Cockaigne #1 (Martie 2012)

Cuvânt înainte George Bacovia și Edgar Allan Poe au fost cei care mi-au îndrumat primii pași spre un univers plin de bizarerii, camere întunecate și șușoteli ubicue. Capetele tăiate, sângele ţâșnind și alte manifestări brutal-ludice au venit mai încolo ca să completeze tabloul. Nu mai era nevoie neapărat de ele, taina morții și a bănuielii avea înțelesuri mult mai bogate în imaginea unei uși întredeschise prin care se vede un perete scrijelit, luminat de o flacără licurindă. Sau o altă imagine recurentă ce-mi invada visele: călătorii neîntrerupte cu liftul care, deși ar fi trebuit să străbată doar opt nivele, își continua drumul nu doar în jos, ci și în lateral, în așa fel încât dacă mă retrăgeam câțiva pași în spate, îl puteam vedea gonind haotic printr-un labirint pacmanian.

Fiecare dintre noi este bântuit de fel de fel de imagini, frici și obsesii de care nu scapă uneori nici în epoca adultă, atunci când știe prea bine că zombie se găsesc majoritar în State și parțial în Marea Britanie, iar cauciucul ucigaș n-ar avea curajul să treacă granițele Franței. Dar mintea n-are granițe sau cum zicea John Milton în poemul Paradise Lost: “The mind is its own place and in itself, can make a Heaven of Hell, a Hell of Heaven.”

Pentru că vrem să avem o vară extrem de luminoasă, ne-am hotărât ca în acest număr să ne exorcizăm demonii, vizual și textual. Veți cunoaște o mulțime de

povești terifiante ale căror culise sunt pline de mister.

Povestea de dragoste dintre cele două fete din camera de hotel o vom prezenta cu altă ocazie, probabil într-un număr dedicat erotismului.

Fetele despuiate tocmai întoarse din negura pădurilor ne-au relatat în amănunt un masacru animalier fantastic. De reținut, acelea sunt capetele împăiate ale unor viețuitoare reale. Suntem apți de pedeapsa capitală. Fata pierdută printre dărăpănături a lăsat în urmă un caiet cu povestiri după ce a comis o faptă reprobabilă. Amantul și-a dat sufletul, dar fantoma lui a ținut cu tot dinadinsul să-și facă dreptate. Iar cei trei călători misterioși camuflați în negru se aflau doar în trecere prin această lume dar, dintr-o eroare de calcul astrologic, au rămas captivi într-un univers pe care încă încearcă să-l înțeleagă.

Acestea sunt doar câteva momente din repertoriul terorii care ne-a bântuit zilele și ne-a luminat nopțile.

Alături de ele veți găsi și multe articole interesante, de neratat un scurt inventar al horror-ului în cultura română şi corespondenţa nemuritorilor Danielle Steel şi Stephen King, hulită de fanii acestora.

Vizionare plăcută!

Ioan Dăescu

NR. 1 | MARTIE 2012 land@cockaigne.ro www.cockaigne.ro Editori Ioan Dăescu | Cristian Niculae | Dan Nichitiu Echipa Adrian Rusu | Alexandra Panaitescu | Dana Lazăr Daniela Mihăilescu | Andrei Nica | Laura Iacobescu Art Director Adrian Cozma Colaboratori Roxana Ciorîia, Cristian Gabrea, Alina Marin, Raluca Luca, Alexandra Pătrulescu, Mihai Ghiduc, Luiza Udrea, Alexandra Sandu, Julien Britnic, Bogdan Petcu, Magda Cristina Ursache, Vali Bărbulescu, Anca Ţenea, Vlad Petri, Vlad Bâscă, Fi&La, Alexandra Cătană, Daniela Habara, Dragoș Ometiță Coperta Cristian Niculae, Dan Nichitiu, Adrian Cozma © Atât textele cât şi imaginile aparţin revistei şi colaboratorilor.

Articol Horrografie - fotografie de Jan Saudek, prin amabilitatea Saudek.com, Ltd. Articol Fascinaţia pentru teroare - fotografie de Martin Klimas Articol Despre iubirea de mama - Fotografie de pe www.vinyan.co.uk Toate drepturile sunt rezervate.

în acest număr De ce n-avem horror în cultura română?

Horrografie Text de Anca Țenea

Text de Mihai Ghiduc

Fascinaţia pentru teroare

Nisipuri mişcătoare Fotografii de Vlad Petri

Text de Psihoterapeut Drd. Luiza Udrea

In dreams

Heston’s way Fotografii de Vlad Bâscă

Fotografii de Alexandra Sandu

Shoes in the jar Text de Alina Marin

Dincolo de pălării Text de Adrian Rusu

Dragostea ucide în serie

Motor! Acţiune! Machiaj!

Ventriloquism

Lady Bug

Demoni şi orătănii la japonezi

The Real Killers

Întunericul după Chioreanu

Cutia cu bizarerii

Uccidimi mia cara

Noir Desirs

Festin îndulcit de Bucureşti

La o cafea cu Ioana Mănoiu

We came from the woods

Advertising de gradul III

Despre iubirea de mamă

Bad boy by default

Text de Julien Britnic

Pictorial de Cristin Gabrea

Text de Magda Cristina Ursache

Text de Adrian Rusu

Fotografii de Cristian Niculae și Dan Nichitiu

Text de Laura Iacobescu

Fotografii de Vali Bărbulescu

Text de Ioan Dăescu

The Silent Omens

Fotografii de Cristian Niculae și Dan Nichitiu

Text de Dana Lazăr

Fotografii de Cristian Niculae și Dan Nichitiu

Text de Mihai Tița

Text de Fi&La

Fotografii de Alexandra Cătană

Text de Adrian Rusu

Text de Andrei Nica

Text de Roxana Ciorîia

ucidimi mia

cara vizualizează pe Vimeo

regia Cristian Niculae și Dan Nichitiu make-up Raluca Luca hair stiling Alexandra Pătrulescu fashion editor Daniela Mihăilescu locatie Residence Domenii Plaza

De ce n-avem în cultura fără a nega faptul că, deseori, însăși cultura română e horror Text de Mihai Ghiduc Imagine din filmul București 13

Suntem țara de origine a vampirilor și n-avem o cultură a horror-ului? „WTF, man?“, ar zice scenariștii de la Hollywood dacă s-ar apuca să sape prin zonă după subiecte (din fericire sunt prea ocupați acum să distrugă prin reciclare și reinterpretare poveștile fraților Grimm). La un sondaj de opinie ad-hoc făcut printre prieteni, nimeni n-a putut să vină, din prima, cu un produs celebru al literaturii sau filmului horror de la noi.

Și surse de inspirație am fi avut, nu glumă. Literatura populară e plină de horror, fiindcă era nevoie de entertainment chiar și pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Avem strigoi și moroi, un fel de combinație între zombie și vampiri, neplăcut impresionați de ceapă, usturoi sau tămâie și amatori de plimbări în aer liber de Sf. Andrei.

O avem pe Baba Cloanța și pe Muma Pădurii, aka Cruella de Vil fără fashion sense. Avem balauri, adică dragoni, și căpcăuni, un soi de orci. Avem iele, un soi de sirene de pădure, despre care nu m-am lămurit dacă

m horror română sunt rele sau bune. Avem pricolici și vârcolaci, asociați în general cu lupii. Avem stafii, scorpii, zmei, uriași, zburători... Unde naiba au dispărut cu toții?

Ca să nu mai vorbim de istorie. Îl avem pe Țepeș, avem povestea sfârșitului nu foarte plăcut a lui Ioan Vodă cel Cumplit, avem ceva experiență și din Ardeal, cu Doja, Horea, Cloșca și Crișan, plus o serie întreagă de voievozi decapitați. Un prieten mi-a sugerat chiar bogata iconografie bisericească, mai ales colțurile care se ocupă cu Iadul și Apocalipsa, în frunte cu Voronețul.

Cumva, lipsa horror-ului din literatura și filmul românesc are două cauze majore: originile franceze ale culturii române, care au venit cu snobismul caracteristic fraților noștri latini și care a împins zona fantasticului spre o nișă nu neapărat frecventabilă pentru „cultura înaltă“, și perioada comunistă, în care realismul socialist domina paginile ziarelor și creierele cenzorilor. Vorbesc mai sus de fantastic, fiindcă mi-a fost destul de greu să separ horror-ul de acesta – poate doar faptul că, atunci când e vorba de fantastic, există tot timpul incertitudini.

WTF, Caragiale?

Dacă e să excludem culegătorii de folclor, părinte al horror-ului românesc devine, aproape amuzant, Caragiale, cu O făclie de Paște sau La hanul lui Mânjoală. Cam în aceeași perioadă se apuca și Gala Galaction de literatură cu Moara lui Călifar – urmată însă de o pauză de 14 ani dedicată preoției care ne-a lăsat fără material didactic. Tot în zona horror ar putea să mai intre Lostrița lui Vasile Voiculescu sau, de la Mircea Eliade, Domnișoara Christina, cel din urmă

?

fiind autorul român care a cochetat cel mai des cu fantasticul.

Cum genul acesta e asociat mai mereu cu sciencefiction-ul, ai putea crede că în zona aia, destul de dezvoltată la noi, ai putea găsi ceva mai multă literatură horror. Însă Michael Hăulică, în nr. 54 din Dilemateca, identifică cu greu câteva scrieri destul de obscure care ating zona. Avem ceva horror la Liviu Radu în romanul O după-amiază cu bere și zâne și în o serie de povestiri, Oliviu Crâznic a încercat și el genul, la fel și Liviu Surugiu, majoritatea publicând în defuncta revistă Jurnalul SF. Cadavre de lux, un miniroman al lui Ovidiu Bufnilă, pare a căpăta titlul de cea mai horror scriere autohtonă.

Noroc cu englezii!

Bine, totuși horror-ul e o chestie vizuală. Filmul i se potrivește mai bine. Și, așa cum ne-a învățat Peter Jackson, un horror bun e calea spre cele mai scumpe producții de la Hollywood. Uităm însă că regizorii români sunt de două feluri: comuniști de tipul lui Sergiu Nicolaescu și realiști din categoria Cristian Mungiu și Corneliu Porumboiu.

Cumva, printre toți ăștia, Șerban Marinescu a reușit să debuteze, în 1984(!), cu o adaptare cinematografică a Morii lui Călifar în care joacă Elena Albu, Remus Mărgineanu și Dan Condurache, iar în 1992, Viorel Sergovici producea Domnișoara Christina, cu Mariana Buruiană și Adrian Pintea. Însă prima persoană care s-a gândit să fructifice bogata literatură populară românească în film a

fost o englezoaică. Cum tot din capătul celălalt al continentului l-am primit pe Dracula, de la un irlandez, încep să văd un pattern aici. Faye Jackson a făcut în 2009 Strigoi, a cărui singur păcat mi se pare faptul că i-a pus pe sărmanii actori români să vorbească engleza, lucru care pare destul de chinuitor pentru câțiva dintre ei. Filmul i-a adus două premii, la Toronto After Dark Film Festival și Neuchâtel International Fantasy Film Festival, dar n-a ajuns și în cinematografele de la noi.

Un horror pur românesc e scurtmetrajul București, 13 al lui Cosmin Gurău, disponibil pe YouTube sub denumirea Documentar șocant despre dispariția a doi studenți și produs de Universitatea Media. Inspirat evident de Blair Witch Project, filmul spune povestea a doi studenți de la Politehnică cărora le vine ideea de a vizita părăsita Mănăstire Chiajna și, pare-se, dispar undeva prin 1995, lăsând în urmă o casetă video.

Tot pe YouTube se găsește și trailer-ul filmului Legendă fatală, o chestie idioată care pare să fie făcută pe undeva prin Moldova, care ar fi avut premiera la Casa Studenților din Iași și, care, cică, o să aibă și o a doua parte. Prezentat drept „primul film horror românesc“, merită investigat, ar putea fi din categoria „too bad is good“. Tot o producție independentă, care încă n-a ieșit și al cărui trailer (neflatant) l-am găsit cu ceva pile, e Sânge Tânăr, Munți Și Brazi (am păstrat ortografia de pe IMDb) a lui Valentin Andrei, în care s-a rătăcit, nu e prea clar cum, Maia Morgenstern.

Maia apare, alături de fiul ei, Tudor Istodor, și pe lista actorilor care filmează pentru Miss Christina (exact, tot Eliade), cel mai nou film al lui Alexandru Maftei, cel care a scos și inegalul Bună, ce faci? Dacă Maia n-o joacă pe Christina, ar putea avea o șansă.

Sfârșitul anului a mai adus două producții horror autohtone, ambele la categoria scurtmetraj: Mătăsari, care, în ciuda titlului, nu e deloc porn, și Merry Zombie Christmas, în care Tudor Chirilă e invitat la masa de Ajun pe post de fel principal.

