nord literar mai 2019

Nord Literar

Anul XVII, nr. 5 (192), mai 2019

Preţ 2 lei

Apare sub egida Consiliului Judeţean Maramureş şi a Uniunii Scriitorilor din România

Din sumar:

PAG. 3-5 ANIVERSARE

PAG. 8, 11, 17, 18 INTERPRETĂRI - V.R. Ghenceanu

• Gheorghe GLODEANU - Constantin Cubleșan (80).

Provocările fantasticului

• Mircea POPA - Nichifor Crainic drumul unui proscris

• Daniela SITAR-TĂUT - Un persuasiv itinerar al cărții: de la tăblițele de lut la e-book-uri • Delia MUNTEAN - De la „femeia de abur” la „femeia de carne”

PAG. 7 ORFEU • Poeme de Ștefan DAMIAN

(Săluc HORVAT)

evocări

PAG. 14, 15 PROZĂ

• Gheorghe PÂRJA • Maria HURDEA - O spiritualitate pentru viața reală - Încă un pas

• Săluc HORVAT - Constantin Cubleșan – Noi lecturi • Radu BOTIȘ eminesciene - Din iubire pentru locul strămoșesc

PAG. 6, 10 CRONICA LITERARĂ

–

• Filofteia COVACIU - Întâlnire de Crăciun

PAG. 19, 16 POEZIE

PAG. 19 VARIA

PAG. 12-13 IN MEMORIAM

• Scriitori și liceeni în Anul Cărții 2019 • Lucian PERȚA - Parodii

• Vasile Radu GHENCEANU. 80 de ani de la naștere - Literatura ca vindecare de melancolie (Gh. GLODEANU)

• Versuri de Vanghea MIHANJ STERYU (traducere în limba română: Anghela IOSIF)

• Emanuel POPE • Camelia ARDELEAN • Gelu DRAGOȘ

PAG. 20 TRADUCERI

Mircea BOCHIȘ

Acest număr este ilustrat cu lucări din expoziția „Învierea”, Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019 organizată de UAP Baia Mare

1

Viaţa culturală CĂRȚI ȘI REVISTE PRIMITE LA REDACȚIE CĂRȚI: • Vladimir Udrescu, Boieri dumneavoastră. Hegemonice, versuri, Editura TipoMoldova, Iași, 2018; • Vali Nițu, Metafore din palma cerului, versuri, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019; • Cornel Ungureanu, O istorie secretă a literaturii române, Editura Tracus Arte, București, 2019; • Mircea Popa, Lucian Blaga prin cenușa veacului, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019; • Mircea Popa, O revistă tezaur. „Steaua mării”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2019; • Mircea Popa 80. Mărturie literară. Activitatea științifică. Corespondența primită, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019; • Valentin Iacob, Poetul la Stalingrad, Editura Neuma, Apahida (Cluj), 2019;

Greti Papiu

Instituţie a Consiliului Judeţean Maramureş Revista NORD LITERAR Editată de Asociaţia Scriitorilor Baia Mare – apare lunar –

• Mihai Ganea, Testamentul filozofic, vol I-V, Editura Transilvania, Baia Mare, 2016.

REVISTE: • „Mișcarea literară”, nr. 1/2019, Bistrița-Năsăud; • „Astra clujeană”, nr. 1-2/2019, Cluj-Napoca; • „Discobolul”, nr. 253-254-255/ianuarie-februariemartie 2019, Alba Iulia; • „Ex Ponto”, nr. 1/ianuarie-martie 2019, Constanța; • „România literară”, nr. 18-19, 20/aprilie, mai 2019, București; • „Tribuna”, nr. 399, 400/aprilie, mai 2019, Cluj-Napoca; • „Orizont”, nr. 3, 4/martie, aprilie 2019, Timișoara; • „Actualitatea literară”, nr. 91/aprilie 2019, Lugoj; • „Cartelul metaforelor”, nr. 57-59/aprilie-iunie 2019, Buzău; • „Porțile Nordului”, nr. 8/2018, Baia Mare; • „Apostrof”, nr. 4/aprilie 2019, Cluj-Napoca; • „Litere”, nr. 4/aprilie 2019, Târgoviște; • „Acolada”, nr. 4/aprilie 2019, Satu Mare; • „Cronograf”, nr. 1/martie 2019, Satu Mare.

COLEGIUL DE REDACŢIE: Director: Gheorghe GLODEANU Director executiv: Săluc HORVAT Redactor-şef adjunct: Gheorghe PÂRJA Secretar general de redacţie: Delia MUNTEAN Redactori: Daniela SITAR-TĂUT Raluca HĂȘMĂȘAN Redactori asociaţi: Augustin BOTIŞ, Florica BUD, Gavril CIUBAN, Tatiana DRAGOMIR, Ioan DRAGOŞ, Marian ILEA, Ştefan JURCĂ, Adela NAGHIU, Adrian OŢOIU, Lucian PERŢA, Florian ROATIŞ, Nicolae SCHEIANU, Echim VANCEA Prezentare artistică: Mircea BOCHIŞ Secretariat şi tehnoredactare: Raluca HĂŞMĂŞAN

„MARAMUREȘUL ȘI LITERATURA EUROPEI CENTRALE”

În cadrul Zilelor Maramureșului (ediția a V-a, 17-19 mai 2019), organizate de Consiliul Județean Maramureș, Revista de Cultură „Nord Literar” a realizat simpozionul „Maramureșul și literatura Europei Centrale”. Invitat de onoare a fost criticul și istoricul literar, prof. univ. dr. Mircea Popa din Cluj-Napoca. Tema a adunat în sala „Vasile Lucaciu” a Consiliului Județean, pe lângă membri ai colegiului de redacție, scriitori, profesori, iubitori de literatură. Criticul și istoricul literar Săluc Horvat, directorul executiv al revistei, a făcut o panoramă a subiectului în discuție, argumentând necesitatea acestei dezbateri. Prelegerea profesorului Mircea Popa a plecat de la volumul criticului Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, cu exemplificări din Maramureș: Al. Ivasiuc, Aug. Buzura, Nicolae Breban. Criticul Terezia Filip, Mircea Popa, Săluc Horvat, Gheorghe Pârja Daniela Sitar-Tăut ne-a relatat experiența de la Universitatea (foto: Gelu Dragoș) din Bratislava și legătura scriitorilor cehi cu Maramureșul.

Profesoara Delia Muntean a adus în discuție recentele întâlniri cu scriitorii români din Serbia. Profesoara Terezia Filip a apropiat ideile literare ale autorilor români de spațiul la care se referă simpozionul. Gheorghe Pârja a prezentat evenimentele literare din Maramureș care au adus aici scriitori din vecinătatea României. Au avut intervenții pe marginea temei scriitorii Florica Bud, Nicolae Goja și Valer Turcu. Nu a fost uitată nici deschiderea Maramureșului spre literatura arabă, argumentată de Al. Peterliceanu, directorul Editurii Proema. Au fost două momente aniversare. Domnul Săluc Horvat a înmânat istoricului literar Mircea Popa o plachetă aniversară cu prilejul împlinirii vârstei de optzeci de ani. Criticului și colaboratorului revistei noastre, Constantin Cubleșan, la împlinirea a opt decenii de viață, însemnul aniversar i-a fost trimis prin Mircea Popa. Un moment aparte i s-a dedicat scriitorului și ziaristului V.R. Ghenceanu, care ar fi împlinit optzeci de ani. Despre cărțile lui au vorbit Săluc Horvat, Nicolae Goja și Gheorghe Pârja. A fost prezentă soția celui evocat, doamna Ghenceanu. Concluzie: Maramureșul literar este vizibil în Centrul Europei, dar și scriitorii din vecinătate cunosc acest spațiu.

Redacţia şi administraţia: cod 430311, Baia Mare, str. Gh. Şincai, nr. 46, tel. 0262-215870, E-mail: nord.literar@yahoo.com www.revista.nord-literar.ro ISSN 1583-817X Marcă înregistrată OSIM M2007 10928 ---

Tipar: S.C. KUMAR PRINT S.R.L., Baia Mare

Revista „Nord Literar”

Abonamente la revistă se pot face prin factorii poştali şi se difuzează prin S.C. DAMISESO SERV S.R.L., S.C. SALDEL S.R.L. şi în librăriile din Baia Mare şi Satu Mare.

Costul unui abonament - 2019: Prin poştă: 3 luni - 12 lei; 6 luni - 24 lei; 12 luni - 48 lei Revista este înscrisă în Catalogul de Presă al Poştei Române, cod 14323 (p. 25) 20 pagini - 2 lei

R

Responsabil de număr: Delia MUNTEAN

ugăm editurile, revistele şi autorii care doresc să le semnalăm cărţile şi publicaţiile periodice în numere viitoare ale revistei noastre să le trimită pe adresa redacţiei (str. Gh. Şincai, nr. 46, cod 430311, Baia Mare).

2

IMPORTANT!

Informăm colaboratorii noştri că responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revine autorilor. Colaboratorii ne pot trimite materiale doar în format electronic, culese cu semne diacritice şi cu respectarea normelor ortografice impuse de Academia Română.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Aniversare Gheorghe Glodeanu CONSTANTIN CUBLEȘAN – 80 PROVOCĂRILE FANTASTICULUI Fără îndoială, Constantin Cubleșan este unul va întâmpla ulterior. Acesta știe să aprecieze la adevărata

dintre cei mai prolifici scriitori români contemporani.

O demonstrează numeroasele volume cu care autorul își îmbogățește bibliografia în fiecare an. Pe lângă prestigioasa activitate desfășurată la catedră, creatorul se remarcă prin marea diversitate a domeniilor abordate: critică și istorie literară, poezie, proză, dramaturgie, literatură pentru copii, revuistică. Un sector mai puțin cunoscut este proza fantastică, pe care Constantin Cubleșan a abordat-o în volumul intitulat Ceasornicul. Cartea nu a apărut din senin, deoarece autorul ei este un reputat creator de literatură SF, gen situat în proximitatea fantasticului. Publicat în 2015 la Editura Tracus Arte din București, volumul Ceasornicul reunește optsprezece nuvele și povestiri. Deja simpla parcurgere a cuprinsului dezvăluie faptul că autorul abordează câteva dintre temele și motivele esențiale ale prozei fantastice tradiționale: ceasul și problematica timpului, visul, somnul, noaptea, dublul, obiectele cu puteri miraculoase, amnezia și anamneza, practicile yoga, prezența unor animale cu puteri miraculoase etc.

Volumul se deschide cu narațiunea intitulată Ceasornicul. Mecanismul magic ce ne măsoară destrămarea a fost, de-a lungul anilor, subiectul mai multor narațiuni fantastice. Problema timpului a fascinat numeroși creatori, unii dintre ei adevărați maeștri ai prozei fantastice. În acest sens, îi putem aminti pe Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu. În literatura universală, Jorge Luis Borges rămâne un maestru incontestabil al genului. Este important de reținut faptul că, pentru a conferi mai multă verosimilitate narațiunilor sale insolite, Constantin Cubleșan utilizează, aproape întotdeauna, relatarea la persoana întâi singular. Cel care povestește este Luca, personaj martor și alter ego al scriitorului.

După cum o sugerează și titlul, în centrul narațiunii se găsește un străvechi ceasornic de perete, ce atrage atenția prin faptul că, în locul cifrelor, pe cadranul lui sunt pictate zodiile. Consecința este că acest mecanism insolit nu măsoară timpul de la o oră la alta, ci de la un însemn ceresc la altul. Luca, personajul-narator al relatării, și-a petrecut copilăria fascinat de obiectul misterios. În ochii copilului, instrumentul de pe peretele casei era înzestrat cu puteri neobișnuite, de parcă timpul închis în el i-ar putea număra secundele vieții. Din păcate, ceasornicul miraculos se oprește cu un ac în Săgetător și cu altul în Balanță, sugerând, parcă, oprirea timpului. La un moment dat, textul menționează un detaliu ce se va dovedi, ulterior, foarte important. Este vorba de tentativa tatălui de a repara prețioasa moștenire de familie. Desfăcând mecanismele obiectului insolit, ceasornicarul amator constată faptul că totul funcționează anapoda, învârtindu-se invers decât ar fi fost normal. Drept consecință, abandonează definitiv ideea că cineva l-ar putea restaura.

Constantin Cubleșan se dovedește un bun regizor și un excelent creator de suspans. El reușește să realizeze o atmosferă încărcată de mister, specifică narațiunilor fantastice. Nu trebuie să uităm nici de caracterul demonstrativ al relatării, ce o apropie de romanul polițist. Prezența suspansului, misterul, existența unor personaje insolite alcătuiesc însușiri specifice romanului de aventuri. Sunt trăsături pe care le putem identifica deja la un maestru incontestabil al genului, precum Edgar Allan Poe.

Ajuns la maturitate, Luca se decide să repună în funcțiune ceasornicul ce i-a fascinat copilăria. Constată însă cu surprindere faptul că meșterii de azi, obișnuiți cu mecanismele moderne, electronice, nu reușesc să descifreze tainele unui ornic străvechi. Drept consecință, el este îndrumat către un bătrân ceasornicar ce își avea atelierul în zona vechii fabrici de cărămidă. Descinderea personajului în strada Vulpii reprezintă o formă de ieșire din timpul istoric. Locuința ceasornicarului pare un veritabil muzeu, în care trecerea timpului este măsurată de orologii aparținând celor mai diferite epoci. Tot de un timp arhaic amintește și exoticul ceasornicar Șainștain Șulăm, ce parcă a reușit să învingă marea trecere. Onomastica mai puțin obișnuită reușește să atragă atenția, plasând personajul „sub pecetea tainei”. Vârsta ceasornicarului este greu de ghicit, dar lui Luca i se pare că acesta a trecut de o sută de ani. Prozatorul insistă pe portretul bătrânului meșteșugar, detaliu important pentru a se realiza antiteza cu ceea ce se

valoare ceasornicul aflat în posesia lui Luca. Mai mult, bătrânul evreu dezvăluie misterul orologiului, pe care îl cunoaște dintr-un catalog editat în Germania prin 1600.

Aici se menționează faptul că meșterii din Pădurea Neagră au construit doar trei asemenea ceasornice, care au intrat în proprietatea unor practicanți de ritualuri oculte din Frăția Dragonului Roșu. Din păcate, urma acestor obiecte miraculoase s-a pierdut în timp.

Meșterul Șainștain Șulăm reușește să repare bătrânul orologiu, dar, colecționar împătimit, refuză să îl înapoieze. Nu are suficienți bani ca să îl plătească la adevărata lui valoare, dar îi propune lui Luca un schimb aparent avantajos cu un ceas mult mai arătos. Dacă pentru personajul narator obiectul era doar o amintire de familie cu valoare sentimentală, pentru ceasornicarul care avea cunoștință de puterile lui oculte, acesta devine „o chestiune de viață și de moarte”. Inițial, cuvintele par să fie o expresie a pasiunii exprimate de către un colecționar împătimit, dar, ulterior, ni se dezvăluie adevăratele semnificații ale afirmației. Elementele insolite încep să pătrundă în text atunci când aflăm că, după câteva săptămâni, ceasornicarul începe să întinerească într-un ritm vertiginos. Totul ca urmare a efectului magic al ceasornicului miraculos. Cum acele acestuia se învârt invers, proprietarul lui începe să întinerească, devenind un fel de stăpân al timpului. Acesta este secretul pentru care, inițial, ceasornicarul nu dorește să returneze bătrânul orologiu. După ce întinerește câteva decenii, îngrozit de puterile oculte ale obiectului, el se întoarce la fostul proprietar. Ceea ce părea a fi un bine suprem se transformă într-un fel de blestem al regelui Midas. Experiența întineririi trăită de către personaj amintește de aventurile insolite ale eroilor din basmele noastre populare, dar și de întâmplările trăite de către protagonistul nuvelei Tinerețe fără de tinerețe de Mircea Eliade. Neîncrezător și considerându-se încă suficient de tânăr pentru a da ceasul vârstei înapoi, Luca refuză să primească obiectul blestemat. Neputând opri bătăile inverse ale ceasornicului și speriat de consecințele unei accelerate întoarceri în timp, Șainștain Șulăm se decide să îl arunce sub roțile trenului. Drept consecință, el reintră în propriul său timp istoric, își regăsește vârsta inițială, după care moare. În loc să devină o mare favoare, la fel ca în Nemuritorul lui Jorge Luis Borges, posibilitatea depășirii timpului istoric se transformă într-o imensă povară. Experiența reintrării în timpul istoric este povestită de către soția personajului, doamna Miriam.

Narațiunea intitulată Visul ne transpune în domeniul fascinant al interpretării lumilor lui Oneiros. În esență, totul ia forma unei ședințe de psihanaliză. Un pacient îi cere medicului să îi explice visul pe care l-a avut cu niște cai superbi, atacați de niște câini fioroși. În centrul relatării se găsește din nou Luca, personaj care vrea să decodifice marile simboluri ale activității sale onirice: caii, câinii, femeia, șopronul. Din păcate, experiența eșuează în mod lamentabil, trădând neîncrederea în posibilitățile psihanalizei de a intra în semnificațiile adânci ale lucrurilor. Importantă se dovedește replica finală a personajului narator. La acuzațiile medicului că literaturizează, acesta răspunde punând semnul echivalenței între vis și realitate: „– Viață, vis… Nu ți se pare că e același lucru?”.

Narațiunea intitulată Calul se îndepărtează de fantastic și se apropie de sfera miraculosului. În esență, Constantin Cubleșan vorbește de interferența dintre realitate și basm. Efectul fantastic se datorează sosirii unui cal înaripat pentru a-și trata oasele îmbătrânite în apele unui lac sărat. Important, sosirea personajului de basm înviorează, resuscită coordonatele realului. Dialogul dintre Luca și calul năzdrăvan se transformă într-o parabolă despre degradarea poveștilor într-o lume tot mai aridă, care nu mai citește și nu mai crede în puterea imaginarului. De aici moartea unor personaje specifice basmelor, precum Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana și caii năzdrăvani.

Cripta este o altă narațiune cu subiect insolit.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Este vorba de experiența șocantă trăită de către personajul narator care, deși nu a murit, este depus într-o criptă fastuoasă. Aici intră în dialog cu cei morți, de la care află că ei știu absolut tot despre cei vii. Chiar și lui Luca i se promite că vor veni după el peste o zi sau două. Experiența extraordinară trăită de către personaj este explicată în final, explicație rațională în măsură să risipească efectul fantastic. Acum aflăm că halucinația trăită de către personaj s-a datorat perfuziilor primite, deoarece căzuse cu liftul de la etajul al optulea. Ieșirea din criptă echivalează cu o simbolică reîntoarcere la viață.

Soroceanu este povestea unui om de societate, mereu bine dispus, care știa o mie de bancuri și care avea un umor nebun. În plus, este și o întruchipare a funcționarului model. Narațiunea se deschide cu moartea personajului. După ce este incinerat, cenușa lui este adusă la birou și lăsată în grija colegilor care l-au îndrăgit. Efectul fantastic se declanșează atunci când, uneori, după orele de program, Soroceanu iese din cutia lui ferecată, se așază pe biroul de lângă geam, își aprinde o țigară și își toarnă un pahar de votcă dintr-o sticlă ascunsă după ochiul de plastic de la ventilatorul din perete și începe să vorbească fără să îi pese de cei din jur. Semnificativ se dovedește dialogul personajului cu Luca. Soroceanu îi reproșează fostului său coleg faptul că, în loc să se distreze, își pierde vremea lucrând pentru o firmă plină de aroganți. Abordând problema propriei sale condiții, personajul menționează că nu vede nicio deosebire între faptul că acum este închis într-o cutie mai mică, iar înainte stătea ferecat într-o cutie mai mare. Mai exact, era sechestrat în casă de către soția care nu îl lăsa să meargă nicăieri în afară de serviciu. Acesta este motivul pentru care biroul, locul de unde își lua salariul, constituia singurul refugiu, determinându-l să se întoarcă la lucru și după orele de program. Supus celor mai absurde interdicții, personajul identifică sensul vieții în posibilitatea de a putea intra și ieși nestingherit de undeva. Altfel – sună concluzia –, toți suntem închiși într-o cutie mai mare sau mai mică, mai sus sau mai jos pe scara socială. Aparițiile fantomatice ale personajului iau sfârșit în momentul în care soția se întoarce după urna cu cenușă pentru a o îngropa creștinește. Mormântul devine locul de unde Soroceanu nu se mai poate întoarce.

De-a lungul râului este o parabolă privind existența văzută ca o lungă călătorie. În plus, apare credința că în preajma fiecărui om există un cal, animal htonian prin excelență, care îl ajută să treacă în lumea de dincolo. Rememorând întâmplările din copilărie, personajul narator vorbește despre confuzia dintre vis și realitate în percepția evenimentelor, confuzie specifică prozei fantastice.

Narațiunea intitulată Noapte bună… relatează misterioasa întâlnire dintre Luca și părinții lui.

Aceștia se întorc din lumea umbrelor pentru a-i veghea somnul. Comunicarea dintre cele două tărâmuri se realizează prin intermediul visului. Constantin Cubleșan se dovedește un remarcabil creator de atmosferă, iar scena întâlnirii dintre Luca și părinții lui se dovedește admirabilă. Teza de la care se pornește este aceea că morții vin în fiecare noapte ca să stea alături de cei vii și să le vegheze somnul. Efectul fantastic este risipit în final de către soția lui Luca. Aceasta îi reproșează faptul că muncește prea mult și, din această cauză, are somnul agitat. Consecința este că vorbește în somn.

Excelent cunoscător al teatrului, Constantin Cubleșan stăpânește foarte bine arta dialogului și a regizării unor scene dramatice. O dovedește și narațiunea intitulată Bietul Ionică. Ionică este răposatul soț al dnei Smaranda. Aceasta povestește îngrozită faptul că, după moartea soțului ei, o dată la două săptămâni, cineva îi zgâlțâie ușa de la apartamentul situat la etajul al patrulea. Speriată de posibilii infractori, femeia li se plânge locatarilor din bloc. Până la urmă, unul dintre vecini, Mardare, promite să o ajute. Acesta observă că cel care bate noaptea la ușa dnei Smaranda este tocmai bietul Ionică, soțul răposat în urmă cu un an. După această întâlnire insolită, misteriosul personaj nu își mai face apariția. Echivocul asupra naturii întâmplărilor este păstrat până în final, deoarece, spre deosebire de Mardare, dna Smaranda nu acceptă ideea posibilității întoarcerii bărbatului ei din lumea de dincolo.

→ 3

Aniversare

→

Dacă în narațiunea Ceasul se fac trimiteri la Hoffmann, unul dintre maeștrii incontestabili ai prozei fantastice, absurdul din Molia amintește de Metamorfoza lui Kafka. Este povestea unui vis insolit, în care o molie uriașă începe să devoreze personajul narator.

Coșmarul ia sfârșit odată cu trezirea lui Luca. Acesta își povestește visul unui psihiatru, care este de părere că este nebun de legat și că inventează tot soiul de bazaconii pentru a-l pune în încurcătură. Neavând încredere în psihiatri și în analiștii viselor, personajul narator ia totul pe cont propriu, adică apreciază lucrurile așa cum ele îi apăreau noaptea, în subconștient. Ambiguitatea persistă deoarece, chiar dacă nu crede în adevărul coșmarului trăit, teama îl determină să se înarmeze cu o sacoșă de naftalină și două baxuri pline cu spray-uri contra moliilor.

