce a răspuns Iona, deoarece cartea se termină aici. În realitate, răspunsul lui Iona nu are nici o importanţă, deoarece - aici este adevăratul mesaj al cărţii - întrebarea lui Dumnezeu nu este deloc adresată numai lui Iona (care este un personaj imaginar), ci tuturor celor care citesc cartea: îndeosebi poporului evreu. Şi lecţia este foarte clară: Dumnezeu iubeşte toate creaturile sale în mod egal şi nu face nici o diferenţă între ele. Dumnezeu nu iubeşte numai Israelul, ci toate celelalte naţiuni şi pe străini, îndeosebi pe păgâni, adică pe cei care încă nu l-au cunoscut.

Lumea Catholica, septembrie 2008

61

O carte pentru a protesta Pentru a înţelege pe deplin sensul acestei relatări fantastice, trebuie să ţinem cont de un ultim detaliu: data la care a fost scrisă cartea; era prin anul 400 î.C. În acea epocă, izraeliţii dezbăteau între ei o mare chestiune.

Graţie predicii unui profet pe care noi am învăţat să-l numim "DeuteroIsaia", un personaj care a trăit prin anul 500 î.C, ei au ajuns, în sfârşit, la convingerea că Iahve era unicul Dumnezeu existent în toată lumea. Până atunci, ei crezuseră că fiecare popor avea propriul zeu şi că fiecare zeu veghează asupra poporului său. Totuşi, acel "Deutero-Isaia" le revelase că nu exista alt Dumnezeu în afară de Iahve în tot universul, dar, mai ales, că toate popoarele care existau (egipteni, babilonieni, perşi, greci etc), toate au fost create de acelaşi Dumnezeu, Iahve.

Această reflecţie a declanşat o altă chestiune: dacă Iahve era creatorul universal (aşa cum spunea Deutero-Isaia), el era şi mântuitorul universal?

Aceasta a fost o dilemă gravă în care s-au găsit israeliţii şi pe care au trebuit să o dezbată mulţi ani. Aşa s-a întâmplat că din dezbatere au apărut două tendinţe diferite: una, particularistă şi închisă, susţinea că Iahve se preocupă să mântuiască numai Israelul şi îi consideră pe păgâni ca necuraţi şi nevrednici de iubirea lui Dumnezeu, oameni care trebuie lăsaţi în voia soartei lor. Cealaltă, mai deschisă şi democratică, aşa cum am spune noi astăzi, afirma că iubirea divină nu avea margini şi nici nu punea limite rasiale şi, mai ales, că Dumnezeu are milă faţă de toţi oamenii, inclusiv fată de străini.

Pe baza acestei discuţii, un scriitor anonim a compus acţiunea fantastică a lui Iona: a făcut aceasta pen-tru a lăsa cititorului din toate timpurile lecţia că Dumnezeu se ocupă de mântuirea oricărei fiinţe umane create de el însuşi. În relatarea din Cartea lui Iona, profetul însuşi este icoana reprezentativă a gândirii celor care fac parte din primul grup (adică evreii radicali, extremişti), care pretindeau să nege acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, în timp ce Dumnezeu este imaginea celui de-al doilea grup de gânditori: o comunitate care voia să se deschidă la dialog cu străinii şi care susţinea că iubirea şi mântuirea divină erau universale.

Soare şi ploaie pentru toţi

62

Lumea Catholica, septembrie 2008

Am spus deja la început că Ninive, capitala teribilă a Imperiului Asirian, era dispărută de multe secole atunci când a fost scrisă Cartea lui Iona.

Totuşi, deoarece asirienii au fost un popor crud şi sângeros, o populaţie care i-a chinuit dur pe izraeliţi pentru multă vreme, Ninive a rămas în memoria Israelului ca simbol al imperialismului, al agresiunii şi al cruzimii maxime.

De aceea, Ninive nu era doar o imagine a păgânismului. Ninive, capitala asiriană, urâtă şi dispreţuită, îi simbolizează pe asupritorii şi exploatatorii din toate timpurile. Prin urmare, autorul cărţii nu a voit să spună doar că Dumnezeu iubeşte toate popoarele, nici că el se interesează şi de destinul păgânilor şi nici că vrea să arate misiunea universală. Mesajul de fond este şi mai dur de înţeles şi de acceptat: Dumnezeu îi iubeşte şi pe asupritori, pe exploatatori, pe agresori, pe cei cruzi; desigur că nu-i încurajează în semănarea Răului pe care ei o fac, dar este sigur că toţi oamenii ies din mâinile creatoare ale lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu este îndreptat mereu spre convertirea fiecărei fiinţe umane. În tradiţia şi în cultura ebraică, capabile să exagereze mânia fată de duşmanii naţiunii, era dificil de înţeles principiul mântuirii universale a lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, mesajul Cărţii lui Iona se află între doctrinele cele mai interesante şi evoluate ale Vechiului Testament. Este vorba de o cântare adusă vieţii, milostivirii şi iubirii divine, cu dimensiuni neaşteptate conform gândirii umane, o cântare adusă iubirii faţă de aproapele, comparabilă numai cu cuvintele pe care Isus le va spune patru secole după evenimentele lui Iona, atunci când va îndrăzni să le propună discipolilor săi: "Iubiţi pe duşmanii voştri... pentru că Dumnezeu face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (cf. Mt 5,45).

