Lumea Catholica, februarie 2009

2

Lumea Catholica, februarie 2009

Sumar: Miercurea Cenuşii: poarta de intrare în Postul Mare ......................... 3 Lawrence E. Mick

Martirii catolici ai Holocaustului ........................................................ 10 Matthew E.Bunson

Episcopul contra naziştilor ................................................................. 20 Joanna Bogle

Mietek, secretarul papal devenit Arhiepiscop de Lviv ..................... 28 Wlodzimier Rezdioch

"Congregatio Jesu": 400 de ani ........................................................... 32 Ecaterina Hanganu

Prim planuri pe chipul misterului ...................................................... 40 Timothy Verdon

Îngrijorări cu privire la folosirea fecundării artificiale .................... 45 pr. John Flynn

Cenzură şi creştinism .......................................................................... 50 pr. John Flynn

Părintele Mihai Kiss le răspunde copiilor ......................................... 55 pr. Mihai Kiss

De ce permite Dumnezeu relele şi moartea? .................................... 58 pr. Ariel Alvarez Valdes

Lumea Catholica, februarie 2009

3

Miercurea Cenuşii: poarta de intrare în Postul Mare Autor: Lawrence E. Mick Traducător: Radu Capan Sursa: AmericanCatholic.org Se ştie că una dintre zilele de peste an care strâng cei mai mulţi credincioşi este Miercurea Cenuşii. Deşi nu este o zi de sărbătoare obligatorie, mulţi oameni nu ar lăsa să treacă această zi fără să ajungă la biserică pentru a fi marcaţi pe frunte cu semnul crucii cu cenuşă. Chiar şi oamenii care vin rar la Biserică peste an fac efortul de a veni în Miercurea Cenuşii. Cum a devenit această practică o parte atât de importantă pentru atât de mulţi credincioşi? Cine a venit cu ideea acestui ritual destul de ciudat? Cum explicăm popularitatea murdăririi frunţii noastre cu cenuşă, pentru ca apoi să mergem toată ziua cu murdărie pe faţă? Cei care nu cunosc acest obicei al nostru ne arată spre frunte spunându-ne că ne-am murdărit, aşteptându-se ca noi să ne spălăm imediat, dar mulţi catolici poartă acea cenuşă întreaga zi.

Cenuşa în Biblie Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: "Fiica poporului Meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap" (Ieremia 6,26).

Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: "Este oare acesta un post

4

Lumea Catholica, februarie 2009

care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?" (Isaia 58,5). Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: "Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă" (Daniel 9,3).

Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. "Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă" (Iona 3,6). În cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: "Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului" (Iudita 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: "Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele" (1Macabei 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: "Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă" (Matei 11,21; Luca 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism.

Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La

Lumea Catholica, februarie 2009

5

începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie.

Ordinul Penitenţilor Se pare astfel că folosirea cenuşii la începutul Postului Mare este o extindere a folosirii cenuşii la cei care intrau în Ordinul Penitenţilor.

Această practică a caracterizat celebrarea Sacramentului Spovezii de-a lungul celei mai mari părţi a primului mileniu din istoria Bisericii. Cei care comiseseră păcate grave şi le mărturiseau Episcopului sau reprezentantului său şi primeau o penitenţă care trebuia îndeplinită întro perioadă de timp. După încheierea penitenţei, aceste persoane erau reconciliate de către Episcop printr-o rugăciune de iertare ce se făcea în mijlocul comunităţii. În perioada în care trebuiau să îşi îndeplinească penitenţele, penitenţii aveau adesea locuri speciale în biserică şi purtau haine specifice, care indicau statutul lor. Asemenea catecumenilor care se pregăteau pentru Botez, şi ei erau adesea scoşi din biserică după Liturghia cuvântului. Acest întreg proces semăna cu itinerariul de convertire al catecumenilor, deoarece Biserica vedea căderea în păcate grave după Botez ca un semn al faptului că persoana în cauză nu se convertise cu adevărat. Penitenţa era o a doua încercare de încurajare a acelei convertiri. De fapt Părinţii Bisericii primare numeau Spovada ca "al doilea Botez".

6

Lumea Catholica, februarie 2009

Postul s-a dezvoltat în Biserică pe măsură ce întreaga comunitate se ruga şi postea pentru catecumenii care se pregăteau pentru Botez. În acelaşi timp, acei membri ai comunităţii care erau deja botezaţi se pregăteau să îşi înnoiască la Paşti promisiunile de la Botez, alăturându-se astfel catecumenilor în căutarea aprofundării propriei convertiri. Era natural deci ca Ordinul Penitenţilor să se concentreze pe Postul Mare, Spovada fiind adesea celebrată în Joia Mare, pentru ca cei tocmai reconciliaţi cu Dumnezeu să poată să ia parte la liturgiile Triduumului. Cu Postul Mare ca o perioadă în mod evident centrată pe Botez, Spovada şi-a găsit de asemenea un loc aici.

Schimbarea înţelegerii Postului Mare Cu dispariţia catecumenatului din viaţa Bisericii, modul în care oamenii au înţeles perioada Postului Mare s-a schimbat. În Evul Mediu, accentul nu mai era atât de evident pus pe Botez. În schimb se sublinia foarte mult patima şi moartea lui Cristos. Arta medievală a reflectat această centrare tot mai mare pe suferinţele Mântuitorului; la fel şi pietatea populară.

Postul Mare a devenit un timp de recunoaştere a propriei noastre vine pentru păcatele ce au condus la patima şi moartea lui Cristos. Pocăinţa era astfel văzută ca o cale de evitare a pedepsei pentru păcat mai mult decât ca o cale de înnoire a angajamentelor baptismale.

Dispariţia treptată a Ordinului Penitenţilor a făcut ca în timp folosirea cenuşii să nu mai aibă legătură cu contextul originar. Accentul pus pe penitenţa personală şi pe Sacramentul Spovezii a continuat în Postul Mare, dar legătura cu Botezul nu mai era evidentă pentru majoritatea credincioşilor. Aceasta se reflectă în formula care a ajuns să fie asociată cu impunerea cenuşii: "Aminteşte-ţi că din ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!" Acest text evidenţiază mortalitatea noastră, fiind un îndemn la a lua în serios chemarea la pocăinţă, fără să se întrevadă prea mult vreo semnificaţie baptismală. Această subliniere a mortalităţi este în ton cu experienţa de viaţă din Evul Mediu, când ameninţarea cu moartea era mereu prezentă. Mulţi oameni mureau de foarte tineri, iar diferitele molime făceau moartea şi mai răspândită.

Miercurea Cenuşii după Conciliul Vatican II

Lumea Catholica, februarie 2009

7

Conciliul Vatican II (1962-65) a invitat la o înnoire a Postului Mare, prin redescoperirea străvechiului său caracter baptismal. Această redescoperire a fost în mod special promovată de refacerea catecumenatului cerut de Ritualul Iniţierii Creştine a Adulţilor (1972). Pe măsură ce catolicii interacţionau tot mai mult cu catecumenii în etapa finală a pregătirii lor pentru Botez, ei au început să înţeleagă Postul Mare ca o perioadă de pregătire baptismală şi de înnoire baptismală.

Dat fiind că Miercurea Cenuşii marchează începutul Postului Mare, este evident că şi pentru această zi a început redescoperirea dimensiunii baptismale. O aluzie ne-o dă a doua formulă ce se spune la impunerea cenuşii: "Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie". Deşi nu se menţionează explicit Botezul, această formulă ne aminteşte de promisiunile făcute la Botez, de a respinge păcatul şi de a ne mărturisi credinţa. Este o chemare clară la convertire, la acea mişcare de îndepărtare de păcat şi de apropiere de Cristos, pe care trebuie să o facem în mod repetat de-a lungul vieţilor noastre.

La început de Post Mare, Miercurea Cenuşii ne cheamă la un itinerar de convertire ce marchează toată această perioadă. În timp ce catecumenii intră în ultima etapă a pregătirii lor pentru Sacramentele pascale, noi suntem chemaţi să mergem alături de ei, pentru ca să fim pregătiţi să ne înnoim promisiunile baptismale la sosirea Paştilor.

Lecturile pentru Miercurea Cenuşii Lecturile din Miercurea Cenuşii subliniază această chemare la convertire.

Prima lectură din profetul Ioel este o chemare la întoarcerea la Domnul "cu post, cu plâns şi cu tânguire". Ioel ne aminteşte că Dumnezeu este "milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate, şi nu se bucură de pedeapsa pe care a trimis-o asupra voastră", invitându-ne astfel să fim încrezători în iubirea lui Dumnezeu în timp ce căutăm să ne înnoim viaţa cu Dumnezeu. Este important să observăm faptul că Ioel nu cheamă doar la convertirea personală. Apelul său este unul către tot poporul, aşadar el spune: "Sunaţi din trâmbiţă în Sion, rânduiţi un timp de post sfânt, chemaţi pe toţi la adunare! Strângeţi poporul, vestiţi o adunare sfântă; aduceţi-i pe bătrâni, strângeţi copiii, chiar şi pe pruncii de la sân!"

Intrând în acest timp de înnoire, noi ne unim cu întreg poporul lui

8

Lumea Catholica, februarie 2009

Dumnezeu, pentru că cu toţii avem nevoie de o continuă convertire şi suntem chemaţi să ne susţinem unii pe alţii pe acest drum. Imitându-i pe cei care se alăturau Ordinului Penitenţilor în trecut, noi toţi devenim o comunitate de penitenţi ce caută să se apropie tot mai mult de Dumnezeu prin pocăinţă şi înnoire.

Cu un ton diferit, dar nu mai puţin imperativ, Sf. Paul ne imploră în a doua lectură: "împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" "Acum", insistă el, "este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii". Timpul întoarcerii la Domnul este deci acum, în acest timp sfânt, chiar în această zi. Cât priveşte Evanghelia din Miercurea Cenuşii, ea ne dă sfaturi despre cum să acţionăm în timpul Postului Mare. Isus vorbeşte despre principalele trei discipline pentru această perioadă: pomana, rugăciunea şi postul. Toate aceste activităţi spirituale, ne învaţă Isus, trebuie să fie făcute fără dorinţa de a primi recunoaştere din partea altora. Ideea nu este că trebuie să ne rugăm doar singuri, nu şi în comunitate, de exemplu, ci că nu trebuie să ne rugăm pentru ca alţii să spună cât de sfinţi suntem. Acelaşi lucru se aplică şi postului şi operelor de caritate; ele nu trebuie să fie ascunse ci trebuie făcute din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, nu pentru a fi văzuţi de ceilalţi.

Există desigur o anumită ironie în folosirea acestei Evanghelii, care ne spune să ne spălăm feţele ca să nu arătăm oamenilor că postim, tocmai în ziua în care noi umblăm cu cenuşă pe frunte. Avem în fapt o nouă ocazie de a face ceea ce ne spune Isus: să nu participă la ritualuri religioase doar de ochii lumii. Noi purtăm cenuşa nu pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi înnoirea.

De la cenuşă la izvor Chemarea la convertirea continuă reflectată în aceste lecturi este şi mesajul cenuşii. Noi parcurgem Postul Mare de la cenuşă la izvorul baptismal. Ne "murdărim" feţele în Miercurea Cenuşii şi suntem curăţaţi în apele izvorului. Mai profund, îmbrăţişăm nevoia de a muri faţă de păcat şi egoism la începutul Postului Mare pentru ca să putem ajunge la viaţa deplină în Cel Înviat la Paşti. Când primim cenuşa pe frunte ni se aminteşte cine suntem. Ne amintim că suntem făpturi pământeşti

Lumea Catholica, februarie 2009

9

("Aminteşte-ţi că din ţărână eşti"). Ne amintim că suntem fiinţe muritoare ("şi în ţărână te vei întoarce"). Ne amintim că suntem botezaţi. Ne amintim că suntem pelerini într-un itinerar al convertirii ("Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie"). Ne amintim că suntem membre ale Trupului lui Cristos (şi "murdăria" de pe frunţile noastre va proclama această identitate şi altora). Înnoirea conştientizării a cine suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu reprezintă inima întregii experienţe a Postului Mare. Este atât de uşor să uităm, şi astfel cădem în obiceiuri păcătoase, în moduri de gândire şi de trai care sunt contrare voinţei lui Dumnezeu. În această privinţă suntem asemenea ninivitenilor din istoria lui Iona. Ticăloşia lor a fost cea care l-a făcut pe Dumnezeu să îl trimită pe Iona să le predice. Iona s-a opus acelei misiuni şi s-a trezit în ape adânci. Salvat de un peşte mare, Iona a ascultat ce i-a cerut Dumnezeu şi a predicat în Ninive. Predicarea sa a ajuns la urechi şi inimi deschise, după cum dovedeşte faptul că într-o singură zi a convertit întreaga cetate.

De la începutul Postului, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la convertire.

Dacă ne deschidem urechile şi inimile spre acest cuvânt vom fi asemenea ninivitenilor nu doar în păcătoşenia lor ci şi în întoarcerea lor la Dumnezeu. Acesta este, spus pe scurt, scopul Miercurii Cenuşii!

10

Lumea Catholica, februarie 2009

Martirii catolici ai Holocaustului Autor: Matthew E.Bunson Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: This Rock, noiembrie 2008 Catolicii sunt acuzaţi în mod constant că Papa Pius al XII-lea a fost complice la Holocaust, că un mare număr de catolici au colaborat cu regimul diabolic al lui Hitler şi că preoţii, călugăriţele, Episcopii catolici au fost membri fervenţi ai partidului nazist şi susţinători ai politicii acestuia.

E adevărat că mulţi catolici s-au făcut că nu văd în acea vreme Holocaustul iar alţii au tăcut de frică, temându-se pentru propriile vieţi şi ale familiilor lor. Cu siguranţă că au existat mulţi foşti catolici care au făcut parte, ca membri, din cercurile naziste, după cum au existat şi un oarecare număr de catolici care i-au susţinut pe nazişti dintr-un sentiment pervertit de naţionalism şi convingeri anti-semite sau pur şi simplu din interes propriu, în condiţiile unui stat corupt şi diabolic.

Dar ceea ce mulţi nu ştiu este că Biserica însăşi a fost ţinta atacurilor naziste. La 6 iunie 1941, Martin Bormann, şeful cancelariei partidului nazist, secretarul personal al lui Adolf Hitler şi una dintre cele mai puternice figuri ale celui de al Treilea Reich, a emis un decret secret către toţi Gauleiters-ii (= conducătorii regionali de partid) din Reich cu privire la adevăratele intenţii ale regimului nazist în privinţa bisericilor creştine.

"Oamenii trebuie separaţi din ce în ce mai mult de Biserică şi de reprezentanţii ei, preoţii... După cum influenţele nocive ale astrologilor, clarvăzătorilor şi altor escroci sunt eliminate şi suprimate de stat, la fel trebuie să fie îndepărtată în totalitate posibilitatea oricărei influenţe exercitate de Biserică... Până când nu se va întâmpla aceasta, conducătorii statului nu vor avea influenţă asupra cetăţenilor individuali. Până atunci, nici oamenii şi nici

Lumea Catholica, februarie 2009

11

Reich-ul nu vor avea o existenţă sigură pentru totdeauna" ("Relaţia dintre Naţional-Socialism şi Creştinism").

Adevărul este că multe mii de catolici, bărbaţi, femei şi copii au murit în lagărele de concentrare, în camerele de tortură ale SS-ului şi ale Gestapoului sau pe câmpurile şi în satele din Europa pentru "crima" de a fi proclamat adevărul înaintea unuia dintre cele mai diabolice regimuri instaurate vreodată în istoria omenirii. Această realitate istorică a oprimării nu reduce în nici un fel culpabilitatea unor catolici în Holocaust şi nici nu sugerează faptul că genocidul fără precedent al evreilor ar trebui uitat sau considerat cu o semnificaţie redusă.

Un catolicism robust În Germania, Biserica a supravieţuit trecând prin multe suferinţe pe care le-a avut de îndurat chiar spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Printre acestea se numără şi politica de Kulturkampf implementată de puternicul cancelar german Otto von Bismarck, care căuta să reducă influenţa catolicismului în viaţa Germaniei. Catolicii s-au ridicat ferm împotriva lui Bismarck, iar interesele politice ale catolicilor au fost apărate de Zentrum, Partidul Catolic German de Centru, lansat în politică în 1870. Partidul a ajuns pe culmile puterii în timpul Republicii de la Weimar, între 1919 şi 1933, când a deţinut de opt ori funcţia de cancelar.

Spre sfârşitul anilor 1920, Biserica Catolică număra în Germania vreo 20 milioane de membri, surclasată numeric de cei 40 milioane de luterani.

Vitalitatea comunităţii catolice se manifesta însă prin cei 20.000 de preoţi (comparativ cu 16.000 de miniştri luterani), un milion şi jumătate de membri ai Organizaţiei Tineretului Catolic, o presă catolică activă, sindicate şi uniuni muncitoreşti catolice şi mult respectatul Partidul Catolic de Centru. La început, mulţi catolici, ca de altfel şi alţi germani, nu au fost pe deplin conştienţi de pericolul reprezentat de naţional-socialism.

Unii au considerat nazismul ca pe un potenţial aliat în lupta împotriva comunismului. Episcopul Christian Schreiber din Berlin, de exemplu, a permis catolicilor să se înscrie în acest partid.

Majoritatea episcopilor şi preoţilor germani însă, s-au alarmat de apariţia naziştilor şi de discursurile lor antisemitice, de tonul radical naţionalist şi

12

Lumea Catholica, februarie 2009

voinţa clar exprimată de a recurge la violenţă şi intimidare. La începutul anului 1931, Conferinţa Episcopilor din regiunea Koln a condamnat naţional-socialismul, după care făcut acelaşi lucru Episcopii din Paderborn şi Freiburg. Presa catolică şi Partidul Catolic German de Centru au fost de asemenea în mod clar ostili nazismului. Pe de altă parte, Hitler şi naziştii au încercat să se prezinte faţă de catolici drept moderaţi şi îngăduitori, dar reacţia instinctivă a majorităţii catolicilor faţă de ei a fost negativă şi numai un număr mic de catolici au votat cu naţional-socialiştii în alegeri înainte de 1933.

Ascensiunea lui Hitler La 30 ianuarie 1933, Adolf Hitler a fost numit oficial în funcţia de cancelar de către vârstnicul preşedinte Paul von Hindenburg (la acea dată avea 86 ani, a decedat un an mai târziu - n.tr.). După o lună, la 27 februarie 1933, infama incendiere a Reichstagului (un complot pus la cale de nazişti) i-a dat lui Hitler pretextul de a instaura dictatura prin aşa-numitul Act de Împuternicire din martie 1933. Actul acorda puteri atotcuprinzătoare guvernului, incluzând anularea elementelor cheie ale drepturilor de bază, timp de patru ani.

De îndată Hitler a trecut la distrugerea oricărei opoziţii - politică, socială şi religioasă. La dispoziţia sa erau toate instrumentele statului: legile Reich-ului, securitatea Reich-ului, inclusiv poliţia obişnuită, Gestapo-ul, trupele SS şi SD (Sicherheitsdienst = serviciul secret al naziştilor). Cealaltă sursă de teroare o constituia existenţa lagărelor de concentrare, cel mai temut fiind la început Dachau, care a fost deschis în martie 1933 la 16 km nord-vest de Munchen, şi care s-a umplut în curând cu duşmanii regimului, inclusiv mii de catolici. Începe persecuţia În februarie 1933, Hermann Goring a interzis toate ziarele catolice din Koln sub acuzaţia că credincioşii catolici erau angajaţi ilegal în politică.

Interdicţia a fost curând ridicată, dar acesta a constituit un mesaj clar trimis catolicilor. Puţin timp după aceea, asasini din Sturmabteilung (SA) ("Cămăşile Brune") au năvălit într-o adunare a sindicatelor creştine şi a Partidului Catolic de Centru, brutalizându-i pe mulţi dintre cei care se

Lumea Catholica, februarie 2009

13

aflau de faţă. În continuare, guvernul a interzis celelalte partide politice.

Social-democraţii (SPD) au fost interzişi în iunie. La 5 iulie 1933, Partidul Catolic de Centru şi aliatul său, Partidul Poporului din Bavaria, s-au autodizolvat ca urmare a necontenitei politici naziste de intimidare şi a promisiunilor mincinoase făcute catolicilor privind libertatea educaţiei şi a grupurilor de tineret. La 14 iulie 1933, Germania a devenit în mod oficial stat cu un singur partid.

Pe măsură ce partidele se dizolvau, Gestapo-ul a început să efectueze arestări "de curăţire" a tot ceea ce se putea opune printr-o revoluţie socială. Sute de preoţi au fost ridicaţi pentru că au vorbit împotriva schimbărilor anti-democratice şi împotriva persecuţiilor la care erau supuşi evreii. Mii de membri ai Partidului Catolic de Centru erau în închisori sau în lagărele de concentrare chiar înainte ca partidul să se autodizolve. Sindicatele creştine s-au dizolvat spre sfârşitul lunii iunie.

Sub presiunea crescândă a nazismului, Episcopii din Germania au fost de acord să permită membrilor să se alăture partidului nazist. Din necesitatea unei declaraţii permanente care să clarifice în mod legal statutul Bisericii Catolice în Germania nazistă, Papa Pius al XI-lea a semnat un concordat cu Hitler la 20 iulie 1933.

Deşi concordatul din 1933 este atacat astăzi şi considerat ca o capitulare a catolicilor în faţa naziştilor, acesta a fost considerat la vremea la care a fost semnat în termeni similari cu Concordatul din 1800 dintre Papa Pius al VII-lea şi Napoleon Bonaparte. În faţa unui dictator care îşi va încălca sigur toate promisiunile, Papa Pius al XI-lea a căutat un document oficial care să poată fi folosit pentru apărarea drepturilor catolicilor şi ale instituţiilor catolice într-un viitor despre care Pontiful ştia că va fi întunecat şi periculos pentru toţi cei care mărturiseau credinţa în Cristos.

Politica "de acoperire" a partidului nazist era descrisă cu termenul de Gleichschaltung şi se referea la efortul de a aduce toată cultura germană, practica religioasă, politica şi chiar şi viaţa de zi cu zi în strictă conformitate cu ideologia nazistă. Era o politică de control total al gândirii, credinţei şi practicării acesteia şi care avea drept consecinţă eradicarea sistematică a tuturor elementelor anti-naziste din ţară. Efortul de a controla Biserica era numit Kirchenkampf (războiul contra Bisericii), deşi catolicii nu erau atacaţi pe baza legală a catolicismului lor. Mai

14

Lumea Catholica, februarie 2009

degrabă catolicii care se opuneau nazismului erau arestaţi şi asasinaţi pentru "crime" împotriva statului.

Teroarea nopţii O astfel de victimă catolică de seamă a fost preşedintele Acţiunii Catolice în Germania, Erich Klausener. El a ţinut o cuvântare în iunie 1934 împotriva regimului, în cadrul Congresului Catolic de la Berlin. A fost împuşcat în biroul său la 30 iunie 1934, în cursul aşa-numitei "Nopţi a Cuţitelor Lungi", când Hitler a anihilat mai mulţi dintre opozanţii săi politici, inclusiv pe conducătorul SA (care supravieţuise mai mult decât era util) şi numeroşi politicieni conservatori. Întregul colectiv de conducere al lui Klausener a fost trimis în lagărele de concentrare.

Pentru catolicul laic obişnuit, pentru clericii şi călugăriţele din Germania, ascensiunea şi instaurarea dictaturii naziste în 1933 şi 1934 a însemnat o schimbare radicală în viaţa de zi cu zi. Deşi li se permitea să meargă la Liturgie, catolicii trăiau într-o atmosferă de propagandă şi opresiune crescândă, cu teama de a fi arestaţi în orice clipă şi cu frica torturantă că orice spuneau prietenilor şi chiar familiei putea fi raportat Gestapo-ului.

Prietenii, preoţii, profesorii, rudele erau ridicate în noapte şi după un timp veneau înapoi zvonuri vagi şi relatări cumplite despre arestarea sau asasinarea lor.

Au început apoi atacurile asupra presei şi educaţiei catolice. A fost decretată o lege specială a editorului in decembrie 1933, cu intenţia de a frâna orice discurs, impunând ca toţi editorii să se alăture Camerei Literare a Celui de al Treilea Reich. Camera, care făcea parte din Ministerul Propagandei al lui Josef Goebbels, decidea ce anume putea fi publicat. Legea a pus practic capăt presei catolice din Germania. Ziarele şi publicaţiile catolice şi-au închis porţile fiindcă nu au putut să se complacă în limitarea libertăţii impusă de guvern şi nici să susţină propaganda nazistă în probleme atât de oribile precum sterilizarea forţată şi eutanasia. La începutul anului 1933 existau peste 400 de cotidiene catolice în Germania. În 1935, nici unul. Pe parcursul următorilor ani, s-au stins şi periodicele catolice şi foile diecezane. În 1941, naziştii au interzis şi ziarele diecezane săptămânale şi jurnalele catolice care mai rămăseseră.

Lumea Catholica, februarie 2009

15

În 1935, li s-a interzis tuturor grupărilor de tineret să participe la evenimente publice, să poarte uniforme şi, mai presus de toate, să participe la orice formă de sport organizat. Singura excepţie de la regulă o constituia, desigur, "Tineretul Hitlerist" şi corespondentul său feminin, "Liga Fetelor Germane", organizaţiile paramilitare oficiale de tineret ale partidului nazist. Din 1936, înrolarea în "Tineretul Hitlerist" a devenit obligatorie pentru toţi băieţii şi fetele germane. În acelaşi timp au fost abolite toate celelalte organizaţii de tineret. În continuare, germanii catolici au fost descurajaţi să îşi trimită copiii la şcoli catolice. Propaganda nazistă considera că şcolile catolice sunt neloiale şi adăpostesc corupţia, iar familiile erau chemate în faţa autorităţilor unde li se cerea să declare în mod oficial de ce au hotărât să trădeze regimul. În cursul chinuitoarelor interogatorii, părinţilor - în special celor care lucrau pentru guvern sau pentru forţele armate germane - li se puneau în vedere consecinţele atitudinii lor: pierderea posibilităţii de promovare, demisia forţată şi chiar închisoarea. În felul acesta, nu este deloc surprinzător că şcolile catolice s-au văzut confruntate cu scăderea masivă a copiilor înscrişi.

După câţiva ani de coerciţie nazistă, înscrierea în şcolile Arhidiecezei de Munchen a scăzut la mai puţin de 5%. Rezultatul: până în 1939 au fost închise mai mult de 10.000 de şcoli catolice iar copiii catolici au fost trimişi la şcolile publice naziste pentru îndoctrinare. Totuşi, cu fiecare pas nou în Kirchenkampf, naziştii descopereau tot mai mulţi catolici dispuşi să ia cuvântul împotriva lor. Ca urmare preoţii, în calitate de cele mai puternice simboluri ale Bisericii, au devenit ţinta preferată a propagandei naziste: capcane legale, arestaţi şi ucişi.

Procesele publice Una din cele mai eficiente manevre naziste legale împotriva preoţilor catolici (şi a unor clerici protestanţi) erau procesele publice, care puneau în lumină aşa-zisa imoralitate criminală. Între 1935 şi 1936, sute de preoţi, călugări şi surori, fraţi-laici au fost arestaţi, acuzaţi de perversiuni sexuale, pedofilie şi homosexualitate şi apoi supuşi proceselor publice.

Tehnica tipică a Gestapo-ului era să întindă o cursă unui preot, chemându-l într-o cameră de hotel sau într-un apartament pretinzând că

16

Lumea Catholica, februarie 2009

ar avea nevoie cineva de ritualurile de pe urmă. Odată ajuns acolo, preotul se găsea în faţa unei prostituate în timp ce oficialii Gestapo-ului făceau fotografii ale victimei uluite, fotografii care erau apoi prezentate la proces drept probe incriminatorii.

Alţi preoţi erau fals acuzaţi că ar fi molestat copii, iar ziarele germane erau pline de astfel de relatări şi imagini pornografice cu preoţi şi alţi clerici. Mulţi preoţi "mărturiseau" cele spuse în acuzaţii, sub tortură sau ca urmare a ameninţărilor proferate de anchetatori la adresa familiei şi cunoscuţilor. Împotriva acestor evenimente se făceau auzite proteste în Statele Unite şi de la Episcopii locali, dar acestea nu au însemnat nimic: bătaia de joc plină de cruzime împotriva preoţilor în filme, piese de teatru, cuvântări şi cântece continua la fel. Enciclica puternic anti-nazistă a Papei Pius al XI-lea, intitulată Mit Brennender Sorge, din martie 1937, a încurajat catolicii să se opună în continuare nazismului.

Tonul opoziţiei anti-naziste a fost dat în ţară de curajoşii Cardinalul Michael von Faulhaber din Munchen, Cardinalul Conrad Count von Preysing din Berlin, Episcopul Clemens August Count von Galen din Munster, Arhiepiscopul von Preysing din Berlin, Cardinalul Bertram din Breslau şi Cardinalul Schulte de Koln. Cardinalul Faulhaber a susţinut un magnific trio de predici de Advent în 1933, prin care condamna vehement propaganda nazistă antisemitică şi a provocat o astfel de furie printre nazişti încât ediţia publicată a predicilor sale a fost interzisă de guvern.

Episcopul von Galen, supranumit "Leul din Munster," a vorbit fără frică împotriva nazismului pe toată durata războiului şi numai extrema sa popularitate l-a împiedicat să împărtăşească soarta pe care au avut-o atât de mulţi Episcopi şi preoţi din Germania şi de pretutindeni. A fost beatificat de Biserică pentru sfinţenia şi eroismul său.

Reţeaua clandestină Preoţii catolici, călugăriţele şi laicii au făcut posibilă răspândirea enciclicei Mit Brennender Sorge pretutindeni în Germania. În ciuda eforturilor concertate ale Gestapo-ului, mii şi mii de copii au fost tipărite prin intermediul unei vaste reţele clandestine şi distribuite apoi în parohiile Germaniei naziste. Proteste oficiale au fost înaintate de nazişti Vaticanului; Goebbels a lansat o reînnoită campanie de propagandă

Lumea Catholica, februarie 2009

17

anticatolică, iar Gestapo-ul a arestat sute de catolici, inclusiv copii care fuseseră prinşi distribuind enciclica. Au fost orchestrate noi procese împotriva preoţilor şi surorilor, inclusiv batjocura de proces împotriva a 170 de franciscani de la Koblenz, acuzati de imoralitate.

Odată cu invazia naziştilor în Polonia în septembrie 1939 şi începutul celui de-al doilea război mondial, catolicii din Germania au avut de făcut faţă unei şi mai mari constrângeri în numele securităţii Reich-ului. Aceeaşi politică prin care Germania fusese transformată în închisoare era acum nemilos implementată în Europa ocupată, pe măsură ce li se dădea mână absolut liberă organelor naziste de teroare: SD, SS, Gestapo etc. Catolicii din Polonia[1], Ungaria, Cehoslovacia, Franţa, Germania erau arestaţi sub acuzaţia că au adus critici la adresa regimului, au ajutat evreii sau pur şi simplu au refuzat să îndepărteze simbolurile religioase din şcoli. Miile de spioni şi informatori (mulţi dintre ei temându-se pentru propria viaţă) asigurau un flux continuu de rapoarte către Gestapo şi SD. Cei care obiectau erau executaţi pentru trădare.

Un astfel de om a fost Franz Jagerstatter. Judecat la Berlin, a fost condamnat la moarte pentru răzvrătire şi executat la 9 august 1943 prin decapitare. Iată ce scria cu puţin înainte de moarte: "Nici închisoarea, nici lanţurile, nici condamnarea la moarte nu poate jefui un om de credinţa şi voinţa sa liberă. Dumnezeu dă atât de multă tărie încât poţi suporta orice suferinţă...". Franz Jagerstatter a fost beatificat la 26 octombrie 2007 la Linz. Arestările, tortura, represiunile şi execuţiile în masă au continuat neabătut până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi prăbuşirea celui de al treilea Reich, dar şi rezistenţa catolică a continuat la fel.

Pretutindeni, catolicii din Europa ocupată şi-au jertfit viaţa ca să-i apere pe evrei de la deportare în lagărele de concentrare.

Greve şi proteste În 1941, în Ţările de Jos, catolicii au luat parte la greve şi proteste împotriva felului în care erau trataţi evreii de către nazişti. În iulie 1942, naziştii au declarat că toţi evreii convertiţi şi evreii căsătoriţi cu neevrei vor fi scutiţi de deportare dacă încetează mişcările de protest. În timp ce protestanţii din Ţările de Jos au fost de acord, Arhiepiscopul de Utrecht nu s-a oprit. Ca urmare, autorităţile au deportat pe toţi catolicii cu sânge

18

Lumea Catholica, februarie 2009

evreiesc, inclusiv pe viitoarea sfântă Edith Stein, în timp ce 9.000 de protestanţi evrei au fost scutiţi. Deportările în masă au început curând şi catolicii au ajutat mii de evrei să scape şi au ascuns alţi 40.000. Patruzeci şi nouă de preoţi şi-au dat viaţa ajutându-i pe evrei. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Franţa şi Italia, unde Cardinalii, Episcopii şi preoţii îi îndemnau pe credincioşi să îi ajute pe evrei şi să îi adăpostească.

Model pentru toţi catolicii a fost Papa Pius al XII-lea şi acţiunile sale eroice şi bine documentate în ajutorul şi în numele evreilor din Italia. Aşa cum a spus Pontiful în 1942, în Mesajul de Crăciun, catolicii nu trebuie să uite "pe acei sute de mii care, fără nici o vină proprie, uneori numai din motiv de naţionalitate sau rasă sunt însemnaţi pentru moarte sau extincţie progresivă". Diplomatul israelian Pinchas Lapide, în cartea sa din 1967, intitulată "Ultimii trei Papi şi evreii", a arătat cu documente că un număr între 700.000 şi 860.000 de evrei au fost salvaţi de la moarte de Biserică.

Se poate să se fi făcut mai multe, dar Lapide aminteşte că şi atunci când catolicii polonezi au fost striviţi, clerul şi călugării catolici au salvat cel puţin 15.000 (posibil chiar 50.000) de evrei.

La sfârşitul celui de al 12-lea an al dominaţiei hitleriste, în 1945, 10 milioane de catolici muriseră ca soldaţi, la muncă forţată, ca pierderi civile colaterale în lupte sau ca victime în camerele de gazare. Bisericile catolice, catedralele, mânăstirile, şcolile, universităţile şi monumentele zăceau în ruine. Sarcina care revenea catolicilor care supravieţuiseră în Europa era să reconstruiască acele instituţii şi, la fel de dificil, să repare răul spiritual făcut în cei 12 ani de Reich.

Note [1] Polonia în special a fost ţinta brutalităţii naziste. Evreii polonezi au fost exterminaţi prin muncă şi în camerele de gazare. Polonia s-a confruntat cu eliminarea clasei politice, intelectuale şi militare şi reducerea supravieţuitorilor la condiţia de condamnaţi la muncă forţată.

Cel puţin 1,5 milioane de polonezi au fost duşi în Reich la muncă forţată între 1939 şi 1945. Ca să distrugă cultura poloneză, germanii au închis universităţi, şcoli, muzee, biblioteci şi centrele ştiinţifice.