Motivul insulei paradiziace este prezent la numeroși autori români și străini de proză fantastică.

E suficient să amintim, în acest sens, celebra insulă a lui Euthanasius din nuvela Cezara de Mihai Eminescu, de insula zugrăvită de Mircea Eliade în Șarpele sau de Thalassa lui Al. Macedonski. Constantin Cubleșan reia acest motiv în narațiunea intitulată Pe insulă. În esență, este vorba de povestea unei întâlniri insolite, de povestea unui miraj. O fată misterioasă îi cere lui Luca să o ducă pe o insulă, pretinzând că ea este iubirea lui din tinerețe. Curând, întâlnirea neobișnuită devine pretextul unor interferențe stranii dintre trecut și prezent. Insula pare un loc paradiziac, un topos al fericirii supreme. Din păcate, insula din tinerețe nu este identică cu cea descoperită la senectute; de aici, imposibilitatea regăsirii, a împlinirii sentimentului erotic.

Copacul înfrunzit vorbește despre absența sacrului după ce a fost tăiată, în mod abuziv, troița din capătul satului. Gestul necugetat comis de niște străini produce o serioasă dereglare climaterică, pedeapsă pentru gestul reprobabil. Eforturile personajului narator de a înlocui vechea troiță reprezintă o tentativă de resacralizare a locului.

Nu toate narațiunile lui Constantin Cubleșan țin de sfera fantasticului. Unele se apropie mai mult de miraculos, de lumea basmelor, în timp ce altele țin de sfera straniului. Important este însă că toate depășesc sfera literaturii realiste tradiționale, proiecția în sfera visului, a imaginarului alcătuind o constantă a acestei literaturi. Spre deosebire de câteva narațiuni de o conciziune extremă, surprinzând un fapt insolit, altele sunt mai ample, dobândind complexitatea unor veritabile nuvele. Este cazul unor relatări precum Ceasornicul, Fecioara de fum, O. de la Rozalinda, Falsa memorie a domnului Tomas, Somnul.

Întâmplările prezentate în relatarea intitulată Alunecând se petrec în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact în lagărul german de la Vatersbaad. Războiul este însă doar un pretext, alcătuind decorul tragic în care se derulează – vorba lui Cezar Petrescu – niște Simfonii fantastice. Narațiunea prezintă povestea stranie a unui general german, care își creează propriul său lagăr de concentrare în conacul de la Vatersbaad. Acesta își alege singur prizonierii pentru munca de la grădină. Dar nu munca, ci concertele simfonice organizate la castel alcătuiesc adevăratele semnificații care duc la selecția prizonierilor, în sensul că fiecare devine instrumentist într-o orchestră insolită.

În esență, narațiunea insistă pe trista poveste de dragoste a generalului pentru logodnica lui, Isolda. Numele nu este ales la întâmplare, el devenind un simbol al iubirii inaccesibile, al idealului de neatins. Refuzând iubirea generalului, aceasta moare înecată în heleșteul din curtea castelului. Concertele care se dădeau în salonul cu oglinzi reprezintă o reiterare a concertelor de pian ținute cândva de frumoasa Isolda.

Lucrurile se complică în momentul în care, din lagărul de la M., este adus un prizonier care, în ciuda persecuțiilor la care este supus, refuză să cânte. După numeroase amenințări, personajul începe să se destăinuie. Aflăm, astfel, că este un violonist de profesie și că înainte de război a cântat în mari orchestre simfonice.

Urăște vioara, deoarece a fost făcut violonist cu forța de către tatăl lui, care îi aplica niște bătăi strașnice. Generalul îl obligă să cânte, iar violonistul începe să cânte cu atâta patos, încât plesnesc strunele instrumentului.

Sub imperiul muzicii, puternic impresionat, Generalul se sinucide, repetând, parcă, gestul disperat al Isoldei. În felul acesta se încheie șirul simfoniilor fantastice.

Acest calm desăvârșit este unul dintre puținele texte în care narațiunea la persoana întâi este substituită cu

4

relatarea la persoana a treia singular. Protagonistul relatării este Vincențiu N. Vincențiu, personaj care refuză gestul.

Narațiunea se caracterizează prin absența epicului și prin extraordinara amplificare a percepțiilor senzoriale, îndeosebi a celor auditive. Lumea este percepută dintr-un pat, care pare o întruchipare a unui topos paradiziac. Personajul suferă de o teribilă frică de acțiune. Din patul său protector, el aude doar bătăile ceasornicului care îi măsoară destrămarea. Vrea să îl oprească, dar efortul i se pare mult prea mare. Această totală lipsă de acțiune pare a fi un fel de preambul al morții.

Stranii sunt percepția calmului desăvârșit (de unde și titlul relatării) și refuzul gestului.

Una dintre cele mai reușite narațiuni ale volumului semnat de Constantin Cubleșan se intitulează Fecioara de fum. La fel ca în cazul unor relatări semnate de către Mircea Eliade sau Victor Papilian, textul se apropie de literatura SF prin lansarea unor teorii științifice, în măsură să facă plauzibile niște evenimente extraordinare. În centrul întâmplărilor se găsește un personaj insolit, numit Tamulis, care, pentru a fi cât mai credibil, este prezentat ca un reputat om de știință.

Din păcate, acesta moare fără să aibă răgazul necesar pentru a dezlega misterul ce planează asupra ultimelor sale descoperiri. Se pare că profesorul a descoperit o taină mare, pentru care plătește cu viața. Există o vădită antiteză între formația științifică a personajului și întâmplările fantastice la care participă.

Ca și în cazul altor narațiuni, există și aici un personaj martor din perspectiva căruia sunt prezentate evenimentele. Acesta este un veritabil dublu al scriitorului.

Asemenea tânărului Constantin Cubleșan, el este redactor la un săptămânal de cultură din oraș. Într-o noapte, în timp ce se întorcea acasă, acesta surprinde o umbră proiectată pe draperia ferestrei profesorului Tamulis. Este vorba de silueta unei femei cu forme superbe, ceea ce șochează în cazul unui personaj considerat un veritabil ascet. De după perdea, misterioasa fecioară pare mai degrabă un fum decât o ființă aievea, de unde și titlul relatării. Asemenea lui Mihai Eminescu, Constantin Cubleșan prelucrează mitul femeii fără corp. În același timp, narațiunea dezvoltă și mitul lui Pygmalion, adică mitul sculptorului care se îndrăgostește de propria lui creație. Dialogul dintre reporter și excentricul profesor are rolul de a-l introduce pe cititor în inima misterului. Tamulis păstrează în bibliotecă sa opt statuete de marmură albă, reprezentând tot atâtea frumuseți ale lumii antice. Deja la vârsta de zece ani, se îndrăgostește de statuia uneia dintre zeițe. Dorind să dea viață pietrei, asemenea alchimiștilor de odinioară, Tamulis pornește în căutarea pietrei filosofale. După o viață dedicată cercetărilor, la senectute, profesorul constată că piatra prinde viață și că statuia începe să îi vorbească.

O altă confesiune insolită a profesorului vorbește despre plantele care au sentimente, o nouă teorie ce apropie relatarea de literatura SF. Tamulis reușește să demonstreze capacitatea emotivă a plantelor, dovedind că ele pot intra în rezonanță biologică cu cei din preajmă. Cercetătorul insuflă viață pietrei prin statornicie, persistență, renunțare și sacrificiu, dar trezește gelozia plantei, a cactusului îndrăgostit.

Cum este și firesc într-o narațiune fantastică autentică, tainele ultime nu se dezvăluie niciodată. Ele sunt doar sugerate. Chiar dacă profesorul promite să dezvăluie înainte de moarte misterul pe care îl trăiește, reporterul ratează momentul favorabil din cauza unei croaziere pe Mediterana în compania iubitei sale, Lolita. Întors acasă, personajul narator vrea să decripteze taina dispariției profesorului și află că Tamulis a murit într-un accident stupid. O statuie de marmură îl lovește în creștet, astfel încât profesorul se prăbușește peste o ladă în care se găsește un cactus otrăvitor și un ghimpe îi intră în inimă.

Finalul narațiunii păstrează ambiguitatea asupra naturii întâmplărilor. Mai exact, nu se specifică în mod clar dacă cele trăite au fost vis sau realitate. În plus, reporterul jură să păstreze taina asupra profesorului Tamulis până când găsește o soluție pozitivă. Nu lipsește nici atitudinea polemică, specifică unui scriitor postmodern. Autorul revine la iluzia realistă a descrierii străzii Franklin și a locuitorilor ei, pe care o lasă în suspans, punând puncte de suspensie. Apoi încheie ironic: „Și așa mai departe…”. Totul de parcă taina prezentată nu ar constitui decât un imens artificiu construit în mod conștient de către autorul de proză fantastică.

Narațiunea intitulată Metodă pentru ghitară îi este dedicată lui Al. Căpraru, fostul coleg de redacție al lui Constantin Cubleșan. Relatarea se deschide cu prezentarea imaginii patriarhale a unui oraș situat la poalele Muntelui Alb. Singurul element industrial în acest mediu al tihnei provinciale este o întreprindere de confecționat instrumente

muzicale. Debutul narațiunii este realist și vine să sugereze faptul că timpul s-a oprit în loc în acest colț de rai. În mod paradoxal, fala orașului este reprezentată de către câinii de toate rasele și toate mărimile. La un moment dat, se încearcă scoaterea urbei din amorțeala provincială în care se găsește prin extinderea fabricii de instrumente muzicale.

Cum vechiul director, aflat în prag de pensionare, era un visător, un poet, el este înlocuit cu „un om tânăr, energic, plin de entuziasm și de idei, el însuși un om cu oarecare cultură muzicală”. Acesta se face cunoscut printr-un volum masiv intitulat Metodă pentru ghitară, de unde și titlul narațiunii. Ființă pragmatică, noul director introduce în liniile tehnologice de fabricație chitara. Mai mult, în mod treptat, de la viori și fluiere se ajunge la fabricarea tuturor instrumentelor din familia chitarei. Ca urmare a acestui avânt industrial, fața orașului se schimbă în mod radical.

Problemele încep să apară în momentul în care se încearcă producerea pe scară largă a unui nou produs, toba, și nu se găsește materia primă necesară. Constrâns de termenii duri ai contractelor, directorul găsește soluția salvatoare în sacrificarea câinilor din oraș. Cum locuitorii urbei țin enorm la patrupedele lor, acestea dispar în mod miraculos de pe străzi. Singurul sacrificat este animalul de companie al unui orb, care iese pe stradă fără să știe că în urbe a început vânătoarea de câini. În felul acesta apare prima tobă în oraș.

Una dintre cele mai ample și mai complexe narațiuni ale volumului se intitulează Somnul. Personajul narator și martor al întâmplărilor este tot un gazetar, dar nu se mai numește Luca, ci Alexandru. Totul este prezentat din perspectiva reporterului avid de senzație, care asistă la niște evenimente extraordinare. Monotonia cotidiană în care acesta își duce existența este perturbată de telefonul doctorului Pretorian de la Clinica de Geriatrie, care îi promite un reportaj de excepție. Proiecția în fantastic este anticipată de vestea unei descoperiri neobișnuite.

Este vorba despre identificarea unui caz de longevitate prin congelare, printr-un fel de hibernare. Un grup de speologi descoperă în peștera Scociorâta, la o adâncime de aproape trei sute de metri, un bloc de gheață în mijlocul căreia se deslușește silueta unei arătări. Prozatorul descrie amănunțit conferința de presă de la Clinica de Geriatrie, utilizând o savantă tehnică a gradației în măsură să mențină trează atenția cititorului. Elementele de senzație sporesc și mai mult prin faptul că medicii reușesc să trezească la viață misteriosul personaj. Asemenea lui Poe, marele model, Constantin Cubleșan prezintă un caz extraordinar, care plasează narațiunea în proximitatea literaturii SF. Din hârtiile găsite asupra insolitului personaj, aflăm că acesta se numește Don Alvarez de Medina y Salamanca și este descendentul unor străvechi familii spaniole de navigatori. Trezit la viață, acesta le povestește medicilor existența sa aventuroasă și maniera în care a ajuns să stea înghețat timp de trei decenii.

Întâmplările au caracter scenic, intrarea personajelor fiind bine regizată. Prozatorul utilizează o subtilă tehnică a gradației și știe să își dozeze efectele. Povestea integrală a lui Don Alvarez este relatată de către un străin misterios, care se dovedește a fi fratele navigatorului.

Astfel, aflăm că personajul are o biografie fabuloasă.

Acesta a făcut parte dintre marinarii care l-au însoțit, în 1492, pe Cristofor Columb în expediția sa către Indii. Însușindu-și practicile yoga, Don Alvarez reușește să își încetinească funcțiile vitale. În felul acesta, personajul ajunge să stăpânească timpul prin intrarea într-o stare de levitație. Procedeul devine o modalitate de sustragere din fața marilor probleme ridicate de istorie. Când dă de greu, personajul se retrage într-o lungă hibernare, până când trece momentul dificil. Această atitudine este aspru criticată de către fratele marinarului, care dorește să îl pedepsească pentru lașitate. În final, povestitorul dispare în noapte, iar Don Alvarez moare de pneumonie.

Tema roboților care preiau locul oamenilor apare frecvent atât în literatura, cât și în filmele SF. Constantin Cubleșan o prelucrează, într-o manieră personală, în Falsa memorie a domnului Tomas. Narațiunea prezintă povestea unui medic căruia, tocmai în momentul în care se decide să se pensioneze, i se semnalează „un caz cu totul ieșit din comun”. Este vorba de un tânăr care desenează mereu hărți cerești, afirmând că el provine dintr-o altă galaxie.

Geolog, Tomas a avut o existență normală până când a căzut de pe munte, rănindu-se la cap. Asemenea personajelor lui Mircea Eliade, ca urmare a accidentului, personajul suferă de o misterioasă amnezie. Tomas nu are nimic organic și nici în domeniul neuropsihiatric nu i se găsește nimic. Singurul lucru care incită sunt desenele și explicațiile legate de ele. Personajul lansează o teorie SF despre sosirea lui de pe altă planetă.

Totul este explicat logic, dar într-o logică a absurdului.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

→

Aniversare Săluc HORVAT CONSTANTIN CUBLEȘAN – NOI LECTURI EMINESCIENE

Paul Leș

→

Pentru a deconspira tainele personajului, directorul Institutului caută un specialist în astronomie care poate înțelege și descifra harta cerului. Într-adevăr, profesorul Maximilian confirmă exactitatea hărților lui Tomas. Personajul vorbește despre rolul timpului în explicarea hărților cerești și descoperă faptul că cerul văzut de către Tomas ține de un timp revolut. Acesta vede Pământul așa cum a arătat cu câteva sute de mii de ani în urmă, înainte de apariția omului! Din păcate, profesorul Maximilian dispare în mod inexplicabil, adâncind misterul întâmplărilor. Adevărul privind faptele povestite este deconspirat de către Millan F. Bann de la Grupul de control SINDAX. Acesta vorbește despre un experiment cu roboți umanizați, care pot fi confundați ușor cu oamenii reali. Un asemenea robot experimental din generația 42 este și Tomas. În final, chiar și Millan F. Bann recunoaște că este un robot cu înfățișare umană dintr-o generație mai veche. După această experiență extraordinară, directorul Institutului se pensionează, gestul său fiind și o retragere simbolică a oamenilor din fața roboților care încep să li se substituie.

Un ingenios joc între vis și realitate, între trecut și prezent ne întâmpină în narațiunea intitulată O. de Rozalinda. Este vorba despre povestea unui fost funcționar de la Arhive care, în urma unui accident, a fost obligat să părăsească cercetarea meticuloasă din depozitele Filialei locale a Academiei. Rămas fără un loc de muncă stabil, acesta acceptă să devină secretarul particular al unei octogenare. Doamna de Rozalinda era văduva unui general căzut în timpul Primului Război Mondial. Misiunea lui George Comănaru era aceea de a dactilografia și de a clasifica scrisorile generalului Mauriciu. Prozatorul insistă pe portretul doamnei de Rozalinda, pretext pentru a introduce în text motivul dublului. Întâlnirea se dovedește insolită, deoarece bătrâna generăleasă seamănă izbitor cu marea iubire din tinerețe a personajului-narator. Drept consecință, narațiunea reconstituie povestea de dragoste dintre tânărul student George Comănaru și fiica domnului Szatmary, Melinda, căreia, în timpul vacanței de vară, acesta îi dădea meditații de limba franceză. Povestea de dragoste este întreruptă brusc de evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial. Cei doi fugari sunt prinși din urmă și despărțiți cu brutalitate de către tatăl fetei. Doamna de Rozalinda îi amintește lui Comănaru de femeia pe care a iubit-o și despre care nu mai știe nimic. Mai mult, are impresia că în bătrâna octogenară redescoperă adolescenta de odinioară.

Lucrurile se complică și mai mult în momentul în care, într-o noapte, generăleasa își vizitează secretarul, care are impresia că retrăiește povestea de iubire de odinioară cu Melinda. Scena de dragoste amintește de o scenă similară din nuvela Domnișoara Christina de Mircea Eliade.

Motivul dublului este sugerat și de faptul că numele adevărat al Melindei este de fapt Rozsi, adică o versiune a Rozalindei.

Iubita de odinioară se întoarce pentru a se răzbuna pe cel care a părăsit-o în timpul Diktatului de la Viena. Lucrurile se complică și mai mult când, dimineața, bătrâna generăleasa este găsită moartă. Textul nu oferă o explicație clară asupra naturii evenimentelor, păstrându-se ambiguitatea dintre vis și realitate, dintre prezent și trecut. Merită să mai reținem și caracterul circular al relatării, debutul fiind identic cu finalul, totul amplificând ideea de fantastic.

Prin narațiunile reunite în volumul Ceasornicul, Constantin Cubleșan poate fi considerat unul dintre cei mai importanți autori contemporani de literatură fantastică.

D

e ani buni, criticul și istoricul literar Constantin Cubleșan s-a remarcat ca unul dintre cei mai aplecați cercetători și comentatori ai lui Mihai Eminescu.

Seria de „comentarii” din cele zece volume (dacă le-am numărat bine), în care se regăsește interpretat aproape tot ce s-a scris despre Eminescu și opera acestuia în ultimii douăzeci și cinci de ani, ampla monografie despre eminescologi clujeni și nu numai dovedesc interesul deosebit al lui Constantin Cubleșan față de fenomenul Eminescu.

Criticul clujean ne-a oferit recent un nou volum, ce cuprinde, de data aceasta, o sinteză recapitulativă asupra cercetărilor sale anterioare privind receptarea de către diverși autori a operei eminesciene.

Intitulat Eminescu. Lecturi analitice (Editura Palimpsest, București, 2018), recentul volum se dovedește a fi o rememorare a preocupărilor sale în acest spațiu al istoriei noastre literare.

Volumul se deschide cu un amplu comentariu, cu o susținută pledoarie asupra fenomenului Eminescu și a opiniilor formulate de diverși analiști în decursul anilor despre poet și opera sa: „Am urmărit, în ultima vreme, cu interes susținut această deschidere în labirinticul continent ideatic al operei eminesciene, pe care cercetătorii noștri mai tineri ori mai vârstnici le-au efectuat, începând din momentul de referință al împlinirii unui secol de la trecerea într-o altă viață a marelui scriitor”.

În opinia lui Constantin Cubleșan, această perioadă este marcată de o sporire a preocupărilor pentru studiul eminescian.

Eminescologia a înregistrat o amploare mai puțin cunoscută până acum. Eminescu a devenit mai accesibil în întreaga sa operă.

Numeroasele studii, ediții, în mod special edițiile critice cuprinzând întreaga operă, inclusiv bibliografia poetului, atestă această deschidere, aceste preocupări. În jurul operei și al personalității lui Eminescu s-au formulat în acești ani opinii dintre cele mai diverse.

De la elogii promovate „cu asupra de măsură” la scenarii, unele puțin credibile, sau la atacuri mergând până la extreme grosolane. Unul dintre momentele care au creat o largă dezbatere a fost cel de la „Dilema”, care a publicat mai multe articole scrise de „critici” puțin îndreptățiți să formuleze opinii de valoare asupra operei eminesciene. Dar, după părerea lui Constantin Cubleșan, „atacul la baionetă” practicat de aceștia a fost, până la urmă, un fapt pozitiv în privința receptării lui Eminescu, criticul susținând că „organismul conștiinței naționale al spiritului românesc, simțindu-se virusat, și-a luat măsuri de apărare”. În urma acestor opinii mai mult sau mai puțin luate în seamă, criticii și istoricii literari „s-au apucat să-l citească și să-l recitească pe Eminescu”.

Consecința a fost că au început să apară o serie de studii de referință și, mai ales, ediția critică a operei lui Eminescu. O bună parte dintre aceste realizări a trecut prin ochiul critic al exegetului. Nu au scăpat atenției și spiritului său critic nici lucrările (opiniile) acelora care văd în Eminescu „cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm”. Îndepărtându-se de opiniile acestora, Constantin Cubleșan scrie: „De vreo douăzeci de ani, de când

am început să urmăresc, cu anume consecvență și rigoare, fenomenul receptării critice a lui Eminescu, mă urmărește o întrebare (cu derivarea altora, câtorva) la care nu pot să aflu un răspuns mulțumitor, un răspuns... adevărat. De ce îl urăsc atât de mult unii dintre contemporanii noștri (...)? Spun: urăsc, pentru că ce altceva poate să însemne acel îndemn atât de categoric și imperativ: Să ne despărțim de Eminescu?”. Chiar dacă are o anumită înțelegere față de opiniile unor contemporani ai poetului, chiar și față de canonicul Al. Grama sau față de Al. Macedonski, criticul se întreabă: „Ce-i face pe mai tinerii sau mai puțin tinerii noștri contemporani să dorească atât de mult scoaterea lui Eminescu de pe poziția pe care o ocupă, din conștiința publică?”.

Lecturile lui Constantin Cubleșan continuă cu alte teme la fel de provocatoare, atât cele care vizează creația eminesciană, cât și aspecte de ordin biografic.

Referindu-se la debutul poetic al lui Eminescu, marcat de publicarea poeziei La mormântul lui Aron Pumnul (în „Lăcrămioarele învățăceilor”, 1866), criticul pune acest debut sub semnul „elegiacului panegiric”, temă ce se va regăsi în multe alte creații ale sale, precum Mai am un singur dor, care se încheie în aceeași notă de „nostalgică reverie asupra morții”.

În volum se regăsesc numeroase trimiteri privind viziunea poetului asupra morții, pe care Eminescu o vedea nu ca „motiv de neliniști sau de spaimă, ci, dimpotrivă, o tentație irezistibilă, o chemare promițătoare de voluptate, un dor de reîntoarcere”.

Personalitatea lui Aron Pumnul este un alt subiect amplu redat în acest capitol, criticul aducând detalii despre influența profesorului asupra personalității tânărului său elev Mihai.

Reproducerea poeziilor cuprinse în volumul omagial întregește interesul cărții.

Un alt capitol important al volumului este studiul comparativ intitulat Ciclul schillerian, în care se vorbește despre atracția lui Eminescu pentru literatura germană, în special pentru cea a marelui romantic Fr. Schiller, încă din copilărie, precum și despre influențele acesteia asupra creației eminesciene.

