Cockaigne #Pilot (Toamnă 2011) by Cockaigne

Cuvânt înainte Ideea unei reviste numită Cockaigne a prins rădăcină în timp ce toţi urmăream, proiectat pe un perete proaspăt vopsit dintr-un studio foto, Lost in Translation, sublimul eseu al Sofiei Coppola, ce vorbeşte despre un tărâm îndepărtat în care doi oameni, străini unul altuia, ating un stadiu de comuniune mai presus decât cel al iubirii. Asemenea filmului, Cockaigne este un tărâm dominat de imagine şi imaginar, de lumi propovăduite prin culoare, sunete, nu întotdeauna gri, nu întotdeauna vii. Poveştile fotografice din acest număr sondează lumile sub imperiul cărora cad personajele principale, acea atingere a unui stadiu superior sau inferior de preamărire sau decădere a sinelui. Fie că sunt prinse într-un joc nesfârşit şi resemnat cu păpuşi sau suflete captive între dărâmăturile unei case cu ziduri albastre, fie stăpâne efemere pe elementele naturii, personajele pictorialelor surprinse în revistă stăpânesc lumi sau sunt supuse unor forţe pe care nu le pot controla. La fel, muzica, filmele şi reţelele sociale cele de toate zilele au acceaşi putere asupra noastră, ne impresionează, ne împresurează şi ne ghidează trăirile de zi cu zi. Ne propunem să purtăm dialoguri relaxate şi să aflăm ce gândesc oamenii pasionaţi, cei care, într-un fel sau altul, ne fericesc viaţa printr-o vorbă spumoasă auzită în maşină în drum spre muncă, printr-o rochie care înnebuneşte concurenţa sau un joc actoricesc care ne bântuie zile întregi. Nu căutăm neaparăt momentele fierbinţi ale vieţii lor, ci încercăm să le aflăm visele şi aspiraţiile, lucrurile nerostite până acum. Ce ai în faţă este doar începutul. În viitor, Cockaigne va deveni mai bogat, mai acid şi reflexiv, un adevărat land of plenty. Vizionare plăcută! Ioan Dăescu

NR. PILOT | OCTOMBRIE 2011 land@cockaigne.ro www.cockaigne.ro

Dimineaţa de după de Laura Iacobescu

Une Histoire des Murs Bleus de Andreea Retinschi

Beautiful Stranger

de Cristian Niculae şi Dan Nichitiu

Who You Spend Time With is Who You Become de Ana-Maria Morodan

Ada Condeescu

Marionette

Nan Goldin la varieteu

Alexandra Calafeteanu

Richard Buckner, trubadurul progresist

Evadare în Oraş

Elemente

Teodora Migdalovici

Marius Vintilă

Cât e Kanye, cât e Jay-Z?

de Ioan Dăescu

de Roxana Ciorîia

de Cristian Niculae şi Dan Nichitiu

de Ioan Dăescu

de Alexandra Cătană

de Ioan Dăescu

de Cristian Niculae şi Dan Nichitiu

de Ioan Dăescu şi Cristian Niculae

de Adrian Rusu

de Andrei Nica

Dimineaţa de după de Laura Iacobescu

„Vreau să plec, nu mai suport dogoreala gândurilor şi simţirilor! Vreau să plec cu mine ca să te găsesc pe tine! Sunt busy! Pa, la revedere!”

i-am plecat fără să mă uit înapoi. Pe o plajă cu stânci fine din Grecia. Am plecat să-mi cânt dorul în altă limbă, poate aşa nu mă va mai recunoaşte. Singură am bântuit plaje, poteci, sătuce şi am furat portocale de pe stradă ca să-mi mai îndulcesc un pic gândurile.

n acea seară, luna parcă absorbise toată căldura care mi se afundase în piele de cu ziuă. Am ieşit să-mi dansez singurătatea pe o plajă pustie ca mine, din apropiere. Eu

şi iPod-ul meu, primit de Crăciun de la tata, am luat-o la sănătoasa spre infinitul mării.

-am aşezat pe nisipul parcă cernut printr-o sită fină, am privit, am numărat două stele şi am hotărât că nici cerul nu e prea înalt şi nici eu prea scundă. Mi-am amintit de plimbări şchiopătate, glezne luxate şi ţipete plânse şi mi-a fulgerat prin minte imaginea mea în oglinzi imense prinse în cuie subţiri pe pereţi albi şi dansul legănat pe versurile

lui Amy Winehouse. Moarta Amy Winehouse. Zicea ea pe atunci că Love is a losing game. Ştiam că aşa e, da’ eu îi dădeam înainte cu versuri siropoase din Shania Twain sau Kings of Leon cu al lor Sex pe foc sau I want you.

rostii, îmi spun şi mă întorc pe partea cealaltă! Eh, da… haide că parcă mi-a mai venit mintea la cap, până când iPod-ul îmi dă un shuffle magistral cu U2. Chiar când să-mi cânte Bono despre dragostea rebelă din With or without you,

văd lumina unui bliţ. Îmi spun… oare să fie adevărat? M-am liniştit rapid, nu era decât un fulger, urmat de un tunet care a coincis cu orgasmul muzical al piesei.

upă un climax fabulos, stins (sau aprins şi mai tare) de stropi de ploaie, încep să disting undeva în depărtare, un glas gâtuit de bărbat. James a lu’ Blake se apucase sămi cânte, parcă live, exact simţirea din acel moment. Limit to your love se mula perfect pe

foto: Alexandra Sandu

tot scenariul imaginat cu încă un an înainte. Începuse o ploaie deasă şi vedeam luna ca după o cortină transparentă, aşteptând-o pe doamna grasă să cânte finalul.

au repede la următoarea piesă pentru că ştiam ce urmează. Simţeam nepăsarea sfârşitului din glasul lui Adele, fredonând Turning Tables şi dintr-o dată, m-am trezit udă din cap până în picioare. Tricoul mi se lipise de sâni, fusta roşie se transformase în nişte pantalonaşi scurţi,

iar nisipul mi se lipise de degetele pictate cu ojă portocalie. Părul nu mai era creţ, ci părea o salcie care-mi atingea umerii arşi de soare, iar iPod-ul îl ţineam la piept ca pe un copil. Adele era în acel moment cea mai mare comoară a mea.

ă învinovăţesc, învinovăţesc pe alţii şi dau repede play la Shoulda. Jamie Woon mă linişteste, mă ţintuieşte pe nisipul ud, deşi gândul meu e la vinul rosé uitat pe masa din fier forjat de pe terasa camerei mele.

mi amintesc că în playlist-ul iPod-ului am un cover minunat după Wonderwall, interpretat de Duffy. Îl caut cu pasiune şi încep să o ascult.

nflexiunea vocii, imaginea ei şi a buzelor roşii mă duc în locuri ruşinoase din care mă trage mirosul de ţigară dintr-un club studenţesc. „Fuck you! So very, very much!” Zi-le tu, Lilly! Fuck’em all! Acum sunt deja întinsă pe nisip. E răcoare, stelele îmi luminează iar ochii, iar marea îmi şopteşte că

sub o umbrelă de paie mă aşteaptă un el. Un grec cunoscut în dimineaţa trecută, în timp ce-mi cumpăram iaurt cu 15% grăsime.

u mă scutur, nu aştept să mă usuc. Oricum o să mă ud din nou.

BEAUTIFUL STRANGER F OTO G R A F I I

Cristian Niculae

Dan Nichitiu

model make-up hair

Laura I. / MRA Models Ana Marin Roxana Obretin

styling

Daniela Mihﾄナlescu

ﾅ｣inute

Azzara Couture

despre vârstă, dragoste, nepuţinţă, determinare, forţă, dorinţe. C: Bănuiesc ca ai văzut Lilya 4-ever, superbul film al lui Lucas Moodysson? Subiectul este asemănător... AC: Văd mai degrabă asemănarea în “Othello”. Încă nu m-am distanţat de personaj şi văd mult felul în care ea simte lucrurile.

Ada Condeescu interviu de Ioan Dăescu

C: Ai avut vreodată o relaţie cu un loverboy? AC: Nu. Aş putea spune însă că există în oameni o parte care cere adrenalină, mister, risc. Aici e o asemănare importantă între mine şi Veli, personajul din Loverboy.

C: Care a fost cea mai solicitantă secvenţă din film, care să te provoace emoţional? AC: Există mai multe, dar vă dezvălui doar una, cea în care îl întreb pe bunic (Ion Besoiu) de ce a venit la atelier. E o scenă care pentru mine, sper că şi pentru public, are multe nuanţe, multe gânduri şi lucruri nerostite. Vorbeşte

C: Ştiu că ţi-a fost greu să înţelegi drama fetelor care sunt atât de îndrăgostite încât acceptă să se prostitueze la îndemnul iubiţilor lor. AC: Mi-a fost imposibil să înţeleg raţional ce se întâmplă cu o fată, tânără, în momentul unei astfel de hotărâri. Mi-am dat seama că nici nu se poate spune “hotărâre”, pentru că toate lucrurile astea se întâmplă datorită

instinctului şi a “libertăţii” pe care ele o trăiesc intens alături de loverboys. Aşa că mi-am construit un parcurs puternic emoţional şi am lăsat instinctul să fie primordial.

LOVERBOY, ÎN REGIA LUI CĂTĂLIN MITULESCU, SE LANSEAZĂ ÎN CINEMATOGRAFELE ROMÂNEŞTI DIN 7 OCTOMBRIE. FILMUL A AVUT PREMIERA MONDIALĂ LA CANNES ŞI I-A ADUS ADEI CONDEESCU PREMIUL “THE HEART OF SARAJEVO” PENTRU CEA MAI BUNĂ ACTRIŢĂ ÎN CADRUL FESTIVALULUI DE FILM DE LA SARAJEVO.

C: Anul trecut la Berlin i-ai cunoscut pe Renne Zellwegger, Wim Wenders şi Werner Herzog. La Cannes ce nume mare te-a complimentat? AC: La Cannes nu am apucat să fim într-o astfel de companie, în schimb la Sarajevo Film Festival lucrurile au căpătat o altă dimensiune. I-am întâlnit şi am petrecut ceva timp cu actori care îmi plac foarte tare şi pe care îi admir: Brad Pitt, Angelina Jolie, Michael Fassbender… sunt oameni care au o aură specială, care imediat ce îi întalneşti te poartă într-o lume magică şi cu atât mai mult simţi că eşti sus, că se poate, şi poţi să mergi şi mai departe! Întâlnirile pe care le-am avut legat de meserie au fost vitale pentru mine. Până acum, am avut parte de lucruri foarte frumoase în drumul meu şi de oameni care mi-au strecurat în minte şi în suflet adevăruri şi secrete preţioase. Pentru un actor tânăr, la început de drum cred că este esenţial să cunoască

oameni adevăraţi, creatori, care discret, să-i dezvăluie câte ceva din meseria asta. C: Se poartă sexul abundant, naturalist, pe fundal de alienare socială a personajelor. Ai accepta să joci într-un film erotic, să-i zicem de festival? Numele regizorului, străin sau român, ar fi un factor de decizie pentru alegerea de a juca într-un astfel de film? AC: În primul rând, nu cred că există această categorie de film. Pentru mine, nici măcar nu există categoria “filmelor de festival”. Apoi, e o întrebare la care m-aş gândi de cel puţin 20 de ori pe zi, un timp îndelungat: dacă aş juca într-un film erotic arthouse sau nu. Nu vorbim doar de câteva scene de dragoste sau nud, ci de un tot, care este construit în ideea asta. Depinde de multe lucruri: de felul în care îţi priveşti meseria de actor, de limitele pe care le ai şi de puterea de a le depăşi, de ceea

ce înţelegi prin personaj, de cât de mult eşti dispus să te expui emoţional şi fizic, de cum îţi percepi corpul, de ce poţi transmite prin el. Şi astea sunt doar câteva puncte ce ţin de actorie. Sunt pe locul doi, pe primul loc, din punctul meu de vedere, este formaţia culturală: arta plastică, cinema-ul, teatrul. Regizorul ar conta foarte mult, evident, dar nu datorită numelui. Motivele unui eventual accept ar fi cu totul altele, pornind cu scenariul şi desluşirea lui. C: Există un loc în care te refugiezi când simţi că e prea mult, un loc în care să fii doar tu cu tine? Au fost doi ani intenşi... AC: Locuri există, doar că e uşor dificil să ai răgaz pentru pace, pentru liniştea de care vorbeşti. Este indispensabilă şi trebuie să o găseşti, dar îţi trebuie ceva mai mult timp să o recucereşti.

Nan Goldin la varieteu Î

nainte de a da mâna cu notorietatea, Nan Goldin a lucrat ca fotograf de platou pentru filmul Variety (1982), istoria unei blonde naive, rătăcită în universul pornografiei newyorkeze. Colecţia de fotografii Variety (publicată în 2009) dezgroapă acest univers sumbru.

a începutul anilor optzeci, rula în cinematecile americane un film ciudat de Bette Gordon, Variety (dacă nu ştii cine e tipa asta, înseamnă că nu eşti chiar cinefilul împătimit cu care te lauzi la prieteni). Filmat în 1982, filmul ăsta, un produs pur al scenei artistice newyorkeze underground, care-şi trăia pe atunci apogeul

de Roxana Ciorîia

downtown, a trecut relativ neobservat înainte de a deveni cult, pe la începutul anilor 2000. Acţiunea narează aventurile unei ”porumbiţe” imaculate care se angajează casieriţă într-un cinematograf porno de pe East Side, şi care, puţin câte puţin, ca un fluture orbit de neonul ce pâlpâie febril în negrul nopţii, face trecerea de la indiferenţă la un soi

foto: Nan Goldin

ca un halo de lumină pură, ca un nor diafan ce pluteşte deasupra unei mlaştini mişcătoare şi electrice. Când am zis mai devreme că Variety îngreţoşează pozitiv m-am referit la fascinaţia pe care a suscitat-o zugrăvirea acestui univers. A fost ca o fereastră deschisă către o lume interlopă ce ne era, la vremea respectivă, totalmente necunoscută, şi păstrăm în memorie acele flash-uri de lumină crudă ce dezvăluie privirii o lume făcută din penumbre şi umbre furtive. Documentar/Fotografie artistică bia douăzeci şi ceva de ani mai târziu suntem puşi faţă în faţă cu apariţia miraculoasă a acestei cărţi. Fotograf de platou şi având chiar şi un rol minor şi pasager în film, Nan Goldin retranscrie, în vreo sută de clişee, întreaga substanţă şi esenţă a filmului, în maniera-i caracteristică de a-şi ţese subiectele, decupând o lucarnă pe un talmeş-balmeş de muzică, viaţă nocturnă şi producţie artistică, adică tot ce animă această parte a New York-ului. Pe vremea aia destul de puţin recognoscibilă ca fotograf, această carte constituie un aditiv important adus operei sale, şi o parte din fotografiile de aici se regăsesc şi pe albumul, acum deja cult, The Ballad of Sexual Dependency (apărută în 1986). Variety stă mărturie şi pentru influenţa pe care cinematografia newyorkeză independentă de la începutul anilor optzeci a avut-o

de fascinaţie, înotând în ape tulburi, între voyeurism şi atracţie/repulsie. Flash-uri de lumină crudă andoarea blondă a personajului, accentuată de lumina violentă şi contrastele brutale ale filmului, devine de la început un element emblematic al dramei care se formează pe scena

acestui mic cinema al viciului. Cu atât mai mult cu cât aproape toate scenele îngreţoşează (in a good way) prin suprasaturaţia de culori vivide şi cvasi-vulgare, pe fundalul unui Lower East Side înecat în neoane şi reclame luminoase. Totul e fie negru, fie orbitor, şi doar blonzimea eroinei se detaşează,

asupra produsului artistic al lui Nan. Ezitând între ficţiune şi realitate, între stil documentar şi fotografie de artă, cartea scoate la iveală un aspect încă puţin comentat în ceea ce priveşte cariera lui Nan Goldin. Blonzimea personajului principal capătă un relief particular, ca şi cum ar fi dotat cu viaţă proprie, şi devine un personaj cheie în comedia sumbră ce se joacă în cinema-ul pornografico-lugubru de pe Lower East Side. Pare aproape

un fel de stindard al virginităţii în această lume noctambulă unde viciul bărbaţilor în căutare de plăcere şi al femeilor dispuse să le-o satisfacă iau luciul celorlalte culori. Vestală pierdută ilmul – dar mai ales fotografiile lui Nan Goldin – vorbesc, până la urmă, de condiţia femeii, sau, mai precis, de condiţia femeilor de pe străzile New York-ului de la începutul anilor optzeci. Ceea ce e diferit la Nan, în comparaţie cu

filmul, este că în fotografiile sale, eroina nu pare să se amestece complet cu universul interlop în care restul personajelor clocesc călduţ, dimpotrivă, ea pare protejată - aproape imunizată - de murdărie, graţie tentei virginale a coamei sale, ca un soi de vestală pierdută în cazanul păcătoşilor. O temă pe care doar Nan Goldin a reuşit să o retranscrie cu atâta justeţe şi sensibilitate.

Richard Buckner, trubadurul progresist de Ioan Dăescu

Richard Buckner - Our Blood (Merge, 2011)

ichard Buckner este un muzician al cărui devotament pentru muzica folk şi country nu l-a împiedicat să facă loc în compoziţiile sale unor direcţii mai abstracte. Justin Vernon, aka prealăudatul-proiect-darpe-drept-cuvânt Bon Iver, zicea la un moment dat că Buckner a avut o influenţă majoră asupra muzicii lui. Asta vine de la un om care, abordând acelaşi stil meditativ şi introspectiv, dar filtrat printr-o estetică mult mai pop, a atins sutele de mii de vizualizări pe YouTube după un singur album. Influenţatorul Buckner îşi ţese versificaţiile criptice şi compoziţiile alienante încă din 1994, dar fără prea mare succes la public, ajuns totuşi la stadiul de autor cult printre cunoscători.

entimentul pe care ţi-l provoacă o

audiţie a oricărui album semnat Richard Buckner este în primul rând de introspecţie riguroasă şi nestăvilită a sufletului uman şi a deschiderii lui către lume. Ce se găseşte la capătul tunelului este lumina, dar în sensul unei descoperiri şi conştientizări care au mai degrabă legatură cu asumarea singurătăţii şi a unei senzaţii perpetue de plictiseală înrobitoare, decât cu un final fericit.

ar nici nu e de mirare că rezultatele se prezintă astfel, căci numai în ultimii cinci ani, traseul lui Buckner prin viaţă a fost presărat cu destule piedici ca toate aceste sentimente alienante să se regăsească pe cel mai nou album al sau, Our Blood. Doar ca să spicuim pe scurt din foileton, a compus muzică pentru un film care nu s-a mai produs, a fost cercetat

de poliţie, fiind bănuit că este propietarul unei camionete în care se descoperise un cadavru fără cap, i s-a spart casa şi i s-a furat laptopul cu toate compoziţiile.

e Our Blood, Buckner joacă rolul unui ghid conştient de temerile sale care încearcă să adune cât mai mulţi acoliţi. Se foloseşte de synth-uri, când delicate şi subtil jucăuşe, când deprimant de cavernoase, de chitară bântuitoare, dar ascultătoare, iar vocea, arma sa principală, uneori înţelegătoare, alteori resemnată, serveşte parcă de-a lungul pieselor invăţături şi experienţe de viaţă autentice.

endiţa de îmbinare a sintetizatoarelor cu acordurile de chitară este reluată la cote mult mai sumbre pe Our Blood, experienţe în această

direcţie răsunând pe Impasse, albumul din 2000, dar cu un efect destul de volatil. Ca să rămânem în zona comparaţiei cu Bon Iver, Vernon a apăsat la maxim pe pedală de synth-uri elegiace pe cel de-al doilea album al său, lansat anul acesta, „Bon Iver, Bon Iver”. Deşi drumul către succes al lui Vernon trece şi prin ograda unor Kanye West sau James Blake, artişti cu care a colaborat în ultimul an, Buckner nu pare a fi tipul de trubadur urban care să cocheteze la un featuring cu Jamie Woon, de exemplu. Deşi progresist, Buckner e de modă veche, iar pariul ăsta reînnoit cu electronica, e un pas aflat nu atât sub vremuri cât pur şi simplu o chestiune organică, cu siguranţă mai impunătoare decât indicaţiile de stil venite din birourile executivilor casei de discuri.

五行

Nici un element din natură nu poate domina la nesfârşit, însă omul le stăpâneşte pe toate.

fotografii Cristian Niculae şi Dan Nichitiu

modele Cora Mihalache / MRA Models (Lemn) Alina Năstase (Foc) Simona Ducuţă / MRA Models (Pământ) Oana Grecu / MRA Models (Metal) Ana-Maria Gagea / MRA Models (Apă)

make-up hair styling ţinute

Ana Marin Albec Nicolae Alexandra Calafeteanu Alexandra Calafeteanu, Snobbish Breakfast

Marius Vintilă interviu de Ioan Dăescu şi Cristian Niculae

C: Care este ultimul lucru “verde” pe care l-ai făcut? MV: Am închis azi dimineaţă apa cât timp m-am săpunit la duş. E unul din lucrurile cel mai uşor de făcut pentru mediu, pentru a economisi resursa de bază numită apă, fiecare poate face asta, e necesar un minim de vointă şi conştiinţă. C: Foloseşti energia alternativă? MV: Nu, dar mi-am propus să trec pe aşa ceva cât de curând îmi vor permite banii

şi timpul, fiindcă e vorba de organizarea unui mic şantier. Se va întampla însă, mai ales că fiul meu de 10 ani mă întreabă din ce în ce mai des de ce nu ne instalăm panouri solare.

C: Crezi că multe “vedete” sunt interesate de conservarea mediului pentru că a devenit un subiect mainstream? MV: Cred că da, deşi numeroşi oameni cunoscuţi pe care i-am întâlnit o fac din pură convingere

şi cu o conştiinciozitate care aproape mă sperie, mai ales că eu pot fi deocamdată trecut la categoria “faceţi ce SPUNE popa şi nu ce FACE el”. Sunt şi “personalităţi” care, desigur, bagă capul în poză şi atât. Din fericire nu sunt prea multe fiindcă ecologia asta e un domeniu diferit de fotbal, manele sau politică... adică trebuie să mai şi ştii câte ceva despre ea ca să participi la viaţă socială a comunităţii respective.

foto: Marius Bumbu

REALIZEAZĂ EMISIUNEA ELIBERADIO LA RADIO GUERILLA, E UN ECOLOGIST CU O SINGURĂ MAŞINĂ LA SCARĂ ŞI AR TRĂI PE O INSULĂ PUSTIE DOAR DACĂ AR AVEA BIBLIOTECĂ ŞI DUŞ.

C: Cum vezi o “ţară de basm” eco?

C: România ar putea fi o astfel de ţară?

MV: Cred că dacă m-aş apuca să descriu ţara mea ideală din punct de vedere ecologic aş fi acuzat că sunt comunist, nazist..., în orice caz fanatic. E clar că ar fi nevoie să se elaboreze şi respecte o groază de reguli, iar pentru asta ar fi nevoie de un popor foarte determinat.

MV: România ar fi putut fi o astfel de ţară... La începutul anilor 90 îmi doream să se găsească acea minte luminată care să îi convingă pe oameni că o ţară sănătoasă se obţine şi se menţine cu trudă, dar că rezultatele merită. Din păcate politicienii români nu au ştiut

să ducă ţara decât pe drumul fără întoarcere al cocalarului. Ori cocalarul are în viaţă două obiective: o maşină puternică şi distracţie cu buricul gol şi un Dumnezeu care este banul. Cum poate ecologia să fie “cool” la noi?

Une Histoire des

Murs

Bleus fotografii

Andreea Retinschi

model

Amalia Bﾄハescu

rochie

Gabriela Tzilica

make-up & hair

Roxana Porumbacu

styling & post-procesare

Andreea Retinschi

suntem Ĺ&#x;i pe

facebook.com/CockaigneMagazine

Who You Spend Time With is Who You Become de Ana-Maria Morodan

m un obicei destul de nociv, să mă trezesc noaptea de foarte multe ori şi să mănânc prăjituri. Am în frigider prăjiturele cumpărate special pentru „la noapte”. În ultimul timp există un factor adiacent acestei acţiuni… îmi verific şi Facebook-ul de pe telefon stând în faţa frigiderului. Înainte de a mă pune în pat mai intru şi de pe laptop o dată, să scanez mai cuprinzător.

tupidul situaţiei survine din faptul că, până nu demult, etichetam oamenii care au conturi pe reţele de socializare drept superficiali. La o săptămână după ce tastasem Create Account aveam 500 de prieteni, cunoscând, evident, doar 80. După o lună mama era pe Facebook, iar eu descopeream care e treaba cu LIKEurile. În 6 luni ajunsesem

la 3000 de prieteni şi începusem să înţeleg de ce e cea mai puternică reţea de social media.

u-mi aduc aminte momentul în care am început să-mi trăiesc o mare parte din viaţă aici. Nici când am decis că e mai comod să socializez pe Facebook direct de pe propria-mi canapea decât să mă mai transport prin aglomeraţie spre cafenelele şi bistrourile oraşului sau când am început să judec oamenii strict prin prisma profilului de Facebook. Suntem o specie aparte, noi ăştia, „câţiva”, care folosim Facebook-ul ca mijloc de promovare şi ne duce mintea la şiretlicuri de duzină. Pentru că trăim într-o eră în care realitatea e mult mai puţin importantă decât percepţia, am învăţat instinctiv cum să

postăm lucruri care sunt încadrate într-un anumit curent. Ştim să creem aparent profunzimi, ne pozăm în locurile în care mergem în concediu, postăm doar acele banduri nişate, care sunt încă necunoscute tocmai pentru a da impresia că suntem from inside of the cool crowds, ne dăm checkin în fiecare loc unde ne aflăm, e ok şi la aprozar. E imperios necesar să fim with un personaj iconic din sfera noastră de activitate, chiar dacă nici măcar nu împărţim aceeaşi masă. Pozăm cu telefonul ce mâncăm, ce bem, orice pantof sau inel achiziţionat în ultimul timp. Iar din când în când, printre vrafuri de Vogue mai pozăm şi nişte cărţi, pentru că doza noastră de superficialitate nu e definitorie şi lumea trebuie să înţeleagă asta, nu? Suntem cool deşi

unii dintre noi nici măcar nu au propria viziune asupra conceptului.

e dorim prin orice mijloc să fim admiraţi, adulaţi şi idolatrizaţi. Frizăm penibilul inventând tot felul de scrieri şi moduri de exprimare, ajungem să acţionăm în viaţa reală strict după reacţiile pe care ştim că o să le stârnească activitatea noastră pe Facebook. Ne validăm prin câte LIKE-uri avem la o postare şi suntem în permanenţă „fericiţi”. Nu de alta, dar dă bine!

e place pe Facebook, e mijlocul cel mai accesibil de a vinde iluzii. Ideea incipientă e să le vinzi altora, cu timpul realizezi că singurul cumpărator eşti tu, iar glumele la care râdem nu mai sunt aceleaşi.

marionet

fotografii

Cristian Niculae şi Dan Nichitiu

model

Delia Tudose

păpuşi

Oana Micu

make-up hair styling accesorii ţinute

Dana Lazăr Ileana Drăgană Daniela Mihăilescu Carla Szabo Azzara Couture

schiţe: Alexandra Calafeteanu foto: Glamography

ALEXANDRA CALAFETEANU interviu de Ioan Dăescu

ALEXANDRA CALAFETEANU ARE CONVINGEREA CĂ MODA ESTE O RAMURĂ A ARTEI. CREDE CĂ DACĂ N-AR FI DESCOPERIT CREIONUL, PLĂCEREA DE A DESENA ŞI DE A CROI HAINE, ACUM AM FI VĂZUT-O DANSÂND PE MARILE SCENE.

C: “Haina face pe om”? Cel puţin la primul contact? AC: „Haina face pe om” în egală măsură în care şi omul ştie să o poarte. Veşmântul, haina trebuie să fie o completare a personalităţii noastre. Vestimentaţia este o formă subtilă de comunicare care poate indica starea de spirit şi personalitatea fiecăruia. Atitudinea, dezinvoltura, eleganţa sunt atribute care stau la baza construirii unei imagini. Numai haina nu poate suplini, cel puţin nu pentru mult timp, aceste caracteristici.

veşmintelor elegante dar în acelaşi timp confortabile şi uşor de purtat. Celelalte detalii rămân „secretele” colecţiei.

C: Care a fost cea mai nonconformistă ţinută pe care ai purtat-o vreodată? Şi în ce context?

Scopul hainei, cred că este acela de a ne face să ne simţim bine în „propria piele”, să fim în largul nostru, să fim siguri pe noi şi de ce nu, de a putea înfrunta privirile celor din jur.

AC: Una dintre cele mai nonconformiste ţinute pe care am purtat-o a fost, cred, în timpul facultăţii, la o prezentare cu temă, unde am creat un personaj foarte gras şi am îmbrăcat un costum de baie XXXL.

Categoric, haina, şi modul în care aceasta este purtată, face parte din cartea noastră de vizită. C: Colecţia Lexem a primit review-uri foarte bune. Ce pregăteşti pentru 2012? AC: Pentru sezonul primăvarăvară 2012 gândesc o colecţie care să pună în valoare sensibilitatea şi nostalgia nopţilor răcoroase de vară, voioşia. Prin culoare, tehnică şi cu ajutorul materialelor fine, moi, miar plăcea să creez o lume de basm în care stilul rafinat şi relaxat să fie caracteristica de bază a colecţiei. Sunt adepta

C: Cum arată tărâmul tău de vis? Ştiind că eşti pasionată de pictură, în ce nuanţe l-ai concepe? AC: În modă e nevoie de simţul culorii ca în pictură, de aprecierea volumului şi a

formei ca în sculptură. Iubesc culorile, transparenţele, tonurile, tuşele lăsate de pensulă pe hârtie şi faptul că orice culoare

nu este absolută, ci depinde de ceea ce o înconjoară. Un tărâm de vis mi-l imaginez scăldat în toate nuanţele de roşu, iubesc rosul aprins, pasional. Cred că viaţa trebuie trăită intens, cu toată dragostea şi puterea, iar culoarea roşie este sinonimă, pentru mine, cu iubire, cu forţă, cu pasiune. C: Sezonul nunţilor televizate s-a încheiat. Sunt sigur că ai urmărit nunta regală, măcar din curiozitate pentru rochia purtată de Kate Middleton. AC: Cum era de aşteptat monarhia a păstrat tradiţia rafinamentului şi a demnităţii. De inspiraţie renascentistă, rochia de mireasă a Katherinei Middleton, aşa cum ştim cu toţii, a fost semnată de către designerul casei de modă Alexander McQueen, Sarah Burton. Este o creaţie elegantă, diafană, satinul şi dantela de culoarea fildeşului induc sentimentul de ireal, de puritate, de romantism. O rochie frumoasă, sugestivă, potrivită cu momentul şi statutul celei care a purtat-o.

EVADARE ÎN ORAS fotografii model

Alexandra Cătană Bogdan Fânariu

foto: Adrian Rusu

C: Cum ai ajuns să fii ambasadorul festivalului de creativitate de la Cannes în România?

Teodora Migdalovici interviu de Adrian Rusu

TM: Am fost singurul român care a mers acolo ani de-a rândul, încă de pe vremea când eram studentă (de peste 15 ani sunt un festival hunter pasionat). Apoi, după ce am început să predau la SNSPA şi apoi la Jurnalism, miam dorit să ofer studenţilor mei acea experienţă unică de studiu, de aliniere la trendurile globale şi de networking cu lumea bună a comunicării din afară. Când managementul Cannes Lions s-a schimbat, noul chairman, el însuşi un fost ambasador al Cannes în Australia, a pus bazele unei foarte puternice reţele de reprezentanţi. Când s-au oprit la subiectul României, alegerea mea a venit firesc datorită cunoaşterii festivalului, a focusului pe competiţiile şi specializările pentru junior-seniori şi datorită reţelei de contacte pe care o deţineam în industrie.

C: Cu ce ai ajutat festivalul să evolueze? TM: Fiecare dintre ambasadorii Cannes Lions poate veni cu idei care să susţină evoluţia evenimentului. E un privilegiu de care am profitat din plin. Şi festivalul a avut de câştigat,

PRIMUL ROMÂN CU PUTERE DE DECIZIE PE CROISETTA CREATIVĂ, TEODORA MIGDALOVICI ESTE AMBASADORUL CANNES LIONS ÎN ROMÂNIA. ESTE AMBIDEXTRĂ, PARTICULARITATE CU CARE ÎNVĂŢĂTOAREA EI NU SE ÎMPĂCA NICIODATĂ, ŞI ARE O AFINITATE PENTRU MĂNUŞILE LONDONEZE. MARE FAN AL FILMELOR MUTE, ÎL APRECIAZĂ PE CHARLIE CHAPLIN PENTRU CURAJ ŞI INTUIŢIE.

dar îmi place să cred că şi industria de-acasă a avut în mine un lobbyist redutabil. De-a lungul anilor am propus tot felul de proiecte. Unele s-au materializat, altele nu (încă). Printre ideile care s-au dovedit câştigătoare se numără introducerea unor noi categorii (PR şi Branding au fost două dintre ele. Branding în cele din urmă a fost lansată sub identitatea Design-ului). La PR, aşa cum ştiţi probabil, am reuşit să avem pentru prima dată în 54 de ani primul jurat român în panelul de evaluatori. Lui i-au urmat şi alţii. Aşa am deschis drumul României nu doar spre podium, ci dincolo de scenă, acolo unde se iau marile decizii. Un alt proiect de care sunt foarte ataşată a fost propunerea dezvoltării unei platforme de fee şi activităţi adaptate pentru cea mai tânără categorie de delegaţi – cea a studenţilor şi masteranzilor. S-a întâmplat în 2007 şi de-atunci proiectul creşte organic. C: Ce vise promite să îndeplinească festivalul de la Cannes? TM: Festivalul e în sine o foarte frumoasă reverenţă pentru comunicarea inteligentă, cu substanţă şi cu emoţie. Pentru orice trudnic în industria comunicării, o reverenţă la Cannes e confirmarea profesională ultimă, înseamnă

porţi deschise şi în cele din urmă libertatea de alegere pentru orice loc din lumea asta în care să-ţi duci viaţa profesională în armonie. C: Steve Jobs s-a retras de curând de la conducerea Apple. Care sunt sacrificiile pe care un lider trebuie să le facă pentru a rămâne în top? TM: Probabil că cel mai mare risc e să rămâi „cu rezervorul gol” şi când zic asta mă gândesc la riscul de a-ţi epuiza energiile, sănătatea, raporturile cu oamenii speciali din viaţa ta. De la un punct încolo, cred că e nesănătos să rămâi în top pentru foarte multă vreme. Liderii meteorici par o excepţie, liderii matusalemici au ceva artificial, de cyborg. Paradoxal, cred că există un timp ”mediu” pentru orice expunere de leadership sănătos. Vii, inovezi, setezi un exemplu sau mai multe, inspiri o generaţie. E de ajuns. Liderii matusalemici riscă să piardă pariul cu viaţa personală şi în cele din urmă cu viaţa. Şi în leadership cred că e o chestiune de dozaj. Dacă nu te opreşti la timp, dacă nu-ţi alegi ”moştenitorii” întru viziune la momentul potrivit, eşti cu riscul imploziei la purtător. Un lider autentic va continua să inspire no matter what. O va face pentru mai puţini, pentru apropiaţi, în

altă ritmică. Dar e aproape cu neputinţă să inspiri constant, la nemurire, toată planeta. Asta e deja treaba Altcuiva. C: Care sunt sarea şi piperul în viaţa ta? Mai multă sare sau mai mult piper? TM: Viaţa mea e ca sarea în bucate, deşi, la recomandarea televizorului, evit excesul de sare, zahăr şi grăsimi, preferând să joc cartea lui mangerbouger.fr. Altfel spus, prefer condimentele în detrimentul sării. Piper de toate culorile să fie, pentru că ne place ca viaţa să aibă gust. C: Numeşte câteva concepte pozitive şi negative care îţi vin în minte când te gândeşti la Cockaigne. TM: Răsfăţ la schi în State, utopie frumos ilustrată în grila olandeză, prosperitate de proporţii epice. Negative? Exces şi indulgenţă dublate de o lene atavică, din categoria „Pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă” (cineva trebuie să mai facă şi treabă, nu?), anti-asceză, problemă de dozaj: esenţele alese nu stau în butoaie. La fel şi deliciile de tot felul. Sunt delicii şi nu banalităţi pentru că le consumi „pour la bonne bouche”, în porţii minuscule. A se studia, spre pildă, în acest sens, Banana Cake Cokaigne :).

Cât e Kanye, cât e Jay-Z? de Andrei Nica

Jay-Z & Kanye West - Watch the Throne (Domino, 2011)

Nu e greu să-ţi dai seama cât s-a chinuit Kanye West să găsească You just a commentator pentru If you getting paper, sau cât de fericit a fost când şi-a ridicat întrun târziu stiloul de aur de pe I write my curses in cursive. E evident că spre deosebire de Jay-Z, care-şi aruncă versurile cu aceeaşi naturaleţe cu care vorbeşte la telefon cu un prieten

vechi, în versurile lui K-West sunt evidente urmele de cuvinte tăiate, înlocuite şi iar tăiate. Kanye e în cel mai fericit caz un rapper decent, însă ştie şi el, chiar dacă undeva bine ascuns în adâncul subconştientului, că nu asta îl face îndreptăţit să semneze alături de Jay Z un album, care va deveni, în curând, clasic. Marele lui merit

e că a reuşit să menţină ritmul creativ din My Beautiful Dark Fantasy, album din care singurul lucru care a lipsit a fost, aha-aha, un rapper. A dus mai departe seria inspirată a invitaţilor şi, spre deliciul hipsterilor din lumea largă, le-a arătat coada, inclusiv fetelor de la Căpâlna. Şi i-a ieşit magistral, motiv pentru care

albumul Watch the throne pare mai degrabă al lui decât a lui Jigga Man, însă nu e chiar aşa. Da, întradevăr, West-K a făcut o treabă strălucitoare, însă realizarea lui majoră e ca i-a sculptat un tron maiestuos lui Jay-Z şi l-a aşteptat cuminte să se aşeze.