Freamăt nr 3

Freamăt

FREAMĂT revista

CENACLULUI LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI

- FILIALA MARAMUREȘ COLECTIVUL REDACȚIONAL Carmena Băințan - director Milian Oros - redactor șef Aurelia Oancă - redactor poezie Dragomir Ignat - redactor proză Membri: Gross Tomas Rocneanu, Velea Aurelia, Hada Ioan, Botiş Radu, Chiorean Ioan Marian, Andreica Ioan, Mureşan Olimpia, Ioan Meteş Morar Chelinţanu Membru de onoare: Al. Florin Țene Președintele Ligii Scriitorilor Români Membru corespondent al Academiei Americano-Română de Arte și Științe.

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei revine în exclusivitate semnatarilor

Concepție grafică și tehnoredactare: Victoriana Oros

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

1

Freamăt

ISSN2458-0155 ISSN-L2458-0155 2

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt

ÎNTÂLNIRI LA FRONTIERA GÂNDURILOR Dacă majoritatea dintre noi ne-am întâlnit în acelaşi loc şi la aceeaşi oră, dar insuficient pregătiţi pentru ceea ce va urma, iată că după ani a apărut între noi acel freamăt căruia i-am dat tocmai acest titlu: „Freamăt”. Întâlnirile acestea, repetate de zeci de ori, ne-au marcat viaţa şi existenţa cu atât mai mult cu cât am stabilit că în acest areal atât de pătruns de istorie, tradiţii şi nu numai, avem şi noi un loc în care să ne facem auziţi, acesta fiind Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”.

Cu toate că sunt convinsă că această revistă, care este la al treilea număr, interesează pe prea puţină lume dinafara cercului nostru de prieteni sau invitaţi, numele personalităţilor care vrem să apară în numerele viitoare cu siguranţă va interesa mai multă lume din domeniul culturii.

De la idee până la realizare este un drum lung şi anevoios dar considerăm că fiecare dintre noi a pus suflet şi timpul lui la definitivarea a ceea ce noi am numit proiectul nostru de viitor.

Această revistă este susţinută de noi, prin toate modurile de exprimare şi realizare, şi nu putem să spunem decât „Bun venit!” celor care doresc să contribuie la promovarea şi dezvoltarea ei.

Cu toate că modurile de informare contemporane sunt atât de diferite şi de vaste, am dorit totuşi să ne întrepătrundem, chiar dacă modest, în acest fenomen cultural, prin care să punem în evidenţă munca noastră şi strădania pentru realizarea ei.

Dacă n-am fi încercat să punem în valoare munca noastră prin acest mod de afirmare, o parte a spiritului nostru uman ar fi fost secătuit sau mai bine spus „sleit” în fenomenul lui artistic.

Această „piaţă a scrisului” este foarte bine pusă la punct mai ales prin noile metode de exprimare cu ajutorul internetului, ceea ce nu are precedent în istorie, lăsând totuşi anumite nişe prin care să pătrundă şi revistele, care nu contenesc să apară.

Considerăm că orizontul nostru uman se deschide cu fiecare valoare umană ce aderă la principiile noastre prin colaborarea şi contribuţia pe care şi-o aduce.

Traiectoria evoluţiei spirituale a fiecăruia se reflectă în esteticul fiecărei lucrări, ştiut fiind faptul că esteticul este o dimensiune a umanului ce este reprezentată nu numai de conştiinţa umană cât şi de condiţia umană. Nu doresc să aduc scuze pentru materialele bune sau mai puţin bune, dar ele sunt şi o reflectare a faptului că orice modificare survenită în ritmul spiritual sau material se reflectă îmediat în estetica lucrării. Am putea spune că esteticul este într-o strânsă legătură cu lumea sau un tandem de nedespărţit care determină raportul omului cu universul său interior, care apoi se reflecă în scris.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

3

Freamăt Dacă o parte dintre membrii Ligii Scriitorilor din Maramureş au scris doar pentru ei, păstrându-şi în sipeturi bine ferecate proza sau poeziile din tinereţe, iată că a venit momentul să se exprime în scris în cadrul acestei reviste.

Dacă cuiva i-au fost retezate puţin aripile şi pentru moment elanul scriitoricesc, aceasta nu a făcut decât să-i „încrânceneze” şi să-şi dorească să scrie mai bine şi mai mult. Întâlnirile cu alţi scriitori aduc un plus de valoare fiecăruia dintre noi, ambiţionându-ne în a face lucrurile mai bine. Este evident că dimensiunea interioară este legată de evoluţia spirituală ori/şi materială, cât şi de relaţionarea cu oameni de cultură la care mai târziu ne vom raporta, dându-ne adevărata valoare în conştiinţa proprie, dacă nu există şi o doză de egoism.

Dorinţa de a afirma sau a se afirma sunt atât de departe, uneori, una de cealaltă.

Comuniunea cu el însuşi se (în)scrie în orizontul lui de viaţă. Ea trebuie clădită pas cu pas, hrănită constant şi abia apoi descoperită şi redată culturii, care este responsabilitatea fiecăruia dintre noi.

Pe măsura trecerii timpului, încercăm să ne perfectăm, să ne unim forţele spre binele nostru şi al revistei. Această prietenie pe fond literar se consolidează tot mai mult şi ne apropie formând un tot unitar într-o bună şi frumoasă înţelegere. Muza fiecăruia dintre noi iese tot mai mult în evidenţă cu fiecare întâlnire literară, fiecare încercând să scoată cel puţin un volum de autor pe an. Membrii ligii sunt pătrunşi de neliniştea inspiratoare care îi face să nu se încadreze totdeauna temporal programului.

Privite din interior, fără o doză de subiectivism, întâlnirile cenaclului sunt o reuşită.

Succes în continuare.

Carmena Felicia Băinţan

4

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt

CARMENA BĂINȚAN

ŞOAPTE De-ai vrea să stai lângă mine o noapte, Când s-ar întuneca am vorbi doar în şoapte, Şi cuvintele noastre s-ar sparge de dor, Picurate în suflet cu clipe de-amor.

Poate vom adormi când zefirul Pe poteci va trece cu paşii de lună, Şi ostenită, plăcerea din suflet Va adormi cu noi împreună.

Vino de poţi să stai lângă mine, Chiar de ar fi să tăcem împreună.

Amurgul din suflet îşi face contur, Iar noi să stăm măcar mână în mână.

IUBIND

CURCUBEUL

Pământul respiră prin flori de liliac, Din ele îşi face măreaţă cunună, Prin calde poieni se plimbă o fată nebună, Căutând curcubeul ce vrea să apună.

Dar el se retrage în sihăstria din nori, Fata se plimbă căutând în zadar, Poiana se întinde nesfârşită sub tălpi, Viaţa lui o cunoaşte, de-a ei n-are habar.

Din oglinda apei s-a născut curcubeul Culorile dulci acolo vor să se înnece, Sub apă caută fata frânturi de culori, El o acoperă cu haina lui rece.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

5

Freamăt VIOARA

NOPŢII

Ce straniu mă-nfioară câte-o noapte, Când tunetul răsună-n depărtare, Vioara nopţii cântă-n dezacorduri Şi basmele se pierd sfârşite-n şoapte.

Chiar veacurile cântă-n strune ruginii Iar sângele zvâcneşte în artere.

Doar visele cutreieră pe drumul lunii Când altele se zbat tăcute între perne.

Peste al lunii colţ îmi atârnasem haina Şi curcubeul îl adăpam cu lacrimi. În cuibăritele unghere ale firii Tăcerile din suflet se înnegreau ca norii.

Trecute peste munţi cântau fugare Luminile de fulger alungate Ca o iubire ce se sparge-n tunet surd Apoi lăsând în urmă o liniştită pace Şi pete mici de zgură se retrag Lăsând în urmă pâlpâiri discrete Zeiţa apărând pe bolta-ntunecată Lumina ei luceafărul să-mbete.

Numai în noapte stelele vorbesc Când se-ntâlnesc cu zodii pe cărare Şi basme din bătrâni îşi spun şoptit Iar luna le priveşte zâmbitoare.

ROCHIA După o iarnă lungă ce nu dădea semen să se termine, că astfel erau iernile cândva, bărbatul trecut de vârsta a doua simţea în suflet nevoia unei primăveri. De când îi murise soţia era singur cuc în toată casa şi nu avea cu cine schimba două vorbe, ori măcar să se certe, că şi asta i-ar fi prins bine acum.

Orice cuvânt auzit în curtea vecină, îl tălmăcea şi răstălmăcea, doar din dorinţa de a nu se plictisi. Acum ducea dorul vorbelor nevesti-si, care-l cicălea văzându-i atelierul destul de împrăştiat. În curtea mică avea un atelier de reparaţii de orice fel.

De la biciclete şi pantofi până la maşini de carne, totul trecuse prin mâna lui. Totul era la scară mică; casa avea două încăperi mici şi un hol, curtea şi atelierul erau 6

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt deasemenea destul de mici şi joase. În curtea aceea, cât era de mică, tot ar fi încăput doi, trei copii, dar se pare că Dumnezeu avusese cu ei alte planuri. O soră de-a nevestei avea mai mulţi copii şi s-a rugat de dânsa să-i dea măcar unu pentru creştere.

Astfel că în curte apăru o fetiţă plinuţă şi blondă, ca o păpuşă. Firea ei blândă a ajutato să treacă mai uşor peste ruptura de ceilalţi fraţi și, cu toate că la noii părinţi avea mai multe decât la casa părinţilor, tot mai ducea dorul acestora şi al fraţilor. Săptămânal se vizitau cu părinţii fetei pentru a trece mai uşor peste ruptura din familie. În casa lor avea să se bucure de primele manuale, apoi de vizitele colegilor dintre care o parte locuiau peste drum. Tot acolo a primit şi vizita primului prieten cu care mai târziu s-a căsătorit.

Fetiţa de atunci plecase de ani buni la casa ei, iar bătrânul îşi ducea zilele tot singur. Cel mai mult îl durea că nevasta plecase în lumea umbrelor, lăsând povara singurătăţii pe umerii lui tot mai slabi. Uneori deschidea dulapurile şi vedea hainele ei rânduite frumos aşa cum le avusese dintotdeauna. Provenind dintr-o familie cu mai mulţi copii, învăţase să aibă grijă de haine şi cele de trebuinţă. Acum îi admira hainele mai mult decât atunci când îi trăia nevasta, tocmai de aceea hotări să nu renunţe încă la ele şi să le mai păstreze o vreme în dulapuri.

Din când în când trebăluia prin atelierul tot mai auster, încercând să reînvie câte un ceas de masă vechi, ori să dea viaţă unei veioze cu dulia ruginită şi întrerupătorul stricat, ori să aducă la vremuri mai bune un scaun cu piciorul rupt. Printre toate găsi o măsuţă cu trei picioare, blatul sculptat cu cercuri concentrice, iar unul din picioare ieşise din lăcaşul lui având nevoie de o reparaţie şi de câteva straturi de lac. Îl adusese vecina de peste drum încă din toamna trecută. Uitase cu desăvârşire de ea, cum iarna fusese lungă şi sta mai mult prin casă. Afară era frig să lucreze cu ea şi în casă putea produce un incendiu. Deocamdată renunţă. Ce-ar fi să-i facă o vizită vecinei dar să ia cumva prin „învăluire”, adică să se scuze, dar că a trecut pe la ea întâmplător, că de fapt fusese la celălalt vecin care nu se simţea prea bine, cu ocazia asta a trecut şi pe aici, ori că măsuţa ei nu mai are mult şi va fi terminată. Vecina l-a primit cu bucurie, mai ales că pe vremea când trăia soţia lui se vizitau uneori şi obligatoriu de sărbătorile de iarnă şi cele de Paşte. Acum era binevenit paharul de vin cald cu scorţişoară, cu care îl îmbiase, deşi, trecând de mult Crăciunul, tot dădea o notă de sărbătoare şi intimitate, iar cum vinul dezleagă limbile au povestit câte-n stele şi lună.

Se făcuse târziu, dădea să plece, dar vecina îl ispiti cu încă un pahar de vin şi cu rugămintea de a mai trece pe la ea, că-i e cam urât singură în serile astea lungi de iarnă şi ar povesti şi altele de care nu-şi mai aduce aminte acum. Ajuns în stradă, observă că maşinile şi-au cam redus numărul ba chiar nu văzuse niciuna până acasă. De pe străduţa pe care locuia, cineva cobora cu două damigene cu apă de izvor. În spatele casei, la câţiva zeci de metri, era un izvor care nu seca niciodată. Bărbatul fluiera a bucurie amestecată cu tristeţe, legănând cele două damigene legate cu nuiele, şi în loc de dop purtau mândre doi coceni de porumb rămaşi de la cine ştie ce recoltă de prin vreun sat. Îşi dădură bineţe cu aerul omului obosit de tumultul zilei. Bătrânul se culcă mulţumit de seara petrecută, dar nu înainte de a urmări ştirile zilei, deşi pe multe nici nu le băgase în seamă. O fi fost de vină paharele cu vin cald, ori vorbele vecinei văduve, nu se ştie, dar bătrânul Mihai adormi cu gândul la amândouă.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

7

Freamăt Vântul de februarie bătea încă pe la geamuri şi uşi, încercând să intre cu forţa înăuntru la puţină căldură, dar nimănui nu-i era milă de el şi-l ţinea priponit afară. Nici câine nu avea bătrânul pentru a nu ieşi afară în frig, iar de hoţi nu-i păsa, că nu prea aveau ce să-i fure. Într-o vreme, când mai ţinea câte un porc, şi-l tăia de Crăciun, s-a întâmplat ca odată să-i fure din afumătorie toată slănina şi şuncile puse la afumat.

Făcuse cercetări, iar cum în cartier erau vreo două familii de ţigani, îi bănuise pe aceştia, numai că ei se purtau atât de firesc şi dădeau bineţe, încât bătrânul se îndoi că ar fi ei. Se gândea că or fi venit alţii din altă parte, dar sigur la pontul dat de ei.

Rămase aşadar într-o iarnă fără porc, dar asta era demult.

Zilele treceau, scurgându-se încet ca firul apei de la izvorul din spatele casei. În faţa casei, ieşiră de curând primii ghiocei, semn al apropiatei primăveri, şi cum în câteva zile au înflorit, bătrânul îi rupse pe toţi şi făcu din ei un buchet. Se îmbrăcă şi plecă alene spre casa Catiţei, vecina de peste drum. I se părea ciudat şi lui că în această primăvară deveni mai romantic decât în altele. Nu era atât de bătrân încât să nu poarte în suflet nostalgii ale primăverilor trecute iar cu fiecare vizită la Catiţa, în sufletul lui se aşternea picătură cu picătură o dragoste definită. Casa îi părea mai mare, i se părea că are tot confortul pentru a ţine lângă el o femeie. Şi ce dacă ar fi ultima iubire?

Oricum nu se gândise că ar mai putea iubi, dar primăverile acestea sunt înşelătoare iar în aceasta venise tocmai rândul lui. În jur, ochii lui mai încercau să prindă frumosul, iar seara târziu, vecinii îl mai surprindeau plimbându-se prin curte, ori privind la stele, ori poate mai căuta în ele ultimele zvâcniri ale tinereţii lui târzii. Să iubească din nou la această vârstă, să fie din nou îndrăgostit, n-ar fi crezut niciodată. Şi totuşi. Prin minte îi trecu, ca un fulger numele Giordano Bruno, care spusese înainte de a-i fi luată viaţa:E pur si move. Şi totuşi se învârteau astrele în jurul lui şi nu-i dădeau pace, încercând să scoată la lumină ultima zvâcnire a sufletului.

Pe zi ce trece se simţea tot mai răsfăţat. Buchetul de ghiocei a atras după sine o masă copioasă, încheiată chiar cu vin şi prăjituri. Nici vecinei, se-nţelege, nu-i erau indiferente aceste vizite şi de câte ori vecinul Mihai îşi anunţa vizita, era primit cu mare drag. Simţea căldura ce-i umplea sufletul iar într-un rând chiar primise invitaţia de a rămâne peste noapte. Ziua, era prea vizibil totul, dar seara târziu, când vecinii s-ar fi retras în case şi la adăpostul nopţii ar putea face vizite nestingherit, iar dimineaţa devreme ar fi luat calea inapoi. Deocamdată era varianta cea mai bună. Cine ştie cum vor evolua lucrurile şi poate mai târziu nu va fi nevoie să se ferească de ochii indiscreţi. Nu-i displăcea această variantă ci întrebările îndiscrete care ar fi putut să apară în cazul în care s-ar fi aflat. Trebuia să meargă, dar fără să fie văzut. Nu putea să apară şi să dispară ca personajul din „Omul invizibil”, dar exista totuşi o modalitate.

Deschise uşile dulapului de haine ale soţiei. Da. Aceasta era cea mai salvatoare idee.

Să se îmbrace într-o rochie de-a soţiei. Oricum erau nefolosite de câţiva ani aşa că ar trebui să se facă şi ele utile. Era simplu: o fustă, un batic, o bluză, dar se pare că fusta nu-l prea încăpea aşa că ar trebui ceva şi mai simplu şi de mai mult efect, să nu semene chiar cu un scoţian. Rochia. Da, asta era. Rochia ei de sărbătoare, că oricum pentru el era un eveniment important. Doar nu se cădea să meargă cu o rochie mai ponosită. Probă rochia ce-i veni chiar bine privindu-se în oglinda mare din camera din faţă, îşi puse un batic ce-l trase peste frunte pentru a nu fi recunoscut şi astfel gătit se 8

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt înfiinţă la uşa Catiţei. Când deschise uşa, aceasta era mai degrabă gata să facă un stop cardiac, neştiind ce surpriză avea să-i facă. El era atât de vesel de reuşita faptei. Spera la o noapte plină de tandreţe şi pentru asta merita să se îmbrace de femeie, urs, orice.

Pentru câteva mângâieri, merita să facă orice efort, chiar şi deghizarea, cu riscul de a fi descoperit, ceea ce era inevitabil.

Dimineaţa, înainte de ivirea zorilor, deschise uşa propriei case, mulţumit de aventura de-o noapte. Lucrurile s-au repetat la intervale de timp stabilite de cei doi, până când vecinii care constituiau „gura lumii” s-au „prins” cine iese din casă îmbrăcat în rochie. La început credeau că vreo femeie vine să-l viziteze la ore târzii dar realizând farsa, au avut subiect amplu de discuţie cu vecinii lor.

Dându-şi seama că a fost demascat, a renunţat la frumoasele straie de femeie pentru cele bărbăteşti, care i se potriveau cel mai bine. Pentru vecini, bătrânul Mihai a rămas „bărbatul în rochie”. Deşi s-a întâmplat demult şi el este plecat în lumea umbrelor, sporadic se mai aminteşte de bărbatul deghizat în femeie.

MILIAN OROS

ASEMĂNAREA A fost un timp când nu credeam în destin, în „prestabiliri”, dar viața mi-a demonstrat că lucrurile nu stau chiar așa... Cam în același timp, mi-am dat seama că există un „spațiu” de glisare, unde anumite lucruri pot fi modificate într-o anumită măsură. Nimic nu se întâmplă fără de un rost și, ceea ce am trăit până acum, m-a învățat să fiu mai bun și, prin empatie, să-i înțeleg pe oamenii din jurul meu într-un anume fel. În anumite circumstanțe, mi se întâmplă și mi s-a întâmplat să-i văd cum, sunt sigur de asta, că ei nu sau văzut la fel niciodată. Recunosc, uneori mă speriam de ceea ce vedeam, ori dimpotrivă eram încântat de frumusețea ce mi se dezvăluia.

Mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama că cea mai mare luptă o ducem fiecare cu sinele nostru. Cine ne cunoaște, ori ar trebui să ne cunoască, mai bine decât noi?

Uneori, rămânem surprinși de ceea ce descoperim, mai mult ori mai puțin întâmplător, Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

9

Freamăt despre noi înșine. Ca să mă înțelegeți, am să vă povestesc o mică întâmplare pe care vă invit s-o tratați cum credeți de cuviință… În urmă cu ceva vreme, mă aflam la o mică petrecere, acasă la niște prieteni. Se dansa, se discuta, ne simțeam bine. Printre invitați se afla și o doamnă, singură, cam la patruzeci de ani, care afișa un aer meditative și care îmi fusese prezentată de gazdă ca fiind „o prietenă bună”, din Chișinău. Nu aveam niciun motiv să-i acord acesteia mai multă importanță decât celorlalți. La un moment, obosit după dans, m-am așezat undeva, la întâmplare, pe un capăt de canapea. Peste puțin timp, doamna din Chișinău s-a așezat lângă mine. Întâmplarea a făcut să nu pot schimba nicio impresie cu ea, fiind prins în discuții cu altcineva, care m-a și tras de „mânecă” din nou la dans, căci muzica nu te lăsa de loc să stai locului. Lucrurile astea s-au repetat de câteva ori.

Mereu când mă așezam să-mi trag sufletul, ori să gust din paharul de vin, doamna din Moldova venea și se așeza, ca un făcut, lângă mine... La un moment dat, într-o astfel de situație, atingându-mi ușor brațul cu mâna, îmi spune: - Domnule, sper că nu deranjez că mă așez mereu lângă d-voastră!?

Luând lucrurile oarecum în glumă, i-am replicat râzând: - Poate că mă atenționați, sub o formă voalată, că ar trebui să dansăm împreună!

- Mi-ar face plăcere, dar nu despre asta-i vorba… Uite, ca să nu par caraghioasă, am să vă spun!... Aveți un biocâmp foarte puternic, dar ciudat, parcă nu-i în totalitate al dumneavoastră, ci și al altcuiva... al unei ființe de dincolo, care vă protejează.

- O ființă de dincolo? am zâmbit eu. Ființele de dincolo mai au biocâmpuri?

Dacă nu-i o glumă, tare mult mi-aș dori să simt, ori să văd și eu acele câmpuri, mă rog... „biocâmpuri de dincolo”.

- Poate m-am exprimat greșit… Ar fi trebuit să vorbesc mai degrabă de accentuarea, întărirea biocâmpului dumneavoastră de către acea ființă de dincolo… Este posibil să fi avut o relație sufletească deosebită cu dumneavoastră, pe când trăia.

Sincer, în acele momente, gândul m-a dus la mama mea, decedată de câțiva ani, pe care am iubit-o și care m-a iubit, la rândul ei, foarte mult… Pentru a evita discuțiile, care sigur m-ar fi indispus până la urmă, am încercat să schimb firul discuției, să-mi ascund, barem în parte, trăirile declanșate de vorbele ei.

- Știți ceva? i-am spus, susținându-i privirea, care mă cerceta. Haideți să dansăm, să-mi simțiți mai bine... biocâmpul!”.

Recunosc, am fost puțin ironic, ca să nu folosesc alt cuvânt, însă, puțin mai târziu, când trupurile noastre s-au sincronizat pe ritmul melodiei, mi-a părut rău de vorbele spuse. Dansa foarte bine și, ciudat, o simțeam ca pe o ființă pe care mi se părea că o cunosc de foarte mult timp. Cu toate acestea nu am încercat să leg o conversație cu ea. Pe tot timpul dansului m-a privit pe furiș și a rămas tăcută, dar aproape de sfârșitul lui, ca un fel de continuare a discuției noastre, mi-a spus: - O să aveți dovada în curând, căci sunteți o persoană specială, cu mult mai specială de cât vă imaginați!

10

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt S-a desprins din brațele mele, ușor, zâmbindu-mi, iar înțelesul lui, cu adevărat, l-am deslușit mult mai târziu.

Trecuseră câteva luni de la acea seară și poate că nici nu mi-aș fi amintit de cele petrecute atunci, dacă o întâmplare neplăcută nu m-ar fi obligat s-o fac. Împreună cu câțiva prieteni ne petreceam un sfârșit de săptămână la o cabană în Munții Rodnei, nu departe de Cascada Cailor. N-am să uit niciodată, era sâmbătă dimineața, către ora 10. Atunci s-a petrecut ceva, un accident de o anumită natură, nu are importanță acum de ce și cum; important a fost că pentru un timp am trecut „dincolo”, sau cel puțin într-un leșin profund, dacă nu într-un fel de moarte clinică... În timpul petrecut „dincolo”, am văzut lucruri ciudate, minunate, aș spune acum, și pe care, mai târziu, le-am analizat cu multă atenție. Cu cât le analizam mai mult și mai în profunzime, cu atât realizam că după „revenirea” mea la realitate, începusem să fiu „alt om”; nu știu dacă mai bun, ori mai înțelept, dar în mod sigur un om care prețuia și prețuiește fiecare clipă a vieții ca pe un dar primit de la Divinătate. Au început să mă bântuie întrebări de genul: Cine sunt? Ce înseamnă viața până la urmă? De ce ne credem unici și singuri în univers, când acesta este plin de ființe, unele cu mult, mult, peste inteligența umană? Nu mai eram mirat că doamna din Chișinău fusese în stare să vadă biocâmpuri și ființe de dincolo... Universul, în care suntem integrați și noi, oamenii, este mult mai complex decât l-ar putea crede mintea noastră, dar cu toate acestea, fără noi... lucrarea Divinității ar fi incompletă. Probabil de aici s-a născut orgoliul nostru de a ne asemăna cu Cel care ne-a creeat... Oare cei care au scris Biblia, ce-au vrut să sublinieze prin versetul:„Să facem om după chipul și asemănarea Noastră....” ? („Facerea”, 1-26). Ce ni se ascunde? Cât de trunchiat este adevărul? De curând, Papa Francisc spunea că unele versete din Biblie sunt depășite și necesită o nouă interpretare. Cred că în această categorie intră și versetul amintit. Cum poți să crezi că te asemeni Divinității, când după ultimele descoperiri științifice vedem că în vastitatea Universului, noi oamenii suntem cu mult, mult, sub „nimicul, nimicului”!

Ar exista totuși un răspuns!... Noi, oamenii, am fost creați la mâna a „n”-a și, atunci, om fi semănând cu ... cineva, care la rândul lor, fiind și ei creați, or fi semănând și ei cu cineva, căci... fiecare naș își are nașul, nu?

DESTINE, ISTORIE ȘI RELIGIE - adevăr sau închipuire Recenzie, de Milian OROS

Inițial am avut de gând să fac o recenzie a celor două volume apărute sub semnătura d-lui Vicențiu Florian Pop, conform standardelor în domeniu, apoi mi-am dat seama că cel mai bine ar fi să scriu de fapt ceea ce am simțit când le-am citit. Nu-l cunoscusem personal pe autor când am terminat de citit volumul domniei sale, „Istorie și religie - adevăr sau închipuire”.

Lucrarea m-a impresionat prin multitudinea de informații și date puse la dispoziție, prin analizele personale, Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

11

Freamăt argumentate pertinent, asupra anumitor aspecte. Și, cum ceea ce-ți dorești ți se împlinește până la urmă, dorința mea de a-l cunoaște personal s-a îndeplinit într-o după-amiază de noiembrie a anului 2015, la Cehu Silvaniei. Atunci nu am avut timp să discutăm prea multe, dar în aprilie 2016, când deja terminasem de citit și volumul „Destine”, am avut bucuria să-l primesc în vizită în timp ce mă aflam la Someș Uileac. Am stat față-n față și l-am ascultat cu mult interes, căci am aflat multe alte lucruri care nu au apărut în cărțile domniei sale. Cu toate că, așa cum spuneam, citisem prima dată „Istorie și religie”, discuția noastră a pornit de la al doilea volum, „Destine”.

Dacă ai început să citești DESTINE, trebuie să fii atent la ceea ce-ți șoptește sufletul căci, deși totul pare un basm venit din vechime, lucrurile nu stau chiar așa.

Autorul, cu o măiestrie greu de egalat, știe să împletească basmul cu istoria reală, ori cel puțin oficializată. Dacă la început ne este prezentat eroul cărții, Mihai Tătaru, un personaj coborât parcă din romanele de capă și spadă ale lui Al. Dumas, Balzac, ori Michel Zevaco, puțin mai târziu, autorul îl lasă deoparte și ne face o mini-monografie a orașului liber regesc Satu Mare și a Țării Oașului. Pe când te crezi amețit de mulțimea datelor arheologice și istorice, de istoriile unor familii nobiliare, maghiare, românești ori germane, personajul principal revine ca o salvare a memoriei suprasolicitate. Descrierile din natură vin să întregească tabloul acțiunii, aventurile de care au parte eroii petrecându-se, în marea lor majoritate, la adăpostul codrilor fabuloși, aproape ireali, ai acelor vremuri, despre care, dacă nu aș fi fost documentat, aș fi spus că sunt o exagerare a autorului. Perioada istorică descrisă este destul de întinsă, cuprinzând cinci generații din neamul Tătaru, pornind de la 1785 și ajungând la anul 1956. În volum vom întâlni o istorie a României puțin altfel, nu că ar fi alta decât cea reală, ci altfel fiindcă este văzută din altă perspectivă. O istorie care se împletește cu inima și sufletul autorului într-un zbor de gânduri peste spațiu și timp…

Am revenit apoi cu discuția la primul volum, „Istorie și religie - adevăr sau închipuire”, și trebuie să spun că, de la volumul lui Toni Victor Moldovan, „Programul Terra”, n-am mai citit o carte cu această temă care să mă impresioneze atât de mult.

Volumul se remarcă prin complexitatea informațiilor, acuratețea lor, încercarea de a elimina subiectivismul din materialele prezentate, iar acolo unde autorul își expune punctul de vedere, o face cu atenție, argumentat, dezvăluindu-ne astfel un spirit deschis, spiritul unui om de cultură pasionat de literatură, istorie și istoria religiilor.

Cine vrea cu adevărat să studieze istoria religiilor, religia fiind înțeleasă ca un ansamblu de credințe, sentimente, reguli morale și ritualuri, având izvor conștiința indivizilor sau a colectivităților care consideră că sunt într-o legătură cu una ori mai multe ființe supreme de care depind, și nu știe cu ce să înceapă, are acum la dispoziție o lucrare de referință, care să-l inițieze, să-l îndrume în primii săi pași, să-i deschidă orizonturile spre care se vor orienta cercetările lui. Prin analiza comparată a religiilor, autorul ne ajută să ne îmbogățim cunoștințele generale, concomitent cu 12

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt aprofundarea cunoașterii diferitelor etape de dezvoltare ale culturii și civilizației popoarelor. În concepția domniei sale există un singur Dumnezeu, Divinitate absolută și atotputernică. În același timp ne aduce argumente că diferența dintre religii este determinată de înțelegerea și interpretarea diferită a învățăturilor divine, care au dus la influențe și viziuni despre Dumnezeu, născându-se „aparența” că există mai mulți Dumnezei, fiecare religie, chiar monoteistă fiind, având Dumnezeul ei. Critic, autorul subliniază fără putință de tăgadă că vina acestor interpretări diferite o poartă slujitorii bisericilor, templelor, sinagogilor, moscheelor, care vor să-și impună supremația asupra cunoașterii adevărului istorico-religios.

Cărți tulburătoare, lucrări complexe, care merită cititite, pagină cu pagină și din „scoarță-n scoarță”! Felicitări dumnule Vicențiu Florian Pop!

AURELIA OANCĂ

DIN STROPI DE PLOAIE...

Din stropi de ploaie am cules Esenţa ce se cheamă „Viaţă”. Şi pentru tine am ales Un cuvinţel, ca o povaţă. Învaţă să iubeşti din suflet, Învaţă să fii tu, mereu, Ca vântul cu al său răsuflet, Să nu doboare pomul tău.

Fii tu, cel care ţine viaţa, În braţele de ram deschis, Fii tu iubirea şi povaţa, Fii drumul veşnic neînchis.

Din stropi de ploaie să culegi, Esenţa ce se cheamă „Viaţă”, Pe drumul tău, oriunde mergi, Pe toţi, iubirea îi învaţă.

Dar dintre toţi, tu să m-alegi, Cu mine să mergi mai departe, Şi stropi de viaţă să culegi, Şi-n dragoste tu o împarte.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

13

Freamăt AMINTIRI Amintiri pașii îmi poartă Peste frunze veștejite, Și peste natura moartă Și pe drumuri pribegite.

Bucățile de suflet frânte, Încerc să le lipesc ușor, Iubirea invadând s-o cânte, Dar azi cuvintele îmi mor.

Eu caut drumul spre iubire Pe care azi l-am rătăcit Și picături de fericire Ce-n suflet mi s-au cuibărit.

Nu mai găsesc nici vis, nici cale, Să îl arunc în frunze moarte, Ca pașii lumii-ncet, agale, Fără să știe, să îl poarte.

Nimic din ce a fost odată, Nimic nu vine inapoi, Tristețea parcă ți-a fost dată, Nu fericirea cu noi doi.

Și amintirile zdrobite, La fel să-mprăștie durerea, Din sufletele obidite Și să rămână-n loc, plăcerea.

Plăcerea păcii sufletești, S-o regăsesc ca apa lină, În care nu te mai găsești Și febra inimii-mi alină.

BUNĂ DIMINEATA, PRIMĂVARĂ Sub o frunză ruginită Și uscată pe pământ, Se-auzi abia șoptită Voce ca și din mormânt.

Bună ziua, Primăvară !

Ai venit ? Te-am așteptat !

Flori pe câmpuri s-aduci iară Când de frig noi am scăpat.

Vântul tremurând aripa, Ascultă cuvânt șoptit, Și oprind timpului clipa, El zăpada a topit.

Colorând natura toată, Se întinde pe pământ Și topind și frunza moartă, O transformă în nou cânt.

Mititel, timid se-arată, Scoate capul curios, Ghiocelul alb îndată Și zâmbește radios.

Soarele-i întinde mâna, Razele-i mângâie fața, Din flori împletind cununa Îi spun : ”Bună dimineața! ”

14

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt DOR DE PRIMĂVARĂ Am fost o dulce primăvară Boboc de floare-nmugurit, M-am transformat apoi, în vară Bobocul crud a înflorit. Şi cu parfumul tinereţii În vesel cânt de ciocârlie, Spre-un soare cald al dimineţii, Am pus a vieţii temelie.

Am colindat prin a mea vară, Crezând că nu va mai pleca, Dar bruma rece, o omoară, Şi toamna vine peste ea. Îmi iau adio de la vară, Spre toamnă azi paşii mă poartă, Şi frunze veştede-mi presară Pe drumul ce se cheamă, soartă.

Mai vreau aici să poposesc, Dar timpul nu-mi mai dă răgazul Încet, spre iarnă eu păşesc, În lampă mi se stinge gazul. ÎNTÂMPLĂRI DE PE FRONT - BUDAPESTA Era război. Totul era ars, dărâmat, distrus. Eram în linia întâi a frontului. Nemţii erau în retragere, iar ruşii aliaţi, erau în urma noastră. Am ajuns cu frontul la Budapesta, la începutul anului 1945 şi ne consideram armata eliberatoare.

Nemţii fiind în retragere, distrugeau totul în calea lor. După mai multe ore de luptă, s-a aşternut puţină linişte. Am profitat de situaţie şi printre dărâmături, am scos o conservă de fasole, din geanta mea de la motocicletă. Mai aveam şi o pâine mică neagră ca abanosul, tare ca piatra, dar...era bună.

M-am aşezat pe o piatră mare, am desfăcut conserva şi am încercat să rup o bucată de pâine.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

15

Freamăt Deodată, simt că mă priveşte cineva. Am văzut un veston militar, nişte bocanci mari şi rupţi şi când mi-am ridicat privirea, am mai văzut o cască metalică nemţească de sub care se vedea un năsuc mic şi murdar, doi ochi trişti şi o guriţă flămândă. În acel moment, mi s-a făcut un nod în gât şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. I-am dat copilului conserva de fasole şi lingura mea din dotare. Până să mă dezmeticesc eu, a dispărut fasolea din cutie şi copilul îmi înapoiază lingura. Am mâncat şi eu puţină pâine neagră, dar m-am simţit mai sătul decât oricare altul. Nu am ştiut să vorbim unul cu altul, dar sufletele noastre au vorbit.

Mă uitam la el şi mă gândeam la fratele meu mai mic, rămas acasă cu mama.

Deodată o rafală de mitralieră mă deşteptă din visare. Copilul a dispărut printre dărâmături, iar eu m-am târât până la motocicleta mea şi dus am fost. Dar nu am uitat niciodată acei ochişori trişti.

TOMA G. ROCNEANU

NEDESLUŞIRI - Bunicule de ce spun unii oameni că păsările pleacă în “ţările calde”?

- Pentru că aşa se şi întâmplă.

- Ţările calde au nume?

- Au. - Mi-le spui şi mie.

- Sânt destul de multe ca să ţi le spun. Şi chiar dacă nu ar fi multe dar poate ar trebui ca ţinerea ta de minte să nu fie suprasolicitată cu atâtea date …se blochează.

- Aşa cum zici tu bunicule, zău că “ăştia” au făcut rău că v-a lăsat şi pe voi, generaţiile mai vechi să umblaţi la calculatoare.

- Ţâncule recunosc că ai dreptate. Dar în evoluţia acestor minunate scule care sunt calculatoarele, într-o anumită perioadă, într-o ţară cum ar fi putut fi una dintre aceste ţări de care vrei tu să povestim, ţară căruia i se zice Japonia, existau acolo oameni care socotind cu abaca, au întrecut în viteza de lucru calculatorul, această minune a tehnicii. Alertaţi de această situaţie s-a constituit o mare adunare, ceva de genul unui congres unde tinerii savanţi cu greu au putut susţine binefacerile 16

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt calculatorului, după acel rezultat dezastruos şi la ce cheltueli se ridica atunci fabricarea unor astfel de echipamente. Din câte se ştie, astăzi, Japonia este ţara care a impulsionat mult construcţia de calculatoare prin realizările deosebite ce le-au avut la miniaturizarea pieselor dar şi la calitate şi friabilitate. La acel congres savanţii mai în vârstă, cu certe realizări la viaţa lor, au susţinut fabricarea în continuare a acestor minuni ale tehnicii care sunt calculatoarele. Deci şi atunci au fost bătrânii mai înţelepţi, altfel nu ştiai tu astăzi ce este un calculator, ori să mai şi ai aşa ceva. Ca o ciudăţenie, la Institutul Politehnic din Timişoara, în anii 1970-72 s-a construit un calculator numai cu piese fabricate în ţară. Era o schelă metalică lungă de circa 60m, cu o înălţime de 2m pe care erau plantate componentele electronice, de generaţia a doua, pe module. Cântărea vre-o 3-4 tone. Acum înţelegi ca aceste PS ar putea fi unele dintre cele mai fulminante realizări a omenirii această prodigioasă realizare tehnică.

- Bine bunicule, a ta este întotdeauna dreptatea. Să nu ne cramponăm de calculatoare(piciul bănuia că bunicul cunoaşte cu ceva mai mult ca el în domeniu şi nu-i plăcea ca tot timpul “să i se de-a peste nas”) Spune-mi te rog cum e cu ţările alea calde.

- Problema nu este aşa de complicată, doar că uneori nu este rău să mai pui mâna şi pe câte o carte. Sunt foarte multe lucruri care numai din cărţi se află. Ca să nu te plictisesc, să nu spui că te “aburesc” cu ale lucruri o să-ţi povestesc un fenomen care mie mi-a părut interesant. Prin anii “68”, se înfiinţau pentru prima dată după al Doilea Război mondial, liceele tehnice industriale, liceele care creşteau şi instruiau cadrele cu pregătire medie tehnică necesare economiei ţării în acele timpuri. Şcoala în care funcţionam pe atunci, a primit dreptul de-a şcolariza şi tinerele vlăstare în domeniul mineritului care veneau şi din ţări străine. Aşa că au sosit în şcoala noastră un prim grup de elevi din Cuba. Până atunci, înainte de-a se reforma învăţământul, şcoala noastră a mai avut câteva generaţii de elevi din Coreea. Cubanezii erau din America.

Practic erau dintr-o zonă a pământului de unde n-am mai văzut eu nici un om. Aşa cum ai spune tu, ăştia erau din ţările calde. Unul dintre ei: Miguel luptase alături de Fidel Castro în revoluţia cubaneză. Dânsul era cu mult mai în vârstă ca noi, cadrele de atunci, dar era foarte cuviincios şi inteligent. Spuneau delegaţi care i-au condus până în şcoala noastră, că Fidel Castro a vorbit personal cu fiecare dintre aceşti elevi, înainte de-a veni la noi la studii. Practic erau nişte elevi sârguincioşi şi fără probleme.

- Bunicule n-ai uitat despre ce vorbim?

-A, nu, dar fără puţină prezentare nu cred că ai să înţelegi mare lucru.

- Acuma ai terminat prezentarea?

- Să spunem că s-a terminat. Cubanezi aceştia, fiind prietenoşi şi respectuoşi, mai îndrăzneam şi noi, cadrele didactice, să povestim şi altceva cu ei, chiar dacă acestea consultaţii reciproce nu erau probleme strict legate de şcoală. Ţi-am povestit aceste deoarece, în acele vremuri dacă aveai relaţii sau discuţii cu o persoană străină, persoană din altă ţară, trebuia să depui un raport la securitate cu “problemele discutate” (legea 23, a secretului de stat). Aveam încredere în ei şi discutam toate problemele lejeri, fără să ne fie teamă de acel “raport” ori că ne vor pârî.

- Şi v-au pârât?

- Nu. Nu ne-au pârât.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

17

Freamăt - Şi…

- Şi odată l-am întrebat pe Miguel Leon Marino: “Tovarăşe Miguel (trebuia respectat protocolul impus) voi sunteţi închizătorii Triunghiului Bermudelor, nu vă este teamă că va veni un uragan şi va mătura totul din calea lui. Toate insulele şi insuliţele care sunt pe acolo?”

- Bunicule, n-ai greşit?

- Ce să greşesc?

- Păi… triunghiul, nu era a lui Pitagora?

- Ba a avut şi Pitagora unul. Triunghiul Bermudelor este o parte a Oceanului Atlantic mărginit de Cuba, Florida şi insulele de la care a luat numele.

Se spune că aici se petrec cele mai ciudate fenomene neelucidate. Dar uite ce răspuns mi-a dat Miguel. “Ştiţi tovarăşe, când am sosit prima dată în România, mă intriga un obiect voluminos care exista în fiecare casă şi la care n-am văzut pe nimeni să facă ceva la el, sa folosească cumva acel obiect sau să îi acorde o cât de câtă atenţie. Se comportau cu el ca ăia cu “hainele împăratului” de parcă nici n-ar fi existat. Nimeni nu-l atingea sau săl folosească în ori ce fel. Pe noi ne intriga mult acest obiect şi modul de comportare a oamenilor vis-à-vis de el. Eram foarte uimiţi necunoscând ce folosinţă avea acel obiect impozant şi omniprezentul din fiecare casă” - Habar nu am despre ce obiect vorbeşti? Îi replicai eu.

- Ca şi la dumneavoastră şi oamenii noştri se pregătesc pentru vremea când va veni primul uragan.

- Nu te supăra Miguel, dar nu-ţi înţeleg asocierea.

- Obiectul despre care vorbesc, obiectul despre care vorbim şi trona în inventarul fiecărei case, acel obiect deţinut de fiecare familie din ţara asta, este SOBA. În Cuba nu există aşa ceva. Cum toate sosirile noastre coincideau cu verile voastre, era normal că în sobele voastre nu se făcea foc, dar voi sunteţi oameni precauţi, ştiţi că iarna va veni şi atunci soba va reintra în centrul atenţiei.

- Vezi nepoate ce înseamnă Ţări Calde. Ţări care n-au şi nu cunosc sobele. S-ar putea ca nici păsărilor să nu le placă fumul care-l fac sobele şi atunci pleacă spre ţările calde, ţări care n-au sobe.

18

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt AURELIA VELEA

ALIANȚA D. A. Sunt uniți în toate cele, De fac bine, de fac rele.

Când li se înfundă...frate, Scapă ei... care cum poate !

AȘII DE PICĂ...ALEȘII Că pe noi ne-au păcălit Vede-se s-au străduit.

Cum și-au adus ei prinosul ?

După cât de mare-i...osul !

MINTE SCLIPITOARE

SOLUȚII POLITICE

Udrea are a ei frunză, După care să se-ascunză.

I se trage de la Eva, Are frunza, nu și seva.

Cei ce fac politică, N-au de nimeni a se teme.

Sunt sub orice critică Și recurg la... anateme .

MARINARUL BĂSESCU A ieșit apa din mătci, Toți aleargă după bărci.

Ceva totuși n-a-nțeles, De ce vine în exces ?

VIITURILE ȘI FOCUL POLITIC După apă, vine foc, Să îl stingă, apă ioc.

Pompierii joacă rumba, Că li s-a scurtat...tulumba.

REORIENTAREA FONDURILOR PENTRU DIGURI Vin apele și vin puhoi, La nimeni nu e ca la noi.

Din ciment așa...în silă, Și-au făcut doar...câte-o vilă.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

19

Freamăt CINCINALUL BANAL

AVERTIZAREA POLITICIENILOR

Cincinalul cel banal, L-am făcut fir-ar să fie, Mulți lucrând pe la canal, Alții pe la vreo...Mărie.

Așa-i neamul nost de dac, Blestemat, mereu sărac ?

Când s-aprinde ofu-n noi, Va fi vai ș-amar de voi !

NOI PUTEM FĂRĂ GUVERNANȚI, EI FĂRĂ NOI, NU !

Măcar așa din când în când, Ei nu se-ntreabă nici în gând ?

Dacă noi n-am fi lucrat, Ei de unde-ar fi furat ?

LUPTA CONTRA MORILOR DE VÂNT Ca și orice neam de soi, Ne-am luptat, cum știți și voi.

Vrând și noi...Democrație, Ne-a ieșit...PLUTOCRAȚIE !

JUSTIȚIARĂ

EFECTUL CIUPERCILOR

Unde-i lege nu-i tocmeală!

Era cândva chiar o zicală Unde e tocmeală-i „Lege” Este o fărădelege !

Tot mergând pe scurtătură, Prin pădure, și cântând, Din ciuperci mâncând friptură, Ne-am trezit cu toți...Lătrând !

NU MAI POȚI DA TIMPUL ÎNAPOI

CÂND NU PREȚUIEȘTI LEII

Nu mi-am pus la treabă osul ?

Singură îmi trag ponosul !

N-am gândit când a fost cazul ?

Nu mai pot schimba...Macazul!

Pe la jocuri de noroc, Joci de zor și cu mult foc, Nu contează că sunt grei...

N-ai muncit tu pentru ei !

20

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt IOAN HADA 1.

Admirând Fascinat Splendoarea Amurgului De soare Am uitat O clipă De bătrânețea Care doare.

2.

Ah, poeziile !

Aceste miraculoase Flori De sentimente Parcă-s crescute Din firimiturile Pâinilor Frânte De Iisus.

4.

Am fost și eu În lumea asta Un inutil Sfâșietor Dureros De sângeriu Strigăt de frunză Veștedă Desprinsă De creangă.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

3.

Pe stradă Visul curat Al tinerei Îndrăgostite Pare Lumina Aurei De icoană Ieșită La plimbare.

5.

Frunza Ce atârnă Iarna De creangă De singurătate Tristețe Și bătrânețea Care doare Vorbește.

21

Freamăt 6.

Patul păstrează Discret Urmele Îmbrățișărilor Precum cochilia Vuietul mării.

7.

Ca rima antică E viața mea Și Poate asta mai sunt Strigătul de disperare Încremenit În gâtlej Ca stalactita în peșteră.

8.

Până și copacii Sfioși Își trag Frunzele Într-o parte Frumuseții Tale Fascinați Să-i facă loc.

9.

Inima mea Mic poem De iubire Îți poartă Chipul dulce Precum apostolul De odinioară Pe toate drumurile Crucea.

10.

Cu tine Mână-n mână Treptat devin Oglinda magică Ce-și reflectă Sinele.

11.

Când zâmbești Mă simt Ca-n primăvara Cântecului De iubire Al curcubeului.

12.

Iarna-n Gardă De-atâta ger Până și visele Incandescente Cu tine Pe ferestruica Înghețată Prind Flori de gheață.

13. Într-un amurg De-octombrie sumbru Un bătrâm gârbovit Ce-mi seamănă În parcul părăginit Pe frunze uscate Scrisori numai De dragoste pline...

Niciodată n-am dorit Mai mult de la viață...

22

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt 14. În răcoarea Serilor de vară La umbra șoaptelor Firelor de iarbă Poleite cu stele Vagabondul doarme Ca-n cântecul De leagăn Al mamei sale.

15.

La bătrânețe Țin în mână Zilele Ca pe fructele Mult prea Coapte...

Nu mușc niciodată Din ele Să nu simt Gustul alterat Ce-l lasă Zădărnicia.

16.

Fără tine Inima mea Precum crângul Pustiit În noiembrie Devine Dezolantă ruină.

17.

Când te mângâi De-atâta lumină Și bucurie De viață Palmele Ca fructele Se pârguiesc.

IOAN METEȘ MORAR-CHELINȚANU EU M-am întrebat şi încă mă mai întreb, cine sunt? de unde vin? încotro mă duc? Punându-mi aceste întrebări nu fac altceva decât să stau de vorbă cu mine însumi.

Căutând răspuns la aceste întrebări am aflat că sunt o fiinţă ca multe altele de pe planeta numită Pământ. Prin faptul că sunt biped, gândesc şi comunic cu semenii mei, fac parte din specia numită OM. Noi oamenii avem multe însuşiri esenţiale, determinante, care ne deosebesc de celelalte fiinţe, care pentru a exista îşi caută hrana acţionând în diferite moduri.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

23

Freamăt Noi oamenii suntem conştienţi de ceea ce facem, de aceea activitatea noastră şi numai a noastră, a oamenilor se numeşte muncă. În acest fel îmi răspund la întrebarea: Cine sunt eu? Am fost conştient şi atunci când am scris volumul de poeme și poezii ''Suflet de-o clipă'' definind clipa în felul următor: ''Timpul scurt ce corespunde unei stări sufletești, clipele curg, stările sufletești curg și ele schimbându-se, noroc că Spiritul uman este veșnic''. În acel volum de poeme și poezii am încercat să mă exprim în versuri subliniind faptul că mă acaparase doctrina comunistă pentru o perioadă de timp, astfel am scris un poem din care redau câteva versuri: ''Am fost oprit de un individ / Ce nu există cum spun alții / Că-I Spirit Sfânt în apogeu / Că a creat El omenirea / Zicându-I toți Dumnezeu''. Prin aceste cuvinte mi-am răspuns la întrebarea: De unde vin? Noroc că n-am zăbovit prea mult în rătăcirea mea spirituală și luând cunoștință de unele definiții ale poeziei date de uni clasici, care spun că poezia este: ''Arta de a pune în mișcare imaginația cu ajutorul cuvintelor''-Artur Shopenhauer, sau ''Ciupirea coardelor inimii și realizarea muzicii cu ele'' - Denis Gabor, sau ''Un testament în versuri, fără timbre fiscale''-Valeriu Butculescu. La aceste definiții eu adaug: ''Poezia este o stare sufletească într-o anumită clipă, așternută pe hârtie în versuri''. Așa gândeam atunci când am scris ''Oda'' ateismului sau ''Crez comunist''. Pe parcurs, în timp de câțiva ani mi-am acordat coardele inimii să vibreze mai frumos și sper ca atunci când veți citi volumul amintit mai înainte să-mi timbrați cu aprecierile dumneavoastră clipele redate în versuri în funcție de stările mele sufletești. Scriind mi-am răspuns la întrebarea: Încotro mă duc?. Încerc să argumentez acest fapt prin următoarele versuri din poezia: SUFLET GRI sau ȘTIINȚA-I OPERA LUI DUMNEZEU Sufletul mi-e gri ca cerul Înainte de-o furtună mare Și se face negru ca inima care Aparține celui puternic în sens rău, De care ne-ocrotește numai Dumnezeu.

Când îmi explic ceva neînțeles Și apelez la rodul științei cules, Devenind ateu abia am înțeles C-am băut din pocalul cu stres Și-mi caut liniștea cu Iisus în gând Bând și căutând adevărul la fund, Apare coroana de spini ca un curcubeu A fiului Iisus trimis de Dumnezeu, De atunci plâng și mă căiesc c-am fost ateu Convins că și știința-i opera lui Dumnezeu.

24

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt SEVA CUVINTELOR ALESE Sunt om, pământ însuflețit, Sunt grădina-n care cuvintele Prind rădăcini în pământul însuflețit, În versuri mi-adun roadele.

Adun cuvinte nespuse, nescrise, Care hrănesc cu sevă și spirit, Sângele-i seva cuvintelor alese, În vers pe care-n eter le trimit.

Sunt copacul de lângă drum, Al cărui fruct este versul, La umbra mea tinerii-acum Cu poezie-și sting focul.

OGORUL CU VISE Herghelii de mânji ne-mblânziți Spintecă visele copiilor, Peste ani vor fi caii trăzniți De curcubeu cu puterea culorilor.

A fost seară, a fost dimineață, A fost ziua dintâi cu joc de culori, Copiii visează că nu mai e ceață Și sunt pe caii trăzniți, călări. În ziua a doua trec peste case Încununate cu cocoși din tablă, Seduși de iele nu vor să se lase, Nici de mirese în rochie albă.

Zborul lor se frânge-n iz de mere Coapte și revin pe pământ, În culorile toamnei e atâta plăcere, Treziți de-a cocoșilor de tablă cânt. În ziua a treia uită ogorul cu vise Și seamănă sămânța bună-n destin, Înțeleg să-și ia una dintre mirese Sub turle cu cruce, ca un creștin.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

25

Freamăt PĂMÂNT ÎNSUFLEȚIT Căzut pe gânduri stau la geam Și vorbesc cu vița-de-vie.

Măreață îmi zice:-Vezi câți ochi am ?

Dar câți vor rodi ?! Domnul știe.

Ochii tăi rodesc mereu și-nvie florile Îmi zice-n primăvară vița-de-vie, Mă simt în rai, unde-s toate culorile Omule, cum faci ?! Domnul știe.

Mă hrănesc din pământ ca și voi Fiindcă sunt om, pământ însuflețit, Ochii-mi sădesc totu-n versuri noi Să fiu judecat dacă am greșit. În fiecare toamnă când ruginești Rodul, strugurii, se bucură de soare, Cu vin mă-mbeți și simt că mă iubești Întrebându-mă : - Cât mai trăim oare ?

Cu vinul tu ne alungi și tristețea, În el e adevărul și-ale lumii plăceri, În poezie veți regăsi frumusețea, Fiindcă mâine-i mai bine ca ieri.

OLIMPIA MUREȘAN CIOICA

„HIEROGLIFE PE CREASTĂ DE VAL” - metaforă și umbră în poezia scriitorului DRAGOMIR IGNAT Recenzie Mi-a atras atenția dintr-un început titlul volumului celor șaizeci de poezii „HIEROGLIFE PE CREASTĂ DE VAL”- volum apărut la editura MaristBaia Mare 2015-titlu pe care am încercat să mi-l explic, bineînțeles după lecturarea la prima vedere a poeziilor. .Astfel am împărțit mesajul titlului ales de scriitor în trei părți.: „ Hieroglifele” fiind subiectul comunicării reprezintă idealul spre care tinde orice autor „creasta de val” fiind „locația”sugerează mișcarea și transformarea având și ea urcuș și coborâș.

26

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt Grafica e un haos modern fiind realizată de Ioan Marchiș dintr-un bazar de linii și forme sugestive pentru ilustrarea ideii de legătură dintre cer și pământ.„Când surâde autorul”-cuvânt înainte scris de Emanuel Luca e-o metaforă.

Ce e cuvântul?

E elemental primordial, e-nceputul începutului, e totul din nimic, e la Dumnezeu-prin care toate s-au făcut! Cu acest material„cuvântul”lucrează poetul.

Voi încerca o analiză a unor cuvinte cuprinse în poeziile din acest volum SUB ASPECTUL LUMINII SAU UMBRELOR PE CARE ÎL SUGEREAZĂ ELE.Voi alege cuvintele care-l definesc ca și poet pe Dragomir Ignat -le voi analiza pe unele atât separate, ,cât și încadrate în context –căci altfel n-ar transmite ideile autorului Unde e lumină e și umbra, umbra-l însoțește pe om pretutindeni, fiind o parte a lui, istoria-I venerează pe cei ce-au câștigat lupta, deși uneori nu ei sunt eroii, au ieșit victorioși printr-o întâmplare favorabilă, șiretlic etc. Memoria colectivă-I venerează-n umbră pe eroii necunoscuți, ascunși ai neamului-știut fiind că adevărul iese la suprafață ca untdelemnul.Umbra va birui doar partea întunecată a existenței, ea conține multe adevăruri ascunse: „ Ci noi visăm Numai ideea de pasăre, Numai ideea de zbor, Numai străfulgerarea clipei Când soarele ucide umbra, Iar umbra nu poate muri Fără pasăre.”

Cuvintele din partea dreaptă a valului sunt: SPERANȚA, CREDINȚA, ȚARA ȘI POPORUL. Vrând să-și înscrie numele în cartea vieții, autorul urcă scara de la pământ la cer cu un simț al credinței dobândit din strămoși, ajuns la maturitatea înțelegerii față de„EU” și față de semeni.

Astfel poezia de început a volumului „Secretul scării” pare a fi o profesiune de credință a scriitorului, Badea Iftene încearcă să urce scara spre lună, s-o dea lumii curată, urcând mereu s-a despărțit de viața deșartă, depune-precum poetul un mare efort în drumul lui pe fușteii scării, nu se teme de eșec, deși s-ar putea ca-n urma efortului său să eșueze. „Drumul e lung/Fușteii sunt mulți, „Drumul însă trebuie urcat / Dacă el e alesul/ Să dea lumii luna curată./” Și va spăla blidul,/ Chiar dacă apoi/ Nu va pune nimic în el./” E răbdarea omului hotărât a spune ce are pe suflet.

Astfel apar cuvinte cheie reprezentante ale PĂRȚII DREPTE DIN CREASTA VALULUI: mal, scrib, sămânță, lac, cetate, vise, pământ, bibliotecă, apă, istoria, carte, călător, apă, vise, cetate, corabie, cale etc.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

27

Freamăt Călător prin lume autorul îndeamnă cititorii să-l înțeleagă: „De vrei să deslușești/Un fir din/Brâul tainei mele/ Reazămă-ți fruntea/De umbra valului/ Și tâmpla/De urma pasului meu/ Și astfel/Liberă-ți va fi/Calea pe care/ Vrei și tu să pornești.”

Forma în care sunt expuse ideile e rezultatul unei trăiri deoarece poetul se zbate să găsească un sens în vârtejul haotic al lumii ce-l înconjoară. Se creează o armonie formală atunci cănd se găsește „cuvântul ce exprimă adevărul” Interiorul gândirii poetului prezintă o continua fluctuație, iar un singur fragment ne poate arăta sensul întregului. Rostul limbajului poetic este de a trezi în cititor anumite imagini care să-l ducă atât spre înțelegerea ideilor scriitorului cât și spre ințelegerea ideilor sale ca persoană de sine stătătoare, în ultimă instanță la revelarea „EULUI” propriu.”

Este un moment în care trebuie să te faci auzit, să spui ce ai în suflet prin poezie; în acest volum s-a căutat lumina și umbra din cuvinte spre a transmite un mesaj: e o lume-n care„copii peregrini” pleacă din verdele naturii spre grota cu lilieci, haos și-ntunetic ca la-nceputuri, străfulgerări de lumină, evoluție și involuție-n rânduiala lumii acesteia. Se caută adevărul din adâncul istoriei, dar și clipa prezentă; autorul asemeni eroului badea Iftene urcă treaptă cu treaptă scara desăvârșirii ideii; se adăpostește -n lumi de vis și speranțe la sânul credinței strămoșești - poetul devine căutător de pietre în afund: „ O roată se va frânge adânc în prund Și din caleașcă vom cădea pe rând Căutători de pietre în afund Murind cu visul perlelor în gând.”

POETUL UMBREI ASCUNSE - dătătoare de viață, scoate din adâncul conștiinței cuvinte potrivite, ridicăndu-le pe val și dându-le un sens: uneori cuvântul e otravă, alteori e plin de miere, lumea e lumină și întuneric.Scriitorul se spovedește-n fața istoriei; consideră un act de eroism scoaterea la lumină a adevărului din cuvinte.

Scriitorul-poet culege cuvintele din subsolul existenței, le ridică, le dă valoare, în căutarea permanentă a cuvântului ce exprimă adevărul-e un circuit al cuvintelor care urcă și coboară- precum apa în natură ce se preface din aburi în lichid și invers.

Poetul se găsește într-o stare de miracol așteptând întâlnirea cu „eul” său: „ Va fi o întâlnire Cu mine întâi, Apoi cu ceilalți. Și cu Dumnezeu Dacă va fi posibil.”

Zbuciumul din sufletul poetului și visul său ce caută perlele în gând,pietre în afund: 28

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt „ Nu-mi mai găsesc liniștea Nici lacul din care lua Curcubeul dragostea. ” Strop de apă efemer, scriitorul încearcă să se definească : cuvinte ce vor să cadă pe un sol fertil -uneori date uitării , alteori duse-n largul zării, apa ce inundă emisferele, eul ce se-nalță spre lumină: „Mă reazem de iluzii Și e răsturnată Clepsidra trecerii timpului În care eul se înalță Prin fanta irizată de lumină Precum stropul de ploaie Menit să cadă Pe un sol fertil.”.

MOTIVUL UMBREI e mereu present, poetul ar vrea ca poporul român să nu rămână-n umbra celorlalte popoare. Dar ce să facem dacă noi nu avem în prezent un„Napoleon ”care să ne scoată din anonimat și să ne ducă spre victorie?

Suntem un popor de Cezari: „ Locuim, păcat, În maghernițe Unde viitorii Cezari uneltesc Decapiterea Cezarului, Neluând seama Că în alt creuzet,Alți Cezari Le pregătesc Decapitarea, Pentru că suntem Un popor de Cezari.”

Peisaj posibil dezolant: „ Of, cât de grea e desaga Ce-o purtăm în spinare Cu neîmpliniri încărcată.” „Prezicere sumbră ce sperăm să nu se împlinească: Vârcolacii lumii încă mai există, Rod osia lumii până hăt departe Unde s-a pus piatra grea de temelie, Subminând cetatea pentru veșnicie.”

Celelante cuvinte din PARTEA STÂNGĂ A CRESTEI VALULUI ar fi: ochi de șarpe, Religie Universală, ură, ucigătoare, neîmplinire, sutaș, decapitare etc.

Pe CREASTA DE VAL s-ar găsi: lumea (în derivă), luna (eternă), joc (copilăria), corabia (tuturor), judecata (de pe urmă), șarpele (primordial), scara spre cer (idealul) nisip (ucis) timp (pervertit) etc. Fiecărei imagini îi este asociat un sens prezentând lupta eternă a contrariilor: bine și rău, lumină și întuneric, adevăr și înșelăciune etc.

Prin sonoritate și ritm CUVÂNTUL CAPĂTĂ ÎNCLINĂRI MAGICE. În Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

29

Freamăt interiorul conștiinței sale poetul e frământat de idei contradictorii iar cuvintele ce ies la suprafață prin versuri se combină cu alte cuvinte alcătuind un izvor nou de înțelesuri (sensuri).

Stropii de apă din val nu au nume, ci doar un prezent efemer. Acest prezent cu bune și cu rele e surprins de autor. Cuvintele obișnuite enumerate mai sus nu rămân în poezie simple cuvinte din vocabular, -ele primesc din context forța lirică de a transmite un mesaj: e un foc în care se topesc cuvintele oglindind o lume întreagă (lumea noastră) cu tainicile ei sensuri.

Scrib al societății actuale - cum însuși se consideră autorul, e atent la „tot ce mișcă-n țara asta”mai ales la istoria cea adevărată; astfel „hieroglifele” sale sunt destăinuiri preferențiale, alese cuvinte care să exprime un loc și un timp anume. „ Deșert e visul istoricilor De a descifra hieroglife De-o clipă Ivite pe creasta de val, Prin ele tâlcuind universul Redus la monadă.”

Scriitorul e frământat ca și Isac Lazarovici (Ion Pribeagul - cum se mai numea) de mersul inexorabil al omenirii către pieire-lansează un apel pentru țara din care face parte: „ Căci astfel e pravila, Unui om pe care vrei să-l neantizezi Fără a-l ucide, Ia-i cântecul, religia și limba Și fă-l să-și uite istoria, Atunci legume e, Precum s-a văzut.”

Atitudinea scriitorului față de spectacolul lumii nu e una indiferentă, ci de implicare eliberare, echilibru, precum scria Eminescu: „Nu spera și nu ai teamă/Ce e val ca valul trece./„în marea călătorie a vieții cei mai mulți sunt„plevușcă de mal”, ”valul” se înscrie în motivul trecerii iremediabile a timpului.

Călător în luntrea vieții pe ape tulburi dar și liniștite care urcă și coboară, nisip în steaua (lumina din adâncuri) ce n-a murit încă: eroi necunoscuți - picuri de amintire - puternici ca piatra, zid puternic, datoria poetului în societate, scară spre cer, apă transformată, picuri de luciditate, toți o apă și-un pământ, ce e val ca valul trece : efemer și amintire, speranța care moare ultima, metaforă permanentă. ACESTA E TABLOUL POEZIEI SALE! Trăind într-o lume a non-valorilor, aceste „gândiri lirice” aduc un strop de speranță în mintea și inima cititorului. Îi doresc autorului să aibă și pe viitor putere de muncă creatoare spre bucuria noastră, a tuturor!

30

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt DRAGOMIR IGNAT REVOLTA BURUIENILOR Nu cred în irizarea Produsă de mâlul din ape, Curăţătoare unde Inundează adâncul fiinţei Cu soarele în faţă, Ascunzând ciudate adevăruri... În stamine renaşte Nevoia de patimă.

Handicapaţii grădinii Îşi umflă nervurile Protestând în piaţă.

Buruienile vor drepturi, Privilegii, susţineri Guvernamentale... În taina naturii Sălăşluieşte filozofia Revoltei degeaba Împotriva a tot Şi a toate.

CICLU TERESTRU Diafană făptură Această dimineaţă Răsărită din fuioare De ceaţă Precum Afrodita Din spume marine...

Naşterea ei Alte naşteri Va naşte, Precum ziua Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

31

Freamăt Cu misterele Nedezlegate muritorilor Şi dezlegate taine Pentru iniţiaţi...

Apoi, Din nou cavalerul Negru al nopţii Cu hlamida lui Acoperind pământul, Spre-a zămisli O nouă dimineaţă Răsărită din fuioare De ceaţă!

CONDAMNAREA LA OCNĂ Cine pierde în temniţa În care suntem băgaţi Cu de-a sila?

E omul acela Cu pantoful prin care Degetul piciorului Se arată ca şoarecele În mirişte. În biserică, Murmurul său Repetă aproape mecanic, „Fericiţi cei săraci cu duhul,

Că aceia-l vor vedea pe Dumnezeu”, Un crez ancestral Moştenit din părinţi, Fără a percepe Că, în sine, credinţa E flacăra sacră ce ne mângâie Ca o palidă lumină În „noaptea cuţitelor lungi” În care potrivnicii Ies întotdeauna Învingători!

ISTORICE PETE Nu-i devărat că plouă Şi-i o dimineaţă sumbră, Nici că stropii, mii, de rouă Ţin doar ierburilor umbră.

32

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt Într-un univers vorace Tot pe tot se devorează Şi-ntunericul se face Singura lumină trează.

El, pigmeul care scrie Hronicul din univers, Căptuşeşte vechi sicrie Prinse-n fiecare vers Şi dezleagă pe-ndelete Ale vieţii vechi mistere Ştergând miile de pete Ce s-au aşternut prin ere.

MAGIE E momentul în care Fecundat de eternitate Devine poetul.

Din împreunare Se vor naşte Înţelepciunea Şi unica ei fiică Iubirea, Mântuire primită Prin pedeapsă Pentru fărădelegea De a fi rostit Adevărul!

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

33

Freamăt IOAN MUREȘAN LAZĂR

CÂNTEC Simt, În iarba câmpului Aroma pământului.

Ascult, În ciripitul păsărilor, Doinele plugarilor.

Aud, În coarnele căprioarelor, Murmurul izvoarelor.

Văd, În răsăritul soarelui, Nașterea fără de moarte, A românului !

VIITORUL ȚĂRII Voi, micii tricolori Ce dimineața patriei vestiți...

Sorbiți și plămădiți Tot bunul ce-l găsiți La al nostru brav popor !

Pentru mâine, Destinul patriei, la voi rămâne !

TRENUL VIEȚII Stau într-o gară și aștept, Nerăbdător să vină trenul, Dinspre trecut spre viitor, În stația numită azi prezent.

34

Și după multă așteptare Se-aude-un șuierat prea scurt Și-apare ca o arătare, Săgeat-albastră din trecut.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt Și trece ca un fulger, iute Și nu oprește-n halta mea, Și vin, și pleacă trenuri multe, Fără s-oprească, tot așa. Și dezolat că am pierdut Călătoria-n viitor, Stăteam pe bancă, obosit, De viitor îmi era dor.

Apoi, odată a venit Un personal cam ruginit, La mine-n față a oprit, Da-s bucuros că am pornit...

Dar gârbovit și obosit...

Urmează Stația: MORMÂNT...

IACOB ONIGA

Ţiganii şi ştiolu Podul cel de lemn din centru satului Lăpuş se stricase de mai multe ori, căci doar era din lemn şi nu din piatră, ca cel din cântec. Atunci, vrând-nevrând, motorăle, cum le ziceam noi, musai trebuiau să ocolească podul rupt pentru a-şi continua drumul spre mina de la Băiuţ. Chiar înainte de pod, în dreapta este uliţa „Beserici din Baltă” care duce în Handal, zona unde copilărisem şi eu. Cum intrau motorăle pe uliţă, mereu trebuiau să facă curbe spre stânga, în fiecare gură de uliţă, până ce ajungeau la puntea de lângă lăptărie, unde, după ce traversau râul, unde apa era mai mică, se ajungea la ieşirea spre drumul principal ce duce spre Băiuţ. Când se stricase ultima oară podul eram destul de mărişor. Aveam cam vreo 13-14 anişori. Era pentru noi copiii o satisfacţie deosebită să ştim că podul este stricat, iar motorăle trebuie să treacă pe uliţa noastră. Bucuria era determinată de faptul că puteam liniştiţi să ne agăţăm, chiar în mers, de obloanele Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

35

Freamăt camioanelor şi să ne ducem agăţaţi de ele zeci de metri, fiindcă de la intrarea pe uliţa bisericii şi până la ieşirea pe lângă lăptărie, acestea trebuiau să meargă cu viteza mult redusă datorită îngustimii uliţei şi a faptului că aceasta era slab consolidată cu pietre, fiind folosită în majoritatea timpului doar de căruţe, cu o greutate mult inferioară maşinilor. Din când în când, când noi, copiii, eram agăţaţi de lateralele camioanelor, şoferii sau se opreau sau se făceau că se opresc şi atunci noi fugeam care încotro pe uliţă sau săream peste garduri, prin mălaie ca să nu ne prindă. Uneori, în nemernicia noastră provocam chiar noi oprirea camioanelor, punând capcane, bine mascate pe uliţă, formate din bucăţi de scândură în care băteam cuie şi pe care ulterior le aşezam cu partea ascuţită în sus pentru a intra în cauciucuri. Nu ne gândeam la consecinţe. În mintea noastră era doar gândul de a ne agăţa ca ciorchinele pe lateralele caroseriilor şi de a ne însănie. Şoferii, în schimb, aveau ce lucra după isprăvile noastre. Pe unii dintre noi ne mai şi prindeau şi ne dădeau câte o mamă de bătaie, dar pe urmă totul se termina cu bine fiindcă, aproape de fiecare dată şoferii erau ajutaţi de părinţii noştri săşi repare roata defectă.

Cu trecerea timpului se repara şi podul. Ba se înlocuiau câteva scânduri din lemn cu altele mai groase şi mai rezistente, de stejar, ba se schimbau unele grinzi. În final podul era numai bun pentru ca maşinile să-şi reia drumul peste el. Pe uliţa din Handal rămânea potopul. Gropi imense datorită greutăţii camioanelor, şanţuri astupate, garduri distruse, ceea ce făcea aproape imposibil de a se mai circula pe acea uliţă, nici pe jos, dar nici cu căruţele. Atunci se aduna „sfatul bătrânilor” şi se hotăra ce-i de făcut. Ori mergeau la râu cu căruţele, cei care aveau, şi aduceau bolovani şi pietriş cu care umpleau gropile, ori apelau la o altă soluţie, adică să aducă din Podru Oi, cu o basculă mai veche, zgură de la fosta fabrică de sape. În contextul unei asemenea acţiuni a apărut şi povestioara mea. Cu mic cu mare, cei din Hândal, înarmaţi cu sape, hârleţe, târnăcoape şi lopeţi, mergeam în Podru Oi, şi făceam „clacă”, adică muncă patriotică, unde, o echipă, săpam după zgura depozitată pe tot câmpul, o încărcam în basculă, apoi o aducea pe uliţă şi o altă echipă, o împrăştia prin gropile ramase după camioane. Lucrarea dura cam o săptămână. În timpul cât făceam pauze de masă, acolo pe câmp, mergeam să aducem apă de la un ştiol, cum îi ziceau bătrânii. Ştiolul era de fapt o construcţie ingenioasă, veche un fel de aducţiune de apă dintr-un deal, în partea de jos a acestuia. Se spunea că această construcţie a fost folosită pentru a se răci fierul folosit la construcţia sapelor.

Lungimea ştiolului nu o ştiu, dar se vorbea de circa două-trei sute de metri şi o adâncime a apei de circa un metru. Cert este că apa era extrem de bună la băut şi rece.

Se mai zvonea că în acel ştiol, ce avea partea de sus în formă de boltă şi pietruită cu pietre din valea Ruoaia, şi-ar duce veacul şi un balaur, care i-ar ataca pe cei care ar cuteza să intre în el. Cam nimeni nu avea curajul să prospecteze o asemenea fântână orizontală fără de sfârşit. Lumea era mulţumită că putea să-şi astâmpere setea şi să adape bietele animale pe timpul verii.

Revenind la perioadele noastre de pauză, când nu încărcam bascula cu zgură, aproape de fiecare dată, când mergeam să luăm apă, nişte ţigani, care se aciuaseră în zonă şi făceau teglă, mai precis cărămidă ţigănească, „se legau de noi”, adică făceau pe şefii şi spuneau că ştiolul este al lor. Cu greu ne lăsau să ducem apă la cei care ne 36

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt aşteptau morţi de oboseală. Lucrurile s-au repetat, până ce au venit odată mai mulţi bărbaţi din Hândal, i-au bătut bine pe ţigani, după care lucrurile s-au mai liniştit. „Bugătu-ţî însă” că odată, când eu şi un prieten de-al meu am venit singuri la ştiol, ţiganii s-au răzbunat pe noi pentru ce le făcuseră bărbaţii de pe uliţa noastră. Ţiganii erau cu caii la adăpat. Au motivat că le spăriem caii, după care, cu zbiciurile lor din piele au început să ne „alduiască” peste şira spinării, de am ajuns acasă numai vârci pe toată pielea. Îmi mai aduc aminte de o altă întâmplare petrecută tot în acea perioadă, când printre cei care ajutau la decopertarea solului pentru a găsi zgură, era şi o studentă la farmacie, Ana Bolchiş a Rahinăului, cum îi ziceam, o vecină de-a mea. La acea vreme, să fii student era un lucru mare, dar să fii şi la farmacie era ceva excepţional. Adevărul e că Ana şi-a validat calitatea ei de bună farmacistă şi azi conduce cu succes cam tot ceea ce însemnă clinica şi farmaciile „Someşan” din Baia Mare, motiv pentru care o apreciez şi stimez. Dar să revin la acei ani ai copilăriei noastre. Într-una dintre pauze, când bascula ducea spre uliţă zgura, noi cei rămaşi luam masa cam toţi împreună.

Fiecare scotea din traista sau geanta ce-o avea, mâncarea, pe care o aşezam în mijlocul nostru pe o ştergură şi mâncam pe săturate, fiecare ce apuca. Printre noi, un om mai ursuz, dar nu rău, badea Grigore a Şofariului, chiar vecinul meu de peste uliţă. Era de neînţeles pentru mine. Nu m-am putut niciodată apropia de el, deşi nu-mi făcuse niciun rău. Acel om parcă venise dintr-o altă lume. Nu se potrivea cu oamenii de pe uliţa noastră. Era însă harnic, iar în curtea lui era mereu o curăţenie perfectă. Acesta îşi pusese merindea într-o geantă, făcută dintr-o piele, de acum uzată şi murdară în exterior, iar pe o parte avea fixată, nu ştiu cum, o scândură de lemn lată cât geanta, pe care o folosea ca un şezut prin care să nu treacă apa. Când mă gândesc acum, acea geantă a lui badea Grigore chiar era ingenioasă şi utilă în acelaşi timp. Văzându-i Ana Rahinăului „janta” lui badea Grigore, i-a zis acestuia, acum de pe poziţia ei înaltă, de studentă la farmacie, unde regulile de curăţenie şi igienă trebuiau respectate cu stricteţe: - „Vai, bade Grigore, da cum poţi mânca dintr-o asemenea geantă?

Badea Grigore n-a zis nimic o perioadă. Parcă îi era chiar ruşine. A dus cu el acea „pată pe obraz”, până la ora mesei. Nu ştiu de ce, dar cunoscându-i felul de a fi al lui badea Grigore, ştiam că acesta ascunde ceva în sufletul său, dar nu ştiam ce. Tăcea şi înghiţea în sec, cum se spune. Sosise ora mesei. Toţi eram flămânzi, rupţi. Fiecare şi-a scos din traistă ce-a avut. Ana uitase de toate, de foame. Sunt lucruri în viaţă pe care toţi oamenii le fac la fel, indiferent de poziţia lor socială şi unul dintre acestea este mâncatul. Badea Grigore şi-a scos din „jantă” ceva brânză şi slănină, precum şi nişte roşii, coapte, gustoase şi frumoase de-ţi luau ochii. Le-a tăiat tacticos c-o brişcă, le-a sărat şi le-a aşezat pe ştergura albă de cânepă. Fiecare şi-a luat câteva felii din roşiile lui badea Grigore, el uitându-se îndelung la fiecare dintre noi. Bineînţeles că şi Ana s-a servit cu mare plăcere din roşiile lui badea Grigore. După ce s-a terminat de mâncat, vecinul meu, cu felul său de-a fi, a întrebat-o pe Ana: - ”Da, bune o fo?.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

37

Freamăt Întrebarea lui badea Grigore a fost cu mult tâlc şi substrat. Ana a înţeles întrebarea, dar nu i-a mai dat nici un răspuns. Îi era mult prea ruşine pentru a mai purta un dialog cu badea Grigore, Bunul Dumnezeu să-l ierte, că s-a dus şi el dintre noi. ÎMPĂCARE Gândul autorului: Când eu, celălalt am murit, Eu, acesta, m-am născut.

Prezenţa mea în această lume, acum, e o întâmplare.

Trebuia să mă nasc, demult, în trecut, lângă o piramidă şi să iubesc o sclavă, care să se bucure şi pe care s-o ridic în slavă.

Să-mi spună de toate, să mă strângă în braţe şi să mă sărute, ca să uit că-s sărac şi apoi, să tac.

Să plângem de bucurie mulţi ani, poate o mie.

Să alergăm după fluturi şi flori, până în zori, când stelele ne-or opri şi ne-or povesti despre ce-a fost şi va fi.

Totuşi, mă aflu aici, ca să sufăr, şi să dăruiesc totul celor dragi, fără să primesc, căci iubesc.

Timp Întoarce, Doamne, timpul înapoi, Să văd pentru o clipă ce-am iubit, Întoarce Doamne totul înapoi, Ca să-mi dau seama unde am greşit.

Mă las purtat de vise şi de vânt, Şi mă condamn că sunt un trecător, Mă las purtat de tine-n gând, Şi asta-mi dă tăria să nu mor.

38

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt Îmi răsucesc o clipă viaţa înapoi, Să văd de mă iubeşti cum m-ai iubit, Nu pot să cred că nu mai suntem noi, Şi nu-mi dau seama unde am greşit.

Eu te iubesc la fel ca altădatʼ, Şi te-oi iubi mereu c-aşa sunt eu, Nu cred să fie ăsta un păcat, În lumea asta scurtă, o Doamne, Dumnezeu.

Uitându-mă-ntrecut la cât s-a dus, Înclin să cred că totul a fost ieri, De ce există oare răsărit şi-apus, De ce nu-s numai veşnic primăveri. În fiecare an îmi pun în gând, Ca să-ţi arăt, nebun, un câmp cu maci, Frumosul păr să-ţi zboare lin în vânt, O, Doamne, te iubesc şi iară-mi placi.

Mă las purtat de vise-n infinit, C-aşa sunt eu un simplu trecător, Nicicând nu voi putea să fiu iubit, De cea de care-mi este atât de dor.

Voi spune mâine cum am spus acum, Când m-am uitat o clipa înapoi, Unde eşti Tu, unde sunt eu, când toate-s scrum, Şi ce-a rămas din Noi. De dragul tău De dragul tău vreau să râd şi să plâng, De dragul tău stele să cadă, De dragul tău mai bine mă frâng, Întins pe zăpadă.

De dragul tău mă rog să exist, De dragul tău visez şi mai sper, De dragul tău nu mai sunt trist, Ce mister.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

39

Freamăt De dragul tău plouă mai rar, De dragul tău gheaţa-i mai caldă, De dragul tău trandafirii răsar, La gâtu-ţi în salbă.

De dragul tău soarele-apune, De dragul tău norii dispar, De dragul tău toate-s mai bune, Iubeşte-mă iar.

Tace luna Tace luna, te priveşte, Când tu râzi în prag de seară, Tace luna, pe cer creşte, Căci iubeşti în taină iară.

Tace luna, cruce-şi face, Pentru ce-ai trăit în noapte, Tace luna, se desface În pătrimi de mere coapte.

Tace luna şi-ţi admiră, Trupul cu parfum de tei, Tace luna şi se miră, De sălbateci ochii tăi.

Tace luna şi-şi doreşte, Să te-nvăluie-n lumină, Tace luna şi tânjeşte, După dragostea divină.

Tace luna şi tresare, Că nu poate să trăiască, Tace luna şi dispare, Că nu poate să iubească.

Scrisoare fără cuvinte

E tristă iarba dintre noi, Şi din lumina care-ai fost, Te-ai scurs pe umedele foi, Şi fraze scrise fără rost.

Scrisoarea rătăcită-ntr-un sertar, Se scaldă în parfumul tău ciudat, Şi-aş vrea cu drag, să-ţi dau în dar, Tăcerea dintr-un timp uitat.

Cerneala-n călimară s-a uscat, De-atâta dor, prezent, tăcut, Şi-ntr-o peniţă picuri au stat, La versul fără rimă, sec şi mut. .

Cuvintele se-ntorc acolo, unde nu-s, La rădăcina unei vechi iubiri, În care soarele se-nclină la apus, Iar eu mă-nchin tăcutei amintiri

40

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt VIOREL POP

AMINTIRI, AMINTIRI… (din fermecătoarea lume a copilăriei) Bunul Dumnezeu m-a blagoslovit cu norocul de a vedea lumina zilei într-un pitoresc sat românesc din Ardeal, un sat cu iz arhaic, înzestrat cu toate atributele unei tradiționale așezări rurale.

Chiar dacă prin naștere n-am beneficiat de calități fizico-estetice deosebite, nici de gustul comercial sau cel al parvenirii, am satisfacția că Cel de Sus m-a înzestrat cu un deosebit spirit practic de a mă descurca în viață printr-o susținută muncă și perseverență, străjuite de acea înțelepciune divină, primită de Sus tot prin aceeași rază binefăcătoare.

M-am născut într-o casă țărănească, construită de palmele părinților mei la sfârșitul deceniului al treilea al secolului trecut, o casă modestă, așezată sub streașina Vechii Biserici a satului în care creștinii, prin rugăciune, și-au alinat durerile vieții timp de două sute de ani, iar peste drum se afla Casa Parohială, toate înconjurate de un decor natural de excepție. Din punct de vedere geografic, ulița pe care am copilărit a fost numită de către localnici Ulița Dosului, paralelă cu Ulița de pe Față care străbătea satul prin partea nordică și se bucura de razele binefăcătoare ale soarelui. Pe Ulița Dosului razele solare atingeau pământul numai tangențial, dar era suficient pentru miraculoasele livezi de pomi fructiferi de care se minunau toți aceia care ne vizitau satul. Țin minte cum un vizitator din Ungaria, care venise la tatăl meu (care cunoștea bine maghiara) pentru niște informații în legătură cu Biserica Armenească din Gherla, privind spre Cer peste Pădurea lui Bányai, a exclamat într-o stâlcită românească: „Baci Izidor, aici parcă trimis Dumnezo Cerul pă pământ!”. Localitatea este atestată documentar din anul 1225 ca și teren de vânătoare pentru nobilii maghiari, cu câteva locuințe plasate în jurul unei fântâni cu un izvor bogat și o apă excepțională, devenită Fântâna Satului. Această fântână constituie cel mai vechi și durabil document istoric, urmat de Biserica cea veche, construită între 1774-1777. Cu toate că, la douăzeci de ani, vitregia vieții m-a obligat să mă despart de vatra părintească, acele cuvinte, rostite de acel străin, nu le-am uitat încă și sufletul meu nu s-a rupt niciodată de acele mirifice meleaguri de basm. În acest peisaj de basm am pășit eu în viață, însă nenorocirile nu m-au ocolit. La patru ani am suferit un tragic accident care, din punct de vedere fizic, mi-a lăsat urme pentru tot restul vieții. De aceea am fost silit ca să mă prezint în fața lumii pedalând mai mult pe calitățile intelectuale în lipsa celor fizicoestetice. Din punct de vedere al dotării fizice, n-am decât să mulțumesc Cerului pentru Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

41

Freamăt ceea ce mi-a fost rânduit. În tinerețe am fost un polisportiv destul de apreciat, cu premii obținute la nivel școlar, județean și național…

Până în anul 1940, durerosul an al dezmembrării României Mari, biserica din Nima a fost păstorită de preotul Relu. Fiica acestuia, Lucica, mi-a fost prima parteneră în jocurile copilăriei. Venea la noi aducându-ne pe furiș, mie și surorii mele, Mărioara, prăjituri și prescură în schimbul unei bucăți de mălai cu lapte făcut de mama noastră.

De aceste tranzacții se ocupa sora mea, eu eram numai beneficiarul cu condiția ca să tac din gură. Dar dureroasele evenimente provocate de ocupanți după cedarea Ardealului de Nord-Est l-au obligat pe preotul Relu să-și părăsească parohia și să treacă Carpații. În 1941 Parohia din Nima a fost ocupată de preotul Emil Sigarteu, un om mai în vârstă dar cu sănătoase obârșii românești, venit din satul Agrieș, comuna Târlișua, localitate în care în anul 1885 văzuse lumina zilei și marele romancier Liviu Rebreanu. Familia Sigarteu descindea dintr-o ramură de meșteșugari specialiști în confecționarea articolelor din piele (în special hamuri), originară din târgul Aiud pe care, la sfârșitul sec. al VII-lea, principele Gheorghe Rákoczi o înnobilează pentru „credința nestrămutată față de noi și zelul pentru bunăstarea patriei…” . În urma acestui act familia Sigarteu a primit libertatea de mișcare și a emigrat în istorica vatră românească a Năsăudului, regiune în care descendenții familiei au adus un aport substanțial la dezvoltarea economică și culturală, inclusive la cea religioasă, a zonei respective…

Odată cu așezarea familiei preotului Sigarteu în Casa Parohială din Nima, pentru mine a început un nou capitol al copilăriei. Fiind vecini, m-am atașat cu toată căldura sufletească de această familie, ea devenindu-mi un fel de leagăn spiritual și educativ al ființei mele. M-au primit în sânul lor și m-au acceptat așa cum eram, un copil de țăran desculț, îmbrăcat într-o cămașă lungă țesută în război de către mama mea.

Majoritatea timpului mi-o petreceam în sânul acestei familii în compania celor doi nepoți ai părintelui, Milu și Nelu, copiii doamnei Maria, căsătorită Burzo, fiica cea mai mică a părintelui Sigarteu și a preotesei Lucreția, Matâna, cum îi ziceau nepoții în limbaj familial. În urma odiosului Diktat de la Viena, datorită faptului că inginerul Burzo fusese arestat, din motivul că era „prea român”, doamna Maria (Miți, cum i se spunea în familie), a fost obligată să părăsească Clujul și să vină cu copiii la părinți, la Nima. Din acest moment, pentru mine, a început un nou capitol al vieții. Alături de Milu și Nelu mi-am petrecut cele 42

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt mai frumoase și mai benefice momente ale copilăriei. Nelu era o fire exuberantă, zglobie și neastâmpărată, iar Milu era mult mai așezat comportamental. Gândea mult, vorbea mai puțin, numai ceea ce trebuia și atunci când trebuia. Tatăl meu, și el un slujitor al Bisericii, în urma celor discutate cu Doamna Preoteasă despre năzbâtiile noastre, mă apostrofa de multe ori cu vorbele: „Măi copile, tu și cu Nelu săriți prea des peste gard, sunteți prea ştrulubatici. Ascultați de Milu că e mai mare și gândește ca un filozof, este mai echilibrat și mult mai chibzuit la toate cele.” Și vorbele tatălui meu s-au adeverit. Milu, copilul de atunci, actualul academician și președintele Filialei Academiei Române din capitala culturală a Transilvaniei (ClujNapoca), cu toate că a avut o sinuoasă traiectorie a vieții, a ajuns un remarcabil om de știință. Cadru universitar cu aproximativ 500 de lucrări de specialitate publicate în țară și străinătate (Franța, S.U.A., Germania), un OM care și-a sacrificat viața personală în folosul științei și al neamului său.

Prin muncă asiduă, Nelu, fratele său, s-a realizat și el din punct de vedere intelectual. A fost un remarcabil cadru universitar și un renumit cercetător în domeniul biologiei plantelor, membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice din România. Își trăiește zilele pensionării în capitala țării, acolo unde s-a consacrat, cu trupul și cu sufletul, neamului din care face parte.

Iar Eu, un umil copil de țăran, departe de posibilitățile unei ascensiuni științifice, în pofida faptului că de resurse în domeniu nu duceam lipsă, am ajuns numai un modest slujitor al catedrei, contribuind la șlefuirea intelectuală și morală a peste 40 de generații de elevi. Mă declar mulțumit de această contribuție adusă la luminarea spirituală a poporului și a satului românesc…

Acestea fiind spuse, mă întorc iar în lumea copilăriei, la farmecul ei încă nealterat pe parcursul celor aproape opt decenii de viață care plutesc în zbor deasupra capului meu. Mă întorc la Milu și la Nelu, la cele două ființe etalon ale copilăriei mele. Alături de ei am savurat farmecul vieții într-o vreme atât de tulbure din punct de vedere istoric. Milu a început școala primară la Nima, satul meu natal, așezat pe o Vale al cărei izvor se află în Gorz în Dealurile Pinticului, care curge, când mai lin când mai învolburat, spre Răsărit căutându-și locul de vărsare în Someșul Mic la o distanță aproximativ egală între Gherla și Dej. Milu, născut într-o familie cu vechi tradiții românești, nu cunoștea limba maghiară, fapt care l-a costat scump. La o inspecție școlară, n-a putut răspunde în ungurește și inspectorul maghiar l-a pedepsit exemplar pentru aceasta, făcându-i cu foarfeca în părul capului o cruce, ceea ce în conștiința școlarilor de atunci însemna a fi comparat cu un măgăruș.

Milu n-a putut suporta o asemenea umilință și a refuzat să mai frecventeze școala din Nima, de aceea a fost mutat de către bunici la Școala de Aplicație din Gherla. Școala era tutela Episcopiei greco-catolice de Gherla, așa că în toamna anului 1943 l-a urmat și fratele său, Nelu. Fericirea mea a fost că duminicile și vacanțele și le petreceau tot la Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

43

Freamăt Nima. Așteptam cu sufletul la gură fiecare sâmbătă sau vacanță, ca să mă întâlnesc cu ei. În lipsa lor eu colindam singur arealul copilăriei, îl însoțeam pe servitorul părintelui, Militon, în grajd la animale și mă minunam de bivolițele cu lapte și de cei doi cai buieștri, Pituc și Brezu, cu care Militon, într-o cocie, îi ducea și-i aducea pe copii de la Gherla. Era un favor mare pentru mine când prindeam și eu un loc în cocie.

Când veneau acasă, eu le raportam cu lux de amănunte tot ceea ce am făcut în lipsa lor, iar ei mă ascultau cu atenție și plăcere.

Fiecare dispuneau de câte o ladă plină de cuburi; ale lui Milu erau galbene iar ale lui Nelu, roșii, pe care eu le foloseam, în veranda Casei Parohiale, la construirea unor clădiri-miniatură pe care le luam dintr-o carte cu desene. Aceste preocupări din copilărie au contribuit benefic la formarea personalității mele. Mai târziu, în anii de liceu, mi-am dat seama că fotografiile acelea reprezentau cele mai importante edificii culturale și religioase ale lumii. Deci, la vârsta fragedei copilării, eu am luat contact și am construit Domul din Milano și încă multe-multe altele. Mai dispuneau și de alte jucării, deosebite la vremea aceea, pe care tatăl lor le cumpărase din străinătate. Aveau două motociclete-jucărie, un avion și o păsărică mică care sărea și cânta ca o codobatură. De cele mai multe ori, la aterizare, avionul rămânea agățat prin copaci sau prin via care împrejmuia veranda. Asemenea lui Tarzan, eu urcam ca o pisică și recuperam jucăria. Dimineața, ei se sculau mai târziu, după ce eu duceam gâștele și porcii pe Râpa Văii la păscut, apoi îi așteptam în poartă până se trezeau, dar și ei m-au răsplătit cu aceleași gesturi și sentimente. Când m-am trezit din leșin, a doua zi după accident, eram pe târnațul casei noastre pe o pătură, cu Milu și cu Nelu lângă mine, amândoi cu lacrimile în ochi.

Ei au fost pentru mine idealul unei vieți de copil de la țară, iar eu am fost pentru ei un fel de Vasile Porojan din copilăria lui Vasile Alecsandri.

Nu pot încheia șirul nesfârșit al amintirilor mele fără a marca pe pânza vremii încă o întâmplare hazlie. Ne jucam toți trei în bucătăria de vară (cohea, cum i se spunea în limbajul de atunci) aflată în fața casei. Milu ne-a atras atenția să nu ne jucăm cu vesela de la bucătărie și să nu umblăm la sobă, însă Nelu nu l-a ascultat, ceea ce l-a determinat pe Milu să plece și să ne lase singuri… În continuare, noi ne-am făcut de cap. Neluțu a prins pisica și a închis-o în cuptorul de copt pâine al sobei, după care am urcat spre Biserică la alte năzbâtii. Spre prânz a venit servitoarea Anuca, o tânără zdravănă din Târlișua, și a făcut foc pentru pregătirea mâncării, după care a plecat să aducă apă de la Fântâna Satului. Soba, fiind din tablă, s-a încins repede, iar pisica a început să se zbată și să plângă amarnic. Aflându-se în verandă, unde asculta muzică la un gramafon de epocă, doamna Toli, fiica mai mare a preotului Sigarteu, a auzit zbaterile pisicii, a fugit în bucătărie și a salvat-o. Perinițele labelor ei erau numai rană.

Vă dați seama ce a urmat?! Nelu și-a primit pedeapsa lui, iar eu pe a mea. O oră m-a ținut tata în genunchi cu nasul la perete și mi-a interzis să mai intru în cutea Casei Parohiale până la ispășirea pedepsei. Mergeam numai prin grădina noastră, pe furiș, prin porumb, până în dreptul Casei Parohiale și cochetam cu Nelu prin semne transmise peste gard și peste drum… Și totuși…, Doamne, frumos a mai putut fi atunci!!!

44

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt Acum, la anii senectuții, înțeleg mult mai bine profundul adevăr exprimat de marele Eminescu în versurile: „Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot!?”…… Însă toate lucrurile lumești, inclusiv viața, au un început, un apogeu și un sfârșit. Veșnic este numai Dumnezeu!

Fotografiile introduse reprezintă, în ordinea așezării în text: 1) Sora autorului, Marioara 2) Cei trei eroi ai prezentelor amintiri 3) Cei trei și sora autorului în jurul unui prieten al familiei Sigarteu. De la stânga la dreapta: Viorel, Nelu, Marioara și Milu.

DIANA TEODORA COZMA

S-a născut la data de 16 octombrie 1993 în Baia Mare. Este absolventă a Facultății de Litere din cadrul UTCN-CUNBM și actualmente urmează masteratul, Literatura română și modernismul European, la Centrul Universitar Nord din Baia Mare. De asemenea, este membră a Cenaclului Scriitorilor din Maramureș din 2014. A publicat poezii în câteva reviste și antologii literare, printre care se numără: Nord Cultural, Nord Literar, Apollon, Dăruiri literare, Boema, Izvoare codrene, Popasuri culturale românești, Glasul Maramureșului, antologia Iubirea dincolo de vis, Editura Studis, Iași 2014, antologia Pași împreună, Editura Gutinul, Baia Mare 2014 și antologia românoalbaneză Anotimpul iubirii,(traducere în albaneză, de Baki Ymeri) A fost premiată în cadrul Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu” ediția a XIX-a, ,cu premiul Revistei Poesis, Satu Mare și cu premiul „Mihai Olos”, în cadrul Festivalului-concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

45

Freamăt

Oglindire În aerul rece de toamnă, durerea nu se simte căci o va stinge ploaia.

Cuțitul nu intră-n rană, lama rece cade pe pământ și se transformă-n zgură.

Speriați de clopotele inumane, ne aruncăm pe jos Să căutam monede…găsim doar pietre oțelite!

Dezamăgiți, de propria făptură, ne batem cu pumnii în piept, și ne-ndreptăm privirea către asfințit strigând disperați, către un Dumnezeu care nu vrea să-și arate chipul, dar care, în fiecare toamnă, ne trimite câte-o frunză, brodată cu linii oblice.

O frunză în care, chipul nostru palid, se oglindește perfect, căutând disperat perfecțiunea.

Despre Întuneric Mă atrage întunericul la fel cum mă atrage lumina.

Cu toate acestea, l-aș separa de noaptea și bezna morbidă, căci întunericul e altceva!

Nu l-aș putea închide într-un borcan cu formol și nu i-aș putea modela niciodată chipul din lut. Îl vreau intact, neatins și veșnic tânăr! Îl vreau doar pentru mine!

Cu siguranță, el m-ar înțelege de ce nu vreau să-l împart cu nimeni, deși eu nu înțeleg.

M-ar înțelege de ce mă cert cu luna, care-l strânge-n brațe și care-l strigă încontinuu Tată !

M-ar consola și m-ar primi cu tandrețe în brațele reci Căci îmbrățișarea lui m-ar face să dansez tango prin ploaie, chiar dacă nu mă pricep și cu siguranță mi-aș rupe mâinile și picioarele… mi-aș pierde chiar și văzul Iar atunci… aș vedea doar negru prin pupilele dilatate Negru, mult negru, noian de negru… Te-aș vedea pe Tine, Doamne În toată întunecimea Ta !

46

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt Alunecare în vid Cu capul plecat, cu ochii înfipți în pământ urmăream gropile de pe trotuarul condimentat cu tăciune…

Auzeam trenul cum gonește în grabă, șuierând de trei ori în semn de protest. din șine ieșeau scântei, în urma roților rămăsese un miros de praf de pușcă și de fier încins în cuptor.

Pasărea cu roți de plumb a fost spintecată de ghearele unui corb negru care croncănea întruna …

Pasagerii își cărau servietele mai greoaie decât propriul lor trup, pășind în grabă ca nu cumva să piardă și al doilea tren buimac…

Picioarele lor sunt lipite precum coada unei sirene ce-și cântă durerea pe-o piatră din mijlocul Mării Egee.

Să ne punem dopurile în urechi ! zise Ulise…ca nu care cumva să alunecăm în moarte neliniștiți.

Eclipsă Eclipsa de lună mă transformă in ceea ce nici eu nu credeam c-am sa ajung sunt precum un fir de nisip în bătaia vântului meschin ce mă desparte de seva brută a pământului tată. acesta, mă împrăștie în locuri pribegite unde grotele reci ascund în întunecimea lor oglinzile paralele ale neființei iar sticla lor sângerie și rece surprinde perfect chipul meu demonic…

Dintr-o dată simțeam în mine o putere ciudată care lua dimensiunile unui câmp magnetic căci toate obiectele de care mă apropiam intrau în posesia acestei forțe uriașe care a pus stăpânire pe ființa mea. viața din mine parcă se scurgea ca un izvor nesecat începând chiar să-mi creionez conturul morții cu mâna fatalității care azi nu mă mai ascultă. …………………………………………

Eclipsa e o altă metamorfoză a ființei mele cu fiecare eclipsă de lună devin un alt om, mă regăsesc într-un alt om, și-acela e demonicul din mine !

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

47

Freamăt POPAN MARIANA CRISTINA

S-a născut în Vatra Dornei, Suceava, la 09.08.1974.

Profesie: Profesor învăţământ primar Activitate literară: Publică poezii şi studii de cercetare în reviste – cărţi şcolare şi extraşcolare:„JOS PĂLĂRIA, DOMNULE CARAGIALE”, Brăila, 2008: „Către Caragiale”, „O scrisoare regăsită”, „Lovnul Goe” „Probleme şi exerciţii pentru clasa I”: Revista de Matematică, D. T. Severin, 2008 „REVISTA DE EDUCAŢIE ECOLOGICĂ”, Orşova, 2009: „Valenţe formative ale educaţiei ecologice”, „Brâncuşi-spirit de creaţie”; Iaşi, 2010: „Educaţia pentru mediu, un atu pentru viitor: S.O.S, salvaţi viaţa şi casa vieţii!”; „FAMILIA MEA”, Arad, 2010: „Copilărie”, „Steaua Polară”, Baia Mare. 2010: „Bun venit…la revedere”, „COPILĂRIA-UN POEM”, Neamţ, 2011: „Urare pentru mama” APARIŢII - Volume de poezii şi proză: „POEZII CU PRICHINDEI, PENTRU PĂRINŢI ŞI BUNICEI”, Baia Mare, 2006; „EU NU SUNT….EU EXIST”, Târgovişte, 2016.

Publicaţii ON-LINE: Proză: „CĂLĂTORIA ALBASTRĂ A PERLEI”, Piteşti, 2014 Autoportret Sunt un condei de stele, Cu chipul mamei mele, Un tril de păsărele Purtat printre iedere.

Sunt un condei cu raze Din soarele-mi albastru, Iar florile-i turcoaze Se oglindesc în astru.

Sunt un condei de floare, Un suflet gingaș, viu, Ce-nvăluie-n vâltoare Nouri pe cer pustiu.

Sunt un condei liniar 48

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt Intersectând natura, Cu ceru-mi de cleștar Pictez cu el armura-i.

Sunt un condei de ceruri Cu românești minuni, Le scot iar din misteruri, Le-mprăştii în cununi.

Sunt un condei din zi, Aprind un vechi crâmpei Pe ceruri purpurii, Sunt colorat condei...

Sunt un condei de vise, Spre cer înălțătoare, De paradis cuprinse, Purtate-n depărtare.

Sunt un condei de slove, Te-mbrac cu slova-mi slugă, În colorate robe, Lucirea să te-ajungă.

Sunt un condei albastru Pe ceruri nesfârșite, Înălțător spre astru Coloane infinite.

Sunt un condei de aur, Cu razele-mi din soare, Din cer cu glas de graur Duios m-avânt în mare……

Chipul din floarea inimii tale O petală de-o fereşti Înţelegi când mă priveşti Te observ, cu grai de suflet, Şi-n trecut şi în prezent.

Dacă alta o miroşi Dintre ceruri multe oşti De steluţe argintii Inima-ţi descriu, să ştii...

Eu cunosc cest alfabet, Nu e prins decât în sipet.

După încă o petală Chipul tău e o escală A grădinii cu zefiri Presăraţi cu trandafiri.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

49

Freamăt Căte alte mii petale Scriu iubirea inimii tale?

Frumuseţea negăsită E-o paletă infinită…

Ce culoare...

Alb,... galben de soare, Oranjade efecte, Verzi depărtări şi cochete!

Azurii globuri de cristal Te-nalţă în infinit ideal, Din liniştea nopţii cerul feeric În lumină-ţi veşnică te-nalţă ecumenic!

Iar zorii... prin florile infinite De pace sunt albe şi-aurite Cărări ţi-ndrumă iar paşii, Mereu, muritor, mereu ca şi aştrii...

Mereu,... mereu, mereu...

Călător ca şi sufletul meu, Şi al tău, mereu...

Ce mi-e inima?

Priveşte!

Ce tablou a pictat natura!

Feeric, de mână marea Ar dori, cum să sărute gura, Valurile astfel ar atinge zarea.

Priveşte!

Ce frumos razele de soare O privesc, o admiră tentant, Ar sări să cuprindă zarea...

Nu-i aşa? E terifiant!

Priveşte!

Ce plăcută-i inima: Dragostea în taina-i senină O înscrie pe marea divină,...

Nu-i aşa? Frumos e-n inimă !”

50

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt

ADRIAN BOTEZ ÎNTR-UN AMURG ...Într-un amurg de dincolo de orice lumi, pe un drumeag fictiv, s-au întâlnit Petru şi cu Iuda. S-au oprit, amândoi, faţă-n faţă, şi se priveau, pe sub sprâncene, cu dureri trezite şi cicatrici rupte, din nou sângerânde. Primul care a rupt tăcerea bănuitoare a fost Petru: - Nu ţi-e ruşine?

- De ce să-mi fie ruşine? Şi eu am murit, în felul meu, pentru El – rosti, cu privirea înseninată, parcă, de o visare neaşteptată, Iuda.

- Dar cum…cum ai murit…de ce uiţi asta?

- Aşa cum m-am priceput… - în durerea şi disperarea de-atunci. Eu nu uit nimic. Dar tu…tu ai profitat de acele ceasuri de exasperare, de atunci, şi te-ai strecurat, şi te-ai căţărat, de-ai ajuns ce-ai ajuns…

- Ce-am ajuns? – întrebă, uluit de atacul cel fără de noimă, Petre.

Iuda tăcu. Regreta pornirea-i, pătimaşă, nedreaptă, dinainte.

- Am greşit, iartă-mă…aşa-s eu, aşa am ajuns eu - simbolul greşelii… - bâigui el.

Petre tăcu. Apoi, în cele din urmă, cu reproş: - De ce n-ai venit la El? Ştii bine că te-ar fi iertat… - rosti Petru, cu căldură persuasivă.

- Ştiu, şi tocmai de aceea n-am venit: vina naivităţii excesive se plăteşte, nu se cerşeşte milă, pentru ea. Totul se plăteşte, când te-ai decis să-ţi asumi, să fii cinstit şi tragic. Am crezut, m-a durut…Am fost convins că autoritatea aprigă şi iubirea dumnezeiască se vor împăca, întru libertatea poporului meu. N-am putut vedea, niciodată, mai departe decât interesul strâmt al poporului meu. N-am cumpărat nimic, n-am vândut nimic, dar m-am pierdut pe mine, de El. De lume, de Creaţie. Şi, cred că şi tu ai contribuit la asta! – spuse, cu voce surdă, întunecat şi în silă, Iuda.

- Eu? Cum? – se miră, iarăşi, sincer, Petru.

- Dacă nu se scria, în evanghelii, despre plânsul tău pocăit - chipurile, la cântat de cocoş! – dacă nu s-ar fi fabricat, fals şi grosolan, comparaţia dintre noi doi - aş fi avut parte de o judecată corectă - …sau, măcar, de un strop de compătimire. Aşa, sunt supus dispreţului şi blestemelor tuturor ignoranţilor şi fariseilor, de-o istorie întreagă de minciună… - şopti, cu obidă, apostolul Iuda.

Petru scutură din cap: - Nu eu am scris evangheliile. Ele au fost concepute ca să placă, să emoţioneze mulţimile cele ignorante, excesiv de comode şi laşe. Ca să-şi afle gloata - flagrant vinovată şi îmbătrânită-n frustrare - un ţap ispăşitor, dar şi o închipuită cale de a se dezvinovăţi. Şi, desigur, un reper, către care să-şi vomite fierea vinovăţiei.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

51

Freamăt Frivol, amăgitor şi mult prea uşor. Ştii, Iudo, evangheliile alea sunt cărţile cele mai bine vândute, cu cel mai mare succes de piaţă… Şi, recules - încrâncenat, dar decis: - Toţi ne-am comportat, atunci, mizerabil: absurd, laş, ticălos. Nişte şobolani nemernici, ascunşi pe sub pământ, aşa am fost toţi, afară de tine şi de norocosul Ioan, pe care numai femeile-Marii l-au târât sub cruce! Şi, cu totul fierbinte şi exasperat de sincer: - Dar nu eu te-am calomniat, Iudo – nu. Crede asta!

Iuda căzu pe gânduri. Apoi, parcă trecând la un alt capitol al cărţii lumii: - Ce mai face El? De ce mai e supărat pe mine, când Însuşi mi-a spus că, numai prin mine, cel care am făcut “ceea ce trebuia să fac”, va ajunge la împlinirea misiunii Lui cosmice?

- Nu e supărat. E trist. Şi nu din pricina ta, ci pentru lume… - pentru că simbolul tău, trădarea, a pătruns, ca un cancer metastatic, în măduva lumii… - se înnegură Petru.

- El mă iubeşte, încă, Petre? Te rog să nu mă minţi…

Petru voi să se oprească, dar nu putu, şi rosti, cu firea lui deschisă şi sinceră: -Te iubeşte, Iudo! Crede tu, că El te iubeşte!

Apoi, ruşinat, se reculese, cu voce joasă, dar caldă: -Te iubeşte, Iudo. Pentru că ai fost singurul, atunci, care ţi-ai asumat, totul, toată tragedia – plătind cu propria-ţi linişte, în veci…cu chipul tău tragic, rămas omenirii, spre veşnică şi ignorantă hulă!

Pentru prima dată, în cursul discuţiei, Iuda surâse, şi-şi simţi inima bătând în piept, cu toată puterea ei: - Îţi mulţumesc, Petre! Iartă-mă că am gândit urât despre tine… - dar durerea…

Petru îşi plecă, pentru câteva clipe, capul – apoi îl ridică, din nou, şi-l privi, drept în ochi, pe Iuda: - Vezi, asta spune şi El, mereu: singura ta vină este prea intensa ta trăire, mereu oferită, spre reînnoită răstignire, simţire a ta… - ori că trebuie şi foloseşte cuiva, ori că nu. El chiar aşa îţi şi spune: “Poetul Meu”… Şi Iuda surâse, pentru a doua oară, se aşeză, comod, la marginea drumului, şi-şi scoase, din traistă, hârtie şi plaivaz, pentru a scrie, în continuare, din vecii vechi, pânăn noua vecie - despre răni, cicatrici şi lecuiri - …tustrele, concomitente, în adevărata lume…

Petru îl privea intens, şi dădea din cap, a totală neîncredere.

52

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt

IOAN POTOP DORINȚĂ ARZĂTOARE Mi-aș dori o zi dintre acelea, Când timpul ce trecea, nu cerea, Să-mi dau din a mea putere, Care împuținându-se nu piere.

Să mă regăsesc din nou pe mine, În clipe intense de iubire, Să mă simt încă odată bine, Reamintindu-ți totul despre mine.

Trecându-te vadul în spinare, Nerăbdător spre știuta cărare, Emoția sințită în strânsoare, Se reflectă în apa unduitoare.

De-o intensitate așa de mare, Depășind frica unei băi spontane, Alunecând pietrele sub picioare, Am făcut o baie surprinzătoare !

De m-aș întâlni acum cu ea, Sunt sigur c-ar accepta, S-o trec valea în spinare, Întru potolirea dorinței arzătoare.

PREA TÂRZIU Când lepădarea de sine, ca dată, Fi-va „prea târziu” sau niciodată, Grăbită, cu coasa înfioară, Pe oricine nu-i pregătit să moară. „Eu sunt lumina lumii, Cine mă urmează, nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vieții.”

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

53

Freamăt „Iată : Eu stau la ușă și bat ” Ție: tânăr, femeie sau bărbat, Chemarea-i harul dat la oameni, Întru împlinirea numărului de neamuri.

Eul fizicului cu simțire și gândire, Întru a biologului paznic pentru potolire, Nu vrea să fie priponit în hamuri, Pentru chemarea de oameni și neamuri. Înțeleasă prea târziu, pare să fie, Chemarea omului la veșnicie, Prin cel mai mare „Dar cu Har”, Apostolii să devină pescari.

POARTA Fiorul care ne îndeamnă la smerenie, Este glasul profund care ne cere, Să căutăm până găsim acea treaptă, Care duce sigur spre acea poartă.

Cu cât începem mai devreme, Să auzim glasul interior în tăcere, Cu atât mai mult vom gusta acea plăcere, Să trăim în adevărul care ni se cere.

Calea Adevărului cu înțelepciune, Întru revenire a trăirii în devenire, Fără zbateri, amărăciuni și suspine, E-n a Luminii putere, senină-n plutire.

Cu putința de-a simți, vedea și interpreta, Toată creația în profunzimea și splendoarea sa, Din lumea fizică, vegetală și animală, Până la cea după chip și asemănarea inițială.

Trebuie să urcăm în înțelepciune, Pe acea treaptă de rugăciune.

Rupând de la noi, din ce ni se cuvine, Iubind aproapele întru inversiune.

54

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt Cu firea umană, la cucernicie să se poată, Strecoară-te prin intersecția din cruce ca poartă, Al spovedaniei și gustării jertfei crucificării, Întru mântuire adevărată și crezul înălțării.

DESTINUL POEMULUI Legile lumii date, Au rămas la fel toate.

Singurătatea ca lume absentă, Mă însoțește mereu prezentă.

Când înzilirea se întinde, Lumina creației se extinde.

Când întunericul avansează, Creația proprie progresează.

Eul cu sinele, drumuind depărtarea, Își epuizează în singurătate vigoarea.

Cu atitudinea binelui sau răului în faptă, Întru a Luminii sau Întunericului răsplată.

Singurătatea eului în gândire, Cu forță înrâurită-n simțire.

Legată de atitudinea sinelui în viețuire, Dă vigoare unui nou poem la dăinuire.

IOAN ANDREICA HOINAR Am hoinărit prin timp Pân la tine Înger cu veșmânt de lumină Târziu în noapte Cu visele pe frunte Te-am găsit.

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

55

Freamăt TĂCUȚI

PLECĂRI

M-am mai ridicat și am mai mers am tot mai mers mă gândeam numai la drumurile noastre tăcuți miroseam parfumul războiului moartea inevitabilă și viața iremediabil pierdută.

Îngerii păzesc binecuvântările vieții clopotele bat credința renaște martiri pentru ființe îndrumate spre cer e atâta liniște atâta evlavie de atâtea plecări.

SENTINȚĂ Culorile dragostei le știu gustul ei s-a cuibărit în suflet cale de mijloc nu există.

AMĂGIRE Noaptea aduc vorba despre cărți să uit de tine parcă noi nu știam ce se întâmplă parcă noi nu știam cum se va sfârși amăgirea e și ea o iubire.

56

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt DRAGOȘ GELU MEDALION - Poetul clujean OVIDIU VASILE Printr-o conjunctură favorabilă, am primit la redacţie trei volume de poeme purtând semnătura poetului clujean Ovidiu Vasile. M-am aplecat asupra lor şi am descoperit un poet matur, cu sentimente puternice pentru iubire şi frumos, cu un sistem de valori morale care se regăsesc, din păcate, la tot mai puţini poeţi contemporani.

Temele abordate sunt cele existenţiale, pornind de la iubirea pătimaşă pentru iubită, pentru prietenie, până la înstrăinarea de Dumnezeu, dar şi de glia strămoşească. Ovidiu Vasile publică versuri patriotice dar fără exagerări, în care personalităţile importante ale istori ei noastre milenare îşi au un loc bine conturat şi definit.

Primul volum se numeşte „Versuri clare, dulci-amare”, a apărut în 2013 la Editura Napoca Star și are o prefaţă semnată de Antonia Bodea, care consideră că acest volum „[...] consacră un poet care se mişcă pe o plajă largă de la fenomen la substanţa stelară a condiţiei umane. Între mitul izgonirii din Rai şi aspectul existenţialist al regăsirii armoniei universale, poetul caută, consemnează efecte şi cauze, sugerând soluţii”. Dinu Virgil observă că poezia lui Ovidiu Vasile are două dimensiuni şi că „[...] legătura cu Dumnezeu şi cu semenii conferă sănătate deplină inimii chinuite într-o lume bolnavă. Descompunerea în versuri a autorului înseamnă pentru noi, gustătorii, esenţă de poezie”. În acest sens, vă propun să reflectaţi asupra versurilor: „Asfel fericiţi cu duhul / cei din tagma omenească / cercetează cum să moară / Înainte să trăiască / Matematic şi cuminte / şi uitându-şi rostul lor / Socotind vecia-n cifre / Doar se nasc, trăiesc şi mor” (Prefacerea).

Al doilea volum, intitulat „Sărutul înflorit. Poezia iubirii” a văzut lumina tiparului un an mai târziu, la Editura Ecou Transilvan, iar Ileana Vulpescu constată că poezia lui Ovidiu Vasile „este o baie de Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

57

Freamăt lirism” şi tot dumneaei spune simplu: „Iubire, el fiind o expresie a universalităţii acestei văpăi care-l înfrumuseţează nu doar pe om, ci toate făpturile pământeşti, darul suprem făcut de Dumnezeu fiinţelor sale”. Am reţinut câteva titluri de poeme care miau plăcut mult: „Absenţa venerată”, „Fior transcendental”, „Ţi-aduci aminte, doamnă?”, „Balans eretic”, „Coasta lipsă”, „Prospecţiuni tandre”, „Amor din culpă”, „Amor de îngeri”. Stella Anghel scrie că: „Prozodia este impecabilă prin ritm şi măsură, chiar şi rime inedite; poate că acestea din urmă să fie mult mai surprinzătoare.

Imaginarul poetic este adecvat temei şi surprinde pe oricine prin noutatea metaforelor şi mai ales prin ideile poetice gândite cu originalitate”. Argument?! Poemul „Smintit de drag” – „Iubita mea, am răsturnat un munte / Aşa, numai de dragul tău odată, / Podoaba florilor de colţ mărunte / Am vrut să-ţi cadă la picioare toată. / L-am împlântat cu piscurile-n glie, / cu baza sprijinind cupola lumii, / Numai aşa, de dragul tău să fie, / Ca să admiri corolele minunii, / Să curgă cer albastru prin cascade / Aşa numai de dragul tău odată, / Ca să-ţi alegi o stea dintre pleiade, / La fel ca tine, albă şi curată. / Şi să alergi desculţă printre stele, / Iar de pe tălpile de cer albastre / Să-mi laşi doar sărutările rebele / În urmele de paşi cu praf de astre. / Când timpul îmi va cere socoteală / Că am întors pe dos o lume-ntreagă / Numai de dragul tău, dintr-o sminteală, / Atunci numai vei şti cât mi-eşti de dragă. / Şi-n Raiul tău, între pământ ţi apă, / Mărturisindu-te voi recunoaşte, / Voi implora să-mi sape-n cer o groapă, / La tine să cobor pentru-a renaşte”.

Cel de-al treilea volum, „Cu patria pe tavă” (Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2015) conţine un număr de 71 de poezii, iar în Cuvânt înainte autorul argumentează publicarea volumului: „Dacă e să schimbăm ceva, atunci tot româneşte va trebui să o facem. Cum şi când?! Asta numai Dumnezeu ştie. Noi trebuie numai să avem credinţă, răbdare şi mai ales dragoste. Sunt gratis şi există în fiecare dintre noi. Vorba o duce vântul, omul adevărat vorbeşte cu fapta, iar a scrie este o faptă, şi ceea ce e scris rămâne scris. Ce simţim noi cu adevărat este oricum dincolo de vorbe şi cu toţii ne-am născut îmbrăcaţi numai cu ceea ce avem scris în suflete şi-n inimi. Dacă ne place sau nu, acestea vor bate româneşte în «piepturile noastre de aramă» până atunci când se vor opri”.

Acest volum a fost bine primit de publicul cititor și de critica literară: „Volumul lui de poeme, glose, elegii şi pamflete intitulat, în stilul umoristic-ironic-satiric CU PATRIA PE TAVĂ, e conceput, gândit, într-o formă originală (neconvenţională).

Privind textele volumului, versurile lui Ovidiu Vasile reprezintă un caz «literar» mai puţin obişnuit” (Constantin Zărnescu). „Resursele reînscrierii noastre pe drumul normalităţii şi demnităţii trebuie să le găsim, tot în noi, în istoria noastră”, ne sugerează poetul. Dar istoriile naţiei noastre străbune – spune autorul – «nu stau scrise-n piatră, ci-n ţărână»” (Vasile Lechinţan).

Parcurgând cele trei volume, fugitiv ce-i drept, am întâlnit un poet talentat, cu un registru poetic vast, uneori melancolic şi trist, dar şi cu un umor fin şi sănătos, întro lume tot mai mult asemănătoare celei din schiţele şi dramaturgia lui nenea Iancu Caragiale. Numele lui este Ovidiu Vasile. Felicitări!

58

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

Freamăt

CUPRINS ÎNTÂLNIRI LA FRONTIERA GÂNDURILOR .................................................................................3 CARMENA BĂINȚAN ..................................................................................................................................5 MILIAN OROS ................................................................................................................................................9 AURELIA OANCĂ .......................................................................................................................................13 TOMA G. ROCNEANU ..............................................................................................................................16 AURELIA VELEA ........................................................................................................................................19 IOAN HADA...................................................................................................................................................21 IOAN METEȘ MORAR-CHELINȚANU................................................................................................23 OLIMPIA MUREȘAN CIOICA ................................................................................................................26 DRAGOMIR IGNAT ....................................................................................................................................31 IOAN MUREȘAN LAZĂR .........................................................................................................................34 IACOB ONIGA ..............................................................................................................................................35 VIOREL POP .................................................................................................................................................41 DIANA TEODORA COZMA .....................................................................................................................45 POPAN MARIANA CRISTINA ..............................................................................................................48 ADRIAN BOTEZ ..........................................................................................................................................51 IOAN POTOP ...............................................................................................................................................53 IOAN ANDREICA .......................................................................................................................................55 DRAGOȘ GELU............................................................................................................................................57 Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016

59

Freamăt

60

Anul II, numărul 2 (3) – iunie 2016