A devenit legendară povestea descoperirii de către Iorgu Caragiale a lui Eminescu citind cu voce tare din poezia lui Schiller, poveste relatată și de I.L. Caragiale în memorialul său În Nirvana.

În capitolul Cezara. Incursiuni în proza literară, Constantin Cubleșan ne introduce în universul creației epice a lui Eminescu. Deși mai puțin cunoscută în raport cu poezia, proza lui Eminescu constituie o parte reprezentativă a creației sale. Critica literară îl prezintă pe Eminescu ca fiind între primii autori de proză fantastică în literatura română, iar romanul Geniu pustiu este așezat între reușitele notabile ale genului în literatura noastră.

Opinii interesante se regăsesc în studiile asupra unor creații ale lui Eminescu (vezi Recitind poezia „Din străinătate”) sau în cel consacrat publicisticii lui Eminescu și, mai ales, în dialogul dintre autorul volumului și eminescologii Mihai Cimpoi și Mircea Stâncel.

Cum ne-a obișnuit în toți acești ani, de când urmărește cu mare interes ceea ce se scrie despre Eminescu, Constantin Cubleșan ne-a oferit și de data aceasta o sinteză asupra fenomenului Eminescu, o pledoarie de prețuire a operei eminesciene.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

5

Cronică literară Daniela SITAR-TĂUT UN PERSUASIV ITINERAR AL CĂRŢII: DE LA TĂBLIŢELE DE LUT LA E-BOOK-URI În data de 23 aprilie, din 2005, se sărbătoreşte, iar de la cărțile pe tăblițele de lut la cartea codex și de

în întreaga lume, Ziua cărţii şi a dreptului de autor. La noi acesteia i se asociază simultan, pentru a grefa şi mai pregnant aspectul cultural, militantist, Ziua Bibliotecarului. Marţi seara în Bucureşti, în cadrul „Nopţii Cărţilor Deschise”, Arcul de Triumf a devenit „scena” insolită, emblematică însă, a unui viu spectacol de videomapping, care a metamorfozat monumentul într-o incandescentă bibliotecă virtuală. Taxa de intrare a fost modică şi ea, pentru a susţine pledoaria pentru lectură: un volum din biblioteca personală. În interiorul Arcului de Triumf au fost amenajate şase spaţii pentru citit şi-am constatat cu plăcută surprindere că, în pofida unui vânt saharian afară şi a statisticilor alarmante care arată că, în ultimul an, 68% dintre români nici măcar n-au răsfoit o carte, iubitorii de cultură au participat la eveniment. Mari şi mici, entuziaşti, snobi sau blazaţi... Dar prezenţi...

Din păcate, cartea pare a deveni tot mai mult un apanaj al elitelor. Al unei minorităţi. Care se tot diluează... Iar soarta tipăriturilor începe a urma destinul teatrului din veacul trecut când, după apariţia cinematografului, a decăzut complet, picând în desuetudine. Cât va mai exista cartea în format clasic? Cât de brontozauri am devenit noi, autorii, încăpăţânându-ne încă să scriem? Asta doar timpul poate s-o spună...

Mi-am amintit în noaptea aceea, urcând, printre cărţi, scările din interiorul Arcului de Triumf, de un volum drag mie, dăruit în urmă cu ceva ani, de profesorul meu de biblioteconomie din facultate, dl Săluc Horvat, Cartea de-a lungul timpului (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, cu prefață de Teodor Ardelean). O carte-bijuterie, o carte-istorie, o biografie a cărţii. Elegant editată. O utilă istorie a scrisului şi a avatarurilor lui prin lume. O restituire şi o reverenţă în faţa cuvântului tipărit a unui om a cărui viaţă s-a derulat în proximitatea cărţilor, fie ca autor, fie ca diriguitor al lor. De fiecare dată când ne-am întâlnit în redacţia revistei „Nord Literar”, mi-am găsit profesorul aplecat asupra mesei de lucru, fişând. Adnotând. Culegând date.

Documente. Îngemănându-le apoi. În studii sau volume de sine stătătoare, alocate unor poli culturali autohtoni indiscutabili, precum Mihai Eminescu – Mihai Eminescu în memoria timpului, dicţionar cronologic (1988), Însemnări despre Mihai Eminescu.

Studii și articole (Baia Mare, 2000), Eminescu și contemporanii săi (2009), Mihai Eminescu.

Repere biobibliografice (2013), De la Titu Maiorescu la Petru Creția. Contribuții la un dicționar al eminescologilor sau Liviu Rebreanu – Liviu Rebreanu. „Ion” – universul uman (2002, 2015), De la Ion al Glanetaşului la Apostol Bologa. Doi eroi, două destine (2017). Acestora li se ataşează activitatea de analist al fenomenului literar, ilustrată preponderant prin calitatea de critic al ediţiilor: Însemnări pe margini de cărți (2005), Cronici și comentarii literare (2010) şi deja clasicizata Introducere în biblioteconomie (1996), volum indispensabil şi bibliografie obligatorie, inclusiv pentru ocuparea posturilor de bibliotecar.

Referindu-se la tomul amintit anterior, autorul a avut amabilitatea să-mi dezvăluie, într-un interviu („În locul invidiei, poate ar trebui să mi se recunoască meritul de a fi realizat prima revistă de cultură din Baia Mare”), circumstanţele şi mobilurile significante ale articulării tipografice a acestuia: „Cartea de-a lungul anilor, volum apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca (2015), s-a născut pornind de la numeroasele însemnări făcute pe marginea cursului de biblioteconomie pe care l-am predat mai mulți ani studenților filologi în cadrul Facultății de Litere a Universității din Baia Mare. Cum obiectul cursului avea la bază cartea, cu toate implicațiile ei sociale și educaționale, am considerat util să adaug, pe lângă noțiunile de strictă specialitate, informații care să contureze aria largă de probleme privind evoluția și istoria acesteia. Se știe că, până să apară cartea, a fost necesar să se descopere scrisul. Iar pentru ca acesta să fie imprimat pe suport, a fost nevoie să se descopere materialele pe care să fie redat. De la semnele hieroglifice la alcătuirea unui alfabet a fost un alt drum,

6

aici la cartea electronică parcursul a fost lung și plin de curiozități demne de a fi cunoscute. Am scris acest volum și din dorința de a sublinia supremația cărții tipărite împotriva tuturor ideilor conform cărora ea este pe cale de dispariție. Cu certitudine, chiar dacă va cunoaște unele schimbări de formă, de suport de imprimare, va dăinui cel puțin atâtea secole câte au trecut de la descoperirea ei” (Daniela Sitar-Tăut, În direct, ACTAEON BOOKS, 2018, pp. 233-234).

Textul este compartimentat în șase capitole, de pondere inegală (I. De la tăblițele de lut la cartea electronică; II. Cartea; III. Tiparul și evoluția lui; IV. De la dulapul de cărți la biblioteca digitală; V. Bibliologia – știința despre carte; VI. Însemnări pe margini de cărți), însoţite de o bibliografie sumară, propunând tot atâtea escale prin evi, într-o argumentată istorie diacronică a scrisului/ cărţii. Cultivând jocurile de cuvinte şi permutând sensurile şi derivatele celor două lexeme, biblio şi polis, Teodor Ardelean – el însuşi un om-bibliotecă – îşi defineşte confratele printr-un portret-elogiu închinat acestuia, alcătuit dintr-o sumă de calităţi complementare, aparent contrastive, care conduc la circumscrierea profilului profesional al lui Săluc Horvat: „Căci omul-autor nu este un culegător de informaţii seci de prin tot felul de surse, azi mult mai la îndemână ca altădată, ci un experimentator şi un bibliotrăitor, un colecţionar şi un bibliopromotor, un scormonitor şi un biblioprofesor”.

Cuvânt-ul de început împrumută, în incipit, tonalitatea cronicărească a lui Miron Costin, încărcată afectiv, într-o pledoarie a supremaţiei cărţii, care proclamă, revelatoriu, virtuţile acesteia, ca receptacol al cunoaşterii, al decodării trecutului şi al anticipării viitorului, oglindă a timpilor şi instrument cognitiv modelator deopotrivă. În pofida apetenţei irefutabile pentru cartea în format clasic, tipărită, analistul nu rămâne ancorat în cogniţii vetuste, conştient că mentalitatea oamenilor s-a schimbat, iar concurenţa Galaxiei Gutenberg cu era informatizată, cultura video, şi mai ales cu internetul, conduc omenirea înspre asumarea altor coduri sapienţiale. Reverenţa în faţa cărţii nu impietează diagnoza lucidă a mutaţiilor de sensibilitate, dar şi credinţa fermă că, în pofida modelor, aceasta va subzista intemperiilor vremii: „Nu ne îndoim că viitorul va aduce multe înnoiri atât în ceea ce priveşte mijloacele de realizare, forma ei, suportul material şi modul de imprimare, cât şi în sfera mijloacelor de comunicare, de difuzare. Cu toate aceste înnoiri, cartea va dăinui. Dacă avem în vedere faptul că, în miile de ani de existenţă, cartea a suferit schimbări nesemnificative, ne îndoim că existenţa ei poate fi pusă sub semnul dispariţiei”.

Capitolul iniţial urmăreşte evoluţia scrisului, De la tăbliţele de lut la cartea electronică. Succint, acesta radiografiază polii evolutivi ai scrierii, pornind de la superstiţiile mitice, mistice, la vechii egipteni (Zeul Thot era considerat zeul lunii, al aritmeticii, al vorbirii şi inventatorul scrisului), în vreme ce o legendă îl acreditează pe Brahma, zeul hindus al creaţiei, drept legiuitor al scrierii lor, ce-a expus, conform legendei, în două milioane de versuri aceste reguli. Autorul realizează un inventar diacronic al formelor de propagare ale scripticului, pornind de la pictografii – truvabile în mesajul trimis de o căpetenie a sciţilor regelui Darius, care se pregătea de război şi ideograme – ce valorizau transpunerea de idei, concentrate, cunoscute sub numele de scriere sintetică, încastrată pe diverse suporturi de lemn, piatră sau scoarţă de copac la scrierea analitică. Desenele rupestre descoperite ulterior au relevat mijloace de comunicare mai puţin cunoscute, cum ar fi aţa cu noduri sau răbojul. Primele scrieri prezentate sunt cea sumeriană, cuneiformă, scrierea egipteană

(cu subdiviziunile hieroglifică, heraldică şi demotică), alături de cea chineză (datată în preajma anului 1400 î.Hr, din care s-au descoperit peste 50.000 de inscripţii, inclusiv pe carapace de broască ţestoasă).

Săluc Horvat ataşează acestor grafii cele trei tăblițe de lut ars de la Tărtăria (județul Sibiu), scoase la lumină de arheologul Nicolae Vlasa, similare pictogramelor sumeriene, care ar acredita ideea că acest tip de scriere ar fi cea mai veche din lume şi „că civilizaţia danubiană este mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană”. Autorul nu plonjează în aserţiuni patriotarde, precum apologeţii cuiului dacic, ci conservă dreapta măsură, mărginindu-se a contabiliza sistemele grafemice. Scrierea fonetică se datorează, contrar accepţiunii curente că ea ar fi fost creată de elini, hicsoşilor, o familie de triburi nomade, de origine incertă, semită sau indoeuropeană, cantonate între Sinai şi Delta Nilului, care „au luat din scrierea heraldică (o formă simplificată a scrierii hieroglife) 26 de semne, notând cu ele limba vorbită de ei. Alfabetul acestora a fost preluat de alte popoare, printre care şi fenicienii, care l-au simplificat, creând primul alfabet fonetic”. Grecilor le revine meritul de a fi consolidat acest alfabet cu mai multe vocale.

Un incitant subcapitol este cel referitor la Materialele primitoare de scris: piatră (granit negru, de Rosetta), coajă de copac, lut, plăci metalice, papirus, pergament, ba chiar omoplaţi de oaie (pe care Mahomed, potrivit legendei, şi-ar fi inscripţionat Coranul). Istoria scrisului se coagulează ea însăşi drept o sumă de istorii privitoare la materialele uzitate pentru transpunerea lor grafică.

Săluc Horvat trece cu naturaleţe de la o epocă la alta, selectând esenţialul, dar şi, prin amănunte semnificative, corijează discret, didactic, accepţiuni nefondate. Astfel, cartea ajunge ea însăşi o poveste, cvasilegendară, a desăvârşirii. Fie că este vorba de transpunerea în piatră a peste 200.000 de semne ale masivelor Analecte ale lui Confucius, de epopeea babiloneană a lui Ghilgameş, încastrată pe douăsprezece tăbliţe de lut, sau de eunucul imperial Cai Lun, care, prin 105 î.Hr., a descoperit hârtia, prin procesarea unor „substanţe fibroase: cârpe, cânepă, scoarţă de copac”, cercetătorul recrutează cu migală informaţia, fără excursuri de tip academic care să întunece esenţa mesajului/ textului.

Capitolul secund, intitulat simplu şi lapidar Cartea, relevă traiectul ascendent al acesteia, pornind de la definiţia de dicţionar la evocarea pluralităţii perpetuării ei simbolice, significative: „cartea cărţilor (Biblia), cartea cântecelor, cartea document, cartea de citire, cartea de căpătâi, cartea de blesteme”. Contabilizând textele de referinţă ale lumii antice, analistul reflectă deopotrivă evoluţia obiectului scriptic, perpetuat la început vocalic, prin intermediul recitatorilor (rapsozilor), apoi prin laboriosul efort al copiştilor antici, scribii, ce deveneau deopotrivă coautori. Câteodată. Aceştia, deseori, se transformau din simpli mimi grafemici în corectori şi diriguitori textuali, fie din incompetenţă, fie, în cazul textelor dramatice, din necesităţi interpretative, suprimând sau alterând textul original şi înlocuindu-l, după putinţele lor, după capacitatea de înţelegere şi performare, ceea ce face ca integralitatea operelor şi veridicitatea versiunilor primare, originale, să fie puse sub semnul întrebării. Capitolul surprinde deopotrivă scalele evolutive ale scrisului/ cărţii, de la manuscrise, suluri de hârtie la codexuri până la relevarea textelor sacre ale umanităţii, Biblia, Coranul sau Tora, evidenţiind totodată dispunerea componistică şi tematică a acestora. Interesantă este istoria celui mai vechi şi mai important codex conservat până în contemporaneitate, Codex aureus, scris pe papirus cu litere de aur, redactat ca urmare a solicitării regelui Carol cel Mare. În timpul Războiului de Treizeci de Ani, Biblioteca din Heidelberg a fost devastată, trei soldaţi revendicându-şi-l: „Neajungând la înţelegere, aceştia l-au rupt în trei părţi, luându-şi fiecare câte un fragment. Aşa se explică faptul că cele trei fragmente au ajuns în trei biblioteci diferite: British Museum din Londra, Biblioteca Vaticanului şi Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia (România)”.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

(Continuare în pagina 18)

Orfeu Ştefan DAMIAN Îngerii de început de veac 1.

Au nasul fin: simt sărbătorile şi îi apucă o mare frenezie.

Strigă se caţără pe socluri în copaci aruncă unii în alţii cu castane smulg pietre să ţintească ochii morţi ai statuilor.

Dar mult mai potrivite sunt tablourile din geamurile de la barul unde se vând amintiri pe etichete colorate sticlele de pe rafturi care cad ca soldaţii prea graşi la instrucţie. Pe ei îi agită tocmai moliciunea nefirească a inanimatelor. Ar vrea să se mişte să se împotrivească. Le-ar da chiar o parte din viaţa lor de îngeri fiindcă adversarii fără împotrivire îşi pierd rolul de adversari şi nu sunt cu nimic mai buni decât o rugăciune în care nu mai cred.

odată cu bucăţile de zahăr în sânge alunecau tot mai modest pe gheaţa delicată a indiferenţei cotidiene traşi într-o parte şi-ntr-alta pe roata grea a destinului.

Auzeau printre copaci când exploda primăvara cântecul negru al unui bibelou din care a fugit sufletul şi nu mai înţelegeau că picioarele li se afundau în pământ şi rămâneau acolo ca nişte cruci putrezite.

4. Încă de la început secolul începu să se surpe: bucăţi din el aisberguri în derivă ca o tuse seacă.

Se recompunea numai noaptea: atunci şi oamenii credeau că există că respiră odată unii cu alţii indiferent de cât aer le umplea plămânii.

Inhalau fără noimă tot ceea ce le era oferit fără să ţină seama de culoarea ochilor şi a pielii.

Atât doar că lumina saşie a veacului îi îndepărta şi mai mult îi împingea împotrivă puterea ei atroce.

O simţeau cum îi scormonea ascunsă în partea întunecată a minţii cum se revărsa în sângele învolburat pe tarabe în locul cărţilor bune de ars în pieţele în care vântul negru ieşit din caverne mişca paletele de la moara de vânt a istoriei.

5.

2. Îngerul bătrân nu mai ia parte la jocurile celor tineri şi năbădăioşi. Nu îi mai place să se ridice în aer transparent străpuns de lumina ce curge ca o ploaie pe burlane în mai.

Se gândeşte murmură numără pe degete înainte şi înapoi e încurcat că nu a ştiut niciodată cât bacşiş să îi dea chelnerului unde şi-a băut de o viaţă porţia de bere locală. Şi nici cât bacşiş învelit în foiţă sclipitoare o să îi mai dăruiască timpul până să afle răspunsul.

3.

Oameni făcuţi din amânări păreau resturile unei oştiri de omizi.

Nu ştiau dacă să se atingă între ei ori să păstreze o neutralitate neputincioasă ca două armate care se tem una de alta.

Anii le cădeau în cap

Cei de la Spaţii verzi plantează puieţi. Nu observă că plantează şi îngeri. Râd. Înjură.

Grădina e plină de viitor. Şi de trecutul care se scutură ca un polen iertător.

Spre amândouă aruncă lungi dâre de lumină frântă tot mai nerecunoscător prezentul.

6. Îngropau anul cu bucuria măturătorilor care aşteaptă ciubucul dospit în închipuire alergau pe o pistă atât de dreaptă încât părea curbă.

Simţeau peste tot respiraţia ucigătoare a iernii incizată în ceea ce a fost cândva tablă a vieţii. Îi apuca frenezia ca pe şcolarii care nu ştiau tabla înmulţirii: lopeţile li se păreau lipite pentru totdeauna de mâini şi nu ştiau că acoperă cu pământul clisos ce nu voia să se desprindă de picioare chiar vieţile lor înăsprite

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

de suflarea unei ierni care îi transformă în statui ce se vor topi primăvara.

7.

Cine şi-ar fi închipuit presimţirea venită de nicăieri: erai un vârtej floral într-un început aproape nemilos de mai. Înjosită de căldura aprinsă ajungeai odată cu zumzetul ori chiar erai zumzetul zilei care voia să mă ningă.

Te reclădeai în pavilionul cu glasuri şi muzici din Şaptesute. Statuile îşi continuau jocul nesfârşit de senin al marmorei în reflexele apei. Te năşteau prea luminoasă încât totul devenea invizibil. Numai glasul pătrundea printre ramurile spânzurate ale copacilor şi cuprindea în el ca un laţ sentimentele care nu puteau fi supuse.

8.

Nesuferita asta de cârtiţă caută lumina în pământul din parc.

O văd cum se mişcă fără s-o văd o simt e o boală care macină cu blândeţe şi nu o ştii decât tu.

Ea caută rădăcinile plantelor o râmă care orbecăieşte plină de speranţe în căutarea unui Dumnezeu al râmelor.

Câteodată iese la lumină din muşuroiul ce pare un mormânt: „Parcă iese la viaţă din moarte” spune amicul meu Teologul şi zâmbeşte ambiguu în barbă. „Vrea să se îndumnezeiască de lumină fără să ştie că tocmai lumina o ucide.”

9. În Grădină se fac economii la sânge: se fuge puţin pentru a se consuma cât mai puţin aerul inspirat şi vântul agăţat în crengi ca o rufă pusă la uscat.

Se adună metodic bătrânii să-şi mişte picioarele şi mai bătrâne pe aparate de care atârnă viaţa. Între timp copiii şi mamele aruncă gingaş mâncare la porumbei şi la raţe: gestul lor e o picătură de soare sub crengile platanilor care ameninţă aleea.

Bunicile şi bonele se uită cu jind la bucata de franzelă care pluteşte pe lac.

Lângă chioşcul în care se leagă destine sâmbăta şi duminica este un cimitir al păsărilor şi îngerilor.

Le pun flori numai străfulgerările de oţel ale câte unui gând inocent.

7

Interpretări Mircea POPA NICHIFOR CRAINIC – DRUMUL UNUI PROSCRIS

D

estinul scriitoricesc al lui Nichifor Crainic (22 dec. 1889-21 aug. 1972) ilustrează, după opinia noastră, în cel mai înalt grad convulsiile prin care au trecut generația sa și întreaga literatură română, în veacul care a cunoscut împlinirea statală prin actul Marii Uniri din 1918, ajungând la cele mai înalte onoruri, ca important dătător de direcție în scrisul românesc din perioada interbelică, ortodoxismul, ale cărei caracteristici le-a fixat și ilustrat cu strălucire prin revista cu cel mai mare impact literar din întreaga perioadă de care vorbim, „Gândirea”. Ca spiritus rector al acesteia, a trăit apogeul carierei sale culturale și politice, care l-a propulsat până la funcția de ministru al Propagandei, de pe culmile glorioase ale căreia l-a aruncat direct în tenebrele închisorilor comuniste, țintuindu-l la zidul infamiei publice și sfidându-l ca pe un răufăcător și „dușman al poporului”. A fost un destin emblematic, trăit de mai toate elitele social-politice făuritoare ale Marii Uniri, multe dintre ele căzând victime sigure ale regimului de teroare din gulagurile comuniste, de la Canal la Sighet și de la Aiud la Gherla și Pitești. Cronica acestui infern comunist a putut fi reconstituită atât din jurnalul său, Zile albe, zile negre, cât și din jurnalele și memoriile altor victime care au scăpat ca prin minune, în timp ce torționarii lor s-au bucurat din partea regimului de cea mai înaltă apreciere, iar mulți dintre ei au ocupat, spre ironia istoriei, funcții de conducere și înaltă responsabilitate chiar după evenimentele din decembrie 1989. Dar să urmărim pe scurt firul onorurilor și al ororilor ce i-au fost hărăzite pe acest fundal convulsionat al epocii.

Originar din Bulbucata de pe Neajlov, descendent al unei familii țărănești cu mulți copii, viitorul om de cultură purta numele de Ion Dobre, nume pe care și-l schimbă oficial în 1926, după ce anterior mai semnase D. Crainic, D. Nichifor Crainic. Remarcându-se încă din școala primară pentru agerimea minții și pentru înclinațiile sale literare (prima poezie care vede lumina tiparului este cea intitulată La horă și a fost publicată în revista „Spre lumină”, editată de Liceul Național din Iași în 1907), este dat în 1904, la voința tatălui, spre a urma cursurile Seminarului Central din București, la terminarea cărora devine student la Facultatea de Teologie din București (1912-1916), afirmându-se în același timp ca poet la o serie de reviste din Transilvania, cum ar fi „Revista politcă și literară” din Blaj, „Cosânzeana” din Orăștie, „Drapelul” din Lugoj, preț de un volum de poezii. Debutează editorial în 1916, cu volumul Șesuri natale, stârnind atenția lui Al.Vlahuță și a lui N. Iorga. Cel din urmă, vâzând în el o promisiune literară, îl promovează prin intermediul colecției „Scriitori români”, cu placheta Zâmbete-n lacrimi, având 32 de pagini și 16 poezii. Odată cu începerea războiului este mobilizat ca soldat la un spital militar din Iași, având ocazia să cunoască de aproape toate ororile războiului, pe care îl condamnă, alegând să traducă volumul Belgia însângerată de Emile Verhaeren (1916). Devine un colaborator statornic la „Neamul românesc” al lui N. Iorga, dar și la „Ramuri”, fixându-se oarecum în perimetrul orientărilor tradiționaliste. În 1919, dă publicității volumul Icoanele vremii, alcătuit din articole și crochiuri de viață trăită în anii tulburi ai războiului și îl dedică lui N. Iorga. În același an, intră în redacția revistei „Luceafărul”, care adună un mănunchi de tineri scriitori care au trecut prin război și care doresc să dea o notă nouă literaturii momentului, cum ar fi Al. Busuioceanu, Gib Mihăescu, Ion Pillat, L. Blaga, Ion Agârbiceanu. Un nou volum, Darurile pământului, îi apare în 1920, cu cicluri ca Darurile pământului, Cântecele patriei, Arhaice, Plaie cu soare, iar N. Iorga îl recomandă tânărului prinț Carol, care-l numește funcționar la Fundația sa. În 1920, este trimis la Viena pentru studii de specialitate, ocazie cu care reînnoiește relațiile cu L. Blaga și Al. Busuioceanu, aflați și ei acolo, și împreună cu care pune la cale apariția revistei „Gândirea”, la care colaborează. La Viena audiază cu sârguință prelegerile de la Facultatea de Teologie, fiind atras mai mult de cursurile de istoria artei ale lui Josef Strzigovsky și de lecturile siguratice în bibliotecă, unde

8

Oana Pop Popan

descoperă o serie de cărți despre mistică, ce îi vor servi de călăuză pentru viitoare preocupări. Tot la Viena se căsătorește cu studenta medicinistă Aglae Cuparencu și tot acolo i se naște, la 5 noiembrie 1821, unica fiică, Fortuna. Revenind în țară, primește postul de consilier la Fundația „Principele Carol”, îngrijindu-se de colecția „Cartea vremii”, ca apoi ministrul V. Goldiș să-l numească în 1926 secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor și să i se înlesnească obținerea unei catedre de profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău. În 1927, participă ca delegat al PEN-Clubului la Congresul Mondial al Scriitorilor de la Bruxelles (succes repetat și în 1929 la Viena), ca în același an, 1927, să obțină un scaun de deputat de Vlașca. În 1930 primește Premiul Național de Poezie, iar în 1931 tipărește Țara de peste veac. În 1927 primise propunerea lui Pamfil Șeicaru de a colabora la ziarul „Curentul”, dar dorința sa este de a-și avea propria sa publicație politico-socială, astfel că, în 1932, înființează ziarul „Calendarul”. La 24 martie 1932, acesta este suspendat, pe motiv că ar fi sprijinit ascensiunea dreptei legionare, iar Crainic este arestat împreună cu alți conducători și închis la Jilava, ziarul reapărând abia la 9 iunie același an. Arestarea se repetă în 1933, după asasinarea lui I.G. Duca, fiind închis la Jilava, acuzat de crimă politică și cu interdicția de a mai conduce ziare de orientare publică. Se va concentra prin urmare asupra literaturii, ocupându-se mai insistent de linia de conduită a revistei „Gândirea” și dând la iveală un volum de opinii religioase și culturale, sub titlul Puncte cardinale în haos (1938), urmat la scurt timp de Ortodoxie și etnocrație, care, împreună cu teoria statului etnocratic și cu volumul Nostalgia paradisului (1940), vor avea menirea de a face cunoscute concepțiile sale în materie de organizare socială, politică și bisericească. Noile schimbări politice intervenite odată cu declanșarea celui de al Doilea Război Mondial îl vor duce pe culmea recunoașterii oficiale, fiind numit la 9 iulie 1940 ministru al Propagandei Naționale, calitate în care a susținut politica de apropiere față de Italia și Germania, așa cum o va dovedi și volumul Germania și Italia în scrisul meu de la 1932 încoace (1941). În acest context, este ales doctor honoris causa al Universității din Viena și membru al Academiei Române. Orientându-se tot mai spre dreapta, va accepta să colaboreze la ziarele „Porunca vremii” (cinci articole) și „Sfarmă Piatră” (nouă articole) și să dezvolte o largă rețea de conferințe pentru sprijinirea campaniei pentru realipirea Basarabiei. Toate acestea vor constitui mai târziu adevărate capete de acuză pentru scriitor și, după intrarea trupelor sovietice în România, el se va număra printre cei condamnați de noua putere pentru colaborare cu forțele naziste. Știind că va fi închis și torturat, scriitorul a preferat să stea o vreme ascuns pe la o serie de preoți foști studenți de ai săi din Ardeal, hotârât să nu-și vândă pielea atât de ușor. Va fi judecat și condamnat în contumacie la închisoare pe viață, în lotul ziariștilor colaboraționiști. Abia în 1947, când părea că lucrurile iau o întorsătură mai bună, se predă, ispășindu-și pedeapsa la Aiud în anii 1947-1962. Eliberat la 26 aprilie 1962, este numit redactor la „Glasul Patriei”, scriind articole demagogice și servind cu destulă slugărnicie comenzile partidului. În 1968 este pensionat, trecând la cele veșnice la 20 august 1972, la Casa Scriitorilor de la Mogoșoaia, la vârsta de 83 de ani.

După cum se poate vedea, cadrul istoric în care și-a desfășurat activitatea Nichifor Crainic n-a fost deloc unul prielnic unui parcurs firesc al activității sale concrete de gazetar și profesor de Teologie și mai ales a afirmării activității sale creatoare din atât de multele preocupări ce i-au stat în față. A avut parte de un timp extrem de convulsionat, agitat de idei și teorii contrarii, care nu i-au îngăduit să-și pună în valoare întreg potențialul său de gânditor și de lider de opinie pe plan politic și literar. Cel mai important lot de credințe și de sugestii culturale au putut fi exprimate în cadrul revistei

„Gândirea”, constituind formulările sale cele mai importante și rolul pe care îl rezerva ortodoxiei în acest context. A fost un susținător inclement al tradiționalismului și al liniei iorghiste din literatură, menținând cu bună știință „Gândirea” în cadrele acestei ideologii, chiar cu riscul de a pierde unii prieteni și colaboratori, între care și L. Blaga. În timp ce Blaga a evoluat tot mai mult spre o poezie de factură modernistă, N. Crainic a rămas la nivelul unei poezii care accepta greu tiparele înnoirilor formale și ideatice, rămânând într-o structură poetică vetustă și subsumată liniei Coșbuc-Vlahuță-Goga, prin resuscitarea unei atemporalități specifice.

Dincolo de toate eceste conjuncturi nefavorabile, peste rolul și prestația lui Nichifor Crainic în literatura și cultura românească interbelică nu se poate trece.

Om cu o putere de muncă considerabilă, autor de zeci de articole, cărți, studii, poezii, preocupat de cunoașterea la noi a unor scriitori precum Tagore sau Rilke, N. Crainic a influențat în bună măsură mișcarea literară dintre cele două războaie mondiale, atât prin activitatea sa de conducător de reviste, cât și prin implicarea directă în destinul neamului. Ziarele și revistele unde deține rubrici sau la care colaborează („Curentul”, „Calendarul”, „Gândirea”) devin tot atâtea centre de difuzare a ideilor și a convingerilor sale politice, sociale și literare, încât este greu să vorbim despre climatul de idei al vremii fără a pune la contribuție aceste opinii. Pe parcursul a numai șapte ani, între 1933 și 1940, el publică principalele cărți în care își definește orientarea religioasă și crezul politic pe care românii ar trebui să-l îmbrățișeze, și anume Sfințenia - împlinirea umanului (1933), Puncte cardinale în haos (1936), Programul statului etnocratic (1937), Ortodoxia, concepția noastră de viață (1937), Ortodoxie și etnocrație (1938), Irineu Mihălcescu, omul și opera (1939), Nostalgia paradisului (1940), afirmând un punct de vedere religios atât ca și conduită umană, cât și ca spiritualitate creatoare. În ciuda faptului că E. Lovinescu găsește în scrisul acestuia reminiscențele unei gândiri rămase la nivelul secolelor trecute, grupul de gândiriști în frunte cu Ov. Papadima, Gh. Vrabie, Constantin Fântâneru sau Pan M. Vizirescu îl consideră predestinat de a da o nouă înfățișare culturii românești, dar și statului românesc viitor, văzând în el pe autorul „cărții veacului și a învierii românești”, care, departe de a se împărtăși din doctrina legionară, găsește o cale proprie de dezvoltare ca stat etnocratic, prin care literatura să-și conserve virtuțile ei strămoșești. La baza gândirii sale filosofice el situează ortodoxia, religie creștină străveche, trecând prin alambicul bizantin, grecesc și slav. Chiar din 1926, când este numit profesor la Chișinău, el a fixat drept teren de studiu și dezbatere opera lui Dostoievski, pe care o considera mai plină de învățăminte decât multe lecții teologice. Era un punct de vedere agreat de el și de alți reprezentanți ai generației sale, precum Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, care s-au simțit atrași de gândirea religioasă a scriitorilor ruși, ale căror opere le comentează și le traduc în paginile ziarelor și ale revistelor la care au colaborat. Blaga se ocupă chiar din primele colaborări la „Gândirea” de filosofia lui Mihailovski, Soloviev, Merejkovski, de poezia lui Belâi, de proza lui Tolstoi și Gorki, de amintirile lui Gorki despre Tolstoi, de memoriile lui Dostoievski și alte multe probleme slave (Silogismul slav) etc., încercând să sintetizeze, într-un articol intitulat Literatura rusească pentru noi (1921), dimensiunile și intensitatea acestei influențe. La rândul său, N. Crainic crede că a descoperit în proza lui Dostoievski întreaga complexitate a sufletului slav și a profunzimilor abisale pe care scriitorul Dostoievski le scoate la lumină, prin drama creștinului desăvârșit, bântuit de erezii și remușcări, care trece prin purgatoriul cel mai cumplit până a ajuns să pună credința în Dumnezeu deasupra tuturor valorilor umane.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

(Continuare în pagina 17)

Poezie Emanuel POPE (Londra)

L-am cunoscut pe Emanuel Pope doar în mediul online când, la începutul anului 2011, aflată la Bratislava, mi-a publicat pe reţeaua coordonată de el, Cititor de proză, un interviu cu Flori Bălănescu despre Paul Goma, refuzat, după tergiversări bizantine, de două reviste literare de prestigiu. Am descoperit atunci multe elemente comune în privinţa rebeliunii, a adevărurilor incomode, a eticităţii şi chiar a etnicităţii, afinităţi care persistă şi azi.

Emanuel Pope s-a născut la Brăila, în 1969. Din 2002 a luat drumul străinătăţii, de câţiva ani trăind la Londra. A debutat în reviste ca poet și prozator și a publicat în colecții private de carte sau publice câteva plachete și volume de versuri, o broșură cu proză scurtă și traduceri. Volume: Colecții de vitalitate (proză, 2015), Volume de aer, I (2015), Volume de aer, II (2017), Volume de aer, III (2018), Voinicul în piele de javră (2015), Suntem cameleoni (2016), Voodoo child (2017), Normalitatea unui anormal (2018), Legenda Overlorzilor Timpului fără de moarte și a Chivotului de Aur (2018, scrisă împreună cu Brândușa Dorina Landen). Traduceri: Yehuda Amichai – Poezii alese (vol. I, II, 2017) – ambele volume traduse împreună cu poetul Adrian Grauenfels. (Daniela SITAR-TĂUT)

S-a întâmplat în Kenmare

Din punctul suprem de vedere al vieții la plecarea unui zeu

S-a întâmplat în Kenmare, zi însorită și eu vagabondând fără lesă prin puburi și cafenele, un anticar mustăcios cu două cățele tinere salvatoare ambele de iubire și apoi de jur împrejur ne respira un cerc verde orașul ca un sfânt se odihnea.

Am petrecut minunat apoi am încălecat pe șaua unui cal ce tocmai trecea și dus am fost.

Când am plecat un porumbel alb a pornit odată cu noi zbura paralel chiar lângă mâna mea gerul din mine încă îmi încrețea pielea abia atunci și lenea asta de inimă a mea a catadicsit să se ridice zburam toți trei acum peste necunoscute meleaguri toate clădite de viața din mine, în mine, câtă risipă am gândit și brusc ziua toată s-a întunecat și am ajuns târziu, beat, acasă.

(lui Emil Brumaru)

Viața mea nu l-a citit pe Plotin, nici pe Platon și nici nu a ros buchea vreunui text al sfinților părinți și de câte ori eu am trăit cu entuziasm și ea a trăit în mine cu un entuziasm egal și de câte ori eu am fost la un pas de zbor și ea tot la un pas a fost indiferent de natura mediului ce ne transporta.

Pentru că nu?!... și lucrurile așa stau cu adevărat, nu e deloc ușor să păstrezi vie toată această tensiune și imponderabilitate neprimejduită în interiorul unui vas atât de fin, de porțelan.

De aceea de câte ori se moare amândoi privim la fel de bâlbâiți și îngrijorați în jurul nostru șirul nemuritorilor și muritorilor ce se duc, pentru că restul, oricare ar fi acesta, – și asta e bine să ne intre odată și definitiv în cap – e numai spirală fără început și necunoscut deplin.

The Blue Brothers

Sagrada Familia

Când ajungi în noapte și te visezi discutând, bând și drogându-te cu John Belushi ca apoi tot cu el să arunci totul într-o învălmășeală trecând ca o furtună prin birourile de la Universal Studios asta nu înseamna că a doua zi vei juca la Hollywood sau că vei petrece două zile într-o celulă a poliției din Chicago în compania unor proxeneți.

Nu! nu vei rupe gura târgului nici în comedie, nici în R&B și nici nu vei primi bilețele de „amor” de la Aretha Franklin sau Ray Charles, chiar și așa, de unde sunt ei acum, sărmane sufletele lor.

Nu! Înseamnă doar că te vei trezi mai bine dispus, îți vei face cafeaua și, împreună cu ea vei aluneca absent pe suprafața lucrurilor din casa ta vei mângâia câinele și ecranul iPadului la fel, fețele celor 5000 de amici, vei igonora cerul gri așezat deasupra capului tău, fix la o distanță egală cu cea la care se îngroapă un cadavru și vei fugi în oficiul tău de 3 pe 2 și-un sfert să-ți întâlnești muza, fratele tău numai blues, blues albastru de blues, până și-n cerul gurii dat cu metil, berea din capul dimineții și înfrigurarea că iarăși vei arde o zi tot atât fără de rost cum au fost și cea de ieri și celelalte dinaintea ei.

Turism exotic cu moaște și... audiență) Facem un tur...

Barcelona ... și el, Principele, zeu neîncoronat al Barocului Mai întâi fața, umerii ridicați brațele ca o argintărie amanetată apoi corpul în întregul lui numai filigran și dantelă și Da! sunt aici ca într-un singur fetus – eu – cu mine însumi în mine însumi ca într-o peșteră, aporia e gata, de aproape 50 de ani doar piatră așa cum ne-am obișnuit, parapsihologia și ea derapând într-un picior pe un patinoar sclipind de gheață în puțin suspans și neîncredere Oedip plânge ca Tristan și Isolda la lumânare iar lumină e doar cât să ne cunoaștem întunericul față în față. În definitiv, e vorba de o catedrală mereu e vorba numai și numai despre o catedrală ridicată ca un acrobat pe catalige pe o grămăjoară de oase și bune intenții absolut fără nicio finalitate.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Vorbim...

Bilete încă nu se vând mumia lui e încă așteptată să moară dracului și să se usuce să-și scoată gărgăunii din cap și să producă mir (dacă poate ) Între timp prietenii, toți, beau vin, țuică și orice e alcool cât încape unii și pe ascuns și limita extremă a mesajului lor atinge necondiționat Cerul, zonele cele mai incerte ale Universului zonele cel mai greu de pătruns dintre îngeri cad unii ca spicele dintr-un singur mănunchi, ca dintr-o singură flacără numai cu un pahar și o halbă.

Viața e teribilă printre atâția zei!

NASA moare de invidie ca în toate discuțiile ce le-am avut despre orice și oricum din anii care s-au scurs Vorbim... vorbim Iată-mă, vin! zic și mă apropii din ce în ce mai bine „Ultimul refrigerat” a plecat și a revenit printre voi „Bucurați-vă!” aș minți dacă nu aș recunoaște cât de mult îmi place să vă spun asta: „Așa cum m-ați ocrotit, iubit și mințit” Până la ultima suflare Până la ultima suflare Până la ultima suflare Mă-nalț ...ca să cobor Doamne, iartă-mă!

Poemul de la ora 12 Poemul de la ora 12 A venit cum veneai tu odată Să vezi dacă mai trăiesc, Dacă mai respir și dacă mai sunt în stare să iubesc: totul deodată și alandala cum obișnuiam când eram apropiați și geloși. Și ca și tine și el a plecat cu toate răspunsurile la zi despre mine și lumea mizerabilă în care trăiesc. Și ca și tine a plecat fără să se împreuneze ori să-mi mângâie măcar mâinile muncite ori privirile obosite de tine ci numai așa fandosindu-și buzele și părul a închis fereastra.

S-a dus.

Adevărul e că nici tu și nici el nu ați fost pentru mine Pasărea de foc pe care am așteptat-o o viață întreagă.

Ci numai jocul parșiv al minții și inimii mele, un fel de-a v-ați ascunselea într-un con de umbră unde nicodată nu am avut 100% acces.

Dar nu-i nimic În curând vă voi învinge ca un gladiator: Pierzând, Și nu mă veți mai găsi așteptând Doar atât pot să vă spun ca-n bancul cu polițiștii proști LA ORA 12 și eu mă voi ascunde după limba cea mare a ceasornicului.

9

Cronică literară Delia MUNTEAN DE LA „FEMEIA DE ABUR” LA „FEMEIA DE CARNE”

Mihaela Ganța

Cartea dragostei (2018) În prefața la volumul al cincilea (Fiți buni, Editura Eurotip, Baia Mare, 2017) din galeria cărților mari ale lui Vasile Morar, profesorul Andrei Făt observa, printre altele, prolificitatea uriașă a creatorului supus atenției, considerându-l „un fenomen pe care nici măcar dușmanii nu-l vor putea ignora, un fenomen extrem de rar, dacă nu cumva unic în poezia românească: după cele zece volume publicate până în 2010 – nota comentatorul – poetul înnebunește, dar ne înnebunește și pe noi, publicând patru volume cu 1000 de poezii fiecare”.

Cum publicul de astăzi – mereu mai grăbit și înconjurat (hélas!) de ispite culturale mult mai accesibile, mai confortabile – s-ar avânta mai greu (ori chiar deloc) în lectura unor astfel de opere, i-a sugerat lui Vasile Morar ca, după încheierea seriei „miiste”, concepute în șase volume, să-și regândească strategia editorială. Să purceadă adică la decantarea aluviunilor din laboratorul său poetic și să-i propună cititorului doar chintesența creației.

Cum însuși travaliul creator pretinde în răstimpuri cernere, limpezire de sine – întreprindere concretizată deja în culegerile Dumnezeu câte-un pic (selecție și prefață: Ileana Roman, Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2011, colecția „Plurivers”) și 101 poeme (Editura Biodova, București, 2012, colecția „Ideal”) – sugestia prietenului s-a convertit în obsesie pentru scriitor. Înseamnă că a sosit vremea esențelor.

Presiunea tot mai stringentă a lămuririi (a curățării prin foc) îl îndeamnă de astă dată să-și reexamineze cu și mai multă nemilă tot ce a respirat liric din 1995 încoace: e semnul cel de pe urmă, testamentar.

Antologiile ce urmează vor cuprinde așadar versiunile definitive ale textelor și numai ale acelora care vor rezista etapelor succesive de triere (deloc puține), generate de criterii precum valoarea artistică și ideatică a creației, originalitatea și diversitatea întrupărilor temei și ale motivului, cât și puterea de sensibilizare emoțională a lectorului.

Cartea dragostei inaugurează colecția „Antologii de autor” a editurii amintite și va fi urmată (nu neapărat în această ordine) de culegeri precum: Poezele de amor, Cartea arderii de tot, Poemele umbrei, Cartea mamei, Cartea morții, Poemele ierbii. Ne așteptăm să își ceară dreptul la apariție și altele, căci fenomenul literar se desfășoară în timp, iar ipostazierile auctoriale ce impun decantarea se dovedesc multiple și surprinzătoare.

Volumul este delimitat în trei secțiuni (precedate de mottouri), care acompaniază iubirea – ca dimensiune umană și artistică fundamentală – de la etapa căutărilor febrile, difuze și încărcate de promisiuni

10

(„Cu tine, iubito, de mână, să urcăm spre izvoare”), trecând prin epoca împlinirii, a împărtășirii trupești și sufletești, a transfigurării cărnii în duh și în poezie („Din glezna ta începe poemul acesta”), până la dispariția unuia dintre parteneri, aspect care nu va domoli nicidecum fiorul erotic, povestea prelungindu-se chiar și dincolo de viață („Te-am căutat și am găsit o umbră căzută în genunchi peste pământ”).

Pentru Vasile Morar, femeia, precum arta, poate îmblânzi lucrarea timpului. Poezia și femeia se catalizează reciproc sau, dimpotrivă, râvnesc, pe rând, la supremație, cercând să acapareze și să condiționeze existența creatorului. Indiferent însă de formele în care se întrupează, prin intermediul lor poetului i se oferă ocazii de a-și sonda arheologia interioară, de a zăbovi asupra relației cu sine și cu universul, de a-și testa marginile proprii și pe cele ale realității personale. Fiindcă, de la Eminescu citire, „lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem”. Altfel spus, realitatea poetului durează atât cât durează femeia. Realitatea femeii supraviețuiește cât poezia.

Cei care au parcurs mai îndeaproape volumele anterioare ale lui Vasile Morar vor observa că unele texte au fost eliberate de sub tirania tiparului clasic.

Primenirea lor – constând, între altele, în utilizarea versului liber și (cu mai multă îndrăzneală decât înainte) a ingambamentului – a adăugat poeziilor astfel diortisite valențe muzicale inedite și a creat o relație mai firească între miezul ideatic și realizarea artistică. O asemenea împreună-lucrare va reuși – credem – să apropie în mai mare măsură publicul tânăr de lirica actuală.

Întâlnim în Cartea dragostei îndeosebi o anumită formulă de transpunere în plan literar a modului subiectiv în care înțelege Vasile Morar iubirea, poezia și universul. Este expresia lor suavă, tandră, elegantă. Împărtășită cu blândețe. Recunoaștem aici „femeia de abur”, „femeia-icoană”. Varianta hard – adică amorul mai apăsat senzual și impregnat de reminiscențe păgâne, împreună cu „femeia de carne” – se va exersa liric în câteva dintre culegerile viitoare.

Poezele de amor (2019)

La mai puțin de două luni de la apariția Cărții dragostei, autorul se prezintă înaintea iubitorilor de literatură cu încă o antologie, Poezele de amor, adaptată și aceasta, fragmentar, la versul liber, lucrată însă într-o partitură erotică de cu totul altă factură decât aceea cu care a deschis seria.

Creațiile de acum trădează și o altă atitudine față de limbaj, precum și față de realitatea cotidiană. Avem de-a face cu registre complementare, ambele transfigurând artistic maniera personală în care Vasile Morar percepe existența, cu toate ale ei.

Astfel, dacă în primul volum gesticulația lirică e încărcată de spiritualitate, voluptatea fiind oarecum îmblânzită/inhibată de dimensiunea serafică a femeii, în culegerea de față hârjoana amorului și reveriile erotice scot la iveală taine de alcov ce refuză anxietățile metafizice.

Înseși titlurile – al cărții, precum și ale celor trei secțiuni din care e alcătuită (Balade candrii, Stihuri de drăgosteală, Bocete nătânge) – par alese în răspăr. Adjectivul candriu, de pildă (< țig. Kand „ureche”), dezvoltă rezonanțe poznașe: țicnit, smintit, într-o ureche, dar și amețit de băutură, beat (conform DEX) și se potrivește de minune, zicem noi, cu ideea de joacă, de cânticel medieval și mai ales cu adjectivul nătâng (< sl. netengŭ „leneș”), cu ramificații șugubețe:

naiv, neîndemânatic, buimac, dezorientat, zăpăcit, amețit, năuc, prostănac, neghiob, fără sens, prostesc, îndărătnic (v. DEX) – ca să amintim doar câteva.

Ele au cam pus la încercare inventivitatea și perseverența atât ale autorului (mai bolundatic, mai frondeur), cât și ale editorului, care, după ce a degustat sugestiile fine, suave ale ceremonialului erotic din volumul precedent, a fost nițel bulversat de limbajul slobod, frust, nerușinat din poemele propuse pentru continuarea colecției editoriale.

Este o atitudine datorată, în parte, faptului că ducem cu noi, involuntar, amprenta culturii care ne-a format; pe de altă parte, îndeamnă la reținere și prezența în peisajul literar contemporan a unor producții silit vulgare, cantonate la un nivel estetic curat inferior.

În ceea ce privește autorul de care ne ocupăm, suntem de părere că, prin îndrăznelile de limbaj, printr-o carnalitate a imaginii ce zgândărește simțurile, prin simbolistica erotică din care se-nfruptă fără parcimonie, el propune în antologia de față un model feminin ce tonifică perspectiva din volumul anterior, aventura lirică având în centru femeia întregindu-se abia într-o altă carte, aflată încă în pregătire. De altfel, irizări ale acestui motiv literar vom regăsi și în celelalte culegeri (având ca tematică natura, condiția umană, moartea, mahalaua etc.).

Precum Radu Stanca, cel din Umbra: „Că te-am cântat, iubito-aproape-ntreagă”, își va putea mărturisi, împăcat, și trubadurul Vasile Morar atunci când condeiul va da semne mai limpezi de neliniște în fața marii treceri.

La o privire de suprafață, am putea considera că poetul împotmolește scenariul amoros pe pământ, că sălbăticește erosul. O lectură mai atentă scoate însă la iveală o viziune poetică ce ne trimite la Cântarea Cântărilor: sexualitatea capătă o dimensiune sacră (Carnea ta cântând la harpă), în vreme ce divinului i se atribuie unele conotații terestre (Cântec de ospăț, Baladă șontâcă, Cântic gâdilat).

Sunt descântece păgâne „poezelele” de acum, scrise parcă dinaintea confruntării ființei cu ideea de păcat. În ele colcăie viața. Se risipesc remușcările, prejudecățile (Baladă stâmpărată). În ele trupul strigă după recunoaștere, se epuizează năbădăios în clipa ce se trece. Fără false pudori. Inaccesibilitatea, atâta câtă este, e doar mimată, jucată. Avem de-a face, în majoritatea creațiilor, cu o „drăgosteală” sănătoasă, de sorginte rustică.

Femeia – fie că este iubită, cârciumăreasă, vânzătoare de ziare, prostituată – are forme pline, îmbietoare, senzuale (Balada gutuielor, Poema sânului buiac, Mișto-i alunița ce-ți crește pe bucă, Poem de primăvară). Stăpânește arta seducției. Cât despre partener, acesta cunoaște, la rândul lui, ritualul curtării și-l adaptează... contextual: când șăgalnic (Balada inimii nătânge, Balada fetei ucrainene), când nărăvaș (Balada buburuzei); când ludic și delicat (În carnea ta cu gust de oboi și narcise), când obscen, sictirit (Balada scoicii de săpun, Pitulicea albastră și luna, Baladă fircălită) sau brutal (Balada lupului flămând, O să-ți cânt glezna la nai). La nevoie, încearcă să (re)câștige femeia cu nimicuri muierești (Cin’ ți-a mai lua cercei). Sau îi scrie – mai rar, ce-i drept, în volumul de față – câte-o poezea (În pantofiori cu toc înalt).

Sunt dimensiuni care, alături de teribilismul punerii în scenă, de fantezismul picant, de grația și seninătatea cu care sunt descrise anumite gesturi primordiale (Candela pulpelor tale) ori elemente de corporalitate (Balada buricului râmboi), așază „poezelele” în apropierea liricii lui Emil Brumaru (căruia, de altfel, îi și dedică un Cântec de zbenguială) ori a Cânticelor țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu.

Sminteala, frustețea, grefele regionale – așa programatice cum sunt – ascund o rară bucurie a vieții, una molipsitoare, în stare să despovăreze, să vindece, să seducă și cel mai necruțător și mai pudibond cititor.

Vasile Morar contaminează cu vitalismul său exploziv. Citiți-l și bucurați-vă!

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Interpretări Gheorghe PÂRJA O SPIRITUALITATE PENTRU VIAȚA REALĂ P

ână să mă aplec asupra acestei cărți, Ghidul iezuit spre (aproape) tot: o spiritualitate pentru viața reală (autor James Martin SJ, Editura Sapientia, Iași, 2018), știam puține lucruri despre Ignațiu de Loyola, întemeietorul Ordinului Iezuit. Prezint această carte dintr-o emoție apropiată. Este tradusă de preotul greco-catolic George Marius Nicoară, din Baia Mare, un poet cu arpegii asumate în numele poeziei demne de valoarea ei. În acest spațiu cuvenit, mi-am propus să prezint trei dimensiuni ale cărții: subiectul Ignațiu de Loyola, autorul James Martin SJ și traducătorul, preotul George Marius Nicoară.

Autorul face o scurtă prezentare a vieții lui Ignațiu de Loyola. S-a născut în 1491, în nordul Spaniei. Și-a petrecut cea mai mare parte din tinerețe pregătindu-se să devină curtean și soldat. Biografii îl prezintă în prima parte a vieții ca fiind „dedat multor deșertăciuni din lume”, mai ales marii dorințe de a dobândi faimă. Era un tânăr orgolios, interesat de succesul în lume. Istoricul iezuit John W. Padberg crede că Ignațiu s-ar putea să fie unicul sfânt cu cazier judiciar din cauza temperamentului său. În timpul bătăliei de la Pamplona a suferit o rană grea la un picior. În timp ce se afla în recuperare la castelul familiei din Loyola, a primit în dar o carte despre viața lui Isus și una despre viețile sfinților. Deși a citit până atunci povești despre cavaleri care săvârșesc fapte ce impresionează femeile, cărțile convalescenței i-au schimbat destinul. S-a întrebat dacă ar putea să-i imite pe sfinți.

Să devină asemenea lor și să-L slujească pe Dumnezeu. Era fascinat de sfinții Francisc și Dominic.

Schimbarea din Igno în Ignațiu a provocat o întreagă literatură. În loc să-și dorească fapte militare eroice, simte o dorință puternică de a-l servi pe Dumnezeu. Renunță la viața de cavaler și se dedică în totalitate călătoriei spre sfințenie.

Merge într-un pelerinaj la mănăstirea benedictină Montserrat din Spania, unde renunță la îmbrăcămintea de cavaler. Armura și sabia le-a lăsat în fața unei statui a Fecioarei Maria. Recurge la practici austere, la post și multe ore de rugăciune. A intrat într-o perioadă de ariditate spirituală. A fost măcinat de întrebări disperate. Cum va putea să-și schimbe viața? Își răspunde singur: cu ajutorul Domnului!

A început să-și clarifice ideile. A început să le noteze, iar mai târziu acestea au devenit celebrele Exerciții spirituale. Orgoliosul Ignațiu decide să studieze pentru a deveni preot. Își începe și procesul academic în două universități din Spania. Învață limba latină alături de tineri studenți. Se îndreaptă spre Universitatea din Paris. Aici își adună în jur câțiva prieteni, care vor deveni primii iezuiți. Cu timpul, Ignațiu a considerat că grupul său ar putea face mai mult bine dacă ar primi aprobarea Papei. Așa a cerut încuviințarea pentru a înființa noul ordin religios: Compania de Jesus sau Societatea lui Isus. Drumul nu a fost ușor. Noile sale idei de rugăciune au trezit suspiciunea Inchiziției. Apoi expresia „contemplativ în acțiune” a dus la bănuiala ereziei. Ignațiu era de neclintit, îndemnând oamenii să-l găsească pe Dumnezeu în toate lucrurile. Numele de iezuit a fost folosit imediat după înființarea Ordinului. Ignatiu și câțiva iezuiți au fost hirotoniți preoți. Cu timpul, ideile lor au început să câștige respect. În 1540, Societatea lui Isus a fost aprobată oficial de Papa

Paul al III-lea. Scopul iezuiților era unul simplu și ambițios: să ajute suflete! Ignațiu a petrecut ultima parte a vieții la Roma, ca superior al iezuiților, a scris Constituțiile, a trimis misionari în toate colțurile lumii, a continuat îndrumarea spirituală, a pus bazele primului orfelinat din Roma. A deschis Colegiul Roman, o școală pentru băieți, care va deveni universitate. Continuă munca la Constituții și dezvoltă Ordinul său religios până la moarte. Anii de asceză își cereau tributul. A trecut la cele veșnice pe 31 iulie 1556. În timpul rugăciunii ultime, a spus: „Ay, Dios!”. Este înmormântat în Biserica „Il Gesu” din Roma.

Capacitatea de a aduna oameni în jurul său denotă faptul că avea multă căldură în suflet. S-a bucurat de o remarcabilă libertate spirituală. Ordinul Iezuit a avut parte și de primejdii. În 1773, Sfântul Scaun, prin semnătura Papei Clement al XIV-lea, a emis ordinul de desființare. Cine i-a salvat pe iezuiți? Împărăteasa Ecaterina cea Mare, care a reținut Ordinul Iezuit în viață, care a refuzat promulgarea decretului în Rusia. Împărăteasa era de origine germană. Iezuiții au fost recunoscuți oficial în anul 1814.

Dar nu erau toți fericiți de această recunoaștere.

John Adams, al doilea președinte al SUA, îi scrie lui Thomas Jefferson, al treilea președinte al SUA: „Nu-mi place actuala înviere a iezuiților; n-ar trebui să avem aici un furnicar de iezuiți, sub nicio formă și de nicio culoare”. În perioada în care Ignațiu se ocupa de scrierea Constituțiilor, era preocupat și de redactarea finală a textului Exercițiilor Spirituale, manualul său pentru cele patru săptămâni de meditație asupra vieții lui Isus. Exercițiile urmează un plan atent, bazat pe itinerarul progresului spiritual, pe care Ignațiu l-a văzut în el însuși și, mai târziu, în ceilalți.

Cine este autorul cărții de care ne ocupăm? James Martin SJ, născut în 1960. Este preot iezuit, autor și editor cunoscut în Statele Unite. A absolvit Universitatea din Pennsylvania. A lucrat în finanțe corporatiste la General Motors timp de câțiva ani. Este comentator al unor cunoscute posturi de televiziune americane: CNN și Fox News. Este directorul revistei iezuite „America”. În 2017, Papa Francisc l-a desemnat pe Martin consultant al Secretariatului Vaticanului pentru Comunitate. Are puncte de vedere teologice uneori contestate. Este prezent în paginile unor ziare americane cunoscute: „Time”, „The New York Times”.

Autorul prezintă în cele cinci sute de pagini, cu simplitate și apropiere de cititor, spiritul iezuit care a călăuzit de-a lungul timpului un număr important de oameni. În capitole scurte, percutante în demonstrație, Martin explică cum fondatorul iezuit, Sfântul Ignatiu de Loyola, îi ajută pe oameni cu spiritualitate pentru viața reală. Evocă relația dintre bucurie și credință. Cartea, apărută la New York în 2010, a fost primită cu aprecieri, fiind socotită un studiu fundamental pentru cunoașterea devenirii spirituale. Limbajul simplu și concis, exemplele elocvente o fac accesibilă oricărui cititor care dorește să afle calea spre Dumnezeu. Chiar ne arată cele șase căi: a credinței, a independenței, a neîncrederii, a reîntoarcerii, a explorării și calea confuziei.

M-am apropiat de această carte și datorită preotului greco-catolic dr. George Marius Nicoară.

L-am cunoscut pe filieră lirică. Prin traducerea acestei cărți am întâlnit un teolog de vocație. Născut în Baia Mare, în anul 1988, a urmat cursurile Liceului Teologic „Inochenție Micu” din Cluj-Napoca, apoi cursurile de teologie la Universitatea de Nord din Baia Mare. În paralel, a frecventat cursurile Facultății de Litere. Apoi cursuri de teologie în cadrul Ateneului Pontifical „San Anselmo” din Roma.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Szekely Szilard

Și-a susținut teza de doctorat la Institutul de Spiritualitate a Universității Gregoriene din capitala Italiei. Titlul: Autobiografia ca spiritualitate.

Experiența spirituală a lui Ignațiu de Loyola și a Teresei DʼAvilla. Pe site-ul Colegiului Pontifical Dio Romeno este apreciată lucrarea preotului Nicoară: „Autorul propune o inovație care leagă literatura și teologia în radicala deschidere a persoanei către misterul dumnezeirii, autobiografia ca spiritualitate, exercițiul memoriei și al reconstituirii narative a inefabilului unei experiențe a transcendentului”. Mă ajut de introducerea la ediția cărții în limba română pentru a așeza cum se cuvine rostul ei în cercetarea acestui fascinant subiect. Deși autorul, James Martin, nu vorbește limba română, este extrem de recunoscător preotului dr. George Marius Nicoară pentru munca lui sârguincioasă. Se înclină în fața muncii dibace a traducătorului. Volumul este un rezumat al spiritualității, care se întemeiază pe viața și învățăturile Sfântului Ignațiu de Loyola, întemeietorul Ordinului Iezuit. Lectura cărții este accesibilă și te invită la reflecție. În 2013, cardinalul Jorje Mario Bergoglio SJ, fost îndrumător de novici, a fost ales Papă. A început să apară un interes tot mai crescut pentru lumea iezuită, inclusiv pentru spiritualitatea ei, care are ca scop libertatea. Autorul nostru susține că Papa Francisc este probabil cea mai liberă persoană din lume. Se prevalează decizia pe care a luat-o la începutul pontificatului său de a-și alege numele de Francisc, pe care niciun alt Papă nu l-a ales. Este un Suveran Pontif care nu a simțit nevoia să poarte pantofii roșii ai predecesorilor lui sau să trăiască în marele Palat. Domnul Martin ne spune că libertatea este unul dintre scopurile principale ale spiritualității iezuite. Cel mai înalt scop al Sfântului Ignațiu este apropierea de Isus. Ignațiu de Loyola a fost beatificat, apoi canonizat, în data de 12 martie 1622.

Este sărbătorit în Biserica Catolică pe 31 iulie. M-am aplecat și eu asupra Exercițiilor spirituale. De la contemplația minunată (în acțiune) care ne ajută să înțelegem iubirea de Dumnezeu la rugăciunile ignațiene îți dai seama că viața spirituală este o permanentă călătorie. De a-l găsi pe Dumnezeu în toate lucrurile – crezul Sfântului Ignațiu.

Autorul James Marint SJ a scris o carte despre un cavaler care a devenit sfânt. Din momentul în care a depus armele și titlul nobiliar pe altarul Mănăstirii Montserrat, a pornit în lume ca pelerin.

M-am apropiat de Exercițiile spirituale, un manual despre cum poți atinge spiritualitatea în viața reală.

11

In memoriam VASILE RADU GHENCEANU - 80 DE ANI DE LA NAȘTERE LITERATURA CA VINDECARE DE MELANCOLIE

V

asile Radu Ghenceanu s-a născut în data de 17 mai 1939 în localitatea Doh din Sălaj, dar şi-a legat existenţa de mirificul topos maramureşean. A absolvit Şcoala Normală de Învăţători din Oradea, Institutul Pedagogic de 3 ani din Baia Mare şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. A lucrat ca învăţător la Nuşfalău, apoi ca profesor în satul Doh şi în municipiul Baia Mare. A fost metodist la Casa de Creaţie, inspector la Comitetul de Cultură, director al Teatrului Dramatic din Baia Mare. Dincolo de acest periplu existenţial destul de sinuos, V. R. Ghenceanu s-a impus în conştiinţa publică îndeosebi prin activitatea sa de gazetar desfăşurată în paginile cotidianului „Graiul Maramureşului”. Timp de mai multe decenii, prestigioasa pagină culturală a ziarului s-a legat îndeosebi de numele său.

Era firesc ca, după o experienţă publicistică de o viaţă, V. R. Ghenceanu să se numere printre dascălii de la Catedra de jurnalistică a Universităţii „Vasile Goldiş”, filiala Baia Mare. La fel de firească a fost şi cooptarea domniei sale în redacţia revistei „Nord Literar”, unde a reuşit să îşi imprime puternica personalitate asupra publicaţiei. Mai trebuie amintit apoi neapărat şi faptul că V.R. Ghenceanu a fost consilierul unor edituri precum Gutinul şi Proema, devenind redactorul unui număr impresionant de cărţi (peste 140).

Debutul publicistic din 1966 (în revista „Familia”) a marcat începutul unei activităţi literare de excepţie. De-a lungul timpului, V.R.Ghenceanu a colaborat la aproape toate revistele de prestigiu din ţară. A debutat editorial în anul 1967 cu volumul de versuri Cântece pentru inima tânără. Au urmat numeroase alte lucrări, ce au sporit în timp prestigiul scriitorului: Cartea literelor mari (versuri, 1970), Ora locală (versuri, 1978), Paralele şi memorie (note de călătorie, 1992), Vindecarea de melancolie (eseuri, note de călătorie, interviuri, colaje, 1996), Însemnaţi de uitare (poeme, 1997), Grădinile din fereastră sau Călătoria ca stare de spirit (note de drum din Spania, Franţa, Jugoslavia, Grecia, Germania, Danemarca, Ungaria, Basarabia, 1998), Convorbiri cu Ion Săcăleanu sau O viaţă pentru muzică (contribuţii la o istorie a culturii, 1999), Dreptul la singurătate. [Scriitor

V.R. GHENCEANU – EVOCĂRI Poetul și publicistul Vasile Radu Ghenceanu

ar fi împlinit, pe data de 17 mai 2019, optzeci de ani.

Destinul a făcut ca el să plece dintre noi la o vârstă la care mai avea încă multe de spus în poezia românească și nu numai.

Am avut bucuria să-l cunosc în toamna anului 1961, când a devenit student al primei promoții a Facultății de Filologie a Institutului Pedagogic băimărean, proaspăt înființat. De atunci și până în ultima zi a vieții sale (29 octombrie 2006), între noi a persistat o prietenie sinceră. De atunci, drumurile noastre s-au intersectat mereu pe cele mai diverse planuri, fiind mereu alături și implicați în viața culturală a Băii Mari, a Maramureșului.

În aparență, un tip orgolios, greu de abordat, mereu doritor să fie primul, să fie ascultat. În realitate, atunci când își găsea oameni de dialog, devenea comunicativ, prietenos. Pentru el, cultul prieteniei era o virtute.

Nu întâmplător avea mulți prieteni.

În existența noastră, ne-am întâlnit în paginile ziarului local „Pentru socialism”, unde a devenit jurnalist, conducând ani la rând rubrica de cultură, la care colaboram și eu din când în când, la Cenaclul Scriitorilor pe care l-a condus, la lansări de cărți, la întruniri culturale etc. Practic, în ultimii treizeci-patruzeci de ani, drumurile ni s-au intersectat în cam tot ce s-a întâmplat în viața culturală băimăreană. A fost alături de mine atunci când am înființat Asociația Scriitorilor Baia Mare, înscriinduse între membrii fondatori. Împreună, am fost părtași ai așa-numitului Cenaclu de duminică (cum l-am botezat

12

la ziar] (eseuri, 2001), Complexul de egalitate (poeme, 2002), Comentarii de sâmbătă (eseuri, 2004).

Autor al unei opere diverse, însumând volume de versuri, eseuri, interviuri şi note de călătorie, Vasile Radu Ghenceanu rămâne o întruchipare a gazetarului de vocaţie, îndeletnicire pe care a cultivat-o cu consecvenţă şi real talent timp de mai multe decenii şi care l-a impus definitiv în conştiinţa contemporanilor săi.

Profesiunea autorului Orei locale a fost cultura, scrisul alcătuind o modalitate de salvare din faţa acţiunii distructive a timpului implacabil.

Reprezentativ pentru activitatea publicistului este volumul Vindecarea de melancolie. După mai multe volume de versuri, lucrarea îl readuce în centrul atenţiei pe jurnalistul subjugat de spectacolul fascinant al actualităţii imediate şi reuneşte o amplă selecţie din numeroasele foiletoane purtând semnătura gazetarului. Ideile estetice ale autorului au fost expuse într-un succint – dar elocvent – Argument. V.R. Ghenceanu ne avertizează că, de data aceasta, refuză în mod deliberat ficţiunea, preferând să le ofere cititorilor săi „o carte vie”, cu şi despre oameni.

Extrem de exigent cu sine însuşi, autorul selectează din miile de articole pe care le-a publicat pe parcursul a patru decenii de activitate neobosită ceea ce consideră a fi cu adevărat valoros. Gestul reporterului care se ambiţionează să scrie un autentic roman al actualităţii se dovedeşte simbolic, deoarece el marchează trecerea de la efemeritatea paginii de ziar la perenitatea conferită de apariţia cărţii.

Demersul acesta sisific de a imortaliza efemeritatea clipei conţine totuşi un paradox deoarece, pe măsură ce se concretizează fiinţa de hârtie, omul biologic se degradează, apropiindu-se tot mai mult de capătul trecătorului său voiaj terestru. Evenimentele culturale prezentate de către autor s-au derulat în contexte socialistorice diferite şi trebuie interpretate din perspectiva epocii, scopul fiind ca ele să nu fie cuprinse de uitare. Ca gazetar, V.R. Ghenceanu îşi asumă postura unui martor veridic al timpului său, al unei realităţi aflate într-o

continuă mişcare. Însemnările din realitatea imediată realizate de către autor sunt făcute cu maximă responsabilitate, nu au nimic din atitudinea voit persiflantă a tinerilor scriitori postmoderni din zilele noastre, ceea ce îl transformă pe V.R. Ghenceanu într-o conştiinţă, într-un seismograf sensibil şi atent al prezentului. Adresându-se lectorului său ipotetic, autorul îşi defineşte cartea, cu exagerată modestie, în felul următor: „Cititor pe care autorul îl îndeamnă să considere această lucrare doar atât: o încercare de scriitor ce-i poate fi de folos şi în care ideile ce le cuprinde nu au o anumită ordine: nici cronologică, nici valorică”.

Foiletonistul a trăit tot timpul o intensă fascinaţie a lecturii, însemnările sale născându-se dintr-o puternică plăcere a textului. Cititorul de profesie face din actul lecturii o adevărată modalitate de existenţă, lecturile sale statornice transformându-se curând în redactarea săptămânală a unei cronici literare. Exerciţiul foiletonistic îndelungat l-a făcut pe autor să prefere conciziunea şi să se descurce de minune pe spaţii restrânse, tabletele sale dobândind strălucirea unor bijuterii şlefuite cu migală. Comentariul merge la esenţe, cronicarul ştiind să releve semnificaţiile majore ale textului. Schiţându-şi propriul portret spiritual, autorul Vindecării de melancolie afirmă că, în viziunea lui, „fără chemare, scrisul rămâne fără sens şi fără culoare”. Poetul se dovedeşte adeptul valorilor clasice şi consideră că, adesea, experimentul şi abstracţiunea sunt îmbrăţişate tocmai de veleitari pentru a-şi ascunde neputinţa. Despre un creator adevărat vorbeşte cel mai bine opera sa, care nu poate fi înlocuită nici de bârfă, nici de boema intens cultivată, nici de orgolii.

Erosul şi Thanatosul sunt temele esenţiale ale liricii lui V.R. Ghenceanu, creatorul pentru care arta a avut întotdeauna o importantă funcţie soteriologică.

Gheorghe GLODEANU

noi). Timp de câțiva ani, duminică de duminică, un grup corectitudinea materialelor publicate în revistă. Spre de scriitori (subsemnatul, Vasile Radu Ghenceanu, Ion bucuria tuturor, în toți cei patru ani, „Nord Literar” a M. Mihai, Ștefan Jurcă, adesea și editorul Alexandru apărut într-o ținută care ne onora, fiind considerată Peterliceanu ș.a.) se întrunea la o cafea „îmbunătățită” cu printre cele mai atente în privința corectitudinii texun pahar de vin sau de coniac, unde citeam ce am scris în telor publicate. Ne-a rămas în memorie stilul lui de a ultimul timp sau ce pregăteam. Vorbeam despre cărțile corecta (aplicând normele de corectură după practicile citite, dar mai ales ascultam lecturile lui din Jurnalul de atunci). Pentru fiecare virgulă sau altă notație, corecde care ne spunea mereu. Nu de puține ori, discuțiile se torul trăgea o linie roșie până în cealaltă parte a textului. aprindeau. Cel care le provoca sau le întreținea era, fi- La final, pagina era brăzdată de linii roșii, pornite din resc, Ghenceanu. toate direcțiile, prilej Finalul era de fiede haz între noi, recare dată unul în dactorii. bună dispoziție și

Vasile Radu cu promisiunea Ghenceanu s-a recă ne vom întâlmarcat în primul rând ni și duminica ca poet. A debutat următoare. cu volumul Cântece

În toți pentru inimă tâacești ani de conără (1968), urmat laborare și pride Ora locală (1978) etenie, perioași de volumele antoloda din redacția gice Însemnați de revistei „Nord uitare și Complexul Ședință de redacție „Nord Literar”. Săluc Horvat, Augustin Cozmuța, Literar” (poate și de egalitate, care Gheorghe Glodeanu, Vasile Radu Ghenceanu, C. Bădică, Ion M. Mihai pentru că a fost îl fixează între vocile ultima) mi-a rămas vie în memorie. În anul 2003, lirice importante ale acestui spațiu. când am demarat proiectul revistei, între cei cu care Publicistica, domeniu preferențial al preocupăam pornit la drum s-a numărat și Vasile Radu Ghenceanu. rilor sale, prin profesia de jurnalist, a ocupat un spațiu Includerea lui în colectivul de redacție nu s-a dato- larg, V.R. Ghenceanu publicând mai multe volume și rat doar prieteniei noastre, ci faptului că era un poet fiind un atent comentator al vieții literare. Prin Jurnași un eseist bine cunoscut, cu o bogată activitate în lul apărut postmortem s-a dovedit un bun memorialist, presa literară, cu mai multe cărți publicate și mai un atent observator al unei îndelungate perioade. ales cu o bună experiență redacțională. La împărțirea responsabilităților redacționale, lui V.R. Ghenceanu Săluc HORVAT i-a revenit sarcina cea mai grea, aceea de a asigura

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

In memoriam VASILE RADU GHENCEANU Unde sunt pașii și drumul pe unde De ce se vede doar calea lactee a dorului?...

Uite covorul acesta cum cântă și cum Nimeni nu-l pune pe jos și nu-l calcă.

Când a-nceput și unde se duce Această fâșie de cer desenată în cânepă?

Sau poate că totul aici nu-i decât Rememorarea facerii lumii și Neamului, Roata norocului, deznădejdii Și iar a norocului; Sau poate că totul aici în covor Nu-i decât o laudă mâinii și poate O laudă a nunții ce nu se mai termină...

Inimă, făcută bucăți și țesută-n covor Din fiece fir din lâna de aur a soarelui.

Dorel Topan

Cumpăna Ci doar păsările-o leagănă sever Zbor curmat c-un vuiet de secure; Se visa odată-ajunsă-n cer, Și mai strigă dorul de pădure. Și din noaptea-aceea cumpăna veghează Destrămarea alb-a stelelor în apă Și priveșe mută cum nechează Caii ielelor nebune când s-adapă.

Răzimată-n ceruri, pe fântâni stăpână, Cioplitorii-au dăruit-o lumii, Nehotărâtă, ca femeia, să rămână Cea dintâi iubire a fântânii.

Ora locală Cum se bate adânc în fântână ora locală Și vreme e gărzii de noapte schimbarea: Tu, la dreapta acestei idei, Eu, mai la stânga iubirii pentru Rostirea grea a versului.

Că pedepsit va fi rostitorul Să păstorească creșterea până Se va auzi lucrul din lacrima Căzută la răscrucea ierbii...

Dar, cine fuge de sine Când amarnic se bate Ora locală-n fântâni Și cine, omule bun, S-a adormit pe sine lângă sinele meu De nu mai știu cărarea Dintre bine și celălalt bine Cu vrerea trebuitoare a răului?

Crește și descrește sunetul apei Pentru cine aude ora locală-n fântâni.

Cum bate adânc în fântână ora locală: Căci schimbul schimbului seceră Iarba crescută.

Doar lucrul rostit mai zvonește Lăuntrul din lacrima căzută Încet la răscrucea ierbii.

Covor maramureșean Inimă făcută bucăți și țesută Cu fiece fir din cânepa soarelui; Inimă oarbă de dor și toarsă cu furca, Purtată în mâna pârjolită a fetelor, Unde începe bătaia în roșu Și cum se duce negrul cântând Înspre gri în covoare?

Lunatecă inimă, cum munții Gutâi, Nu știi cumva de ce se dansează În sus pe covoare și unde se duce Pasărea asta?

Unde sunt mâinile și ochii pe unde De ce-a mai rămas din toate doar cuget?

Floare de piatră Iubito, privește câtă poruncă și veghe: o floare de piatră a crescut în oraș! aici, în neodihnă, a locuit cioplitorul, cel de foarte demult, cel de foarte departe.

Ne-nvăluie vremea lui, o știu după ce ne-a lăsat: după ecoul dălților și după lacrima ploii prelinsă pe acest nud de femeie frumoasă; după sângele, rob pietrei, și disperarea cărnii de a fi veșnicită.

Dar omul cu dalta nu e și nu știm cui a lăsat amarul destin al cioplitului, puterea de-a avea un nume.

Iubito, privește statuia aceasta și află câte alte ademeniri ne sunt încă străine. Și, totuși, iată aici floarea de piatră-n oraș cu numele cioplitorului lipsă...

Cântec de fluier Dați-mi un fluier să cânt doar atunci Când nu pot să duc; un fluier cioplit Din creanga ruptă de vânt, Fără de lustru și fără prihană; un fluier Răgușit și bolnav de cântec ca mine. Știu doar cântece lungi în minor După care pasul devine agale Și frunza cea mai de sus se usucă.

Dacă nu, atunci Dați-mi măcar lujer de plop Să mă pot amăgi în poveste, În cântecul care ar fi putut Să se aștearnă ca o moarte pe buze.

Ca o lumină Atâta lumină în miezul unei idei Încât se poate vedea cum stăruie Lucrul la marginea semnului.

Eu eram acolo, demult, În mijloc latent, Și-a trebuit ceva să se rupă Unde-nvelișul strălimpede Bănuia o părere de moarte.

Eu eram acolo – semn de bărbat, Adăugare la toate lucrurile Și lauda și dovada lor.

Dar trebuia pe dinafară O preaplină lumină pentru Această naștere În numele trebuinței...

Pun mâna încet pe condei De parcă aș mângâia un copil; Apasă o tremurare pe gesturi Și teama de-a scrie de lucruri.

Ca o lumină stă ideea acolo și-n jurul ei atâtea cuvinte, atâtea cuvinte...

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Praguri Și toate m-ating precum râul Ce scurmă în țărm și-l preschimbă.

Dar mi-ar trebui încă pe-atâta Să pot vedea, să pot încerca Încă o naștere.

Mi-aș putea alege un arbor Să mă apere, La rădăcină să las slobode frunzele Căzute de sus, de sus de tot.

Mi-ar trebui încă pe-atât Să pot spune ceva Despre tine, mugur de rod, La vremea când toate m-ating precum Râul ce scurmă în țărm și-l preschimbă.

Înfrunziri Și azi – aceleași miresme. Și verdele crud adăstând lumina. Dar omul în luna mai scrie numele altfel.

Florile albe de măr în tâmplele noastre. E ca și cum am îmbrăca în grabă haine noi de perpetuă nuntă. Ci eu mă adresez vouă, celor înțelepți. Și blânzi. Care singuri mă veți pricepe: au trecut atâtea înfrunziri peste noi. Ci unde sunt fructele și cine ne va spune clipa când ființele noastre s-or împleti cu devenirea? Totuși, astăzi – aceleași miresme și verdele crud mereu adastă lumina.

Complexul de egalitate Ceva în afara firii aș vrea, O nălucă, o cădere în somn, Ceva ce seamănă Cu rodul și pierderea.

Să nu fiu măcinat de iluzii.

Egal cu toți, dar ceva Mai în față Din plăcerea de-a ști Mai devreme mersul astrelor.

Ceva din bobul de grâu Adăstând lumina, Din poemul măcinat De sevele proprii, Ceva în afara puterii, Să mă leapăd de ceea ce am fost, Ceva unde, în armonie, se află Și floare și rod și omidă; Ferit cât se poate De povara perfecțiunii, Bun și blând, aprig și Neprieten cu vântoasele.

Să fiu singur, adică Bolnav de bucuria de a izvorî Din toate râurile, Ceva ca o apă în care Corăbiile lunecă După îndemnul lor propriu.

Dar toate acestea n-au cum Să fie; mi se cuvine ceea ce pot.

Până la urmă vă veți obișnui Cu acest complex al meu de egalitate.

Discreții Amiaza trece ușor, nici nu știi Cum s-acoperă totul De parcă nici n-ar fi fost.

Mijloc și mărginire și iată că nu-i A toate stăpân pe nimicuri Omul acesta...

13

Proză

Daniel Bozga

Maria HURDEA

Elevă la Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Bistrița, clasa a X-a, profil arhitectură, Maria Hurdea se remarcă printr-o admirabilă pricepere în a imagina o lume fabuloasă, cu personaje care au psihologii, comportamente obișnuite omului de azi. Deopotrivă, paginile sale se relevă printr-o scriitură neașteptat de matură și proprie epicului pe care îl creează.

(Cornel Cotuțiu)

ÎNCĂ UN PAS (Fragment din romanul Prințesa Gennevy)

Î

n următoarea dimineaţă, vremea se dovedi a fi tulbure. Norii, cunoscând parcă intențiile familiei Nachtstern, au pornit o furtună cumplită, nu cu mult după trecerea miezului nopţii. Nici măcar zorii zilei nu au reuşit să o alunge sau măcar să o domolească.

Prinţul Damien privea îndelung pe fereastra dormitorului, ascultând tunetele. Reușise să doarmă numai vreo două ceasuri astă-noapte, având, drept urmare, o indispoziție fabuloasă.

Era conștient că nu putea călări spre regatul vecin în asemenea condiții. Armăsarul său nu ar izbuti să-l poarte în spinare fără să alunece sau să se rănească. Simplul gând că planul i se va duce pe râpă îl umplea de silă.

– Ploaie nenorocită! vorbi cu un glas scăzut, aproape de șoaptă. Soarta... soarta vrea să mă oprească. Știu foarte bine, dar nu voi da înapoi.

Nu m-aș ierta niciodată dacă aș face-o. Orice ar fi, planul meu va funcționa.

Zicând aceste cuvinte, se îndreptă către biroul său și luă în mâini o sticluță cu otravă, pe care o îndesă în buzunarul de la piept. „Mama ar fi mândră de mine dacă ar ști că-i calc pe urme”, își zise în gând, după care părăsi dormitorul. „Dacă vrei ca totul să-ți iasă bine, trebuie să otrăvești pe cineva. Mereu spune aceste cuvinte.”

Se îndreptă din instinct către sala tronului, unde îl descoperi pe regele Matthew, sorbind dintr-o ceașcă cu ceai. La vederea fiului său, dânsul se ridică în picioare, pentru a-l saluta cum se cuvine.

– Bună dimineaţa, Damien! Mă surprinde faptul că ai decis să devii o persoană matinală şi nu să dormi până la o oră târzie. Încerci un nou stil de viaţă?

– Bună dimineaţa, tată! cuvântă prințul, așezându-se la masă. Cum aș putea să dorm?

14

Ai uitat că astăzi am planificat o vizită la palatul Delvigne? În comparație cu prințesa Gennevy, Damien nu folosea niciodată persoana a treia a pronumelui când discuta cu părinții săi. Lipsa de respect a prințului față de propria familie devenise un lucru obișnuit, tocmai de aceea regele Matthew nu s-a simțit insultat.

– Nu am uitat. Speram că ţi-ai schimbat decizia la vederea furtunii.

– Nici gând. Voi pleca imediat ce iau micul dejun.

– Ar trebui să faci o vizită meleagurilor chibzuinţei înainte de a porni la drum.

Ce persoană și-ar părăsi adăpostul pe un timp ca acesta?

– O persoană care are de rezolvat niște lucruri. Și crede-mă, rosti Damien deranjat, am vizitat acele „meleaguri ale chibzuinței”, de care spui. Chiar crezi că aş putea trece cu vederea ceea ce s-a întâmplat, fără să mi se acorde vreo explicaţie?

– Cunoscându-te încă de când te-ai născut, sunt convins că nici mituit nu ai putea să faci acest lucru, zise regele, înainte de a lua o gură de ceai.

La auzul acelor cuvinte, Damien surâse pentru prima dată în acea dimineață. Ştia că regele Matthew îl vedea drept un maniac al controlului, care nu se dădea în lături de la nimic şi accepta orice provocare. Diferența dintre el și celelalte persoane era că ființa sa interioară dispunea de o perseverență de neînfrânt. A vrut să fie cel mai bun și mereu și-a atins scopul. Cu trecerea timpului, a descoperit că aproape nimic nu era imposibil de înfăptuit, lucru care i-a sporit nespus de mult încrederea de sine. În scurt timp, o bătaie se auzi din partea cealaltă a ușii, semn că micul dejun va fi servit.

Prințul observă că tatăl său nu era dispus că continue conversația, așa că așteptă mâncarea în liniște. *** Norii cenușii vărsau lacrimi amare peste „Regatul din Nord”, acordându-i aceeași pedeapsă precum cea a regatului Nachtstern.

Stropi mari de apă, veniți din înaltul cerului, se prelingeau peste palatul familiei regale La Fontaine, iar vântul împingea arborii și arbuștii din jur când în dreapta, când în stânga, provocând sunete ciudate. Înăuntru, atmosfera era liniștită. Într-o cameră obscură, Raphael citea un caiet vechi de notițe, la lumina lumânării. Așezat într-un fotoliu, răsfoia de zor în căutarea unei vrăji sau a unei incantații cu ajutorul căreia ar putea să o sprijine pe Gennevy.

Pe timp de furtună, devenea extrem de agitat, ceea ce îl îngrijora. De fiecare dată când se afla într-o astfel de situație, inima îi bătea mai tare.

Deodată însă simți un fel de energie brută.

Lucrul interesant era faptul că nu îi displăcea sunetul ploii. Îl considera o simfonie cântată de natură, ale cărei portative au fost încărcate cu note muzicale de însuși Dumnezeu și trimise pe pământ cu ajutorul razelor de soare. Când era mic, astfel își explica zăpușeala de dinaintea sosirii ploii, și încă avea încredere că impresiile sale au fost corecte, de dragul copilăriei. Dacă zăpușeala era mai mare,

acel „spectacol” avea să dureze mai mult, fiindcă portativele erau mai numeroase. În momentul de față, gândul că nu o va putea salva pe Gennevy la timp îl copleșea. Logodna ei era atât de aproape, iar misterul secării minei părea a fi din ce în ce mai greu de elucidat. Ideea că Damien nu i-ar permite vreodată să stea la doi pași de prințesă, poate nici măcar să îi adreseze o vorbă, îl întrista și înfuria în același timp. Îl ura, asta nu pentru că era unul dintre Nachtsterni (despre care se știa că sunt cruzi și vicleni), ci pentru că se simțea atras de Gennevy. Nici nu bănuia că ura aceea se trăgea, de fapt, din gelozie.

Căutând printre filele acelui caiet găsit prin arhive, câteva cuvinte scrise caligrafic, aflate printre ultimele pagini, i-au atras atenția.

– Vraja de anulare, pronunţă el, strângând mai tare în mâini coperta.

Mânat de curiozitate şi de speranţă, citi descântecul și scurta descriere a acestuia.

– Vraja de anulare este folosită pentru a readuce la normal un obiect, un loc sau o fiinţă atinse în trecut, cu sau fără voie, de magie. Poate fi folosită numai de două persoane, ale căror puteri se află în armonie deplină. În caz contrar, vraja nuși va îndeplini rolul, iar forţele celui ce o încearcă vor fi epuizate. Efecte secundare sunt durerile de cap, tremuratul timp de câteva ore, pierderea abilităţilor pentru o perioadă sau, în cel mai rău caz, moartea.

La vederea ultimului cuvânt, Raphael se tulbură atât de strașnic, încât scăpă caietul din mâini. Începu să se plimbe dintr-o parte într-alta a încăperii, ca un leu într-o cușcă, ceea ce îl agită mai tare decât fusese deja.

- Armonie deplină sau moarte..., repeta, privind în gol.

La început crezuse că a găsit calea de scăpare, însă nu avea de gând să îi pună lui Gennevy viața în pericol. Descântecul părea simplu, dar era mult mai periculos decât s-ar fi aşteptat. Nu ştia ce să facă. Să lase baltă această descoperire sau să îi dea de ştire fetei? Era cea mai grea decizie pe care o luase în ultima vreme.

– Întregul regat ar fi salvat, iar Damien şi părinţii săi şi-ar vedea liniştiţi de viaţă. Dar care ar fi rostul să fac vraja dacă mina într-adevăr a secat? În cele din urmă, hotărî să îi dea un semnal magic lui Gennevy şi să o cheme la Palatul Secret.

Orice urma să se întâmple, trebuia să afle și ea de incantație.

Pocni din degete şi ridică braţul stâng deasupra capului. O luminiţă albăstruie se aprinsese în vârful degetelor sale, după care prințul zise: „Gev, îți cer să ne întâlnim chiar acum la Palat. E important. Grăbește-te, te rog!”. Luminița scăpără de trei ori, se întinse pe toată suprafața mâinii lui Raphael, apoi dispăru în întuneric, dându-i un șoc scurt.

Semnalul fusese trimis, iar prințesa avea să îl primească în cel mai scurt timp.

Raphael începu să se pregătească pentru întâlnire, luându-şi haina şi încălţând papucii potriviţi. Își strânse părul într-o codiţă mică şi îl acoperi cu o cască de călărie. Nici nu ştia dacă era înțelept să părăsească curtea regală pe furtună și, mai ales, în taină, dar n-avea de gând să rămână acolo pentru nimic în lume.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Proză

Filofteia COVACIU

(elevă, Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare)

ÎNTÂLNIRE DE CRĂCIUN S-ar putea spune multe despre fericire. Te înalță,

te provoacă să visezi. Te preschimbă într-o pasăre și poți să zbori deasupra norilor negri care vor să se așeze în jurul tău.

Când ești fericit, vezi doar partea plină a paharului, iubești mai mult decât de obicei, zâmbești mai sincer, iar ochii îți lucesc și dansezi valsul bucuriei. Totuși, e un sentiment la fel de înșelător ca și tristețea și toate celelalte. Dispare. Nu există fericire constantă. Nu ar putea să existe o cantitate de fericire pe care să o împărțim egal pentru fiecare zi a vieții? Nu am putea să amânăm tristețea sau măcar să o diminuăm? Trebuie fericirea și tristețea să se elimine una pe alta mereu?

Era o zi friguroasă de iarnă. Totul era îmbrăcat în alb și era răcoare. Copacii tremurau sub atingerea rece a vântului.

Centrul Vechi era îmbrăcat în lumini și zăpadă. Oamenii se plimbau zâmbind pe la tarabe sau stăteau pe băncuțe cu o ciocolată caldă în mâini. Căldura este împrăștiată peste tot prin zâmbete și bunătate. La urma urmei, despre asta este vorba. Nu contează exteriorul. Nu contează cât de rece este afară, atâta timp cât oamenii sunt calzi. Ei sunt cei care fac din lume un loc mai plăcut. Doi îndrăgostiți stau îmbrățișați în fața pomului gigantic. O familie patinează pe patinoarul din jurul pomului, râzând. Doi bătrânei merg la braț pe la tarabe.

Doamna îi zâmbește soțului cu sclipire în ochi, iar acesta îi sărută mâna. Iubirea predomină în acest anotimp. Inimile sunt mai calde și așa ar trebui să fie pe întreg parcursul anului.

Oamenii își fac amintiri de Crăciun. Dăruiesc mai mult. Sunt mai buni și mai sinceri. Cred în miracole.

Tatiana se plimba haihui. Analiza. Se răsucea.

Asculta. Privea bradul și luminile de pe el. O liniștea această imagine. Îi schimbau starea de spirit și îi transmiteau sentimentul de sărbătoare. Acasă totul fusese un haos, o sărbătoare exagerată, care nu o definea. Nu sărbătoarea, ci doar lua parte la ceea ce trebuia, ceea ce se numea tradiție de Crăciun în familia ei. Deseori, aceste sărbători sunt exagerate, când ar trebui să fie ceva legat doar de suflet, cu oamenii care sunt aproape de inima ta. Nu se regăsea în agitație, în febra sărbătorilor și nici în mulțimea de oameni care se adună la masa de Crăciun. A plecat. Nu avea să-i fie simțită absența decât după un timp îndelungat. Își pornise muzica în căști și stătu un timp așa, pe o bancă, bucurându-se de priveliște, de zăpadă, de oameni și de zâmbetele lor. Se bucura de vulnerabilitatea acestei perioade, când toată lumea îi semăna. Toată lumea era sensibilă ca ea.

În continuare, cuprinsă în gânduri, în amintiri revărsându-i-se din memorie și în sentimente care-i fac inima să vibreze cu intensitate maximă, cu lacrimi ivindu-i-se în ochi și mâini tremurându-i, se ridică și mai aruncă o privire spre bradul care-i aduce aminte de perioada în care tristețea era un sentiment necunoscut și cu siguranță foarte îndepărtat, dar, cu toate acestea, inevitabil. Cândva, a gustat fericirea supremă pentru ultima dată. Ochii au mai sclipit de bucurie adevărată pentru un ultim moment, iar inima a simțit bătăile accelerate pe care doar cel mai frumos și sincer sentiment le poate crea. Ea nu știa acest lucru. Nu știa că acolo avea să se încheie cea mai luminoasă parte a vieții, cea mai ludică vârstă, cea mai frumoasă perioadă a vieții. Așa se întâmplă de obicei. Oamenii nu realizează acest lucru și este minunat.

Dacă ar ști când are să se petreacă un moment, ar încerca să-l amâne. Dar ce este amânarea? Nu este cumva o amăgire?

O dorință egoistă de a trăi doar părțile bune? S-ar putea spune, chiar mediocră. Cum să trăiești un singur sentiment o viață întreagă? Cum guști cu adevărat bucuria, dacă nu ai cunoscut niciodată tristețea? Oamenii întregi, oamenii compleți sunt precum niște vaze sparte din greșeală, greșeala altora, apoi lipite. Seamănă cu varianta originală, privite din exterior. În continuare se pot admira. Vor fi văzute mai abstracte, fiind un întreg format din bucăți. Totuși, tulpina florilor din interior va vedea cu întreruperi, cu semne de întrebare ceea ce compune exteriorul. Oamenii nu vor fi niciodată la fel de fericiți, odată ce devin compleți, ci sceptici, dar cu capacitatea de a aprecia ceea ce este valoros în jurul lor, ceea ce-i face să fie mai buni, să simtă că trăiesc.

Gândindu-se la toate aceste lucruri, cu pași grăbiți se îndreptă spre casă, luând-o pe scurtătură pe lângă Turn, unde nu fusese de foarte mult timp. Părculețul din jur îi amintea mult de tatăl ei. O luă la fugă, simțindu-și pieptul greu. Respira încet, cu o dificultate mare. Ochii îi deveniră sticloși, iar în suflet simți o apăsare teribilă. Amintindu-și totul, îi veni să țipe din toți rărunchii, să alunge în vreun fel toată durerea ce dospea în ea. Voia să spună, să-i urle cuiva în față, să se descarce. Voia să găsească un vinovat. Voia să-l lovească, să-l jignească sau pur și simplu să-i dea din durerea

ei, care l-ar pune la pământ. Își ridică privirea spre cer, simplu, până când lacrimile din ochi au dispărut și respirația i-a revenit la normal.

Era singura soluție. O luă din loc cu pași mici, parcă dorind să se amăgească în continuare cu imaginea dureroasă a locului în care se află. Trebuia să privească în jur pentru a conștientiza că timpul nu i-a vindecat rănile. Trebuia să înfrunte această imagine și să se obișnuiască.

Își aranjă mănușile și-și strânse paltonul mai tare. Purta o pălărie care o făcea să se simtă protejată de privirile curioase ale celor din jur. Ce caută o tânără singură în Ajun de Crăciun aici? Sărăcuța o fi având probleme acasă. Ce dacă? De ce i-ar interesa pe oamenii din jurul ei toate aceste lucruri? A urât întotdeauna oamenii băgăcioși, oamenii care nu au putut să privească doar ceea ce ține de ei. Mai erau și acei oameni care pretind că le pasă, dar care rămân la atât, iar oamenii cu adevărat bine intenționați sunt rari și nu oricine este privilegiat să-i cunoască. De obicei, aceștia sunt oamenii cuminți, oamenii cărora le place frumosul, care se cultivă și care gândesc la un nivel înalt. Odată ce ești suficient de educat, ajungi să știi ce valori trebuie prețuite și nu faci decât să fii exact așa cum ți-ai dori ca ceilalți să fie cu tine.

A plecat. A lăsat o bucată din sufletul ei prigonit de durerile trecutului acolo. Continua să ningă. Cu pași repezi, păși pe trotuarul îmbrăcat în alb. Strada era pustie. Toată lumea se adunase în centru. Sunetul pașilor ei răsună, dar nu este un sunet straniu, ci mai degrabă unul care te scoate din starea de visare. Continua să meargă. Continua să ningă.

Continua să fie pierdută în gânduri. Observă o terasă plină de luminițe colorate. Arăta totul minunat. Muzica se auzea din interior, iar afară totul forma un peisaj ludic. Micii picuri de lumină se contopeau cu fulgii de zăpadă în cel mai armonios mod posibil, care îți face inima să tresalte.

Intră și se așeză la o masă. Localul era micuț și dichisit, exact pe stilul ei. Câteva tablouri pe pereți, niște obiecte decorative vechi erau așezate pe ici-colo. Niște fotolii vechi se aflau în separeu, alături de niște cărți, cel mai probabil luate de la anticariat. Cu siguranță nu era un local pentru oricine. Îi oferea o stare bruscă de liniște și pace.

Mirosul de ceai proaspăt făcut umplu încăperea. Imediat ce-și ridică privirea, ochii îi fură ațintiți într-un punct fix.

O pereche de mâini formau cea mai frumoasă imagine. Delicat, degetele ating coardele. Arcușul le sărută ușor, dând naștere unor sunete sensibile, care pur și simplu îți aduc pacea în suflet. Cuprins de muzică, el nu observă privirea ei cercetătoare. Ochii îi scăpărau de pasiune. Această imagine a unui artist care își pune sufletul pe tavă în fața tuturor… Avea un zâmbet subtil și ochi albaștri calzi, puțin dramatici sau suferinzi, dar binevoitori. Era pierdut în muzica sa. Nimeni nu l-ar fi putut deranja în acel moment. Erau doar el și vioara lui. Formau un întreg, o întruchipare a eleganței, a iubirii, a liniștii, a unei atmosfere înălțătoare. Continuă în acest mod încă ceva timp. Continuă să cânte fără a observa aprecierea din ochii celor din jur, pentru el, doar pentru el. Tatiana privi absorbită întreg spectacolul. Recunoscu o piesă. Se emoționă și zâmbi cald. El își deschise ochii. Era chiar la masa din fața lui. Îi văzu ochii înlăcrimați și zâmbetul dulce și-i zâmbi înapoi. Se apropie de ea, iar aceasta se fâstâci emoționată. Acum îi cântă ei și totul în jurul lor plutea.

– Mihai!

– Tatiana!

Își strânseră unul altuia mâna. Privirea lui era ațintită pe chipul ei frumos, de care nu se dezlipise încă de când o văzuse prima dată. Ochii ei emanau căldură și durere. Se gândi că este un om bun, care nu i-ar putea face rău prin simplul fapt că, știind că rănește pe cineva, și-ar provoca singură o durere. Constată că în fața lui se află o fată sensibilă, care l-a ascultat cântând tot spectacolul.

– Mulțumesc că ai rămas până la sfârșit! privi acesta în jur, făcând semn spre mesele goale din jur. Un singur cuplu se mai afla în colțul localului.

– Oh, privi rușinată în jos. Felicitări, a fost superb! Tu ești superb, adică tu cânți superb!

– Mulțumesc, zâmbi acesta.

O invită să se așeze la o masă. I-ar mai fi cântat în continuare dacă ar fi fost disponibilă să rămână, însă cu toate insistențele lui, ea era convinsă că era momentul să plece spre casă, unde probabil că i se simțise lipsa. Și-ar fi dorit să stea cu el. I se părea că nu este singura cu o poveste. Se gândi că poate găsise pe cineva ca ea. Poate…

De multe ori îi trecuse acest gând prin minte. Dacă ar găsi un om ca ea. Ce s-ar întâmpla dacă ai găsi un om ca tine? Ai ști să te comporți cu el? Ai putea să îl asculți cum trebuie? Ai ști să-i înțelegi gesturile sau să-i interpretezi

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Leopold Filcz

vorbele? Cât de multă afecțiune ai putea să-i oferi? Dispui de ceea ce are nevoie un om ca tine sau nu știi de ce are nevoie un om ca tine? Ajunsese la concluzia că ea este un om complicat și acceptase de mult timp acest lucru. Cu toate acestea, știa ce îi place să facă și acest mic lucru pe care-l știa despre ea din întreg pachetul o făcea fericită.

– Măcar permite-mi să te conduc acasă. Nu pot lăsa o domnișoară să meargă singură pe stradă la o oră atât de târzie.

Pe fața ei apăru un mic zâmbet. Observă caracterul său frumos. Era un băiat educat. Într-adevăr, nu s-ar fi căzut să o lase să plece singură. Astfel, aceasta acceptă să fie condusă acasă de Mihai.

Era în jur de ora două noaptea, iar afară începuse să ningă ușor. Fulgii de zăpadă cădeau de parcă ar fi lacrimi ale cerului, dar nu în zadar, ci pentru a bucura oamenii. În același timp, prima ninsoare, precum și primele lacrimi apărute în urma unei dureri, deschid porțile unui nou început. La fel cum după ploi apare soarele și la fel cum după tristețe apare bucuria. Afară era frig. Totul înghețase.

Luminile erau în continuare aprinse peste tot. Oameni de zăpadă erau construiți în toate curțile, iar brazii luminau ferestrele caselor. Mihai își puse geanta pe umăr și își aranjă căciula pe cap, iar Tatiana îi făcu semn să o urmeze.

– Nu este foarte mult până la casa mea, spuse stânjenită din cauza liniștii ce se lăsase între ei.

– Sunt în regulă. Îți este frig?

– Nu, și eu sunt bine.

– Pot să te întreb ceva?

– Sigur.

– Deși mă bucur că ai venit la spectacol, nu pot să nu mă întreb ce căutai acolo singură.

Tatiana zâmbi și începu să vorbească.

– Nu știu dacă ai simțit vreodată că te sufoci, că pur și simplu ești incapabil să îți revii și că nu poți să faci nimic ca să te ajute, ci poți doar să te obișnuiești. Nu știu dacă ai simțit vreodată o apăsare în piept, o durere care nu mai trece sau dacă ai o inimă neîntregită, care sângerează și pierde încet tot ce mai are în interiorul ei, dar pot să-ți spun că din această cauză am plecat de acasă. Nu eram completă acolo, dar nici aici. Pur și simplu, să plec a fost soluția pentru a-mi permite să-mi imaginez ceea ce aș fi vrut să fie realitatea.

Am putut să aud copii râzând, jucându-se cu zăpadă, să-mi văd copilăria pe acorduri de vioară… A fost un început de an liniștit și îți mulțumesc pentru asta.

– Nu știu ce este în inima ta sau ce se întâmplă la tine acasă, dar cu siguranță nu vrei să-mi auzi scuzele.

Scuzele nu fac un om să devină mai puternic, nu-l îmbărbătează… Dar înțeleg ceea ce-mi spui, uneori simt ceea ce îmi spui și doare. Într-adevăr, doare să fii rănit, te macină cu totul, îți rupe sufletul pe viu și te aruncă în ghearele disperării. Te cred, Tatiana, dar am învățat că nimănui nu-i pasă și că trebuie să-mi găsesc singur pacea interioară.

Spuse vorbele ținându-și privirea în pământ, nedorind să dezvăluie durerea din ochii lui. Amândoi își spuseră durerea fără a se destăinui cu adevărat. Nu erau pregătiți și nici nu-și doreau să expună toate cicatricile pe care le au unui străin pe care abia l-au cunoscut.

– Mulțumesc că ai fost sincer cu mine în această seară și că mi-ai oferit un început de an atât de frumos, dar aici locuiesc.

– Sper că te voi reîntâlni. Crăciun fericit, Tatiana!

– Crăciun fericit, Mihai!

Acesta așteptă să intre în casă. Cu pași rapizi și cu durere în suflet, ea intră, întorcându-se lângă ușa de la intrare spre Mihai. Îi făcu cu mâna, iar acesta-i zâmbi înapoi. Își așeză vioara pe umăr și plecă spre casă, în cealaltă parte a orașului.

15

Poezie Camelia ARDELEAN Coboară-amurgul… (ronset)

Coboară-amurgul mândru, ca un rege, Din jilţul său de aur şi agate; Cu zarea şi poemele în spate, Deasupra unui deal se reculege.

Râvnind în taină doruri a-nţelege, Din nopţi târzii, al verilor confrate Îşi plimbă trena cu seninătate; Deasupra unui deal se reculege. În lumea sa, magia este lege, Pe şevalet, nuanţele combină – E un artist cu graţie divină; Deasupra unui deal se reculege.

Cum aş putea să-ţi spun...

Cum aş putea să-ţi spun ce mult mă doare Că drumul tău coteşte spre apus, Cu altă paralelă suprapus, Vegheat de o haină ursitoare?

Un vid ineluctabil s-a produs, Stingând literalmente din fervoare.

Pe calea dintre inimi e rumoare Şi-un ultim gând s-a spart, căzând răpus.

E-apocalipsă-n peştera din tine, Printre troiene nu-mi pot face loc; Un cronometru parcă se abţine Să mai măsoare timpul echivoc, Când un străin se clatină în vine, Sortându-şi deziluzii sub obroc.

Preocupat culorile a-şi drege, Coboară-amurgul mândru, ca un rege…

Eu voi pleca, iubite...

Schaltiniena amintirii

Eu voi pleca, iubite, c-un ultim tren de flori, Ciulinilor din tine le voi lăsa răvaşe; În palma amăgirii nu poţi să te-nfiori, Din blocuri mici de gheaţă nu construieşti oraşe.

Un răsărit se caţără apatic Pe firul auriu, ţesut de soare; În gândul Evei, lacrima de floare Îşi răspândea parfumul charismatic. Îi amintea, din nou, ca în poveste, Cum se plimbau pe mal de lac carpatic – El dovedind că dragostea nu este Un simplu joc de inimi, telepatic, Şi nici un dans pe sârmă, acrobatic, Ce-şi schimbă melodia fără veste…

Gelu DRAGOȘ Înserare Umbrele cu aripi stufoase, somnolente, cuprind depărtările.

La ore neştiute de nimeni vine înserarea tiptil – ca o felină desprinsă cu întunericul Pe un pisc al singurătăţii lui şi-au întemeiat moşia corbii şi caprele negre – exploratori ai înălţimilor dense.

Muntele geme arareori, creşte şi descreşte precum pântecul femeii la soroc.

Clipele rămân în casa aceea în care ba ne-am iubit, ba am murit.

Doar ochii tăi rămân într-ai mei – atunci când înserarea dispare ca o mireasă furată!

La rând vin visele cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene – E vremea basmelor!

Clopotele Învierii Sunt singur şi vorbesc sângeriu, Mă mistuie dorul de Tine. În satul străbătut de Someş Bat clopotele Învierii. În căutarea Fiului Iisus

16

Eu voi pleca, mi-e drumul prietenul fidel Şi depărtarea urlă, mă cheamă iar acasă, În noi se prăbuşeşte al dragostei castel Şi-n ornicul din suflet mai tace o crevasă.

Eu voi pleca, iubite, sunt doar un albatros Cu aripi mistuite de ceaţa toamnei tale, Spre marea-nsingurare, spăşită, merg pe jos, Mi-s tălpile rănite de steiuri de pe cale.

Lăstarul de simţire flămândă se usucă, Păşeşte viitorul, din nou, pe coji de nucă...

Mă rog pe amândoi genunchii.

Bat clopotele bisericii din sat Dar Dumnezeul meu ori a plecat Ori a uitat de mine...

Viaţa la superlativ eşti o leoaică singură în tot ce faci şi îi iubeşti pe toţi ce te ating cu drag... eu te iubesc acum când vine vremea grea şi inima-mi pulsează sânge doar cum vrea ea... lacrimile mele limpezi sunt mai pline şi cristaline doar de drag, iubire şi dragoste pentru tine...

Lumea începe cu tine lumea începe cu tine – cum mergi, cum păşeşti, cum râzi şi respiri, cum îţi aranjezi părul totu-i perfect la tine deci, lumea eşti tu; lumea începe cu tine – şi se termină la tine ea începe în zorii zilei se termină în buza nopţii, ea începe în luna ianuarie se termină în 31 decembrie deci, lumea eşti din nou tu lumea poate să înceapă de pe terra sau jupiter, de pe marte ori cosmos lumea poate să înceapă de oriunde din univers când suntem amândoi deci, lumea suntem noi respiraţia şi lumea noastră începe cu o stea călăuzitoare continuă cu câteva stele apoi cu un întreg cer înstelat ce mereu ne învaţă să-i dăruim inimile noastre de îndrăgostiţi!

Lidia Elena Kozma

Rondelul curcubeului La margine de curcubeu E o coloană de lumină; Acolo îngerii se-nclină Sub pavăza lui Dumnezeu.

În căutare de arheu, M-am strecurat ca o felină – La margine de curcubeu E o coloană de lumină.

Captivă-n răvăşitul eu, Cu-ngenuncherea în ruină, Despovărată-s în surdină De învelişul de ateu, La margine de curcubeu...

Doar noi...

Noaptea respiră corăbii de cântece de iubire.

Pe Someş stele strălucitoare şi vorbitoare cutreieră.

Cu respirări adânci de dimineaţă de iulie – Când pleacă roua, pleci şi tu spre necunoscut; Prezentul se răsfrânge tandru în crini şi zorele. În iarba verde totul este asimetric, rece, celest.

Am călcat cu piciorul drept către câmpia de vară...

Pretutindeni coboară miresme de flori de câmp; Contemporan cu visul de aseară despre luceferi – Observ multe dorinţe la cei de lângă noi – Oamenii din jur așteaptă desăvârșirea, să fim perfecți. În cuiburi zborul nu mai încape, iar noi ne dorim aripi Iar în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean.

Trupul tău, brăzdat de harfe şi dorinţe ascunse Aşteaptă angelic şi tandru, șchiopătând, să mergem Spre calea fericirii! Doar noi doi...

Ţinutul închis De mult prea mult timp ţinutul nostru e închis – ne ţinem sufletele ca-ntr-o pânză de paianjen viaţa noastră are prea multe coborâri şi crăpături deşi trăim într-un mare clopot de sticlă A venit vremea ca fiecare s-o luăm pe un drum vreau să pun ordine şi dacă mă împotmolesc în desiş oare de ce seara vorbeşti într-un fel şi mâine eşti alta până la urmă toţi avem nevoie de puţină primăvară de puţin orizont albastru, de cuvinte înstelate şi tandre Pe lume am venit ca să învăţ fericire încă din tinereţe tu mă înveţi zilnic ce-i bătrâneţea şi opacitatea iar cuvintele dintre noi nu mai prind rădăcini...

Depresie Zi după zi m-am împrietenit cu Moartea Până ne-am făcut fraţi de Cruce Fără să ştiu nici eu şi nici ea pe unde s-apuce...

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Continuare Mircea POPA NICHIFOR CRAINIC – DRUMUL UNUI PROSCRIS (Urmare din pagina 8)

Înălțarea și sfințenia resimțite de Rascolnikov din Crimă și pedeapsă, derapajele raționalistului ateu Kirilov din Posedații, complexitatea meandrelor sufletești ale Fraților Karamazov sunt exploatate de Crainic în favoarea unor concluzii favorabile religiei ortodoxe, oferindu-i ocazia unor aprofundate analize psihologice și a unor incursiuni sistematice în opiniile Sf. Părinți, ale Bibliei și ale unor teologi moderni.

Pornind de la postura că omul suferă de dorul după Dumnezeu, el disecă cu armele teologului aspectul social al răului, chinurile morale ale greșelii și pe cele ale pedepsei și ale ispășirii prin suferință. Personajul Zosima îi prilejuiește postularea unor trepte de inițiere creștină, acreditând ideea supunerii, a acceptării postului și rugăciunii, a filosofiei milei creștine, a autoeducației, pe când cele legate de evoluția sufletească a procesului purificării la Alioșa i se pare prielnică a fi judecată prin raportare la binomul om-supraom.

Se ajunge la formularea nevoii de „îndumnezeire” a omului, prin accesul acestuia la sistemul teandric de valori, de trăire în Dumnezeu.

N. Crainic continuă și nuanțează aprofundările teologice în Cursul de mistică germană. Magistrul Eckhardt și școala sa, ținut în anii 1936-1937 și reluat în 1940-1941. Cartea cu cel mai mare impact la public a fost însă Nostalgia paradisului (1940), în care subliniază rolul prezenței cristice în viața fiecăruia dintre noi, deoarece „pentru noi, creștinii, apariția lui Isus Hristos în lume, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului însemnează totodată suprema concepție de viață. În Isus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor și a tuturor valorilor din această lume”. Este la mijloc o concepție hristocentrică, în care oamenii trăiesc în Hristos, prin apelul la contemplație, la extaz, prin meditație, pentru ca pătimirea lui pentru noi să fie măsura prin care noi să răspundem făcând fapte bune. Lumea a fost creată de Dumnezeu ca omul să se poată bucura de bunătatea lui.

Plasarea omului în zone paradiziace are rostul de a-l determina pe acesta să trăiască nostalgia după spațiile curate și îndumnezeite, în care, prin rugăciune și luminare, omul se purifică, trăind în apropierea divinității.

Capitole ca Paradisul posibil și Profetul artei mărturisesc același efort al omului de a deveni creator, refăcând lumea prin jertfă, prin dorința de a deveni „homo faber”, adică luându-l pe Dumnezeu colaborator la cultura umană, rostul omului fiind acela ca, bazându-se pe inspirația divină, să încerce construcția unei lumi cu cât mai puține rele posibile. El a pășit astfel tot mai însetat de dorința de crea în varii domenii posibile, subsumându-și arhitectura, pictura, muzica și sculptura și durând edificii înălțătoare, monumente mărețe, picturi celebre, armonii înalte, unde spiritul e transcendent cu geniul omenesc, geniul și sfântul fiind în ultimă instanță personajele care primesc puterea divină și o încarnează în om. Știința frumosului și a artei devine un mod de apropiere de frumusețea divină, primordială; în concepția lui, întreaga creație omenească se naște din nostalgia paradisului, deoarece prin această trăire omul dobândește rațiunea existenței sale și accede la un mod de viață superior și desăvârșit, reproducând imagini ale ordinii eterne la care omul aderă prin natura sa nemuritoare, omul trăind mereu cu aspirația veșniciei și a transpunerii paradisului în forme apte să-l rostuiască.