Fascinatia , pentru teroare Text de Psihoterapeut Drd. Luiza Udrea Fotografie de Martin Klimas

Deși conștient este neplăcut, dezgustător, anxiogen, revoltător, ceva din tine vrea mai mult. Și deși te ascunzi sub pătură, nu te poți abține să nu mai privești pe furiș încă o scenă înfricoșătoare. Și deși știi că îți bate inima necontrolat, suspansul, moartea, rănile și țipetele, teroarea te intrigă. Și deși te simți rău și îți este frică, îți place senzația, o cauți, o dorești, te expui pentru a simți încă o dată fiorul.

Frica și violența nu sunt considerate în general a fi plăcute.

Oamenii sunt considerați hedoniști, adică în căutarea plăcerii și evitând suferința/durerea. Cu toate astea, mulți oameni privesc imagini care arată violență, mutilare, criminali, suspans, pierderea controlului, extreme sângeroase, panică, lacrimi, țipete. Astfel, universul horror reprezintă un paradox întrucât unii oamenii par să se bucure privind imagini care le provoacă reacții negative. Primul impuls la stimuli de tip horror este frica. Frica, atunci când e provocată în lumea reală, în general, duce la evitarea acelor situații. Faptul că oamenii caută activ filme de groază prin care să se expună fricii prezintă o contradicție. Întrebarea firească este de ce ar cheltui oamenii resurse pentru a se expune la stimuli care îi fac să se simtă groaznic?

Oameni diferiți reacționează la teroare în moduri diferite, și în măsura în care ei se expun de bună voie la astfel de teroare, o fac din diferite motive. O teorie unică nu poate explica modul în care toți oamenii reacționează la „horror”, însă cu siguranță preocuparea pentru a descoperi ce îl face pe individ să își dorească să fie înspăimântat a stăruit în mințile multora.

O teorie interesantă poate fi găsită în lucrările lui Sigmund Freud despre Instinctul Morții - Thanatos. Acționând pe baza acestui instinct al morții, oamenii pot folosi filmele de groază pentru a satisface pulsiunile destructive din inconștient în condiții de siguranță, fără a fi nevoie să își riște literalmente viața. Pornind de la teoria lui Freud, prin vizionarea filmelor

horror, putem ajunge cât de aproape posibil în confruntarea cu moartea, cu distrugerea, cu violența, cu macabrul, fără a fi nevoie să le experimentăm fizic.

Fascinația pentru horror are rădăcini străvechi, ca și teoria arhetipurilor a lui Carl Jung bazată pe trecutul primar, arhaic. Jung credea că toți oamenii au moștenit un set de imagini primordiale care sunt conținute în inconștientul colectiv. Pentru cea mai mare parte a timpului, aceste imagini arhaice rămân îngropate în inconștient; cu toate acestea, în momente semnificative din viața cuiva, ele pot fi conștientizate, și de asemenea pot fi regăsite în religie, filozofie, artă, literatură, cinema. Jung a remarcat faptul că arhetipul cel mai puternic și, probabil, cel mai periculos este Umbra. Prin definiție, Umbra conține toate aspectele inacceptabile ale umanității, impulsurile bestiale, și dorințele reprimate. Astfel, în concepția lui Jung, natura umană este de fapt alcătuită din două euri: o personalitate exterioară, de zi cu zi și o umbră întunecată pe care oamenii încearcă să o țină sub control și să o ascundă de alții cât mai mult posibil.

Carol Pearson numea „Umbra” lui Jung ca Distrugătorul omenirii. Pearson spunea: „Chiar și cel mai sănătos individ va face sau spune lucruri care rănesc alte persoane... În cele din urmă, Distrugătorul ne transformă în personaje negative atunci când refuzăm să recunoaștem și să ne asumăm responsabilitatea pentru prejudiciul făcut“. Dată fiind această descriere a Distrugătorului arhetipal, pare firesc ca omenirea să fie atrasă de macabru. Fiecare aspect al morții pe care psihicul încearcă sa îl țină ascuns de sinele conștient este reprezentat pe ecran. Și chiar dacă cele mai multe dintre actele cinematice de distrugere sunt mai degrabă forme extreme și exagerate ale realității de zi cu zi, oamenii simt o atracție irezistibilă de a le examina, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru a le reaminti că în ei există acestă natură a morții și a violenței. Atunci când cineva îndrăznește să înfățișeze acea imagine care corespunde laturii noastre distrugătoare pe care încercăm permanent să o ascundem, nu ne putem împiedica să intrăm în contact exact cu acele aspecte pe care le negăm la natura noastră.

Ne confruntăm cu teroarea încă de dinainte de existența noastră, prin conectarea la conștiința colectivă arhaică, primară, și ne întâlnim cu frica chiar de la începutul vieții noastre. Stanislaf Grof, fondator al psihologiei transpersonale, considera nașterea cea mai gravă traumă din viața unui om. Frica aceea este viscerală, este dincolo de puterea de a te salva, de a evita

pericolul. Poate continuăm să ne confruntăm, prin imagini care trimit la durere, cu teama și suferința, într-un fel controlat de data aceasta, știind că e fictiv și că nu ne poate răni cu adevărat.

Ne conectăm la distrugere ca la un element natural, firesc în cercul vieții și al morții. Suntem fascinați de experimentarea deteriorării, uciderii, durerii, degradării pentru că în fapt suntem înconjurați de moarte. Ciclul natural ne arată că fără moarte nu există renaștere. Stimulii de tip horror pot stârni în oameni admirația față de transformare, de schimbare prin „rău”. Catalizează un contact intens (deși virtual) cu dispariția, cu teroarea pe care umanul o atribuie morții. Experimentăm mental ceea ce practic, fizic nu putem, pentru că este inacceptabil social, moral, etic, nu avem cum, nu avem voie...

Psihologic, atracția pentru horror, poate fi o reacție la rutina zilnică. Monotonia, instalarea ritualurilor repetitive, același tipar și același ritm de viață definesc un stil în care majoritatea persoanelor ajung să se regăsească. Una din modalitățile de a ieși din acest cerc este acela al contactului cu ceva nou, cu provocarea.

Emoțiile puternice sunt calea supremă de stimulare a creierului și corpului. Unul dintre motivele pentru care oamenii caută să se confrunte cu groază este dorința de a simți – a se simți vii! E ca un fel de reconectare la sine, la diversitate, la altceva, manifestată prin nevoia de a îți simți sângele prin vene, mușchii încordați, inima bătând alert. Cu alte cuvinte exact efectele adrenalinei.

Genul horror este încă unul foarte controversat.

Provoacă umanul să se confrunte cu reacțiile viscerale, stimulează o diversitate de procese mentale și emoționale, și ridică adesea probleme morale.

Criticii genului dezaprobă frecvent apetența celor care savurează conținuturile horror, considerându-le dezgustătoare, revoltătoare și inumane, pasând chiar o doză de culpabilitate de tipul: „E ceva anormal să privești sânge și criminali și să îți placă!”. După cum am văzut însă, foarte multe teorii susțin că este departe de a fi anormală această atracție pentru teroare, ba chiar susțin că moartea și distrugerea se află în natura noastră latentă. Conform acestor opinii psihologice, cu toții avem un Distrugător ascuns în noi, un Criminal ancestral, suntem tentați de pericol și de noutate ca aspecte evolutive. Tocmai pentru că este un gen disputat, apetența oamenilor pentru „horror” se menține ridicat și va exista mereu această curiozitate și dorință de a înțelege paradoxul întunecat al fascinației pentru teroare.

In dreams Fotografii de Alexandra Sandu

Model: Florentina Nﾄピtase

Text de Alina Marin

Dansează, desenează, pictează, creează, compune poezii, iubește într-o lume frumoasă în care nu se plictisește niciodată, aceasta este povestea în care trăiește Ana Maria Radu, un tărâm ideal, de basm.

Cuvântul “bocăncei” legat de numele Ana Maria Radu, îmi trecuse în zbor pe la urechi. Primul impuls a fost

să tastez numele în căsuța de căutare a Google, însă nu a fost cu noroc, minunatele încălțări despre care auzisem atâtea laude rămânând învăluite în mister, până la schimbul de emailuri salvator.

Ne-am cunoscut ulterior la ședința foto, unde ne-a cucerit pe toți cu zâmbetul ei cald și buna dispoziție.

Pentru ea, ziua pare să nu se limiteze la 24h. După spectacolele de circ zilnice, după antrenamentele de gimnastică ritmică și dans susținute la clubul sportiv pe care-l conduce, îi rămâne timp și să se joace.

Ana Maria Radu creează “încălțăminte pentru tine”, cum îi place să spună, nu face serii, fiecare pereche ce-i iese din mâini fiind personalizată după indicațiile

Sho in the jar clientului. Până acum n-a refuzat pe nimeni pentru că a știut să îmbine cerințele purtătorilor cu sugestiile ei, și a muncit până când toată lumea a fost mulțumită de rezultat. Are grijă de fiecare dată să-și pună amprenta

oes

pe fiecare piesă, adăugând un element inedit chiar și celei mai clasice cereri de pantofi.

Prima pereche și-a confecționat-o în urmă cu 4 ani când, dorindu-și foarte mult (acum deja clasice) cizme de vară foarte colorate, cu flori și franjuri, ce nu se găseau pe piața din România, s-a apucat să și-o realizeze singură, având ulterior tot mai multe cereri de la prietene.

Bocancii sunt preferații artistei, de asemenea are o slăbiciune și pentru cizmele cu talpă joasă, pentru că sunt mai comode și se pot adapta mai ușor ținutelor de zi sau de seară, însă nu lasă deoparte nici pantofii și sandalele cu toc. Chiar și pentru bărbații ce-și doresc o pereche de încălțăminte mai specială ușa atelierului Anei este deschisă.

De-a lungul timpului au existat și cerințele speciale.

Printre acestea se numără sandalele de dans, a căror talpă se confecționează întotdeauna din piele întoarsă foarte fină, realizarea întregii recuzite în materie de încălțăminte a unei piese de teatru, dar și bocanci cu floricele colorate și pantofi mai puțin convenționali pentru mirese nonconformiste. Cea mai ieșită din comun cerere a fost o pereche de cizme roz foarte lungi, asortată cu o curea în aceeași culoare ce se prindea de cizme cu capse în stil portjartier.

Ana, fata cu bocancii, nu poate vedea lumea doar în alb, negru și gri, de aceea pune mare accent pe culoare. În fiecare clipă aduce bucurie celor din jur fie că este vorba de momentele de la circ, de pasiunea pe care o transmite copiilor cu care lucrează la clubul sportiv sau de zâmbetele și satisfacția pe care o citește pe chipurile celor pe care îi încalță.

De puțin timp creațiile Anei Maria Radu au și o pagină de Facebook dedicată – Jar Shoes.

Dragostea ucide în serie fragmente din corespondența lui Danielle Steel cu Stephen King Text de Julien Britnic Ilustrație de Bogdan Petcu

Dragă Stephen, Oamenii spun că nu avem multe în comun, știu asta.

Deși unii dintre ei spun că, decât să mă citească, mai bine ar ucide pe cineva, ceea ce e chiar teritoriul tău, totuși (și uite, cred că ți-am dat și o idee de roman, hehe). De ce uită oare că Romeo și Julieta nu înseamnă doar mirosul de trandafiri și dragoste crudă din scena balconului ci și ditamai hăcuirea lui Polonius? Ah, uite că încep să mă cam plictisesc de happy end-urile mele, sunt sigură că fetele oneste din cărțile mele care se căsătoresc în final cu miliardari cumsecade vor învăța pe parcurs cocktailurile cu otrăvuri ale Lucretiei Borgia. Un absint cu verde de Paris pentru Ricky de la soțișoara lui dragă, mmm?

D. Dragă Danielle, Poate ai dreptate, oamenii nu văd prea bine licărirea de umanitate din, recunosc, ochii insuportabili de privit mai ales dacă ești victimă, ai criminalilor în serie. Dar, uite, aici e capitolul pe care l-am neglijat până acum: după ce spintecă niște turiști nevinovați dintr-un motel oricum sinistru sau ard din temelii un azil de bătrâni în stare terminală, așa –numitele bestii se vor așeza și ele la casa lor, se vor îndrăgosti până la urmă de o psihopată cu pasiuni comune (sau sociopată? n-am înțeles niciodată diferența), își vor lua o slujbă normală pentru a-și întreține copiii și vor ucide macabru, eventual, doar în concedii petrecute în sate pitorești dar izolate, nu?

S. Dragă Stephen, M-am apucat să-mi rescriu cărțile. Criticii au dreptate, personajele mele feminine sunt artificial de bune, n-au cum să fie veridice. Cine, în deplinătatea facultăților ei mintale, după ce s-a tăvălit cu un avocat de succes în iarba fragedă de pe moșia lui de la țară, nu ar simți impulsul de a-l strangula fatal cu

o legătură de lucernă și apoi de a scrie cu sângele lui pe gardul de la poartă ”Atenție, câine rău!”? Acum chiar simt că lumea se va recunoaște cu adevărat în ele.

D. Dragă Danielle, M-am gândit și eu mai bine, și într-adevăr, încep să văd lumea altfel. O drujbă pornită poate secționa atent membrele unor victime inocente dar ar putea la fel de bine și să taie arțarul nedorit din fața ferestrei dormitorului unui cuplu abia mutat în suburbie.

Da, și cuțitul ăla lung și bine pilit de bucătarie. Știi ce felii subțiri de pâine poți obține cu el?

S. Dragă Stephen, Spune-mi ce crezi de pasajul ăsta: ”Mary, îmbujorată de privirea tot mai insistentă a, de altfel, distinsului judecător Maxwell, recent divorțat, simți că zborul fluturilor din stomac scria în traiectoria lui că e momentul să ia o pauză din servitul pate-urilor cu ciuperci. Urmărindu-l atent pe Maxwell care intrase la toaletă să se ușureze, veni peste el și înțepându-l cu o doză mortală de ser, îi scoase delicat ochii verzui ai judecătorului și îi aruncă-pleosc- ca două măsline pe fundul paharului de cocktail.”?

D. Dragă Danielle, Da, adorabil pasajul. Ce părere ai de fraza pe care abia am terminat-o? ”După ce a sfârșit de dezmembrat orfanii cu meticulozitate în timp ce Sophie ținea de șase în fața clădirii, Curtis aranja bucățile ca pe niște fonturi ciudate. Împreună, ele aveau să formeze mesajul care avea să-i dea cei mai plăcuți fiori fetei care îl aștepta afară, a doua zi cândva fi publicat pe prima pagină a tuturor ziarelor: ”I <3 you, Sophie!”

V e n t r i l oq u i s m Fotografii de Cristian Gabrea

Model: Alex Moise Make-up: Dana Lazﾄビ Styling: dappergents.ro

Demoni și orătănii la japonezi Text și fotografie de Magda Cristina Ursache

Nutresc de multă vreme o sinceră admirație pentru spiritualitatea sufletului japonez. La început doar exotică și interesantă, pe măsură ce am început să o descopăr și să o studiez, mi-am dat seama că în spatele acestei spiritualități și a spiritului japonez îndreptat spre contemplarea frumosului și a efemerului stă o îndelungată istorie de credințe și ritualuri. Încă de la începuturi, japonezii au dezvoltat un simț puternic față de mediul înconjurător. Au încercat să se integreze în natură, să conviețuiască în comuniune cu ea, ba chiar să o imite. Acest lucru le-a trezit un interes față de partea spirituală a vieții. Vii erau nu numai oamenii, ci și animalele, plantele, forțele naturii. Iar tot ce e viu, trăiește la intensitate maximă. Iubește, urăște, suferă, se bucură. Așa au interpretat japonezii manifestările din natură. Iar de aici și până la a crede că o vulpe sau un munte sau vântul sunt spirite în sine a mai fost doar un pas. Toate acestea au ajuns apoi, în religia shinto, zeități aparte, care, în mod interesant, nu sunt doar numai bune sau doar numai rele. Oricare zeitate, ca oricare om, deși predispus spre una dintre cele două dispoziții, nu este complet lipsită de cealaltă.

Astfel, și un demon te poate ajuta, iar dacă ajungi să calci pe nervi o zeitate bună, în majoritatea timpului, s-ar putea să vrea să se răzbune. Și asta pentru că, dacă oamenii au încercat să imite natura, atunci desigur că și în natură, ca în lumea oamenilor, spiritele pot fi când bune, când rele.

M-a interesat acest aspect al diferențierii binelui de rău, care se face mai degrabă în parametrii confucianiști ai corectitudinii și onestității mai degrabă decât în cei creștini, atât de cunoscuți nouă. Și am încercat sămi dau seama cum ar arăta un demon în concepție japoneză.

Cel mai bun termen pe care l-am găsit a fost cel de oni, un spirit care variază de la echivalentul unui căpcăun din folclorul occidental până la un demon din concepția creștină. Sunt o mulțime de feluri de oni, dar poate cel mai groaznic este Amanojaku, despre care se

spune că se hrănește cu frică și devorează oameni și le poartă pielea ca veșmânt.

Dar asta era în vremuri mai vechi. Dacă aș vrea să dezgrop demonii Japoniei moderne, ar trebui să mă îndrept spre legendele urbane.

Există multe legende urbane despre demoni și monștri în Japonia modernă, moștenire a tuturor credințelor vechi de secole. Mulți japonezi cred cu tărie în existența spiritelor și fantomelor. Majoritatea se referă la apariții minore, ale unor mici demoni care îți joacă feste pentru a se distra. Am întâlnit chiar eu una dintre aceste persoane care îmi povestea despre un mic omuleț ce apărea de după perdele pentru a o speria.

Asemenea apariții sunt raportate destul de des printre japonezi. Majoritatea cred că dacă degetul mic al mâinii tale stângi este mai lung decât prima articulație a inelarului dinspre unghie, atunci ai mari șanse să simți toate spiritele care te înconjoară, să le vezi și chiar să vorbești cu ele. Asta nu ar fi o problemă dacă toate spiritele ar fi drăguțe. Dar majoritatea fantomelor din legendele urbane sunt spirite ale unor persoane ucise, însetate după sânge.

Cel mai bine se înțelege cum percep japonezii aceste spirite din filmele de groază, majoritatea inspirate de poveștile urbane. Și nu vorbesc aici despre filmele de groază americane, care, oricum, caută mereu inspirație în Asia.

The Ring și The Grudge sunt două dintre cele mai de succes povești japoneze după care americanii au făcut remake-uri. Și deși le-am văzut și pe acestea, nu pot să mă abțin să nu-mi placă mai mult originalele. Orientul are o spiritualitate mult diferită de Occident. Iar în Japonia, religia este un concept adaptabil, nu ca la noi.

Un japonez poate fi budist, dar sigur o să-și cinstească și strămoșii prin diverse rituri și ritualuri, deci sigur e și shintoist. Iar zeii lor nu sunt atotputernici și incomensurabil de buni și drepți.

În religia shinto, și strămoșii ajung kami, adică zeități, dar orice, de la un copac foarte bătrân sau o stâncă, poate fi sălașul unui kami. Și să nu vă închipuiți că, dacă străbunicu’ a ajuns kami după moarte, te ajută așa, necondiționat. Dacă se enervează mai tare, poate chiar să te bântuie sau să-ți creeze niște încurcături din care cu greu mai ieși. De asta se și fac ritualuri în fiecare an, pentru ca aceste spirite să nu se supere. Și mai este și concepția cum că, dacă un suflet a avut o moarte dureroasă, plină de suferință, de regrete sau de sentimente puternice, nu va pleca din această lume până nu va rezolva ce a lăsat nerezolvat. Acest gen de credințe dăinuie în sufletul japonezului de secole. Încă din vremurile de început ale statului, legendele despre spirite rele și răzbunătoare ce bat încă pământul au fost înregistrate, notate sau transmise pe cale orală.

De exemplu, despre vulpi și bursuci se spunea – și încă se spune – că sunt spirite rele, care induc în eroare, păcălesc și chiar ucid trecători ce calcă drumurile din păduri. Diverse temple s-au ridicat în cinstea unor diferite personaje istorice, precum mari luptători sau conducători care au murit în luptă, chiar de către dușmanii lor, pentru ca aceștia să fie îmbunați și să nu se ridice, și după moarte, împotriva acestora. În Japonia, acest gen de spirite încă sunt văzute ca periculoase. Dar ceea ce a făcut Japonia renumită este fantoma femeii.

De altfel, și în The Ring, și în The Grudge, femeia ucisă cu bestialitate este cea care se transformă în fantomă și care caută să se răzbune. Și sunt cu adevărat înfricoșătoare. Cu pielea albă, părul negru și deja tradiționalii ochi mari, holbați, cu vinișoarele ieșind în evidență, spiritul răzbunător feminin este o imagine puternică în filmele de groază japoneze și, de ceva timp, hollywoodiene. Până și această fantomă se trage tot din credințele populare. Conform unei legende vechi, în zilele cu furtuni de zăpadă, bărbații prinși printre nămeți erau sortiți pieirii. Băieții mai mici, care reușeau să scape, povesteau că bărbații erau atrași de o femeie frumoasă, cu pielea albă, părul negru și foarte frumoasă. După ce îi seducea, îi făcea să o urmărească o perioadă, timp în care aspectul ei

se schimba, devenind înfricoșător, apoi îi ucidea sau, în alte versiuni, îi mânca. Cred sincer că din această Yuki-Onna, cum se numea spiritul acesta al zăpezii, s-au născut și fantomele feminine japoneze din filme.

Deci poveștile din filmele horror japoneze au o bază solidă în cultura populară, fapt care, cred eu, le face mai veridice, le face mai vii. Ăsta e motivul pentru care americanii se uită mereu pe partea cealaltă a Pacificului pentru inspirație.

Întunericul după Chioreanu Text de Adrian Rusu Ilustrații de Costin Chioreanu

Costin Chioreanu este un romantic în esența sa horror.

Romantic pentru că simte, gândește și cel mai important, transpune toate acestea în cel mai autentic mod posibil în artă, graphic design și muzică.

că era foarte ciudat felul in care prefera să le deseneze: accidentate.

Costin a studiat Artele Plastice, are un masterat în Design și ca orice desenator care se respectă, a trecut prin faza numită “Publicitar”. Timp de șase ani “m-am îmbrăcat în costum (la figurat) și am mers la muncă”. A renunțat deoarece simțea că îl strică, îl face superficial, devine un robot. Acela a fost momentul în care s-a apucat serios de comunicare vizuală pe cont propriu, graphic design pentru trupe metal, el fiind și chitarist într-o trupă autohtonă.

Pasiunea pentru mașini s-a transformat ușor-ușor în nebunia pentru muzică. A început să investească bani în scule și instrumente. Astfel, Costin cântă de 15-16 ani la chitară, a făcut parte din componența a două trupe de heavy metal (Mediocracy și Nightpray), iar cu prima a susținut două turnee în Europa. De la iubirea pentru sunete (dar și din volumul mic de muncă pe care îl avea în agenția de publicitate în care lucra pe atunci), Costin, sfătuit de profesorii de la facultate, și-a făcut un site prin 2002-2003 pe care își prezenta serviciile de design grafic pentru trupe.

Apelând la mail-marketing, artistul a început să colaboreze cu trupe mari din străinătate și direct cu agențiile de booking.

Povestea cu desenul a început, după cum spune chiar el, „de când se știe”. Când era copil, mergea prin Piața Romană „la cumpărat de casete audio contrafăcute”, și pentru că nu era mulțumit de coperta lor, achiziționa câteva reviste ungurești și încerca (și chiar îi reușea din câte ne putem da noi seama) să copieze desenele din ele, lipindu-le apoi pe carcase. Una dintre pasiunile lui erau și sunt mașinile, iar astăzi, în timp ce soarbe dintr-o bere rece, ne povestește

Numitorul comun dintre design-ul grafic și muzica pe care o face Costin este dependența pe care o simte artistul față de amândouă. El recunoaște că multă vreme i-a fost dificil să găsească echilibrul între acestea. Diferența acum este că el a început să își asume amprenta personală asupra conceptelor viață-moarte și practic a tot ceea ce îl înconjoară: ”Știam ce voiam să desenez în poezie și cum să sune muzica”. De aceea, Costin a participat la patru expoziții cu lucrările sale: două în țară, iar două în străinătate, cea mai importantă și de impact fiind la New York. Proiectul a fost bine primit tocmai datorită noutății și amprentei personale puternice a artistului: ”În ziua de azi, arta contemporană e bazată pe instalații, pe absența ideilor. Se face artă din chestii care se întâmplă zilnic. Mie nu-mi plac lucrurile astea. Am încercat să aduc magie vieții, nu să zic viața e nașpa, e boring, pun paharul pe un stativ și asta e arta mea. Monotonia mi se

pare ceva îngrozitor.”

Inspirația lui Costin este autentică, reală, așa cum ar trebuie să fie pentru fiecare artist contemporan: “N-am prea teoretizat ce mi trece prin cap (legat de concepte). Sunt foarte multe idei, stări de spirit care se mișcă în aceeași zonă și îmi dau niște idei. Tot ce mă înconjoară, mă influențează (de când eram mic, eram atras de lucruri întunecate). Așa sunt și acum. Oamenii spun: “Mamă, totul e întunecat, ce om negativist. Felul în care sunt lucrările, îmi arată calea, nu esența. Mi-au plăcut suprarealiștii întotdeauna!”

