Cuvânt înainte Printre ultimele gânduri din scurta dar incisiv-nostalgica incursiune în experienţa personală cu cărţile „A Life with Books”, Julian Barnes dărâmă un aforism al unui diletant american care spunea că „unii oameni cred că a-ţi trăi viaţa este cel mai important lucru, dar eu prefer să citesc”, argumentând că viaţa și lectura nu sunt activităţi separate: când citești o carte care te înnebunește (sau doar îţi place mult), nu te disociezi de viaţă, te afunzi și mai mult în ea. Ceea ce faci este să aprofundezi din ce în ce mai mult subtilităţile, paradoxurile, bucuriile, necazurile și adevărurile vieţii. De fapt este o simbioză în toată regula și asta se întâmplă mai mult sau mai putin cu orice activitate pe care o alături vieţii și bucuriei de a o trăi: degustatul unui vin bun, dansul calculat sau frenetic în intimitate sau într-o pădure, adorarea lui Chloe Sevigny sau a Maicii Teresa... …frumuseţea unui picnic în doi la umbra unui nuc, profesorul zelos din serialul Community care propagă sămânţa lui Joie de vivre ajunge să se caţăre de fericire într-un copac din campus când surprinde și recunoaște un sărut adevărat între doi studenţi, mirosul paginilor de revistă (pe negru nasul lasă urme), liniștea dinaintea furtunii, Grolsch și experimentul cu hotelul în care 14 tineri talentaţi au realizat că pot trăi în afara timpului și tocmai lipsa reperelor temporale poate naște mari doze de creativitate, jocul de-a faţa ascunselea, senzaţia că ai fost în Oslo dis de dimineaţă și i-ai mirosit prospeţimea și aparenta corectitudine, privind filmul Oslo, 13 august, liniștea de după furtună, Rooney Mara pe de-a întregul, somnul de după-amiază în timp ce plouă, visul etern numit Beach House, privirea plină de nostalgie și candoare a lui Carrey Mulligan, indiferent de film, Bucureștiul etern, doza de colecţie Pepsi cu Michael Jackson în cele două poziţii celebre și un „BAD” roșu-albastru înscris sub ele, extazul vizual al romanului grafic The Three Incestuous Sisters al genialei Audrey Niffenegger, plimbările cu bicicleta, gândul că o să urlu în curând pe Radiohead la Berlin, săritul gardului de lemn în cultura de porumb a vecinului pentru a recupera mingea de fotbal, litrii de vișinată… …și întâlnirea de nepreţuit cu Ana Ularu, fata cu o mie de cuvinte, stări și atitudini și câteva tatuaje realizate ad-hoc. Obiectul veneraţiei noastre! Vizionare plăcută!
Ioan Dăescu //
NR. 2 | IULIE 2012 land@cockaigne.ro www.cockaigne.ro Editori Ioan Dăescu, Cristian Niculae, Dan Nichitiu Echipă Adrian Rusu, Laura Iacobescu, Dana Lazăr, Daniela Mihăilescu, Alexandra Panaitescu, Andrei Nica, Laura Firefly, Fica Bălăncan Art Director Adrian Cozma Colaboratori Roxana Ciorîia, Anca Țenea, Julien Britnic, Alexandra Pătrulescu, Alexandra Cătană, Ana Marin, TarTan, Andreea Retinschi, Roxana Enache, Ramona Ursan, George Pruteanu, Sebastian Miquel, Cristina Diaconu, Alex Ifimov, Oltin Dogaru, Bianca Popp, Candia Trugly, Elena Ioniță, Deni Iovan, Anca Gogance, Cristina Cioca, Georgiana Ioniță, Natalia Cantir, Cristian Bălan, Manuela Pungan, Adelline Maria, Sergiu Zimbilschi, Bogdan Petcu, Cristian Gabrea, Anduţa Tănase, Ioana Văcărașu, Adelline Maria. Coperta Alexandra Panaitescu, Cristian Niculae & Dan Nichitiu © Atât textele cât și imaginile aparţin revistei și colaboratorilor.
Cuprins Agnes Și Bucuria ilustraţiei
Gentleman-ul urban
Fica Bălăncan //
Laura Iacobescu //
La vie dans l’éternel printemps
Party in the secret garden
Andreea Retinschi //
Oltin Dogaru //
Oratori de București
În căutarea detaliilor perfecte
Anca Țenea // Ioana Văcărașu //
Anca Țenea //
Cea fără umbră
Jeux de couleurs
Roxana Enache // Daniela Mihăilescu //
Alexandra Cătană //
Blue Lights
Să ne iubim pe Mătăsari
George Pruteanu //
Laura Iacobescu //
Ana Ularu, am încheiat citatul
Ladykillers
Roxana Ciorîia //
Cristian Niculae & Dan Nichitiu //
Hijos del agua
Pastila Fericirii
Sebastian Miquel //
Laura Firefly //
Game, set, match
Șoapte
Cristian Niculae & Dan Nichitiu //
Roxana Enache // Daniela Mihăilescu //
Agnes Și Bucuria ilustraţiei Text de Fica Bălăncan //
Agnes are ochii mari, gesturi ample și când vorbește ai impresia că îți împărtășește un secret. Se descrie drept o persoană veselă și pozitivă, iar starea ei de spirit este, într-adevăr, molipsitoare. Din C.V-ul ei amintim că a absolvit Facultatea de Arte Decorative și Design din Cluj Napoca, secția Design Vestimentar, dar mărturisește că, undeva pe drumul de la studentă la designer cu acte în regulă, s-a îndrăgostit de etapa în care trebuia să deseneze hainele. A terminat colecția pentru diplomă, însă, între timp, a trimis portofoliul cu schițe și la câteva edituri din Ungaria, iar comenzile nu au întârziat să apară. Talentul i-a fost recompensat cu premii peste premii, a ilustrat numeroase cărți și a colaborat cu Elle (România, Spania, Turcia), In Style, Glamour ș.a. Pentru Cockaigne și-a deschis ușile și ne-a primit în locul în care se produce magia – atelierul ei. Un text despre ce se întâmplă dincolo de Wonderland-ul semnat Agnes Keszeg. Fidelă metodelor tradiționale de a realiza ilustrațiile, Agnes nu intervine deloc cu programe digitale asupra lor. Sub influența schițelor lui Delacroix, a picturii renascentiste și flamande, cunoaște perioade în care deseneză mărunt, iar altele în care desenează pictural. Compoziția în sine o ajută să rămână întipărită pe retina celor care îi văd lucrările, iar elementele definitorii sunt culorile delicate și linile fine. La o privire atentă vei observa că fundalul se păstrează întotdeauna curat, simplu, astfel personajele se pot manifesta nestingherite. Să nu uităm de păpuși – versiunea 3D a ilustrațiilor – al căror je ne sais quoi este chiar fizionomia. Pentru ele nu vei găsi schițe deoarece nu există: totul este dictat de instinct! Câteva sunt visătoare, unele au o aură de inocență, altele au o atitudine cochetă iar expresia se găsește prin joacă, deoarece se lucrează pe porțelan - un material care permite, cu ușurință, modificări ulterioare. Procesul de creație este alcătuit din etape care se substituie sau alternează, de aceea pot să existe mai întâi hainele și în funcție de ele să fie decisă și expresia păpușii sau să înceapă cu fața, iar ansamblul să fie creat în același ton. Apropo de ținute – all the fashion victims out there vor avea impresia că văd personajele
importante din lumea modei la o scară mai mică – Audrey este o Daphne Guinness în miniatură, purtând Alexander McQueen. Parcă și păpușa Yvone are ceva de la Diane Pernet, iar lista poate continua în funcție de preferințele fiecăruia. Agnes spune: Există asemănări, dar elementele distinctive nu sunt preluate voit, ci vin din subconștient. Pasiunea pentru modă există în continuare, chiar dacă nu a continuat să profeseze în domeniu. Inevitabil, am ajuns să discutăm și despre timp – dacă îi e prieten sau mai degrabă dușman. Lucrez cu plăcere așa că timpul pe care îl petrec în atelier nu se simte. În cazul meu este vorba despre situația fericită în care pasiunea și sursa de venituri este una și aceeași – A spus asta pe nerăsuflate, cu multă veselie în glas, așa că nu a fost loc de alte interpretări. Ne-a explicat că există, pe de-o parte, lucrările pe comandă (de la edituri sau publicații) când trebuie să țină cont de termenele limită, dar mai există și colecțiile personale, de exemplu cea de păpuși, la care lucrează în timpul liber. Recunoaște că i-ar plăcea să aibă mai mult timp pentru cele din urmă, dar, de asemenea, este recunoscătoare că nu s-a confruntat cu ceea ce numim „criză” și a avut de lucru din plin.
Tonurile vesele și numeroasele ilustrații pe care le-a realizat pentru cărțile de copii ar putea da impresia că universul ei interior seamănă cu un univers al copiilor. Agnes se opune acestei idei și subliniază că inocența nu este același lucru cu infantilitatea. Este exact ca în cazul pălăriei din Micul Prinț – sunt cei care văd șarpele care a înghițit elefantul și sunt cei care văd doar o pălărie. În cazul ei sunt cei care se uită la Castelul de Nisip și văd o Sagrada Familia stilizată și mai sunt ceilalți de la care pot auzi ceva precum: Ar arăta bine pe pereții din camera copilului meu. Cărțile pentru copii au reprezentat o platformă potrivită pe care s-a putut manifesta, însă a ilustrat și alt gen de cărți precum Poveștile unei inimi, iar într-o bună zi ar vrea să realizeze un dicționar de modă ilustrat. Admisă inițial la un liceu de limbi străine, Agnes și-a dat seama în scurt timp că nu e ceea ce își dorea; un an mai târziu era în atelierele liceului de artă. Chiar și după facultate, ilustrația nu a fost prima alegere – a lucrat o scurtă perioadă ca designer, la o fabrică de textile. Când a pus punct colaborării apăruse deja o carte pe care o ilustrase, iar a doua era pe drum. Începutul a fost anevoios, mai ales că se adresa unei piețe care, prin 2008, nu oferea prea multe posibilități de muncă celor care se ocupau de ilustrații. Totuși, din momentul în care a decis să se dedice în exclusivitate acestui domeniu, nu are urme de regret. În mine a fost mereu un protest lăuntric în fața căruia n-am rezistat și toate drumurile au dus la acest domeniu. Cert este că Agnes creează o lume de poveste și am încercat să aflăm secretul din spatele ei. Am rugat-o să ne spună și nouă care s-au dovedit a fi ingredientele fericirii în ceea ce o privește. Nu s-a dovedit a fi vreo licoare fermecată și nici o formulă magică, ci lucrurile mărunte, cu poveste, prețioase, de colecție. Lista a continuat cu micile plăceri ale vieții și ritualurile zilnice, cum ar fi băutul cafelei alături de cineva drag, în intimitatea casei. Nu putea să lipsească designul de interior, deoarece factorul vizual are un cuvânt important de spus. Iar, în final, a adăugat că îi place să se afle în fața cărților, să interpreteze spațiul și să studieze hârtia pe care va lucra mai apoi.
Joie de vivre, joie de vivre, dar cum ar suna traducerea liberă în viziunea ei? A răspuns cu un cuvânt care, dacă cineva m-ar întreba pe mine, o descrie perfect: armonie. Tipul de armonie care rezultă din echilibrul între ceea ce ești cu adevărat și ceea ce arăți lumii că ești, ceea ce faci și ceea ce îți dorești în secret să faci, armonia care caracterizează relațiile cu cei din jur sau chiar spațiul în care ne desfășurăm activitatea. Agnes consideră că lipsa acesteia devine sursa nefericirii și ne întunecă judecata. Vede, adesea, cum se sacrifică vise în detrimentul unor beneficii imediate și oamenii nu au curajul de a îndrăzni și de a urmări ceea ce își doresc cu adevărat. Rețeta fericirii semnată Agnes Keszeg este simplă și nu dă bătăi de cap, chiar și începătorilor. Presupune pași mici și perseverență, armonie cu sinele, multă energie pozitivă și lucruri frumoase în jur. Găsești o galerie completă a celor mai recente deliciilor vizuale semnate de către Agnes pe keszegagnes.com sau keszegagnes. blogspot.com
joie de vivre, ilustrație pentru Cockaigne Magazine, 2012
Cathouse, ilustrație pentru Bulgakov Cafe, Cluj, 2010
Portret de iepuri, nepublicat, 2012
Eșarfă Leopard, exclusiv pentru Molecule-F, 2010
Ilustrație de carte, Diana-Florina Cosmin: Poveștile unei inimi, Editura Curtea Veche, 2012
EČ™arfă botanic, exclusiv pentru Molecule-F, 2012
Coperta revistei Cimbora, martie 2011
EČ™arfă Matisse, exclusiv pentru Molecule-F, 2011
Ilustrație de carte, desen de probă, Máté Angi: Ez egy susogó levél, 2011
Ilustrație de carte, Máté Angi: Ez egy susogó levél, Editura Cerkabella, 2011
Ilustrație de carte, Demény Péter: Hóbucka Hugó a mókusoknál, Editura Koinónia, 2011
la vie dans l’Êternel printemps Fotografii de Andreea Retinschi
//Make-up// Deni Iovan Cristina Cioca
//Hair// Anca Gogance
//Rochii// Roxana Porumbacu M.d. Burnette
//Modele// Diana Dalban Romina Pasculovici
//Pantofi// Essenza
Oratori de București Text de Anca Țenea // Imagini de Ioana Văcărașu
În fiecare dimineaţă mă întâlnesc cu cel mai bun orator pe care mi-a fost dat să îl aud în România. „Ciorogârla Deal-Valeeee”, strigă el cu toată forţa, deși se clatină la fiecare silabă rostită printre puţinii dinţi pe care îi mai are. Spun cel mai bun orator pentru că atrage atenţia tuturor trecătorilor, fie ei ciorogârleni, parizieni ori malgași. Unii se încruntă, alţii râd, câţiva îi răspund cu vreo replică urbană. De fapt, bucureștenii par a-și fi pierdut de mult gustul pentru ciudăţeniile savuroase ale orașului. Așa că îi ignoră pe beţivii din staţiile de autobuz, care recită poezii pe graiul lor, pe femeile de vârsta a treia care le cer bani pentru biletul de tren sau pe copiii cu miei în braţe. Dar cum să îi ignori, când ei spun poveștile orașului?
În timp ce, zilnic, pe Facebook se consumă sute de cupcakeuri, se beau mii de litri de șampanie scumpă, „check-in-uită” în locuri în care ajungi rupând jantele mașinilor scumpe, pe străzile Bucureștiului, acelea care nu încap în nicio reţea de socializare, se trăiesc lucruri minunate - de trimis la gazetă! Undeva în colţul vestic al capitalei noastre controversate, unde uneori taximetrișii nu vor să mă ducă, simt romantismul mai ceva ca Julieta. Vânzătorul de la chioșcul de ziare pe lângă care trec de minimum două ori pe zi ascultă doar muzică romantică. În iarna asta, când frigul ne anestezia aproape toate simţurile, din taraba lui răsuna vocea Angelei Similea. Să mori de dragoste rănită și nu alta, sau să patinezi elegant pe gheaţă pe ritmuri de Celine Dion.
M-am întrebat de multe ori cum poate să fie atât de relaxat, chiar dacă stă în același loc atât la -15 grade, cât și la +35, cum poate să răspundă calm când îl întrebi de prea multe ori de ce nu are vreo revistă și cum de nu a plecat în Spania să facă orice altceva pentru bani mai mulţi. Poate că îi place, poate că știe să aprecieze ceea ce pentru alţii înseamnă coșmar. Așa că, de fiecare dată când vreau ca metroul să treacă de staţia Preciziei și să se oprească în Londra, îmi amintesc de vânzătorul romantic de ziare. Nu am de unde să știu dacă el chiar e fericit, dar așa îmi place să cred. Îmi mai place să vorbesc cu oamenii care încep să discute cu mine în locuri publice, fără să mă cunoască. Acum câteva luni, un
bărbat la vreo 30 de ani a văzut că citesc o carte de istoria presei. A fost suficient pentru el să îmi recomande și blogul lui, pe care a scris despre aventurile cu șerpașii, povești pe care le-a relatat și CNN-ul. A insistat, în cele 2 minute în care metroul s-a oprit în mod ciudat între staţii, să mă convingă că n-am mai citit niciodată ce voi găsi la el pe blog. Și e adevărat, nu am mai citit nicăieri fanteziile cuiva de a se ţine de mână cu Hillary Clinton, pe care o consideră a doua mamă, despre petreceri cu aborigeni care dansează pe muzică populară românească sau alte închipuiri deosebite. Și cum metroul este locul în care violăm cel mai frecvent spaţiul personal al celorlalţi călători, avem ocazia să observăm detalii foarte interesante despre oameni. În altă zi am întâlnit un domn de vreo
60 de ani, guraliv și prietenos. Se așezase lângă un cuplu de tineri și le spunea lor, dar și celor din jur, despre ceasurile regelui Carol I. Nu am apucat să îi admir eventualul bun gust pentru că am văzut cel mai interesant mod de a-ţi păstra banii în București: la ciorap. Nu, nu în vreun cont de economii sau în vreun portofel cu cheie, ci chiar sub banda ciorapului alb, bine întins pe gambă. Mă gândeam în acel moment la toţi domnișorii care-și plimbă papioanele prin centrul vechi, asortaţi până la șosete. Oare l-ar fi plăcut pe ingeniosul domn din metrou, deși nu este fashion și nici ubercool? În spiritul fashion-ului urban n-ar fi nici cântăreţii la acordeon, cu care te trezești cântându-ţi La Vie En Rose între două staţii, pentru că au tricou prea roz și pantofi din sezonul trecut, ar spune specialiștii de weekend. Dar te simţi pentru câteva minute rudă cu Edith Piaf și îţi trec gândurile negre. În București te poţi îmbrăca oricum, tot vei primi aprecieri din partea cuiva. M-am obișnuit cu muncitorii care izolează blocul vecin și care, aproape în fiecare zi, de câteva săptămâni, îmi comentează ţinuta: „Astăzi n-ai mai nimerit-o, vine ploaia. Să vezi ce-o să îngheţi.”, îmi spune unul fără ca eu să îi răspund. Dar zâmbesc, uneori prietenii nu-mi spun dacă m-am îmbrăcat ciudat; ei o fac. Și vecinul meu, nea Tomiţă, care ne repară frigiderele tuturor după ce bea câteva beri, îmi mai transmite câte un „Domnișoară, să nu te recunosc cu cocul ăsta”. Și îmi dau seama că iar am exagerat cu tapajul. Din categoria urăsc în București ar fi taximetriștii care te întreabă dacă „le lași în plus de-o ciocolată”. Dacă ai noroc, însă, unii dintre ei îţi spun cele mai interesante povești. Prin iarnă, un șofer jumătate
ţigan, jumătate sârb (după cum mi s-a prezentat la finalul cursei), mi-a dat o lecţie de cultură muzicală. A înjurat drumul de unde a trebuit să mă ia și apoi mi-a cerut permisiunea să pornească muzica. I-am spus un „da” cu jumătate de gură, trăgând aer puternic în piept, cât să-mi înfunde urechile și să nu aud manelele obișnuite. Dar deodată am început să aud Chopin. A urmat Verdi, iar apoi m-am pierdut. Nu mai recunoșteam ce auzeam, dar taximetristul m-a lămurit în cuvinte multe și, pare-se, bine documentate. De atunci mă tot rog să-l mai întâlnesc. Deși nu am mai intrat în mașina lui, i-am cunoscut și pe alţii, la fel de interesanţi. De curând, un alt taximetrist mi-a povestit – fără ca nimeni să înceapă o discuţie asemănătoare – cum îl ademenesc femeile de toate vârstele, în stare de ebrietate, în bârlogul lor, după ce îl cunosc la volan. De la tinere de 13 ani până la bătrâne bogate, le acceptă pe toate: „O viaţă avem!” și uite așa mă surprind ascultând povești din viaţa tuturor, deși îmi dau seama că sunt false. Dar este ca și cum te-ai uita la un SF: știi că nu este adevărat, dar precis ţii cu unul dintre personaje. Viaţa în București poate să fie suprarealistă. Te întrebi uneori cum copiii murdari cu miei în braţe sunt în același perimetru cu personaje care nu ar da mai puţin de 1.000 de Euro pe o geantă, fără ca vreunul să se mire de prezenţa celuilalt. Se privesc normal, uneori schimbă replici, alteori dau naștere unor povești. Și probabil că ăsta-i cel mai frumos lucru într-o capitală (și mai ales a noastră, melanjul drag latino-balcanicslav), faptul că poveștile sar din toate colţurile. Trebuie doar să fii ager, să le prinzi și să le lași să te încânte.
Fotografii de Roxana Enache Concept & Styling de Daniela Mihﾄナlescu
//Make-up// Ramona Ursan
//Lanțuri// Carnaval Fiesta
//Hair// Elena Ioniță
//Coif evantai// Fusion by Cernei
//Modele// Adela Cristina Cristiana & Dora [Mra Models]
//Neglije// I.D Sarrieri
//aripi// Kare Design //Coroană albă// Carnaval Fiesta
//Rochii// Fusion by Cernei Florentina Giol [Idellier] Lena Criveanu [Molecule F] Daniela Mihăilescu
//colier// Silvia Șerban & Remus Prochaine Fusion by Cernei
//Skulls Money box// Kare Design //Peruci// The Place Carnaval Fiesta
//Bluze// Florentina Giol [Idellier] Fusion by Cernei
//Curea// Accessorize
//Coase// Carnaval Fiesta
//Ham cu aripi// Andreea Bădală [The Place]
//Coroană// Louboutin [The Place]
Fotografii de George Pruteanu
//Fashion designer// Andreea Bădală
//model// Maria Bata
//make-up// Georgiana Ioniță
//hair// Natalia Cantir
//asistenți// Stănescu Alexandru Vlădescu Ștefan
Ana Ularu am încheiat citatul Interviu de Roxana Ciorîia
Știu că m-a întrebat cineva la un moment dat în viaţa cărui personaj dintre cele cărora le-am dedicat, de-a lungul timpului, toată atenţia și admiraţia mea, mi-ar plăcea să aterizez pentru o zi. To see what it feels like. Mi-a venit instant în minte Ana, acest copil năbădăios al cinematografiei românești, care, în ochii mei și sunt convinsă că nu numai, sparge tiparele geniului actoricesc clasic. Fata asta e-un buchet de talente. Când mă gândesc la câte chestii face, toate izvorâte din pasiunea ei neţărmurită pentru tot ceea ce înseamnă artă și frumos, mă ia cu ameţeală. Ameţeală bună, să ne-nţelegem. Spune mai jos că i-ar plăcea să joace într-o ecranizare a cărţii-cult Just Kids, a lui Patti Smith. Mi se pare spot on, pentru că întruchipează același spirit eclectic, dark și poetic al zânei poeziei transpusă pe muzică. Vorbește mult și frumos, are hălci întregi de simţiri în acest trup androgin, iar dacă i te uiţi vreodată apăsat în ochi, îţi transmite și ţie acea lume a artistului complet, căruia oricât ţi-ai stoarce creierii, nu ai ce să-i mai ceri în plus. Poate doar ca interviurile cu ea să nu se termine niciodată.
E cinematografia românească plictisitoare? Ce-i lipsește ca să ajungă la nivelul celei, să zicem, nordice? Discuţia e mai lungă aici... Cinematografia românească e summum-ul tuturor filmelor care au luat fiinţă prin inspiraţia creatorilor și bunăvoinţa finanţatorilor și publicului de la „Independenţa României” din 1912 încoace. Mă deranjează apetenţa celor care nu au mai călcat demult într-o sală de cinema să vadă un film în singurul spirit și în singura limbă pe care le cunosc, cu tot cu subtilităţi de a cataloga filmele autohtone. Am avut de-a lungul istoriei noastre cinematografice și comedii, și drame, și filme poliţiste, de acţiune sau de dragoste, și grosierisme și momente de geniu. În prezent, pe lângă ceea ce se numește „de autor”, există și alternative. Nu avem o industrie cu adevărat, asta însemnând peste 100 de filme pe an, poate asta face ca publicul să fie mai reticent, lipsa unei adevărate varietăţi. Eu cred foarte puternic în faptul că arta e cel mai bun turnesol al unei epoci și cea mai corect redactată descriere a unui spirit, naţional sau particular. Cinematografia nordică sau cea asiatică vorbesc în limbaj propriu, cu estetici foarte bine determinate, despre ceea ce le reprezintă. Iar cineaștii români de acum fac același lucru. Nu cred că i se poate cere unui artist să facă zeci de compromisuri și să-și modeleze produsul după criteriile focus-grupurilor. Am fost recent la „Toată lumea din familia noastră” și m-a ţinut într-o stare de agitaţie constantă și benefică. Râdeam de muream pe alocuri, dar tensiunea teribilă și căderea personajului ar fi putut să plictisească doar un obiect inanimat. Refuz să cred că nu ne mai mișcă subiectele umane. Ce rol joacă faptul că te-ai născut și trăiești în România în majoritatea timpului în munca ta de actriţă și pînă la ce punct te inspiră? Păi, avantaje și dezavantaje, ca peste tot. Eu am o relaţie foarte de love-hate cu spiritul românesc. Pe de-o parte mă fascinează complexitatea, creativitatea, umorul acestui popor, pe de altă parte mă deprimă delăsarea și superficialitatea. Dar asta e universal valabilă, cred. Oricum, ca actor ești destul de world citizen. Joci personaje de multe naţionalităţi, te inspiri din tot ce mișcă, sună, se vede. Eu voi rămâne mereu un actor român, crescut aici și hrănit din talentul actorilor români și al spectacolelor și filmelor autohtone de calitate. Problema e că nu e foarte mult de lucru pentru mulţi oameni talentaţi, vezi discuţia de mai sus
cu industria, regizorii își preferă anumiţi actori sau vor să descopere unii noi mereu. Mă rog, nu mă plâng. Umblă vorba că ai primit un rol în cel mai recent film al oscarizatei Susanne Bier și că-i ai ca parteneri de platou pe Jennifer Lawrence și Bradley Cooper. Cum a fost experienţa? E cam adevarată vorba. :) Experienţa a fost una foarte tumultoasă și minunată. De la întâlnirea cu Susanne Bier, pe care o adoram dinainte și în faţa căreia m-am pierdut complet, la audiţia cu care am și luat rolul, la primele zile pe platou. E senzaţional să realizezi ce limbaj universal e filmul. Modalitatea în care mi-am construit rolul alături de regizoare și partenerii mei, de la relaţia antagonică cu personajul lui Jennifer, la teribil de emoţionanta poveste a personajului meu cu cel al lui Bradley, a fost aceeași sondare în ceea ce înseamnă uman, viu, neprevăzut. Sunt tare fericită să primesc indicaţii de la unul din eroii mei în regie. În ce ecranizare a unei cărţi ţi-ar plăcea să joci, dacă ai putea să alegi? Având în vedere că sunt fată și nu aș putea să joc în „A violent life”, al lui Pasolini sau „Thief’s Journal”, al lui Genet, m-aș bucura de „Just Kids”, autobiografia lui Patti Smith. Dacă ai începe să primești roluri în filme marca Hollywood, ai accepta sau ai considera că-ţi compromit ascensiunea în materie de cinematografie independentă? Evident că aș accepta, doar toţi ne dorim să lucrăm, nu? Refuz și as refuza doar un scenariu în care nu cred deloc, care nu mă reprezintă și care nu m-ar învăţa nimic ca experienţă. Ai primit trofeul Shooting Stars la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, dar și premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal (”Periferic”). În ce fel te-a ajutat, pînă acum, gradul sporit de vizibilitate? Ambele distincţii m-au bucurat enorm, și pot spune că am cunoscut niște colegi minunaţi la Berlin, mi-ar plăcea foarte mult să lucrez cu oricare dintre ei. Vizibilitatea, câtă vreme e bine controlată și gestionată, e benefică pentru că te aduce în atenţia publicului și uneori în situaţii în care poţi cunoaște creatori importanţi. Dar tot urmează probe,
și acolo, cu camera dată pe record și cu partenerul, te ajută doar imaginaţia, mintea ta, inventivitatea și norocul de a inspira sau de a te potrivi cu viziunea celui care îţi poate oferi un rol. Actorii fac filmul sau filmul face actorii? Împreună spun ceva. Actorii, scenariul, regizorul, directorul de imagine, scenograful, pictorul de costume, machiajul, gripul, electrica, cascadorii etc. Un film e muncă de echipă. Iar meritul final, ca și eșecul, se împarte. Ai început să joci de la vîrsta de nouă ani. Ce tehnică aveai la vremea respectivă? Cea mai sinceră și curată tehnică, o folosesc și acum ca bază pentru munca mea (deși am mai adăugat experienţă): trebuia să cred în poveste. De aici încolo începe imaginaţia, documentarea, discuţiile, deconstrucţiile, magia. „Spune ca și cum ai spune tu”, așa m-a învăţat mama actorie la 9 ani, când am dat prima probă filmată din viaţa mea. Mai ţii minte momentul exact cînd ţi-ai găsit identitatea ca actor? Nu cred că mi-am găsit vreodată o identitate exprimabilă. M-ar și speria puţin să ajung să mă pot defini. Am atâtea de învăţat și abia aștept să inventez și să mă transform în atâţia „oameni” încât ar fi devreme să mă osific. Cum e Ana din spatele Anei Ularu? Păi Ana e tot Ana Ularu, asta mai nou, până nu demult eram Ularu Ana la catalog și mâzgăleam banca și desenam în ore și mă trimitea directoarea acasă că aveam pantaloni evazaţi și tricouri cu Metallica și blugi rupţi. Nu am o persona publică. Sunt mereu foarte sinceră la interviuri și nu mi-am construit vreodată vreo mască publică. Poate doar pentru că sunt timidă în situaţii noi devin mai tăcută și dau senzaţia că sunt distantă. Sunt încă un copil de multe ori. Și sunt prietenoasă și am un umor absurd și uneori cretin și sunt dependentă de dulciuri și îmi cumpăr în prostie haine și parfumuri și mă uit la desene animate și învăţ să imit diverse accente. Și altele. Ai o androginitate jucăușă. E doar la nivel estetic sau uneori te și simţi jumătate ea/jumătate el? Nu am fost niciodată o „fetiţă”, uneori am regretat asta. Realizez că sunt mai băieţoasă, că am uneori o voce groasă și vorbesc tare (înjur mai puţin decât în adolescenţă), am părul lung acum pentru prima oară în viaţă, motiv pentru care e mereu încâlcit și aproape niciodată coafat. Am jucat fotbal și baschet și m-am căţărat în 86% dintre copacii din Parcul Tineretului și am avut genunchii și coatele zdrelite și m-am jucat de-a războiul și nu mă prea machiez și mănânc mult. Dar asta sunt, nu mă simt „jumătate el”, mă simt „full eu”. Faci muzică, un pic de modă, scrii, nu stai degeaba. Cît din tine se regăsește în fiecare? Reușești să le faci pe toate așa cum ţi-ai dori? Mă regăsesc în tot ce fac pentru că provine din mine și nu fac niciodată ce nu îmi doresc sau nu mă inspiră. Mi-ar plăcea să pictez mai bine – sunt un pictor lăutar, am învăţat să desenez privind doar. Mi-ar plăcea să știu să cânt la un instrument, am făcut lecţii de chitară și pian, dar nu s-au prins deloc de mine, eu eram fericită la canto și teorie muzicală, unde aveam un profesor jazzman și făceam solfegii with a twist. Ce o cucerește pe Ana? Umorul și gândirea abstractă și imaginaţia.
Ce o enervează la culme pe Ana? Făcăturile. E un subiect teribil de stufos. Și succesul nemeritat, de mucava. Și delăsarea. Și fluturii de noapte. Ce aștepţi cu nerăbdare de la viitorul apropiat? Mă antrenez să nu anticipez și să nu îmi doresc lucruri cu ardoare și să am răbdare. Și tutun.
Listă de sentimente Spune-mi o carte, o melodie, un film, care te fac să simţi… nostalgie – „Twice”, piesa de la Little Dragon dor – „Into the Wild” al lui Sean Penn și „Les Petits Mouchoirs” al lui Guillaume Canet
…
neliniște – „The Dam at Otter Creek”, piesa celor de la Live și „Apres Moi” a lui Peter Gabriel speranţă – „Days of War, Nights of Love” satisfacţie – „Masters of War”, cântată de Pearl Jam și „Together Now” a lui Tricky exaltare – „The test”, piesa celor de la Chemical Brothers iubire – acum e piesa de la Active Child, „You are all I see” înţelegere – „3 Iron” al lui Kim Ki Duk nervozitate – de cea mai bună calitate, „In a Better World” al lui Susanne Bier. Mă omora tensiunea de acolo. hotărîre - „A 100 Artists’ Manifestos” melancolie – „Dear Wendy” al lui Vinterberg. Habar nu am de ce pace – „Cartea tibetană a morţilor”
//Fotografii// Cristian Niculae & Dan Nichitiu
//make-up// Ramona Ursan
//Styling// Manuela Pungan
Hijos del Agua Fotografii de Sebastian Miquel
Game set match Fotografii de Cristian Niculae & Dan Nichitiu
//Hair// Alex Ifimov
//Styling// Cristina Diaconu Tartan
//Tinute// Manoush Adidas Jeremy Scott Laura Lazar Bershka H&M Versace for H&M BSB
//modele// Viviana [MRA Models] Madalina C [MRA Models]
suntem Ĺ&#x;i pe
facebook.com/CockaigneMagazine
Gentleman-ul urban De Laura Iacobescu //
Pe Marius Dan l-am cunoscut într-o perioadă tumultoasă din punct de vedere al stilului. Era un an tânăr, cu puțin după 2.000, atunci când oricine era provocat de bagajul de informație în ale stilului și modei. Cifră magică sau nu, 7 ani mai târziu, am regăsit un Marius Dan încă provocat, dar de această dată învingător în fața stilului. L-am găsit pe Tudor Personal Tailor. Tudor Personal Tailor este un serviciu de croitorie bărbătească, cu un ușor aer britanic. Discret și senzual prin abordarea stilului, numele brand-ului surprinde perfect eleganța și aerul sobru al dinastiei Tudorilor. În cadrul discuției pe care am avut-o cu Marius, într-unul dintre showroom-urile lor, cel din strada Str. Cuza Voda nr. 95, am aflat că bărbații care îi trec pragul sunt în mare parte oameni de afaceri care doresc să își completeze atitudinea învingătoare cu un costum marca Tudor Personal Tailor. Diferența dintre Tudor și alte ateliere Made to Measure este timpul. Printr-o singură vizită, clientul poate să își aleagă și personalizeze un costum. Cu ajutorul unui consilier Tudor și a unui kit de accesorii (culori variate de căptușeală, butoni, nasturi etc), orice bărbat poate deveni propriul său designer. Dacă la început, clienții aveau tendința de a purta costum doar de luni până vineri, în ultima perioadă se observă o creștere a numărului de bărbați care aleg pentru outifitul de weekend o ținută sharp, dar casual. Acest lucru se observă și în liniile de primăvaravară propuse de Tudor Personal Tailor: combinații prietenoase, cămăși deschise la culoare, modele vesele, oferind posibilitatea de a păstra o linie oficială, lipsită de rigiditate. Interesant la Tudor Personal Tailor este traseul bine pus la punct al unui produs: „Consiliere – clientul vine, întreabă, vede, de obicei nu se face vânzarea din prima, își face o idee de buget, iar de cele mai multe ori revine pentru a pune la punct achiziția. Îl intrebăm de ce are nevoie (costum de ceremonie, every day, schimb de atitudine) și trecem la treabă. Avem croitori care iau măsurile și într-un interval de 14-18 zile vine produsul, se testează, iar în cazul în care apar fluctuații de greutate, în alte 2 zile se fac ajustările. Timp de 3 luni, orice ajustare este inclusă în prețul inițial al serviciului. Îl păstrăm în baza de date cu dimensiuni, iar atunci când avem noutăți, ne asigurăm că le primește.”, declară Marius Dan, unul dintre partenerii Tudor Personal Tailor.
În ceea ce privește colecțiile noi, hotărârile se iau in-house. O mică armată de bărbați, dedicați stilului Tudor Personal Tailor, urmărește trendurile din afara țării, le adaptează la spiritul românesc, ia în calcul cerințele publicului și pune cap la cap o linie atrăgătoare de costume, cămăși și accesorii (curele, genți, butoni, nasturi, cravate etc). Detaliile fac diferența și de aceea Tudor propune, alături de liniile sobre și elegante, un kit de personalizare a costumului: „Asta ne diferențiază, pornești de la o bază, dar kitul îți permite să faci ce vrei tu. Chiar și la un costum bleumarin, dacă pui o căptușeala burgundy și un buton, schimbă tot. Ești propriul tău designer”, completează Marius. Pentru fiecare dintre noi, există un aspect care definește la joie de vivre. Pentru Tudor Personal Tailor, acela este stilul: „Vorbim de discreție, sobrietate, de modul în care porți un costum. Le spunem printre cuvinte cum să îl poarte, cum să țină un costum pe mână. Creăm o atitudine, iar acest lucru îl vedem la cei peste 500 de clienți care ne-au trecut pragul. Tudor propune nuanțe clasice, care devin creative cu ajutorul accesoriilor.”, subliniază Marius Dan.
Fotografii de
Oltin Dogaru
//Styling// Bianca Popp
//Haine fete// Bianca Popp
//Haine Baieti// Florin Dobre
//Make-up// Ana Marin Candia Trugly
//Modele// Alice Cora Betty Czap Măriuca Teiu Karin Arz Simona Ducuță Alex Costea Cătălin Gheorghe Ionuț Sava
Citește și ediţiile precedente.
În căutarea detaliilor perfecte Text de Anca Țenea
V-ați gândit vreodată ce ar fi un Lamborghini (sau altă mașină la care mulți visează) fără design-ul fabulos care l-a consacrat? Probabil că o bestie tehnologică puternică, dar cu slabe șanse să îi cucerească și pe cei cu pasiune doar pentru frumos. Nu vă îngrijorați, pentru a mulțumi și această categorie există designeri auto care lucrează cu multă migală. Unul dintre ei este și Andrei Avarvarii, un mare iubitor de mașini. Andrei este unul dintre acei români despre care presa scrie în popularele categorii de genul „minunății pe care ai noștri le fac în străinătate”. Asta pentru că a primit o bursă la Școala Politehnică din Milano, unde compania Lamborghini îi plătește jumătate din taxele de studiu. Așa a început aventura prin care el a desenat modele futuriste pentru Lamborghini sau pentru Audi. La acest master a avut ocazia să schițeze nenumărate proiecte, pe care îi place să le trateze cât mai original. Original, însă în conformitate cu cerințele brand-ului. Spune că „elementele care definesc proiectul trebuie să țină mai degrabă de specificul de marcă, decât de stilul personal al designerului. Îmi place însă să gândesc în afara cutiei și încerc să inovez în tot ceea ce fac. Multe proiecte de-ale mele sunt controversate, cred că acesta ar fi un element comun”. Pentru primul dintre proiecte a lucrat sub coordonarea lui Filippo Perini, chiar șeful de design al Lamborghini. Aceasta este, de altfel, și tema de care el este cel mai mândru și pe care o descrie ca pe un ideal: „Este visul oricărui designer să lucreze la un supercar exotic ”. Proiectul a presupus, mai exact, realizarea unui Lamborghini electric. „Erezie sau evoluție firească? A fost întrebarea la care am raspuns și eu, cu a doua variantă, prin Minotauro”. Conceptul este creat pentru anul 2020, iar presa internațională de specialitate l-a primit cu mult entuziasm și aprecieri. După documentarea în locul unde se nasc prețioasele mașini, în fabrică, au urmat discuții cu Filippo Perini și, în final, un model pe gustul reprezentanților firmei. Ce a adus nou ideea sa, care ar putea deveni mașina anului 2020? Un loc în plus pentru pasageri și un mod inedit de acces în mașină.
Un alt proiect drag lui a fost și cel creat pentru Audi, Bonsai. Pentru acest proiect a realizat design-ul exterior, cel interior rămânând în grija lui Osvaldo Zorzano. „Ne-am inspirat după Bonsai, pentru că ne-am dorit un automobil care să rețină toate ingredientele specifice Audi, dar miniaturizate și reprezentate în pachetul nostru”. Bonsai a fost un proiect de microautomobil creat in conformitate cu cerințele piețelor asiatice, întrucât a fost gândit pentru familii tinere, de 3 membri, care trăiesc într-un oraș mare precum Shanghai. Ideile originale cu care Andrei se mândrește în acest proiect sunt introducerea vegetatiei în interior, tapiseria tip e-reader sau soluțiile inedite de acces și configurare. Masterul la SPD Milano l-a adus față în față cu „giganți” ai designului auto, care l-au impresionat, dar și influențat în viziunea pe care o are asupra muncii sale. „Unul dintre pionierii „nebuni” ai designului auto contemporan este Chris Bangle”, spune el despre unul dintre oamenii pe care i-a cunoscut de când a intrat în lumea aceasta. „Deși foarte controversat (si de multe ori criticat), este, în opinia mea, curajosul care a revoluționat cel mai mult. Luați ca exemplu conceptul BMW Gina care, deși are peste 10 ani vechime, este mai avangardist decâtorice alt proiect de design auto cunoscut”. Chris Bangle a fost invitat, la un moment dat, la un curs la care participau studenții de la SPD. Atunci l-a văzut Andrei pentru prima dată : „Mă consider norocos că l-am cunoscut. Este un showman care m-a inspirat și m-a motivat fantastic. Mi-a arătat că se mai poate face design auto din pasiune și cojones, dincolo de politici corporatiste și constrângeri de piață”. Și, dacă ați crezut vreo clipă că studiul și munca studenților de la această facultate este o joacă de-a utopia, vă înșelați. Mașinile electrice pot fi atât utile, cât și atrăgătoare, spune Andrei hotărât. Crede că „trenul de rulare electric, mai compact și mai permisiv în dispunere, lasă mult mai mult spațiu de lucru designerului. Automobilele electrice pot fi cu adevărat revoluționare”. Ele au, însă, și un aspect nefavorabil, legat de modul în care este
stocat energia, prin baterii, pile sau alte tehnici care, din păcate, momentan nu oferă autonomie foarte mare. Dar totul are și o rezolvare odată cu trecerea timpului, crede el : „pe viitor se așteaptă ca această problemă să fie rezolvată. Atunci va putea porni și o revoluție în designul auto. Revoluție pentru care trebuie însă pregatită și clientela”. Andrei este conștient că a-ți urma visul nu este, totuși, cel mai ușor lucru și povestește că au existat și multe momente neplănuite: „Din păcate, parțile negative mi-au năruit visele și speranțele (naive) de până atunci. Am constatat că procesul de design auto este unul lung și anevoios, supus unor constrângeri economice, politice și corporatiste care gâtuie creativitatea. Designeri celebri (Bangle, Zapatinas) mi-au mărturisit că se simt frustrați, pentru că nu și-au putut împlini potențialul într-un mediu în care factorul decizional nu favorizează niciodată creativitatea autentică.” Cu toate acestea, reușește să facă din design un domeniu din care mai extrage, din când în când, speranță: „Din fericire, am descoperit că se poate face design auto și pentru alte industrii, nu doar pentru cea constructoare de mașini. În prezent mi-am găsit locșorul în univers, în calitate de designer care anticipează trendurile în domeniu pentru media automobilistica. Realizez astfel, lună de lună, ilustrații cu mașini ale viitorului pentru publicații precum Auto Bild (D), Auto Express (UK), Car magazine (UK), Auto Tip (CZ), Auto Swiat (PL), Autoweek (NL), Microsoft News (pentru secțiunea cars)
și multe altele.” Credeți că le-a făcut pe toate? Ei bine, nu - și-ar dori să schimbe ușor domeniul: „Pe viitor mi-ar plăcea să proiectez automobile și pentru alte domenii ale industriei de entartainment, cum ar fi cele de film sau de gaming”. Pentru Andrei Avarvarii nu este atât de complicat pe cât ne închipuim noi. De fapt, chiar această muncă plină de migală și sacrificiu reprezintă bucuria vieții : „Mă consider norocos pentru că am ales să fac ceea ce-mi place. Și găsesc în asta multă bucurie. Nu mă plictisesc niciodată, aștept cu nerăbdare o nouă zi. Și în general muncesc la un proiect fix cât am poftă”. Și-a dorit mult să facă design pentru mașini și a proiectat un plan personal mai ceva ca pe un proiect pentru Lamborghini, unul care să îi ofere în fiecare zi satisfacții. Concluzia lui e simplă, iar cuvântul cheie este, probabil, pasiunea: „indiferent ce pasiune ai, poți găsi întotdeauna o modalitate de a ți-o împlini. Nu doar liniile drepte unesc două puncte. Traiectoriile indirecte pot fi chiar mai interesante.”
fotografii de alexandra cătană
//make-up// Dana Lazﾄビ //hair// Alexandra Pﾄフrulescu //modele// Alexandra Iozu Michela [One Models]
Să ne iubim pe Mătăsari text de Laura Iacobescu
Exuberanță. Asta îţi inspiră Iulian Văcărean. Pentru că el trăiește și e bucuros. Și împarte și celorlalţi bucuria aceasta. Ori că face limonadă pentru a renova o aripă a spitalului de copii Marie Curie, ori că înfiinţează Pași către viaţă pentru micuţii care au avut neșansa să fie într-un pat de spital, Iulian trăiește. Și știi ce? Nu doar el simte că trăiește, ci ne-a învăţat și pe noi cum să facem asta. Toate, în mai puţin de o oră. Pe Iulian Văcărean l-am cunoscut exact așa cum mi-l imaginam: calm și cu un suflet cald. Mai bine zis, cu două suflete calde… era însoţit de câinele său, Drum. Creţ și cu niște ochi verzi greu de neluat în seamă, Iulian este, așa cum ne-a dat de înţeles, un investitor la propria sa bancă de bine. Iulian a ales cel mai frumos job din lume… să trăiască pentru binele celorlalţi. Pentru el, fericirea supremă se simte dimineaţa, când stă cu el însuși la un ceai și simte că poate să o ia de la început și să își continue visurile. Una dintre investiţiile lui Iulian la banca de bine se numește „Femei pe Mătăsari”. Da, „acel” Mătăsari. Povestea a început în anul 2009, când Iulian a vrut să implementeze un concept de convieţuire al tinerilor, altul decât cel din căminele facultăţilor. Astfel a luat naștere „Home Mătăsari”, un concept care presupune locuitul împreună (într-una dintre jumătăţile casei) și organizarea anumitor activităţi culturale (în cealaltă jumătate). Întâmplare sau nu, Iulian a găsit o casă pe Mătăsari. Din nou, „acel” Mătăsari. După îndelungi bătălii ideatice cu scepticii bucureșteni, Iulian a reușit să pună la cale, împreună cu Florentina Ciocania (Art Events Management), conceptul „Femei pe Mătăsari”. Festivalul de frumos, artă, handmade și orice alt lucru care emană „joie de vivre” durează 3 zile și închide, pe timp de zi și de noapte, o stradă al cărei renume este că se deschide ca o fată mare oricărui barbat înfometat de amor mincinos. Deși are o asemenea reputaţie, visul lui Iulian este să transforme această stradă într-una a nejudecăţii și a acceptării. Acest „joie de vivre burlesque” e un festival care a scos pe Mătăsari anul trecut, la prima ediţie, aproximativ 10.000 de persoane, deopotrivă fete și băieţi. Debutul femeilor pe Mătăsari s-a făcut cu „Regăsire”, prezentarea de modă semnată Wilhelmina Arz, o colecţie care a subliniat faptul că, pe Mătăsari, femeile nu doar fac trotuarul, ci se pot regăsi pe un podium, etalându-și sufletul. „Femei pe Mătăsari” este pus cap la cap și suflet la suflet de o echipă de voluntari care fac parte din comunitatea străzii Mătăsari. De fapt, asta este și ideea: să implice comunitatea care, din păcate, are anumite probleme de percepţie. „Numiţi-l și voi Festivalu’ Mătăsari.” este răspunsul pe care l-a auzit Iulian de la autorităţi atunci când a mers să înregistreze numele „Femei pe Mătăsari”. În cele din urmă, Festivalu’ a devenit al Femeilor. La întrebarea cine suportă costurile festivalului, care anul trecut s-au ridicat la 30.000 de euro, Iulian ne răspunde senin că „într-o societate în care binele de-abia acum învaţă să crească într-un mod frumos, sunt puţini oamenii care sar în ajutor benevol și nici nu s-ar putea altfel. Artiștii trebuie apreciaţi și financiar, dar eu cred mai mult în conceptul de „bancă a binelui, a favorurilor”. Ne ajutăm social reciproc”. Anul acesta, după cum ne-a povestit Iulian, femeile au defilat pe Mătăsari de cu ziuă, între 24 și 26 iunie, prinse între creaţie și
creativitate. Ele s-au remarcat prin lucruri frumoase, muzică, teatru și curaj (ONG-uri conduse de persoane de sex feminin care au demonstrat că se poate trăi într-o societate normală, care să nu te judece). „Femei pe Mătăsari” a avut de toate, de la oameni frumoși care dansează tango sub privirile curioșilor, până la concertele extraordinare ale The Mono Jacks sau Travka, dar, în special, a avut suflet! Ah, și cel mai important, la „Femei pe Mătăsari” au venit oameni care au fotografiat dragoste, nu sex! Iulian crede într-un bine suprem, crede „în poveștile de viaţă pe care le avem fiecare. Fiecare dintre noi știm cum am putea să ne spunem povestea. E ideea de a trăi pentru a-ţi povesti viaţa, ca atunci când poţi să stai cu prietenii la bere și să povestești ce ai făcut în ziua aceea. Poveștile frumoase, reale pentru tine, sunt cele care schimbă, transformă și fac ca binele să meargă mai departe. Binele se construiește din povești adevărate”. Și așa am făcut și noi. Am început să povestim, să ne amintim și să ne construim propriul nostru bine.
fotografii de Cristian
Niculae & Dan Nichitiu
//Styling// Daniela Mihăilescu
//Hair & Make-up// Ana Marin
//Modele// Andrei [MRA Models] Iustin [MRA Models]
//Čšinute// Tudor Personal Tailor
Pastila fericirii Articol de Laura Firefly
După telefonul prin care mi s-a comunicat tema numărului curent al revistei pe care tocmai o răsfoiești, am fost cuprinsă de euforie și nu mai știam de ce să mă apuc, de unde să încep. Mi-am zis: Joie de vivre! – ce subiect ofertant! S-ar putea scrie romane întregi cu teme motivaţionale, serii de tratate psihologice, filme pe care ai vrea mereu să le revezi, s-ar consuma cantităţi industriale de culoare pentru picturile cu această temă – a, dar stai: s-au și făcut deja. Bineînţeles, să nu uităm de modă, unde îl găsim ca un concept utilizat cu preponderenţă de-a lungul ultimelor decenii. Bănuielile mi-au fost confirmate de cum am început să mă expun la informaţie. Am râs pe cinste la Bucuria de a trăi în regia lui René Clément (mi-am încântat privirea cu Alain Delon pe când era și el tânăr); de curând am citit La joie de vivre de Zola și mi-am reamintit faptul că nu am putea experimenta bucuria de a trăi fără a cunoaște mai întâi nefericirea, durerea, dezamăgirea, gelozia etc. Am urmărit interviuri cu oameni din toate domeniile - de la artiști, designeri, arhitecţi, actori, muzicieni, scriitori, până la editori, fotografi, modele și am descoperit o altă latură a vieţii prin prisma întrebării: „Ce înseamnă pentru fiecare bucuria de a trăi?” - de fapt, ce anume îi face să sară din pat dimineaţa entuziasmaţi de ideea că o nouă zi e pe punctul de a începe? Până la urmă, care este definiţia care îi caracterizează și i-a condus spre împlinire? După ce ore întregi am căzut victimă filmuleţelor de pe YouTube și Vimeo, articolelor și interviurilor, am descoperit încet, încet că fiecare persoană vizată, care aborda tema noastră în modul propriu și personal, lega joie de vivre de timp. Acest element, a patra dimensiune a Universului, părea să fie pe buzele tuturor. Cu siguranţă, timpul este cel mai de preţ element pe care-l poţi avea. Era vitezei, timpul nu mai are răbdare – pe scurt, epoca noastră. Cu siguranţă simţim altfel trecerea timpului faţă de cum era altădată, în mare parte din cauza stilului de viaţă alert, a joburilor care ne impun să fim multitasking, a internetului, a comunicării rapide și mai ușoare. Deși mijloacele de comunicare au făcut
progrese uriașe (în sensul că te poţi auzi și vedea în timp real, poţi vorbi oricând, oriunde și cu oricine), cabinetele psihologice sunt asaltate de persoane care se simt singure și deprimate, părinţii își petrec tot mai puţin timp cu copiii lor, ne preocupăm tot mai puţin de propriile persoane și parcă ne îndepărtăm constant de ceea ce contează, natura. Ne ne mai bucurăm la fel de mult de mișcare și de timp de calitate alături de cei dragi, ajungem să avem o relaţie specială și strânsă cu gadgeturile noastre, în special calculatorul – dacă se strică sau dă vreo eroare simţi că înnebunești și că ai fost izolat de lume pe nedrept. Recunoaște: nu ai pocnit niciodată ceva când ţi s-a stricat computerul? Bucuria de a trăi, descrisă în termeni generali, ca un mozaic alcătuit din răspunsurile unor oameni extraordinari, s-ar concretiza, dincolo de cuvinte, prin lucrurile pe care banii nu le pot cumpăra: timpul de calitate petrecut cu apropiaţii, călătoriile care te îmbogăţesc cultural, puterea de a învăţa lucruri noi și de a le pune în aplicare, iubirea și răbdarea, amabilitatea și dărnicia faţă de cei din jur, bucuria de a contempla și de a te bucura de natură în toată splendoarea ei, simpla acţiune de a privi o floare – contemplarea frumuseţii ei, savurarea miresmei și realizarea esenţei simple a lucrurilor care ne înconjoară. La acestea se adaugă iubirea, forţa supremă a tuturor lucrurilor, așa cum Sf. Francisc de Assisi îndemna: „Iubește și fă ce vrei!” Cercetătorii ne asigură că lucrurile mai sus menţionate sunt adevărate: creierul nostru produce și elimină un spectru larg de substanţe care ne fac fericiţi și entuziaști sau, dimpotrivă, agitaţi și nervoși, iar dopamina este una dintre cele mai puternice substanţe pe care creierul le produce, responsabilă de atracţia faţă de oamenii din jurul nostru, de entuziasmul și bucuria de a trăi, o substanţă care, odată eliminată, are efecte similare consumului de heroină. Dacă aș vorbi despre mine, aș mai adăuga pe listă și arta – deosebita plăcere de a-i studia istoria, de a contempla frumuseţea ei într-un
„quelle joie de vivre”, 1961 muzeu sau, mai la îndemână, pe internet, relaxarea și liniștea de care am parte când o creez sau entuziasmul pe care îl cunosc când o port prin cea mai simplă modalitate cu putinţă: prin modă, prin felul în care ne îmbrăcăm sau prin alegerile vestimentare pe care le facem în anumite momente ale vieţii sau la evenimentele importante. Ar fi multe de discutat referitor la acest subiect, dar eu cred că moda este o artă și nu numai atât: reprezintă o modalitate, pe care toţi o avem la îndemână, de a ne exprima propriile valori estetice, nu numai personale, ci și raportate la oamenii care ne înconjoară. Arta de a te îmbrăca se poate realiza la mai multe niveluri: poţi purta anumite piese statement raportate la oamenii din proximitatea ta spaţială și contextuală, sau poţi să fii tu însuţi o operă de artă – aici mă gândesc direct la Iris Apfel, Dita von Teese, Lady Gaga, Anna dello Russo ș.a. Plimbându-mă virtual prin Muzeul de Artă Google am găsit nenumărate picturi cu tema bucuriei de a trăi, însă cel mai interesant tablou îi aparţine lui Henri Matisse. După el, Pablo Picasso realizează o parodie care nu se lasă mai prejos în materie de contraste și forme, în manieră cubistă, evident. Lista pictorilor care au abordat această temă continuă cu Eduard von Grützner, remarcat prin stilul specific de a aborda teme ironice, anecdotice și umoristice, sau cu Robert Delaunay, cubistul, iniţiatorul orfismului în pictură. Am tot auzit, în ultima vreme, din partea unor designeri sau fashion icons, expresia don’t take fashion too serious, și automat m-am întrebat la ce se refereau acele persoane. Nicidecum expresia nu dă de înţeles faptul că industria modei este un lucru neserios, care poate fi luat în derâdere; nu am să încep pledoaria despre faptul că moda este o adevărată industrie, iar toate tipurile de implicaţii pe care ea le presupune – de la cele mai mici, până la cele mai înalte – împreună cu sumele care se învârt în jurul acestui imperiu,
nu pot fi nici măcar aproximate. Cred că a nu lua moda prea în serios presupune intervenţia jocului – un joc îndrăzneţ, o inserţie a personalităţii libere, fără constrângeri în compunerea ansamblurilor vestimentare, un joie de vivre – un optimism și un nonconformism conformist: să găsești acea linie fină dintre săritul calului și regulile stricte pe care societatea le impune în materie de vestimentaţie. Când mă gândesc la joie de vivre și o transpun în fashion, gândul îmi zboară imediat la acei designeri care emană mereu o energie pozitivă prin ceea ce fac, prin îndrăzneala pieselor create, prin culori sau printuri nonconformiste. Vivienne Westwood se află în fruntea clasamentului meu, datorită ansamblurilor vestimentare joviale, a apariţiilor șocante, a prezentărilor cu modele care nu mai sunt umerașe umblătoare, ci fiinţe pline de viaţă, a alegerilor și asocierilor cromatice care parcă emană veselie prin toate cusăturile. Alte creaţii vestimentare pe care ai vrea să le porţi în zile ploioase și mohorâte, în zile în care totul e fad și lipsit de highlight-uri, cu efect instant de energizant, aparţin designerului american Betsey Johnson, liniei Cheap & Chic a casei de modă Moschino sau liniei Marc by Marc Jacobs. Criza financiară din ultimii ani ne-a influenţat fără să vrem. Omniprezentă, ideea că ne e rău și ne va fi tot mai rău ne-a diminuat optimisul si entuziasmul în faţa vieţii. Rând pe rând, am contribuit toţi, poate fără să vrem, la perpetuarea acestei idei, când trebuia să facem exact opusul. În încercarea de a scrie acest articol mi-am dat seama în ce îmi investesc cu adevărat timpul – drept urmare, am stat o săptămână fără reţele de socializare și am redescoperit viaţa de dincolo de monitor. Hai să ne oprim și să ne bucurăm de faptul că e vară. Uită-te în jur, zâmbește cuiva, dăruiește măcar o îmbrăţișare, dacă nu ai mai mult. Înclină balanţa spre ceea ce îţi place, nu spre ceea ce trebuie să faci, dar, mai ales, don`t take life too seriously!
Colaborează cu
Căutăm oameni cu imaginație și talent care pot contribui cu fotografii, texte, ilustrații, grafică și artă.
Trimite propunerile impreună cu o scurtă introducere a temei abordate pe
land@cockaigne.ro
oapte Fotografii de Roxana Enache Poezie & Concept de Daniela Mihăilescu
Ce faci atunci când limba ți-e legată cu lacate neîncuiate fără de toarte și stricate? „Aștepți... și taci...” Ce-ar fi dacă-am vedea depărtarea ca fiindu-ne aproape? „Orbi n-am mai fi.„ Și dacă-am ști? „Atunci nisipul ar fi noroi, Iar strigătele șoapte.” Ce-ar fi să fie alb? „Eu gri aș fi atunci! Și-aș mai lăsa puțin momentul până s-ar transforma într-un șlep ce cară scrum Nisipul l-aș lăsa să-și sape granulele de monazit, Iar strigătul să urle-n noapte: Eu când? Eu când?” Patru fără un sfert?... și ce faci tu acum?... e cineva acolo? „...nu, nu-i de-ajuns! Nu ce se vede în oglindă, nici dâra rămasă în nisip Și nici ce-ascunzi tu prin buzunare nu-i de ajuns, Ci doar lumina ce rămâne-n drum Lumină neagră și cu fum ...și de-am împrumuta uitării masca ce pare protectoare S-ar ști că griu-i pentru lași Ah, și ce simplu pare! Eu noroi... iar tu șoapta de prin nămeții albi din scrum.”
//Make-up// Ramona Ursan
//Hair// Elena Ioniţă
//Modele// Nanciu Sorina [MRA Models] Florin Sopcu [DVU Models]
//Asistent// Cristian Samoilă
//Pat Fier Forjat// Tabasco Lighting
//Rochii// Lena Criveanu [Molecule F] Lucian Broscăţean [Molecule F] The Place Florentina Giol [Idellier]
//Cămăși// Lena Criveanu [Molecule F] Sport Couture Daniela Mihăilescu
//Body & Portjartier// Andreea Bădală [The Place] //Frac Tull// Silvia Șerban [Idellier]
//Salopetă// Lena Criveanu [Molecule F]
//Mască// The Place