Lumea Catholica, mai 2009

2

Lumea Catholica, mai 2009

Sumar: Maica Fiului: dezbatere despre devoţiunea mariană ......................... 3 Mark P. Shea

În faţa pietrei de la Sfântul Mormânt ................................................. 14 Mons. Gianfranco Ravasi

Cincisprezece sfaturi pentru a predica mai bine .............................. 21 David Mills

Cartea "Imitaţiunea lui Cristos" ......................................................... 28 pr. Giandomenico Mucci, SJ

Prietenii noştri din ceruri ................................................................... 35 Tim Staples

Lumea întunecată a "Illuminati" ........................................................ 42 Massimo Introvigne

Miracolul euharistic din Cascia .......................................................... 54 pr. Nicola Nasuti

Despre darurile Duhului Sfânt ........................................................... 62 pr. William Saunders

Pentru o pastoraţie a căsătoriei indisolubile .................................... 70 Inos Biffi

Lumea Catholica, mai 2009

3

Maica Fiului: dezbatere despre devoţiunea mariană Autor: Mark P. Shea Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: Inside Catholic, 2 mai 2009 Iată unul din cele mai ciudate lucruri din lume: Mulţi creştini care-L iubesc din toată inima pe Isus se dau repede înapoi şi cu frică atunci când se rosteşte numele mamei Sale, în timp ce mulţi dintre cei care într-adevăr o iubesc, rămân fără cuvinte când li se cere să şi explice de ce anume o iubesc.

Multe din nedumeririle legate de Maria se referă de fapt la cu totul altceva. Întrebarea "Unde se vorbeşte în Biblie despre Înălţarea Fecioarei Maria cu trupul la cer?" nu se referă în realitate la Maria, ci la validitatea Sfintei Tradiţii şi autoritatea Bisericii. Nici "De ce ar trebui să mă rog Mariei?" nu are legătură cu Maria, despre relaţia dintre a trăi şi a muri în Cristos. Iar "O preamăresc catolicii pe Maria?" nu e o întrebare în legătură cu Maria, ci cu susţinerea sau nu a idolatriei în Biserica Catolică şi cu semnificaţia cuvântului "a preamări". Şi - curios lucru - atât cei care-i aduc omagiu, cât şi cei care aduc obiecţii, ignoră complet adevărul central despre Maria pe care Biserica Catolică ne ajută să-l vedem: faptul că viaţa sa, în totalitate, e o viaţă "de raportare".

La urma urmei, Maria nu are nici o semnificaţie pentru noi decât prin Fiul său. Pentru întreaga lume, ea e importantă numai fiindcă e Mama lui Isus Cristos. Dacă nu s-ar fi născut El, n-aţi fi auzit niciodată despre ea. Sf. Ioan, cu exprimarea sa concisă, surprinde această viaţă "de raportare" în propriile ei cuvinte: "Faceţi tot ce vă va spune El" (Ioan 2,5). Şi dacă aceasta-i tot ceea ce Biserica ar fi avut de spus în privinţa ei, evanghelicii

4

Lumea Catholica, mai 2009

ar fi fost mai mult decât fericiţi să o lase să ne raporteze pe noi la Isus în acest fel. Ceea ce-i derutează pe mulţi necatolici e tendinţa Bisericii de a ne raporta pe noi la ea. "Ad Iesum per Mariam!"spunem noi, la care mulţi necatolici răspund enervaţi: "Creştinismul nu se referă la relaţia cu Isus Cristos? De ce o onorează atât de mult catolicii pe Maria?"

Cea sublimă, trecută cu vederea Întrebarea mi s-a părut rezonabilă, dar numai până când o altă întrebare m-a deranjat: Dacă "prea mult" o onorează catolicii pe Maria, atunci evanghelicii cum o "onorează suficient"? Pentru că în realitate cultul evanghelic în care m-am născut se fereşte de orice referiri cu privire la Maria. Acest lucru era cel puţin ciudat. La urma-urmei, evanghelicii puteau să vorbească toată ziua despre Paul fără a avea vreodată sentimentul că-l "preamăresc" sau că-i acordă "prea multă onoare". Înţelegeam pur şi simplu că prin intermediul Sfântului Paul ajunge Cuvântul lui Dumnezeu la noi, şi în felul acesta nu exista nici un conflict între cei doi (deşi Paul are mai multe defecte de caracter decât Maria). Şi totuşi, cea mai slabă referire la Maria făcută de un catolic stârnea un potop de atenţionări, ezitări, examinări minuţioase privind aparenta ei lipsă de credinţă (demonstrată chipurile în Marcu 3,21), şi chiar afirmaţii de genul că Isus era mai bucuros să fie cu discipolii Săi decât cu ea (fiindcă El îi spunea "Femeie" şi nu "Mamă"; şi fiindcă i-a prezentat pe propriii Săi discipoli drept "frate şi soră şi mamă" (Marcu 3,35)). Şi toate acestea în ciuda faptului că nu numai cuvintele lui Dumnezeu (de ex. Magnificat) ci însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a venit la noi prin Maria (Ioan 1,14).

Evanghelicii ar putea spune că "Fără Paul, Evanghelia nu ar fi ajuns la neamuri". Dar încremenesc de-a dreptul dacă cineva ar spune că "Fără Maria, Evanghelia nici măcar nu ar fi ajuns pe pământ". Atmosfera s-ar umple imediat de strigăte despre cum "Dumnezeu ar fi ales pur şi simplu pe altcineva", de parcă Maria nu ar fi decât o unitate de incubaţie, complet interşanjabilă cu orice altă femeie de pe pământ. Li se pare perfect logic că "Fără Paul, nu există Evanghelie dusă Neamurilor", dar a spune că "Fără Maria nu există întrupare, moarte, înviere şi nici mântuirea lumii", li se pare deja mult prea mult.

Lumea Catholica, mai 2009

5

Într-adevăr, dacă ne luăm după tendinţa evanghelică actuală, am putea fi iertaţi dacă ne trece prin minte că lui Isus nici nu prea îi plăcea de mama Lui (exact ca unui adolescent iritat de faptul că mama pur şi simplu nu îl înţelege). Dacă ni se repetă că "Maria nu înseamnă mare lucru" ori de câte ori se rosteşte numele ei, ajungem să credem că după o scurtă şedinţă foto pentru industria Cărţilor Poştale de Crăciun, Isus a fost foarte bucuros să îşi petreacă timpul departe de familie, în Templu, discutând probleme mai înalte. Poziţia actuală în evanghelicalism sugerează mai mult sau mai puţin faptul că nu ar trebui nici noi să acordăm prea mare atenţie mamei, care era prea "ştearsă" ca să înţeleagă cine era El şi pe care El o "mustră" spunându-i: "De ce mă căutaţi? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?" Şi astfel, afirmaţia de a o "onora suficient" se reducea pur şi simplu la a nu-i mai acorda deloc atenţie după ce a fost pomenită în colindele de Crăciun. În restul timpului fie era neglijată complet, fie ceilalţi erau asiguraţi ferm că nu este importantă şi că nu trebuie să acorde prea multă atenţie femeii despre care Scriptura inspirată spune: "De acum toate generaţiile mă vor numi fericită".

A fost pentru mine o schimbare de paradigmă absolut uluitoare când am înţeles cât eram de "alergici" la ea - şi situaţia, aşa cum am observat de atunci, nu e deloc neobişnuită pentru cei care se convertesc. Dale Ahlquist, preşedintele Societăţii Americane Chesterton, mi-a spus odată că, pe când era încă departe de Biserică din cauza Mariei, un preot pe care-l cunoştea l-a întrebat: "Crezi că sufletul ei Îl preamăreşte pe Domnul? E scris chiar aici, în Scriptură". Ahlquist a răspuns imediat: "Sigură că da! Ştiu Biblia!" - dar chiar în acel moment şi-a spus în sine: "Dar niciodată nu m-am gândit la aceasta până acum!" Iată, într-adevăr, o experienţă tulburătoare.

Dar de fapt, scrie chiar acolo, în Biblie. Sufletul ei Îl preamăreşte pe Domnul şi de atunci toate generaţiile o numesc fericită. Aşadar, m-am întrebat de ce evanghelicii, când privesc la Isus, nu privesc niciodată la El prin cristalul ales de Dumnezeu? De ce se feresc cu atâta încrâncenare să o numească "fericită" şi să o cinstească? Când am înţeles aceasta, m-am gândit pentru prima dată că, poate, catolicii procedează pur şi simplu în mod normal şi uman, cinstind-o pe Maria, în timp ce evanghelicii se

6

Lumea Catholica, mai 2009

aseamănă mai mult cu abstinenţii care se tot frământă că s-a băut prea mult vin la nunta din Cana.

Obstacolele culturale Am ajuns să înţeleg faptul că o parte a problemei era aceea că reticenţa evanghelicilor în privinţa Mariei este o problemă de ordin intern şi nu teologic. De fapt, chiar conflictul între catolici şi evanghelici este în primul rând de ordin cultural şi nu teologic. Cultura evanghelică este covârşitor masculină (indiferent dacă eşti bărbat sau femeie), în timp ce cultura catolică (iarăşi, indiferent dacă eşti bărbat sau femeie) este puternic feminină. Şi adesea cele două grupări consideră în mod greşit că diferenţele sunt teologice, când de fapt sunt de ordin cultural.

Abordarea catolică tinde să fie centrată pe trup, euharistică şi contemplativă, iar rugăciunea caută în primul rând unirea cu Dumnezeu.

Pentru evanghelici, apropierea de Dumnezeu tinde să fie centrată pe Scriptură, ca expresie verbală a credinţei, pe misiune şi pe Spiritul manifestat ca putere. Rugăciunea se face în primul rând pentru ca lucrurile să se întâmple. Ambele reprezintă căi autentic creştine de abordare a Bibliei şi ar trebui ambele să aparţină modalităţii catolice de abordare a Scripturii. Dar din cauza acestei optici diferite, evanghelicii şi catolicii discută în contradictoriu probleme pe care le cred teologice, când de fapt sunt culturale. Spiritualitatea feminină catolică poate considera abordarea evanghelică masculină drept superficială, zgomotoasă, utilitaristă şi lipsită de viaţă interioară. La rândul lor, evanghelicii privesc pietatea catolică drept rece, moartă, rituală, ignorând Biblia şi complet ruptă de viaţă reală. Evanghelicii consideră aşadar viaţa catolică drept retragere din faţa realităţii în ritualuri şi rugăciuni repetate papagaliceşte. În această ordine de idei, nu este deloc surprinzător că eroii celor două câmpuri de bătălie sunt aşadar, pentru evanghelici, Marele Motor Uman de Energie Apostolică, Sf. Paul, iar pentru catolici, Marea Icoană a Rugăciunii Contemplative Manifestată în Întrupare, Fecioara Maria. Ca evanghelic, consideram că este mult mai uşor de apreciat Sf. Paul, fiindcă el a fost "biblic" - şi la urma-urmei a scris mare parte din Noul Testament.

Puteam vorbi mult despre Paul, fiindcă mărturia scrisă lăsată de el este atât de importantă. Nu la fel stăteau lucrurile cu Maria. Cu excepţia acelui

Lumea Catholica, mai 2009

7

"Magnificat" şi a câtorva fraze ici şi colo - şi, desigur, istorisirile privind Naşterea - ea nu părea să ocupe atâta spaţiu psihic pentru autorii Noului Testament cât ocupa pentru catolici. Devoţiunea mariană îmi părea ca un munte de pietate ridicat pe un muşuroi al Scripturii.

Privirea poate însă să înşele. Pe măsură ce am ajuns să cunosc mai bine Biblia, am înţeles tot mai clar că autorii Scripturii nu erau atât de reticenţi faţă de Maria precum evanghelicii. De fapt, ei o cinsteau într-un fel care semăna mai mult a catolicism decât a evanghelicalism. Luca, de exemplu, o aseamănă cu Chivotul Legământului atunci când spune că Duhul Sfânt a "umbrit-o". Acelaşi cuvânt grecesc este folosit pentru a descrie felul în care Shekinah (gloria Lui Dumnezeu) a umbrit tabernacolul (Luca 1,35).

Ioan face aceeaşi legătură între Maria şi Chivotul Legământului în Apocalips 11,19-12,2: "Atunci s-a deschis templul lui Dumnezeu care este în cer şi a fost văzut chivotul alianţei lui în templul său. Apoi au urmat fulgere, glasuri, tunete, cutremur şi grindină mare. Şi s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele. Ea era însărcinată; striga în chinurile naşterii, frământându-se să nască". Capitolul continuă cu descrierea femeii ce dă naştere unui fiu care conduce naţiunile cu un toiag de fier şi care aproape este înghiţi de un balaur roşu.

Ca evanghelic, puteam să identific uşor codul de bare, elicopterele sovietice, Piaţa Comună Europeană şi chiar formaţia Beatles în naraţiunea Apocalipsei. Dar când catolicii sugerau că femeia din Apocalips ar putea avea ceva în comun cu Fecioara Maria, care ar ocupa astfel un loc de importanţă cosmică în marea rânduiala a tuturor lucrurilor, respingeam afirmaţia, ca nedemnă de crezare. Oricine ştia că femeia din Apocalips era de fapt simbolica Fiică a Sionului care dă naştere Bisericii. O fată evreică, stând în vârful Chivotului Vechiului Legământ, rezumând totalitatea misiunii Israelului şi dând naştere Capului Bisericii spunând: "Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul Tău" - ce legătură ar fi putut avea ea cu acele imagini? Acestea ar sugera că ea a fost Fiica Sionului şi Floarea poporului ei, Discipolul Model, Icoana Bisericii, Mama lui Isus şi a tuturor celor care sunt uniţi prin credinţă cu El şi... Ajungând să mă gândesc la aceasta, Scriptura părea de fapt mai degrabă catolică...

Inima doctrinei mariane

8

Lumea Catholica, mai 2009

Iată ideea revoluţionară care m-a determinat, în calitate de proaspăt catolic, să caut să aflu unde dorea Biserica să ajungă cu învăţătura ei mariană. Încercând să înţeleg acest lucru, mi s-a părut că străbat un drum lung ca să pot vedea cu adevărat de ce e atât de importantă Maria nu numai în minţile ci mai ales în inimile catolicilor. Prima întrebare care apare este, desigur: "De ce oare o dogmă mariană?" De ce nu dogme numai despre Cristos şi să îi lăsăm în pace pe catolici să creadă ce le place despre Maria? De ce să îi obligăm să creadă ceva anume?

Răspunsul este că, de fapt, catolicii chiar cred ceea ce le place - şi nu numai despre Maria, ci şi despre o mulţime de alte probleme. Şi uneori cred în mod eronat multe lucruri. Atunci când cugetările lor pun însă în pericol adevărul revelat în aşa măsură încât ameninţă integritatea mărturiei Bisericii, atunci Biserica, din când în când, îşi redefineşte mai precis doctrina. În Noul Testament se proceda deja în acest mod (cf. Fapte 15), şi la fel se va continua până la A Doua Venire a lui Cristos.

Astfel, de exemplu, în secolul V a apărut (din nou) întrebarea cine este Isus. Era de fapt aceeaşi întrebare care s-a tot repetat în întreaga antichitate, dar răspunsul a fost propus acum de nestorieni. Ei susţineau că omul muritor Isus şi Logosul, adică a doua persoană a Treimii, erau mai mult sau mai puţin două persoane care ocupau acelaşi trup. Iată de ce insistau asupra faptului că Maria nu putea fi considerată - aşa cum fusese mult timp de către popor - ca Theotokos ("Născătoare de Dumnezeu") ci doar Christotokos ("Născătoare de Cristos"). Ea a fost Mama lui Isus, nu a lui Dumnezeu.

Acest răspuns ameninţa mărturia Bisericii, şi ar fi putut chiar conduce logic la ideea că existau doi Fii ai lui Dumnezeu, omul Isus şi Logosul, care conlocuiau în acelaşi trup. Pe scurt, aceasta deschidea uşa către un haos teologic în privinţa unui adevăr de bază al credinţei: acela că Cuvântul s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru păcatele noastre. Ca urmare, Biserica a formulat în mod categoric răspunsul său. Isus Cristos nu înseamnă două persoane care ocupă acelaşi trup. El este o singură persoană având două naturi, umană şi divină, într-o unire ipostatică. Iată de ce este corect ca Fecioara Maria să fie numită Theotokos, pentru că ea este Mama Dumnezeului-Om.

Lumea Catholica, mai 2009

9

De ce a procedat Biserica în acest fel? Fiindcă, încă o dată, Maria Îl arată pe Isus. Dogma Theotokos este un comentariu asupra lui Isus, un fel de "pavăză" în jurul adevărului despre Isus afirmat de Biserică. Aşa cum nestorianismul a încercat să atace învăţătura despre Cristos prin Maria, interzicând venerarea acesteia în calitate de Theotokos, la fel Biserica a apărat învăţătura despre Cristos, făcând din Theotokos o dogmă. Un lucru esenţial în înţelegerea dogmelor mariane este că întotdeauna acestea se referă la un adevăr vital în privinţa lui Isus, a naturii Bisericii sau a naturii persoanei umane.

Acest lucru este evident, de exemplu, în cazul definirii Mariei ca Pururea Fecioară, dogmă promulgată în anul 553 în Conciliul de la Constantinopol.

Această tradiţie nu e atât de explicită în naraţiunile biblice. Trebuie să recunoaştem într-adevăr ambiguitatea textelor biblice atunci când se vorbeşte despre "fraţii lui Isus" (dar oare expresia se referă la "fraţi" sau la "rude"?). Există însă alte pasaje în Biblie care sugerează cu putere că ea a rămas fecioară.

De exemplu, Maria este plină de uimire când află că ea, fecioară logodită, va avea un copil. Dacă la ceremonia de logodnă îi spui viitoarei mirese că va avea copii drăgălaşi şi ea îţi răspunde "cum se poate întâmpla asta?", poţi să te gândeşti fie că nu ştie "despre păsări şi albine", fie că a făcut jurământ de virginitate. Pe scurt, e cel puţin bizar dacă o viitoare mireasă e uluită când află că va avea un copil... cu excepţia cazului în care a decis să rămână fecioară şi după căsătorie.

La fel, Iosif e cuprins de teamă la gândul de a o lua pe Maria de soţie. De ce oare "teamă"? Ne-am putea gândi, în vremurile de astăzi, că teama lui era în legătură cu acuzaţia de adulter, dar în concepţia antichităţii, teama lui Iosif se referă la sfinţenia Mariei - aşa cum un evreu pios s-ar fi temut să atingă Chivotul Legământului. La urma-urmei, să ne gândim la cuvintele îngerului pe care Maria i le-a spus, desigur: "Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu". Eu nu sunt un evreu pios, dar dacă mi-ar răsuna în urechi acele cuvinte despre soţia mea, aş face ca Iosif care, ştiind ce ştia despre soţia sa, ar fi preferat celibatul, dac-ar fi putut.

10

Lumea Catholica, mai 2009

"Dar bazându-te numai pe texte, nimic nu este sigur. Este încă ambiguu" ar spune un critic. Corect. Numai textul biblic nu clarifică ambiguitatea şi nici nu răspunde la aceasta sau la numeroase alte întrebări, inclusiv: "Sfântul Duh e Dumnezeu?" "Cum se încheie o căsătorie validă?" şi "Poţi să fii poligam?" Însă Tradiţia Bisericii împreună cu textele biblice sunt acelea care oferă răspunsul corect: Maria nu a avut alţi copii. Iar faptul era atât de bine cunoscut în Biserica primară încât atunci când Ieronim l-a atacat pe Helvidius care sugerase altceva, nimeni nu a ridicat glasul în apărarea acestuia. Într-o Biserică gata să se sfâşie în bucăţi-bucăţele pentru deosebirea între homoousious şi homoiousious, nu se aude decât ţârâitul greierilor în liniştea care a urmat afirmaţiei lui Ieronim, linişte punctată doar de glasul altor Părinţi cântând imnul "Maria, Pururea Fecioară".

Biserica primară considera acest lucru drept cunoscut şi cert, iar pe Helvidius îl considera la fel de credibil ca şi pe Dan Brown.

Dar de ce, totuşi, o dogmă? Fiindcă viaţa Mariei, amintim încă o dată, este o "viaţă de raportare". Fecioria ei, ca şi a lui Cristos, vorbeşte despre totala ei consacrare lui Dumnezeu şi despre chemarea noastră, în calitate de creştini, de a ne consacra Lui în totalitate. Fecioria ei nu e o cascadorie şi nici vreun truc magic menit să facă mai ciudată venirea lui Mesia. E mai degrabă un semn pentru Biserică şi al Bisericii. Şi e importantă exact pentru motivul pentru care, atunci când eram evanghelist, nu credeam că are vreo importanţă: creştinismul se referă la relaţia cu Isus Cristos. Dar o relaţie implică în mod necesar mai mult de o singură persoană. Şi aşa ajungem la următoarea afirmaţie: Isus poate să facă un întreg univers plin de lucruri minunate, dar există totuşi ceva ce Însuşi Isus nu poate face - El nu poate să ne arate ce înseamnă să fii discipol al lui Isus.

Numai un discipol al lui Isus poate face aceasta. Iar cel dintâi şi cel mai bun discipol al lui Isus este aceea care i-a spus lui Dumnezeu şi a trăit acel "Da" spontan, şi fără să fi beneficiat de ani de instruire şi nici măcar de vreo căzătură de pe cal şi orbire. Şi a continuat mereu să o facă, trecând prin agonia morţii Fiului său şi extazul Învierii sale.