Pentru a încheia...

La o primă lectură, Cartea lui Iona pare doar o relatare fantastică, amuzantă şi plină de surprize. Nu se întâmplă în fiecare zi să întâlneşti un profet care se îmbarcă în direcţia opusă faţă de cea spre care a fost trimis; cât de mult surprinde faptul că un peşte înghite o persoană, că aceasta cântă un psalm în pântecele peştelui şi că peştele îl vomită, viu, pe plajă,

Lumea Catholica, septembrie 2008

63

după trei zile! Nu mai puţin minunată este atitudinea ninivitenilor în faţa anunţului distrugerii oraşului lor, făcut de un necunoscut abia sosit.

Mai mult decât surprinzătoare, este amuzantă supărarea lui Iona din cauza uscării unei plante de ricin. Sensul umoristic al cărţii face în aşa fel încât situaţiile neverosimile să se înmulţească şi, cu cât sunt mai neverosimile, cu atât sunt mai semnificative! Această naraţiune este o relatare, dar această relatare, cu contrastele şi ironia sa, interoghează în mod constant pe ascultător sau pe cititor. Ne provoacă în timp ce ne face să zâmbim.

Fără să ne dăm seama, ea pune în discuţie imaginea pe care o avem despre Dumnezeu, pentru a ne duce să descoperim adevăratul chip al lui Dumnezeu. După ce ne-a amuzat cu balena, cu nenorocirile sărmanului Iona, cu postul animalelor din Ninive şi cu supărarea naivă a profetului, ne rămâne întrebarea: Oare nu suntem cu toţii un pic ca Iona? Dumnezeul nostru corespunde imaginii pe care ne-o facem despre el?

Cartea lui Iona, în scurtimea sa, a fost mereu o carte deosebit de iubită în tradiţia creştină. Părinţii Bisericii au comentat-o; artiştii creştini s-au inspirat din istoria sa. Şi, înainte de toate, însuşi Isus s-a referit la ea în mod explicit. Chiar dacă este una dintre cărţile cele mai scurte din Vechiul Testament, este una dintre cele mai bogate şi luminoase ale revelaţiei lui Dumnezeu, "bogat în îndurare şi milostivire".

Figura lui Iona a interesat atâţia artişti încă din timpul catacombelor, deoarece creştinii au văzut în el un simbol al învierii şi mântuirii.

Dumnezeu l-a salvat pe profet de la moarte pentru a salva, prin el, un popor păgân. Dumnezeu l-a salvat pe Cristos, înviindu-l din moarte, pentru a salva, cu moartea şi învierea sa, toate popoarele pământului.

Iconografia din catacombe este o mărturie elocventă a impactului pe care Cartea lui Iona l-a avut în Biserica primară. Scena Bunului Păstor apare de o sută paisprezece ori; apoi, pe locul al doilea, apare Iona cu cincizeci şi şapte de reprezentări şi, pe locul al treilea, învierea lui Lazăr cu cincizeci şi trei.

Preluare din volumul 9 al seriei "Ce ştim despre Biblie".

64

Lumea Catholica, septembrie 2008

În acelaşi volum: - Ce spune Biblia despre iad?

- Ce spune Biblia despre originea diavolului?

- Cine a scris prima istorie a Israelului?

- Profetul Iona a fost înghiţit de o balenă?

- Cum s-au născut sectele religioase din epoca lui Isus?

- Isus a fost neascultător la vârsta de 12 ani?

- Care a fost prima minune săvârşită de Isus?

- Cine a înregistrat dialogul dintre Isus şi femeia samariteană?

- Când a coborât Duhul Sfânt asupra apostolilor?

- Cine a fost prezent în ziua de Rusalii?

- De ce permite Dumnezeu relele şi moartea?

- S-au realizat întotdeauna profeţiile profeţilor?

Lumea Catholica, septembrie 2008

65

66

Lumea Catholica, septembrie 2008

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro