Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi 4. Triculiciul din Poiana Rădăcinii de pe faţa Jianului Poiana Rădăcinii se ridică deasupra cabanei Costeşti, pe o terasă, faţa Jianului cum este numită acum. Poiana se vede frumos, rotundă, şi de sub cetatea Costeştiului, din poiana mare numită Grădişte, unde a fost castrul roman, acolo unde contrar oricăror legi şi a bunului simţ se construiesc vile frumuşele, cu etaj şi doi câini la fiecare, cât şi din Poiana Primarului, aflată pe faţa de nord a Faeragului, mai numită şi ea Şesul lui Inătoiu. De acolo de sus vin de-a-dreptul urşii primăvara şi cer de mâncare, prin nişte urlete ce te înfioară. Degeaba bat câinii, urşii parcă nici nu aud. Foamea din ei îi face îndrăzneţi şi nu se urcă înapoi în pădure până nu pun labele pe o vacă, o oaie sau măcar pe un miel. Îl sfâşie la ceafă, după care îl iau sub braţ şi se duc tot în două labe, trec prin Poiana Rădăcinii, apoi peste creastă, în valea Stânişoarei, unde îşi au bârlogul. Acolo, într-o vară, au fost câţiva arheologi mai curioşi, ce au săpat poiana de i-au stricat pajiştea omului. Au găsit vreo zece „lupe” de fier, rotunde, ce indică existenţa unui cuptor dar şi a minereului. Mai uşor, dacă eşti om, se ajunge urcând pe poteca lată ce începe de la podeţul drumului spre Orăştie, luând-o în dreapta, pe valea Stânişoarei, dar nu chiar pe vale ci pe cracul dealului. Aşa se spune. Pe muchia dealului ce coboară acolo. Aşa este mai clar se pare. Faci mai puţin de o jumătate de oră până ce se luminează pădurea şi ieşi în poiană. Laşi pe stânga o gâlmă ciudată de pământ, ce ar putea ascunde bazele unui turn antic. După săpăturile din jur cred că nu mai este nici o piatră pe acolo, prea era aproape de sat şi o piatră la casa omului nu strică niciodată. De la gâlma aceea drumul o ia înainte, spre Costeşti Deal, numit înainte satul Stânişoara. Nu am fost acolo, era un drum interesant, ducea apoi la vârful Prisaca, unde este altă minune, probabil tot dacică, o împrejmuire din piatră naturală, ce n-a fost niciodată cercetată. Pe acolo trecea drumul vechi, pe care se putea circula şi cu oile tot anul, drumul spre Comărnicelul, Godeanul, Scârna cea cu nume atât de suav, Vârful lui Pătru, Obârşia Lotrului. Auzisem că acolo, în Poiana Rotundă ar fi un fel de adăpost, făcut de proprietarul locului. Mă gândeam, cu mintea mea cea obosită de urcuş şi neantrenată decât cu liftul blocului meu, că m-aş putea odihni acolo şi chiar înopta la nevoie. Intru în poiană uşurat că am ajuns unde voiam. Trei căpiţe de fân, aliniate lângă potecuţa ce traversa poiana, sprijinite în nişte furci şi ridicate pe nişte cruci de lemn, să nu putrezească. După ultima se mişca ceva, jos. Gândesc că o fi proprietarul ce se odihneşte un pic după cosit. Dar fânul nu era proaspăt cosit, aptoape că nu mai mirosea deloc. Dar era poiana lui, putea să facă ce voia. Eu eram intrusul. Îmi fac puţin curaj şi spun tare - Bună ziua! Asta este Poiana Rădăcinii? - Aaaa! Se aude dinspre căpiţă şi arătarea o zbugheşte în pădure mai mult în patru labe decât în două. De speriat nu ştiu dacă s-a speriat el de mine, dar eu m-am speriat bine de el. - Stai aşa, am vrut doar să întreb unde am ajuns. Stătea după un pom şi se uita neîncrezător la mine. I se vedea doar claia lui personală de păr nepieptănat, ce părea să fi fost chiar blond dacă ar fi fost spălat. - Bună ziua, Nenea. - Bună ziua. Te întrebam dacă asta este Poiana Rădăcinii. Asta este? - Asta toată e faţa Jianului. Iar chiar aici e poiana Rădăcinii. Dar este a mea. Toată. - Să fii sănătos. N-am venit să-ţi iau poiana. Şi nici căpiţele de fân. - Nu sunt căpiţe. Sunt stâlpii ce ţin cerul. Stai mai departe de ei. Dacă n-aş fi eu pe aici, praful s-ar alege de toată valea şi toată lumea. - Bine, bine, ai dreptate, sunt stâlpi, cum de nu mi-am dat seama. Eşti cumva rudă cu Vasilca de jos de la cabană? - De unde ştii? Ţi-a spus ea? - Nu, dar văd că vorbiţi amândoi în dodii. - Să ştii că dacă mă superi, mă fac rău. Ai văzut vreodată pe cineva strângând fânul de aici din poiană? Nu cred. Eu îl strâng noaptea. Pentru la iarnă, pentru cerbi. Iar bucata aia arată dinspre apus, cine crezi că a arat-o, vine cineva cu plugul până aici? Vin mistreţii noaptea şi mă ajută. Toate casele astea de aici de pe faţa asta, careziceţi voi Faţa Jianului, nu sunt ale voastre, sunt ale noastre. - Care case, nu văd decât copaci. Du-te şi mai odihneşte-te un pic. Stau şi eu un pic jos şi pe urmă cobor la căsuţe. Am simţit deodată de parcă o palmă uriaşă mă mută brusc din poiană în jos. Să fi alunecat, sau poate o pală de vânt să mă fi împins în jos? Dar copilul, dacă era copil, nu mai era deloc. Căpiţele se înmulţisera, erau cred vreo treizeci, se îngustaseră şi se înălţaseră chiar până la cer, dacă acela albastru închis era cer. Iar de jur împrejur, ca într-un amfiteatru imens, sute de case albe, acoperite cu paie. Câini, vaci, oi, găini făceau o larmă de nedescris, parcă toate mă acuzau că le-am deranjat casa. Femei şi copii îşi vedeau de treaba lor, pentru ei nu existam. Rufe la uscat printre case, cum nu mai văzusem decând eram mic, pe frânghii ridicate pe prăjini puse în cruciş, să nu
le ia vântul cu totul. Dar pe mine m-a luat, căci acum eram aproape de cabană, pe pajişte, sărind fără efort cele două pârleaze ale grădinii unui costeştean ce nu găsise alt loc să-şi pună cartofii. Mai mult de-a dura am ajuns la bufet şi voiam să intru cât mai repede în căsuţa pe care mi-o luasem. Vigilentă, Vasilca mă interceptă ca o rachetă de la Deveselu. - Ce e cu tine Dom’ Engineriu, parcă te-ai întâlnit cu Triculiciu. Nu cumva ai fost sus în Poiana Rădăcinii? Nimic nu-i scapă fomeii ăsteia. - Lasă-mă Vasilco azi, că îmi ajunge. Uite că-ţi vine Dom’ Camion. Vorbim mâine. - Bine, vorbim mâine. Precis că s-or fi petrecut neşte minuni. - Precis. Noapte bună.