Iată de ce Biserica, la fel ca şi Evangheliile, a numit-o întotdeauna pe Maria Mama noastră: fiindcă Mama este cel mai bun model în educaţia copiilor. Imperativul de a o numi "Mamă" vine chiar de la Isus. Ioan nu a notat cuvintele "Iat-o pe mama ta" (Ioan 19,27) pentru că s-a gândit că

Lumea Catholica, mai 2009

11

cititorii lui ar putea fi curioşi cu privire la soarta unei evreice văduve şi fără copii. Ca tot ceea ce a scris Ioan, acest imperativ există acolo "ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui" (Ioan 20,31). Altfel spus, el nu consemnează totul despre Isus, ci numai lucrurile care prezintă semnificaţie teologică. Acestea includ cuvintele lui Cristos către discipolul Său preaiubit. Fiindcă discipolul Său preaiubit eşti tu, nu numai Ioan. Maria este mama ta şi tu eşti copilul ei.

Aşa că trebuie să privim la ea ca mamă şi să o urmăm aşa cum ea L-a urmat pe Cristos. Înfrângerea ideologiilor distructive Aceasta ne aduce la ultimele două (şi strâns corelate) dogme mariane. Dat fiind că dogma mariană reprezintă întotdeauna un comentariu asupra lui Cristos şi a Bisericii Sale, ce anume spune Biserica în învăţătura sa dogmatică potrivit căreia 1) - Maria a fost cruţată în momentul în care a fost concepută de orice pată a păcatului, atât strămoşesc, cât şi actual; şi 2) - Maria a fost ridicată cu trupul la cer în momentul în care existenţa sa terestră s-a sfârşit?

Marea criză prin care a trecut Biserica în secolul al XIX-lea (atunci când Duhul Sfânt, împlinindu-şi misiunea de a conduce Biserica pe calea adevărului, a condus Biserica la a promulga dogma Neprihănitei Zămisliri) a constat în apariţia mai multor ideologii - unele dintre ele încă actuale - care au pus în discuţie originile şi demnitatea persoanei umane.

Darwin spunea că persoana umană este de fapt o bucată de carne neobişnuit de inteligentă, ale cărei origini sunt cu totul accidentale, tot la fel cum e şi forma râtului la porc. Marx spunea că oamenii nu sunt decât nişte ingrediente într-un vast proces economico-istoric. Capitalismul vedea oamenii ca pe nişte resurse naturale care trebuie exploatate şi apoi aruncate la gunoi când şi-au pierdut valoarea. Eugenetica spunea că demnitatea umană depinde de calităţile fizice. Mulţi protestanţi declarau oamenii ca fiind "total depravaţi", în timp ce Iluminismul susţinea mitul inocenţei umane, "sălbaticul nobil" şi noţiunea perfectibilităţii omului prin intermediul raţiunii. Teoriile rasiste avansau noţiunea că elementulcheie al demnităţii umane era forma craniului, culoarea pielii şi apartenenţa la tribul arian sau teutonic. Freud proclama că iluzia

12

Lumea Catholica, mai 2009

demnităţii umane nu era decât un văl peste profunzimile insondabile ale proceselor subconştientului.

Toate aceste ideologii, şi multe altele, aveau în comun respingerea degradantă a fiinţelor umane - creaturi făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi destinate unirii cu Dumnezeu. Spre deosebire de toate aceste ideologii, Biserica, înălţând icoana Mariei Neprihănite, înălţa în acelaşi timp icoana adevăratei noastre origini şi a autenticei noastre demnităţi. Că ea a fost fără păcat - iată o învăţătură la fel de veche ca şi munţii, în Biserica în care e preamărită cu termenul de Kecharitomene, sau "cea plină de har" încă de pe timpul lui Luca, şi care o salută drept Panagia, sau "Preasfântă" încă din primele secole ale Bisericii. Aşadar de ce Duhul Sfânt a determinat Biserica să dezvolte şi să se concentreze cu mai multă claritate şi forţă asupra acestei învăţături datând din timpuri imemoriale?

Fiindcă e absolut necesar să se facă auzit clar şi tare că noi suntem făcuţi după imaginea lui Dumnezeu şi că toate căderile noastre, deşi reale, nu ne caracterizează şi nici nu ne definesc: cel care o face este Isus Cristos. Nu suntem simple animale; nici statistici; nici angrenaje de maşini; nici noroi primordial ceva mai sofisticat; şi nici un set zăngănitor de complexe, apetituri, totemuri tribale, supraoameni arieni, sălbatici virtuoşi în mod natural şi nici nişte Mr. Hyde complet depravaţi. Noi am fost făcuţi de Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Aşa că păcatul, deşi normal, nu e natural şi nu constituie propria noastră umanitate. Şi dovada a fost Maria, care a fost ferită de pata păcatului şi totuşi a fost mult mai umană decât noi toţi.

Ea nu a fost inocentă prin ea însăşi, ca şi când ar fi putut fi aşa fără Dumnezeu. A fost cel mai mare potir de har din univers, har care a făcut-o, aşa cum spune o faimoasă frază, "mai tânără decât păcatul". Din această cauză ea a putut să fie aşa cum descria Irineu - "gloria Lui Dumnezeu": o fiinţă umană plină de viaţă. Şi aşa cum e ea, la fel ne poate face şi pe noi harul lui Cristos.

Ideologiile secolului XIX nu au rămas totuşi în biblioteci şi săli de clasă. În secolul XX au fost legiferate de puterile de stat, de ştiinţă, comerţ, educaţie, cultură, de armată în programe care au adus roade abundente sub forma războaielor regionale şi globale, a Holocaustului, a foametei, a câmpurilor ucigaşe, a revoluţiei sexuale şi a culturii morţii, care aduc încă

Lumea Catholica, mai 2009

13

recolte bogate de distrugere spirituală şi fizică. Pe scurt, aşa cum filosofiile secolului XIX au atacat demnitatea şi originea persoanei umane, la fel punerea lor în practică la începutul secolului XX a atacat demnitatea şi destinul persoanei umane.

Ce a făcut aşadar Duhul Sfânt? Încă o dată, în 1950, la mijlocul unui secol care a fost martor la cel mai mare atac la adresa persoanei umane şi a familiei pe care l-a cunoscut lumea vreodată, Biserica a înălţat-o încă o dată pe Maria ca icoană a ceea ce suntem noi cu adevărat şi a ceea ce suntem destinaţi să devenim, promulgând dogma Înălţării Mariei la cer cu trupul. Aşa cum Neprihănita Zămislire o înalţă pe Maria ca icoană a demnităţii divine a originilor noastre, Biserica, afirmând că "Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria, săvârşindu-şi viaţa pământească, a fost ridicată cu trupul şi sufletul în gloria cerească", o înalţă ca icoană a demnităţii divine a destinului nostru.

Biserica repetă de fapt că Dumnezeu, care iubeşte lumea, nu doreşte ca soarta noastră să fie cuptorul, groapa comună, avortul clinic, anonimatul fabricii, bordelul, dormitorul sau strada. Sfârşitul adecvat al vieţii se doreşte a fi şi pentru noi ceea ce a fost pentru ea, gloria extatică a unirii complete cu Dumnezeu cel Întreit în veşnicie. Încă o dată, Dumnezeu ne arată ceva de importanţă vitală privind relaţia cu El prin intermediul ei, cea mai mare Sfântă a Sa. Şi acesta este, în cele din urmă, scopul devoţiunii şi al teologiei mariane.

Prin Fecioara Maria, îl vedem pe Isus reflectat în ochii celei mai mari Sfinte. Dar în acelaşi timp vedem "care este bogăţia gloriei moştenirii sale între cei sfinţi şi care este imensa măreţie a puterii sale faţă de noi, cei care credem după lucrarea tăriei puterii sale" (Efeseni 1,18-19). Fiindcă tot ceea ce a făcut deja pentru Maria, va face într-o zi şi pentru noi.

14

Lumea Catholica, mai 2009

În faţa pietrei de la Sfântul Mormânt Autor: Mons. Gianfranco Ravasi Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore Romano, 15 mai 2009 Vineri, 15 mai 2009, cu puţine ore înainte de plecarea sa din Ierusalim pentru a se întoarce la Roma, Papa Benedict al XVI-lea a sigilat pelerinajul său în Ţara Sfântă mergând în faţa pietrei de la Sfântul Mormânt, "martor tăcut al evenimentului central al istoriei umane", aşa cum spusese predecesorul său Papa Ioan Paul al II-lea la 26 martie 2000, chiar în acelaşi loc. Celor care nu au putut să urmărească această ultimă etapă a parcursului papal, le propunem un pelerinaj virtual, în interiorul acestei bazilici pe care mai sugestiv creştinii din Orient o numesc Anastasis, în greacă a "învierii". Şi este mereu amar să amintim că acest spaţiu "martor al evenimentului central al creştinismului" simte sfâşierea creştinătăţii: aşa cum se ştie, trei confesiuni, catolică (franciscanii), greco-ortodoxă şi armeană îşi împart în mod rigid Bazilica Sfântului Mormânt, după un statut vechi codificat în anul 1852. El reglementează chiar şi timpurile diferitelor celebrări liturgice: însăşi paza de la poarta de intrare este obiect al unui regulament complicat care reflectă un fel de legendă ce durează de şapte sute de ani.

De fapt, poarta este închisă la un sfert de oră după apus, cu excepţia festivităţilor; însă în interior veghează câţiva reprezentanţi ai clerului din cele trei Biserici pentru a ocroti propriile spaţii şi a evita spargeri. Este decisivă posesia cheilor, reglementată de un acord vechi din epoca otomană. Până în anul 1831 cheia era în proprietatea familiei musulmane Joudeh, în timp ce deschiderea era încredinţată (şi încă este) unei alte familii musulmane, Nusseibeh.

Aproape că era recurgerea la un mediator neutru pentru a împiedica să explodeze

Lumea Catholica, mai 2009

15

tensiunile dintre comunităţile creştine, aşa cum s-a întâmplat - chiar în urmă cu câteva luni - cu adevărate asalturi şi dueluri. Acum, din fericire, dialogul ecumenic a creat un climat general mai liniştit: în aceşti ultimi ani, de mai multe ori, comunităţile au căzut de acord pentru diferite intervenţii de restaurare a edificiului monumental şi complex.

De fapt, bazilica produce în pelerin un sentiment de rătăcire pentru că este rod al unei adevărate îmbobociri arhitectonice: dintr-o rădăcină a crescut puţin dezordonat un pom care a îndurat curăţiri şi altoiri de tot felul. Totul a început când Elena, mama împăratului Constantin, în anul 326, a identificat locul Calvarului şi al mormântului lui Isus. Peste el împăratul roman Adrian (76-138) - pentru a şterge probabil primele urme ale cultului creştin, oferind deci o confirmare preţioasă a autenticităţii sitului - a ridicat mai înainte un mic templu dedicat Venerei.

Biserica lui Constantin a fost consacrată în septembrie 335. Este curios, în această privinţă, ceea ce a scris cu doi ani înainte, în 333, un pelerin anonim venit aici din depărtatul Bordeaux: "Din porunca împăratului Constantin, construiesc pe locul unde a fost răstignit Domnul şi pe mormântul în care a fost depus trupul Său şi din care a înviat a treia zi o bazilică, casa Domnului. Lângă ea sunt cisterne de o frumuseţe extraordinară, iar în spatele ei este o piscină unde sunt botezaţi copiii".

Astfel începea viaţa fizică şi spirituală a Bazilicii Sfântului Mormânt, care a fost deteriorată în anul 614 de invazia persană şi în anul 638 de cucerirea arabă din Palestina. Aşa cum relatează cronicile antice, lovitura cea mai dură a fost dată în anul 1009 de către califul Al-Hakim, rege al Egiptului şi al Palestinei, care a poruncit "să se demoleze biserica învierii, să fie înlăturate simbolurile şi să se strice orice urmă şi amintire". Se povesteşte că "a fost făcut bucăţi şi s-a distrus mormântul lui Cristos" şi s-au dărâmat toate structurile "în afară de ceea ce era imposibil să se distrugă şi greu de smuls prin extirpare". Şi totuşi acest calif, considerat nebun de mulţi, avea mama şi sora convertite la creştinism şi unchiul său Oreste a fost Patriarh de Ierusalim! Însă la orizont se profilau cruciadele care, după cinci săptămâni de asediu, la 15 iulie 1099, pătrundeau în cetatea sfântă, conduşi de Goffredo de Buglione. Imediat s-au pregătit proiectele pentru o nouă bazilică grandioasă care să înglobeze ceea ce rămăsese în picioare din biserica lui

16

Lumea Catholica, mai 2009

Constantin. Astfel, s-a ridicat un edificiu imens care găzduia în interiorul său nu numai rotonda Anastasis, adică Sfântul Mormânt, ci şi Calvarul: aşa cum se ştie, Golgota (în aramaică "craniu", de unde provine latinescul calvaria) nu era un deal, ci numai o ridicătură stâncoasă înaltă de 5 sau 6 metri. La 15 iulie 1149, aniversând cincizeci de ani de la cruciada care a cucerit Ierusalimul, bazilica era consacrată. În secolele următoare nu au lipsit intervenţii şi deteriorări de tot felul, inclusiv incendii şi cutremure. Dar ceea ce pelerinii vizitează şi astăzi este însăşi construcţia uriaşă făcută de cruciadă, marcată de o intrare laterală dominată de clopotniţa masivă, ciuntită în partea superioară de o dărâmare şi niciodată restaurată decât cu un simplu acoperiş de ţiglă.

Aşadar, să trecem şi noi în mod ideal prin acea poartă (în trecut dublă, dar în anul 1187 Saladin a zidit una din intrări care de atunci a rămas inaccesibilă) şi, în loc de a merge înainte, ne întoarcem imediat spre dreapta. O scăriţă abruptă ne conduce la capela Calvarului, înaltă de 5 metri deasupra nivelului bazilicii şi împărţită în două sectoare. Primul este în proprietatea franciscanilor şi comemorează răstignirea lui Isus, în timp ce crucea lui Cristos ridicată cu crucile celor doi condamnaţi pe Calvar este aşezată în mod tradiţional în celălalt sector, aflat în proprietatea greco-ortodoxă. Aici un mare crucifix îmbrăcat în argint, un altar şi un disc de argint cu o deschidere centrală pentru a arăta stânca prezintă în mod sugestiv marele eveniment al morţii lui Cristos: "Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua.

Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: 'Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu'. Şi, spunând aceasta, şi-a dat duhul" (Lc 23,44).

O altă scăriţă, paralelă cu cea de dinainte, permite să se coboare din nou în atriul bazilicii, unde se observă o piatră de marmură roşiatică împodobită cu lămpi şi candelabre: este "piatra ungerii". Conform tradiţiei, aici ar fi fost depus trupul mort al lui Isus pentru a fi "înfăşurat în giulgiuri, cu uleiurile aromatice, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei" (In 19,40). Mergând mai departe, iată ridicându-se în faţa noastră, în centrul Rotondei Anastasis, micul templu al mormântului lui Cristos în stil mixt foarte apăsător, înalt de circa 6 metri, înconjurat de candelabrele diferitelor confesiuni creştine; a fost ridicat în anul 1810 de grecii-ortodocşi, care au în proprietate mormântul lui Isus. În Evanghelia după Ioan se citeşte: "În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar

Lumea Catholica, mai 2009

17

în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată.

Aşadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo" (In 19,41-42).

Vestibulul micului templu - numit Capela Îngerului - era atriul din faţa mormântului adevărat, a cărui intrare era închisă de o piatră rotundă care era prăvălită pe o canelură. Din această piatră, s-a păstrat un fragment pe o coloană mică din centrul acestui vestibul. O uşă mică (înaltă de 1,33 metri) introduce în adevăratul cenotaf în care o bancă de marmură acoperă stânca pe care a fost depus trupul lui Cristos. Pe altarul care se află deasupra lui, trei tablouri ale învierii atestă prezenţa ideală a celor trei confesiuni creştine care-şi împart bazilica (franciscanii pot să celebreze aici Liturghiile între orele 4 şi 7 dimineaţa). Cititorii care au fost în pelerinaj în Ţara Sfântă îşi vor aminti cu emoţie intrarea în această capelă.

Pentru ei aş dori să evoc mărturia unui scriitor, Luigi Santucci, mort în anul 1999, care a fost împreună cu mine în călătorie în Israel în anul 1986 şi care a lăsat un adevărat jurnal spiritual despre acel itinerar, aşa cum obişnuiau să facă pelerinii din antichitate (este vestit jurnalul călugăriţei spaniole Eteria, care a trăit prin anul 400).

Iată nota, puţin provocatoare, referitoare la vizita la mormântul lui Cristos: "Popa foarte tânăr cu bărbiţă rară care stă în picioare ca o santinelă în camera mormântului lui Cristos are un chip impasibil de înger. Dar probabil că este ţinut să mă urască datorită feţei mele incontestabil catolice... Am sărutat discul de argint care marchează punctul precis unde a fost înfiptă crucea; acum mângâi lespedea de marmură care acoperă spaţiul în care a fost depus trupul lui Isus, fragmentul de piatră de unde Cel Înviat a ieşit afară, pentru toţi, în viaţă.

Dacă astăzi aş dori să revizitez locurile sale, ar trebui să se confrunte şi el cu regulile postcreştine. Să i se deschidă bazilica de către cele două familii musulmane care au cheile de 700 de ani şi o deschid numai după un ceremonial complex. Şi apoi să se confrunte cu ritul care este la rând.

Cred, înainte să adorm, că şi această mânie a mea nu este creştină. Îl revăd pe popa adolescent cu chip de înger, străjuindu-l pe Domnul său şi al meu.

Mă gândesc că în fond şi gelozia, acest vampir al inimii, este şi o formă de iubire. Câte secole vor trebui să treacă pentru ca acea iubire sănătoasă,

18

Lumea Catholica, mai 2009

universală faţă de El (astăzi o numim ecumenism...) să plouă din înaltul crucii şi să ne elibereze de meschinăriile care ne fac pe toţi să roşim?".

După ce am ieşit din micul templu care păstrează mormântul lui Cristos, se întinde în faţa ochilor pelerinului navata centrală a bazilicii numită Corul Grecilor. În jurul său se deschid diferite capele care comemorează diferitele evenimente din pătimirea şi moartea lui Isus: închiderea lui, împărţirea hainelor sale, batjocurile şi torturile, sfântul Longin, numele tradiţional al soldatului care a străpuns coasta lui Cristos răstignit şi care s-ar fi convertit la creştinism. Pe partea stângă este şi o mare capelă numită "a Preasfântului Sacrament", legată de conventul franciscanilor: aici catolicii celebrează Liturghiile lor în timpul zilei, într-un loc liniştit şi silenţios. În interiorul acestei capele este păstrată şi o "coloană a biciuirii" de origine populară. În absida Corului Grecilor se deschide o scară care coboară la capela "Sfânta Elena", în proprietatea armenilor, ridicată cu capiteluri şi elemente bizantine şi cruciate. Acolo jos o altă scară conduce într-o cisternă romană antică transformată acum în capela "Găsirii crucii": aici, conform tradiţiei, Elena, mama lui Constantin, ar fi găsit crucea lui Cristos.

După ce am urcat la etajul bazilicii, mergem mai departe de-a lungul navatei laterale care conduce la Calvar de unde am plecat. Sub Calvar se găseşte aşa-numita "Capelă a lui Adam", în care o stâncă despicată în două ar evoca acel cutremur care a avut loc la moartea lui Cristos (Mt 27,45: "după moartea lui Isus, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat").

O veche credinţă populară iudeo-creştină considera că tocmai aici a fost înmormântat primul om: simbolismul este sugestiv, deoarece sângele lui Cristos ar fi curs pe craniul tatălui omenirii răscumpărându-l de rău împreună cu toată genealogia sa. Pe baza acestei simbologii, în reprezentările Răstignirii se obişnuia să se pună un craniu la picioarele crucii. Odinioară în atriul acestei capele se găseau mormintele lui Goffredo de Buglione şi al lui Beaudoin I, vestiţii conducători ai primei, respectiv celei de-a patra cruciade.

După ce ne-am întors la "piatra ungerii", putem ieşi din bazilică observând un minaret care se ridică în faţa ei: aparţine unei moschei construite în anul 1216 în amintirea rugăciunii pe care califul Omar a făcut-o la mormântul lui Isus, considerat de către islam mare profet,

Lumea Catholica, mai 2009

19

atunci când în anul 638 a intrat în Ierusalim cucerindu-l. Tradiţia povesteşte că patriarhul bizantin din cetatea sfântă, Sofronie, s-a declarat gata să-i dea lui Omar cheile Ierusalimului dacă le va lua el, personal.

Califul a plecat din Arabia, a ajuns la ziduri, a primit cheile de la patriarh, a garantat că nu va distruge cetatea şi pe locuitorii săi şi a mers să se roage tocmai în Bazilica Sfântului Mormânt construită de Constantin.

Astfel se încheie vizita noastră în spirit la Bazilica Sfântului Mormânt sau, mai bine spus, a Învierii, pe urmele Papei Benedict al XVI-lea. Noi toţi repetăm în fiecare duminică, reelaborate în cadrul Crezului, cuvintele uneia din primele mărturisiri ale credinţei creştine, aceea pe care Paul, prin perioada Paştelui din anul 57, o propunea scriind din Efes Scrisoarea Întâi către Corinteni: "Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat..." (15,3-5). În faţa acelui mormânt în mod direct, aşa cum fac pelerinii, sau în spirit, se rămâne în rugăciune. Ar putea ajuta să medităm cuvintele ce sigilează acea capodoperă care este Patimile după Matei a lui Bach. Dubla corală finală, de o frumuseţe muzicală supremă, este asemenea aproape cu un cântec de seară adresat trupului lui Isus abandonat morţii. Nu degeaba corul repetă înainte: Mein Jesu, gute Nacht!, "Isuse al meu, noapte bună!" De fapt, mormântul este ca un leagăn din care Cristos renaşte: oare nu este adevărat că deja şcoala rusă din Novgorod, în secolul al XV-lea, reprezenta în icoanele Naşterii ieslea Pruncului cu profilul mormântului Învierii?

Iată rugăciunea lui Bach adresată lui Cristos mort dar destinat vieţii: "Noi ne aşezăm şi plângem şi strigăm către tine în mormânt: Odihneşte-te senin, odihneşte-te senin! Odihniţi-vă, mădulare epuizate, odihniţi-vă senine, odihniţi-vă în pace! Mormântul vostru şi piatra funerară să fie o pernă dulce pentru conştiinţa neliniştită şi un loc de odihnă pentru suflet. În bucurie supremă ochii aţipesc. Noi ne aşezăm şi plângem şi strigăm către tine în mormânt: Odihneşte-te senin, odihneşte-te senin!" În anul 2000, în Anglia, a fost publicată o biografie a lui Bach, The learned musician, lucrare a unui profesor de la universitatea americană Harvard, Christoph Wolff. Ei bine, în ea apărea pentru prima dată ultima pagină scrisă de marele muzician în pragul morţii sale, care a avut loc la Leipzig la 28 iulie 1750, la vârsta de 65 de ani.

20

Lumea Catholica, mai 2009

Foaia aceea, descoperită într-o arhivă din Kiev în Ucraina - aşa cum declara profesorul Wolff - revela "o grafie imens de mare, colţuroasă, dezordonată. Este clar că mâinile lui nu mai funcţionau şi că vederea îl părăsea". Însă Bach ce lăsa ca mărturie extremă? Era un motet destinat înmormântării sale, intitulat Lieber Herr Gott, wecke uns auf, "Doamne Dumnezeule iubit, trezeşte-ne!", reelaborare a unei compoziţii a unchiului lui Bach, Johann Cristoph. Wolff comenta: "Muzicianul era bolnav şi se pregătea să moară. Cu acest text - care cu siguranţă a fost interpretat la înmormântarea lui - Johann Sebastian, un om foarte credincios, se gândea deja la viaţa de după moarte". El, ca orice creştin autentic, era sigur că mormântul nu era punctul terminal al fluviului vieţii, ci numai un prag deschis spre veşnicul şi infinitul lui Dumnezeu. Un prag deschis larg de învierea lui Cristos: "Dar acum, Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi" (1Cor 15,20).

(Articol apărut iniţial în traducere pe Ercis.ro)

Lumea Catholica, mai 2009

21

Cincisprezece sfaturi pentru a predica mai bine Autor: David Mills Traducător: Radu Capan Sursa: Inside Catholic, 12 martie 2009 Articolul următor considerăm că este potrivit în contextul în care la sfârşitul lunii iunie vom intra în Anul special dedicat de Biserică preoţiei şi preoţilor. Autorul celor cincisprezece sfaturi este un laic şi vorbeşte de pe poziţia celui care ascultă cu regularitate predici. În acelaşi timp autorul, astăzi catolic dar care a fost înainte episcopalian, a avut şi experienţa predicării, în fosta sa confesiune, ani în şir, în capele şi biserici. Cunoaşte deci provocarea pe care o reprezintă pregătirea unei predici. "Predicarea este o sarcină mult mai grea decât îşi dau seama majoritatea laicilor", susţine el. Vă invităm să vedem în continuare sfaturile pe care doreşte să le împărtăşească preoţilor.

1) Rămâneţi la amvon. Nu doar pentru că este locul special dedicat predicării, un semn al autorităţii cu care Dvs vorbiţi, ci şi pentru că rămânând acolo vă poate ajuta să vă amintiţi că sunteţi un slujitor al Cuvântului şi al Bisericii. A sta în faţa altarului sau a vă deplasa dintr-o parte în alta tentează până şi pe cel mai umil om să creadă că este o vedetă care încearcă să se joace cu mulţimile (Oare au înţeles gluma? Zâmbesc sau mi se pare? Nu cumva arată plictisiţi? Cum să îi recaptez?). În plus, dacă rămâneţi la amvon, puteţi să vă ţineţi acolo foile.

2) Predicaţi după un text complet sau o listă de idei. Puţini sunt cei care pot să ofere o predică complexă din memorie sau să dezvolte ideile "în direct" şi se poate să nu vă număraţi printre aceştia. Valoarea unei predici stă adesea în a împărtăşi aspecte aflate cu două sau trei niveluri mai în

22

Lumea Catholica, mai 2009

adâncime decât mesajul evident al textului. Iar această împărtăşire trebuie făcută cu atenţie şi precizie. Foarte, foarte puţini pot face aceasta doar din minte, fără vreun suport scris. Desigur, puteţi şi să exersaţi intens vorbitul liber, chiar şi varianta de a vă scrie predicile şi să le recitiţi până când ajungeţi măcar pe jumătate să le fi memorat. Dar este mai bine să daţi substanţă predicii Dvs stând pe o linie mai fixă decât să vorbiţi liber umplând uneori spaţiile dintre idei cu vorbe goale. A avea în faţă predica sau măcar un sumar al ei vă poate ajuta să nu deraiaţi.

3) Vorbiţi cu un ton personal, folosind "eu" şi "voi". Mă refer la tonul cald pe care îl auziţi în minte când citiţi scrieri de-ale lui G. K. Chesterton sau C. S. Lewis, şi nu la exprimări populiste cum mai vedem la unele talk-show-uri.

Audienţa trebuie să simtă că încercaţi să le transmiteţi ceva ce vedeţi Dvs în textul pe marginea căruia predicaţi. Deşi vorbiţi cu autoritate, şi trebuie să vorbiţi cu autoritate, Dvs sunteţi de asemenea un om care le vorbeşte prietenilor. Majoritatea oamenilor se exprimă mai clar când se adresează unor prieteni, decât când vorbesc unei abstracte "adunări de credincioşi". Şi în plus, majoritatea oamenilor ascultă mai bine când li se vorbeşte pe un ton prietenesc şi nu unul rece de conferinţă. Folosiţi "noi" doar când sunteţi parte a grupului la care vă referiţi. Unii preoţi folosesc "noi" când se referă de fapt la "voi domnilor" sau la "unii dintre voi" sau la "acei nenorociţi". Astfel de utilizări nepotrivite fac predica să sune ca nesinceră.

Credincioşii vor şti că nu vorbiţi onest atunci când folosiţi "noi" ca un mod ieftin de a pretinde o identitate pe care nu o aveţi sau ca metodă de a pretinde că nu criticaţi de fapt pe altcineva.

4) Vorbiţi din propria experienţă şi din propriile cunoştinţe. Dacă aveţi o povestioară din viaţa Dvs ce ilustrează o anumită idee, spuneţi-o - dar doar dacă merge ca povestioară. O bună regulă este să nu spui o întâmplare despre tine pe care nu a-i spune-o dacă ar fi despre altcineva şi să nu spuneţi niciodată povestiri ce nu au o legătură directă cu tema predicii.

5) Evitaţi folosirea de referinţe culturale, în special inspirate din industria divertismentului (ex: întâmplări cu vedete) sau a tehnologiei (ex: pomenind termeni legaţi de internet pe care nu îi cunoaşteţi cu adevărat), doar ca să arătaţi cât de multe ştiţi, că sunteţi pe val sau că sunteţi conectat cu oamenii Dvs. Este deranjant. Este ca şi cum un bătrân de 50 de

Lumea Catholica, mai 2009

23

ani ar purta o şapcă cu cozorocul la spate, ca să arate că e şmecher. În plus este probabil să greşiţi - nefiind terenul Dvs. Folosiţi astfel de referinţe atunci şi doar atunci când le-aţi folosi şi în conversaţii naturale, venind de la sine, nu pentru impresionare.

6) Prezentaţi Scripturile. Subliniaţi-le credincioşilor Dvs aspecte pe care nu le-ar percepe singuri, în special vorbind despre contextul pericopei, făcând legătura între textele citite şi amintind ce au spus marii teologi despre ele. Aceasta înseamnă comentarea textelor în sine, şi nu a începe cu ideile Dvs, găsind acoperire pentru unele dintre ele în text - greşeală care din păcate este atât de comună. Vorbind despre texte le veţi menţine credincioşilor atenţia; vorbind despre ideile Dvs veţi ajunge inevitabil la repetiţii de la un an la altul. Dacă veţi dedica un timp de studiu fiecărui text citit la Liturghie veţi câştiga noi percepţii asupra lui şi vă va ajuta să nu intraţi în buclă. Studiul trebuie să includă citirea predicilor unor mari predicatori pe marginea aceluiaşi pasaj. În acelaşi timp, este esenţial să nu reduceţi supranaturalul la o lecţie de morală, ca şi cum episoadele din Scriptură ar fi ceva gen Fabulele lui Esop. Învierea nu are ca scop să ne vorbească despre valoarea speranţei şi perseverenţei. Nu încercaţi să explicaţi ce "înseamnă" o anumită pericopă până când nu aţi subliniat că acolo s-a întâmplat ceva extraordinar. Un comentator scria (la un alt articol al acestui autor despre predicare n.tr.): "Preotul catolic trebuie să înţeleagă predicarea ca fiind cumva înrudită cu împărtăşirea euharistică a credincioşilor. Nu este doar vorba de a spune ceva despre Dumnezeu sau despre Isus, despre morală. A predica înseamnă a-l comunica pe Isus Cristos. Este un cuvânt, Cuvântul, cel care ne permite să ne trăim vieţile în credinţă şi speranţă. Un predicator nu trebuie doar să vorbească despre evanghelie: trebuie să îşi evanghelizeze audienţa. 'Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu', spunea Martin Luther. Aceasta trebuie să o înţeleagă predicatorul catolic şi să o pună în practică."

Prea multe predici se limitează să spună oamenilor să facă binele - nici măcar să fie buni, prin instrumentele oferite de Biserică, ci doar să facă binele. Noi ştim că trebuie să facem binele, dar, cu Sfântul Paul, ne trezim că nu îl facem. Trebuie să fim ajutaţi să vedem mai clar şi să îl iubim mai mult pe Acela în serviciul căruia suntem.

24

Lumea Catholica, mai 2009

7) Aveţi grijă la eticheta de "fundamentalism". Cu prea mare uşurinţă sunt catalogaţi de "fundamentalism" cei care ţin o linie care - privită cu superficialitate - pare rigidă. Dacă este să criticăm pe cineva, aceia ar fi "liberalii", dizidenţii catolici, care atacă credinţa şi reprezintă un pericol pentru credinţa altora. Nu căutaţi să diluaţi mesajul vreunei pericope evanghelice doar din teama că veţi fi considerat fundamentalist, îngust în viziune. Învăţătura Scripturii trebuie tratată mereu cu seriozitate, chiar dacă uneori este balsam, alteori este bisturiu care taie în carne. Ca preot sunteţi şi doctor care îi ajută pe cei bolnavi, iar uneori tratamentul este de duritatea chimioterapiei împotriva cancerului. Nu daţi înapoi, oricât de neplăcut ar fi, ci căutaţi să explicaţi vestea cea bună care se găseşte chiar şi în mijlocul durerii, subliniindu-le sănătatea pe care medicamentul spiritual le-o va aduce.

8) Amintiţi mereu oamenilor că sunt păcătoşi şi daţi-le exemple în care se pot recunoaşte. Nu va fi ceva nou pentru ei: aproape oricine ştie că este un păcătos, chiar dacă nu îi place cuvântul. Credincioşii Dvs nu sunt cine ar vrea să fie. O predică proclamă o parte din Vestea cea Bună, şi veţi pierde inutil timpul credincioşilor Dvs dacă nu le daţi vestea cea rea care face bună Vestea cea Bună. Prea mulţi preoţi predică cu un entuziasm şi optimism neancorat în realitate despre Vestea cea Bună, care devine o realitate abstractă şi îndepărtată. Trebuie ca predica să fie conectată cu vieţile credincioşilor, care adesea sunt dificile, pentru a le ridica apoi în Cristos. Abia atunci vor gusta Vestea cea Bună.

9) Fiţi siguri că aveţi un unic fir roşu. Alegeţi o temă pentru predica Dvs şi tăiaţi fără milă orice nu contribuie la susţinerea ei. Nici nu ştiu de câte ori am auzit un predicator pornind o construcţie interesantă, conducându-ne spre o concluzie ce părea interesantă şi pe când aşteptai să o auzi trecea la un cu totul alt subiect (şi de regulă se întâmplă când predica nu este ţinută la amvon). Este ca şi cum ai asculta Simfonia a Noua a lui Beethoven şi când să ajungă la apogeu orchestra schimbă partitura cu Eine Kleine Nachtmusik. Chiar şi fanii Mozart se vor simţi dezamăgiţi.

Să punem altfel problema: înainte să începeţi să compuneţi o predică alegeţi o singură idee pe care aţi dori credincioşii Dvs să şi-o amintească, apoi faceţi tot ce puteţi ca să implantaţi această idee cât mai adânc în minţile lor. Nu uitaţi că scopul Dvs nu este să îi faceţi să îşi dea una peste

Lumea Catholica, mai 2009

25

frunte şi să exclame: "Uau, cum de nu m-am gândit şi singur!" (genul de efect pe care îl sperăm toţi), ci doar de a-i încuraja sau provoca la mici, dar nu neimportante, schimbări. Nu căutaţi să spuneţi acum totul, ci limitaţivă la ceva care se va adăuga mesajului de duminica viitoare şi mesajelor din duminicile care mai vin, construind mai mult la scara timpului.

10) Nu abuzaţi de metafore doar pentru că Dvs vi se par profunde. Există unele expresii care îi fac pe credincioşi să se simtă ca în faţa unui poet romantic ce îşi declamă creaţiile. Evitaţi atât expresiile bombastice cât şi cele cu pretenţii filosofice, căci nu veţi impresiona. Efectul va fi îndepărtarea de realităţile pe care trebuie să le proclamaţi, afundându-vă audienţa în abstracţii inutile. Folosind cuvinte şi expresii pe care nimeni nu le foloseşte veţi cădea în clişee şi v-ar putea fi util să apelaţi la un credincios cu mintea mai alertă care să vă avertizeze când faceţi aşa ceva, poate chiar să citească predicile înainte. Metaforele trebuie considerate vinovate până la proba contrarie.

11) Folosiţi în predică expresii precum "credinţa catolică" şi "Biserica Catolică". Dacă cineva ascultă predica - înregistrată de exemplu - trebuie să nu aibă îndoială că ea a fost rostită de un preot catolic. Apelaţi la istorii cu sfinţi şi la puncte de vedere ale unor personalităţi catolice ale trecutului la fel de des cum aţi face-o în discuţii obişnuite cu credincioşii.

Dvs nu căutaţi doar să îi învăţaţi şi îndemnaţi, ci şi să simtă că aparţin unei comunităţi reale, cu o istorie proprie, cu eroi proprii, cu întâmplări extraordinare. Nu este normal pentru un preot să nu folosească cuvântul "catolic" într-o predică în care vorbeşte frecvent despre Fecioara Maria şi despre sfinţi catolici.

12) Când este cazul - şi se întâmplă nu de puţine ori - predicaţi dogmatic, cu referinţe explicite la magisteriul catolic. Unii "experţi" în liturgică se opun la aşa ceva. Ignoraţi-i. Credincioşii Dvs au nevoie de tot ajutorul Dvs pentru a înţelege în ce sunt angajaţi ca şi catolici, iar predica Dvs se poate foarte bine să fie singura instruire religioasă pe care o primesc săptămână de săptămână. Ajutaţi-i să vadă cum Scripturile conduc spre doctrinele credinţei şi cum doctrinele ne ajută să înţelegem Scripturile, şi cum amândouă împreună contribuie la fericirea umană.

26

Lumea Catholica, mai 2009

13) Cel puţin din când în când clarificaţi diferenţele dintre catolicism şi celelalte confesiuni creştine majoritare. Includeţi în predici o explicare apologetică a credinţei catolice. Credincioşii Dvs ştiu bine cât de criticat este catolicismul de către membrii altor confesiuni (toţi ceilalţi par specializaţi în cât de greşit este catolicismul) şi tocmai de aceea trebuie să fie încurajaţi în credinţa lor şi educaţi cum pot să răspundă acuzelor.

Gândiţi-vă că miturile la care sunt supuşi credincioşii Dvs (gen: Papa, oricând vorbeşte, este infailibil) pot naşte dubii de credinţă în măsura în care ei înşişi nu sunt bine educaţi. Ajutaţi-i să îşi cunoască bine credinţa, inclusiv în punctele de diferenţă faţă de ortodocşi şi protestanţi.

14) Conectaţi adevărurile extrase din Scriptură cu Liturghia, anul liturgic şi viaţa sacramentală. Aceasta îi va ajuta pe credincioşi să aibă o experienţă tangibilă a evangheliei pe care tocmai aţi proclamat-o. Mi s-a întâmplat adesea să aud predici care conduceau atât de natural spre spovadă, dar care se terminau în schimb cu declaraţii despre cum lui Dumnezeu îi pasă de noi, îndemnul final fiind de a continua să încercăm să fim mai buni decât până acum. Ocazia de a transforma mesajul Evangheliei în acţiune în acest caz spovada - era astfel nefructificată. Evanghelia nu este o parte distinctă şi nu trebuie ruptă de restul contextului general în care este ea proclamată. Dumnezeu ne-a dat Biserica şi Sacramentele cu un motiv.

15) Predicaţi pentru transformare, chiar dacă transformarea va fi treptată şi nu imediată şi totală. Cereţi şi aşteptaţi de la credincioşii Dvs să se schimbe. Îndrumaţi-i spre Isus: să îl întâlnească, să îl cunoască, să fie tot mai mult şi mai mult asemenea Lui. Conduceţi-le privirea şi sufletul spre crucifix şi spre tabernacol, ajutându-i să reflecteze tot mai profund asupra propriilor persoane. Nu vorbiţi despre trăirea în comunitate ci de trăirea în Trupul lui Cristos. Nu vorbiţi despre vindecare ci despre vindecarea adusă de Cristos. Nu vorbiţi despre a face lucruri bune ci despre caritatea creştină, care înseamnă şi cere mult mai mult.

Ca să rezumăm: Dvs vă aflaţi în faţa credincioşilor ca un mediator, iar un mediator face legătura - legătura cu Cristos în primul rând, dar şi cu Trupul lui Cristos, cu Scripturile şi cu învăţătura Bisericii; cu sfinţii, teologii şi scriitorii ei. Vorbiţi cu oameni ale căror vieţi sunt dezmembrate, frânte, şi cărora doriţi să le amintiţi că sunt parte a ceva mai mare, mai vechi şi mai înţelept, o familie, un trup, o vie care se întinde înapoi şi

Lumea Catholica, mai 2009

27

înainte în istorie şi în eternitate. Dvs aveţi Vestea cea Bună în plinătatea ei şi trebuie să ne-o transmiteţi. Aceasta dorim şi de aceasta avem nevoie; aceasta este ceea ce puteţi şi trebuie să ne oferiţi înainte să îl primim pe Domnul.

28

Lumea Catholica, mai 2009

Cartea "Imitaţiunea lui Cristos" Autor: pr. Giandomenico Mucci, SJ Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: La Civilta Cattolica, 2009/II Cartea "Imitaţiunea lui Cristos" a fost cu siguranţă textul cel mai răspândit din literatura religioasă în mijlocul poporului creştin din Occident. A format cete de sfinţi (de la sfântul Ignaţiu de Loyola la sfântul Carol Borromeul, de la sfânta Tereza de Avila la sfânta Tereza de Lisieux, de la sfântul Iosif Cottolengo la sfântul Ioan Bosco şi sfânta Maria Mazzarello) şi a fost recomandată mereu de Papi, de la sfântul Pius al V-lea la sfântul Pius al X-lea, de la Pius al XI-lea la fericitul Ioan al XXIII-lea. Au apreciat-o şi oameni de cultură care erau departe de Biserică (de la Taine la Comte, de la Michelet la Carducci şi Croce) şi literaţi şi oameni de ştiinţă renumiţi (de la Corneille la Voltaire, de la Ampere la Rette, de la Papini la Merton).

Foarte puţini ar fi fost de altă părere faţă de celebra opinie a lui Fontenelle: "L'Imitation est le plus beau libre sorti de la main des hommes puisque l'Evangile n'en vient pas"[1].

Astăzi este încă aşa? În pofida ediţiilor şi traducerilor cărţii prezente în librării, catolice şi necatolice, ca mărturie a unui interes care n-a dispărut niciodată complet, se pare că astăzi citirea ei nu este recomandată, în Italia şi în Europa, celor care sunt angajaţi în viaţa spirituală, laici, preoţi, seminarişti şi călugări.

Dorim să vedem aici motivele acestui fenomen.

Să survolăm asupra problemei istoricopaleografice a paternităţii cărţii[2]. Este suficient să afirmăm că ea s-a născut în ambientul monastic benedictin[3].