Lumea Catholica, februarie 2009

19

Cea mai de temut instituţie poloneză era, desigur, Biserica, fiindcă întărea speranţa poporului polonez şi încuraja aspiraţia spre cultura, învăţământul şi independenţa Poloniei. În regiunile Poloniei anexate Reich-ului, oficialii nazişti au închis biserici, seminarii, mânăstiri, iar majoritatea preoţilor au fost arestaţi sau executaţi. Între 1939 şi 1945 au fost ucişi peste 3.000 de membri ai clerului: 1.992 au murit în lagărele de concentrare, 787 dintre aceştia la Dachau. În total, se estimează că numărul polonezilor ucişi în război a fost între 5 şi 5,5 milioane, incluzând 3 milioane de evrei, fără a mai număra şi pe cei jumătate de milion de civili şi militari ucişi în luptă. (n.tr)

20

Lumea Catholica, februarie 2009

Episcopul contra naziştilor Autor: Joanna Bogle Traducător: Florin Tatu Sursa: This Rock, februarie 2008 Este surprinzător faptul că, în timpul unui regim modern care a ajuns să fie privit ca întruchiparea răului - astfel încât simpla evocare a numelui partidului politic trezeşte imagini de moarte şi oroare - opoziţia cea mai sonoră şi coerentă nu a venit din partea unor tineri militanţi sau a unor umanişti înflăcăraţi, ci din partea unui prinţ-episcop. Sfinţii şi eroii vin deseori din locuri neaşteptate. Acest adversar proeminent al nazismului în Germania a fost un om scăldat în istorie, a cărui viziune asupra lumii a fost formată în Europa sfârşitului secolului XIX. A fost crescut într-un vechi castel lipsit de orice confort modern şi cuprins de o atmosferă plină de tradiţie, fidelităţi locale, credinţă religioasă profundă şi implicare în activităţi sociale şi caritabile.

Contele Clemens August von Galen, Episcop de Munster, în Renania, provine din una dintre cele mai cunoscute familii aristocratice ale Germaniei. Opoziţia sa faţă de regimul nazist, şi mai ales poziţia sa împotriva programului îngrozitor de eutanasie a făcut din el un erou emblematic. A rămas cunoscut în timpul vieţii sale ca "leul din Munster". Beatificat recent de Biserică, este o figură care a avut o viaţă şi un mesaj ce merită să fie mai bine cunoscute, mai ales acum, când subiectul celui de-al doilea război mondial revine în atenţie.

"Nici laudă, nici frică" Clemens August s-a născut în martie 1878 şi a fost al unsprezecelea din treisprezece copii. A crescut în castelul Dinklage şi avea să îşi amintească cu plăcere de zilele copilăriei. Era o viaţă de modă veche, bine structurată.

Fiecare zi începea foarte devreme cu Liturghia, iar după regula familiei,

Lumea Catholica, februarie 2009

21

dacă unul din copii ajungea târziu la Liturghie, nu primea unt pe pâine la micul dejun - şi dacă unul din ei nu venea deloc la Liturghie, nu primea deloc micul dejun. Dar era o viaţă fără griji, copiii fiind încurajaţi să se joace în aer liber şi să se bucure de viaţa la ţară. Familia era caldă şi afectuoasă, astfel încât toţi copiii au rămas apropiaţi tot timpul vieţilor lor.

Familia von Galen era una din cele mai proeminente familii nobile din Westfalia, iar contele Heribert, tatăl lui Clemens August, era membru al parlamentului imperial. Familia era catolică devotată şi patriotică devotată. Era de asemenea impregnată de simţul datoriei: contesa Elisabeth era foarte angajată în activităţi caritabile în mijlocul populaţiei locale şi îi implica şi pe copii. Legăturile cu localnicii includeau o iubire profundă pentru festivalurile locale şi tradiţiile catolice, pentru vechi cântări şi rugăciuni. Mai târziu în viaţa sa, Clemens August era mereu cuprins de emoţie când asculta unele cântări; spunea că îi aminteau de părinţii săi şi de felul, plin de iubire şi inspiraţie, în care a i-a fost transmisă credinţa.

Vocaţii pentru preoţie se nasc în mod firesc dintr-o astfel de familie. După perioada petrecută la şcoală şi la universitate, Clemens August şi-a anunţat decizia, s-a pregătit pentru preoţie şi a fost hirotonit în 1904.

Noua sa viaţă l-a dus într-o parte foarte diferită a Germaniei - Berlinul modern şi industrializat, unde a fost vicar într-un cartier muncitoresc.

Anii grei ai primului război mondial şi înfrângerea Germaniei l-au prins lucrând ca păstor printre oameni săraci şi înfometaţi. Viaţa lui era bazată pe muncă grea şi austeritate personală, şi aceasta avea să continue după ce va deveni Episcop. Disciplina insuflată pe vremea copilăriei devenise un obicei. Chemat din nou în Dieceza de Munster în 1929, a fost consacrat Episcop în 1933. A ales ca moto "Nec laudimus nec timere", prin care dorea să spună că nu va fi influenţat "nici de laudă nici de frică". A fost chemat să pună aceste idei în practică aproape imediat. Între ciocan şi nicovală Când noul guvern naţional socialist a început să confişte proprietăţile Bisericii, alungând ordinele călugăreşti din casele lor şi arestând preoţi, Episcopul von Galen a denunţat acest abuz de la amvon. Când naziştii au

22

Lumea Catholica, februarie 2009

publicat materiale prin care acuzau Biserica de a fi contra ştiinţei şi a progresului uman, el a răspuns cu pamflete curajoase arătând adevărata poziţie a Bisericii. Începând cu anii 1930, politica nazistă a căutat să pună beţe în roate Bisericii prin acţiuni simple, dar eficace. Folosind ca pretext controlul mulţimilor, procesiunile erau interzise sau li se schimba traseul în ultimul moment, iar evenimentele în aer liber erau supuse unor noi reguli şi reglementări neaşteptate. Episcopul nu putea fi sigur că celebrarea Mirului într-un sat se va putea derula conform tradiţiilor locale. Oamenii au început să se obişnuiască cu ideea că manifestările populare, acum considerate demodate, trebuie să fie înlocuite cu o nouă viziune asupra activităţilor comunitare.

Episcopul von Galen a ales să păstreze cu fidelitate fiecare tradiţie locală şi să ocolească orice încercare de renunţare la vechile tradiţii sau de anulare a unor celebrări de mult cunoscute. Această decizie nu i-a atras simpatia guvernului. Se referea deschis la nazişti ca păgâni şi îi îndemna pe oameni să nu permită uzurparea marilor tradiţii catolice în numele progresului. Când războiul a izbucnit în 1939, a fost greu pentru un german patriot să arate drumul de urmat. Opoziţia sa faţă de nazişti l-a făcut pe Episcopul von Galen o figură populară în presa britanică şi poziţia lui era des menţionată pozitiv acolo - ceea ce i-a înfuriat şi mai mult pe nazişti. Dar el a continuat să denunţe regimul, relevând fiecare nouă restricţie asupra vieţii creştine: "Religia a fost interzisă în şcoli, organizaţiile noastre au fost suprimate, şi acum grădiniţele catolice sunt pe punctul de a fi închise", a spus de la amvon în iulie 1941, chemându-i pe catolici să rămână fideli Bisericii şi asemănându-i cu o nicovală pe care un potcovar bătea cu un ciocan greu.

Animale care nu mai sunt bune la nimic La început, programul nazist de eutanasie era semi-secret. Unii oameni au început să aibă bănuieli. Cei care aveau rude cu handicap erau informaţi de morţi subite fără explicaţie, şi începeau să circule unele zvonuri despre lucruri rele ce se petreceau. Cel care a revelat adevărul a fost Episcopul von Galen. După ce a adunat dovezi de la mai multe surse, a anunţat într-o predică faptul că persoane fără apărare erau adunate şi ucise "pentru că, după opinia unui organism oficial, sau din decizia unui comitet, sunt considerate ca 'nevrednice de a trăi'; sunt considerate drept 'membri

Lumea Catholica, februarie 2009

23

neproductivi ai comunităţii naţionale' " (predica în biserica Sf. Lambert, 3 august 1941).

Predica sa a fost un şoc. Ceea ce se întâmpla în întuneric era acum scos la lumină. Oamenii ştiau că Episcopul spunea adevărul deoarece era confirmat de ceea ce mulţi aflaseră despre rudele lor din spitale sau aziluri. Multiplicată în secret, predica a fost răspândită rapid în toată Germania, în pofida cenzurii oficiale. A fost reprodusă în presa străină, în scrisori secrete, copiată cu mâna şi răspândită de la om la om. Prima predică în care a denunţat eutanasia a fost urmată de alte două, care dădeau mai multe detalii, citând cazuri concrete. Unul din exemplele date de Episcop era cazul unui om care suferea de probleme mental şi trăia într-un institut specializat, dar era vizitat mereu de familia sa, inclusiv de fiul său, soldat. Dezvăluirea uciderii sale într-un program oficial de eutanasie a ajuns acasă ca un exemplu teribil al realităţii eutanasiei.

Episcopul von Galen a arătat că nimeni nu se putea simţi la adăpost: răniţi de război, persoane grav bolnave, cei vulnerabili. Fiinţe umane erau tratate ca nişte animale care nu mai sunt utile. Trebuie aceste persoane să fie tratate "ca o vacă de la care nu se mai obţine lapte sau ca un cal bătrân şi şchiop?" "Nu! Este vorba de bărbaţi şi femei, fiinţe umane ca şi noi, fraţii şi surorile noastre! Sărmane fiinţe umane, bolnave, neproductive dacă vreţi. Dar înseamnă oare aceasta că au pierdut dreptul de a trăi? Aveţi voi, sau am eu, dreptul să trăim doar atât cât suntem productivi, sau atât cât suntem priviţi de alţii ca fiind productivi?" (3 august 1941).

A continuat arătând care sunt consecinţele. Nici un pacient nu ar putea avea încredere într-un doctor, în justiţie sau în poliţie dacă aceştia ar putea fi implicaţi într-un homicid, şi însuşi conceptul de justiţie ar fi pervertit. A tunat, cu un limbaj puternic: "Vai de oameni - vai de poporul nostru german - dacă porunca dumnezeiască 'Sa nu ucizi', pe care Dumnezeu, Creatorul nostru, a înscris-o în conştiinţa omului de la început, dacă această poruncă nu e doar încălcată, ci aceasta încălcare este tolerată şi rămâne nepedepsită!" Un limbaj direct, sincer - sprijinit de fapte -, care însemna că Episcopul era un opozant remarcabil pentru nazişti. Datorită luării lui de poziţie, programul de eutanasie a fost oprit pentru mult timp în Westfalia, şi multe vieţi au fost salvate. Nu era uşor pentru nazişti să hotărască ce să facă: arestarea Episcopului ar fi provocat în întreaga

24

Lumea Catholica, februarie 2009

regiune, care avea cele mai strânse legături cu familia sa, o revoltă pătimaşă şi probabil deschisă.

Cardinal al unei ţări în ruină Bombardamentele masive şi neîncetate ale Aliaţilor au uşurat pentru guvern înăbuşirea influenţei lui von Galen. Munsterul a fost redus la ruine, catedrala a fost distrusă, Episcopul însuşi a rămas fără adăpost, obligat fiind să se mulţumească cu un adăpost temporar la marginea oraşului, împreună cu alţi refugiaţi. Creşterea haosului creat de mulţimile fără adăpost, precum şi lupta pentru supravieţuire a oamenilor şi preocuparea lor pentru fiii şi soţii care luptau în Rusia şi pe alte fronturi, au făcut posibilă menţinerea Episcopului într-o formă de domiciliu forţat, fără a provoca o opoziţie activă. Acesta era supravegheat la fiecare mişcare.

Călătoriile deveneau din ce în ce mai dificile, astfel că nu mai putea în nici un caz să se deplaseze la Berlin sau în alt oraş important. Pe de altă parte, nu putea avea acces la mass-media, sau posibilitatea de a se adresa unor adunări publice.

Trupele de invazie aliate au sfârşit prin a ajunge la Munster. Căutând o figură publică nepătată de regimul nazist cu care să stabilească un contact oficial, acestea s-au adresat Episcopului. Au constatat însă că antinazismul său nu însemna că el încetase să-şi iubească ţara; astfel, deşi a fost respectuos faţă de trupele aliate, a dat de înţeles că nu privea cu ochi buni posibilitatea ca Germania să fie condusă de străini. Pe măsură ce timpul trecea, a îndrăznit să vorbească - într-o perioadă când acest lucru era foarte greu pentru un german - despre situaţia disperată a germanilor expulzaţi din casele lor în estul ţării, care devenea acum o parte dintr-o nouă Polonie dominată de Uniunea Sovietică. Foarte multe tinere din aceste familii au fost violate, copiii au fost separaţi de părinţii lor în haosul exodului forţat, iar moartea din cauza foametei, a brutalităţii şi a bolii a făcut multe victime printre sărmanii refugiaţi care încercau să meargă spre vest. Ajungând printre ruinele oraşelor din vestul Germaniei învinse, supravieţuitorii au găsit şi mai multă suferinţă. Între timp, un mare număr de prizonieri de război germani erau deţinuţi în gulaguri sovietice şi mulţi dintre ei nu au fost eliberaţi decât după mai bine de un deceniu.

Lumea Catholica, februarie 2009

25

În această perioadă a suferinţei Germaniei învinse, Papa Pius al XII-lea l-a ridicat pe Episcopul von Galen la demnitatea de Cardinal. Acesta era un omagiu adus rolului său în timpul războiului şi un semn că ţara sa avea încă un loc printre naţiunile lumii. Călătoria la Roma din 1946 pentru ceremonie a fost foarte grea - în acel timp, deplasările în interiorul ţării sau peste graniţe erau imposibile pentru cei mai mulţi germani - şi noul Cardinal, a cărui sănătate era slăbită de privaţiunile războiului, s-a întors acasă bolnav. Nu a mai trăit pentru a putea vedea ţara sa revenind la vreun fel de normalitate sau prosperitate. Când a murit, în 22 martie 1946, oraşul Munster devastat de abia îl sărbătorise pe noul său Cardinal.

A fost înmormântat în ruinele catedralei sale, unde mulţi dintre strămoşii săi fuseseră înmormântaţi timp de secole.

Vocea celeilalte Germanii În 1956, a fost deschisă cauza de canonizare a Episcopului von Galen şi cu trecerea anilor, din ce în ce mai multe dovezi legate de virtuţile lui personale au ieşit la lumină: curajul, bunătatea, austeritatea felului său de viaţă (mai ales în timpul războiului, când a insistat să dea altora şi cea mai mică favoare care i se făcea), insistenţa lui pentru o regulă structurată de viaţă, inclusiv rugăciunea frecventă. Mormântul său din catedrala din Munster, acum restaurată, a fost mereu foarte vizitat, lumânări şi cereri de rugăciune fiind depuse acolo. În octombrie 2005, Cardinalul von Galen, a fost proclamat oficial fericit de către Biserică, primul pas spre canonizare. Dar între timp, un alt eveniment a avut loc. Istoria a continuat. După mai mult de o jumătate de secol de la al doilea război mondial, Biserica avea acum un Papă german din Bavaria - Papa Benedict al XVI-lea. Încă de mic copil într-o familie anti-nazistă, Papa auzise de Episcopul von Galen şi îl privea ca pe un erou şi o voce a "celeilalte Germanii", a non-naziştilor care doreau ca naţionalsocialismul să fie consemnat istoriei.

Bazilica Sfântul Petru din Roma a fost plină în ziua beatificării, şi a fost un moment emoţionant când Papa Benedict al XVI-lea s-a adresat mulţimii la sfârşitul ceremoniei. Stilul Papei a fost meditativ, demn şi patern: vorbind despre Episcopul von Galen, a subliniat felul în care acest om al lui Dumnezeu a dat mărturie despre adevăr într-o perioadă întunecată şi

26

Lumea Catholica, februarie 2009

tragică. Am avut privilegiul de a fi prezentă la ceremonie şi, datorită prieteniei cu persoane din actualul apostolat pro-familie şi pro-life din Germania, să aflu câte ceva din rolul pe care Fericitul Clemens August von Galen îl are în Biserica germană de astăzi. Lumea e conştientă de faptul că mesajul predicilor sale răsună şi astăzi şi că împotrivirea lui viguroasă la uciderea bolnavilor mintali este un exemplu pentru toţi Episcopii şi pentru toţi creştinii în viaţa publică.

Cardinalul von Galen este, bineînţeles, o figură de care catolicii germani simt că pot fi mândri - o figură dintr-o perioadă a istoriei lor de care la toţi le este ruşine, şi prin urmare o figură importantă pentru ei. Dar mesajul vieţii sale este mult mai profund. Toţi catolicii trebuie să ştie că a existat un Episcop profund anti-nazist. Trebuie să cunoască opoziţia, neclintirea lui şi faptul că vorbit răspicat atunci când alţii au tăcut. Este important să le amintim oamenilor de aceasta atunci când auzim vorbindu-se despre faptul că Biserica nu a ştiut să răspundă adecvat răului dezlănţuit de nazişti. Şi mai mult: ce putem spune astăzi, când eutanasia legalizată este din nou pe agenda zilei, iar ideologia păgână e privită ca normă şi creştinismul este marginalizat ca ceva demodat şi opus vieţii comunităţii naţionale?

Unde ne situăm? Ce ar trebui să facem? Prin acest Episcop-erou dintr-o altă epocă, putem auzi un mesaj şi un avertisment, un apel la a cinsti credinţa pe care o împărtăşim cu el, şi un exemplu de urmat. Născut întrun castel, murind într-un oraş bombardat, într-o ţară în ruină materială şi morală, Episcopul von Galen a fost fidel la ceea ce este bine, iar mesajul său este încă viu, în timp ce acela al culturii păgâne pe care a înfruntat-o sa revelat a fi fost mereu un rău. Trebuie să îi cerem să se roage pentru noi. *** Fragment din predica Episcopului von Galen împotriva eutanasiei, rostită în 3 august 1941 în biserica Sfântul Lambert din Munster.

"Să nu ucizi." Dumnezeu a înscris această poruncă în sufletul oamenilor cu mult timp înainte ca un cod penal să stabilească pedeapsa pentru omor, cu mult timp înainte ca un tribunal să urmărească şi să răzbune o omucidere.

Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, a fost un ucigaş cu mult timp înainte

Lumea Catholica, februarie 2009

27

ca tribunalele sau statele să existe, şi urmărit de conştiinţa sa mărturisea: "Pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta... voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ şi oricine mă va întâlni mă va ucide." Din iubire pentru noi, Dumnezeu a înscris aceste porunci în inimile noastre şi ni le-a revelat. Ele exprimă nevoia naturii noastre create de Dumnezeu. Ele sunt adevăruri fundamentale de neschimbat pentru viaţa noastră socială, fondate pe raţiune; ele sunt plăcute lui Dumnezeu, sănătoase şi sacre.

Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, doreşte ca prin aceste porunci să ne adune pe noi, fiii Săi, în jurul Său, precum o cloşcă îşi adăposteşte puii sub aripile sale. Dacă păzim poruncile sale, atunci suntem protejaţi de distrugerea de care suntem ameninţaţi, la fel ca puii sub aripile cloştii. "Ierusalime, Ierusalime... de câte ori n-am fost gata să adun fiii tăi, aşa cum o găină îşi adună puii sub aripile ei, şi ei n-au vrut!" Se repetă oare istoria aici, în Germania, în landul nostru Westfalia, în oraşul nostru Munster? Unde e în Germania şi unde e aici ascultarea poruncilor lui Dumnezeu? A opta poruncă spune "Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău." De câte ori nu vedem această poruncă încălcată cu neruşinare în văzul tuturor? A şaptea poruncă spune "Să nu furi." Dar cine poate spune ca proprietatea este respectată când fraţii şi surorile noastre, călugări şi călugăriţe, sunt spoliaţi de mănăstirile lor cu forţa şi cu violenţă, şi cine protejează proprietatea dacă ea este înstrăinată ilegal şi nu este restituită?...

Primele trei porunci sunt demult nesocotite în viaţa publică germană şi chiar şi aici în Munster... Sabatul e desacralizat, zilele sfinte de poruncă sunt secularizate şi nu mai sunt respectate în slujba lui Dumnezeu. Numele Său este luat în derâdere, dezonorat şi mult prea des blasfemiat. În ce priveşte prima poruncă, "Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine," în loc de Unul Dumnezeu Veşnic şi Adevărat, oamenii şi-au creat după bunul lor plac, proprii lor dumnezei pe care îi adoră: Natura, Statul, Naţiunea sau Rasa.

După cuvintele sfântului Pavel, pentru mulţi, dumnezeul lor este burta lor, bunăstarea lor, căruia îi este sacrificat totul, până la conştiinţă şi onoare, pentru satisfacerea simţurilor trupeşti, pentru bogăţie şi ambiţie. Atunci nu mai e de mirare că acestea pretind privilegii divine şi caută să devină stăpâne peste viaţă şi peste moarte.

28

Lumea Catholica, februarie 2009

Mietek, secretarul papal devenit Arhiepiscop de Lviv Autor: Wlodzimier Rezdioch Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, ianuarie 2009 La 6 iulie 2007, Papa Benedict al XVI-lea l-a numit pe Mons. Mieczyslaw Mokrzycki, unul dintre secretarii săi şi fost secretar al Papei Ioan Paul al II-lea, ca Arhiepiscop coadjutor al Arhidiecezei de Lviv pentru latini. Papa însuşi a prezidat ceremonia de consacrare, ce a avut loc în Bazilica San Pietro la 9 septembrie. Mons. Mokrzycki, cunoscut ca "Mietek" în Vatican, după ce a slujit nouă ani ca secretar al Papei Ioan Paul al II-lea şi alţi doi ani ca secretar al actualului Papă, şi-a părăsit domiciliul din Vatican pentru a merge în Ucraina, pentru Biserica Romano-Catolică de acolo.

Când l-am întrebat dacă îi va lipsi viaţa cu Papa, în Vatican, mi-a răspuns: "Fără îndoială îmi va lipsi apartamentul din Vatican, unde am trăit atâţia ani, slujind Papilor Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Îmi voi aminti de plimbările şi conversaţiile avute cu cei doi Papi. Cu siguranţă voi fi puţin nostalgic, dar mă duc înapoi la Biserica şi la oamenii pe care îi iubesc."

Cu aceste sentimente pleca Mons. Mokrzycki în Ucraina, pentru a colabora îndeaproape cu Arhiepiscopul de atunci de Lviv, Cardinalul Marian Jaworski. Bătrânul Cardinal nu şi-a ascuns bucuria pentru că Sfântul Părinte i l-a numit ca succesor pe Mons. Mokrzycki, de fapt fiul spiritual al său: chiar Cardinalul Jaworski a fost cel care l-a hirotonit preot, l-a numit secretar al său iar apoi l-a trimis la Roma pentru completarea studiilor. În toamna anului 2008, Cardinalul a decis să se retragă şi a încredinţat conducerea Arhidiecezei de Lviv tânărului său coadjutor (Mons. Mokrzycki a împlinit 47 de ani anul trecut).

Lumea Catholica, februarie 2009

29

Noul Arhiepiscop a fost intronizat în Catedrala Preasfintei Fecioare Maria a Înălţării la 22 noiembrie anul trecut. La ceremonie au participat mii de credincioşi din Ucraina şi Polonia, alături de oaspeţi din Italia şi din Vatican; au participat şi Episcopii catolici din Ucraina, precum şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe. A fost citită în timpul ceremoniei o scrisoare a Papei Benedict al XVI-lea către Cardinalul Jaworski; în acel text Sfântul Părinte îi mulţumea Cardinalului pentru înţelepciunea şi prudenţa demonstrate în îndeplinirea misiunii sale pentru binele Bisericii; Pontiful recunoştea de asemenea contribuţia Cardinalului la evanghelizarea şi înnoirea spirituală a credincioşilor săi. Arhiepiscopul devenit emerit le-a cerut credincioşilor să se roage pentru noul Episcop mitropolitan şi a adăugat că a fi Episcop nu este o simplă onoare, ci ceva ce implică, mai presus de toate, un mare angajament de slujire a Bisericii.

Mokrzycki a spus la rândul său că fără rugăciunile şi grija Cardinalului Jaworski nu ar fi devenit Arhiepiscop de Lviv. A subliniat apoi că tot ceea ce face Biserica are ca ţintă convertirea inimilor oamenilor şi mântuirea sufletelor. "Toată activitatea noastră are sens atâta timp cât ne ajută la îndeplinirea acestei misiuni", a spus el, "dacă îi face pe oameni mai buni, mai fericiţi şi mai aproape de Dumnezeu". La sfârşitul predicii sale, Arhiepiscopul Mokrzycki şi-a încredinţat misiunea protecţiei Fecioarei Harurilor şi tuturor Sfinţilor ucraineni. După ceremonia solemnă de la sfârşit de noiembrie 2008, i-am luat următorul interviu Mons. Mokrzycki pentru Inside the Vatican.

- Excelenţă, aţi venit la Lviv după ce aţi petrecut 11 ani în slujba a doi Papi. V-aţi mutat din centrul catolicismului în scaunul unei Biserici locale.

Vedeţi aceasta ca un punct de cotitură?

- Nu tocmai. Adevăratul punct de cotitură a fost atunci când, devenind preot, m-am hotărât să îi slujesc lui Isus Cristos şi semenilor. Acum pur şi simplu îmi îndeplinesc această misiune în alt mod şi în alt loc.

- De ce v-aţi ales cuvântul humilitas ca moto al Dvs? - Aş dori să îmi îndeplinesc misiunea în Arhidieceza de Lviv cât pot mai bine. Discernământul şi deplina acceptare a voinţei lui Dumnezeu cer har şi lumină de la Dumnezeu, iar din partea mea humilitas, adică umilinţă.

30

Lumea Catholica, februarie 2009

- Aţi fost Episcop coadjutor al Cardinalului Jaworski, în Arhidieceza de Lviv, timp de un an. Ce a însemnat pentru Dvs acest prim an?

- Faptul de a fi coadjutor al Cardinalul Jaworski m-a pus în contact cu Arhidieceza de Lviv. Am vizitat câteva parohii şi m-am întâlnit cu preoţii parohi. Am vizitat adesea seminarul nostru, care reprezintă una dintre preocupările mele majore. Mi-am dat seama că în Dieceza noastră, ca în orice altă Dieceză a Bisericii, este nevoie de multă muncă. Acum, în postura de Arhiepiscop de Lviv, aş dori să îmi duc la îndeplinire diferitele planuri, să sortez toate problemele cu care ne confruntăm şi să organizez pastoraţia în Dieceza noastră.

- Care sunt sarcinile pe care va trebui să vi le asumaţi?

- Primul obiectiv pe care doresc să îl ating este formarea continuă a preoţilor: am pus deja un preot responsabil cu această sarcină.

Arhidieceza noastră este foarte mare; preoţii locuiesc departe unii de alţii; de aici importanţa reunirii lor din când în când pentru a le îmbunătăţi formarea intelectuală şi spirituală. În formarea preoţilor primim un ajutor considerabil din partea Bisericii din Polonia, care ne trimite preoţi cu o experienţă deosebită. A doua provocare pentru noi ţine de vocaţii. Avem 30 de studenţi în seminar, ceea ce este insuficient. Trebuie deci să încurajăm vocaţiile pentru a putea să oferim Bisericii numărul necesar de preoţi. Pentru aceasta am organizat anul trecut o adunare a băieţilor ministranţi sau care cântă în cor.

- Aţi spus adesea că familia reprezintă o mare problemă în Ucraina...

- Este adevărat. În Ucraina există o rată uriaşă a divorţurilor. Vorbim deci despre o problemă socială şi morală majoră. Familiile se despart datorită emigraţiei, în special a emigraţiei femeilor care pleacă din ţară în căutarea unui loc de muncă. Copiii sunt adesea lăsaţi cu taţii lor. Familia reprezintă una dintre grijile noastre cele mai mari. De aceea promovăm asociaţii ce sprijină familia, precum Oaza Familiei şi Mişcarea pentru Familii, dar şi oferim asistenţă spirituală copiilor şi tinerilor.

- Aproape peste tot Biserica se confruntă cu problema evanghelizării tinerilor. Se aplică aceasta şi Bisericii din Ucraina?

Lumea Catholica, februarie 2009

31

- Există un mare dor după Dumnezeu în Ucraina. Oamenii doresc să îşi cunoască religia mai bine. Am tradus deja Catehismul Bisericii Catolice în ucraineană. Cât îi priveşte pe tineri, preoţii şi călugăriţele se ocupă de educaţia lor religioasă. Pentru catehizarea copiilor ne folosim de ucraineni, deoarece copiii nu mai învaţă de mult timp poloneza de la părinţii lor. Din păcate tinerii sunt ameninţaţi de alcoolism, droguri şi SIDA. Încercăm să le oferim asistenţă spirituală şi să le propunem valorile adevărate, care să îi apere de pericolele societăţii moderne.

- Aţi găsit o situaţie eclezială complexă în Lviv: o varietate de rituri şi de credinţe care reprezintă pe de o parte o binecuvântare, iar pe de altă parte o sursă de tensiune şi conflict. Cum intenţionaţi să răspundeţi acestei situaţii?

- Lucrul care mă preocupă acum este să stabilesc relaţii personale; vom intra deci în legături mai apropiate şi ne vom cunoaşte mai bine unii pe alţii. O întâlnire între Episcopii romano-catolici şi greco-catolici din Ucraina a avut loc la 28 noiembrie. Aceasta ne-a dat ocazia să discutăm despre problemele şi conflictele noastre. În Lviv, de exemplu, trebuie să decidem privitor la atribuirea unei biserici seminarului, dar sper că vom ajunge la o înţelegere.

- Ce doriţi pentru Biserica Dvs în funcţia de păstor al Bisericii Catolice de rit latin din Ucraina?

- Biserica noastră este încă mică: doresc comunităţilor noastre să crească şi să se maturizeze, şi sper ca Biserica să transmită tuturor valorile adevărate, care să le permită să descopere bucuria şi speranţa pentru un viitor mai bun.

32

Lumea Catholica, februarie 2009

"Congregatio Jesu": 400 de ani Autor: Ecaterina Hanganu Vă prezentăm în continuare un interviu solicitat pentru revista noastră electronică sorei Petra Măriuţ, CJ, responsabila Comunităţii "Sf. Iosif" din Iaşi şi coordonator al Centrului de Plasament cu acelaşi nume, Program al Centrului Diecezan Caritas Iaşi.

- În anul 2009 se celebrează a 400-a aniversare a institutului înfiinţat de Mary Ward ca răspuns la chemarea din partea Dumnezeu a femeilor pentru viaţa apostolică. O viziune întrupată, o lumină pe care nici suferinţa, nici calomnia, nici ameninţările, nici marginalizarea şi dispreţul - şi nici timpul - n-au stins-o; "o poreclă transformată în renume": "iezuitele". Ce este Congregatio Jesu?

- Ceea ce din anul 2003 se numeşte în mod oficial "Congregatio Jesu" este de fapt institutul apostolic fondat de Mary Ward la începutul secolului al XVII-lea şi recunoscut de Biserică în anul 1877 sub numele de "Institutum Beatae Mariae Virginis" (IBMV). De la mijlocul secolului al XVIII-lea şi până la sfârşitul secolului al XIXlea, numele Mariei Ward nu a putut fi asociat cu cel al Institutului din motive de prudenţă. Abia în anul 1978, Congregaţia Mariei Ward a obţinut cu acordul Societăţii lui Isus aprobarea pentru Constituţiile iezuiţilor, pe care ea le-a cerut încă din anul 1621.

Numele de "Congregatio Jesu" face parte din revelaţia originară avută în anul 1611 de Mary Ward: "Ia aceleaşi lucruri de la Societatea lui Isus", sau în alte traduceri, "Ia pe aceleaşi ale Societăţii lui Isus". Immolata Wetter (1913-2005), una dintre surori, care a adus o bogată şi fidelă contribuţie prin traducerile şi scrierile despre Mary Ward, explică acest concept "aceleaşi" din punct de vedere al conţinutului astfel: "Toate documentele pontificale care privesc Societatea lui Isus: Exerciţiile Sf. Ignaţiu, Formula

Lumea Catholica, februarie 2009

33

Instituti şi Constituţiile, Regulile pentru diferite funcţii şi Decretele Congregaţiilor Generale. Din punct de vedere structural reprezintă tot ce aparţine structurii şi evoluţiei Societăţii; din punct de vedere existenţial cuprinde principiile spirituale care alcătuiesc fundamentul vieţii Ordinului".

- Şi fiindcă totul începe cu "istoria unei femei sfinte care a fost condamnată de Biserica pe care o iubea şi dorea să o slujească"[1], cine este 'această femeie incomparabilă (cum o numea Papa Pius al XII-lea) pe care Anglia catolică a dăruit-o Bisericii'?

- La 23 ianuarie 1585, se năştea la Mulwith (Anglia) Mary Ward, una dintre fiicele nobilei familii Ward. Deşi trăind în miezul persecuţiei împotriva catolicilor, în timpul domniei reginei Elisabeta I, familia Ward îşi păstrează credinţa şi fidelitatea faţă de Sfântul Părinte de la Roma, ca Succesor al lui Petru. Mary, încă din fragedă copilărie, îşi descoperă vocaţia prin povestirile bunicii sale, întemniţată pentru credinţa sa şi pentru că i-a ajutat pe preoţi şi pe credincioşii catolici, şi ale unei servitoare din familia sa. Ca tânără care simte o chemare la viaţa religioasă, părăseşte "în cladestinitate" Anglia şi fondează în Flandra o mănăstire de clarise, iar mai apoi în anul 1609 fondează prima casă a Institutului numit astăzi Congregatio Jesu, prin care îşi propunea la început să educe tinerele engleze venite pe continent şi tinerele fete sărace pentru a deveni mame creştine pentru Biserica de mâine.

După viziunea "Ia pe aceleaşi..." prin care Mary Ward înţelege modul în care institutul fondat de ea avea să-i aducă mai mare glorie lui Dumnezeu, atât pentru Mary cât şi pentru primele ei însoţitoare începe un drum lung şi greu, deşi această viziune îi adusese claritate în căutările ei de mai mulţi ani. Încep astfel călătoriile la Roma pentru a cere aprobarea noului institut, încep criticile tot mai acide provocate de noutatea unui ordin religios feminin apostolic, opoziţiile şi criticile iezuiţilor care nu vedeau cu ochi buni în acel timp faptul ca unele femei să poată trăi un mod asemănător de viaţă religioasă şi apostolică cu al lor, şi lista ar putea continua.

Persecuţia venea şi dinafara Bisericii mai ales în Anglia unde Mary Ward revine adeseori între anii 1611 - 1619 pentru a iniţia apostolate

34

Lumea Catholica, februarie 2009

clandestine şi a încuraja surorile în grija de a-i învăţa pe cei neştiutori şi ai pregăti pentru sacramente, încurajarea celor persecutaţi, vizitarea celor închişi din cauza fidelităţii faţă de Biserica Romei. Uneori chiar ele erau închise, dar cu toate acestea nimic nu le intimida. Nu este de mirare că arhiepiscopul anglican de Canterbury spunea despre Mary Ward: "femeia aceea a provocat mai multe pagube decât mulţi preoţi laolaltă şi face cât şase ori şapte iezuiţi la un loc".

- "Sfinţii sunt iniţiatorii şi modelele creative de sfinţenie care se întâmplă să fie - şi e de datoria lor să fie - exact acolo unde e drept să fie în epoca lor", scria Karl Rahner. "A trăi cu pasiune, a acţiona integru, a te ruga plin de dăruire" - sau altfel spus, "iubire şi libertate", crezul vizionar al Mariei Ward - este uluitor într-o epocă în care rugăciunea era dominată de frică, frica luase locul iubirii de Dumnezeu şi frica de a-ţi depăşi condiţia de femeie era regula impusă de autoritatea civilă şi eclezială. În ce constă particularitatea CJ faţă de celelalte congregaţii?

- Când în 1609 Mary Ward fondează prima casă în care primele ei însoţitoare aveau să trăiască în comunitate dar având o misiune apostolică, acest fapt de a ieşi în afara zidurilor mănăstirii şoca prin noutate mentalitatea societăţii din acel timp, conform căreia femeia trebuia să trăiască în clauzură sau în familie. O altă noutate o reprezenta faptul că Mary Ward, fidelă inspiraţiei lui Dumnezeu dorea şi cerea ca institutul fondat de ea să fie direct sub ascultarea Sfântului Scaun şi la dispoziţia Sfântului Părinte pentru misiunile cerute de nevoile Bisericii.

Curajul şi libertatea Mariei Ward de a-şi asuma toate împotrivirile şi toată suferinţa veneau din fidelitatea faţă de harul primit în 1611. Astăzi, după 400 de ani, când sunt numeroase congregaţii feminine de drept pontifical cu viaţă apostolică şi când colaborarea şi prietenia cu Societatea lui Isus este firească, sunt greu de imaginat opoziţia şi problemele pe care le-au întâmpinat Mary Ward şi însoţitoarele ei dacă nu încercăm să pătrundem în mentalitatea şi contextul politic şi religios din secolele XVII şi XVIII. - Atunci când comunitatea pe care o înfiinţase la Saint Omer a fost vizitată de un cleric, acesta s-a exprimat astfel: "Fervoarea se va risipi şi când totul o să treacă, nu rămân altceva decât doar nişte femei"[2]. Această remarcă dispreţuitoare (în acord cu spiritul timpului) ar fi putut avea efectul pe care opiniile negative ale bărbaţilor le au în general, indiferent

Lumea Catholica, februarie 2009

35

de epocă: femeia interiorizează critica şi aceasta o face incapabilă de acţiune. Când însă misiunea e dată de Dumnezeu iar critica aparţine doar unui om, sau unor oameni, sau doar unor autorităţi umane, lucrurile se schimbă. Acest comentariu a dat naştere unora dintre cele mai semnificative documente rămase de la Mary Ward, cunoscute sub numele de "Conferinţele unor 'doar femei'[3]". Şi totuşi: de ce o atât de tardivă recunoaştere?

- Nu pot să îmi propun să descriu cu argumentele necesare ceea ce a însemnat un drum plin de obstacole datorate timpului şi contextului istoric, şi desigur şi oamenilor cu diferite funcţii ecleziale sau politice din acel timp. Cu siguranţă însă faptul că opera Mariei Ward continuă şi astăzi, după 400 de ani, este un argument suficient care să ateste faptul că aceasta nu este opera unui om, ci voinţa lui Dumnezeu care scrie drept pe rândurile strâmbe ale istoriei umane.

Mary Ward era conştientă că atacurile îndreptate asupra primelor ei însoţitoare şi asupra modului lor de viaţă nu o priveau numai pe ea personal, ci era în joc îndeplinirea misiunii pe care ea o primise de la Dumnezeu, şi de aceea scria adeseori colaboratoarelor ei încurajându-le, aşa cum a făcut şi în urma acelui "doar femei": "Veritas Domini manet in aeternum - adevărul Domnului rămâne în veci. Veritas hominis nu înseamnă adevărul bărbaţilor sau al femeilor, ci adevărul Domnului.

Femeile pot deţine acest adevăr la fel de bine ca şi bărbaţii. Dacă nu reuşim acest lucru înseamnă că ne lipseşte acest adevăr, dar nu pentru că suntem femei... Nu există nici o diferenţă între bărbaţi şi femei care ar putea să le împiedice pe femei să realizeze lucruri măreţe". Mesajul pe care Mary Ward l-a adresat Bisericii din timpul ei nu cerea egalitatea femeilor cu bărbaţii, ci era o provocare pentru recunoaşterea a ceea ce pot face femeile, dacă li se dă libertatea să arate prin fapte aceste capacităţi.

După fondarea primei case de la Saint Omer din Flandra, Mary Ward a fondat numeroase case în funcţie de contextul local şi de necesităţile pe care le întâlnea. Astfel putem aminti de casele din Londra, Liege, Trier, Koln, Roma, Napoli, Perugia, Munchen, Viena, Bratislava, York, în care surorile se ocupau de educaţia tinerelor fete, apărarea şi răspândirea credinţei, şi vizitarea celor bolnavi şi săraci. În acelaşi timp însă, acuzaţiile împotriva ei şi a operei sale deveneau tot mai ameninţătoare, culminând

36

Lumea Catholica, februarie 2009

cu decretarea din partea Sfântului Oficiu la 5 decembrie 1630 ca Mary Ward să fie închisă, şi cu bula Papei Urban al VIII-lea Pastoralis Romani Pontificis, din data de 13 ianuarie 1631, în care "iezuitele engleze" erau acuzate că au sfidat Dreptul canonic al Bisericii şi şi-au permis să fondeze un nou ordin călugăresc sub conducerea unei Superioare Generale în mâinile căreia depun voturile de castitate, sărăcie şi ascultare. De asemenea, că poartă astfel de haine încât se poate vedea clar că sunt haine călugăreşti şi au îndrăznit să facă activităţi care sunt nepotrivite cu sexul lor slab. Toate acestea sunt făcute fără clauzură şi fără vreo aprobare din partea Sfântului Scaun. Aceste persoane au nesocotit avertismentele oficiale şi au făcut afirmaţii contrare cu învăţătura dreaptă a Bisericii. În urma acestor acuzaţii de erezie, casele urmau să fie închise iar Mary Ward a fost arestată de inchiziţie şi închisă într-o celulă din Mănăstirea Anger. După 9 luni de suferinţă a fost eliberată şi a făcut a treia călătorie la Roma unde s-a aruncat la picioarele Sfântului Părinte şi a afirmat că nu este şi nu a fost niciodată eretică; a primit un răspuns mângâietor: "Credem, credem aceasta!" Acuzaţia de erezie împotriva Mariei căzuse şi Papa îi lăuda public sfinţenia, dar rămânea implacabil în refuzul său de a-i recunoaşte congregaţia, iar ea rămânea sub umbra Inchiziţiei. Acesta este principalul motiv pentru care numele Mariei Ward nu a fost asociat cu cel al Institutului fondat de urmaşele ei fidele, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Astăzi Congregatio Jesu este prezentă prin cele peste 1850 de surori în 21 de ţări, având generalatul la Roma şi trăind după Constituţiile Sfântului Ignaţiu de Loyola.

- Ce înseamnă a face parte din "Congregatio Jesu" în România?

- În anul 1852, la invitaţia Episcopului Michel-Angelo Conte de Parsi, au sosit în Bucureşti primele surori din Nymphenburg (Germania), care au deschis prima şcoală din Principate pentru fete. În anul 1948, când au fost desfiinţate toate congregaţiile catolice din România, "Institutum Beatae Mariae Virginis" (astăzi Congregatio Jesu), avea comunităţi cu şcoli pentru fete la Bucureşti, Turnu Severin, Brăila, Craiova, iar la Timişu de Sus (jud.

Braşov) o casă de vacanţă. Toate aceste case şi şcoli au fost închise de către regimul comunist, surorile de origine străină expulzate din ţară, surorile românce trimise acasă, iar unui număr mic de surori mai în vârstă însoţite de câteva mai tinere li s-a permis să se retragă la ferma din

Lumea Catholica, februarie 2009

37

Popeşti-Leordeni, aparţinând şcolii din Bucureşti, cu domiciliu forţat, unde au supravieţuit anilor de persecuţie comunistă.

"Noi toţi care, cu faţa descoperită, privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui tot mai glorios prin Duhul Domnului" (2Corinteni 3,18). Când Dumnezeu alege pe cineva pentru o misiune specială pune un foc în inima acelei persoane. Ocazional El se arată în mod tainic, totuşi într-un mod care lasă în sufletul ales o impresie indestructibilă. Viziunea Gloria din anul 1609 a fost o astfel de apariţie în viaţa Mariei Ward. Întreaga ei fiinţă ardea de dragoste pentru Dumnezeu. Drumul la care Dumnezeu a chemat-o trebuia să mărească Gloria lui Dumnezeu. Viziunea Gloria şi-a lăsat amprenta în sufletul Mariei Ward pentru toată viaţa. În cele mai întunecate momente ale vieţii ei, chiar şi atunci când institutul ei a fost interzis în anul 1632 şi în timpul detenţiei în mănăstirea Anger, credinţa ei în planul lui Dumnezeu nu a slăbit niciodată şi nici nu şi-a micşorat străduinţa de a duce la îndeplinire acest plan în viaţa ei. În aceasta consta secretul puterii, al tăriei şi al fidelităţii ei. Focul Viziunii Gloria a făcut ca Isus şi misiunea lui să devină punctul central al vieţii ei.

Congregaţia pe care ea a înfiinţat-o trebuie văzută ca având fundamentul pentru totdeauna în Viziunea Gloria. Dumnezeu a fost izvorul acestei "înfăptuiri", iar Mary Ward a acţionat cu toată inima pentru aceasta şi a atras însoţitoare fidele pe acest drum. "Iată am lăsat înaintea ta o uşă deschisă şi nimeni nu poate s-o închidă pentru că, deşi ai o putere mică, ai ţinut cuvântul meu şi nu mi-ai renegat numele" (Apocalips 3,8). Mary Ward ne-a lăsat baza spirituală pentru viaţa şi misiunea noastră: cine suntem noi şi ceea ce facem ca mădulare ale unei congregaţii apostolice feminine contribuie la mai marea slavă a lui Dumnezeu. Faptul că astăzi Congregatio Jesu în România are un număr de 130 de surori care îşi desfăşoară apostolatul în 13 comunităţi se datorează cu siguranţă suferinţei şi fidelităţii surorilor din perioada comunistă.

- Comunitatea de la Popeşti-Leordeni (Bucureşti), a cărei superioară era Sr. Benedicta Blaj, a supravieţuit terorii comuniste, mai mult decât atât, din 1980 acelei mici comunităţi i s-au alăturat mereu noi şi noi tinere. Ce anume a adunat şi a dat tărie noilor membre?

38

Lumea Catholica, februarie 2009

- Afirmaţia lui Tertulian - "sângele martirilor este sămânţa creştinilor" este valabilă şi în cazul surorilor congregaţiei noastre şi în România. Sora Clara Laslău, care a fost arestată în perioada 1950 - 1964, mărturiseşte: "La 12 iulie 1950 eram în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, împreună cu alte surori, şi în ceas de noapte am fost arestate de soldaţi înarmaţi cu baionete (...) La Jilava - camera 4, am găsit-o pe sora Marta, care mi-a spus că e arestată Maica Superioară, Clementine Mayer, şi Mater Anunţiata". Sora Anunţiata Blaj fusese directoarea şcolii de la Brăila şi a fost arestată în perioada 1950 - 1954. Sora Tarsila Cernovoi a fost arestată în perioada 1950 - 1952. Sora Clementine Mayer, superioară a comunităţii "Sf. Iosif" din Bucureşti, a fost condamnată şi închisă la Mislea şi a decedat în spitalul închisorii Văcăreşti. Benedicta Blaj, superioara comunităţii de la Popeşti Leordeni care i-a preluat misiunea, a păstorit acea mică comunitate cu o înţelepciune şi credinţă imposibil de descris şi greu de imaginat, fiind mereu sprijinită de actualul Arhiepiscop de Bucureşti, Mons. Ioan Robu, care în perioada anilor '80 şi mai târziu a încurajat şi a sprijinit renaşterea congregaţiei noastre.

Mica comunitate de surori de la Popeşti Leordeni, a cărei superioară era Sr. Benedicta Blaj, a devenit după 1990 comunitatea în sânul căreia au fost primite şi au fost formate noile tinere care au intrat în congregaţie, şi din care s-au născut noile comunităţi. În prezent, Superioară Provincială este Sr. Ecaterina Ciobanu, CJ. Congregaţia lui Isus are comunităţi în Bucureşti (Provincialatul, Comunitatea CJ "Sfânta Maria" - fondată în 1852, Comunitatea CJ din cadrul Nunţiaturii Apostolice - reînfiinţată în 1990, Comunitatea CJ din cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice înfiinţată în 1985, Comunitatea CJ "Sfânta Familie" fondată în 2000, Comunitatea CJ "Maria Ward" fondată în 2004); Braşov (Comunitatea CJ din Timişu de Sus - fondată în 1926); Brăila (Comunitatea CJ - fondată în 1995); Bacău (Comunitatea CJ din Luizi-Călugăra - fondată în 2001); Iaşi (Comunitatea CJ "Sf. Iosif" - fondată în 2004); Suceava (Comunitatea CJ "Sf. Iosif" din Rădăuţi - fondată în 1995, Comunitatea "Sfânta Anna" din Câmpulung Moldovenesc - fondată în 2000); Timişoara (Comunitatea CJ din Timişoara - fondată în 2001) şi în Republica Moldova: Comunitatea CJ din Cupcini - fondată în 2005.

- Despre Comunitatea Congregatio Jesu din Iaşi ce ne puteţi spune?

Lumea Catholica, februarie 2009

39

- În Iaşi, Comunitatea Congregatio Jesu este formată din trei surori: Sr. Marieta Ciceu, Sr. Liliana Patraş, psihopedagog, şi subsemnata.

Comunitatea CJ este prezentă în capitala Moldovei din septembrie 2004, când la solicitarea Episcopului Diecezei de Iaşi, Petru Gherghel, şi a directorilor Centrului Diecezan Caritas Iaşi, Comunitatea CJ a preluat administrarea Centrului de Plasament "Sf. Iosif", Program al Centrului Diecezan Caritas Iaşi, cu sediul în str. Sărărie, nr. 134.

- Nimic nu e întâmplător: sugestivă ocupaţie şi... locaţie pentru cei care sunt "sarea pământului". Iar Dvs. sunteţi...

- Sora Petra Măriuţ, CJ, responsabila Comunităţii "Sf. Iosif" din Iaşi şi coordonator al Centrului de Plasament cu acelaşi nume.

- În încheiere, câteva cuvinte din inimă pentru inima noastră...

- Isus spunea ucenicilor săi: "Am venit să arunc foc pe pământ, şi cât aş vrea să fie deja aprins!" (Luca 12,49). Ca însoţitoare ale Mariei Ward suntem invitate să răspândim acest foc pe toate continentele, prin toate misiunile noastre, prin educaţie şi mărturie, prin iubire şi iertare, prin vindecare şi alinare... prin aceea că ducem Vestea cea Bună celor săraci din lumea globalizată de astăzi. Suntem chemate să slujim astfel încât "lumea să fie plină de măreţia lui Dumnezeu", aşa cum se exprimă poetul iezuit Gerard Manley Hopkins.

- Mulţumim, Sr. Petra! Şi fie ca Bunul Dumnezeu să binecuvânteze mereu Comunitatea Congregatio Jesu cu voturi şi haruri pe măsura dăruirii sale.

Iar delicateţea şi determinarea, discernământul şi înţelepciunea, blândeţea şi hotărârea, dar mai presus de toate bucuria slujirii lui Dumnezeu, care v-au caracterizat pe parcursul celor 400 de ani, să ofere şi de acum înainte lumina abnegaţiei Dvs. în viaţa consacrată. La mulţi ani, Congregatio Jesu!

Note [1] "Mary Ward", Sr. Gregory Kirkus, CJ, Ed. Du Signe, 2008 [2] "Fervour will decay, and when all is done, they are but women" [3] "But Women Conferences"

40

Lumea Catholica, februarie 2009

Prim planuri pe chipul misterului Autor: Timothy Verdon Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore Romano, 16-17 februarie 2009 Cum este chipul lui Isus? Cu o frază luată din Vechiul Testament, liturgia Bisericii îl caracterizează pe Fiul lui Dumnezeu ca "cel mai frumos dintre fiii omului" (Ps 45[44],3), în timp ce un text paulin ne invită să recunoaştem în El chiar "imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut" (Col 1,15); apostolului care-i cere să-l vadă pe cel preaînalt, Cristos însuşi îi va răspunde: "Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl" (In 14,9). Însă despre aspectul fizic concret al Mântuitorului Noul Testament nu spune un cuvânt, nici nu există portrete din acea vreme, aşa încât orice reflecţie despre "chipul" Său porneşte de la baze textuale nespecifice: de la evangheliile care-l revelează ca persoană interioară dar care nu-l descriu în exterior.

Este sugestiv în acest sens un reper fragmentar din secolul al IV-lea la Muzeele Vaticane: reprezintă o barcă în care vâslaşii sunt evangheliştii [Joh]annes, Lucas, Marcus (Matheus se afla în bucata care lipseşte, în stânga), în timp ce la timonă este Iesus, care-i încurajează pe toţi cu un gest al mâinii drepte. Chipurile evangheliştilor sunt lizibile, cel al lui Isus mult mai puţin, din cauza abraziunii care a avut loc într-o epocă neprecizabilă, din motive necunoscute sau din întâmplare. Acest reper paleocreştin - în afară de funcţia metaforică pe care aş dori să i-o atribui - ajută la descoperirea unui stil exegetic util pentru acest discurs: atent la detalii dar convins că acestea trebuie reintroduse în contextul global definit de "timonierul" Cristos şi nu de fiecare dintre texte, care, individual, ca un vâslaş izolat, nu

Lumea Catholica, februarie 2009

41

este corespunzător pentru înaintarea navei. În timp ce modul modern de a citi Evangheliile deosebeşte contururile fiecărui text, cel antic era mai preocupat să găsească acele fils rouges lexicale şi conceptuale care permiteau să se perceapă unicitatea sensului. Dezvoltarea de "coduri iconice" ale interiorităţii în reprezentarea lui Isus de-a lungul secolelor aparţine acestui stil.

Un alt principiu hermeneutic de care trebuie să se ţină cont este acela că, cel puţin în trecut, artistul era chemat să răspundă la aşteptările publicului său şi în mod specific ale celui care comanda lucrarea respectivă. În acest caz, cel care începea să-l reprezinte pe Cristos răspunde la întrebarea Bisericii de a vizualiza "acele lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici n-au intrat vreodată în inima omului" până când Dumnezeu nu le-a "revelat prin intermediul Duhului" (1Cor 2,9-10; cf. Is 64,3). Adică spaţiul reprezentării era o noutate de privire a cărei cheie hermeneutică este credinţa, "fundamentul lucrurilor care se speră şi dovada celor care nu se văd" (Evr 11,1). O plachetă votivă mică din secolele III-IV (păstrată şi aceasta în Muzeele Vaticane) ne ajută să ne imaginăm acest mod de a vedea: este o placă subţire de aur cu doi ochi deschişi larg şi - în mijloc - crucea. Această "privire nouă" îi pregăteşte pe creştini să privească la lume prin misterul pascal, în care devine clar că toate lucrurile - spirituale dar şi materiale - "subzistă în el", Cristos, care le "reconciliază" şi le "împacă" "prin sângele crucii sale" (cf.

Col 1,17-20).

Punctele mici în formă de cruce de pe placheta vaticană fac trimitere la obiceiul perioadei de a orna suprafaţa cu cruci liturgice cu pietre preţioase, ca semn al gloriei care a rezultat din umilinţa Golgotei: o cruce magnifică bătută cu pietre preţioase chiar din colecţiile vaticane ilustrează conceptul. Acest mod mistic de a vedea lucrurile provine de la începuturile culturii creştine. O descriere extraordinară este dată de Iustin Martirul, care deja în secolul al II-lea recunoscuse crucea ca structură ascunsă a oricărei realităţi pământeşti: a navei care străbate marea graţie velei susţinute de catargul cruciform; a plugului agricultorului configurat în mod asemănător, ca şi a instrumentelor meşteşugarilor şi artiştilor. Conform lui Iustin Martirul, chiar şi "figura omului se deosebeşte de figura animalelor exact prin aceasta: că omul stă în picioare şi poate să deschidă larg braţele şi are pe chip, coborând de la

42

Lumea Catholica, februarie 2009

fruntea sa, nasul prin care trece respiraţia creaturii vii: şi aceasta arată exact forma crucii". Însă dacă în ochii credinţei semnul distinctiv al oricărui lucru creat şi chiar al omului este crucea, "logică" ascunsă a oricărei realităţi umane, cu atât mai mult va fi lizibilă această formă în Cristos, logos divin prin care a fost făcut tot ceea ce există! Un mozaic din secolul al V-lea, în seria de episoade ale Vita Christi de sfântul Apolinar cel nou la Ravenna, explică această idee: relatând Înmulţirea pâinilor şi peştilor, maestrul anonim îi dă lui Isus poziţia pe care El o va asuma pe Golgota, intuind că orice relatare a unei mese în Noul Testament pregăteşte pentru a înţelege masa decisivă în care, în noaptea de dinainte de a muri, Isus a oferit propriul trup şi sânge în semnele pâinii şi vinului pentru a sătura foamea spirituală a celor care aveau să-l urmeze, dând apoi în mod concret trupul şi sângele în ziua următoare pe cruce.

Inovativă în această operă este "unirea hipostatică" a semnului cu persoana reală. Acolo unde un artist din epoca clasică ar fi respectat limita narativă a evenimentului, maestrul paleocreştin inversează coordonatele, lăsând să se înţeleagă că în Cristos orice limită narativă este depăşită. Nu numai minunea săvârşită în timpul activităţii publice este citită în lumina răstignirii care a urmat, ci şi aceasta este interpretată apoi în lumina înălţării care a urmat: de fapt, aici Cristos cruciform este îmbrăcat în purpura imperială, un mod folosit în acea epocă pentru a evoca gloria finală. Iată un prim "cod iconic al interiorităţii" lui Cristos: misterul pascal care transpare în toată persoana Sa. O subliniere a codului se referă apoi la raportul omului cruciform cu cuvintele care, de-a lungul secolelor, au exprimat credinţa şi aşteptarea, durerea, speranţa şi bucuria celor care doreau mântuirea. Elocventă în acest sens este prima dintre "ilustraţiile" unui antologii poetice compusă de călugărul Rabanus Maurus în prima parte a secolului al IX-lea şi dedicată fiului lui Carol cel Mare, împăratul Ludovic cel Pios: De laudibus sanctae crucis. Imaginea arată trupul lui Isus răstignit suprapus pe cuvintele unui text, sau mai bine spus trupul pare să fie plăsmuit de ele, ca şi cum am contempla însuşi actul întrupării, Cuvântul în timp ce devine trup omenesc. De altfel, nu e vorba de îmbinarea întâmplătoare a unei imagini cu nişte cuvinte, ci de un carmen figuratum în care poziţionarea

Lumea Catholica, februarie 2009

43

fiecărei litere din fiecare frază în câmpul vizual este calculată în aşa fel încât unele dintre litere - cele evidenţiate de desenul suprapus - să formeze cuvinte şi fraze care să explice desenul; de exemplu, în jurul chipului citim Iste est rex gloriae. Într-un carmen figuratum, fără cuvintele care-o constituie, imaginea nu are sens deplin, nici cuvintele fără imaginea care le dă specificitate - adică aceea care le "întrupează"!

Aceeaşi sinteză mistică va condiţiona iconografia creştină până în secolul al XV-lea, însă începând din secolele XII-XIII observăm şi o atenţie biografică. Desenul englezului Matthew Paris, călugăr benedictin şi scriitor, autor al Chronica maiora cu informaţii preţioase referitoare la Anglia şi Europa între anii 1235-1259, ilustrează această tendinţă. Alături de Domnul înviat şi glorios, aceeaşi foaie arată momentul istoric precedent - chipul agonizant al lui Cristos pe cruce - ca şi cum ar insista că tot ceea ce vom contempla într-o zi în cel înviat va include amintirea personală despre passio a Lui; aceste două chipuri sunt introduse apoi de un alt moment istoric, pentru că în partea de sus a aceleiaşi foi artistul îl prezintă pe Isus copil care intersectează privirea Mariei. Citind de sus în jos, cele trei chipuri ale lui Cristos ne obligă să legăm gloria cu suferinţa precedentă şi apoi pe aceasta cu iubirea învăţată în braţele mamei!

Privind la cele trei chipuri înţelegem că acela care s-a născut era gata să moară, aşa cum afirmă Scrisoarea către Evrei; apoi că murind alături de Mama Sa şi-a amintit de propria copilărie; şi că înălţându-se la cer a dus cu sine şi una şi cealaltă experienţă. Iată aşadar un nou cod iconic: prezenţa împreună în unica persoană a lui Cristos, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, a două experienţe atât istorice cât şi veşnice.

Aceste două coduri - lizibilitatea misterului pascal cu chipul ca şi cheie a Scripturilor şi istoria umană şi divină împreună prezente în Cristos - vor ajunge la sfârşitul Evului Mediu într-un limbaj unic a cărui sintaxă şi gramatică sunt definite în stilul caracterizat ca proto-renascentist.

Exemplu excelent este frumosul Cristos care binecuvântează al lui Raleigh, databil în deceniul al doilea din secolul al XIV-lea, aproape sigur un autograf al lui Giotto. Pictura vorbeşte în idiomul corporal dezvoltat de artistul florentin, cu o căldură în culorile cărnii şi un rafinament în modelare departe de culorile bătute cu pietre preţioase şi formele aplatizate din arta bizantină din aceeaşi perioadă. Sensul teologic al acestor noutăţi este sugerat apoi de juxtapunerea cărţii închise în mâna stângă a Mântuitorului cu mâna sa dreaptă deschisă în formă de

44

Lumea Catholica, februarie 2009

binecuvântare, aproape o ilustrare a afirmaţiei neotestamentare conform căreia "După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul... care este strălucirea gloriei şi chipul fiinţei Sale" (Evr 1,1-3). "Strălucirea" şi "chipul" sunt semne vizibile care evocă iluminarea şi tridimensionalitatea şi-l descriu bine pe acest extraordinar Cristos care binecuvântează. În semi-figura pictată de Giotto, noua corporalitate umană coexistă cu atribute divine codificate de tradiţie: privirea fixă, poza hieratică în mod regal şi hainele în culori care simbolizează cele două naturi ale Mântuitorului: roşu pentru pământul oamenilor şi albastrul cerului lui Dumnezeu. Efectul global al unei corporalităţi capax Dei, capabilă de demnitatea divină. Apoi simetria trăsăturilor, împreună cu tenul care pulsează de sănătate şi buzele subţiri şi bine formate fac din acest Cristos într-adevăr "cel mai frumos dintre fiii omului" (Ps 45[44],3), preaiubitul "alb şi rumen, care poate fi recunoscut între mii şi mii" (Ct 5,10), mirele căruia Biserica îi spune "Vino!" (Ap 22,17). Adică este vorba de o corporalitate atrăgătoare, ba chiar fascinantă din punct de vedere fizic, şi chiar această dimensiune umană coexistă cu demnitatea divină.

Un ultim amănunt califică această icoană de divinitate umanizată: rana din centrul mâinii drepte, semn că Cuvântul făcut trup nu a fost recunoscut de lume şi că atunci când "a venit la ai săi, ai săi nu l-au primit" (In 1,10-11). Sângele în palma deschisă ne aminteşte că crezul creştin, imediat după afirmaţia et incarnatus est de Virgine Maria et homo factus est, adaugă: crucifixus etiam pro nobis sub Pontio Pilato; aminteşte mai ales că cuvintele lui Isus asupra pâinii şi vinului, "acesta este trupul Meu, acesta este sângele Meu", au fost rostite în vederea oferirii sacrificiale a trupului şi sângelui Său pe cruce. De fapt, tabloul lui Giotto este parte a unei pale de altar, şi Cristos care binecuvântează era la origine plasat pe masa euharistică în momentul în care preotul consacra pâinea şi vinul care, transubstanţiate, deveneau trupul şi sângele lui Cristos, deşi rămâneau nealterate în aspectul vizibil. Adică plasticitatea lui Cristos pictat de Giotto coincidea cu "prezenţa sa reală" sacramentală, într-un schimb de visio şi fides asemenea cu acela enunţat de Mântuitorul atunci când apostolul Toma a verificat realitatea corporală a învierii Sale atingând rănile cu mâna.

(Apărut în traducere mai întâi pe Ercis.ro)

Lumea Catholica, februarie 2009

45

Îngrijorări cu privire la folosirea fecundării artificiale Autor: pr. John Flynn Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit, 22 februarie 2009 Ştirea recentă despre naşterea unor octupleţi de către Nadya Suleman a provocat îngrijorări cu privire la cum este folosită fertilizarea in vitro (FIV). În ziua de 26 ianuarie, Suleman, care este necăsătorită, nu lucrează, locuieşte cu mama ei şi are deja 6 copii, a dat naştere la 6 băieţi şi 2 fete, a relatat Washington Post în 4 februarie. Mama sa, Angela Suleman, a declarat pentru Los Angeles Times că fiica ei "nu este rea, dar este obsedată de copii. Iubeşte copiii, este foarte bună cu copiii, dar, evident, a exagerat". Ea a decis să i se implanteze mai mulţi embrioni în speranţa de a mai avea "doar încă o fată". Ştirea, nota articolul, a provocat îngrijorări larg răspândite cu privire la lipsa de reglementări în clinicile de FIV. "Există o piaţă practic nereglementată", a declarat pentru Washington Post David C. Magnus, director al Centrului Stanford pentru Etică Biomedicală.

Aproape într-o treime dintre naşterile în urma FIV din Statele Unite este vorba despre gemeni sau mai mulţi copii, a relatat New York Times la 12 februarie. De fapt, în contrast cu multe alte ţări, nu există nici o limită cu privire la cât de mulţi embrioni pot implanta clinicile de FIV în pântecele unei femei în Statele Unite. New York Times a citat date de la Centrele pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor, dezvăluind faptul că în 1996, s-au realizat 64.681 de proceduri de FIV în 330 clinici.

Potrivit ultimelor informaţii disponibile - în articol nu se ofereau astfel de date - numărul de proceduri a crescut la 134.260 în peste 483 de clinici

46

Lumea Catholica, februarie 2009

din toată ţara. În total, în fiecare an peste 50.000 de copii se nasc ca rezultat al procedurilor de FIV în Statele Unite. Naşterea octupleţilor este un exemplu de folosire iresponsabilă a tehnologiei reproductive, a declarat Scott B. Rae, membru al Centrului pentru Bioetică şi Demnitatea Umană, într-un comentariu postat în ziua de 13 februarie pe situl web al organizaţiei. Astfel de proceduri ridică riscuri atât pentru sănătatea mamei cât şi pentru cea a copiilor, a comentat el.

Pericole genetice Naşterile multiple nu sunt nici pe departe singura problemă asociată cu FIV. La scurt timp după vestea naşterii octupleţilor, New York Times a publicat în ediţia din 17 februarie un lung articol despre riscurile genetice ce însoţesc folosirea FIV. Cercetătorii sunt tot mai îngrijoraţi de schimbările ce ar putea avea loc în embrionii care cresc în afara uterului timp de câteva zile, înainte de implantare. Unele studii, se spune în articol, au descoperit că FIV ar putea fi responsabil de dezvoltarea unor gene anormale şi de o creştere a dezordinii genetice.

Articolul citează un studiu publicat în noiembrie anul trecut de Centrele pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor, care relevă o creştere a unor defecte la naştere la bebeluşii concepuţi prin FIV. New York Times precizează că aceste descoperiri sunt preliminare; cu toate acestea articolul citează îngrijorarea experţilor din domeniu. "Există un consens în creştere în comunitatea clinică privitor la riscurile existente", a declarat Richard M. Schultz, decan asociat pentru Ştiinţele Naturale la Universitatea din Pennsylvania, pentru publicaţia citată. Şi alte studii vorbesc cu îngrijorare despre consecinţele FIV. Copiii născuţi prin aceste tehnici ar putea să fie mai predispuşi la agresivitate şi la probleme de comportament când vor deveni adolescenţi, informa publicaţia The Australian la 21 octombrie. Un studiu efectuat de cercetători de la Universitatea din Cambridge şi prezentat la o conferinţă despre fertilitate din Brisbane, Australia, a comparat 26 de copii născuţi datorită FIV cu 38 de copii care au fost adoptaţi, respectiv cu 63 de copii concepuţi natural. S-a remarcat o mică diferenţă în comportament la copiii concepuţi prin FIV.

Lumea Catholica, februarie 2009

47

A doua zi, The Australian a publicat un alt articol pe acest subiect, informând că mamele cu copiii obţinuţi prin FIV experimentează mai mari dificultăţi în a face faţă exigenţelor maternităţii. Un studiu organizat de Consiliul Australian pentru Cercetare, Centrul de FIV Australia, şi respectiv Centrul de FIV Melbourne, relevă faptul că femeile care au conceput astfel copiii sunt mult mai expuse problemelor post-partum decât mamele celelalte. În Marea Britanie, un raport din 30 iulie al publicaţiei Telegraph susţine că în cazul copiilor rezultaţi din FIV riscul de naştere prematură şi de a avea o greutate mai mică la naştere este mai mare. În fine, o echipă de cercetare condusă de Liv Bente Romundstad, de la Universitatea pentru Ştiinţă şi Tehnologie din Trondheim, Norvegia, a examinat peste 2.500 de mame care au conceput atât natural cât şi prin FIV, comparând rezultatele cu peste un milion de concepţii naturale. Concluziile studiului indică faptul că copiii concepuţi prin FIV sunt mai predispuşi cu 31% să moară înainte sau după naştere. De asemenea ei sunt în 26% din cazuri mai mici decât cei de aceeaşi vârstă.

Fără limite Un alt motiv de îngrijorare îl reprezintă modul în care copiii concepuţi prin FIV sunt folosiţi ca obiecte pentru satisfacerea cererilor părinţilor. O relatare din 30 decembrie din ziarul londonez The Telegraph informa că Rajo Devi, o femeie de 70 de ani, a dat naştere în urmă cu câteva luni unei fetiţe, având deja în intenţie să mai aibă încă un copil. Septuagenara a născut-o pe Naveen Lohan la 28 noiembrie, acum dorind un băiat. Rajo şi soţul ei, Bala Ram, au mers la Clinica Naţională de Fertilitate Hisar pentru tratament, după ce a auzit că o femeie de 60 de ani a născut gemeni.

Ovulele donate de o altă femeie au fost fertilizate cu sperma lui Bala şi implantate în Rajo.

O altă tendinţă îngrijorătoare constă în modul în care copiii "produşi" prin FIV ajung în familii a căror structuri sunt - cel puţin - încurcate. În Canada, un tribunal a pus recent capăt unei dispute dintre un cuplu lesbian şi un bărbat homosexual care a fost donatorul de spermă, informa National Post la 29 ianuarie. Conform articolului, tribunalul a decis că respectivul contract de donare dintre bărbat şi cuplul de femei are valoare executorie,

48

Lumea Catholica, februarie 2009

deschizând astfel posibilitatea ca un copil să aibă părinţi multipli atunci când la mijloc sunt şi donatori. Cei trei semnaseră înainte de naşterea copilului un contract prin care bărbatului i se dădeau anumite drepturi de co-părinte. Dispute ulterioare au făcut ca femeile să îi restricţioneze bărbatului accesul la copil, tribunalul redându-i-l.

Poate fi amintită şi ştirea despre o femeie de 56 de ani care şi-a născut trei nepoate, ştire difuzată de Associated Press la 11 noiembrie. Jaci Dalenberg, din Ohio, a fost de acord să fie mamă surogat pentru fiica ei, Kim Coseno, şi soţul ei, Joe. Coseno avea doi copii dintr-o căsătorie anterioară, dar nu a mai putut avea alţi copii datorită unei histerectomii.

Trupul ei mai producea ovule, astfel că acestea au fost fertilizate cu sperma noului ei soţ, fiind apoi implantate în pântecele mamei ei. Fetele au fost născute la 11 octombrie, cu două luni înaintea termenului normal.

Demnitatea umană "Demnitatea persoane umane trebuie recunoscută în cazul fiecărui om, de la concepţie şi până la moartea naturală", se spune în instrucţiunea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei publicată la 8 decembrie.

Documentul tratează câteva probleme de bioetică legate de viaţa umană.

"Fiinţa umană trebuie să fie respectată şi tratată ca persoană din momentul concepţiei; şi de aceea, din acelaşi moment, drepturile ei ca persoană trebuie să fie recunoscute, printre care în primul rând dreptul inviolabil al fiecărei fiinţe umane inocente la viaţă", se spune în textul amintit, în al patrulea paragraf.

Referitor la tehnicile de fertilizare asistată, documentul clarifică faptul că ele nu sunt respinse în baza faptului că sunt metode artificiale. Nu se respinge folosirea medicinii sau a ştiinţei, dar este esenţial ca astfel de metode artificiale să fie evaluate în raport cu demnitatea persoanei umane. FIV, subliniază Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, implică frecvent distrugerea de embrioni. În plus, procreaţia este separată de actul conjugal dintre un bărbat şi o femeie.

"Biserica recunoaşte legitimitatea dorinţei de a avea un copil şi înţelege suferinţa cuplurilor care se confruntă cu problema infertilităţii", se mai spune în document. Cu toate acestea, "dorinţa de a avea un copil nu poate

Lumea Catholica, februarie 2009

49

să justifice 'producerea' de copii, aşa după cum dorinţa de a nu avea un copil nu poate să justifice abandonarea sau distrugerea unui copil din momentul în care a fost conceput". În actuala criză economică, consumismul este tot mai mult discreditat, dar când vine vorba de viaţa umană se pare că cel mai adesea consumatorul este stăpânul, în detrimentul demnităţii umane.

50

Lumea Catholica, februarie 2009

Cenzură şi creştinism Autor: pr. John Flynn Traducător: Sursa: Zenit, 15 februarie 2009 Cenzura a revenit; nu împotriva pornografiei sau a opiniilor politice nepopulare, ci împotriva creştinismului şi a opiniilor pro-life. Un număr de cazuri recente evidenţiază tendinţa de a reduce la tăcere convingerile nepopulare. O infirmieră baptistă, Caroline Petrie, a fost suspendată din funcţia pe care o ocupa în cadrul centrului de îngrijire "North Somerset Primary Care Trust" pentru că s-a oferit să se roage pentru o pacientă, a relatat cotidianul Telegraph la 1 februarie 2009. În luna decembrie a anului trecut, în timp ce Petrie îngrijea o pacientă, s-a oferit să se roage pentru ea.

Pacienta nu a acceptat propunerea infirmierei Petrie, iar aceasta din urmă nu a insistat.

Ulterior, Petrie a fost suspendată. Pacienta în cauză, May Phippen, a declarat pentru Telegraph într-un articol publicat în ziua următoare că nu a depus plângere împotriva infirmierei Petrie, ci doar a pomenit despre propunerea acesteia în discuţia cu o altă infirmieră. Phippen a mai declarat şi că nu a dorit ca Petrie să fie suspendată din această cauză. Asociaţia Medicilor Creştini a declarat că suspendarea infirmierei Caroline Petrie a fost un act de discriminare religioasă, scria cotidianul Daily Mail în 3 februarie.

Secretarul general al Asociaţiei, Peter Saunders, a declarat pentru acest cotidian că există mii de operatori sanitari creştini care lucrează împreună cu persoane de alte credinţe şi că rugăciunea este o îndeletnicire obişnuită din vieţile lor. "Consultaţia medicală ar trebui să investigheze sensibil dacă pacientul ar aprecia valoarea rugăciunii, ceea ce ar putea constitui o componentă importantă, mai ales într-un Serviciu

Lumea Catholica, februarie 2009

51

Naţional de Sănătate [NHS] în care anumite trusturi ale acestui Serviciu plătesc asistenţi spirituali, deoarece aceştia sunt membri ai echipei de îngrijire," a declarat Saunders. În urma unor proteste larg răspândite şi a relatării mediatice a suspendării, Petrie a fost anunţată că îşi poate relua munca, a declarat BBC în 5 februarie. "Dintre toate profesiile, cea de infirmieră este puternic ancorată în tradiţia creştină," a comentat Episcopul anglican din Rochester, Michael Nazir-Ali, într-un articol de opinie din Telegraph asupra acestui "incident", în 7 februarie.

Credinţa în retragere "Se pare că lunga mişcare de retragere a oceanul credinţei devine din ce în ce mai zgomotoasă" a observat el. "Infirmierele nu se pot ruga, Crezul nu poate fi recitat în timpul serviciilor creştine de teamă să nu fie ofensaţi cei necredincioşi, consilierii maritali creştini sunt îndepărtaţi deoarece cred în căsătoria creştină, iar agenţiile creştine pentru adopţie nu pot fi finanţate public, deoarece ele consideră că copiilor le este cel mai bine în familii în care sunt o mamă şi un tată care să se ocupe de creşterea şi educarea lor".

Cuvinte puternice, dar a căror corectitudine a fost susţinută la câteva zile de ştirea că un editor britanic, Wiley-Blackwell, a transformat în maculatură o Enciclopedie a Civilizaţiei Creştine, alcătuită din patru volume, pentru că era "prea creştină". Ştirea despre acest episod a venit de la Edward Feser, unul dintre cei care a contribuit la scrierea acelei enciclopedii, printr-un articol publicat în 11 februarie de către National Review Online. Enciclopedia cuprindea fapte reale, verificate, a fost editată şi aprobată de către editor, iar apoi a fost tipărită şi lansată oficial, a explicat Feser. Ceea ce a urmat, a continuat el, a fost protestul unui grup restrâns erudiţi împotriva conţinutului "excesiv de creştin". Aceştia au obiectat şi împotriva folosirii termenilor cronologici precum î.C. şi d.C., dorindu-şi mai mult "echilibru" prin adăugarea de materiale care atacau creştinismul.

Dezvăluirea privind distrugerea enciclopediei a apărut după ştirea potrivit căreia o asistentă maternală a fost acuzată de consiliul local, după

52

Lumea Catholica, februarie 2009

ce o adolescentă musulmană de care avea grijă s-a convertit la creştinism.

Asistenta maternală a declarat într-un articol din 7 februarie apărut în Daily Mail că s-a ocupat de 80 de copii în decursul ultimilor 10 ani.

"Această ocupaţie este şi singura mea sursă de venit", a explicat ea. "Nu am o altă meserie, prin urmare, din asta trăiesc". Femeia a insistat asupra faptului că nu a forţat-o pe fata de 16 ani să se convertească. Conform cotidianului Daily Mail, fata era interesată de creştinism înainte de a fi plasată spre adopţie. Asistenta maternală a acţionat consiliul în justiţie, cu ajutorul Institutului Creştin. Mike Judge, purtătorul de cuvânt al grupului, a declarat pentru cotidian: "Nu pot să îmi imaginez că o asistentă maternală atee ar fi acuzată dacă un copil creştin aflat în grija ei nu ar mai crede în Dumnezeu."

Un alt episod de acţiuni împotriva creştinismului s-a desfăşurat anul trecut, când unui preot anglican nu i s-a mai dat voie să apară la BBC, a relatat Telegraph, în 14 septembrie. Reverendul G. P. Taylor este autorul lucrării "Shadowmancer" - "Stăpânul Umbrelor" care s-a aflat în 2003, timp de 15 săptămâni în fruntea topului celor mai bine vândute cărţi. El apăruse anterior într-o serie de programe ale postului BBC, dar a explicat: "Din momentul în care au decis că promovez creştinismul prin cărţile mele, mi-au trântit uşa în nas." Conform Telegraph, un producător din cadrul BBC i-a spus reverendului Taylor: "Nu putem fi asociaţi cu promovarea lui Isus".

Club interzis Între timp, în Canada, un grup care protestează împotriva avortului s-a trezit marţea trecută cu revocarea statutului său de club, de către uniunea studenţilor din Universitatea din Calgary, a relatat Calgary Herald, în 11 februarie. După o audienţă care a durat abia 10 minute, comitetul cluburilor a luat acea decizie deoarece au afirmat că clubul pro-life a încălcat politica prin faptul că a prezentat Proiectul de Conştientizare a Genocidului. Hotărârea înseamnă pierderea accesului la spaţii şi la fonduri.

Clubul a afişat în campus fotografii cu fetuşi avortaţi. Secretara clubului, Asia Strezynski, a întrebat uniunea studenţilor ce politică specifică a încălcat expunerea fotografiilor, dar comitetul nu i-a răspuns la această

Lumea Catholica, februarie 2009

53

întrebare. Chiar înainte de a se lua decizia de suspendare a clubului, Asociaţia Canadiană pentru Libertăţile Civile (CCLA) a avertizat asupra faptului că nerecunoaşterea statutului grupurilor care protestează împotriva avortului reprezintă o încălcare a dreptului la opinie, a relatat Globe and Mail în 2 februarie.

CCLA a trimis o scrisoare Federaţiei Canadiene a Studenţilor, obiectând faţă de o rezoluţie care să sprijine uniunile studenţeşti ce refuză acordarea de fonduri şi spaţii de birouri grupurilor anti-avort. Nu este prima dată când grupurile pro-life sunt cenzurate de uniunile studenţeşti din universităţile canadiene. Anul trecut, studenţii Asociaţiei pentru Conştientizare Bioetică s-au plâns de anularea unei dezbateri publice despre avort, precum şi de faptul că li s-a interzis să utilizeze spaţiile universităţii, a relatat National Post în 27 iunie.

Problema finanţării În Statele Unite ale Americii, este un lucru obişnuit dezbaterea privind rolul religiei în viaţa publică, şi finanţarea guvernamentală a activităţilor caritabile desfăşurate de Biserica Catolică este ameninţată. Uniunea Americană pentru Libertăţile Civile a depus o plângere la curtea federală din Boston, pretinzând că Biserica impune victimelor traficului uman opiniile sale religioase, prin faptul că nu permite utilizarea fondurilor guvernamentale pentru contracepţie, prezervative şi avort, a declarat Associated Press în 12 ianuarie. În proces se pretinde că Departamentul pentru Sănătate şi Servicii Umane al Statelor Unite ale Americii, care este sursa fondurilor, a permis Conferinţei Episcopilor Catolici din Statele Unite să limiteze serviciile pe care subcontractanţii săi le oferă. Potrivit Associated Press, Conferinţa Episcopală a început să administreze fondurile în 2006, folosind organizaţiile de servicii sociale ca subcontractanţi, pentru a furniza serviciile. "Vom continua să furnizăm acele servicii din contract care sunt în concordanţă cu credinţa noastră în viaţă şi în demnitatea persoanei umane", a declarat Sora Mary Ann Walsh în articol.

O societate seculară în sensul sănătos nu ignoră dimensiunea spirituală şi valorile ei, a fost recomandarea Papei Benedict al XVI-lea în discursul său

54

Lumea Catholica, februarie 2009

din 8 ianuarie adresat membrilor corpurilor diplomatice acreditate pe lângă Sfântul Scaun. Religia, a spus Papa, "nu este un obstacol, ci mai degrabă un fundament solid pentru construirea unei societăţi mai drepte şi mai libere". O declaraţie care ridică următoarea întrebare: ce fel de societate vom avea dacă creştinismul este cenzurat şi exclus?

Lumea Catholica, februarie 2009

55

Părintele Mihai Kiss le răspunde copiilor Autor: pr. Mihai Kiss În parohia greco-catolică cu hramul Coborârea Spiritului Sfânt, din ClujNapoca, de mai multe luni a început o practică ce ar putea deveni o tradiţie.

Liturghia celebrată duminica pentru copii şi tineri (alături de părinţii şi bunicii lor) este precedată de o întrebare pe care o pun cei mici şi la care preotul răspunde în câteva minute, evident pe înţelesul lor. L-am rugat pe pr. Mihai Kiss, vice-parohul parohiei amintite (cunoscută şi ca Mănăştur 1 Vest), să pună în scris răspunsurile pe care le dă întrebărilor copiilor. A acceptat, iar mai jos aveţi "runda" a treia de întrebări şi răspunsuri.

- Părinte, care este rolul iconostasului? (25 ianuarie 2009) - Iconostasul este peretele despărţitor dintre altar şi nava bisericii - partea în care stau credincioşii. Din numele care i-a fost atribuit ne putem da seama de faptul că acesta este un fel de suport pentru icoane. Primele iconostase aveau doar două icoane: a lui Isus Cristos şi a Fecioarei Maria, dar odată cu trecerea timpului s-au introdus mai multe registre: sărbătorile împărăteşti, sfinţii apostoli, profeţii şi patriarhii Vechiului Testament. Fiecare iconostas are trei uşi prin care intră şi ies diaconii şi preoţii: două uşi diaconeşti şi o uşă dublă împărătească. Pe uşile diaconeşti sunt pictaţi arhanghelii Mihail şi Gabriel sau doi diaconi, iar pe uşile împărăteşti este pictată Buna Vestire şi cei patru evanghelişti.

Din punct de vedere simbolic, iconostasul uneşte Biserica cu Sfânta Sfintelor, iar icoanele care au fost fixate pe el sunt ferestre şi punţi care ne conduc spre Ierusalimul ceresc. În Evanghelia de la Ioan, Isus se prezintă pe sine ca fiind uşa care ne conduce la păşunile veşnice, iar autorul

56

Lumea Catholica, februarie 2009

Epistolei către Evrei ne spune că trupul Mântuitorului este catapeteasma Noului Legământ. Din aceste texte reiese faptul că iconostasul îl simbolizează în principal pe însuşi Domnul nostru Isus Cristos.

- Părinte, ce este un sfânt patron şi cum ne putem alege unul? (1 februarie 2009) - Dragi copii, sfinţii trecuţi în calendarul bisericesc sunt pentru fiecare dintre noi adevărate modele de trăire creştinească, în viaţa lor oglindindu-se chipul lui Cristos. Ei nu reprezintă decât o mică parte dintre toţi aceia care au fost răsplătiţi cu fericirea veşnică în raiul ceresc.

De-a lungul secolelor, creştinii au cerut mijlocirea acelor sfinţi de care sau simţit din ce în ce mai apropiaţi: fie datorită faptului că au trăit în aceeaşi ţară sau au avut aceeaşi meserie, fie că au primit la botez numele lor. Astfel, unii dintre sfinţii Bisericii au devenit sfinţi patroni ai naţiunilor, localităţilor, meseriilor, diferitelor activităţi sau persoane. De exemplu: Sfântul Nicolae este patronul Rusiei, Sfânta Tereza de Avila este patroana Spaniei, Sfântul Iosif este patronul tâmplarilor, Sfântul Augustin este patronul teologilor, Sfântul Ioan Bosco este patronul editorilor catolici şi al acrobaţilor, iar Sfântul Cristofor este patronul călătorilor.

Fiecare dintre noi are de regulă un sfânt patron pornind de la numele său.

Dacă ne cheamă Ioan, patronul nostru poate fi unul din mulţii sfinţi Ioan.

La fel pentru Ştefan, Petru, Teodora, Grigore, Maria, Mihai... Dar fiecare este liber să îşi aleagă sfântul patron după preferinţele lui. Dacă cunoaşteţi viaţa unui anumit sfânt şi simţiţi o oarecare apropiere specială faţă de el, îl puteţi alege ca şi patron personal. Este foarte important ca acest sfânt patron al nostru să nu fie lăsat să lenevească, ci să apelăm la el în rugăciune pentru a mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

- Părinte, ce înseamnă literele scrise pe icoanele cu Isus şi Maria? (8 februarie 2009) - După cum se poate observa şi în biserica noastră, în partea superioară a fiecărei icoane este trecut un titlu care face referire la conţinutul ei: în cazul prăznicarelor e trecut numele sărbătorii, iar în cazul sfinţilor e trecut numele lor. Se poate spune că aceste titluri au rolul de a ne ajuta în

Lumea Catholica, februarie 2009

57

identificarea principalelor evenimentele din istoria mântuirii şi a sfinţilor care au fost pictaţi pe pereţii bisericii sau pe icoanele de pe iconostas. În cazul celor două icoane împărăteşti, Fecioara Maria cu Pruncul şi Isus Cristos pe tron, apar unele dificultăţi în a descifra prescurtările pe care leaţi observat, tocmai pentru că ele au la origine cuvinte greceşti.

Mântuitorul este prezentat întotdeauna prin tetragrama ICXC, din aceasta IC este prescurtarea pentru Iesous - Isus, iar XC pentru Khristos - Cristos. În aceeaşi icoană se pot vedea pe aureola din jurul capului său următoarele litere greceşti: ??? - eu sunt, subliniind faptul că Isus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. În cazul Fecioarei Maria s-a folosit prescutarea: MP OV de la Mater Theou, adică Mama lui Dumnezeu sau Născătoare de Dumnezeu, aşa cum o mărturiseşte Tradiţia Bisericii.

- Părinte, în calendar scrie la duminica trecută Începutul Triodului. Ce înseamnă aceasta? (15 februarie 2009) - Timpul liturgic în care am intrat este un timp de pregătire pentru cea mai importantă sărbătoare de peste an, Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. Triodul, aşa cum a fost numit el de către Părinţii Bisericii, poate fi împărţit în trei părţi: cele patru duminici de dinaintea postului, Postul Mare şi Săptămâna Mare. În total sunt zece săptămâni, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi încheinduse cu Sâmbăta Mare. Cartea liturgică folosită în această perioadă se numeşte de asemenea Triod, luându-şi numele de la cele trei ode sau canoane cântate în perioada aceasta.

Duminicile pregătitoare, prin tematica abordată, ne ajută să redescoperim prioritatea vieţii spirituale. Atitudinea vameşului şi a fariseului în rugăciune, comportamentul celor doi fii şi iubirea tatălui, faptele drepţilor şi omisiunile celor osândiţi, păcatul protopărinţilor şi promisiunea răscumpărării ne sunt oferite pentru ca fiecare dintre noi să se regăsească înaintea lui Dumnezeu.

58

Lumea Catholica, februarie 2009

De ce permite Dumnezeu relele şi moartea?

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Editura Sapientia Un Dumnezeu malefic Dacă am căuta ce spune Vechiul Testament cu privire la originea răului, am face o descoperire surprinzătoare şi chiar înspăimântătoare: însuşi Dumnezeu provoacă relele pe care le găsim prezente în lume. Într-adevăr, sunt nenumărate episoadele în care Dumnezeu apare în timp ce-i pedepseşte pe oameni, în timp ce-i terorizează, în timp ce le trimite catastrofe, boli contagioase, secetă şi chiar în timp ce provoacă războaie între ei.

De exemplu, Dumnezeu a produs potopul universal şi aproape că a exterminat neamul omenesc şi natura pe care el însuşi le-a creat (Gen 6,7); el a distrus oraşul Sodoma, făcând să plouă din cer, în exces, foc şi pucioasă (Gen 19,24); el a transformat-o într-o statuie de sare pe soţia lui Lot, vinovată doar pentru că a privit în urmă (Gen 19,26); el a făcut-o sterilă pe Rahela, a doua soţie a lui lacob (Gen 30,1-2); el a făcut să se nască Moise cu acea bâlbâială evidentă (Ex 4,10-12); el i-a eliminat pe întâiinăscuţi ai egiptenilor (Ex 12,13); el a provocat înfrângerile militare ale israeliţilor (Ios 7,2-15; Jud 2,14-15); el a făcut să moară fiul lui David, chiar dacă regele a fost cel care a păcătuit (2Sam 12,15); el este la originea tristei dezbinări politice a regatului lui Israel şi care a adus atâtea nenorociri funeste asupra evreilor (IRg 11,9-11); el a orbit armata arameilor atunci când au atacat oraşul Dotan (2Rg 6,18-20).

Lumea Catholica, februarie 2009

59

Relele care vin din cer În Biblie, Dumnezeu iese în evidenţă nu numai ca responsabil al bolilor, al morţilor şi al relelor sociale, dar şi al nenumăratelor dezastre ale naturii: toate sunt situaţii care apar provocate direct de puterea sa atotputernică. În felul acesta, Iahve a trimis şerpii ca să-i ucidă pe israeliţi atunci când erau în pustiu (Num 21,6); a declanşat un cutremur ca să piară cei ce se răzvrătiseră împotriva lui Moise (Num 16,31-32); a pedepsit-o pe sora lui Moise, lovind-o cu lepră (Dt 24,9); a adus ciuma în Israel, provocând moartea a 70.000 de oameni (2Sam 24,15); a adus o secetă care a durat trei ani în toată ţara (1Rg 17,1).

Aşadar, în Vechiul Testament, orice fel de nenorocire, catastrofă, boală şi chiar moartea păreau că provin de la Dumnezeu. Această teză este expusă în mod clar în unele texte sacre: în Cartea profetului Isaia, unde însuşi Dumnezeu afirmă: "Eu întocmesc lumina şi dau chip întunericului, cel ce sălăşluieşte pacea şi restriştei îi stă în cale; eu sunt Domnul care fac toate acestea" (45,7); în Cartea lui Osea, unde profetul exclamă: "El ne-a rănit, el ne tămăduieşte; el ne-a bătut, el ne leagă rănile" (6,1); în literatura Psalmilor, unde autorul sacru se plânge Domnului zicând: "Eu sunt sărac şi în prag de moarte încă din tinereţe; sunt sfârşit, oprimat de spaimele tale. Peste mine au trecut mâniile tale şi înfricoşările tale m-au nimicit" (Ps 88,16-17).

Toate provin de la Dumnezeu Aşadar, sunt multe pagini din Vechiul Testament în care se vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu care se aprinde împotriva Israelului, poporul său! Cum a putut Israelul să conceapă o imagine aşa de înspăimântătoare a Dumnezeului său, este ceva destul de uşor de înţeles. Atunci când a fost scris Vechiul Testament, ştiinţele încă nu se dezvoltaseră: nu se cunoşteau legile naturii, nici cauzele bolilor, nici nu se înţelegeau motivele care declanşau fenomenele naturii; încă nu se dezvoltase o practică psihologică, nici nu erau elaborate conceptele de libertate şi de responsabilitate umană. Această stare primitivă a cunoaşterii umane a făcut în aşa fel încât multe dintre fenomenele pe care astăzi le considerăm foarte naturale, în epoca aceea erau considerate supranaturale, deci proveneau direct din voinţa lui Dumnezeu.

60

Lumea Catholica, februarie 2009

Aşa încât, orice se întâmpla, bine sau rău, frumos sau urât, fericit sau nefericit, totul era opera lui Dumnezeu. Un israelit nu şi-ar fi putut imagina vreodată că se întâmplă ceva fără să fie provocat de Dumnezeu.

Dumnezeu a fost considerat întotdeauna stăpân peste toate, aşadar, în mod necesar, el este autor a toate.

Nimeni să nu se îmbolnăvească!

Atunci când Isus a început să predice, situaţia referitoare la aceste convingeri nu era diferită de cea din Vechiul Testament. Ştiinţele erau încă la stadiul primitiv şi cauzele fenomenelor naturale continuau să rămână necunoscute. În acel moment istoric şi în acel context sociocultural, Isus a adus dintr-o dată elementele unei idei inovatoare în mod miraculos: el a învăţat doar că Dumnezeu este iubire, deci el nu se poate contrazice prin a fi cauză a răului pentru cineva, nici pentru cei drepţi, nici pentru păcătoşi. El este numai cauză a binelui.

Pentru a demonstra acest lucru, Isus a adoptat o metodă extrem de eficientă şi convingătoare: a început să-i vindece pe toţi bolnavii pe care îi aduceau la el, explicându-le că el acţiona în numele lui Dumnezeu, deci că, efectiv, însuşi Dumnezeu le aducea uşurare şi vindecare. în felul acesta, Isus a adus anunţul şi vestea cea bună că Dumnezeu nu doreşte răul pentru nimeni şi că boala fizică nu vine pentru că la originea sa este voinţa lui Dumnezeu. Isus a asumat aceeaşi atitudine în faţa morţii. Celor care îi cereau învierea, el nu le-o refuza niciodată, pentru a nu lăsa să se înţeleagă că voinţa lui Dumnezeu era de a menţine o stare de moarte şi de durere; dimpotrivă, el învia pentru ca să se ştie pretutindeni că Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii şi al vieţii. Şi învăţăturile sale revelează acest mesaj de bunăvoinţă gratuită. într-o zi, discipolii au văzut un orb care era în situaţia aceea încă din naştere şi l-au întrebat pe Isus: "Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinţii lui?" (In 9,1-3). Răspunsul imediat al lui Isus a fost că boala nu provine de la Dumnezeu şi că păcatele persoanei nu sunt elemente care declanşează mânia lui Dumnezeu, şi cu atât mai puţin vreo pedeapsă divină.

Evenimentul dărâmării unui turn într-un cartier al Ierusalimului, care a provocat moartea câtorva persoane, l-a obligat pe Isus să clarifice faptul că evenimentul nu a fost declanşat de Dumnezeu, nici nu reprezenta acel

Lumea Catholica, februarie 2009

61

episod o pedeapsă suportată de persoanele care au murit din cauza păcatelor lor (cf. Lc 13,4-5).

Vrabia care cade Isus a învăţat clar că Dumnezeu nu vrea, nici nu trimite, nici nu permite bolile; nici nu provoacă moartea, nici accidentele, nici numeroasele fenomene naturale în care pier atâtea persoane nevinovate. Isus a învăţat întotdeauna că Dumnezeu este numai izvor al binelui, pentru că el iubeşte omul şi, de aceea, nu poate să fie la originea răului şi nici a suferinţei (cf.

In 3,16-17). Dimpotrivă, dacă nu a explicat niciodată de unde provin relele din lume, el a clarificat totuşi de unde nu provin relele, adică de la Dumnezeu; Isus nu a învăţat niciodată care cauze provoacă acele rele, însă a subliniat că originea lor nu este Dumnezeu.

Totuşi, există o frază în evanghelii care a provocat o confuzie însemnată în mulţi cititori: este vorba de Mt 10,29, în care citim: "Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una dintre ele nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui vostru". Cam ca şi cum ar spune că, dacă o pasăre moare, este pentru că Dumnezeu a permis aceasta. În realitate, este vorba de o traducere greşită a textului sacru din originalul în care a fost scris: textul grec afirmă, în realitate, că nici măcar o pasăre nu cade la pământ, "fără Tatăl vostru".

Deoarece, dintr-un punct de vedere gramatical şi sintactic nu există nici un verb, traducătorii Bibliei au adăugat "fără ca să permită Tatăl vostru"; dar este o pură concluzie a crede că exact aceasta era intenţia pedagogică şi catehetică a autorului sacru. În realitate, atunci când evanghelistul afirmă că pasărea nu cade "fără Tatăl", el vrea doar să spună ceea ce citim în originalul grecesc: adică nimic nu piere fără ca Dumnezeu să nu fie alături de el, fără ca Dumnezeu să nu-l însoţească în această experienţă.

Pentru că Dumnezeu este întotdeauna aproape de cel care suferă şi nu ne lasă în voia suferinţei.

Un Dumnezeu care îmbolnăveşte şi ucide În pofida progresului de gândire permis de aceste reflecţii, mulţi creştini citesc încă Biblia convinşi de imaginea unui Dumnezeu responsabil de

62

Lumea Catholica, februarie 2009

toate relele sociale. Nimic nu s-a schimbat în ei faţă de convingerile care existau în vechiul Israel! Cu toate că Isus ne-a garantat iubirea lui Dumnezeu, făcându-se purtător de cuvânt activ şi real al ei, sunt încă mulţi creştini care văd în Dumnezeu originea atâtor suferinţe. Cine dintre noi nu a auzit vreodată pe holurile unui spital expresia: "Trebuie să accepţi ceea ce Dumnezeu hotărăşte!" Ca şi cum Dumnezeu ar fi hotărât ca cineva să se îmbolnăvească! Sau, la o priveghere la mort, vestita frază de condoleanţe adresată rudelor: "Trebuie acceptată voinţa lui Dumnezeu!"

Cum poate fi voinţa lui Dumnezeu să moară cineva? Dumnezeu este autorul vieţii, şi nu al morţii: este aceeaşi mărturie pe care ne-o aduce Isus (cf. Mt 12,27). Dumnezeu trimite viaţa şi nu o ia niciodată. Cartea înţelepciunii afirmă în mod explicit: "Dumnezeu nu a creat moartea" (Înţ 1,13). Cum putem să-l învinovăţim pe Dumnezeu pentru moartea cuiva, dacă evangheliile ne dau mărturie că însuşi Isus a înviat câteva persoane în numele lui Dumnezeu însuşi? De aceea, a crede că suferinţa este opera lui Dumnezeu este o lipsă de respect faţă de el, este o mare ofensă adusă iubirii sale şi constituie o rea interpretare de neiertat a bunătăţii sale.

Dumnezeu ne pune la încercare ?

Unii, pentru a justifica o imagine aşa de bizară a lui Dumnezeu, explică astfel: "Dumnezeu îi face să sufere pe cei pe care îi iubeşte"; dar dacă Dumnezeu ne iubeşte, de ce ar trebui să ne facă să suferim? Oare voi aţi vrea să mă faceţi să cred că reuşiţi să-l faceţi să sufere pe cineva pe care îl iubiţi? Alţii spun "cu evlavie" că "Dumnezeu pune la încercare": dar de ce ar trebui Dumnezeu să aleagă răul, dacă iubirea sa este la baza oricărei manifestări de viaţă? Din păcate, o asemenea mentalitate încâlcită şi primitivă a făcut ca multă lume să aibă sentimente de ranchiună faţă de Dumnezeu. Îl simte ca pe o Fiinţă care, în loc să-i facă fericiţi pe oameni, îi umple de necazuri. Cine ar putea să simtă dorinţa de a se ruga unui Dumnezeu care i-a trimis un accident teribil, o boală sau i-a răpit o persoană iubită?

Originea răului Aşadar, de unde provin atâtea nenorociri şi atâtea boli? Desigur că din folosirea improprie şi nepotrivită a libertăţii umane! Oare nu noi poluăm

Lumea Catholica, februarie 2009

63

apa pe care o bem, aerul pe care-l respirăm, alimentele cu care ne hrănim, pământul pe care trăim? Oare nu noi provocăm grave dureri fizice şi boli incurabile cu această gestionare improprie a comorilor pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie? Oare nu noi suntem direct responsabili chiar şi faţă de atâţia copii care sunt încă în sânul matern?

Mentalitatea primitivă pe care o avem încă ne face să-l considerăm pe Dumnezeu responsabil, fără motive reale şi concrete; şi nici măcar nu avem ruşinea de a renunţa la afirmaţia devenită proverbială că toate se întâmplă pentru că "...este voinţa lui Dumnezeu". De exemplu, ştim că circa 250.000 de persoane mor anual în lume din cauza bolilor cum ar fi malaria, febra tifoidă, holera. în realitate, este vorba de afecţiuni provocate de poluarea apelor şi a ambientului, cauzate de fuga omului după câştig, fără se ţină cont de valoarea vieţii. Şi apoi se aude afirmaţia resemnată a celui care nu ştie să distingă responsabilităţile, adică faptul că "...trebuie acceptată voinţa lui Dumnezeu".

Sunt prea multe femei care dau vina pe Dumnezeu pentru sterilitatea lor şi care se întreabă de ce Dumnezeu le refuză maternitatea. Aceste femei ştiu că pesticidele de pe fructe sau de pe verdeţuri au un grad aşa de mare de toxicitate, încât provoacă daune grave şi ireversibile pentru capacitatea lor reproductivă?

Statistici umane, vinovăţii divine O atentă analiză medicală demonstrează că 75% dintre cazurile de cancer înregistrate în lume pot fi evitate în mod normal. Totuşi, mulţi vor muri întrebându-se în mod inutil: "De ce mi-a trimis Dumnezeu cancerul?"

Statisticile mai afirmă că, în orice ţară din lume, dotată cu un grad destul de ridicat de bunăstare privată şi socială, mor în fiecare an circa 15.000 de per-soane şi alte 120.000 sunt rănite în accidente de circulaţie. Care sunt cauzele acestei statistici descurajatoare? 69% dintre ei mor din cauza unei erori a şoferului; 17% din cauza stării drumurilor; 6% din cauza unei erori a pietonului; 5% din cauza avariilor maşinii şi 3% din cauze naturale. În realitate, 100% dintre persoanele care supravieţuiesc în aceste accidente consideră că vina este numai a lui Dumnezeu...

64

Lumea Catholica, februarie 2009

În fiecare an, mor în lume milioane de persoane din cauza fumului; mii de copii se nasc cu malformaţii, orbire, handicap, traume provocate de plăgi sociale, cum sunt malnutriţia, alcoolismul cronic al părinţilor sau lipsa de vitamine. Şi prea mulţi părinţi încă se întreabă: "De ce a voit Dumnezeu aceasta pentru mine? De ce i s-a întâmplat aceasta copilului meu?"

Planeta noastră produce actualmente mai mult cu 10% peste necesarul de hrană pentru tot neamul omenesc. Egoismul ţărilor bogate, neglijenţa, proasta administrare a structurilor politice şi sociale şi chiar interesele meschine ale anumitor guverne fac ca aproape 500 de milioane de persoane să sufere şi să moară de foame. Şi totuşi, nu lipsesc cei care au cura-jul să spună: "Cum pot eu să cred în Dumnezeu când atâta lume moare de foame?"; ca şi cum Dumnezeu ar fi responsabil de neglijenţa noastră!

Edificii care îmbolnăvesc Recent, un grup de specialişti a denunţat faptul că în arhitectură nu se face nimic pentru a evita aşa-numitul "sindrom al edificiului bolnav": o plagă socială care cuprinde de acum milioane de persoane. Într-adevăr, în multe edificii moderne se folosesc unele tipuri de materiale plastice, de conglomerate, de ciment şi alte materiale care emană substanţe toxice şi cancerigene, fără ca locatarii să fie avertizaţi cu privire la riscurile pe care le au; însă, în momentul în care contactează boli grave, acestea vor deveni o povară a "crucii grele pe care Dumnezeu le-a dat-o". Şi marile inundaţii, considerate fenomene capricioase şi necontrolabile, capabile să provoace imense pierderi economice şi un număr foarte mare de morţi, în realitate, sunt şi rodul intervenţiei iresponsabile a omului asupra naturii. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul cutremurelor: sunt evenimente naturale, dar multe dintre ele sunt cu adevărat funeste din cauza iresponsabilităţii omului care nu le înfruntă cu structuri corespunzătoare.

Fără boli Practic, omenirea a înfrânt boli grave cum sunt variola şi poliomielita.

Câte alte boli ar putea să fie şterse de pe planeta noastră dacă, în loc să se irosească banii în orice tip de arme de ucidere, s-ar folosi multe resurse

Lumea Catholica, februarie 2009

65

economice şi intelectuale în cercetarea ştiinţifică? În schimb, din păcate, şi în mintea multor creştini, responsabilul relelor şi al morţii continuă să fie numai Dumnezeu: omul nu are nimic de-a face, omul este numai o victimă... Noi suntem cei care favorizăm moartea: îi netezim drumul cu ura şi neglijenţa; putem să-i blocăm excesul de victime, pe care le seceră, prin iubire, generozitate şi un profund simţ de responsabilitate personală şi socială.

Numai cei care nu au luat act de responsabilitatea directă şi nemijlocită a omului simt acest resentiment absurd faţă de Dumnezeu. De aceea, trebuie să abandonăm definitiv imaginea primitivă a Dumnezeului veterotestamentar pe care o mai avem înlăuntrul nostru şi să recuperăm imaginea autentică a lui Dumnezeu, izvor de iubire şi de viaţă, pe care Isus ni l-a prezentat cu întruparea sa. Numai aşa, Dumnezeu se va revela ca adevăratul Tată despre care ne-a vorbit Isus, cel care "face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45).

66

Lumea Catholica, februarie 2009

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro