Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi 11. Dacii şi Drumul Drepţilor
Dac cu armă tradiţională patrulând pe Drumul Drepţilor © C.I. Câţi au auzit oare de Drumul Drepţilor? Numele are parcă ceva cu iz putred religios. Dacă o întrebaţi pe Vasilca, cu cel mai natural glas vă va spune că este drumul mare de pe Poiana Omului. Drumul cel mai drept dintre Pui, de pe Valea Streiului şi Sarmisegetuza Regia sau Grădiştea Muncelului, de pe Valea Godeanului sau a Grădiştei. Drumul Drepţilor este drumul celor care o ţin drept şi nu se fac mai mult de opt ore de mers pe jos. Am întâlnit o mulţime de oameni de-ai locului, care, cu pas întins şi măsurat mergeau la treabă. Toţi pe care-i întrebam unde se duc, spuneau că la Poiana Omului. Până şi o babă, care mergea călare pe ceva între un cal şi un măgar, probabil era vorba de un catâr, o urcaseră pe el în Galaţi, acesta fiind un sat de lângă Pui, puseseră animalul pe pilot automat şi baba mai era dată jos tocmai la stână la Poiana Omului, unde mergea să le facă de mâncare. Drumul îl ştia catârul, el se mai oprea să bea apă, să pască iarbă, dar în patru ore baba era depusă la destinaţie. Drumul este întradevăr ca o magistrală între Ponorici, Poiana Omului, Prihodişte, Meleia. La cele două capete se ramifică. De la Ponorici poţi ajunge la Fizeşti, Galaţi şi apoi la Pui. Sau direct la Pui pe traseul fostului decovil şi ulterior pe fosta linie de funicular cu care se transporta guano-ul din peşteră.
Schiţa Valului care era să fie furată de romani, dar cu ajutorul lui Vulpi şi a Vasilcăi a ajuns totuşi la noi © C.I.
Tot din Ponorici poţi coborî prin Federi la Ponor şi de aici tot în Valea Streiului, la Pui. În partea cealaltă a “magistralei“ se poate coborî în Valea Godeanului aproape de Sarmisegetuza Regia, pe cel puţin două drumuri lejere, ce urmează văile râurilor Gerosu şi Tâmpu. Toate aceste drumuri se pot face cu o maşină cu tracţiune pe patru roţi. Sau cu Dacia 1100 a doctorului veterinar din ZONĂ, care se pare că funcţionează pe bază de palincă. De fapt şi Dacia şi veterinarul. Am urcat în ZONĂ şi de la Pui, orăşel ce are şi gară şi hotel, ceeace nu avea nici Haţegul pe atunci. Este o localitate destul de veche, atestată încă din 1426,ca domeniu al unei familii de origine franceză, pe nume Puly, deci nici o legătură cu galinaceele, cum ar fi unii înclinaţi să creadă. Împrejurimile localităţii sunt împânzite cu tot felul de lucrări de geniu dacice şi romane. Două valuri şi şanţuri paralele sunt chiar la 150 de metri de locul unde se trece Streiul spre Ponorici. Pe Dealul Măgura se află un val de aproximativ 4 km lungime. Locurile au avut un trecut zbuciumat în secolul II al erei noastre. Am urcat şi prin Fizeşti, cel cu frumoasele curţi cu cânepă, din aceea pentru urzeli, pentru desagi, şi nu pentru fumat sau mâncat, ba şi prin Federi, pe drumul ce urcă pe lângă o biserică ce pare acum poposită din ceruri, se urcă însă şi mai departe, printr-un cătun ce nu există, pentrucă acele cămări nu au sobe, au doar o bucătărie afară. Ce nu are sobă nu există, asta este politica cu ochelari de cal a autorităţilor din totdeauna. Oamenilor le convine. Nu au nevoie de confortul apartamentelor de bloc. Iar ca să aibă cald în casă, fără să aibă sobă înăuntru şi coş deasupra casei, asta ştiau şi romanii şi ţăranii noştri dintotdeauna. Mai sus sunt Dealul Robului şi Dealul Troianului, fiecare purtând pe vârful retezat câte o întăritură circulară iar mai jos valuri şi şanţuri de apărare. Cel mai bine se văd şi acum valurile, bastioanele şi şanţurile la Ponorici, sus pe dealul de deasupra Cioclovinei, între Vârful (Poiana) lui Vârfete, unde sunt cele două castre romane imbricate şi Vârful Dealului Mesteacănului, cel de deasupra prăpastiei Cioclovinei. 33 de ziduri se află perpendicular pe val, cu lungimi de 70-100 de metri fiecare dar care se opresc la 12 metri de val, formând o bernă pe care atunci când au fost construite, se putea circula. În Poiana Omului, centrul acestui păienjeniş de drumuri axate pe “magistrală“, doar două valuri taie poiana, cu loc de trecere în dreptul drumului, din vechime, de curând, cine poate să ştie doar de la o plimbare pe care o faci pe acolo. Şi continuarea valului de la Vârful lui Vârfete, pe marginea sudică a poienii, iar în centrul poienii şi pe latura nordică. Posibil să fie chiar un castru sau ceva asemănător. Nu cred că s-a făcut încă vreo cercetare arheologică pe aici, înafară de … cercetarea scheletului de inorog găsit de ciobani la săparea bordeiului. Când am trecut ultima dată pe acolo, câinii de la stână tot mai monzoleau la el. Porţiuni din val mai sunt vizibile până la Prihodişte, lângă cei patru tumuli sau ce or fi, unde drumul face un unghi de 90 de grade la stânga spre Târsa şi la dreapta, spre Meleia, unde valul este vizibil. Iarăşi până la nişte movile de pământ, dintre care câteva au fost decopertate, arătând temeliile şi rămăşiţele unor clădiri, presupuse la început a fi stâne, apoi clădiri de cult. Îmi dau şi eu cu părerea, profitând de democraţia blogosferei, cred că erau nişte cazărmi ale soldaţilor ce apărau şi întreţineau valurile şi drumurile. Ca să fiu însă şi sigur, l-am întrebat şi pe vulpoiul Vulpi, cel ce îşi luase obiceiul să doarmă pe scările de la Villa Cosonaria din Cosoneştii de peste apă. L-a pufnit râsul. - Hi, hi, hi, ia auziţi fraţi şi surori! Oamenii au crezut că sus pe Tâmpu şi pe Meleia, pe creastă au fost stâne regale! - Hi, hi, hi, făcu şi Vulpişor 2, cum, ei nu ştiu că acolo a fost Cofetăria Regală, hi, hi, hi! Acolo l-a tratat Decebal pe Traian cu o Negresă, hi, hi, hi! Era să i se oprească în gât, hi, hi, hi! - Poate o fi fost un templu, ceva, mai încercai eu. - Da, da, sări şi Vulpişor 5 din spatele maică-si. Şi noi ne ducem acolo sus de tot să ne închinăm după ce prindem fiece şoarece. Că aici la Cosoneşti e prea aproape, hi, hi, hi! - Şi ce era, întreb eu către Vulpi, ca fiind cel mai înalt în grad din familie. - Acolo stăteau soldaţii şi drumarii lor. Acolo mâncau, se îmbătau şi dormeau. Iar soldaţii, dacă era timp de pace, cum era mai mereu, oricum mai mult decât acum, lucrau şi ei la construit şi întreţinut Valul ce înconjoară pe departe toată ZONA noastră Hm … ZONA noastră … Ce simţ al proprietăţii au … - De unul, Iliescu, Ion Iliescu s-o fi auzit pe aici? - A, ăla care a fost împuşcat în baza punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara? - Lasă că nici voi nu staţi prea bine cu istoria recentă. Nimeni nici măcar nu a propus să-l împuşte. Încă. Iar Proclamaţia de la Timişoara a propus la punctul 8 ca foştii activişti de partid comunist să fie lustraţi … - Bine le face, să fie şi ei castraţi, nu numai câinii şi vulpoii. - Am zis lustraţi, nu castraţi. - Tot una e. Să demonstrăm cu toţii la Guvern. - Da, da. Niciun Câine fără coaie! Nicio Vulpe fără coaie! Aşa e bine, tati? - Vorbeşte cu măta Vulpa, nu cu mine. Cum o crede ea că e mai bine, aşa să faceţi.
Nu ştiu ce a stabilit familia Vulpi, dar eu m-am lămurit cu movilele acelea de pe creastă. Cert este că am văzut pe acolo pe Drumul Drepţilor un bătrân oştean, patrulând cu arma la picior şi cu dinţii scoşi în luptele cu romanii. Vasilca zice că este de fapt moşi-său, ăla din Piatra Roşie, care izgonit de baba lui, s-a apucat să măsoare cu toiagul Drumul Drepţilor. Sper să reuşească, eu n-am reuşit nici porţiunea de la Dealul Mesteacănului până la Vârful lui Vârfete s-o măsor decât cu pasul lui Ionescu. Am căutat pe Internet cam cât este pasul lui Ionescu, dar nu am găsit. Începusem să-l măsor cu o sfoară de 20 de metri, înnodată la fiecare metru. Aveam şi o busolă şi carnet de teren să-l numim, doar că băiatul cu care mai mergeam şi pe care îl rugasem să înfigă în pământ un cui, de care să proptească capătul sforii, după câteva sute de metri îl observ la doi metri în spatele meu, cuiul în mâna lui iar ochii pe tavanul cel verde al pădurii. Am strâns sfoara, am ajuns până în vârf, unde se văd o mulţime de dărâmături ale unor ziduri din piatră locală. La întoarcere am renunţat la service-ul în care îmi pusesem speranţele şi am măsurat troianul cu pasul, cum v-am spus. N-a prea ieşit mare lucru. Nu mi-a ieşit socoteala aia lungă cu cele 33 de ziduri neadiacente … Cred că am greşit numărătoarea jos, unde se sfârşeşte şi castrul acela dublu, în nişte mărăcinişuri pe pantă, prin care nu am reuşit să trec. Altădată. Nu face azi ce poţi lăsa pe mâine. Că mâine oricum va fi mai prost. Să fim optimişti!
Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi 12. La vânătoare de iele Am pus capcana pentru iele. Pândisem două zile să găsim măcar una, din aceea care, după cum se spune, era învelită toată în părul ce-i atârna din creştet şi se zbânţuia prin florile înalte ale Poienii din Ponorici, făcându-le să crească, făcând pomii să înflorească. N-am văzut nici urmă de iele, doar două năpârci, vipere toată ziua, ce stăteau încolăcite pe pietrele ce ieşeau din iarbă, la încălzit sau poate chiar la copt, că prea erau fierbinţi. Aşa că de, neavând încotro, am lăsat deoparte tendinţele ecologiste ce te apucă prin astfel de locuri, am scos din nori plasa pentru iele, plasă făcută de păianjenii aceia zburători ce se plimbau de la un deal la altul, mi-am luat avânt şi am aruncat-o de s-a aninat de Dealul Mesteacănului, de Vârful lui Vârfete, de Dealul Robului şi de Dealul Peşterii. Nu era nici o scăpare pentru jucăuşele iele.
Două pui de iele, pui de lele,Zalina şi Marina, în Poiana Ponoriciului, prinse în plasă de nu vor să iasă. © C.I. Dacă or mai exista. Pe după-amiază auzim nişte glasuri cam răguşite pentru nişte iele şi nişte hămăituri a joacă. Se prinseseră. Nu arătau deloc aşa cum ne aşteptam noi. Dar ştiţi cum se spune, “Nimic nu este perfect pe lumea asta”. Două fete-iele ce-şi dădeau coate, ţinându-se de mână, zâmbind hâtru către noi, ne rugau - Nenea, ne-am împiedicat în ceva, nu vedem în ce, vrei să ne ajuţi mata să ne descurcăm? - Nu păreţi voi chiar aşa neajutorate. Şi voi sunteţi rude de-ale Vasilcăi? - Dapăi cum? E mătuşa noastră după tata, care e fiul baciului din Călianu. - Şi ziceţi că nu puteţi să vă descurcaţi singure? Nepoatele Vasilcăi?
- Hi, Hă, poate nu vrem … - Atunci staţi acolo că staţi bine. - Te spun baciului că ne-ai legat aici cu plasă pentru iele. - Voi nu sunteţi iele. Sunteţi pui de iele. Ba chiar, dacă mă gândesc mai bine, că mai curând pui de lele. - Pui de iele, pui de lele, pui de iele, pui de lele, hi, hă, vrei să ne vezi cum zburăm? Şi până să mai zic eu ceva, se descurcaseră din plasa cea pentru iele şi erau tocmai sus pe culme, în Vârful Poienii sau Vârful lui Vârfete. V-am spus că pe aici prin ZONĂ oamenii, animalele şi locurile, toate, toate au cel puţin două nume. Stăteau sus acolo, lângă câinii lor, acum doi bidivii nu pre mari, dar plini de elan revoluţionar, aşa cum le stă bine unor harmăsari de munte. Le auzeam tuturor răsuflarea de parcă ar fi fost lângă mine, aici. - Cum vă cheamă pe voi două, ieluţelor, leluţelor. - O să-ţi spunem imediat. Eşti pregătit? - Pentru ce să fiu pregătit? - Ne cheamă Zalina, Marina şi Catarina - Păi nu sunteţi decât două - Două, două, dar în spate te-ai uitat la Catarina? M-am uitat. Mai bine nu mă uitam. O frumoasă, altfel nu am cum să-i mai spun, frumoasă coz, îmbrăcată, oare pot să spun îmbrăcată părului acela auriu care i se cam încurca printre picioare de nu mai puteam vedea clar Drumul Drepţilor, drumul dacilor, ce trecea chiar, chiar pe acolo? Cu glas cam tremurat, aşa cum este glasul meu, îi spun - Trei sunteţi, precis? - Trei, ce, nu mai vezi bine? Dar mai sunt douăzeci, mai micuţe, ele n-au decât douămii de ani. Dar sunt mai frumoase, ce vrei, aşa e tineretul. - Şi ştii şi cum le cheamă, căutai eu s-o încurc, tare aş fi vrut s-o văd încurcată aici lângă mine, chiar dacă avea mai mult de douămii de ani … - Cum vrei să ţi le spun, în ordinea înălţimii, ca la romani sau în ordine alfabetică, aşa ca în Wikipedia? - Spune-le frumoaso în ordine alfabetică, dacă poţi. Ia uite, mă ia cu Wikipedia … - Ascultă, dacă ai urechi şi se pare că le ai destul de mari. Le cheamă Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Lemnica, Liodiana, Magdalina, Oana, Ogrişteana, Păscuţa, Roşia, Rudeana, Ruja, Ruxanda, Simioana, Sandălina, Tiranda, Todosia şi Trandafira. O să ţii minte? Că vin diseară să te ascult. - Vino tu diseară şi o să vezi ce ţin minte, îmi curseră mie nişte bale pe la colţul drept al gurii. Dispărură. Toate trei plus bidiviii. Catarina, Zalina şi Marina, unde se duseră? Precis că la stână la Calianu, să-i scoată din minţi pe ciobanii de acolo. Sau poate mai departe. Or fi pe Muncelul, în Poiana de sus, sau poate în poiana Primarului, acolo unde joacă flăcări de le vede tot Cosoneştiul de după Apă. Sau poate chiar în Poiana Rădăcinii, poiana Triculiciului cel supărăcios, peste tot unde umbrele dacilor ne atrag mereu.
Eu şi Sânpetru la Ceata Când am mai fost la Vârful lui Vulpe, luând-o pe valea Anineşului în sus, acolo unde se termină dânsa, ca şi drumul care o însoţeşte, am ajuns la un canton forestier. Se vedeau pe jos doar urmele camioanelor ce căraseră buştenii. Cantonul părea părăsit, doar un fâlfâit de perdea m-a făcut să cred că nu e chiar chiar lăsat de izbelişte, ba se vedea şi o mână de femeie ce pusese lucrurile la locul lor, atât cât se poate face la un canton de cel puţin zece muncitori, ce vor să mănânce zilnic. Lăsasem în stânga drumul ce urcă la Ceata, cu aşezarea dacică cea mai întinsă, cu cele mai multe terase, lăsată premeditat de către arheologi, ca şi Vârful lui Vulpe, pe seama viitorimii, de fapt mai curând doar a căutătorilor de comori actuali şi viitori, ale căror manufacturi, adică gropi peste gropi şi cioburi ceramice şi fierotenii cu o utilizare incertă se găsesc peste tot. Ştiam că de la canton drumul de camion ar trebui să continue în partea cealaltă a culmii, spre Măgureni tocmai, dar nu se vedea nici un drum clar şi în nici un caz unul de camioane. Doar pe culme se ghicea şi în stânga şi în dreapta drumul milenar, acum părăsit de cănd există şoseaua de pe valea Grădiştei, drum ce urca lent de la Orăştioara de sus prin Prisaca, până pe Comărnicel şi apoi mai departe tocmai la Vârful lui Pătru. Am luat-o un pic, aşa cam un kilometru spre dreapta, spre Comărnicel.
Chiar pe culme, adică în mijlocului drumului acum plin de lăstăriş se ridica un turn pentru vânători. Avea vreo 6-8 metri, din lemn, acoperit să nu-i plouă pe domni şi cu o scară ce se putea ridica, să nu urce şi ursul, probabil. Sigur că m-am urcat şi eu, tot uitându-mă după niscai urşi sau lupi sau mistreţi. Fiind acolo sus, mă simţeam în siguranţă, exista şi un fel de prici din crengi aşa mai groase, pe care m-am odihnit puţin. Puţin? Acum n-aş băga mâna în foc precum Mucius Scaevola. Oricum, la un moment dat am auzit troznet de crengi şi m-am ridicat să văd mai bine. Ei, şi, şi? Şi un pădurar ca toţi pădurarii, adică înbrăcat în verde ca legionarii lui Iliescu, bine că nu erau şi mineri pe aici pe la Ceata, se apropia ducând de căpăstru patru urşi, doi mai în faţă şi doi mai în spate. Mergeau liniştiţi toţi cinci. Dintre ei, unul, pădurarul vreau să zic, fredona un cântecel, dar pe care nu îl auzeam sau nu îi puteam distinge cuvintele. Cînd s-au apropiat de turn, s-au oprit, iar pădurarul, căci nu putea fi altceva, a început să le dea instrucţiuni. - Tu te duci pe Prihodişte, vezi că e o vacă beteagă de piciorul stâng din spate, aia a lui Ion. O iei şi ai grijă să-ţi ajungă toată săptămâna. - Da, mulţumesc nea Petre, săru’mâna. Şi nici una nici două, ursul se ridică în două labe, îi înşfăcă mâna lui nea Petre, căci aşa se pare că-l chema pe pădurar şi-i trase o limbă de-aia de urs de 28 de centimetri. - Iar tu, Leano, vezi că e un viţel care rămâne mereu în urmă, acolo pe valea Rea. - Al meu e, moş Petre, îl iau eu să-l cresc. - Creşte-l că o să-ţi crească şi ţie burta anul ăsta. - Ah ce bine, moşule. - Aşa, aşa, ai grijă cu cine-l faci, uite, eu zic cu Martin ăsta, că vă potriviţi, sunteţi de-o vârstă. Tu Martinică să mergi la Costeşti, acolo pe islaz, vezi că noaptea vine pe acolo un cal neastâmpărat, ce nu lasă pe corturari să doarmă. - O, moşule, două corturi îmi ajung săptămâna asta. - Nu măi Martine, că dacă-i iei pe corturari s-a zis cu noi toţi cinci. Iei doar calul ăla roib ce dă tot timpul din copite. - E bun şi ăla nea Petre. Îmi ajunge. Deocamdată. - Şi să ai grijă şi de Leana, că o ştii de când era mică. - Aşa e, dar acum e mare şi are o blană … - Bine, bine, lasă amănuntele. - Şi eu, ce mănânc săptămâna asta, că mi-e o foame … - Tu măi Grigoraş nepoate, urcă-te pe scara asta din spate şi vezi că o să găseşti acolo sus ceva bun, dar cu oase multe şi cu blană tare. Dar dacă ţi-e aşa foame, o să te mulţumeşti şi tu. - E bine moş Petre, uite acum mă urc. Şi scara începu să se zguduie, iar eu începui să ţip în timp se simţeam cum basca mi se ridică în sus împinsă de părul ce brusc arăta ca o blăniţă de arici. - Hei, hei, cine e acolo? - Eu, sunt, pădurarul, mi s-a părut că sforăie cineva acolo sus în pândar. M-am uitat în jos. Era pădurarul, dar nici o urmă de vreun urs. - Sunteţi nea Petre? - Da, de unde ştii cum mă cheamă? - Păi … mi-au spus de la cabană. - Ţi-a spus Cugireanca? Păi aia stă doar încuiată şi cu puşca lângă ea. - Nu … Da … Nu mai ţin minte de unde ştiu. - Se întâmplă. Dar vezi că azi e Sânpetru al urşilor. Un fel de Sâmbră a urşilor. Se adună toţi şi-şi primesc tainul. Ar fi bine să nu stai prea mult pe aici, că vin urşii. - Mulţumesc de sfat, nea Petre. Am coborît pe scara ce acum mi se părea că tremură sub picioarele mele şi am luat-o în marş forţat în jos de nu m-am mai oprit până la cabană la Costeşti. Nu m-am mai oprit nici la canton să văd dacă mai flutură vreo perdea, nici la cantonul părăsit ce fusese staţie terminus a trenuleţului forestier de pe valea Anineşului, nici la unica moară cu apă de pe aseastă vale, nici la casele unde mă invitaseră să-i ajut la cosit. Acum ştiu că asta este o treabă doar pentru un prim-ministru. Pe terasa de la cabană o friptură proaspătă şi o bere rece miau oprit picioarele din tremurat.