Cartea şi doctrina Cititorul Imitaţiunii observă încă de la primele rânduri că în ea vorbeşte un om care a cunoscut societatea lumească şi a rămas dezamăgit de ea şi,

Lumea Catholica, mai 2009

29

începând să-l urmeze pe Cristos, a acceptat renunţări şi suferinţe pentru a se configura după învăţătorul divin conform ştiinţei iubirii. Textul nu conţine o tratare completă a asceticii creştine. Este probabil că autorul nu a scris dintr-o dată, adică în mod continuu, ci urmând, la intervale mai mult sau mai puţin lungi, dezvoltarea intelectuală şi afectivă a sufletului său. Acest lucru în ipoteza, care pare cea mai comună, că este unic autorul textului, a cărui lipsă de aspect sistematic ar fi explicată mai bine dacă se admite o pluralitate de autori. Doctrina este cea a Bisericii. Inspiraţia răspândită din Sfânta Scriptură (peste o mie de citate biblice), din părinţii Bisericii, în special Augustin şi Grigore cel Mare, din învăţătorii medievali, mai ales Bernard, Bonaventura, Ruysbroeck şi Groote, i-a garantat din totdeauna ortodoxia.

Relativ mică în mărime, cartea este împărţită în patru părţi. Prima ("Avertismente utile pentru viaţa spirituală") atinge temele mai generale ale purificării inimii. Caracteristica acestei părţi este accentul pus fie pe vanitatea lumii, fie pe vanitatea ştiinţei umane. Omul interior trebuie să se concentreze pe adevărurile de credinţă şi să se elibereze de încrederea excesivă în elucubraţiile raţiunii care provin din mândrie şi din ambiţie. A doua parte ("Sfaturi pentru viaţa interioară") schiţează începutul vieţii interioare cu convertirea, intenţia dreaptă, cunoaşterea de sine şi prietenia familiară cu Isus care conduce la împărtăşirea suferinţei Sale. În aceste două părţi prevalează tonul meditativ, felul de a vorbi al unui "director spiritual".

Partea a treia introduce forma dialogică dintre discipol şi Domnul ("Mângâierea internă"): o formă care doreşte să semnifice iubirea inimii umane atunci când Isus îl învăluie cu gingăşia Sa care dăruieşte pace. Sunt pagini care condensează un tratat al inimii, dificultăţile şi ispitele pe care inima le experimentează în urcarea sa spre iubirea transformatoare, abandonarea şi încrederea în Isus pe care nici măcar păcatul nu reuşeşte s-o diminueze, pentru că însăşi corupţia omului evocă puterea harului, atunci când suntem umili şi iubim. Autorul scrie desigur în lumina experienţei sale sapienţiale şi aici a obţinut rezultate de o atare profunzime, încât pe bună dreptate şi de multe secole paginile sale se numără printre manifestările înalte ale literaturii spirituale. Partea a patra ("Sacramentul") poate fi considerată ca încoronarea părţilor precedente. Iubirea, care l-a condus pe discipol de la purificare la unire, îşi are realizarea sa în Euharistie. Nu este uşor să întâlnim, chiar în autori

30

Lumea Catholica, mai 2009

mari, pagini egale cu acestea care să-l educe pe cititor la sensul sacramentului altarului şi al preoţiei cu un dialog dintre discipol şi cel iubit simplu şi cu ardoare[4].

Centrul şi fundamentul întregii Imitaţiuni este Cristos Dumnezeu şi învăţător. Instrumentul imitării lui este harul la care omul trebuie să se deschidă dacă vrea să obţină imitarea la care tânjeşte. Cristos, harul, angajarea radicală a omului: cele trei elemente care fac din Imitaţiune o carte impregnată de doctrina pură a Bisericii şi aproape un comentariu al celebrului îndemn benedictin de a nu prefera nimic în locul iubirii lui Cristos. Prin acest cristocentrism ferm al său spre care sunt îndreptate toate aspectele ascezei, Imitaţiunea a fost îndrăgită de toţi iniţiatorii spiritualităţilor apostolice.

Istoricii spiritualităţii Societăţii lui Isus sunt unanimi în afirmarea influenţei Imitaţiunii asupra formării spirituale a sfântului Ignaţiu de Loyola: "Cea mai importantă din influenţele umane care au contribuit la formarea spiritualităţii sale. De fapt este sigur [...] că sfântul a făcut din această carte lectura sa obişnuită încă de la Manresa [...], a continuat toată viaţa să facă din ea hrana sa preferată, dacă nu exclusivă"[5]. Concepţia ignaţiană a sfinţeniei personale, nu ideea slujirii apostolice, coincide cu aceea a autorului Imitaţiunii. Şi, desigur, nu întâmplător Imitaţiunea este singura carte de lectură sfătuită, cu textele biblice, celui care face exerciţiile ignaţiene, după o indicaţie precisă a sfântului Ignaţiu.

Limitele textului?

Mulţi spiritualişti contestă astăzi validitatea Imitaţiunii pentru formarea spirituală. Şi astăzi ar fi destul de greu de găsit un exemplar al acelei cărţi în camerele tinerilor seminarişti şi călugări şi în băncile din capelele institutelor de formare ecleziastică. Orizontul interiorităţii, în care cartea se mişcă, face să fie considerată operă a unei mentalităţi subiectiviste şi individualiste. Unii contemporani ai noştri îi reproşează, în mod naiv, lipsa de ecleziologie şi de mariologie, ca şi cum în ea ar trebui să se găsească dezvoltarea teologică a secolelor care au urmat după autor. Dacă ar fi întemeiată, aceeaşi critică s-ar putea aduce şi evangheliilor! Şi acelaşi lucru trebuie spus pentru lipsa, în text, a unei teologii biblice şi liturgice şi

Lumea Catholica, mai 2009

31

a unei antropologii care să privească la om nu numai în tensiunea sa verticală ci şi în realitatea sa istorică şi orizontală.

"Imitaţiunea reflectă mentalitatea secolului [său] cu problemele sale tipice faţă de care se arată deosebit de sensibilă. Ea este completă în exprimarea a ceea ce-i apare esenţial pentru scopul propus; nu pretinde altceva decât să indice posibilitatea şi necesitatea de a duce o viaţă interioară autentică în pofida inevitabilului contact cu lumea, şi să arate drumul pentru realizarea sa. Autorul nu a voit să pună în discuţie alte probleme. Orice judecată echilibrată trebuie să respecte această intenţionalitate a sa şi să valorizeze opera în limitele naturii sale şi ale dimensiunilor timpului său"[6].

Unii izolează Imitaţiunea ca efect al acelei critici polemizatoare a lor faţă de tipurile de spiritualitate care s-au născut în secolele XIV şi XV. Aceste tipuri ar fi bolnave de "privat", de narcisism, de intimism, de pietism şi, ca atare, pătrunse de pesimism în evaluarea valorilor lumeşti şi a universului creat în general. De aici actuala reacţie "antipietistă". Şi totuşi, notează un cunoscut istoric al spiritualităţii, omul de astăzi, care dispreţuieşte sau este indiferent faţă de pietismul cărţilor precum Imitaţiunea, decretează un succes just şi foarte viu pentru opere, precum Passionen a lui Bach, născute în ambientul istoric al pietismului protestant, chiar dacă interesul merge probabil în întregime spre muzică şi mult mai puţin spre textele şi spre sentimentele exprimate în ariile şi în coralele piosului Picander[7].

Cele trei motive ale unei uitări Fenomenul lipsei de afecţiune faţă de Imitaţiune poate să provină din trei motive principale: sociologic, ecleziologic, psihologic[8]. Ambientul sociocultural are incidenţă însemnată asupra educaţiei religioase. Ori ambientul nostru de început de secol rămâne marcat încă de procesele convergente care s-au afirmat în ultimele secole în Occident.

Individualismul încearcă să neutralizeze comunităţile de apartenenţă.

Masificarea impune comportamente şi moduri de viaţă standardizate.

Desacralizarea se străduieşte să impună presupusele avantaje ale unei interpretări doar ştiinţifice a lumii. De la teoria raţiunii instrumentale s-a trecut la încrederea totală în eficienţa tehnicii. În pofida crizelor şi a refluxurilor, omul se simte înlocuitor al lui Dumnezeu şi, în straturi largi,

32

Lumea Catholica, mai 2009

nu-i mai simte prezenţa. Un atare om nu reuşeşte să stimeze dimensiunea contemplativă a vieţii şi confundă "contemplativul" cu "monasticul", adică într-o accepţie pentru el negativă. Şi atunci începe să discute despre acele puţine locuri din Imitaţiune care vorbesc despre pericolele pe care le comportă iubirea faţă de creaturi, despre dispersarea ce rezultă din revărsarea necontrolată în evenimentele şi în mentalitatea nonevanghelică a lumii. Şi survolează peste atâtea locuri în care cartea vorbeşte despre bucurie şi despre datoria de a ne ruga pentru toţi oamenii care sunt vrednici de iubire cu inima lui Cristos.

Motivul ecleziologic depinde de extremismul unora care iau în considerare în Biserică numai aspectul său misionar, important de altfel, şi uită că Biserica este în special, aşa cum a învăţat apostolul Paul, comunitatea celor care-l invocă pe Cel Înviat şi dau mărturie despre El cu un stil de viaţă în care au un rol determinant rugăciunea, lauda, căutarea contemplativă a Domnului. Imitaţiunea educă la acest stil şi nu vrea să creeze o sectă de "spirituali". Toată partea a patra a cărţii, care este o adoratoare mărturisire de credinţă în Euharistie, arată că autorul, prin economia sacramentală, priveşte la viaţa eclezială care este în mod indisolubil legată de acea economie şi din care scoate semnificaţie şi valoare. Motivul ecleziologic depinde, deci, de o interpretare reductivă a naturii şi a misiunii Bisericii care evanghelizează contemplând şi face apostolat celebrând şi rugându-se. În mod asemănător, motivul psihologic se sprijină şi el pe un echivoc reductiv. Îl susţin cei care au introdus modelul freudian în analiza vieţii spirituale. Copilul trăieşte în ambientul familiar cald, ocrotit, şi-i este uşor, instinctiv, transferul de la tata la Dumnezeu. Devenit adolescent, descoperă latura orizontală a vieţii în contactul cu ceilalţi şi, după ce a depăşit crizele vârstei, cunoaşte sensul unirii cu Cristos. În sfârşit, devenit adult, poate să aibă acces la misterul pascal în mod liber şi să-i trăiască angajările dificile. Imitaţiunea, care învaţă intimitatea cu Cristos şi siguranţa în fuga de lume, ar fi, în această perspectivă, o carte pentru persoane încă infantile sau adolescente din punct de vedere spiritual în drum spre vârsta şi sensibilitatea religioasă a omului adult. Se uită cu prea mare uşurinţă că Imitaţiunea, tocmai pentru că educă la imitarea lui Cristos, cere cititorului să meargă pe "calea regală a crucii", ştie bine că acesta "nu este un joc de copii" şi numai cel care-l iubeşte pe Domnul poate să înţeleagă şi să meargă pe această cale.

Lumea Catholica, mai 2009

33

Prin urmare, putem fi de acord cu aceia care spun că Imitaţiunea nu conţine fiecare aspect al vieţii creştine şi ascetice. Dar are elementele esenţiale ale acesteia: prezenţa şi acţiunea lui Cristos asupra inimilor, intimitatea mântuitoare cu El, caritatea, împărtăşania euharistică. Această pedagogie solidă a educat întregi generaţii creştine spre Domnul, spre cuvântul său, spre crucea sa, spre sacramentul său. Aceste elemente nu sunt lucruri din trecut. Tot ceea ce în trecut a vorbit limba Evangheliei este o valoare pentru totdeauna. În acest sens, trecutul nu există deoarece Cristos este veşnicul prezent al Bisericii. Alte aspecte, cele care derivă din experienţa spirituală şi eclezială contemporană, vor putea, şi poate că vor trebui, să completeze temele din Imitaţiune. Acest lucru îl va spune timpul. Imitaţiunea nu este desigur o carte care nu poate fi depăşită, însă până acum, în genul său, nu a fost depăşită. Şi există un alt motiv care recomandă citirea şi meditarea ei. Relele descrise pe scurt mai sus cu privire la motivul sociologic care induce să se dispreţuiască Imitaţiunea sunt profund înrădăcinate în omul de astăzi, pe care Christian Bobin l-a definit "cel care nu doarme niciodată"[9]. Un astfel de om, nota deja în urmă cu mulţi ani Sergio Zavoli, este tentat să-şi construiască şi să-şi imagineze un "Cristos devenit burghez"[10]. Ce antidot mai bun al omului şi al lui Isus care dialoghează în Imitaţiune?

[Puteţi cumpăra cartea "Imitaţiunea lui Cristos" de la Librăria Sf. Iosif] Note [1] B. Fontenelle, Vie de Corneille, vol. II, Amsterdam, 1754, 74.

[2] Cf. P. Bonardi - T. Lupo, L'Imitazione di Cristo e il suo autore, 2 voll., Torino, Sei, 1964; Giovanna della Croce, I mistici del Nord, Roma, Studium, 1981, 66 s; F. Vandenbroucke, La spiritualita del Medioevo, vol. II, Bologna, Edb, 1991, 351 s; P. Pourrat, La spiritualite chretienne, vol. II, Paris, Gabalda, 1921, 394-397; G. Mucci, L'edizione critica dell'"Imitazione di Cristo", în: Civ. Catt. 1983 III 397-401.

[3] Cf. M. Vannini, Storia della mistica occidentale. Dall'Iliade a Simone Weil, Milano, Mondadori, 2005, 219.

[4] Cf. Giovanna della Croce, I mistici del Nord, cit., 67-69.

34

Lumea Catholica, mai 2009

[5] J. De Guibert, La spiritualita della Compagnia di Gesu. Saggio storico, Roma, Citta Nuova, 1992, 115.

[6] Giovanna della Croce, I mistici del Nord, cit., 70.

[7] Cf. F. Vandenbroucke, Perche non si legge piu l'"Imitazione di Cristo"?, în: Concilium 7 (1971) 1.797 şi urm.

[8] Cf. ivi, 1.798-1.803.

[9] Cf. C. Bobin, Colui che non dorme mai, în ID., La parte mancante, Troina (En), Servitium - Citta Aperta, 2007, 43-48.

[10] Cf. S. Zavoli, Dio ha bisogno degli uomini, în: ID., Sui banchi della vita, Bergamo, Minerva Italica, 1984, 205-207.

(Articol apărut iniţial în traducere pe Ercis.ro)

Lumea Catholica, mai 2009

35

Prietenii noştri din ceruri Autor: Tim Staples Traducător: Mariana Cristina Sursa: This Rock, martie 2007 De obicei, protestanţii au patru mari obiecţii legate de rugăciunile adresate sfinţilor: - Dacă se presupune că ar trebui să ne rugăm sfinţilor, de ce Isus ne porunceşte să ne rugăm Tatălui în Matei 6,9?

- Cartea Deuteronomului 18,10-11 şi alte versete din Sfânta Scriptură condamnă necromanţia. Dacă acest termen înseamnă "comunicarea cu cei morţi", este condamnată rugăciunea prin mijlocirea sfinţilor.

- Mai întâi, 1Timotei 2,5 afirmă clar: "Căci unul este Dumnezeu şi unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus". Iar în Evrei 7,24-25 este scris: "El, pentru că rămâne în veci, are o preoţie netrecătoare. De aceea el poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor". Dacă Cristos este unicul nostru mijlocitor, atunci de ce un creştin ar căuta mijlocirea sfinţilor? De ce să trec pe la sfinţi, când pot să merg direct la Cristos?

- Oricum, ne este imposibil să ne rugăm sfinţilor, pentru că ar trebui să se identifice cu însuşi Dumnezeu pentru a fi capabili să asculte şi să răspundă la multele rugăciuni făcute în acelaşi timp!

Adoraţie sau rugăminte? În momentul în care catolicii spun că se roagă sfinţilor, se referă la ceva total diferit de rugăciunea adresată lui Dumnezeu. Folosim acelaşi cuvânt, dar fiecare rugăciune este diferită

36

Lumea Catholica, mai 2009

prin natura ei. Rugăciunea către Dumnezeu cuprinde şi adorarea cuvenită numai Lui. Rugăciunea către sfinţi conţine şi cinstea care le este datorată, dar niciodată adoraţia. În aceste sens, catolicii pot fi de acord cu protestanţii: rugăciunea adresată lui Dumnezeu este unică. Aici, problema este, cel puţin în parte, legată de semantică.

Ce este necromanţia?

Fără nicio îndoială, Scriptura condamnă "necromanţia". Să vedem ce se spune în Deuteronom 18,10-12: "Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul tău de la faţa ta".

Problema apare odată cu încercarea de a aplica termenul necromanţie fără deosebire la toate modurile de a comunica cu cei morţi. Aceasta este o folosire improprie a termenului. Dicţionarele definesc necromanţia ca "invocarea spiritelor celor morţi pentru aflarea viitorului". Când noi, catolicii, ne rugăm sfinţilor, nu "invocăm" spiritele şi nu prezicem viitorul.

De fapt, Biserica Catolică este în deplin acord cu Biblia când condamnă consultarea "mediumului" sau a "vrăjitorilor".

Protestanţii care susţin că Dumnezeu interzice comunicarea în orice fel cu cei morţi se confruntă cu o mare problemă. Isus ar fi în mod clar vinovat în fragmentul din Luca 9,29-31: "Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie care, apărând în măreţie, vorbeau despre plecarea lui care trebuia să se împlinească în Ierusalim". Conform cărţii Deuteronomului 34,5, Moise era mort! Cu toate astea, Isus vorbea cu el şi cu Ilie despre cel mai important moment din istoria omenirii - Răscumpărarea.

Nu este nicio contradicţie aici atâta timp cât se face distincţia, care este clară în Scriptură, între a merge la "medium" sau la "vrăjitori" pentru a invoca spiritele celor morţi, pe de o parte, şi a comunica - aşa cum a făcut Isus - cu cei cu care fie sperăm (dacă încă nu au fost canonizaţi) fie

Lumea Catholica, mai 2009

37

credem (dacă au fost canonizaţi) că au murit în prietenie cu Dumnezeu, pe de altă parte. Ar trebui să menţionez aici că mulţi evanghelici vor spune că nu este greşit să comunici cu morţii în orice context. Este greşit dacă încercarea de a contacta porneşte de la cel care trăieşte pe pământ. Altfel spus, comunicarea ar trebui să fie iniţiată de Dumnezeu, de un înger sau de un sfânt la îndrumarea lui Dumnezeu.

Noul Testament prezintă exemple de credincioşi de pe pământ care au iniţiat un dialog cu sfinţi şi îngeri din ceruri. Mai întâi, în Evrei 11-12. Unii se referă la capitolul 11 ca fiind "gala credinţei", unde sunt relatate vieţile sfinţilor din Vechiul Testament. La începutul capitolului 12, autorul inspirat încurajează o Biserică persecutată să se gândească la faptul că "avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară" şi să alerge "cu perseverenţă în lupta" credinţei ce îi aşteaptă. Apoi, la începutul versetului 18, îi încurajează amintindu-le natura măreaţă a legământului lor - Noul Legământ - care este superior celui Vechi: "Voi nu v-aţi apropiat de ceea ce poate fi atins nici de un foc ce arde, nici de întuneric... nici de sunetul trâmbiţei, nici de răsunetul cuvintelor la auzul cărora ascultătorii au cerut să nu li se mai rostească nici un cuvânt... Dar voi v-aţi apropiat... de cetatea Dumnezeului celui viu... de zecile de mii de îngeri în sărbătoare, de comunitatea întâilor-născuţi înscrişi în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de sufletele celor drepţi duşi la desăvârşire, de Isus..."

Observaţi că, în Vechiul Legământ, Poporul lui Dumnezeu se apropia numai de Dumnezeu şi cu mare teamă. În Noul Legământ însă, când ne apropiem de Dumnezeu printr-o rugăciune particulară sau liturgică, avem o schimbare radicală în bine. "Dar voi v-aţi apropiat de... şi de... şi de... şi de". În acelaşi mod prin care "ne apropiem" Dumnezeu şi de Isus, "ne apropiem" şi de îngeri, şi de "sufletele drepţilor duşi la desăvârşire".

Aceştia sunt sfinţii din ceruri. În frăţia sfinţilor găsim ajutorul şi încurajarea întregii familii a lui Dumnezeu. Şi ne apropiem de toţi prin rugăciune!

Cartea Apocalipsei ne oferă o mai bună descriere a acestei comunicări dintre cer şi pământ. În Apocalips 5,8-14 se spune: "douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având fiecare o harpă şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor... Şi bătrânii au căzut [la pământ] şi l-au adorat". Aceşti "bătrâni" oferă rugăciunile credincioşilor

38

Lumea Catholica, mai 2009

de pe pământ, simbolizate de tămâia care urcă de la pământ spre ceruri. În mod clar, aceste rugăciuni sunt iniţiate de cei care trăiesc pe pământ.

Pot fi caracterizate drept necromanţie? Cu siguranţă nu! Aceasta este creştinătatea Noului Legământ!

Care parte a cuvântului Unic nu are sens?

Biserica Catolică ne învaţă că Isus Cristos este singurul nostru mijlocitor.

El este unicul mediator, strict vorbind, pentru că este singura persoană din univers care poate media între cele două părţi care trebuie să fie împăcate. El este Dumnezeu, în consecinţă are puterea infinită necesară să îl înduplece pe Dumnezeu. El este om, deci poate face ispăşirea potrivită pentru păcatul omului. Deşi această mediaţie nu poate fi comunicată în sens strict, nu exclude existenţa unor mijlocitori secundari în Cristos, prin participare. Contextul prezentat în 1Timotei 2 demonstrează acest lucru.

Chiar înainte ca Sf. Paul să îl declare pe Cristos ca fiind unicul mijlocitor, ia îndemnat pe creştini fie mijlocitori în versetele 1-2.

Mai mult, chiar definiţia preotului este aceea de "mijlocitor între Dumnezeu şi oameni". Toţi creştinii sunt preoţi! Nu toţi au preoţia ministerială, şi totuşi toţi creştinii sunt preoţi. Întâia Scrisoare a lui Petru declară în 2,5.9: "Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală pentru o preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Dar voi [sunteţi] un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la lumină". Înseamnă că creştinii sunt mijlocitori într-un sens de participare la ceea ce Cristos singur este prin natură şi în mod absolut.

De ce să apelez însă la sfinţi când pot să merg direct la Dumnezeu?

Răspunsul nu este de forma ori/ori. Este şi/şi. Putem foarte bine să spunem: de ce i-aş cere fratelui meu întru Cristos să intervină pentru mine când pot să merg la Cristos, mijlocitorul perfect? Răspunsul catolic este: pentru că Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm unii pentru alţii.

Isus a spus: "unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor" (Matei 18,20). Dumnezeu, în planul său providenţial, a ales să se folosească de păcătoşi nedemni ca mine şi ca tine pentru a dărui fiecăruia harul şi vindecarea sa.

Lumea Catholica, mai 2009

39

Îşi fac catolicii zei?

Această ultimă întrebare pretinde că rugându-se la sfinţi, catolicii fac din ei "zei". Sună ca o repetare a primei întrebări, dar nu este. Prima întrebare a analizat acordarea a ceea ce este perceput ca cinstire divină sfinţilor.

Această obiecţie susţine că credincioşii catolici atribuie puteri infinite - şi deci divine - sfinţilor: "Ar fi imposibil pentru un sfânt să asculte rugăciunile a mii sau milioane de oameni în acelaşi timp şi să răspundă.

Mai mult, 2Cronici 6,30 îi spune lui Dumnezeu: "Tu cunoşti inima lui şi singur ştii inima fiilor oamenilor". Deci, cum pot sfinţii să asculte rugăciunea tainică a milioane de oameni în acelaşi timp?

Cel care obiectează pretinde că este nevoie de o putere infinită pentru a fi capabil să înfăptuieşti ceea ce susţin Catolicii că pot face sfinţii. Doar Dumnezeu este infinit. În consecinţă, este iraţional - şi un păcat, totodată să te rogi sfinţilor. Cel mai simplu răspuns al catolicilor ar fi să îi provocăm pe prietenii noştri protestanţi să creadă ce spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Să ne amintim de Apocalips 5,8: Când a luat [Mielul] cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având fiecare o harpă şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor".

Aceşti douăzeci şi patru de bătrâni sunt fiinţe omeneşti în ceruri şi sunt prezentaţi ca având fiecare "cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor". Fiecare dintre ei răspundea la mai multe rugăciuni adresate de mai mulţi oameni în acelaşi timp. Aceşti sfinţi din cer au întrun fel puterea să facă ceea ce unora li se pare imposibil. Am face bine să amintim în acest moment cuvintele Arhanghelului Gabriel: "La Dumnezeu nimic nu este imposibil" (Luca 1,37). Dacă avem credinţă, nu vom întâmpina nicio problemă în a crede cuvintele lui Dumnezeu trecând peste intelectul nostru slab şi imperfect.

Să facem şi puţină metafizică Până acum, toate bune şi frumoase, dar tot trebuie să punem în ordine aceste texte, şi să motivăm credinţa descrisă în Apocalips 5. Există trei neînţelegeri de bază care trebuie lămurite. În primul rând, este problema ascultării a numeroase rugăciuni în acelaşi timp de către sfinţi. Pur şi

40

Lumea Catholica, mai 2009

simplu, timpul nu este o problemă pentru sfinţi, pentru că ei sunt în afara timpului. Nu au nevoie de timp să răspundă. În al doilea rând, trebuie să răspundem la întrebarea: este necesară o putere infinită pentru a asculta rugăciunile, să spunem, unui miliard de persoane?

Răspunsul este da şi nu. La un anumit nivel, putem spune că un miliard este un număr finit, deci prin natura sa, sarcina nu ar fi necesita o putere nesfârşită. Totuşi, este nevoie de omniştienţă dacă vorbim despre cel ale cărui puteri sunt responsabile pentru ce se va întâmpla. Altfel spus, este nevoie ca Dumnezeu să fie omniştient pentru a împlini acestea, deoarece El este cauza primă. Cu toate acestea, omniştienţa şi omnipotenţa nu sunt cerute de la cei cărora Dumnezeu le dă puteri limitate prin asistenţa sa divină pentru a fi capabili să înfăptuiască ceea ce este peste capacităţile lor naturale.

Sf. Toma de Aquino răspunde succint la această problemă când afirmă că abilitatea de a face acţiuni care depăşesc natura vine de la "lumina creată a slavei primite în intelectul creat" (Summa Theologiae I:12:7). Este nevoie de o putere infinită pentru a "crea lumina" sau harul dat pentru a-l face pe om capabil să acţioneze dincolo de natură. Numai Dumnezeu poate face aceasta. Însă nu este nevoie de o putere infinită pentru a primi în mod pasiv acea lumină. Atâta timp cât ceea ce se primeşte nu este infinit prin natură sau nu presupune puteri infinite pentru a cuprinde, nu este peste puterile omului să primească. În consecinţă, această "lumină creată", dăruită de Dumnezeu pentru a-i da omului puterea de a asculta un număr infinit de rugăciuni, este şi raţională şi biblică.

De la inimă la inimă Ce putem spune însă despre faptul că "Tu singur ştii inima fiilor oamenilor" (2Cronici 6,30)? Pentru a răspunde la rugăciunile din inimile oamenilor, nu ar trebui ca Maria şi sfinţii să fie capabili să cunoască "inima fiilor oamenilor"? Este adevărat că numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor. Dar tot la fel de adevărat este că Dumnezeu poate revela această cunoaştere slujitorilor Săi.

Sfânta Scriptură ne dă multe exemple cu privire la acest fenomen. Cel din Daniel 2 este poate cel mai clar. După cum ne relatează povestea, regele

Lumea Catholica, mai 2009

41

Nabucodonosor a avut un vis tulburător. A chemat "vrăjitorii" şi "înţelepţii" regatului său pentru a-i interpreta visul. Dar a făcut o şmecherie. Dorea ca ei să îi povestească mai întâi visul şi apoi să îl interpreteze. Niciunul nu a reuşit. Nabucodonosor a fost furios. A ordonat imediat moartea tuturor "înţelepţilor" din regatul său, incluzându-i şi pe Daniel şi însoţitorii săi - Anania, Misael şi Azaria - deopotrivă. Daniel le-a spus celor trei însoţitori ai săi să se roage la Dumnezeu pentru scăpare, şi El i-a revelat lui Daniel visul şi interpretarea acestuia. Daniel a cunoscut cu siguranţă inima regelui. A putut cunoaşte "inima omului" prin puterea lui Dumnezeu; capacităţile sfinţilor şi ale îngerilor în ceruri le depăşesc pe departe pe cele ale lui Daniel. A asculta rugăciunile tainice ale celor credincioşi de pe pământ este pentru ei o nimica toată.

42

Lumea Catholica, mai 2009

Lumea întunecată a "Illuminati" Autor: Massimo Introvigne Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: CatholicEducation, mai 2009 Massimo Introvigne este fondatorul şi conducătorul Centrului de Studii pentru Noile Religii (cesnur.org), fiind un binecunoscut specialist în noile mişcări religioase din întreaga lume. Autor a zeci de cărţi şi articole, el este principalul autor al lucrării "Enciclopedia delle religioni in Italia" (Enciclopedia religiilor din Italia). În continuare vă oferim un material sub formă de întrebări şi răspunsuri - în care Introvigne caută să ofere un cadru misteriosului ordin Illuminati pe urma căreia este pus simbologul Robert Langdon în recent lansatul film "Îngeri şi demoni".

- Din nou? După "Codul lui Da Vinci" vine un alt film al lui Ron Howard îndreptat împotriva Bisericii Catolice?

- Situaţia nu este aceeaşi. "Codul lui Da Vinci", atât cartea cât şi filmul, au provocat daune serioase atacând însuşi miezul credinţei creştine, pe Isus Cristos istoric şi convingerea creştină că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu.

Cartea "Îngeri şi demoni" a fost publicată înainte de "Codul lui Da Vinci" şi iniţial nu a fost de prea mare succes. Doar după publicarea celei de-a doua prima a fost retipărită şi a devenit bestseller internaţional. Romanul era puternic anticatolic, iar filmul a tăiat multe dintre atacurile mai virulente.

Filmul - mult mai bun decât "Codul lui Da Vinci" luat ca thriller - include de asemenea câteva greşeli, dar evident că scăpările privind procedura de alegere a Papei sunt mai puţin grave pentru credinţă decât negarea divinităţii lui Isus Cristos. Repetarea miturilor vechi despre Illuminati îi deranjează pe unii specialişti dar nu afectează direct credinţa creştină.

Din punct de vedere catolic, cele mai deranjante părţi ale filmului sunt

Lumea Catholica, mai 2009

43

cele în care se răspândeşte mitul că Biserica a organizat masacre împotriva oamenilor de ştiinţă, precum şi modul în care este prezentată delicata problemă a relaţiei dintre credinţă şi ştiinţă. Dar există sute de cărţi şi filme care răspândesc aceleaşi mituri.

Cu siguranţă "Îngeri şi demoni" poate fi criticat pentru aceste mituri, iar specialiştii fac bine reacţionând. Dar nu suntem confruntaţi cu acelaşi nivel de atac anti-creştin din "Codul lui Da Vinci". În timp ce reacţia creştină puternică împotriva "Codului" era inevitabilă, mobilizarea creştinilor împotriva filmului "Îngeri şi demoni" ar fi nejustificată.

- Dar despre Conclav? Prezintă filmul corect procesul?

- Nu, nu tocmai. Nu există "preferiti" (favoriţi) într-un Conclav (dincolo de "topurile" făcute de presă), nici un "mare elector" care nu ar fi eligibil.

Pentru a deveni Papă, contrar la ceea ce pretinde filmul, nu este necesar să fii Episcop prezent fizic în Capela Sixtină (orice bărbat catolic botezat, adult şi celib, poate fi ales de fapt Papă). În "Îngeri şi demoni", un personaj central îl reprezintă "camerlengo", care nu este un Cardinal. În realitate, începând din secolul XV, "camerlengo", care administrează Biserica în perioada interregnum - de la moartea unui Papă până la alegerea următorului - este de fapt un Cardinal.

- "Marea castrare" a statuilor "păgâne" de către Fericitul Papă Pius al IXlea (1792-1878) a avut loc în realitate?

- Nu. Legenda datează din vremea pamfletelor anti-clericale britanice de la sfârşitul secolului XIX. Ceea ce este adevărat este că unele statui au organele genitale acoperite de frunze. Această "decorare" s-a făcut în diferite etape, în secolele XVII, XVIII şi XIX (nu doar în Roma), şi nu a fost cu siguranţă o idee nouă a Papei Pius al IX-lea. Pretenţia filmului că statuile păgâne din centrul Romei ar fi fost distruse de Papa Pius al IX-lea "la sfârşitul secolului XIX" este absurdă. La "sfârşitul secolului XIX " Papa Pius al IX-lea era mort, iar centrul Romei era administrat de Regatul Italiei (foarte anti-clericalist la acea vreme). Dacă este să spunem adevărul, Papa Pius al IX-lea a fost interesat de arheologie şi de restaurarea monumentelor istorice şi artistice din Roma. A fost chiar criticat de catolicii care credeau că sprijinirea arheologiei romane nu făcea parte din

44

Lumea Catholica, mai 2009

misiunea Bisericii, considerând că astfel el consumă inutil din resursele financiare ale Bisericii.

- În film Langdon vorbeşte despre un episod cunoscut ca "la Purga" după cum urmează: "În 1668 Biserica a răpit patru oameni de ştiinţă Illuminati şi le-a imprimat pe piept simbolul crucii, pentru a şterge păcatele lor. I-a executat apoi, le-a aruncat trupurile pe stradă ca avertisment pentru ceilalţi, ca să înceteze să pună la îndoială conducerea eclezială în problemele legate de ştiinţă." S-a întâmplat aşa ceva?

- Nu, nu s-a întâmplat. Nu au existat astfel de execuţii în 1668, nici la o altă dată.

- OK. Dar ştim cu toţii că Biserica s-a aflat în război cu ştiinţa timp de secole...

- Problema relaţiei dintre religie şi ştiinţă în general, şi dintre ştiinţă şi Biserica Catolică în particular, este foarte complicată. Cu siguranţă nu poate fi rezolvată de un film într-un discurs de două minute. Documentele Vaticanului au recunoscut greşelile făcute de oameni ai Bisericii (precum şi de oameni de ştiinţă). Este însă important să recunoaştem faptul că ştiinţa s-a născut în Occident (şi nu altundeva), după cum susţine şi sociologul Rodney Stark, în principal datorită învăţăturii Bisericii despre o lume creată după o raţiune şi despre posibilitatea ca raţiunea umană să descopere regulile care guvernează lumea. Aceste eforturi ale raţiunii umane, care au condus la apariţia ştiinţei, au pornit din mănăstiri şi din universităţi catolice.

Mai mulţi oameni de ştiinţă au fost creştini pioşi, nu doar în Evul Mediu.

Alţi oameni de ştiinţă nu au agreat şi nu agreează nici astăzi faptul că Biserica subliniază constant că ştiinţa trebuie să respecte, ca orice întreprindere umană, anumite limite morale, un subiect fierbinte în aceste vremuri. Au fost şi mai sunt unii oameni de ştiinţă care pretind că pot să "demonstreze" că Dumnezeu nu există, o pretenţie a cărei natură nu este evident ştiinţifică ci religioasă.

- A scris Galileo Galilei (1564-1642) o carte intitulată "Diagramma veritatis" (Diagrama adevărului)?

Lumea Catholica, mai 2009

45

- Nu. - În film, Langdon intră în Arhivele Secrete ale Vaticanului, unde, printre altele, sunt păstrate documentele despre procesul lui Galileo. Sunt aceste documente cu adevărat secrete?

- Însuşi numele de "Arhivele Secrete ale Vaticanului" induce întrucâtva în eroare. Este numele istoric al Arhivelor Vaticanului dar, cel puţin de la sfârşitul secolului XIX, orice cercetător cu acreditările de rigoare (fie el catolic sau nu) poate accede la documente trecând prin formalităţi care nu sunt mai dificile decât cele de la orice altă arhivă mare din lume.

Documentele procesului lui Galileo au fost studiate în ultimele două secole de mulţi cercetători, catolici şi necatolici. Arhivele Secrete ale Vaticanului nu ascund aceste documente ci au început publicarea unei ediţii adnotate încă din 1984.

- În aceleaşi Arhive Secrete ale Vaticanului, într-o secţiune intitulată "Banco Vaticano", filmul ne spune că ar exista un inventar complet al numeroaselor bunuri posedate de Biserica Catolică, inclusiv al operelor de artă. Este adevărat?

- Fals. Nu există un astfel de inventar, după cum nu există nici "Banco Vaticano".

- Filmul pretinde că engleza a fost interzisă de Biserica Catolică în secolele XVI şi XVII, ca o limbă "rea", fiind în mod intenţionat folosită de oameni de ştiinţă, precum Illuminati. Sună straniu. Există ceva adevăr aici?

- Nu. Atât în secolul XVI cât şi în secolul XVII a existat o considerabilă literatură catolică în limba engleză. Oamenii de ştiinţă scriau în special în latină. În roman (şi în film) această stranie teorie este folosită pentru a explica de ce o societate secretă presupusă activă în Roma în secolul XVII, precum Illuminati, a folosit jocuri de cuvinte în engleză şi a scris cuvinte în limba engleză pe pieptul duşmanilor (ştim însă adevăratul motiv: Dan Brown şi-a scris romanul în limba engleză, cu gândul - atunci - la o audienţă vorbitoare de limbă engleză).

46

Lumea Catholica, mai 2009

- "Îngeri şi demoni" de Dan Brown nu este primul bestseller care pretinde că Illuminati au fost, sau sunt, o importantă şi puternică societate secretă. Este doar o fabulaţie scriitoricească?

- Nu, conform chiar lui Dan Brown. El pretinde pe situl său că: "Societăţi secrete precum Illuminati sunt gata să facă orice pentru a rămâne secrete.

Deşi multe rapoarte secrete au fost scrise despre această frăţie, puţine au fost publicate. Teorii conspiraţioniste despre Illuminati vorbesc despre infiltrări în Parlamentul britanic şi în Trezoreria SUA, despre implicarea cu masonii, afilierea cu culte satanice, un plan pentru o Nouă Ordine a Lumii, şi chiar şi despre reactivarea pactului lor de distrugere a Vaticanului. Separarea faptelor de ficţiune privitor la Illuminati poate fi dificilă datorită cantităţilor masive de informaţii eronate care au apărut despre frăţie. Unii susţin că această masă mare de dezinformare a fost generată de fapt chiar de Illuminati, pentru a discredita orice informaţie corectă care a ajuns la suprafaţă. Această tactică de ascundere este des folosită de agenţiile secrete americane". Se vede deci că Dan Brown pare a lua mai în serios existenţa Illuminati decât chiar personajul său, Robert Langdon.

- Dar existenţa Illuminati este un fapt istoric, nu?

- Da, este. Ordinul Illuminati a fost înfiinţat la 1 mai 1776, la Universitatea Ingolstadt, pe atunci parte a Regatului Bavariei, în Germania, de către un profesor de drept numit Adam Weishaupt (1748-1830). Illuminati a fost o organizaţie interesantă, cu ritualuri esoterice şi cu ţeluri politice, bazate pe filosofia iluministă, vizând în cele din urmă răsturnarea Bisericii Catolice şi a conducerii politice din Bavaria pentru a înfiinţa în schimb o republică liberală.

- Au făcut parte Illuminati din francmasonerie?

- Nu la început. Weishaupt a fost iniţial critic vizavi de francmasonerie şi a dorit să înfiinţeze un ordin cu ritualuri diferite. A eşuat însă în conceperea unor ritualuri suficient de interesante pentru a atrage mulţi adepţi, aşa că în februarie 1777 a decis să intre în francmasonerie, într-o lojă masonică din Munchen cunoscută ca Zur Behutsamkeit ("Prudenţa"). În 1780, un proeminent francmason german, baronul Adolf Franz Friedrich Ludwig

Lumea Catholica, mai 2009

47

von Knigge (1752-1796), a intrat în Illuminati şi în ianuarie 1782 a rescris ritualurile într-o formă mai masonică. Deşi acest ritual era în esenţă masonic şi deşi mulţi membri erau francmasoni, ordinul nu a făcut vreodată parte din francmasonerie.

- Au reuşit aceşti Illuminati în atingerea ţelului lor?

- Într-un fel da. Noul ritual a avut succes şi Illuminati a ajuns să aibă 2.500 de membri în Bavaria şi în diferite ţări europene, ceea ce nu era un număr mic după standardul ordinelor esoterice. Pe de altă parte, ţelul politic nu a fost atins. Între 1784 şi 1787, documentele ordinului au fost sechestrate de poliţia bavareză, demonstrând că exista un complot politic ce urmărea să răstoarne guvernul. Unii membri au fost arestaţi, dar nimeni nu a suferit serios, scăpând în cele din urmă cu amenzi sau câteva luni de închisoare. Weishaupt a fugit din Bavaria şi a trăit în pace în alte părţi din Germania până în 1830, când a murit. Ordinul Illuminati a supravieţuit în afara Bavariei mulţumită eforturilor unuia dintre lideri, Johann Joachim Christoph Bode (1730-1793), dar a încetat să existe în 1790.

- Nu exista şi ceva sinistru în activităţile Illuminati?

- Ba da. Activităţile lor politice nu se încadrau în limitele legii. În octombrie 1786, un raid al poliţiei la casa unui proeminent Illuminati, diplomatul Franz Xavier von Zwack (1755-1843), a descoperit documentele ce indicau intenţia ordinului de a-i otrăvi pe câţiva dintre duşmanii săi politici. Planurile nu au fost însă niciodată puse în aplicare.

- Dar nu pretind Illuminati că ar avea o origine mai veche de 1776?

- Da, aşa se pretindea. Weishaupt pretindea că Illuminati a început cu ultimul rege al Persiei, care a fost zoroastrist ca religie, Yadzegerd III (+651), deşi îl confunda de fapt cu Yadzegerd II (+457, rege al Persiei între 438 şi 457), construind o întreagă genealogie în care a folosit diverse nume ale unor personalităţi ale istoriei. Când Knigge s-a alăturat ordinului, i-a cerut lui Weishaupt dovezi despre această genealogie.

Weishaupt i-a răspuns în ianuarie 1781 că genealogia a fost o "minciună nevinovată", necesară pentru că altfel nu mulţi s-ar fi raliat unui ordin nou (vezi Rene Le Forestier, "Les Illumines de Baviere et la franc-maconnerie

48

Lumea Catholica, mai 2009

allemande", Paris, Hachette 1914, 227 - cartea este dizertaţia de doctorat a unui faimos istoric francez, un izvor cheie pentru tema Illuminati).

Knigge nu a fost jignit când a aflat de minciună, fiind de acord că o genealogie mitică era necesară, construind şi el una în care Illuminati erau declaraţi ca fiind înfiinţaţi original de Noe, ordinul fiind revitalizat după o perioadă de declin de Sf. Ioan Evanghelistul.

- Ce ne puteţi spune despre Cavalerii Templieri? Nu au fost şi ei implicaţi într-un anumit fel?

- Da, potrivit genealogiei lui Knigge. Într-adevăr, în acele timpuri Cavalerii Templieri erau consideraţi ca strămoşi de către francmasoneria germană ca întreg. Când francmasoneria modernă a venit din Marea Britanie de origine în Europa continentală, mulţi nobili europeni nu erau gata să intre într-un ordin ale cărui origini reale se aflau în corporaţiile profesionale ale "zidarilor liberi", incluzând arhitecţi, constructori dar şi pietrari obişnuiţi. În 1736, Andre Michel de Ramsay (1686-1743), într-un faimos discurs, le-a spus nobililor francezi pe care spera să îi recruteze în francmasonerie că, de fapt, corporaţiile britanice de "zidari liberi" erau locurile în care se ascundeau cavalerii persecutaţi, creând astfel o origine mitică (dar mai acceptabilă) a lojelor masonice. În Germania, speculaţiile despre o presupusă persecuţie secretă a Ordinului romano-catolic al Cavalerilor Templieri, suprimat de Biserica Catolică în 1307, au fost destul de răspândite, şi "cavalerii persecutaţi" ai lui Ramsay au fost rapid identificaţi cu Cavalerii Templieri. În timp ce este adevărat că Templierii au supravieţuit în unele ţări timp de un secol după suprimarea lor, legende despre o persecuţie secretă după secolul XV sunt privite ca "iremediabil de stupide", cu cuvintele faimosului istoric francez Regine Pernoud (1909-1998). De fapt, din secolul XVIII încoace, majoritatea ordinelor esoterice au dat membrilor lor genealogii mitice care îi includeau pe Cavalerii Templieri, Noe, Sf. Ioan sau regele Solomon, precum şi personalităţi faimoase din literatură şi artă. În general, majoritatea membrilor lor sunt conştienţi de caracterul pur şi simplu simbolic şi mitic al acestor genealogii. Cu siguranţă, atât Weishaupt cât şi Knigge erau conştienţi că genealogiile lor erau "simbolice" sau, mai simplu, inventate de ei înşişi. Nu au existat Illuminati înainte de 1776.

Lumea Catholica, mai 2009

49

- Dar nu au fost Illuminati forţa conducătoare din spatele revoluţiei franceze?

- Nu tocmai. Autorii anti-revoluţionari, incluzându-i pe protestantul John Robison (1739-1805) şi pe romano-catolicul pr. Augustin Barruel (17411820), pretindeau că revoluţia franceză a fost rezultatul unei conspiraţii masonice şi că Illuminati au fost liderii secreţi ai francmasoneriei franceze. Nu este locul aici să discutăm despre complicata relaţie dintre francmasonerie, iluminism şi revoluţia franceză. Ceea ce este clar din punct de vedere istoric este că Illuminati, care urmau să îşi încheie existenţa în 1789, nu au jucat vreun rol crucial în pregătirea revoluţiei franceze. Legăturile dintre grupul bavarez şi francmasoneria franceză au fost cel mult firave, în fapt mulţi dintre francmasonii francezi fiind ostili faţă de Illuminati, în nici un caz deschişi să accepte o conducere germană.

Dar din diverse motive politice, teoriile lui Robinson au avut succes în special în SUA, unde preşedintele Thomas Jefferson (1743-1826) a fost acuzat a fi membru al înspăimântătoarei secte.

- Dar oare partea din spate a Marelui Sigiliu al Statelor Unite, cea pe care o vedem încă pe bancnota de un dolar, nu a fost un simbol al Illuminati?

- Nu, nu, oricâte cărţi (sau filme) ar pretinde aceasta. Simbolurile piramidei şi ochiului nu s-au găsit niciodată între simbolurile Illuminati.

De fapt nu sunt nici măcar simboluri masonice, deşi există unele simboluri similare în francmasonerie, unde fascinaţia pentru Egipt era foarte răspândită în secolele XVIII şi XIX. Piramida folosită în Marele Sigiliu vine din "Pyramidographia", o carte publicată în 1646 în Londra de John Greaves (1602-1652), bazată pe o călătorie pe care a făcut-o în Egipt.

Ochiul a fost introdus de secretarul congresului, Charles Thomson (17291824) - care nu a fost francmason -, într-un discurs din 1792, prezentându-l ca un foarte creştin "ochi al Providenţei" care veghează asupra destinului Statelor Unite. Ochiul se regăseşte de fapt în numeroase biserici şi simboluri creştine, fără legătură şi cu mult înainte să fie folosit în ritualurile masonice.

- Dar mulţi acceptă teoria conform căreia Illuminati ar conduce lumea, sau cel puţin SUA, nu?

50

Lumea Catholica, mai 2009

- Nu înainte de 1975. De la mijlocul secolului XIX până în 1975, teoria despre marea conspiraţie Illuminati nu era foarte cunoscută publicului larg. În 1975, o trilogie cunoscută ca "Illuminatus" a fost publicată de Robert Joseph Shea (1933-1994) şi de Robert Anton Wilson (n. 1932).

Este important să reţinem că cele trei romane au fost scrise cumva în zeflemea, iar Shea şi Wilson făceau parte dintr-un grup neo-păgân cunoscut ca Discordienii, care îi aduceau cult Marii Zeiţe Eris a Haosului prin "farse cosmice".

Romanele "dezvăluie" faptul că Weishaupt nu a murit în Germania, ci a emigrat în coloniile britanice din America, unde şi-a luat numele de George Washington şi a fondat Statele Unite. Când SUA au devenit un stat autoritar şi represiv, sub conducerea secretă a Illuminati, discordienii au organizat rezistenţa în numele libertăţii, al Haosului şi al Marii Zeiţe Eris.

După aceste romane semnate de Shea şi Wilson, Illuminati au început să răsară practic peste tot, de la "Pendulul lui Foucault" scris în 1988 de Umberto Eco, la filmul "Lara Croft: Tomb Raider" (2001), inclusiv în numeroase benzi desenate, jocuri şi lucrări de ficţiune. Din păcate, unii nu au înţeles natura romanelor "Illuminatus" sau au ajuns chiar să pretindă că Shea şi Wilson au revelat de fapt, sub masca ficţiunii, o conspiraţie adevărată. Această teorie a ajuns să aibă un oarecare succes între fundamentaliştii protestanţi. Cel mai important susţinător al ei, Milton William Cooper (1943-2001), a murit într-o confruntare cu forţele legii la 5 noiembrie 2001. El refuzase să plătească taxele către guvernul american pe motiv că acesta ar fi controlat de Illuminati.

- Dar ce puteţi spune despre "Skull and Bones" (Craniu şi oase), faimoasa fraternitate a studenţilor şi absolvenţilor de la Yale? Auzim adesea că face parte din Illuminati...

- Nu există nici o legătură. "Skull and Bones" a fost fondată în 1832 de William Huntington Russell (1809-1885), când ordinul Illuminati era de mult timp dispărut. Unele mici similarităţi pot fi explicate de faptul că atât Illuminati cât şi "Skull and Bones" s-au inspirat din numeroasele societăţi studenţeşti "secrete" care au existat în universităţile germane începând din secolul XVIII. Apropo: multe dintre istoriile cu "Skull and Bones" sunt simple poveşti - a fost vorba de fapt doar de o fraternitate universitară, care a inclus persoane faimoase pentru simplul fapt că Yale dă mulţi

Lumea Catholica, mai 2009

51

oameni faimoşi - iar în 1986 s-a stabilit că nici măcar faimosul lor craniu nu aparţinea de fapt legendarului şef indian Geronimo (1829-1909).

Apaşii, cărora "Skull and Bones" vroia să le înapoieze craniul, au declarat că acesta nu are de-a face cu Geronimo şi l-au refuzat.

- Nu a existat însă un ordin Illuminati şi în secolul XX? - Da. În cadrul revigorării mişcărilor oculte în Germania sfârşitului de secol XIX, Leopold Engel (1858-1931) a "reînviat" - sunt cuvintele lui ordinul bavarian Illuminati la 12 martie 1901. El şi colaboratorul său, Theodor Reuss (1855-1923) - mai apoi devenit faimos ca magician sexual şi asociat al faimosului maestru britanic de ocultism Aleister Crowley (1875-1947) - au răspândit în lume vestea că ordinul fusese reactivat din 1896. Mai apoi au pretins că reactivarea a avut loc în 1880. Ca de obicei, Engel şi Reuss spuneau membrilor că noul ordin era în acelaşi timp şi vechi, o continuare legitimă a Illuminati, printr-o succesiune asigurată din tată în fiu în familia Reuss.

S-a pretins chiar că Illuminati îşi aveau originea undeva în India şi Egipt, că ar fi fost în spatele Renaşterii italiene şi a artei şi ştiinţei postrenascentiste (de aici referinţele la Gian Lorenzo Bernini şi Galileo Galilei, atât de familiare cititorilor cărţii "Îngeri şi demoni"), şi că ar fi avut între membri personaje istorice precum Ulise sau Aristotel (384-322îC) dar şi Thomas Jefferson. Încă o dată, Engel a admis - în scris - că genealogia a fost legendară şi simbolică, şi că nu trebuie luată serios din punct de vedere istoric. Cât priveşte povestea cu succesiunea familială ce îl lega pe Reuss de Illuminati bavarieni, Engel a declarat mai târziu că a fost o scorneală a lui Reuss.

- Ordinul Illuminati "reînviat" de Engel mai există?

- Da. Persecutaţi în Germania nazistă, Illuminati au putut să supravieţuiască retrăgându-se în Elveţia, în special mulţumită eforturilor lui Felix Lazerus Pinkus (1881-1947), un economist bogat de stânga, sprijinit în multe moduri de Hermann Joseph Metzger (1919-1990), brutar ca meserie dar şi hipnotizator, care a menţinut viu ordinul Illuminati până la moartea sa în 1990, creând inclusiv un centru Illuminati în oraşul elveţian Stein. Un număr mic de discipoli trăiesc încă şi se

52

Lumea Catholica, mai 2009

întâlnesc periodic aici, fiind singurii moştenitori legitimi ai ordinului Illuminati al lui Engel. Desigur, oricine se poate alătura la nenumărate alte "ordine Illuminati", unele dintre ele cerând plătirea unor taxe online, dar aceste "ordine" nu au succesiunea legitimă din organizaţia lui Engel.

- Am putea caracteriza Illuminati, după cum ar sugera Dan Brown, ca o conspiraţie ce vizează distrugerea Vaticanului şi a puterii acestuia în numele raţiunii şi al ştiinţei?

- După cum am spus anterior, numele unor faimoşi oameni de ştiinţă menţionaţi ca Illuminati sunt doar parte a unor genealogii mitice, fără bază istorică. Illuminati erau recrutaţi în special dintre avocaţi, oficiali guvernamentali, chiar şi clerici mai liberali, dar foarte puţin, dacă nu deloc, din rândul oamenilor de ştiinţă. Ordinul Illuminati al lui Weishaupt "predica" noilor membri o versiune îmblânzită a filosofiei iluministe, apropiată de ideile lui Immanuel Kant (1724-1804). Weishaupt susţinea că este împotriva influenţei iezuiţilor (ordin suspendat temporar în 1773) dar nu împotriva catolicismului în sine. Dar cine se apropia mai mult de el descoperea că era puternic anti-clericalist şi anti-catolic, iar unele documente ale sale promovau deschis umanismul secular şi ateismul.

Anti-clericalismul a fost o trăsătură şi a ordinului "reînviat" de Engel, dar nu una foarte proeminentă. Nici un ordin Illuminati din istorie nu s-a bătut cu pumnul în piept că va distruge Vaticanul, o pretenţie care se dovedeşte absurdă pentru oricine analizează numărul membrilor sau amploarea activităţilor lor.

- A fost sau mai este Illuminati un ordin foarte puternic?

- Cu siguranţă astăzi nu mai este. Principalul ţel al grupului de la Stein, redus la câţiva membri, este de a supravieţui. Grupul lui Engel nu a avut nici o putere mai specială. A avut o oarecare influenţă culturală şi a dat doi mari romancieri, Gustav Meyrink (1868-1932) şi Franz Spunda (1890-1963), dar aceasta s-a limitat mai mult la subcultura ocultă.

Illuminati din Bavaria a fost o organizaţie mult mai importantă, care merită mai mult decât o notă de subsol într-o istorie a Germaniei. Au reuşit să includă între membri trei duci: Carol August de Saxonia-Weimar (1757-1828), Ernst al II-lea de Saxonia-Gotha (1745-1804) şi Carol William Frederic de Brunswick (1735-1806). În 1783, ducele Carol

Lumea Catholica, mai 2009

53

August i-a convins pe doi dintre faimoşii săi protejaţi, Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) şi Johann Gottfried von Herder (1744-1803), pe atunci unii dintre intelectualii germani de frunte, să i se alăture în Illuminati, dar amândoi, deşi iniţiaţi, nu au fost deosebit de activi în ordin.

Weishaupt şi colaboratorii săi apropiaţi s-au folosit de Illuminati pentru o conspiraţie de natură politică, pentru a pune mâna pe putere în Bavaria, conspiraţie care a fost aproape de reuşită.

După atâtea lucruri spuse, este important de asemenea să nu exagerăm rolul ordinului Illuminati din Bavaria. În afara Germaniei aproape că nu a avut influenţă, şi până în 1790 şi-a încetat existenţa. Cei care doresc să ne convingă că un ordin secret Illuminati a condus lumea de la Renaştere până în secolul XIX, şi că ar continua să o facă şi astăzi, au mari dificultăţi în a găsi dovezi, până astăzi neputând să ofere documente care să le susţină teoria.

54

Lumea Catholica, mai 2009

Miracolul euharistic din Cascia Autor: pr. Nicola Nasuti Traducător: pr. Ioan Sociu Sursa: Editura Presa Bună Pe un vârf al muntelui Meraviglia, în cercul vărgat al reliefurilor Umbriei în provincia Perugia, este cocoţată Cascia, patria Ritei, "sfânta celor imposibile". În sanctuarul mult veneratei sfinte se păstrează un miracol euharistic vestit ce a avut loc la Siena în anul 1330. Un codice vechi care aduna diferite memorii ale conventului "Sant'Agostino in Perugia", document folosit în actul de recunoaştere a relicvei de Perugia redactat în 1687, relatează astfel faptul (textul are un limbaj arhaic, dialectal, cu o punctuaţie doar formală. Nu a fost transcris în limbaj actual pentru a nu se da posibilitate vicierii relatării - n.tr.): "Un preot la Siena avea în grijă anumite suflete într-un anumit sat aproape de Siena şi îmbolnăvindu-se un ţăran a trimis vorbă acestui preot să vină să-l împărtăşească, acel preot nu prea evlavios a luat trupul sfânt al Domnului l-a pus în carte în Breviar pe care după aceea l-a pus sub braţ şi s-a dus să-l împărtăşească pe acel ţăran şi acolo a început să spună nişte cuvinte bune şi apoi a deschis acel Breviar ca să-i spună o rugăciune şi luându-l, l-a deschis acolo unde se afla ostia şi când a văzut-o era toată topită şi parcă însângerată. Şi preotul văzând aceasta a închis Breviarul şi iarăşi l-a pus sub braţ şi a spus că se va întoarce pentru că Împărtăşania nu vrea să fie acceptată şi astfel s-a întors la Siena şi s-a dus în conventul 'Sfântul Augustin' unde propovăduia Maestro Simone om foarte doct, om sfânt, şi i-a povestit cazul.

Predicatorul a fost prudent a cerut să i se dea şi pregătind un altar în camera sa l-a pus acolo şi a dezlegat pe domnul preot de o astfel de greşeală şi venind la Peroscia a dat la convent acea carte, care era plină de acel lichid, care părea sânge şi a comandat un tabernacol din argint şi încă

Lumea Catholica, mai 2009

55

îl avem şi acea ostie a dus-o la Cascia şi acest lucru l-a făcut cunoscut fratele Stefano Peruscino, care îşi amintea de acel lucru, când a murit avea 103 ani".

Aceasta este esenţa faptului exprimat într-un limbaj popular, dar clar şi eficace. Memoriile adunate în vechiul codice încep de la anul 1335, deci suntem foarte aproape de anul în care s-a întâmplat faptul relatat.

Episodul este, de asemenea, amintit într-o cronică veche a conventului "Sant'Agostino" de Cascia, cronică ce se poate găsi în volumul Documenti per la storia di Cascia de Marco Franceschini. O menţiune explicită a evenimentului miraculos se poate găsi de asemenea în Statuti comunali di Cascia din anul 1387 unde, printre altele, se dispunea ca "în fiecare an, în sărbătoarea Trupului Domnului, autorităţile, consulii şi tot poporul cascian, atât bărbaţi cât şi femei erau obligaţi să se adune în biserica "Sant'Agostino" şi să însoţească clerul care trebuia să ducă acea venerabilă relicvă a preasfântului trup al lui Cristos în procesiune prin oraşul Cascia".

Putem consemna evenimentul în aceste trăsături simple. În apropiere de Siena, un preot, neidentificat mai bine, chemat să administreze sacramentele unui ţăran bolnav, a luat din tabernacol o particulă consacrată, a pus-o, dintr-un exces de confidenţă sau din uşurătate, între paginile Breviarului şi a pornit spre casa bolnavului. Ajuns acolo, în momentul împărtăşirii bolnavului, după ce a făcut rugăciunile rituale şi, foarte probabil după ce a ascultat spovada acestuia, deschizând cartea pentru a lua ostia, tulburat şi căit, a constatat ceea ce nu a bănuit niciodată.

Particula era roşie de sânge viu astfel încât a impregnat cele două pagini între care se afla. Cu o motivaţie care trebuia să apară bună celor prezenţi, reuşind, pe moment, să-şi ascundă emoţia şi tulburarea, fără să-l împărtăşească pe bătrân, s-a întors ducându-se la conventul augustinian din Siena ca să-i expună întâmplarea părintelui Simone Fidati de Cascia, celebru predicator şi călugăr cu o viaţă sfântă. În anul 1330, părintele Simone, invitat de confraţii săi, s-a dus la Siena pentru a face predicile de Postul Mare.

56

Lumea Catholica, mai 2009

A sosit aici precedat de faima înţelepciunii şi a sfinţeniei sale. Menţionăm un comentariu monumental al său asupra evangheliei în cincisprezece volume intitulat De gestis Domini Salvatoris. A trăit între anii 1285 şi 1348. Acesta, prin urmare, auzind întâmplarea şi convins de evidenţa semnului miraculos, i-a acordat iertare bietului preot pierdut reţinând cele două pagini ale Breviarului pătate cu sânge. Încredinţarea acelei mărturii miraculoase călugărului venerat trebuie să fi fost pentru preotul imprudent o adevărată eliberare şi chiar o adevărată reparare. După ce a terminat şirul de sfinte predici, maestrul Simone a plecat, întorcându-se la conventul "Sant'Agostino" de la Perugia unde locuia.

Dintre două pagini de Breviar, pergamentoase, îmbibate cu sânge, una a fost încredinţată de către fericitul Simone conventului din Perugia, iar cealaltă, cea de care a rămas lipită particula, a fost dăruită conventului "Sant'Agostino" din Cascia, oraşul natal al lui Fidati. Pagina pătată cu sânge, lăsată la Perugia, a devenit imediat obiectul unei mari veneraţii care se exprima în mod concret printr-o procesiune solemnă stabilită la data de unu mai al fiecărui an, cu participarea autorităţilor orăşeneşti mai importante.

Din nefericire partea de relicvă lăsată la Perugia, în timpul nefast al suprimării ordinelor religioase (anul 1866 şi următorii) s-a pierdut. N-a rămas din ea nici urmă. Ne-au rămas numai mărturiile certe ale secolelor trecute. De un noroc mai bun a avut parte partea de relicvă de la Cascia.

Ea a supravieţuit furtunii istoriei. În anul 1810, când guvernul francez a promulgat legea suprimării ordinelor religioase, conventul "Sfântul Augustin", unde era păstrată relicva, a fost încredinţat unui domn oarecare numit Luigi Cittadini. Pe vremea acelei situaţii dure, episcop de Spoleto era cardinalul Facchinetti. El a obţinut (sau a fost o minune a Ritei, declarată atunci fericită) ca biserica făcătoarei de minuni să rămână deschisă pentru cult. În ea, aşadar, din cauza grelelor circumstanţe istorice, au fost mutate şi păstrate trupul fericitului Simone şi relicva euharistică. În anul 1815, augustinienii, reintrând în posesia bisericii "Sant'Agostino", au gândit că este bine să readucă la locul lor de la început atât trupul fericitului, cât şi relicva ostiei însângerate. Şi aşa au şi făcut.

Lumea Catholica, mai 2009

57

Dar - farse şi reveniri ale istoriei -, cu noua suprimare a tuturor ordinelor religioase, decretată în ziua următoare apariţiei constituţiei Regatului Italiei, conventul a fost închis, călugării împrăştiaţi şi relicva trebuia să ceară iarăşi ospitalitate la biserica fericitei Rita. Începând cu anul 1954 şi osemintele fericitului Simone Fidati se odihnesc în bazilica sfintei Rita sub altarul dedicat Maicii Domnului, din dreapta absidei.

Cultul relicvei euharistice de Cascia s-a menţinut tot timpul viu. Devenit obiect al intervenţiilor diferiţilor papi, cardinali şi episcopi de-a lungul secolelor, cultul a fost dotat cu privilegii spirituale.

Nu este cazul să ne oprim asupra tuturor acestor documente bisericeşti.

Ne limităm să le cităm numai pe acelea care conţin o recunoaştere explicită sau implicită a autenticităţii faptului miraculos.

Primul act de aprobare este cel al papei Bonifaciu al IX-lea care, în bula din 10 ianuarie 1401, după ce a pomenit de "hârtia stropită, în mod miraculos, cu sângele lui Cristos, recunoaşte cultul relicvei şi acordă tuturor credincioşilor care, căiţi şi spovediţi, în ziua Trupului Domnului vizitează biserica "Sant'Agostino" de-a lungul întregii zile a sărbătorii, începând cu primele vespere, aceeaşi indulgenţă ca cea a Porţiunculei". În bula din 7 iunie 1408, papa Grigore al XII-lea a amintit mai întâi devoţiunea locuitorilor din Cascia faţă de "semnul miraculos al Trupului şi Sângelui" Domnului nostru Isus Cristos care "se păstrează în biserica conventului fraţilor Ordinului Eremiţilor Sfântului Augustin în locul amintit" şi care "în sărbătoarea Trupului Domnului se expune în mod solemn şi este purtat, de la biserica amintită, în procesiune cu lumânări de către aceiaşi locuitori cu onorurile cuvenite şi cu mare participare a credincioşilor". Începând cu anul 1492 au început să apară neînţelegeri între părinţii augustinieni şi capitulul canonicilor bisericii "Santa Maria" privind procesiunea cu relicva.

Pentru aplanarea litigiului, alimentat de revendicări, de drepturi şi privilegii, a intervenit însuşi papa Sixt al IV-lea care, la data de 9 mai 1478, a scris o scrisoare priorului mănăstirii "San Benedetto di Norcia" ca,

58

Lumea Catholica, mai 2009

învestit cu autoritate apostolică, să readucă clerul la respectarea obiceiului demn de laudă, care prevedea, în sărbătoarea Trupului Domnului, procesiunea cu relicva cu plecare şi sosire în biserica "Sant'Agostino".

Discuţiile nu s-au potolit, căci parohul, canonicii şi clerul diecezan au făcut apel la episcopul Alessandrino, judecător al cauzelor Curţilor Sacre, revendicându-şi drepturile native sacrosancte. Atunci papa Sixt al IV-lea a încredinţat rezolvarea cazului cardinalului de San Marco, iar acesta, îmbrăcat în ţinută de judecător şi comisar, la 8 iunie 1481, a declarat sentinţa definitivă căutând să pună de acord drepturile unora cu ale celorlalţi în mod egal şi imparţial. De fapt, a fost vorba de un compromis care a dat prilej la noi discordii alegându-se praful de bunele propuneri.

Neînţelegerea s-a agravat şi s-a întins cu evenimente succesive, până în anul 1711 când magistratura de Cascia, prin hotărâre de consiliu, a decis evitarea celebrării simultane a procesiunii de Trupul Domnului cu procesiunea relicvei, fixând pentru aceasta din urmă o dată diferită şi anume duminica din octava Trupului Domnului. Cu acest expedient simplu au fost înlăturate cauzele ce provocau şi dezlănţuiau discordii nefericite între părţi. În felul său această dispută îndelungată dă mărturie în favoarea valorii şi importanţei sfintei relicve.

Prin intervenţii succesive papii Inocenţiu al XIII-lea (1721), Clement al XII-lea (1730) şi Pius al VII-lea (1808) au încurajat cultul relicvei acordând şi îmbogăţindu-l cu indulgenţe şi favoruri spirituale.

Ca atare miracolul este recunoscut şi aprobat cu autoritate şi suficientă autenticitate, asigurată, de altfel, de personalitatea fericitului Simone Fidati, teolog vestit, predicator celebru, scriitor distins al secolului al XIVlea, om cu integritate morală şi călugăr de o pietate profundă.

Putem afirma, fără îndoială, că toate relatările miracolului se sprijină pe declaraţia lui de martor ocular şi de judecător integru.

La 17 septembrie 1687, la Cascia, în biserica "Sant'Agostino" s-a purces la recunoaşterea compusă a celor două părţi ale relicvei: a celei păstrate la Perugia şi a celei de la Cascia. Cu această ocazie membrana

Lumea Catholica, mai 2009

59

pergamentoasă a relicvei din Perugia, adusă la Cascia de către provincialul augustinienilor, P. Nicola Giuliani, a fost suprapusă pe cea de la Cascia şi s-a constatat că forma rotundă şi mărimea petei corespundeau perfect. S-a relevat doar faptul că pata celei din Cascia era mai groasă fiindcă acolo rămăsese lipită materia principală a particulei consacrate transformată în sânge, în timp ce membrana de la Perugia apărea doar pătată.

A fost declarat în unanimitate de către cei adunaţi că ea (cea din Perugia) constituia cealaltă parte a paginii cărţii unde fusese pusă ostia consacrată (Cf. Atto di ricognizione 1687 - Copia in Archivio Notarile Di Cascia, redactat Alessio Martini, vol. 3, p. 112). În anul 1930, a fost celebrat la Cascia Congresul Euharistic Diecezan, aniversând al şaselea centenar al miracolului. Cu această ocazie a fost inaugurat un nou ostensor preţios şi artistic în care a fost pusă părticica de pergament cu sfânta particulă de acum mumificată. Proiectul ostensoriului a fost încredinţat academicianului italian Armando Brasini, care a fost executorul şi al proiectului noii biserici "Santa Rita".

Noul relicvariu din argint de forma unui ostensor artistic, înalt de cca un metru, are, în centrul bazei, un pătrat în care, în relief, este reprezentat evenimentul miraculos întâmplat la Siena, protagonistul, un preot nu prea bine identificat, şi martorul privilegiat şi singular, fericitul Simone Fidati.

La 19 mai 1988, tocmai pentru a facilita vederea relicvei, a fost inaugurat un tabernacol nou care conţine preapreţioasa comoară euharistică. Ea este păstrată în actuala bazilică "Sfânta Rita", admirată şi venerată de foarte mulţi pelerini care merg să viziteze şi să-şi încredinţeze necazurile lor preaiubitei şi preapopularei sfinte. Merită notat apoi amănuntul semnificativ al imaginii unei feţe dulci şi triste în acelaşi timp, pe care petele de sânge o fac să se întrevadă şi să transpară, imagine imprimată pe foaia pergamentoasă a Breviarului istoric. Fenomenul confirmat de către mulţi vizitatori este vizibil cu claritate privind relicva în contrast de lumină sau prin mărire fotografică. În fiecare an, în ziua Trupului Domnului, seculara relicvă este purtată în mod triumfal în procesiune.

60

Lumea Catholica, mai 2009

Ea se propune ca un stimul eficace şi puternic pentru cateheza euharistică şi ca imbold la înrădăcinarea în credinţa euharistică a Bisericii. Sfântul Vasile cel Mare a lăsat scris: "Singură Euharistia, adevărat memorial al misterului pascal al lui Cristos, este capabilă să ţină trează în noi amintirea iubirii sale".

Sfântul Bonaventura, la rândul său, scria: "Euharistia este marele memorial al întregii iubiri a lui Dumnezeu, compendiul şi sinteza tuturor binefacerilor sale". În Euharistie suntem educaţi şi modelaţi spre adevărata iubire.

Domnul vine să ne vindece de egoism, de singurătate şi de sterilitate. În lume nu există decât două iubiri: iubirea lui Dumnezeu (şi, prin extensie, iubirea aproapelui) şi iubirea de sine.

Ori iubirea de Dumnezeu până la dispreţul de sine, ori iubirea de sine (mai bine zis ura de sine) dusă până la dispreţuirea lui Dumnezeu.

Euharistia este darul care ne transformă în dar. Singurătatea este rugina "eu"-lui, trista şi imposibila oprire a uzurii şi a îmbătrânirii lui. Euharistia ne introduce într-o solidaritate cosmică: ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi; cu Tatăl din ceruri şi cu fraţii de pe pământ. În aceasta ne deschidem prezenţei, privirii, iubirii lui Dumnezeu; în aceasta devenim sensibili şi disponibili pentru alţii, cercul mortal al singurătăţii noastre se rupe permiţând să ne reluăm respiraţia, să retrăim, să aducem mulţumiri. Euharistia este izvorul adevăratei fecundităţi. Fără el, fără legătura cu stăpânul vieţii suntem nimic, nu contăm nimic, nu putem face nimic. Iar o viaţă fără fecunditate este ca un pom fără roade, ca o fântână fără apă, ca un cer fără stele. Cine sălăşluieşte în Domnul aduce roade multe. Euharistia este viţa care comunică mlădiţelor seva. "Prin Euharistie este comunicată şi alimentată acea iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni care este sufletul întregului apostolat" (LG 33). Iubirea ajunge la izvor unită cu o viaţă euharistică şi exprimată cu o viaţă care vorbeşte.

Voim să încheiem aceste pagini despre miracolul euharistic de la Cascia cu rugăciunea sugestivă ieşită de pe buzele marelui papă Paul al VI-lea: "Dăne, Doamne, o inimă nouă care să ştie să te asculte numai pe tine, să te înţeleagă numai pe tine, să te dorească numai pe tine. Dă-ne, o, Doamne, o inimă curată, pe care a purificat-o căinţa şi mortificarea; care, din rău, să

Lumea Catholica, mai 2009

61

nu cunoască decât atât cât este de-ajuns ca să fugă de el, care în toate lucrurile să descopere razele înţelepciunii şi ale frumuseţii tale.

Dă-ne nouă, o, Doamne, o inimă tare care să te iubească sincer, cu ardoare, cu sacrificiu, care în fiecare ceas să-ţi fie fidelă, care să convertească fiecare obstacol în stimul de a te iubi mai mult, fiecare greşeală în pocăinţă, fiecare suferinţă în ofertă, fiecare acţiune în iubire, fiecare har în bucurie. Dă-ne, o, Doamne, o inimă blândă şi mare ca aceea a Mariei, Mama ta, ca aceea a sfinţilor tăi; o inimă iubitoare care, din iubirea ta să scoată izvoare de iubire faţă de aproapele şi din evlavie şi slujirea aproapelui, slujire şi evlavie pentru tine, o, Dumnezeule Tată, o, Dumnezeule Fiul, o, Dumnezeule Duh Sfânt. Amin".

Acest text reprezintă un capitol din cartea apărută în 2007 la Editura Presa Bună din Iaşi şi intitulată "Italia, ţara miracolelor euharistice". În această carte - pe care o puteţi comanda şi prin librăria electronică Presa Bună găsiţi prezentate miracolele de la Lanciano, Trani, Ferrara, Alatri, Florenţa, Bolsena, Offida, Valvasone, Cascia, Macerata, Bagno di Romagna, Torino, Asti, Morrovalle, Veroli, Siena şi Patierno.

62

Lumea Catholica, mai 2009

Despre darurile Duhului Sfânt Autor: pr. William Saunders Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: CatholicHerald.com Am primit recent Sacramentul Mirului ca adult. Ştiu că am primit şapte daruri ale Duhului Sfânt şi le ştiu pe nume, dar nu ştiu exact ce presupune fiecare în parte. Aţi putea să le explicaţi pe scurt?

Revelarea darurilor Duhului Sfânt îşi are rădăcina în profeţia lui Isaia despre venirea lui Mesia: "O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-l va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu" (11,1-3). În timp ce profeţia lui Isaia se referă specific la Mesia, Tradiţia Bisericii spune că aceste daruri sunt extinse la toţi credincioşii prin Sacramentele Botezului şi în special Mirului (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1303). Sfântul Paul învaţă: "Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său" (Romani 8,29), indicând aici că prin harul acestor Sacramente o persoană dobândeşte o identitate cu Cristos şi împărtăşeşte acele daruri specifice rolului Său de Mesia (cel puţin acelea care ne pot fi transmise).

Confirmând această credinţă, Sf. Ambrozie învăţa în "De mysteriis": "Amintiţi-vă vă voi aţi primit sigiliul spiritual, duhul înţelepciunii şi înţelegerii, duhul dreptei judecăţi şi al curajului, duhul cunoaşterii şi evlaviei, duhul sfintei frici în prezenţa lui Dumnezeu. Păziţi ceea ce aţi primit. Dumnezeu Tatăl v-a marcat cu semnul Său; Cristos Domnul v-a întărit şi a pus chezăşia Sa, Duhul, în inimile voastre" (7,42).

Credincioşilor li se aminteşte despre aceste daruri în liturgie. La Liturghia de Rusalii, când ne amintim de coborârea Duhului Sfânt asupra

Lumea Catholica, mai 2009

63

Apostolilor, credincioşii se roagă la Secvenţă spunând "Celor care au credinţă şi cred în tine, dă-le cele şapte daruri sfinte".

La administrarea Sacramentului Mirului, Episcopul se roagă, punându-şi mâinile peste candidaţi: "Dumnezeule atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care din apă şi Duh Sfânt ai dat viaţă nouă acestor copii ai tăi eliberându-i de sub jugul păcatului, Doamne, tu însuţi, trimite asupra lor pe Duhul Sfânt, Mângâietorul; dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al puterii, duhul cunoştinţei şi al pietăţii, şi umple-i pe ei cu duhul temerii de Dumnezeu, prin Cristos Domnul nostru. Amin". Apoi Episcopul îl confirmă pe fiecare dintre candidaţi, făcând semnul crucii cu sfânta crismă pe frunte şi spunând: "Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt". În mod tradiţional cele şapte daruri sunt considerate următoarele: înţelepciunea; înţelegerea; sfatul; puterea; ştiinţa; evlavia; frica de Dumnezeu. Să remarcăm că textul evreiesc de la Isaia enumeră doar şase daruri, teama de Domnul fiind repetată de două ori; traducerea greacă şi latină însă enumeră şapte, adăugând "evlavia" şi eliminând repetarea "fricii de Domnul". Ca să mergem mai departe în primul rând trebuie clarificat termenul de "daruri". Ele sunt în mod corect numite "daruri ale Duhului Sfânt", deoarece Duhul Sfânt este cel care le acordă. De aceea ele sunt daruri supranaturale care operează într-un mod supranatural.

Acestea nu sunt daruri pe care cineva să le invoce în situaţii de urgenţă; în schimb ele sunt prezente în credincios atâta timp cât el rămâne în starea harului sfinţitor.

Drept urmare, aceste daruri ajută o persoană să atingă sfinţenia şi duc la perfecţiune virtuţile, atât virtuţile teologice (credinţa, speranţa şi iubirea) cât şi virtuţile infuzate (prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea). Ideea aici este că aceste daruri ajută o persoană să ia parte la însăşi viaţa şi natura lui Dumnezeu, acum în această viaţă şi în viaţa veşnică. În acest sens, după cum susţinea Sf. Toma de Aquino, ele sunt în adevăratul sens "obiceiuri", din latinescul habitus, semnificând prezenţa şi operarea constantă a lor. Catehismul subliniază ideea: "Viaţa morală a creştinilor este susţinută de darurile Duhului Sfânt. Acestea sunt dispoziţii permanente care îl fac pe om ascultător în a urma impulsurile Duhului Sfânt. [...] Ele completează şi duc la desăvârşire virtuţile celor care le

64

Lumea Catholica, mai 2009

primesc. Ele îi fac pe credincioşi docili în a asculta cu promptitudine inspiraţiile divine" (nr. 1830-1831).

Să vedem acum despre fiecare dar în parte. Definiţiile pe care ne vom baza în continuare sunt din lucrarea clasică a pr. Aumann, "Teologia spirituală". Mai mult, ordinea urmată a fost alcătuită de Sfântul Papă Grigore cel Mare, care a încercat să surprindă dinamica spirituală pe care Duhul Sfânt o împarte sufletelor prin aceste daruri: "Prin frica de Dumnezeu ne ridicăm la evlavie; de la evlavie la ştiinţă; de la ştiinţă ne luăm tăria; din tărie sfatul; cu sfatul mergem mai departe spre înţelegere, şi cu inteligenţa spre înţelepciune şi astfel, prin darul înşeptit al Duhului, ni se deschide la capătul urcuşului intrarea în viaţa cerească" (Predică din Hiezechihelem Prophetam, II 7,7).

Darul fricii de Domnul Darul fricii de Domnul îi permite persoanei "să evite păcatul şi ataşarea de lucrurile create din reverenţă şi iubire pentru Dumnezeu". În principal acest dar atrage după sine un profund respect pentru maiestatea lui Dumnezeu care este Fiinţa Supremă. Credinciosul îşi conştientizează statutul de făptură creată şi dependenţa sa de Dumnezeu, dorind ca niciodată să nu fie despărţit de acest Dumnezeu iubitor. Acest dar al fricii provoacă în suflet un sentiment vibrant de adorare şi de reverenţă faţă de maiestatea lui Dumnezeu şi un sentiment de oroare şi de durere vizavi de păcat.

Darul fricii de Dumnezeu este uneori înţeles greşit datorită cuvântului "frică". Aici frica nu se referă la o frică slugarnică, resimţită de exemplu de o persoană căreia îi este teamă de pedeapsa lui Dumnezeu, fie de o anume pedeapsă temporală în lumea aceasta, fie de pedeapsa veşnică a iadului. O relaţie adevărată cu Dumnezeu se bazează pe iubire, nu pe frică. De aceea "frica de Domnul" este o frică filială sau plină de veneraţie, care apropie persoana de voinţa lui Dumnezeu şi o ajută să evite păcatul din iubire pentru Dumnezeu. Într-un mod similar, un copil nu trebuie niciodată să aibă ca motivaţie a ascultării părinţilor - a cerinţelor şi îndrumărilor lor morale - teama de pedeapsă, ci pe aceea că îi iubeşte şi îi respectă. Nu dorim să îi rănim pe cei pe care îi iubim sau să le înşelăm încrederea. Ne este frică să facem aşa ceva, dar nu cu gândul la pedeapsă ci tocmai pentru

Lumea Catholica, mai 2009

65

că îi iubim. (În paranteză fie spus, un simţ al fricii pentru pedeapsa datorită păcatului poate să fie sănătos, dar nu trebuie să fie factorul principal de motivaţie în viaţa spirituală.)

Darul fricii de Dumnezeu aduce la perfecţiune în principal virtutea speranţei: o persoană îl respectă pe Dumnezeu ca Dumnezeu, încrezânduse în voinţa Sa şi ancorându-şi viaţa în El. Mai mult, doreşte să ajungă în ceruri alături de Dumnezeu. Acest dar este de asemenea rampa de lansare pentru alte daruri: după cum atestă Sfânta Scriptură, "fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte" (Psalmul 112,1) şi "începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu" (Sirah 1,12). Apoi acest dar desăvârşeşte şi virtutea cumpătării, care caută să folosească toate lucrurile cu înţelepciune şi cu moderaţie, nu în exces, în special când e vorba de plăceri ale simţurilor. Cu raţiunea iluminată de credinţă, cumpătarea controlează patimile. Cumpătarea este legată de darul fricii lui Dumnezeu deoarece conştientizarea sfinţeniei lui Dumnezeu şi respectul pentru aceasta motivează o persoană, ca făptură creată, să dea mărire lui Dumnezeu prin temperarea acţiunilor şi dorinţelor. De exemplu, castitatea este o virtute de cumpătare, care respectă binele sexualităţii personale, sfinţenia căsătoriei şi a iubirii maritale; o persoană motivată de darul fricii se străduieşte să ducă o viaţă castă deoarece Dumnezeu este creatorul acelor bunuri şi o astfel de viaţă aduce glorie şi laudă Domnului.

Darul evlaviei Cu darul fricii persoana se înalţă la darul evlaviei: "a da cult filial lui Dumnezeu ca Tată al nostru şi a ne relaţiona cu toţi oamenii ca fii ai aceluiaşi Tată". Acest dar ajută credinciosul să arate veneraţie faţă de Dumnezeu ca Tată iubitor, şi să îi respecte pe ceilalţi pentru că sunt, asemenea lui, copii ai lui Dumnezeu. În acest fel darul evlaviei desăvârşeşte virtutea dreptăţii, ajutând persoana să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; persoana nu este motivată doar de regulile unei dreptăţi stricte, ci şi de relaţia de iubire pe care o are cu semenii. Astfel, de exemplu, noi respectăm poruncile nu pentru simplul fapt că sunt porunci ci din iubire pentru Tatăl nostru ceresc şi pentru fraţii şi surorile noastre în Domnul.

66

Lumea Catholica, mai 2009

Darul ştiinţei Ştiinţa este darul care permite unui credincios "să raţioneze corect vizavi de adevărurile credinţei". Sub călăuzirea Duhului Sfânt, intelectul uman face judecăţi corecte privitor la realităţile pământeşti şi la modul în care sunt ele legate de viaţa eternă şi de perfecţiunea creştină. Acest dar este prin urmare o iluminare specială, ce permite persoanei să conştientizeze goliciunea lucrurilor create, pentru ca ele să nu devină piedici în calea unirii cu Dumnezeu. Prin urmare, persoana înţelege cum să folosească corect lucrurile create, şi chiar într-un mod sfânt.

Darul ştiinţei dă de asemenea un simţ al credinţei, sensus fidei, un fel de instinct divin care ajută la a discerne dacă ceva - o devoţiune de exemplu este în conformitate cu credinţa, chiar şi fără ca persoana să fi urmat vreo şcoală de teologie. Acest dar are câteva efecte foarte valoroase pentru sfinţirea sufletului: introspecţia, care permite să vedem starea sufletului nostru; detaşarea de lucrurile materiale; şi pocăinţa pentru folosirea greşită a lucrurilor sau pentru momentele când le-am lăsat să devină obstacole în relaţia noastră cu Dumnezeu. Sf. Toma spunea că darul ştiinţei desăvârşeşte virtutea credinţei, dar este legat şi de desăvârşirea prudenţei, dreptăţii şi cumpătării.

Darul tăriei Cu darul tăriei, o persoană poate "să depăşească dificultăţile sau să îndure durere şi suferinţă cu tăria şi puterea insuflată de Dumnezeu". Ca şi în cazul celorlalte daruri, tăria acţionează sub impulsul Duhului Sfânt şi dă persoanei tăria de a se împotrivi răului şi de a persevera pentru viaţa veşnică. Acest dar desăvârşeşte virtutea tăriei, încărcând-o cu energie, perseverenţă şi promptitudine. Mai mult, aduce încrederea în succes la nivelul de virtute. De exemplu, Sf. Maximilian Kolbe nu doar a avut marea tărie de a-şi oferi cu promptitudine propria viaţă în locul vieţii altuia şi de a îndura o moarte oribilă, dar a avut şi încrederea succesului, că va învinge puterile răului şi va dobândi viaţa veşnică. În fine, darul tăriei permite credinciosului să trăiască eroic celelalte virtuţi, să sufere cu răbdare şi bucurie, să depăşească lipsa de entuziasm în slujirea lui Dumnezeu.

Lumea Catholica, mai 2009

67

Darul sfatului Darul sfatului "face persoana docilă şi deschisă faţă de sfatul lui Dumnezeu cu privire la acţiunile proprii în vederea sfinţirii şi mântuirii". În principal acest dar permite unei persoane să discearnă care sunt acţiunile bune şi care trebuie făcute, şi care sunt cele rele şi care trebuie evitate. Sfatul este dat în vederea propriei sfinţiri şi a propriului ţel ultim supranatural. De aceea acest dar face persoana să se întrebe: "Acest gest conduce la sfinţenie? Mă conduce această acţiune spre rai?"

Evident, acest dar este legat de virtutea prudenţei; dar în timp ce virtutea prudenţei acţionează în acord cu raţiunea luminată de credinţă, darul sfatului acţionează sub călăuzirea Duhului Sfânt. În consecinţă, sfatul dat ar putea fi unul căruia raţiunea să nu îi poată găsi o explicaţie. Luând din nou exemplul Sf. Maximilian Kolbe, un astfel de act de jertfire de sine pentru altul este gestul corect de făcut, dar nu urmează în mod necesar cursul normal, raţional al instinctului de auto-conservare. De asemenea, sfatul poate să trateze caracterul imediat al situaţiei. De exemplu, prin darul sfatului, Duhul Sfânt ajută o persoană în dilema de a împăca necesitatea de a ţine un secret cu obligaţia de a spune adevărul. Sfatul ajută virtutea prudenţei, şi o aduce la perfecţiune. Acest dar are şi el efecte importante: păstrarea unei conştiinţe drepte, oferirea de soluţii la situaţii dificile şi neaşteptate, şi ajutorul la a da sfaturi celorlalţi, în special în probleme de sfinţire şi mântuire personală.

Darul înţelegerii Înţelegerea este un dar "ce dă o mai profundă pătrundere a adevărurilor divine ale credinţei, nu doar ca iluminare trecătoare şi ca intuiţie permanentă". Iluminând mintea pentru adevăr, Duhul Sfânt ajută o persoană să cuprindă adevărurile de credinţă cu uşurinţă şi în mod intim, precum şi să pătrundă profunzimile acestor adevăruri. Acest dar nu doar asistă în pătrunderea adevărurilor revelate, ci şi a adevărurilor naturale în măsura în care ele sunt legate de scopul supranatural. Calitatea esenţială a acestui dar este o "intuiţie pătrunzătoare", sau, am putea spune, trecerea dincolo de "suprafaţa" lucrurilor sau situaţiilor. Acest dar acţionează în mai multe moduri: dezvăluind sensul ascuns al Sfintei Scripturi; revelând semnificaţia simbolurilor şi figurilor (ca în cazul Sf.

68

Lumea Catholica, mai 2009

Paul care a văzut în Cristos împlinirea episodului din timpul Exodului cu stânca din care a curs apă pentru a potoli setea israeliţilor (1Corinteni 10,4); arătând mâna lui Dumnezeu care acţionează în viaţa unei persoane, chiar şi în cele mai misterioase sau dificile evenimente (cum ar fi suferinţa); şi dezvăluind realităţile spirituale care se află dincolo de aparenţele sensibile (cum ar fi pătrunderea misterului jertfei Domnului în ritualul Liturghiei). Acest dar desăvârşeşte virtutea credinţei. Sf. Toma spunea în acest sens: "Chiar în această viaţă, atunci când ochiul spiritului este purificat prin darul înţelegerii, omul îl poate vedea într-un anumit sens pe Dumnezeu" (Summa theologica II-II, 69/2/3).

Darul înţelepciunii Ultimul dintre cele şapte daruri este cel al înţelepciunii: "a judeca şi ordona toate lucrurile în conformitate cu normele divine şi cu o conaturalitate ce izvorăşte din uniunea de iubire cu Dumnezeu". Duhul Sfânt ajută la contemplarea realităţilor divine, permiţând persoanei să crească în comuniunea cu Dumnezeu. Cu acest dar, chiar şi un "suflet needucat" poate să posede cea mai profundă cunoaştere a divinului. De exemplu, Sf. Tereza de Lisieux nu avea vreo educaţie teologică şi a fost totuşi înţeleaptă în cunoaşterea căilor Domnului, tocmai din acest motiv fiind declarată Doctor al Bisericii. În timp ce acest dar contemplă divinul, este vorba de asemenea despre o înţelepciune practică. Aplică ideile lui Dumnezeu la analiza atât a problemelor umane cât şi a celor divine. În consecinţă, orientează de asemenea actele umane potrivit divinului.

Acest dar are efecte importante: cu acest dar o persoană va vedea şi evalua toate lucrurile - atât bucurie cât şi tristeţe, plăcere şi durere, succes sau eşec - din perspectiva lui Dumnezeu, şi le va accepta cu seninătate. Cu înţelepciunea, toate lucrurile, chiar şi cele mai rele, sunt văzute ca având o valoare supranaturală. De exemplu, darul înţelepciunii dă valoare martiriului. Aici o persoană se ridică deasupra înţelepciunii acestei lumi, şi trăieşte în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, darul înţelepciunii desăvârşeşte caritatea.

Darurile Duhului Sfânt sunt fără îndoială daruri măreţe, esenţiale pentru sfinţirea şi mântuirea noastră. Fiecare creştin botezat şi miruit trebuie să îl implore pe Duhul Sfânt să aprindă în sufletul său aceste daruri. Papa

Lumea Catholica, mai 2009

69

Ioan Paul al II-lea spunea: "Cu daruri şi calităţi ca acestea suntem pregătiţi pentru orice sarcină şi capabili să depăşim orice dificultăţi."

70

Lumea Catholica, mai 2009

Pentru o pastoraţie a căsătoriei indisolubile Autor: Inos Biffi Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: L'Osservatore Romano, 29 mai 2009 Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei şi faptul de a nu se căsători "pentru împărăţia lui Dumnezeu" reprezintă cele două noutăţi neaşteptate şi surprinzătoare ale evangheliei. A le vesti lumii ebraice şi mai ales celei păgâne - despre conduita căreia avem descrierea impresionantă şi realistă în primul capitol din Scrisoarea către Romani a sfântului Paul - însemna a propune principiile şi normele care duceau la o răsturnare nemaiauzită şi la o reînnoire radicală. Biserica, fidelă faţă de cuvântul lui Cristos, a făcut aceasta de la început, pornind nu de la un dialog al culturilor, care ar fi fost surde şi n-ar fi înţeles, ci de la alte trei convingeri precise: prima, că acele noutăţi traduceau planul lui Dumnezeu cu privire la om şi realizau o promovare umană perfectă; a doua, că transmiterea acelei evanghelii reprezenta o misiune permanentă şi non volubilă a predicării creştine; a treia, că acele noutăţi erau însoţite de har, care ştie să atingă şi să convertească inima omului.

Ne oprim aici asupra indisolubilităţii căsătoriei creştine în faţa practicii divorţului. Afirmaţia lui Cristos este peremptorie şi incontestabilă: repudierea a fost o condescendenţă faţă de "împietrirea inimii", dar era contrară planului originar al lui Dumnezeu cu privire la bărbat şi la femeie. "La început nu a fost aşa" (Mt 19,8). În proiectul Creatorului, bărbatul şi femeia în căsătorie sunt destinaţi să formeze "un singur trup", motiv pentru care omul nu trebuie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Prin urmare declară Isus - "Cine îşi lasă femeia, în afară de

Lumea Catholica, mai 2009

71

desfrânare, şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter" (Mt 19,9). Şi este valabil fie pentru bărbat fie pentru femeie: "Dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter" (Mc 10,12). În discuţiile actuale, vii şi confuze adesea chiar în interiorul Bisericii, primul punct, care trebuie amintit fără incertitudini, se referă tocmai la această indisolubilitate. Adică, trebuie să iasă în evidenţă că divorţul, adică recăsătorirea, contrastează cu voinţa lui Isus şi nu corespunde planului divin sau motivului pentru care au fost creaţi bărbatul şi femeia.

Cu alte cuvinte, o căsătorie care poate fi desfăcută contrazice şi strică acel plan "iniţial" la care Cristos a voit să-l conducă în mod peremptoriu pe cel care alege să fie discipolul său. Desigur, omul este liber să nu devină discipol al lui Cristos, însă dacă devine, nu poate să conceapă un model propriu şi diferit de căsătorie.

Totuşi, ceea ce astăzi apare mai grav şi îngrijorător nu sunt comportamentele de infidelitate, ci pretenţia unei mărturisiri creştine care să fie însoţită cu înceţoşarea sau contestarea referitoare la principiul categoric al indisolubilităţii căsătoriei, având convingerea că o relaxare a acestei indisolubilităţi este semn de umanitate mai mare din partea Bisericii, faţă de o concepţie - însăşi cea a lui Cristos - care ar fi prea severă şi nemiloasă.

Desigur, indisolubilitatea căsătoriei nu este perfect comprehensibilă în afara evangheliei; ea trezeşte în mod instinctiv surprindere şi reacţie. De altfel, la propunerea ei din partea lui Cristos, discipolii au reacţionat imediat: "Dacă aşa stau lucrurile cu bărbatul şi femeia, este mai bine să nu se căsătorească" (Mt 19,10). Însă el nu corectează proiectul său din această cauză. În orice caz, faptul de a fi "un singur trup" este sigiliul care marchează unirea nupţială a creştinului, adică a credinciosului, care o consideră conform judecăţii lui Cristos, deci conform sensibilităţii credinţei. Nu uimeşte faptul că, atunci când credinţa dispare, urmează în mod fatal şi respingerea acestei prerogative a căsătoriei, strâns legată cu conţinutul crezului creştin.

Prima pastoraţie a Bisericii faţă de cei divorţaţi - adică acei creştini căsătoriţi valid care au încheiat o altă legătură conjugală - şi prima înţelegere faţă de aceia dintre ei care îndrăgesc cu sinceritate credinţa lor

72

Lumea Catholica, mai 2009

creştină nu poate să constea într-o justificare a divorţului, ci, dimpotrivă, trebuie să amintească şi să facă să se înţeleagă, cu o atenţie luminată, înainte de toate valoarea indisolubilităţii.

Aceasta nu înseamnă indiferenţă în faţa unor situaţii de multe ori extrem de complexe, mai ales atunci când după divorţ a urmat formarea altor nuclee familiare, cu prezenţa copiilor, care au dreptul să-i aibă şi să-i simtă aproape pe tata şi pe mama. O atenţie înţeleaptă faţă de aceste situaţii va şti să susţină, să sfătuiască şi chiar să aline, cu discernământ prudent şi delicat, şi cu soluţii variabile în funcţie de cazuri, lăsând lui Dumnezeu judecata cu privire la fiecare responsabilitate: o duritate grosolană sau un tratament grăbit nu sunt niciodată evanghelice, aşa cum nu este insensibilitatea faţă de multele suferinţe care se găsesc adesea în căsătoriile eşuate.

Dar în toate acestea va trebui mereu să iasă în evidenţă fără ezitare căsătoria indisolubilă ca singura conformă evangheliei şi prin urmare alegerea şi starea divorţului ca alegere şi stare ca anormale în profilul creştin şi eclezial, în ele însele complet diforme de planul nupţial voit de Dumnezeu şi revelat de Isus Cristos. În sinteză, calea la care nu se poate renunţa pentru vindecarea în sens creştin a căsătoriei este aceea de a-i reafirma indisolubilitatea şi de a face referinţă la evanghelie. De fapt, e vorba de a înţelege că ea nu este o pură interdicţie şi constrângere.

Apostolul Paul învaţă că faptul de "a fi un singur trup" de la "început" prefigura şi anticipa misterul nupţialităţii însăşi a lui Cristos faţă de Biserică (Ef 5,31-32). Căsătoria, în proiectarea sa divină, a fost imediat o profeţie şi o anticipare a acestei legături de iubire faţă de Biserică, pe care Isus a consumat-o pe cruce şi care este destinată să marcheze starea nupţială a discipolilor săi. Mai mult, însăşi căsătoria necreştină - sau naturală, cum se spune, care are validitatea sa şi valoarea sa - este în stare de neîmplinire, de suferinţă şi de aspiraţie obiectivă, până când nu se converteşte şi nu se rezolvă în căsătoria pe care Cristos a definit-o ca aparţinând întemeierii sale divine "iniţiale". Numai că pentru aceasta sunt necesare credinţa, pentru a o primi, şi harul, care este mijlocit de sacrament, pentru a o trăi.

Lumea Catholica, mai 2009

73

Cum se ştie, astăzi este motiv de discuţii animate împărtăşania dată divorţaţilor recăsătoriţi. Însă, pentru a înţelege termenii problemei, este important înainte de toate să se scoată în evidenţă valoarea fie a împărtăşaniei euharistice, fie a apartenenţei la Biserică, şi tocmai acest lucru ni se pare pe larg neînţeles şi absent, fie în consideraţia credincioşilor, fie uneori şi în cea a păstorilor, care, în schimb, ar trebui cei dintâi să facă din aceasta obiect de reflecţie. Împărtăşania euharistică nu constă într-un simplu confort religios, într-un fel de satisfacţie spirituală, sau într-o iniţiativă lăsată fiecărui creştin, care desigur nu încetează să facă parte din Biserică, deşi este divorţat, sau întrun drept care poate revendicat de acesta. Pe de o parte, împărtăşania euharistică reprezintă cea mai intimă unire cu trupul şi sângele lui Isus Cristos, asumarea lui sacramentală (adică reală), consimţământul deplin la voinţa sa, împlinirea şi desăvârşirea raportului cu el. Pe de altă parte, condiţia celui divorţat - trebuie deosebită clar de păcatul infidelităţii, care poate să fie iertat, ca orice păcat - înseamnă o stare de contrast evident faţă de planul divin de căsătorie revelat şi voit de el pentru discipolii săi şi în care indisolubilitatea este inclusă în mod intrinsec. Exact această antinomie între condiţia divorţatului şi conţinutul Euharistiei trebuie să fie evidenţiată înainte de toate.

Dar şi valoarea şi semnificaţia apartenenţei ecleziale sunt în mod obişnuit neglijate în problema împărtăşaniei date celor divorţaţi. Participarea la masa euharistică comportă şi manifestă propriul a fi pe deplin în trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica. Euharistia şi Biserica se implică reciproc. În această privinţă, trebuie reafirmate cu claritate două lucruri. Primul: că divorţatul nu este exclus din Biserică, nu numai pentru că Biserica în diferite forme îl îndrăgeşte şi se roagă pentru el, dar şi pentru că el însuşi este chemat să se roage, ba chiar să ia parte la rugăciunea Bisericii în adunarea liturgică. Al doilea: că, din cauza divorţului, datorită unui alt obiect al alegerii sale libere, divorţatul se află într-o situaţie disonantă din punct de vedere eclezial şi euharistic. Nici nu trebuie să uimească faptul că se afirmă, pe de o parte, că nu trebuie să neglijeze adunarea euharistică fără ca, pe de altă parte, să primească trupul şi sângele lui Cristos.

74

Lumea Catholica, mai 2009

Tradiţia Bisericii are aceste forme reduse de participare: catehumenii, de exemplu, nu participau la toată celebrarea; categoria penitenţilor la rândul său se abţinea, aşteptând ca, după ce s-a îndeplinit itinerarul penitenţial, primind Euharistia să reintre în comuniunea deplină cu Biserica.

Există apoi împărtăşania spirituală, adică de dorinţă, destul de greşit înţeleasă şi devenită aproape nesemnificativă, dar căreia sfântul Toma îi recunoştea o eficacitate foarte mare, datorită faptul că se dobândeşte acelaşi rod ultim - sau "realitate" (res) - al Euharistiei. Neadmiterea la împărtăşania sacramentală ţine vie în conştiinţa Bisericii faptul că divorţul este în contrast cu imaginea pe care o are Cristos despre căsătorie; că îmblânzirea radicalităţii ei este calea greşită pentru a restaura această imagine şi a reînnoi familia în sens evanghelic. Şi, pe de altă parte, nimănui, în măsura bunăvoinţei sale, nu-i este negat harul milostivirii şi al mântuirii. Nu e vorba de a fi convenţionali sau anticonvenţionali, ci pur şi simplu de a şti ce este pentru un creştin Euharistia, care nu este un bine sau o proprietate de care preotul poate să dispună.

Atitudinea Bisericii era deja enunţată clar de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, într-o scrisoare adresată episcopilor din Biserica catolică: divorţaţii care s-au recăsătorit civil "se află într-o situaţie care în mod obiectiv contrastează cu legea lui Dumnezeu şi de aceea nu pot să aibă acces la împărtăşania euharistică, atât timp cât durează această situaţie".

"Această normă nu are deloc un caracter de pedeapsă sau oricum discriminator faţă de divorţaţii recăsătoriţi, ci exprimă mai degrabă o situaţie obiectivă care face în sine imposibil accesul la împărtăşania euharistică: 'Ei sunt cei care nu pot fi admişi, din moment ce starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic în mod obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos şi Biserică, semnificată şi realizată de Euharistie. În afară de aceasta, există un alt motiv pastoral special: dacă s-ar admite aceste persoane la Euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la învăţătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei' (Familiaris consortio)". "A primi împărtăşania euharistică în contrast cu normele comuniunii ecleziale este deci un lucru contradictoriu în sine. Împărtăşania sacramentală cu Cristos include şi presupune respectarea orânduirii comuniunii ecleziale, chiar dacă uneori este dificilă această

Lumea Catholica, mai 2009

75

respectare, şi nu poate să fie dreaptă şi rodnică dacă credinciosul, voind să se apropie direct de Cristos, nu respectă această orânduire".

Clerului din Aosta, la 25 iulie 2005, Papa Benedict al XVI-lea spunea: "A participa la Euharistie fără împărtăşire euharistică nu este egal cu nimic, înseamnă mereu a fi implicaţi în misterul crucii şi învierii lui Cristos. Este mereu participare la marele sacrament în dimensiunea spirituală şi pneumatică; şi în dimensiunea eclezială dacă nu strict sacramentală". Şi adăuga: "Aşadar, trebuie să explicăm că, deşi lipseşte din păcate o dimensiune fundamentală, totuşi ei nu sunt excluşi de la marele mister al Euharistiei, de la iubirea lui Cristos prezent aici. Acest lucru mi se pare important, aşa cum este important ca parohul şi comunitatea parohială să facă în aşa fel ca aceste persoane să înţeleagă că, pe de o parte, trebuie să respectăm indisolubilitatea sacramentului şi, pe de altă parte, că iubim aceste persoane care suferă şi pentru noi. Şi trebuie şi noi să suferim cu ele, pentru că dau o mărturie importantă, pentru că ştim că în momentul în care se cedează din iubire se greşeşte împotriva sacramentului însuşi şi indisolubilitatea apare tot mai puţin adevărată". S-ar putea spune că aceste reflecţii ale noastre sunt prea angajante pentru credincioşi. De fapt, sunt reflecţii conţinute pur şi simplu în mesajul creştin, care trebuie să facă parte din predica şi cateheza obişnuită a Bisericii, ocupată înainte de toate cu pastoraţia căsătoriei indisolubile.

(Articol apărut iniţial în traducere pe Ercis.ro)

76

Lumea Catholica, mai 2009

Š Catholica.ro www.lumea.catholica.ro