Caracteristică specifică lui Costin este nerăbdarea. Sau mai bine spus, spontaneitatea: “Cred că dacă captezi impulsul pe moment, obții o chestie mai valoroasă.” Tocmai de aceea, următorul lui proiect se bazează pe lucrări cu execuție rapidă.

“La mine horror-ul e foarte complex, acoperă foarte multe feluri de a exprima anumite lucruri neobișnuite. Practic,

horror-ul e cea mai agresivă chestie neobișnuită pentru oameni. E atât de complex, încât nu știu cum să-l rezum.

Nu se rezumă doar la imagini înfricoșătoare, ci la atmosferă și altele. E cea mai puternică ilustrare a chestiilor de care oamenilor le e frică.”

La sfârșitul lunii februarie, Costin Chioreanu a lansat un nou proiect muzical la Asiluum, denumit 13. Pe pagina de soundclound, unde puteţi asculta și release-ul, Costin zice: “13 nu este un nume, 13 nu este o trupă, 13 sunt eu care mă regăsesc în asta. 13 nu mi-au spus oameni care nici măcar nu știau cum arăt când mi-au trecut numele pe o foaie de hârtie, strecurat între alte câteva variante. 13 nu cântă un gen muzical, 13 nu este o categorie, 13 este ceea ce simt.

Consider că omul nu are nevoie de nume sau de categorii, societatea are această nevoie. Suntem haos, și cuvintele nu ne pot defini, oricât de disperat ne-am dori asta.”

Modele: Oana Jidoveanu

Cristina Baboi, Etoiles Models Make-up: Raluca Luca Hair: Alexandra Pﾄフrulescu Styling: Daniela Mihﾄナlescu Pag. 52, The victim Bluza: Parlor, Molecule F Pantalon-harnasament: Silvia Serban, Idellier Manusi: OTTER Colier: Timeea Mare, Idellier Plic: Patricia Vincent, Molecule F Pag. 56, The killer Camasa: Daniela Mihﾄナlescu Capa: Lena Criveanu, Molecule F Pag. 59, The victim Pantalon-harnasament: Silvia Serban, Idellier Sutien: Ludique, Molecule F Pantofi: OTTER Pag. 61, The killer Papion: Steilmann Manusi: OTTER Pantaloni: Lena Criveanu, Molecule F Pantofi: Melissa, Idelier The victim Sutien, bikini: Ludique, Molecule F Colier: Timea Mare, Idellier

Festin îndulcit de Bucuresti , Acum ceva timp am urmărit din întâmplare un film cu o rotunjoară Amy Adams care plănuia un maraton de cooking pe blogul ei, urmând întocmai rețetele binecunoscutei Julia Child, o simpatică soție de diplomat detașat la Paris, cu un real talent în tăiatul cepei și topitul untului à la française.

Text de Laura Iacobescu

Hotărâtă să fac un tiramisu de toată frumusețea, după 2 click-uri am poposit pe un blog de cooking, unde domnișoara care scria era simpatică, fotografiile delicioase, iar rețetele parcă desprinse dintr-un restaurant cu multe stele Michelin. Am stat, am cântărit PROs and CONs, am lăsat la o parte cartea de bucate îngălbenită de pete de ulei și m-am delectat cu binefacerile tehnologiei în ale gătitului: FOOD Blogging (with a twist)!

Iolanda și Georgiana sunt Sisters’ Kitchen, iar așa cum spune și titlul, sunt două surori pasionate de

cooking. La o prima „aruncătură” de privire, am fost plăcut surprinsă de căldura postărilor și a descrierii minuțioase a fiecărui preparat, acesta fiind elementul care le diferențiază pe surori de celelalte food bloguri.

Georgiana, sora mai mare se autointitulează „addicted to baking cakes”, denumire pe care papilele noastre gustative au înțeles-o întru totul. Sora mică, Iolanda, a deprins arta gătitului și a îndrăgostitului în perioada când lucra într-un restaurant din Spania, iubitul ei fiind unul dintre principalii susținători ai pasiunii acesteia.

Când vine vorba de înfruptarea din bucatele pregătite

internațional de breakfast.

Frumoasă, înaltă și cu o energie caldă, Mihaela se jură că nu fură atunci când o întreb cu sprânceana ridicată de obiceiul micului dejun zilnic. De aproximativ 2 ani și jumătate, de când a devenit vegetariană, Mihaela își începe ziua de muncă la o editură din București, la ora 6 cu cel mai de preț tabiet al ei, micul dejun. Cine spunea că inspirația vine din lucrurile simple avea imensă dreptate. Artista culinară se inspiră din simpla bucurie de a lua micul dejun. Preferatul ei constă în „granola cu ciocolată pregătită în casă cu iaurt de capră sau de bivoliță. Și dacă se întâmplă să nu mai existe o astfel de minune în casă (și, din păcate, se mai întâmplă), clătite pufoase cu unt și scorțișoară.” de surori, norocoșii sunt familia și prietenii lor, care le oferă și suport tehnic și practic (oalele mamei, vinul tatei din soiul bun de struguri și talentele artisticofotografice ale prietenilor).

Întreprinzătoare și cu un pas înaintea celorlalți, Mihaela a organizat la sfârșitul anului 2011 târgul de food blogging „Mic Dejun de București Food Fair”, în ideea de a aduce mai aproape bloggerii culinari, arătându-le că acest curent de food blogging poate

Apropo de prieteni și familie, surorile ne povestesc că aceștia sunt principalul lor target. În funcție de preferințele lor sau mai simplu, de ce găsesc prin frigider, Iolanda și Georgiana trebăluiesc prin bucătărie pentru a pregăti cel mai delicios și special fel de mâncare.

Ni se șoptește că din când în când mai apelează și la site-uri de specialitate sau chiar alte blog-uri.

Pe fete le-am întâlnit la un târg local de bucătături culinare și vestimentare și neau mărturisit că principalul plan pentru 2012 este să își dezvolte rețeaua de cunoscuți din aceste domenii. Familiste din fire, Iolanda și Georgiana își doresc ca cititorii lor să „fure” puțin din plăcerea lor de a găti pentru cei dragi, cu pasiune și iubire.

Am cunoscut-o pe Mihaela online și de îndată, am știut că trebuie să ne acordăm și privilegiul de a ne vorbi offline. Mic Dejun de București sau o Mihaela Pascu vegetariană și zen dețin, din punctul meu de vedere, secretul începutului unei zile reușite.

După cercetări mai puțin minuțioase și nostalgii pentru ceaiul bunicii, Mihaela se hotărăște să înceapă blogul prin iulie 2010, inspirată cu succes de un blog

căpăta valențe uriașe prin câteva strategii simple aplicate atât online, cât și offline. Dragi bloggeri cititori, stați aproape deoarece Mihaela mai plănuiește cel puţin un food fair anul acesta, alături de proiecte în alte medii.

Am avut ocazia să încercăm bunătatea de mic-dejun pregătită de gazda noastră, în timpul ședinței foto. Dacă ați putea gusta online, în acest moment ați mai cere încă o porție!

Iubitorii de dulciuri să ridice mouse-ul, vă rog! Vi-o prezint pe Ana-Maria Perețianu, mintea jucăușă din spatele Cupcakery. Ana adoră dulciurile și din câte ne-a povestit, practică turismul culinar prin aproape orice loc vizitat. Este întotdeauna în căutare de pasteis de nata, macarons, baklava grecească cu castane, gelato de toate soiurile sau tiramisu ca la mama lui.

La sfârșitul anului 2008, în urma unei priviri atente asupra pieței de cupcakes, Ana a realizat că România nu este un tărâm foarte prietenos pentru prăjiturelele cu un design mai special și a hotărât să aducă un twist cu ajutorul Cupcakery. În spatele business-ului se află Ana, Veronica și Madame Lucie – brand partener pentru producție și distribuție. Inspirația pentru cupcakes este dată chiar de publicul țintă, așa cum ne povestește Ana: „O fată

înnebunită după cupcake-ul cu blat de vanilie și cremă de lâmâie ne-a fost sursa de inspirație pentru Little Miss Sunshine; o altă fată îmi povestea într-o seară într-o ceianărie despre cât de mult iubește ciocolata cu violete și ea ne-a inspirat pentru cel mai îndrâzneț cupcake al nostru – Kinky Violet: blat de ciocolată și icing de ciocolată albă cu violete.”

Cupcakery a devenit deja un brand culinar, respectând caracteristicile specifice, precum personalitate proprie, vizibilă în primul rând în designul de produs și imediat după aceea în gust, iar de aceea micile minuni dulci au fost reunite sub Cupcake.

Secretul gustului și design-ului Cupcakery stă în echipa de cofetari cu multă experiență și creativitate. Ana și Veronica vin cu ideile, împreună testează rețete, iar

produsul final ajunge pe site și în boutique-ul Madame Lucie.

Procesul de producție este ușor costisitor pentru piața românească, dar asta deoarece Cupcakery s-a angajat să producă prăjiturile doar cu ingrediente naturale: „unt de calitate, nu margarină, folosim lapte, ouă, făină, nu înlocuitorii utilizați de obicei în produsele de cofetărie.

Pentru icing-uri și filing-uri folosim suc și coajă de lămâie sau portocală, pastă de fistic, apă de trandafir, ciocolată 75%, păstăi de vanilie. Toate cremele sunt făcute după o rețetă proprie pe bază de ciocolată albă.

O parte din materia primă o importăm din Germania, Grecia, Franța, Statele Unite, Marea Bitanie pentru că oferta furnizorilor români pentru anumite ingrediente este redusă.”

Clienții Cupcakery sunt iubitori de dulciuri de calitate, de cadouri speciale sau de evenimente chic.

Sunt cei care își doresc continuu noutate, care caută dulciuri personalizate, nefăcând rabat de la calitate sau gust. Frenezia Cupcakes există în Statele Unite și Europa de câțiva ani buni, dar România a început să guste din aceste minuni dulci de-abia acum 3 ani. Tocmai de aceea, spune Ana, “suntem pregătiți să urmăm căi noi pentru a ne surprinde clienții”.

Bucureștiul devine din ce în ce mai cosmopolit. Blog de Mic Dejun, Cupcakes ca în New York, iar acum… Macarons ca la Paris de la Madame Lucie. Sunt sigură că cei care au străbătut măcar o dată străzile acestui oraș, nu au putut să nu observe pe mesele francezilor ceașca de cafea însoțită de una sau două prăjituri fondante numite Macarons.

România gustă curentul Macarons datorită lui Alexandre Gorj, un român care a plecat din țară pe când avea 2 ani, către locuri însorite din Franța. Ideea aparține mamei sale, chiar Madame Lucie, pasionată de produsele de cofetărie, care la îndemnul fiului său a urmat un curs de făcut macarons.

Destinul l-a adus pe Alexandre înapoi în țară, în urmă cu 5 ani, pentru a lucra cu un retailer francez de articole sportive. După 4 luni, acesta își dă demisia și hotărăște să deschidă în zona Militari primul laborator de

macarons din București. A angajat personal calificat, pe care l-a pregătit însăși mama sa. Rețeta de macarons a fost testată și rafinată în timp, pentru a face diferența între brandul Madame Lucie și alte produse similare.

Trebuie să recunosc că până să îl cunosc pe Alexandre, singura mea tangență cu Macarons fusese atunci când le-am descoperit pe biroul meu, pregătite să îmi însoțească o zi de muncă. Macarons de la Madame Lucie sunt într-adevăr un stil de viață. Pentru boemi, reprezintă escapada perfectă către Paris, iar pentru îndrăgostiții pe fugă, cadoul ideal de ascuns sub haină.

Magazinul, deshis în decembrie 2010 în zona Piața Dorobanților este boutique-ul francez din mijlocul Bucureștiului în care se găsesc, în afară de macarons, prăjituri celebre în toată lumea - cupcakes, cheesecake, carrot cake și multe altele.

Pentru că “one Macaron is never enough”, Madame Lucie pregătește anul acesta o extindere a minunilor dulci, inclusiv în ceea ce privește gustul. Noile sortimente se anunță îmbătătoare: Macaron Mojito, Macaron Pina Colada, Macaron Cuba Libre și Macaron Tequila Sunrise.

Poftă bună!

We came from the woods

Fotografii de Vali Bﾄビbulescu

Modele: Aida, Andreea şi Iuliana Styling: Daniela Mihăilescu Măşti: Mihai Alice, Fama Design 1. Miss Piggie Saw Mascota: Mihai Alice, Fama Design Lenjerie: ID Sarrieri Pantofi: Louboutin, The Place Epolet: Maria Filipescu, Molecule F Accesoriu gât: Daniela Mihăilescu 2. Miss Rabbit Mascota: Mihai Alice, Fama Design Lenjerie (poşeta): Louboutin, The Place Cizme: Louboutin, The Place 3. Miss Phantom Mascota: Mihai Alice, Fama Design Body lenjerie: ID Sarrieri Botine: Louboutin, The Place

Despre iubirea de mamă într-o dramă și două filme horror Text de Ioan Dăescu

Scriu despre iubirea de mamă nu pentru că ştiu multe, de fapt nimic, nici nu vreau să aprofundez, întâmplarea face ca ultimele filme vizionate, la rând, să se învârtă în jurul acestui sentiment grandios. În forme diferite, cu nuanțe şi mai diferite: Leonera, Vinyan și A l’interieur. Vinyan a fost o revizitare necesară, căci se afla în topul personal cu filme al anului 2009.

Apoi, reflectând, mi-am dat seama că ‘iubirea de mamă’ este una din temele recurente ale cinematografului mondial, comercial sau de artă. Ca să dau niște exemple recente, mă gândesc la Mother, superbul film coreean al lui Joon-Ho Bong în care fiul-debil ucigaș este ajutat de propria mamă să iasă basma-curată și impecabilul Changeling al lui Clint Eastwood care realizează din Anjelina Jolie, dacă mai era nevoie, iconul absolut universal al mamei. În Leonera, Pablo Trapero ne prezintă mediul carceral feminin argentinian dintr-o optică realistă, dar nu mizerabilistă. Julia se trezește într-o dimineată în apartamentul său alături de două cadavre, unul al iubitului și celălalt, al iubitului iubitului ei. Nu pare aș mai aduce aminte decât fragmentar cursul evenimentelor din seara precedentă, așa că fără mari complicații este băgată în pușcărie. Însărcinată, dă naștere copilului după gratii. După ce acesta îi este luat de către mama ei, și asta după vreo un an jumătate de carceră, Julia (superba Martina Guzman) nu dărâmă barierele, nu cade în capacana confortabilă a nebuniei, și cu atât mai mult nu lasă să curgă lacrimi

de ocean. Crede cu toată ființa ei în natura sa de mamă, cu o fermitate care răpește atenția deseori de la cursul filmului. Voința ei de mamă deposedată de fiu este una temperată și calculată până la cea mai insesizabilă grimasă și da, un act de furie se descarcă

din plămânii și picioarele ei, dar în rest Julia nu va da niciodată sentimentul că elefantul din carceră ar sta să explodeze. Și poate aici e trick-ul construit cu mare atenție de Trapero: să ne facă să credem că eriona a abdicat, dar totuși să păstrăm o speranță de eliberare, pentru ca pe urmă să vină happy-endul construit natural. Julia reușeste să obțină o zi liberă și își vizitează copilul. Îl închide pe polițist în bucătărie, îl ia pe copil și trec granița, în Uruguay. Până la urmă, nici nu mai contează verdictul clar asupra acuzațiilor aduse Juliei, pentru că nu asta contează. Julia înlocuiește dictonul „Nimeni nu e mai presus de lege“ cu „Nimic nu e mai presus de iubirea maternă“. Un mesaj scurt, simplu, obiectiv, reflectat fără protuberanțe feministe. În Vinyan, a doua realizarea a lui Fabrice du Weltz,

o altă frumusețe, de această dată epocală și anume Emanuelle Beart pornește în desișurile labirintice ale Burmei într-o cursă exploratorie pentru găsirea băiatului pierdut în tsunami. Aici dragostea de mamă își rezistă freneticitatea clădind pe un fundament al speranței, acea agățare de ultimul cârlig pe care șansa ți-l oferă. Jeanne apucă cârligul, nu cu un deget sau două, ci înfige toată mâna. Nebunia lui Jeanne se instalează încă de la primul cadru (cadru roșiatic eminamente senzorial-psihotic care te însoțește tot filmul) în care o simplă scufundare în râul din apropierea casei se transformă în agregatorul tuturor suferințelor pe care localnicii le-au trăit în timpul dezastrului. Absoarbe experiențe, se încarcă, se transformă. Roșul este culoarea iubirii, dar poate sugera și vecinătatea morții. Chemarea copilului din vis este probabil hotărâtor pentru plecarea lui Jeanne și al soțului ei în cautarea lui. Drumul este anevoios, natura își deapănă muzicalitatea stranie și înfricoșătoare, coloana sonoră cu accente de noise psihedelic surescită la maxim primul cadru al filmului.

Neliniștea, paranoia, schizofrenia se inisnuează, iar până la „the chaos reigns“-ul vontrierian nu mai este decât un pas. Jeanne își acuză soțul de imprudență, copiii băștinași ai pădurii îl devorează iar ea devine Mama. A căutat un copil, dar este rasplătită multiplu.

Devine mama tuturor acelor copii pentru care afecțiunea și conceptul matern sunt străine. Dar Jeanne, privind pierdut spre cer, râzând mai degrabă inconștientă decât fericită, devine mai degraba o zeiță, un simbol pierdut al civilizației, înghițită de neantul sălbăticiei.

A l’interieur se înscrie semnificativ și extrem de usturător în panoplia filmelor frantuzești din ultima decadă în care personajul principal, mai mult ca orice și oricine este SÂNGELE. După câteva luni în urma unui accident în care și-a pierdut iubitul/soțul iar ea a supraviețuit, Sarah e pe cale să nască. Până la răsăritul soarelui, când ar trebui să-și părăsească casa și să se îndrepte spre spital nu e cale lungă, numai calea asta

să n-aibă multe gropi. Cum ar fi ca în această noapte, o altă femeie îmbrăcată în negru să-i crape geamul intrării din spatele casei și să-i pronunțe numele? Iar Sarah să fie în ceață totală vizavi de identitatea ei.

Plus că femeia în negru dorește CEVA. Nici mai mult, nici mai puțin, Copilul. Din confuntarea dragoste de mamă vs. dragoste de mamă ce poate ieși? Evident, mult sânge.

Căptușita în negru e Beatrice Dalle și nu ar fi ea dacă nu i-ar curge niscaiva sânge pe la gură, pe toată fața și pe întregul corp. Actrița e predestinată la astfel de roluri, trebuie să aduc aminte de Trouble Every Day și alte filme încărcate de experiența rănilor deschise.

Problema care răzbate e de natură morală, pentru că la finalul confruntării, se insinuează subtil că s-a făcut dreptate. Deți te atasașezi cumva de Sarah, niște flashback-uri ulterioare o legitimizează (nu legal) pe femeia în negru să-și ceară drepturile. Momentul coliziunii mașinilor în urma căreia iubitul Sarahei moare este crucial, pentru că acolo se izbesc două vieți nenăscute. În cealalată mașină se află viitoarea femeie în negru, care, și ea însărcinată, suferă pierderea copilului. De aici sentimentul matern apucă două drumuri substanțial diferite. Sarah se reface după accident și așteaptă momentul nașterii. Regretă pofund lipsa iubitului, dar minusul ăsta nu e egal cu privarea de copil al femeii în negru. Și de aici, pornirea vindicativă. Reparația vine în final, dar într-un mod foarte pervers și al dracului de chinuitor și sadic. Se pune întrebarea dacă la momentul în care se trage linia, răul săvârșit nu e până la urmă concretizat în bine. Oricum, polii se diluează într-o baie de sânge extrem de explicită în care ochii fără antrenament ar putea fi scurtcircuitați.

The Si Ome

ilent ens

Fotografii de Cristian Niculae Č&#x2122;i Dan Nichitiu

Modele: Laura I., MRA Models Andrei, MRA Models Alex Costea, Blanche Models Management Hair: Alexandra Pătrulescu Styling: Daniela Mihăilescu

Cătălin Sacou coadă rândunică: Florentina Giol, Idellier Curea: Liu Jo, Sport couture Ghete: Converse, Sport Couture Palton: Lucian Broscățean, Molecule F Ghete: Aldo Camasa: Vivien Westwood, The Place Rochie paiete- voal: Alina Botea, Molecule F Epolet păr: Silvia Șerban, Idellier Căciulă origami tull: Silvia Șerban, Idellier Ghete: Adidas, Sport Couture Fusta plisată: Daniela Mihăilescu Rochie: Alina Botea, Molecule F Laura Salopetă: Venera Arapu, The Place Pantofi ținte: Louboutin, The Place Sacou: Alexander Mcqueen, The Place Rochie mâneci lungi-trena: Edita Lupea, Idellier Fustă: Sandra Galan, Molecule F Ghete: Adidas, Sport Couture Vesta albastru cobalt: Lucian Broscățean, Molecule F Cizme: Diesel, Sport Couture Alex Colier negru stofă ținte: Silvia Șerban, Idellier Fusta șort + pantalon: Sivia Șerban, Idellier Maletă: Daniela Mihăilescu Rochie: Vivien Westwood, The Place Rochie: Edita Lupea, Idellier Căciulă origami tull: Silvia Șerban, Idellier Ghete: Adidas, Sport Couture Rochie tafta: Edita Lupea, Idellier

HORROG Adaugă cuvintele ”horror” și ”fotografie” în aceeași propoziție. Calculează rapid toate soluțiile. Probabil că mintea ta este plină acum de capturi din seria de filme ”Saw” sau alte cadre sângeroase pe care le urmărești speriat mestecând popcorn. De fapt, ”horror” a intrat în vocabularul nostru pentru tot ceea ce stârnește curiozitate, dar și spaimă sau dezapreciere. Dacă pozele pline de sânge le trecem în mod evident în categoria ”fotografie horror”, atunci ce facem cu celelalte - acelea care conțin un anormal atrăgător? Să le denumim simplu: controversate.

Arta a creat întotdeauna controverse - știm asta din cele mai clișeice expresii - indiferent de categorie, epocă sau unghi de abordare. În acest fel s-au povestit sute de fotografii de artă din ultimii douăzeci de ani. Folosim verbul narației deoarece, odată apăsat butonul aparatului, ele au propagat discuții interminabile fie despre subiectele lor, fie despre autorii lor, fie despre punctul sensibil al societății sau al omului.

Fotografi celebri au fost acuzați de încurajare a pornografiei infantile, au fost vorbiți pe la colțuri intelectuale că exprimă sadism sau că arată ce-i mai urât în lume. Dar ele fac parte din realitate. ”În fotografie există o realitate atât de subtilă, încât devine mai reală decât realitatea”, spunea Alfred Stieglitz.

Una dintre cele mai celebre controverse ale fotografiei din ultima vreme a fost legată de Irina Ionesco și erotismul neadecvat – spun unii – al lucrărilor sale. Filmul ”My Little Princess” a ilustrat această poveste din perspectiva Evei Ionesco, fiica fotografei, care a și regizat filmul lansat în 2011. Acest segment de autobiografie o prezintă pe artista de origine română în mijlocul nebuniei sale artistice, încercând bariera dintre pornografie și artă pe fiica sa. O mamă excentrică, îmbrăcată în stilul anilor 40,

GRAFIE Text de Anca Țenea Fotografie de Jan Saudek

cu materiale din satin de culori tari, trece de la pictură la fotografie și o pozează pe fiica sa de 10 ani în ipostaze erotice, nepotrivite vârstei sale, după cum au considerat mulți. Cadrele încercate de Irina devin expresii ale stării sale psihice, iar filmul reușește să atragă empatie pentru drama unui copil traumatizat de presupusa instabilitate a părintelui său. Deși la momentul respectiv fetița nu conștientiză nenaturalul activităților mamei sale, mai târziu a dat-o în judecată pentru traumele cu care a crescut. ”Madame Frankenstein și monstrul Lolita” – așa cum cele două au fost numite în anumite recenzii - au atras atenția atât în trecut, atunci când Eva a devenit cel mai tânăr model ce a pozat vreodată pentru Playboy, dar și în ultima perioadă, datorită filmului. Isabelle Huppert joacă rolul Irinei (Hannah Giurgiu în film), iar Anamaria Vartolomei este Eva (în film Violetta).

O copilărie simplă se schimbă din momentul în care Irina, profund afectată de lipsa mamei din copilăria sa, îi cere propriei fiice să devină subiectul fotografiilor de inspirație a circului sau a cabaretului. În trecutul său, fotograful trăise alături de unchii săi în România, care lucraseră la circ, iar mai apoi, în adolescență, a atins lumea cabaretului. Imaginile cu umbre puternice arată o fetiță de 10 ani acoperită în voaluri, fardată precum o prințesă gotică sau senzuală, ca și cum ar fi avut cu 10 ani mai mult. Atât pozele cu fiica sa, cât și cele care au făcut-o celebră în lumea artistică, respiră un erotism special. ”Lumea sexuală a Irinei Ionesco aparține unui spațiu imposibil de atins. Este o lume a viselor”, spunea la vremea aceea suprarealistul francez Andre Pieyre De Mandiargues. De fapt, probabil că toți aceia care au privit cu un ochi dezaprobator fotografiile cu fiica sa, de fapt s-au bucurat de alte mostre de erotism considerat artă fără pete morale. ”Erotismul este viață, adică opusul

morții”, își descrie artista munca: o traducere succintă a imensului mister legat de viața sa. La fel de scurtă este și explicația despre modul în care a privit arta în trecutul său: ”Era un alt timp, altă eră”.

expoziția i-a fost interzisă de la Bienala Internațională de Fotografie Ballarat, întrucât a primit acuzații că ar încuraja pornografia infantilă, în poze fiind expusă o copilă aproape nudă.

”Grand dame” a fotografiei erotice a fost admirată de acei degustători mai curajoși de artă și judecată de mulți alții pentru traumele provocate fiicei sale.

Lăsând la o parte valorea artistică a muncii sale, sunt evidente controversele create de camera Nikon primită de Crăciun în 1964 cu care a făcut multe fotografii și pe care încă le mai folosește în mod ”horror” - în sensul său special stabilit la începutul discuției noastre, un stil apreciat de cele mai mari reviste de modă.

Încă unul dintre multele cazuri de restricție a fotografiilor este cel al lui Larry Clark. Lucrările sale au fost interzise în 2010 de către primarul Parisului, deoarece nu erau potrivite tinerilor sub 18 ani. Deși este considerat un fotograf care reușește să surprindă aspecte evidente ale realității într-un mod adecvat, munca sa a fost considerată de multe ori revoltătoare.

Fotografiile cu adolescenți care își injectează heroină au fost șterse de pe lista operelor de artă și blamate a fi prea dure. Astfel că tocmai tinerii din fotografii nu au avut voie să participe la expoziția care i-a făcut ”faimoși”. Clark s-a apărat, susținând că este un atac la adresa adolescenților, care au dreptul să vadă realitatea developată. De asemenea, curatorii expoziției au contrazis orice legătură cu pedofilia sau cu pornografia.

Este viața adolescenților, așa cum o trăiesc unii dintre ei în secoulul 21. Criticii au fost de acord cu faptul că nu foarte multe dintre fotografii au conținut explicit.

De un astfel de joc estetic excentric, de data aceasta între apocaliptic, senzualitate și culori puternice s-a ocupat și fotograful ceh Jan Saudek. Nu îi putem ignora povestea interesantă de viață atunci când îi admirăm lucrările: născuți în 1935 la Praga, el și fratele său geamăn au scăpat din lagărul nazist, supraviețuindu-i chiar doctorului Mengele. Jan a fost inspirat de alți oameni celebri și începe să își pună treptat amprenta în arta cehă. Mai întâi în pictură, apoi în fotografie, surprinde corpul uman într-un mod curajos pentru societatea în care trăia. Este pasionat de nuduri, pe care le retușează cu pensula, adăugând acuarelă în culori tari peste sepia. În general, în fotografiile sale există unul sau două personaje în fața unui perete gol, accentul căzând asupra trupurilor care ne duc cu gândul la lucrările lui Michelangelo. Imaginile nu aduc însă a scenă biblică tocmai din cauza explicitului lor. O analiză superfluă ar descrie imaginile în modul următor: bărbați cu priviri agresive, femei uneori supraponderale cu piele în totalitate neacoperită, copii sau adolescenți în ipostaze erotice sau bătrâni sărutându-se. Cu toate acestea, Saudek a avut grijă să le expună în cadre...armonioase! Aceste tehnici și viziuni originale îl recomandă ca cel mai cunoscut fotograf ceh și unul dintre mințile care s-au jucat cel mai ușor cu nudul. Nu a scăpat însă de restricții. În august 2011

Tot dură a fost și expoziția americanului Nicholas Nixon, care a realizat în anii 80 fotografii unor bolnavi de SIDA, încercând să surprindă fiecare fază a bolii și a suferinței lor. Criticii perioadei nu au avut reacții evidente, însă asociațiile care luptau împotriva SIDA au manifestat pentru a descuraja astfel de fotografii.

Artiști curajoși au fotografiat, așadar, lucruri pe care le ignorăm sau excludem din viața reală. Ele există și sunt reflectate de atâția fotografi: poze cu oameni morți, în sicrie, oameni cu handicap, scene din spitale (JeanPhilippe Charbonnier sau Marcel van der Vlugt), clovni monstruoși, oameni în vârstă dezbrăcați. Între timp, putem să ne bucurăm de misterul proiectat de aparatele lor de fotografiat, fie ele revoltătoare sau nu.

suntem Ĺ&#x;i pe

facebook.com/CockaigneMagazine

Nisipuri mișcătoare Fotografii și text de Vlad Petri

În aeroport suntem așteptați de un ofițer de la ministerul vămilor sau al decolărilor (aflăm mai târziu că pentru aproape orice există un minister; regimul taliban avea un minister al Promovării Virtuții și Combaterii Viciului).

Doi cărăuși se grăbesc să ridice bagajele, în timp ce noi bem primul ceai afghan în biroul de la aeroport al ofițerului. Unul din hamali sare pe banda de bagaje, intră înăuntru, în cală, și vine cu câte un bagaj, mi-l prezintă și mă întreabă dacă e al meu… până la urmă găsim toate bagajele și ieșim din aeroport. Ieșirea e păzită de soldați înarmați. Sârmă ghimpată, saci de nisip, baricade, pereți de beton

[...]

În drum spre casă, în zona strict securizată a Kabulului, lângă birourile CIA… Pe lângă noi trece un jeep cu remorcă. În spate, cu mitraliera sprijinită pe un suport și un deget pe trăgaci, un bărbat mascat ne fixează fețele, trece de la unul la altul. Privirea din spatele armei converge cu axul puștii și se confundă cu linia privirii mele. Totul durează cât un instantaneu, 1/125 dintr-o secundă, dar suficent pentru a face lumea să rămână nemișcată, "still frame"… Șoferul și garda noastră sunt relaxați, pare ceva de rutină. Viața merge mai departe pe străzile Kabulului

[...]

Jalalabad, ziua. Ne oprim și facem o plimbare scurtă. Ghidul nostru ne spune că nu e bine să stăm mai mult de 5 minute în același loc. Merge în fața noastră cu 10-15 metri; îi e frică să nu fie văzut cu noi, cu “americanii”. În spate, avem un bărbat înalt cu un kalasnikov de toată frumusețea. El e garda noastră de corp. Pe străzi e o aglomerație infernală – lume buluc care cumpără și negociază orice, bătrâni care trag după ei cărucioare, vedem și o frizerie în aer liber – câteva oglinzi agățate de pereți improvizați, scaune de tuns pe trotuar și frizeri grăbiți, înconjurți de mașini, animale și praf... Oameni pe clădiri neterminate beau câte-un ceai, copiii se opresc și se uită mirat la noi. Un bărbat într-o intersecție ne fixează. Am impresia că nu-și poate imagina cum am ajuns aici, de ce ne plimbăm pe străzi. Mai târziu aflăm că străinii nu merg pe jos prin oraș, mai ales prin bazar. “It’s too dangerous”. Interpretul nostru, un băiat la 25 de ani, cu bun simț, vorbind o americană cursivă, ne povestește că a primit 3 scrisori de la talibani. A lucrat ca translator pentru trupele NATO. Talibanii i-au cerut să renunțe la job, amenințându–l cu moartea. Acum lucrează ca "tourist guide" în Jalalabad, și păstrează distanța față de turiștii pe care îi ghidează… Trecem pe lângă 2 polițiști, care ne cred americani. Asta nu e deloc bine. Oamenii îi urăsc aici pe americani.

[...]

S-a lăsat noaptea și deasupra doar stâncă… Vedem sus, în cer, faruri de mașină; drumul urcă și nu se mai oprește.

Serpentine, găuri de tunel, stânci de o parte și alta și caroserii de mașină. Drumul ăsta era blocat de tancuri sovietice în urmă cu 19 ani. Vedem camioane arse, lipite de stânci. Bodyguardul râde și strigă ”taliban” și ne arată cum de deasupra “studenții” au lansat rachete. Nu e bine că e noapte și încă suntem pe drum. Costul unei rachete e în jur de 2000 de dolari. Cu ea distrugi juma’ de drum.

[...]

Heston

n’s way Fotografii de Vlad Bâscă

)

)

Dincolo de palarii Text de Adrian Rusu

Se oprise din fulguit, dar afară frigul era înțepător.

Am lăsat destul de mult blițul să revină la temperatura camerei, numai bine pentru a savura ceaiul cu care ne-a întâmpinat Kristina Dragomir. Am început să povestim.

Trebuie să recunosc că am rămas captivat de pasiunea cu care vorbește despre creațiile ei și am învățat că dacă ceea ce porți pe cap, numești pălărie, atunci nu e bine.

Pălăria nu e un obiect. Ea trebuie să fie o exprimare firească a discursului estetic feminin. Motiv pentru care în colecțiile Kristinei nu vezi de două ori același model. “Pălăria este o extensie artistică de personalitate feminină și o firească exprimare a discursului estetic al femeii.”

Am fost interesat de background-ul Kristinei și de felul în care timpul a teșut pasiunea, talentul, cu simțul antreprenorial. Kristina Dragomir a mers la școala de artă și deține un Master în Estetica și Sociologia Artei și unul în Comunicare, dar nu asta i-a fost chemarea.

A încercat publicitatea („Ce naiba o fi fost în mintea mea?“) și a renunțat. Cu toată experiența acumulată, a ales calea pasiunii și crează „extensii artistice de personalitate feminine și nu banale pălării”. Din 2006 își muncește mâinile și talentul, iar în tot modernismul pe care îl practică rămâne un artizan sută la sută român. Explorează și exploatează tehnicile tradiționale de manufactură. Improvizează și mixează cu spirit contemporan. Evoluează.

Kristina nu uită prima pălărie purtată. A fost în 1988.

Modelul era inspirat de pălăria pe care Boy George o purta în anii ‘80. Nu crede că există figuri care nu pot fi completate armonios și nicio tipologie anume care să

nu o provoace. Pe principiul britanic, se încăpățânează să creadă în contopirea capului cu pălăria, ca o continuare a personalității celei care o poartă, tocmai din idea că nu există două femei la fel. Ambițioasă și cu dorință de provocări, adoră ca un într-un concept al unei pălării să își modeleze gândurile și fantezia. „Nu e cel mai ușor lucru să împrietenești dorințele cu titlu de prejudecată ale unei femei, cu felul ei de a fi și cu viziunea mea. Îmi face plăcere să introduc pălăria în limbajul stilistic de zi cu zi al româncelor.”

Sunt foarte multe românce care pot și care chiar poartă pălăria cu eleganță. Și ele își doresc să experimenteze la nivel stilistic. Cu atât mai plină de satisfacții este meseria aceasta atunci când Kristina reușește să o practice aici, într-o țară care odinioară era cochetă.

Kristina caută cele mai nebune forme. Sunt femei care vor să poarte capete care întorc capete, nu doar la nunți sau botezuri, ci zi de zi. „Studioul meu este dressing-ul în care doamnele își agață prejudecățile și inhibițiile.”

Atelierul ei reprezintă o sursă constantă de inspirație. Întâlnim forme și volume pe care le crează și în jurul cărora construiește pentru fiecare femeie în parte.

Sunt forme sculpturale, texturi și culori, accente și senzații. Pe lângă materialele exotice și rafinate, găsim noile calapoade cioplite în lemn cu măiestrie chiar de slujitorii Reginei Marii Britanii, după propriile ei schițe.

Kristina Dragomir știe ce va face anul acesta. „Voi crea mai multe motive deosebite din cauza cărora femeile își vor putea pierde capul.”

Motor! Acțiu Text de Dana Lazăr Imagine din filmul "Cocoşatul de la Notre Dame" în regia lui Wallace Worsley

Machiajul realizat în filmele horror de la începutul și jumătatea secolului trecut pare acum un capitol depășit având în vedere posibilitățile moderne, însă practica și exemplele reale demonstrează contrariul.

Sirop de ciocolată, albuș de ou, făină, sirop de porumb, piele de pește sunt câteva elemente din seria de metode neconvenționale folosite de make-up artiștii începuturilor cinematografiei.

Nosferatu, în regia lui F. W. Murnau, realizat într-o perioadă cinematografică empirică, reușește încă să transmită emoție și frică. Machiajul alb aplicat întrun strat gros a fost definitoriu pentru întruchiparea personajului principal, contele Orlok. Pentru accentuarea ideii de ființă supranaturală, demonică s-au folosit construcțiile de fizionomie realizate din ceară modelatoare: urechi supradimensionate și alungite, nas fals, chelie grosieră și falange alungite continuate cu unghii ascuțite. Cadrele rare de primplan ale contelui și calitatea fotogramelor de la acea vreme au ascuns imperfecțiunile machiajului, sporind autenticitatea și groaza personajului.

Un an mai târziu, în 1923, apare în America “The Hunchback of Notre Dame” (Cocoșatul de la Notre Dame), în regia lui Wallace Worsley. Lon Chaney este cel care îl interpretează pe Quasimodo, clopotarul cocoșat. Ca majoritatea actorilor din acea perioadă, Chaney era propriul său make-up artist.

Supranumit “omul cu o mie de fețe”, acesta avea abilitatea de a-și transforma radical fizionomia folosind metode și “materiale” ingenioase. Pentru acest rol și-a reconstruit pomeții și nasul folosind ceară modelatoare, rezultatul fiind niște pomeți supradimensionați și un nas borcănat; pentru ca metamorfoza să fie completă, actorul își lipea pleoapa dreaptă, tot cu ceară, astfel încât să stea închisă, iar peste ceară lipea un glob ocular fals. Neajunsurile metodei folosite de acesta erau că procesul de transformare dura mult, iar ceara folosită se crăpa în timpul zilei, necesitând retușuri constante.

În 1931 Jack Pierce creează machiajul unui personaj notoriu, Frankenstein, nu înainte de a studia tehnici de chirurgie și anatomie umană, pentru ca efectele speciale să fie veridice. Până să devină make-up artist, Pierce a cochetat cu actoria, fără a avea însă prea multe reușite. În procesul de creare a personajului Frankenstein, el a folosit o metodă ingenioasă, aplicând pe fața actorului straturi de tifon îmbibate în colodiu, o substanță lichidă vâscoasă care permitea modelarea tifonului în forma dorită. După uscarea colodiului era aplicat un strat de vopsea albă care masca delimitările dintre fața actorului și mulajul creat. Întregul proces dura ore întregi, dezavantajul principal fiind acela că mulajul obținut era distrus în procesul de demachiere, la sfârșitul fiecărei zile de filmare, urmând ca ziua următoare întreaga operațiune să fie repetată. De remarcat este faptul că personajul Frankenstein în varianta lui Pierce a fost preluat, cu mici modificări, și în ecranizările ulterioare.

Vrăjitorul din Oz (1939) este un film de referință în materie de machiaj. Pentru acest film prostetica s-a folosit la scară largă: nasurile și urechile false erau realizate din spumă de latex, material inovator, mai ușor și mai realist decât ceara folosită până atunci.

Echipa de make up artiști era împărțită precum o „linie de producție”, unde specializarea pe un anumit segmet de machiaj era esențială: unii se ocupau de nasuri, unii de urechi și așa mai departe. Fiind în prealabil create, acestea trebuiau doar lipite, înainte de începerea filmărilor.

Casa de ceară, produs în 1953, este primul film color, 3D și stereofonic (sunet suround). Make-up artist-ul George Bau are merite recunoscute în acest domeniu, fiind inventatorul spumei de latex și a injecției pentru introducerea latexului în procesul de producere a mulajelor, realizate cu ajutorul pozitivului și a negativului.

Actorul principal, creatorul de figuri din ceară, are fața arsă în urma unui incendiu provocat intenționat

une! Machiaj!

de asociatul său. George a avut de realizat două măști pentru actor: una care să întruchipeze fața arsă a personajului și una care să fie identică înfățișării actorului și care trebuia lipită peste prima și spartă „live” într-o scenă de la finalul filmului.

Dick Smith, supranumit și „părintele machiajului de efecte speciale”, a inovat prin aplicarea de proteze din latex în bucăți de mici dimensiuni. Până la acea vreme, colegii săi de breaslă realizau măști dintr-o singură bucată. Diferența dintre cele două modalități de construire și aplicare a protezelor este că cea folosită de Dick Smith permitea o mimică mai bună a actorilor, o mai mare mobilitate a feței, iar machiajul părea mult mai natural. Este o metodă care s-a păstrat până în momentul de față. În Exorcistul (1973) transformarea

actriței principale, Linda Blair, în varstă de numai 14 ani, este extraordinară și într-adevăr înfricoșătoare. În ziua de astăzi machiajul de film, în speță cel de efecte speciale, este susținut de experiența predecesorilor, de producția inovatoare și în continuă dezvoltare a produselor de machiaj și de ajustarea în post-productie (CGI). Dacă la începutul dezvoltării machiajului în cinematografie provocările erau datorate lipsei materialelor și a tehnicii în general, astăzi provocările pentru make-up artiști sunt generate de standardele ridicate de filmare și transmitere în high definition.

LadyBUG Fotografii de Cristian Niculae Č&#x2122;i Dan Nichitiu

Modele Ana Maria Ţepuş, MRA Models Raluca Nicolae, One Models Diana Toncu Make-up Dana Lazăr Hair Alexandra Pătrulescu Styling Oana Micu

The Real Killers Text de Mihai Tița The Horrors - Skying (XL Recordings,2011)

În 2007, ex-editorul NME James Oldham, prin casa lui de discuri Loog Records, bătea palma cu The Horrors, cinci băieți care se încăpățănau să cânte post-punk și garage. De aceeași casă de discuri se leagă și destinele unor Chapel Club sau The Courteeners. Horrors erau crampe la stomac: Jack the Ripper urma să devină primul lor single și amprenta cea mai puternică din mica istorie a trupei, un motor punk de 3,0 litri bere. La fel, “Strange House” – albumul de debut, era îmbuteliat cu carbogazoase celebre: The Cramps, The Monks, The Fall și așa mai departe. Puternic și fără compromisuri, ba chiar și completat de minune de imaginea horror-punk dramatică a trupei.

Look-ul Halloween avea să se schimbe doi ani mai târziu. Sea Within a Sea (8 minute, frățică!), primul single de pe “Primary Colours”, se poate numi și primul clip profi al lor (vorbim deja de XL Recordings) – trupă statică, arogantă, filmată de undeva de jos. Jim Morissian, dar new-wave, și Horrors începea să se transforme. Apoi a venit Who Can Say, cu o orgă garage rock abuzată cum The Killers n-au știut să o facă niciodată. De fapt,

The Horrors devenea ceea ce ar fi trebuit să fie The Killers. Brusc, untura rock a anilor 2000 (sufocantă și respingătoare) începea să se mai topească.

Dar să vorbesc despre ce este mai important, adică despre albumul meu preferat cu chitări ddin 2011.

Al treilea album marchează, pe lângă o schimbare de stil evidentă, Horrors devenind de nerecunoscut, și una dintre cele mai rapide evoluții ale unei trupe în deceniul aproape trecut. Skying nu seamănă deloc cu primele două, este ceva mai potolit, mai psihedelic și shoegaze și mai sintetizat (aici este, mai mult sau mai puțin, și mâna producătorului Geoff Barrow / Portishead). Reperele sunt, câteva dintre ele, evidente: Ian Curtis, David Bowie, Charlatans sau Stone Roses.

Ba chiar una dintre piese, Endless Blue, pare cântată de Interpol. Dar vorbim de cea mai serioasă trupă de post-punk revival, gen pe care, iată, îl ignorăm până aproape de uitare, până când se întâmplă ceva de genul “Skying”. Mai dubios este că mă gândesc deja la ce vor face în viitor, chiar dacă am temeri în privința asta.

Cutia

cu bizarerii Text de Fi&La

de frumos, de perfecțiune, uneori exagerată și dusă la extrem prin postproducția în programe de editare, o tipologie de frumos, intangibilă în viața reală, plăcută de o masă cât mai mare de oameni. Ochiul este păcălit prin intermediul unor lumini așezate strategic și a unei aparaturi de ultimă generație. Ceea ce vrem să subliniem este suprasaturația de frumos și perfecțiune, astfel că s-a ajuns la sintagma noastră favorită - horror fashion. Istoria se repetă și suntem conștienți, mereu reinterpretată, și așa cum în pictura renascentistă simetria a fost împinsă la cote maxime, reversul medaliei a constat în inevitabila dezvoltare a esteticii urâtului necesară pentru a readuce balanța în echilibru. Prin urmare s-a ajuns și în modă la producții care efectiv îți lasă un sentiment de dezgust prin doza de realism aproape grotesc și îndepărtează publicul de zona confortabilă, atât de familiară.

Daphne Guiness

Auzim mai mereu în discuțiile din jurul nostru horror! sau e horror!, termenul asociat de obicei cu un sentiment de dezgust față de un anumit subiect, persoană sau stare, însă cuvântul este mult mai complex decât ne putem imagina înaintea unei documentări prealabile.

Cred că cel mai bine îi putem sublinia semnificația în modă, căci despre asta vorbim - prin surprinderea antitezei din care s-a și născut termenul.

Dacă ar fi să facem o analiză a tot ceea ce înseamnă producție publicitară fashion, video sau print, editoriale de modă, creații vestimentare, până în anii `90 cu reminiscențe și în zilele noastre, tiparul de realizare a fost unul destul de simplu, și anume transmiterea ideii

Tendințele în fotografia de modă, evident, date de reviste precum Vogue, Numero, L’officiel, V magazine, Schon magazine, Pulp, Interview, Oyster și multe alte nume în continuă ridicare pe platforma online, sunt foarte clare: nu se mai caută reprezentarea unei frumuseți standard, fără expresie, cu privire rece, plenitudine sau forme voluptoase. Astfel, sesizăm de la o vreme încoace, în editoriale sau campanii, o puternică umanizare a modelelor și transpunerea stărilor de extaz, ură, durere, frică sau rușine, în locații decadente, întunecate, înfricoșătoare, unele parcă ar fi desprinse din scenele unui film horror. Tot mai des ne aflăm în fața unor imagini care susțin, încă o dată, impactul și influența nemuritoare a cubismului și suprarealismului, cu alte cuvinte a lui Picasso și Dali.

Spre bucuria noastră descoperim că atmosfera lugubră, ugly pretty-ul sau estetica urâtului nu se limitează doar la materiale foto/video, ci se regăsește și în creațiile designerilor, care nu mai urmăresc formele clasice, unduitoare ale corpului uman, și, din contră, îl deconstruiesc sau altfel spus - îi dau o nouă proporție. Primii deconstructiviști au fost tinerii

designeri japonezi, care, înainte de fashion au studiat arhitectura, spațiul, formele futuristice arhitecturale fiind transpuse mai apoi cu succes și in modă. Issey Miyake, Yohji Yamamoto, Naoto Hirooka, Rei Kawakubo sau Junya Tashiro sunt doar câteva nume reprezentative, însă nici designerii europeni nu se lasă mai prejos, în frunte cu maestrul McQueen (casa de modă, în prezent condusă de Sarah Burton), Jean Paul Gaultier, Nicolas Ghesquière și mulți alții. În aceste tendințe bizare se înscriu și style iconurile Lady Gaga, Daphne Guiness sau mult regretata Isabella Blow, cea care nu pierdea nicio ocazie pentru a purta o pălărie extravagantă semnată Philip Treacy.

Isabella încă are mii se search-uri pe Google și după aproape patru ani de la moarte. Cele trei icon-uri au dat naștere la adevărate isterii printre fani și iubitorii de haute couture din întreaga lume. Adorate, dar și aspru sancționate de către criticii de modă, ele adaugă câteva zeci de mii de fani cu fiecare nouă apariție. La Premiile Muzicale MTV din 2010 – the fame monster Lady Gaga a purtat o rochie făcută din carne crudă.

Am respirat ușurați când am aflat că designul nu îi aparține lui Hannibal Lecter, ci lui Franc Fernandez.

Nu putem decât să visăm cu ochii deschiși la o ședință foto în maniera celor descrise anterior cu unul dintre monștrii sacri ai fotografiei de modă: Paolo Roversi, Mario Testino, Steven Meisel, Mert&Marcus, Daniel Jackson, Steven Klein, Boris Ovini, aceștia fiind doar o parte dintre cei care ne-au deschis apetitul spre teme greu digerabile inițial, meritându-și pe deplin statutul de adevărati trend setteri în fotografia de modă.

Da, putem afirma că și criza financiară a adăugat un ugly răspicat înaintea lui pretty, confirmând noul reper estetic pe care alții l-au îmbrățișat cu entuziasm, iar alții încă îl privesc cu scepticism. Nici vedetele nu se lasă mai prejos și amestecă des rubrica Hot cu cea de Not, din paginile revistelor glossy, rezultând mai mult ugly decât pretty. Evident, în final atitudinea față de acest drum, care se dovedește alunecos, ține de gustul personal și, deși cuvintele nu vor fi rostite, cu siguranță gândul va fi: Ce horror!

Vezi şi ediţia precedentă.

' noir desirs

12 februarie 2012

"Într-un timp îi era frică de șerpi, de întuneric și, uneori, de oameni."

Fotografii de Alexandra Cătană, text de Daniela Habara

"Fata cu păr negru, ochi rotunzi și piele albă trage de zăvor cu o ușurință neașteptată. Buzele îi sunt conturate într-un zâmbet, dar ochii negri plâng. E liniște. Atât de liniște încât își aude clar fiecare bătaie a inimii. Fiecare suspin. Fiecare zvâcnitură a mușchilor. Fiecare gând.

E singură, într-un pustiu în care nu-și amintește cum a ajuns. A mers la întâmplare, prin noapte. Departe. Asta era singura adresă pe care o știa. Mergea și se uita în spate, deși nu fugea de nimeni. Poate doar de ea însăși.

Se oprește brusc lângă un zid înalt. Aici corpul ei pare mic, din ce în ce mai mic. Doar ochii sunt la fel de triști. Și buzele la fel de vesele. Și pielea la fel de albă. Părul negru nu e la fel de negru. E cu două nuanțe mai închis.

Nu-i mai rămâne decât să aștepte. Și trec ore, zile, ani sau poate mai multe vieți. Ea așteaptă să îi fie frică. Să uite. Săși amintească. Să simtă ceva. Orice. Într-un timp îi era frică de șerpi. Îi visa noaptea și se trezea urlând. Când apăreau în vreo secvență de film, își ținea ochii strâns, strâns închiși.

Tot atunci îi era frică de întuneric. De liniștea lui care-i urla în urechi. Dar cu frica asta era simplu pentru că asculta muzica din căști la volum maxim.

Mai era și frica de oameni. De oamenii cu privirea goală, pierdută, fără nicio scânteie. Încerca să-i evite, dar apăreau mereu alții. Întâlnea cadavre vii peste tot în jur.

Cel mai frică îi era însă de moarte. De moartea lor, nu a ei. A celor pe care-i iubea, îi plăcea, nu-i plăcea sau îi cunoastea doar din vedere. și era o frică egoistă pentru că de fapt îi era frică să nu o doară pe ea prea tare.

Acum zace singură, înconjurată de pustiu. Linistea zbiară in jurul ei, dar nu o aude. Moartea e aproape tangibilă, atât e de prezentă. Dar nu o simte. Nu mai simte nimic. Într-un timp îi era frică de durerea pe care acum și-ar dori s-o simtă. Într-un timp îi era frică. Și era bine."

Model: Iuliana Dimancea Make Up: Dana Lazăr Styling: Daniela Mihăilescu Rochie: Daniela Mihăilescu for Azzara Couture Mănuşi: Azzara Couture Pantofi: Mellisa, Idellier

La o cafea cu Ioana Mănoiu

Căutam soarele cel mai bun pentru câteva poze când am întâlnit-o prima dată pe Ioana, în vara anului trecut.

O urmă de albastru pe o șuviță avea rol de puncte de suspensie în conturarea primei impresii. Rar o imortalizam zâmbind.

Text de Adrian Rusu

Experienţa Festivalului de Publicitate de la Cannes m-a făcut să o portretizez altfel. Ziua, foarte ocupată şi concentrată, iar seara, numai zâmbete.După petrecerile “înspumante” de pe croisettă, am dat de Ioana într-un context cu totul diferit: în praf ridicat de şlapi, lângă Expirat, în Vamă.Trecerea de la şampanie franţuzească la găletuşe cu mixuri de alcool a completat punctele de suspensie...

perioada aia am văzut un anunţ la facultate, agenţia Graffiti BBDO căuta studenţi în practică. Şi m-am dus. Acolo am fost repartizată la PR şi a fost dragoste la prima vedere. Am simţit că asta e, că este ce vreau să fac în viaţă, că mi se potriveşte perfect. Din anul 2 m-am angajat full time, am crescut, iar în 5 ani am ajuns să conduc departamentul.”

Ioana Manoiu este Managing Partner la GMP PR, desemnată Agenţia de PR a anului 2011. Tot anul trecut, Ioana a fost singurul jurat român la Festivalul Internaţional de Creativitate de la Cannes, pentru categoria PR.

În 2005 are loc o schimbare, în momentul în care îl cunoaşte pe Felix Tătaru, care îi propune calea antreprenoriatului, punând bazele unei firme de PR împreună. Deşi, plecase pe o cale nebătută, Ioana spune că a învăţat din mers,iar acum, după 12 ani, nu îşi poate imagina viaţa altfel.

La începutul acestui an, i-am făcut o vizită, chiar în bucătăria ei creativă. Tocmai ce se întorsese dintr-o excursie în care a îmbrăţişat ursuleţi Koala şi a călătorit în rulotă.

“M-a motivat mereu diversitatea, fiind că eu sunt o fire care se plictiseşte repede. Am nevoie de provocări, de adrenalină. Nu suport monotonia. Iar viaţa într-o agenţie de PR este extrem de dinamică”.

După cum spunea Baz Luhrmann în Everybody’s free – cei mai intresanţi oameni nu-şi cunoşteau calea în viaţa la 20 de ani. “Eu mi-am dorit să fiu jurnalistă.

Când am dat la facultate (FJSC), nu ştiam nimic despre PR. În primul an, m-am angajat ca ziarist la Libertatea.

După câteva luni mi-am dat seama că nu mă regăsesc în meseria asta. Munceam 7 zile din 7, eram mereu pe teren, era foarte mult stres, foarte multă presiune. În

“În primii ani de carieră, mă speria ideea că nu mă pricep de fapt la nimic. Fiindcă o mare parte din job-ul nostru este să vorbim cu oamenii. Câştigăm bani pe vorbe. Dar odată cu maturizarea profesională, astfel de temeri mi-au trecut. Am înţeles că este o meserie mult mai grea decât pare şi că puţini sunt cei care o pot face bine cu adevărat.”

Există,însă, şi momente negre. Becul aprins de o idee bună sau cuvintele ca armă a rezolvării nu sunt suficiente uneori. Idei măreţe, implementate înspăimântător sunt obstacole care i-au adus Ioanei multe nopţi nedormite şi fire albe. A întâlnit clienţi cu chip de strigoi, fără respect faţă de agenţie. “Am avut zile când am plâns în maşină după întâlniri.

Nu merg pe principiul că trebuie să lucrezi pentru oricine, cu orice preţ.”

Apropo de temeri, Ioana ne mărturiseşte frica ce o bântuie încă din copilărie. Apa adâncă. “Nu pot să intru nici măcar într-o piscină mai adâncă de 1.60 m. Filmele de groază o amuză, mai puţin cele filmate în stil documentar, precum Blair Witch Project.

Advertising de gradul III Întuneric. O familie de porci se înghesuie într-un colț. Întuneric.

Liniște. Doi corbi ciugulesc carnea de pe un iepuraș mort. Întuneric.

Huruit înfundat. O fetiță suflă într-o păpădie plângând. Întuneric.

Huruitul se accentuează. Un clovn vopsește în slow-motion un perete. Întuneric. Huruitul se accentuează și mai mult. Un bărbat se leagănă într-un balansoar cu o papușă în brațe. Stroboscop. Huruitul devine insuportabil. Advertising de gradul 3. Liniște.

Text de Andrei Nica Ilustrație de Dragoș Ometiță

Levi’s jeans O scenă desprinsă parcă din filmul fratilor Coen, Blood Simple.

Simplă, înfricoșătoare și foarte frumos filmată. De văzut de mai multe ori.

Remco doll Se spune că la înregistrarea vocii, actorul a cerut în camera antifonată un pui de focă și un fierăstrău ruginit, pentru inspirație.

Gainomax recovery drink Cam așa ar fi arătat The Ring în cazul în care scenariul din Planeta Maimuțelor s-ar fi adeverit.

Tarako Pasta Sauce Sosul de paste Tarako. Cumpără sau mori.

Fernet 1882 Deși cei de la agenție au jurat că nu au absolut nimic împotriva francezilor, au masacrat într-o zi de filmare nu mai puțin de 843 de baghete franțuzești.

Wendy’s burger Într-un spațiu nedefinit, trei bătrânele se învârt obsesiv în jurul unei chifle uriașe. Lipsește doar muzica lui Badalamenti.

PS3 Play Station. Play Station. Play Station. Play Station. Play Station.

Play Station. Play Station. Play Station. Play Station. Play Station.

Play Station. Play... Station...

Kinder Surprise Kinder, ye ball shaky. Me unscrably. Chocoduby! Doubly chocoduby! Up swobble, ohohoh, choy! Yodle yum and choco scrubit multy pums of aside. Oooo,

grubbly! Me scrubble now. Nogo!

Wiiii! Exact.

Mattel doll Chucky pare o glumă proastă pe lângă ea. Dacă primul era reîncarnarea unui ucigaș mediocru, papușa celor de la Mattel e chiar Anticristul produs în serie.

Kana chicken minced meat Spotul după care Jared Leto a plâns și a scris pe twitter: „Everybody should adopt a chicken. Chickens are better than people. They’re pure, they’re easy going and they never make fun of your hair.“

Bad boy by default

I

Creierul lui Gregory House (Dr. House). Pentru a-ți trânti oponentul la pământ, să ai mușchi lucrați e bine, dar să ai un coeficient intelectual ridicat, e și mai bine. Cu o materie cenușie ca a lui Greg House, nu riști niciodată să fii tras în piept și pui pe toată lumea în dificultate. Bonus, o doză sănătoasă de cinism, pentru a te hrăni cu satisfacția de a avea mereu ultimul cuvânt de spus.

II

Conștiința lui Walter White (Breaking Bad).

Pentru că-i alunecoasă, selectivă, dar teribil de eficientă. Pentru că-l bagă în probleme la fel de repede și de inventiv pe cât îl și scoate. Pentru că probabil e din catifea și merge mână-n mînă cu cea din plastic fosforescent și efervescent a lui Jesse Pinkman, partenerul de cristale.

III

Chipul lui Don Draper (Mad Men). Bad boyul perfect e un seducător, categorie ce nu se va învechi niciodată. Don nu are nevoie să rostească nici măcar un cuvințel pentru a seduce toate

duduile. O tăcere, un suspin, o privire piezișă și gata, tipa e în buzunarul de la spate al pantalonilor. Poți fi și surdo-mut, dacă ai o față ca a lui, nu prea are ce să-ți meargă prost.

IV

Inima lui Eric Northman (True Blood).

La peste o mie de ani, Eric își păstrează aproape intact fizicul olimpian. Acesta-i unul din avantajele vampirismului: nemurirea, și o anumită rezistență la brutalitate, orice formă ar îmbrăca ea- în afară de gloanțele din lemn și de razele soarelui. O inimă care nu mai bate e o inimă sigură.

V

Bicepșii lui Vic Mackey (The Shield). Un bad boy e un tip masiv, expert în croșeuri, uppercuturi, încleștări de pumn, etc. Cu umeri lați ca ai unui nomad în armură de oțel, pentru Mackey vesta de piele și cea antiglonț sunt opționale- victoria îi este asigurată la orice concurs de bătăi cu pumni și orice campionat al brațelor de fier.

Pentru a reuși pe micul ecran, mai nou trebuie să știi să fii rău. Mică anatomie ideală a bad boy-ului din serialele TV, în zece organe și tot atâția reprezentanți de seamă ai acestora.

Text de Roxana Ciorîia

VI

Pumnul lui Dexter (Dexter). Pentru cei care s-au săturat de bătăile plicticoase și resimt o apetență ridicată pentru task-urile ce implică abilități de măcelar, dexteritatea lui Dexter, cu lama în mână, e un model al genului. Un antebraț solid asigură, de asemenea, și o strangulare eficace.

Doar pentru psihopați.

VII

Alura lui Raylan Givens (Justified). Nu numai că e cea mai bizaro-cool apariție din Est- se trage de pe lângă Kentuckypoate și să tragă cu pistolul mai repede decât propria sa umbră. Un pariu stilistic și o reclamă aburindă pentru cei care ar vrea să-l lase lat.

VIII

Portofelul lui JR Ewing (Dallas).

Mușchii și creierul pot ei să facă mare lucru împotriva hârtiilor verzi? Magnat al petrolului și milionar, JR deține mijloacele pentru a fi rău, trebuie doar să vrea. Duritatea lui dormitează în portofelul din piele. Când e cazul, își

pune la respect toți dușmanii, oricât de periculoși s-ar arăta ei la prima vedere.

IX

Anduranța lui Hank Moody (Californication).

Să fii un sex-symbol nu înseamnă totul, mai trebuie să știi și cum să te bucuri de acest statut. Bonom și dedicat juisării pe marginea tuturor plăcerilor vieții, Moody e un bad boy orizontal, atît de orizontal că uneori are nevoie să fie ajutat să se ridice pentru a putea să se trântească apoi în următorul pat.

Să conduci un Porsche, chiar dacă-i lovit, e de asemenea un plus.

X

Picioarele lui Jack Bauer (24). Când Jack se pune în mișcare, nu se mai oprește. 24 de ore nonstop de curse, urcări de scări, doborâri de uși, accelerări, sărituri, aplecări… Fesieri, coapse, gambe, toți mușchii lui lucrează- și asta fără a-și închide nici măcar o secundă telefonul mobil.

Colaborează cu

Căutăm oameni cu imaginație și talent care pot contribui cu fotografii, texte, ilustrații, grafică și artă.

Trimite propunerile impreunÄ&#x192; cu o scurtÄ&#x192; introducere a temei abordate pe

land@cockaigne.ro