Desigur că formularea acestor teze are loc gradat, la fel ca și evouția lui spre ortodoxism. La început, când își publică primele dibuiri poetice în revistele transilvănene, poetul este purtătorul unei imagini tradiționaliste a satului românesc, în care vede vigoarea și transcendența unei lumi preocupate de actul muncii, al religiozității, al umanismului rural și al împărtășirii lui cu credința moștenită. Imaginea cea mai pregnantă ne-o oferă în poezia Isus prin grâu, simbolizând rodnicia unei munci țărănești înfrățite cu divinitatea,

de unde și belșugul care răsplătește munca țăranului, prototip al stăpânului holdelor și al șesurilor nesfârșite ale țării, pe care divinitatea îl face părtaș la înfrățirea cu natura și cu pământul care i-a supt sudoarea: „Prin grâul copt, pe unde-aleargă / șerpuitoarea mea cărare / Mi s-a părut că treci, Isuse, precum treceai pe vremea ceea...” (Isus prin grâu). Prezența divinității dă sens și scop acestei lumi, unind-o cu veșnicia și cu binecuvântarea eternă.: „De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,/ Fac dâră de umbră acestei planete... / Și-n saltul credinței gustând veșnicia, / Din pulberea lumii îmi strig bucuria / Că sunt întru Cel care este!”

(Laudă). Șesurile natale, volum publicat în 1916 la Craiova, adună o parte din creația de până atunci a lui N. Crainic, pe care o și organizează pe câteva cicluri, cum ar fi Șesuri natale, Ecouri din străbuni și Vedenii sau Amintiri. Desigur că în primul rând arta sa se definește prin înnobilarea peisajului rural, prin accederea către un htonism tandru, îndulcit de mireasma câmpurilor și a florilor pământului și învrednicit de bunătatea cerului și a prezenței dumnezeirii: „Ascunsă razelor privirii, / Eu simt o mână creatoare / Care-nveștmântă largul firii / Cu-mpodobiri de sărbătoare” (Carmen veris) sau: „Și crește-n cer mereu, / Răsăritul pare / Zâmbetul lui Dumnezeu / Înflorind în zare” (Dimineața). Versurile nu aduc nimic din inovațiile lui Pillat sau Voiculescu, ale căror metafore au o mult mai mare putere înnoitoare.

Crainic e destul de prozaic, versul său suferă de un anume schematism, de lipsa unui cutremur interior de substanță, a unei atitudini formative bine consolidate.

Poetul e un contemplativ bucolic, străbătut de un optimism generos, de o exultanță voluptuos-dureroasă a expresiei. Totul în jur primește infuzia unei frenezii vitaliste de o grandilocvență exuberantă, încărcată de energia telurică într-un ritual de alegorism ce trăiește prin eleganța unei muzicalități specifice unui ritm cosmic în care zace natura toropită de arșiță, într-o desfășurare panoramică de fenomene și elemente puternic sensibilizate: „Și grânele, mișcate de mâini aeriene, / Își clătinau comoara și mii de buruiene. / Cu spicele de aur cântară-n simfonie... / Acum din cer apasă o grea monotonie / Le-a înecat pe toate o liniște profundă, / deșerturile zării lumina le indundă” (Amiaza). Crainic are parcă ochiul lui Alecsandri de a surprinde mișcarea diafană a ierburilor, a grânelor, a vegetației copleșitoare, care comunică „râsul bunului pământ”, „maldărul de iarbă mătăsoasă”. Fiul de țăran simte natura cu toate fibrele sale, se lasă cuprins de beția culorilor și de freamătul rusticității, printr-un fel de contopire panică, dionisiacă, de trăire extatică: „Mă leagă firul înfrățirii / De tot ce este efemer, / Sunt frate bun cu trandafrii, / Cu crinii ce-nfloresc și pier” (Carmen veris). Starea de trăire intimă cu natura, de contopire cu imensa ei putere de absorbție îl urmărește prin timp, născând o poezie sui-generis a amintirii care inundă totul și face să vibreze coarda sensibilă a fiecăruia dintre noi care a trăit la țară: „Pe-aici îmi înfloriră și-aici se scuturară, / În mersul vremii, macii copilăriei mele. / Întinderile voastre au ondulate linii / Pe lunga-vălurare a holdelor mănoase / Domol se desfășoară sub tremurul luminii / Și pier într-ale zării adâncuri vaporoase” (Șesuri natale). Apelul la versul larg, cadențat, cu volutele lui legănate precum unduirea lanurilor de grâu sub vălurirea domoală a vântului e producător de ecouri prelungi și de reverberații care trezesc sentimentul de beatitudine egolatrică, de solemnitate orfică: „Pământule rodnic, pământule sfânt, / Tu care-mi ești leagăn, cămin și mormânt, / Ridică spre focul aceleiași stele / Credințele tale, credințele mele. / Evlavie ție, pământule bun! / În sânul tău doarme trecutul străbun” (Cântecul pământului).

Credem că acest accent imnic este cel care insuflă poeziei lui Crainic demnitate și robustețe. Poezia lui se edifică pe pilonii unei solidarități invizibile cu solul natal, iar humusul este văzut totdeauna într-o mișcare și o metamorfoză atrăgătoare, producătoare de mari efluvii calme, de statornicie și autohtonie viguroasă, care evoluează într-o ceremonie sempiternă, fără zguduiri și ieșiri din ritm: „Eu nu cunosc revolta cu zbateri de furtună, / Simțirea care-mi curge fără învolburări de valuri / Cum ale voastre ape se-mpacă și

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

se-mbună / Cu lunga-mbrățișare a celor două maluri” (Șesuri natale). Figura eului liric este în strâns raport cu imensitatea, cu seninătatea, cu sfătoșenia și implementarea în sol, respectiv cu statornicia și soliditatea, cu ceea ce am putea înțelege prin sentimentul plenitudinii, al solidarității și al solidității ființei, niciodată amenințate, întotdeauna victorioase, al înrădăcinării în veșnicia netulburată de seisme întâmplătoare. Această rostuire intrinsecă e dată de încrederea nelimitată în forțele pământului strămoșesc, care nu pot fi nici clintite, nici biruite: „Ca-n maldărul de iarbă mătăsoasă / Revarsă-n mine forța creatoare / Din sânul tău, natură generoasă”. Mărginirea pământească va putea fi depășită întotdeauna prin cuprinderea largului omenesc, de acolo de unde izvorăște energia imperturbailă, a unui spor sufletesc imponderabil: „Mă va-nvăli, spumoasă, pe creștete de hău / O pretutindenească vibrare de lumină/ Și m-oi topi în boare de muzică divină, / Despovărat de zgura părerilor de rău” (Desmărginire). Desigur că această pace luminoasă și candidă e dată și de o interpretare creștină a lumii, de un elogiu adus strămoșilor și celor care au fost înaintea noastră, în aducerea în atenție a spațiului primordial, în care misterul copilăriei se contopește cu sentimentul de patrie de matrix, de funcție maternă, ocrotitoare a lumii („Tu, care-mi ești leagăn, cămin și mormânt”).

Acest sentiment ocrotitor și atotcuprinzător este regăsit și în celelalte volume ale poetului, constituind una dintre dominantele liricii sale. În orice împrejurare, solul natal e cel care oferă puterile lui Anteu fiecărui fiu al locului, credința și bunătatea sufletească fiind primordiale: „Și dacă pământul e slut și e orb, / Din vinul luminii mi-e sete să sorb. / Prieteni, eu pentru suflet închin” (Cântec tracic). Explicația nu poate fi decât aceea că pământul țării stă sub generoasa grație divină și că divinitatea e prezentă, mereu implicată în destinul nostru, fără de care ființa noastră nu-și găsește împlinirea. „Cununa nemuririi, veștejită, / Mi-ai desfăcut-o, Doamne, de pe cap / Și-n schimb mi-ai dat o floare de-o clipită / E însuși Dumnezeu multiplicat / În frații mei, în faurii vieții” (Cântec de-adormire).

Pentru N. Crainic căutarea divinității nu se transformă în dramă adânc resimțită, nu e o zbatere profundă între da și nu, între a fi și a nu fi. Poetul nu provoacă dezbateri filosofice și nici nu invită la asceză și ispășire, la el conviețuirea cu divinul este în logica lucrurilor, e starea firească a existenței umane, Dumnezeu e sfătuitorul bun și protectorul omului.

Nu avem de-a aface cu un deus absconditus și nici cu un Dieu caché, cu suferința ascetului și cu blestemul ispășirii, ci cu binele făcut cu generozitate: „Și adunându-mi viii, la mila ta recurg, / Când crugul alb al zilei pământul încunună: / Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună / Târzia-nțelepciune din tristul meu amurg” (Rugăciune de amurg). Teluricul și celestul se îmbină de fiecare dată armonios, armonia hristică făcând parte inerentă din limbajul său poetic, poezia fiind în concepția sa o formă de cunoaștere și de contopire cu divinitatea. Spațiul rural românesc dobândește adeseori atributele unui spațiu etern, ale unei grădini edenice în care poetul purcede la o stilizare personală, în care toposul intimității patriarhale conferă certitudini și nu zbateri inutile. Sub acest raport, poezia lui N. Crainic este mai degrabă tonică decât elegiacă, deoarece acordă sentimentului religios o funcție misionară, de convertire la credință și la iubirea de patrie. Simbolul cel mai pregnant al poeziei sale este Țara de peste veac, care, alături de Nostalgia paradisului, constituie cei doi piloni pe care se edifică viziunea sa lirică, conceptul de mesianism tetradic înspre slujirea omului și a divinității.

Cele două metafore-cheie asigură izvorul deplinei potențialități creatoare, sufletul omului încărcându-se totdeauna de „nemărginirea întinderilor voastre”, dar și de sentimentul durabil al continuității generațiilor, slujind același înalt ideal: „Când fericiți lipim la piept feciorul, / Îmbrățișăm într-însul pe străbuni”, iar deodată cu aceștia pământul patriei depline și nemuritore: „E sânul tău de mamă pâinea moale / Și laptele domoalelor cirezi”. Patria și Cântecele patriei ar putea servi și astăzi de îndreptar pentru rolul mesianic al fiecăruia dintre noi.

17

Continuări

Ioana Moldovan

Daniela SITAR-TĂUT UN PERSUASIV ITINERAR AL CĂRŢII...

(Urmare din pagina 6)

Cea de-a treia secţiune valorifică Tiparul şi evoluţia lui. Deşi acesta este perceput drept apanajul indiscutabil al lui Johannes Gutenberg, cel care, în preajma anului 1445, a reuşit tipărirea „unui fragment al Judecăţii de Apoi” din Cartea sibilelor, acestuia îi rămâne meritul de a fi consolidat şi ameliorat mijloacele de tipărire. Cercetătorul semnalează faptul că în China şi Coreea tipărirea xilografică era des întâlnită, iar literele mobile erau folosite cu două secole înainte de Gutenberg. Analistul evidenţiază impactul inventatorului german asupra destinului omenirii, subliniind deopotrivă realizările lui tipografice: Biblia cu 42 de rânduri, versiunea integrală a Vulgatei (1456), incunabulele, textele tipărite de acesta şi ucenicii lui până în anul 1500 (<incunabulă= leagăn, scutec), care poartă mărci recognoscibile.

Retenabile sunt informaţiile legate de editorul Aldus Manutius (1449-1515), care a iniţiat un ambiţios proiect de tipărire a clasicilor elini, dar şi al umaniştilor vremii, oferind primele ediţii critice. Tot el a tipărit o suită de cărţi în format mic (octavo), denumite carte de buzunar, ediţii pentru care a utilizat un caracter de litere celebru azi, aldine, italice sau cursive. Autorul nu eludează vocabularul necesar întocmirii ediţiilor – ediţia primă (princeps), ediţie antumă, postumă, critică, precum şi aparatul lexematic arondat acestora: prefaţă, postfaţă, aprecieri critice, indici, bibliografie etc., ediţie academică, ediţie populară, ediţie de autor, ediţie revăzută, adăugită, completată, anastatică, facsimilată, definitivă, bibliofilă. Săluc Horvat radiografiază destinul celei mai vechi şi populare colecţii de la noi, Biblioteca pentru toţi, inaugurată în anul 1895 de Editura librăriei Carol Muller din Bucureşti, cu tomul Poveşti alese de Hans Christian Andersen, în traducerea lui Dumitru Stănescu. Reduse iniţial la circa o sută de pagini şi având un preţ concurenţial, de treizeci de bani, colecţia va ajunge să editeze mii şi milioane de exemplare, cum este cazul unor opere ale lui Victor Hugo, Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu, politica editorială socialistă încurajând ediţiile de masă.

Amintind că „bibliofilia” nu desemnează doar dragostea pentru cartea în sine, ci şi valoarea elementelor ei formale, profesorul nu omite nici „maladiile” incurabile, generate de cărţi, cum ar fi bibliomania, „adunarea de cărţi doar din dorinţa de a avea cărţi multe sau pentru a etala bogăţia (modalitate folosită

18

în multe cazuri, mai ales în perioadele când cartea era o raritate), snobismul, incultura” şi formele ei derivate, de la cleptomanie (recunosc că-n liceu eram atinsă de un astfel de morb, martori îmi sunt volumele din colecţia Clasicii Literaturii Universale, din anii ʼ50, virgine, cu ştampila Bibliotecii Oraşului Carei) sau furt de cărţi la bibliocastrie, ce desemnează „teama nu de carte, ci de conţinutul ei”, perceput drept nociv de autocraţii laici sau bisericeşti ori în regimurile prohibitive, dictatoriale. Deşi pentru cunoscători pot fi considerate drept inutile, notaţiile precise, recrutate dintr-un curs familiar mie în facultate, cel de biblioteconomie, întregesc notele referitoare la structura unui volum tipărit: foaie de titlu, ISBN, format, descriere CIP, drepturi de autor. O importantă secţiune este alocată cărţilor româneşti vechi, pornind de la primul text descoperit, Evanghelia călugărului Nicodim din 1405, scrisă la mănăstirea Prislop (Haţeg), prima carte manuscrisă în limba slavonă, la apocrife şi preeminenţa, în ultima vreme, în lumea occidentală sau transatlantică, a e-book-urilor, a e-reader-ului sau a POD („print on demand” = „imprimare la cerere”).

Pornind de la etimologie, biblion (carte) şi thcke (dulap) autorul ne facilitează o incursiune în istoria marilor biblioteci, relevând simultan intemperiile de care acestea au avut parte, dar şi luxurianţa colecţiilor, într-un capitol diacronic şi el, De la dulapul de cărți la biblioteca digitală. Cercetătorul ne face părtaşii unei afective călătorii în lumea cărţii prin intermediul gazdei acesteia, biblioteca, recrutând cei mai importanţi depozitari de manuscrise ai lumii: biblioteca din Ninive (care a conservat o bună parte din literatura bibliomară) şi cea din Pergam, Biblioteca din Alexandria, al cărei catalog bibliografic ne-a fost transmis prin intermediul caligrafului Callimac, Biblioteca Apostolică Vaticană – ce include aproximativ 1.600.000 de cărţi vechi şi moderne, 8300 de incunabule, 150.000 de codice şi documente de arhivă, Biblioteca Naţională a Rusiei – în care descoperim „904 manuscrise greceşti datând din secolele II-IV, fragmente din scrierile dramatice ale lui Menandru (342-291 î. Hr.)”, Biblioteca Națională a Franței, fondată în 1368 de către Charles al V-lea, Biblioteca Interuniversitară Sorbona – cu rafturi de patruzeci de kilometri lungime şi „2300 de manuscrise medievale și contemporane, 650 de incunabule, 1.000.000 de volume tipărite”, Biblioteca Congresului American, posesoare a 30.000.000 de cărți, în 470 de limbi şi a peste 61.000.000 de manuscrise, Biblioteca Universităţii Oxford (Biblioteca Bolleiană), Biblioteca Naţională a României, Biblioteca Academiei şi cele universitare etc.

Capitolele ultime sunt alocate Bibliologiei – ştiinţa despre carte şi Însemnări-lor pe margini de cărţi, analize ale unor tomuri de referinţă pentru istoria cărţii: Umberto Eco (Memoria vegetală și alte scrieri de bibliofilie), Martyn Lyons (Istoria cărților), Liliana Corobca (Controlul cărții.

Cenzura literaturii în regimul comunist din România). Fără a avea o economie textuală extinsă, volumul se dovedeşte unul de excepţie, sintetizând persuasiv odiseea Cărţii/ a Scrisului şi a multiplelor ei metamorfoze până în contemporaneitate. Bine redactată, sintetică, dar şi consistent documentată la nivel informativ, corectoare de stereotipii pe alocuri, cu nuanţe afective temporizate, Cartea de-a lungul timpului este, fără îndoială, una dintre realizările majore ale autorului ei, alături de Mihai Eminescu în memoria timpului, dicţionar cronologic şi Introducere-a în biblioteconomie. Acestea rămân repere culturale, puncte de trecere obligatorie pentru orice cărturar, ce n-ar trebui să lipsească din vreo bibliotecă personală sau publică. Nu ne îndoim că timpul ne va da dreptate...

Radu BOTIŞ DIN IUBIRE

PENTRU LOCUL STRĂMOȘESC Nimic nu-ți răvășește ființa mai puternic ca dorul, ca dragostea pentru locul de unde îți tragi rădăcinile. Scriitoarea Ana-Cristina Popescu, în volumul Din dragoste pentru glia strămoșească, realizează o monografie a localității natale, Oțelu Roșu, județul Caraș Severin, mărturisind că a scris volumul cu evlavie, cu sfială și dragoste. „Locul natal îți răscolește ființa, e glasul dulce al mamei, e zâmbetul bunicilor, e mirosul fânului proaspăt cosit. [...] Oțelu Roșu este locul cel mai drag mie, leagănul copilăriei mele, leagănul măicuței mele, al bunicilor și străbunicilor din partea mamei, tatăl meu fiind tot de pe Valea Bistrei, din Glimboca, este locul bogat în povești și amintiri pe care îl îmbrățișez cu drag prin acest volum, așa cum Ion al Glanetașului din romanul lui Liviu Rebreanu a sărutat pămânul.“ Volumul este structurat pe nouă capitole și mai multe subcapitole, în care cititorul întâlnește informații despre așezarea geografică a localității, istoricul ei, poziționare, vecinii localității, despre relief, hidrografie, solul și subsolul, clima, flora și fauna, zonarea localității, organizarea economico-administrativă a acesteia, industria, agricultura, despre meșteșugurile casnice și sătești, orașului Oțelu Roșu adăugându-i-se teritorial, pe rând, sate precum Ohaba Bistra, Cireșa și Mal. Un punct important în monografie îl ocupă instituțiile localității Oțelu Roșu, centre de cultură și spiritualitate, în capitolul al șaselea, ce conține zece subcapitole și în care autoarea vorbește despre școli, grădinițe, despre liceul din oraș, în cadrul căruia se află și două muzee, Muzeul de Geografie Literară „Tiberiu Boșcaiu” și Muzeul de Etnografie, despre bisericile localității, cimitire, despre poliție, primărie, monumente istorice, case naționalizate, despre Casa de Cultură Oțelu Roșu, spitale, farmacii. Mai prezintă informații despre Fabrica de Pâine din localitate, magazine, restaurant, cofetării. În capitolul al șaptelea al volumului, cititorul are plăcerea să lectureze informații despre frumusețea tradițiilor, a obiceiurilor din zonă, despre portul și graiul strămoșești. Apare și un dicționar cu termeni regionali din fostele sate Ohaba Bistra, Cireșa și Mal, astăzi cartiere ale localității Oțelu Roșu.

De remarcat este faptul că imaginile de pe tot parcursul volumului sunt însoțite de explicații.

Un alt capitol este dedicat oamenilor de seamă ai localității Oțelu Roșu. „Fiecare loc are oamenii lui de seamă, acei vlăstari care prin realizările lor au adăugat câte o piatră nestemată în cununa locului în care s-au născut și au crescut. E greu să-i amintești pe toți care au bătut nestemate în coroana locului unde s-au născut, au crescut și au trăit, fiindcă fiecare mlădiță nu a crescut ca o buruină ce agricultorul o smulge și o aruncă, fiecare a lăsat în urmă praf de stele care să netezească fața așezării de care aparține.“ Sunt amintiți scriitori ai zonei, cântăreți, profesori, sportivi, dar și medici, printre care aș menționa pe prof. dr. Alina Frățilă, „prima femeie președinte din istoria Societății Internaționale de Chirurgie Dermatologică“, originară din Oțelu Roșu (Ohaba-Bistra).

Volumul se încheie cu un îndemn al scriitorei Ana-Cristina Popescu, prin titlul capitolului nouă, Să păstrăm mereu viu în suflet locul de unde ne tragem rădăcinile!. „Fiecare localitate însuflețește țara prin istoria zonei, credinţele strămoşești, datinile, tradiţiile, obiceiurile, portul și graiul dulce românesc, iar fiecare vlăstar este dator să poarte comoara mai departe, să se bucure de ea, să se hrănească din înțelepciunea și frumusețea ei“, afirmă scriitoarea și aș adăuga că fiecare monografie va duce cu ea tot ce are mai sfânt zona prezentată în filele de aur ale câte unui volum.

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Varia Lucian PERȚA

SCRIITORI ȘI LICEENI ÎN ANUL CĂRȚII 2019 (III) C e-a

de-a treia întâlnire din cadrul proiectului Scriitori și liceeni în Anul Cărții 2019 a avut loc în data de 28 martie, la

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Baia Mare, avându-l ca invitat pe prozatorul, poetul, eseistul şi traducătorul Radu Sergiu Ruba. Moderatorul manifestării, prof. dr. Delia Muntean, a prezentat principalele repere ale vieții și activității scriitorului născut la Ardud și l-a provocat să se destăinuie publicului, alcătuit cu precădere din elevi. Venirea scriitorului la Baia Mare a fost prilejuită de lansarea ultimului său roman, Guantanamo, o narațiune antrenantă și inteligent scrisă, aptă să răspundă atât publicului amator de senzațional, dar și celui amator de subtilități erudite. Autorul însuși a punctat cu mare generozitate aspectele cele mai incitante ale subiectului, stârnind curiozitatea elevilor, dar și admirația față de perseverența în studiu și în scris a unui om care suferă de o majoră privațiune, cea a vederii.

Atenți la ceea ce li s-a spus, elevii și-au formulat propriile puncte de vedere despre scriitor și cartea lui. Diana Câmpan a mărturisit: „Am rămas plăcut impresionată de întâlnirea cu scriitorul contemporan Radu Sergiu Ruba. Am aflat detalii interesante despre toate operele acestuia și am înțeles mai bine motivele care stau în spatele scrierii lor, în special al romanului prezentat, Guantanamo. Mai mult, el ne-a povestit

PARODII

despre întâlnirile avute cu scriitorul francez Michel Tournier, despre diferitele opere semnate de acesta și despre importanța lor”.

Pentru Andreea Ungur, una dintre elevele implicate constant în acest proiect, evenimentul a fost „o întâlnire tipică cu un scriitor contemporan. Radu Sergiu Ruba ne-a mărturisit că vine cu plăcere la Baia Mare: «ca și cum aș sări gardul la vecini după prune». Născut la Ardud, în județul Satu Mare, a ales să urmeze cursurile pentru nevăzători la Cluj, iar mai apoi la București, fără să-și uite rădăcinile adânc înfipte în satul natal, afirmând azi: «în Episcopia Maramureșului și Sătmarului mă simt acasă». Romanul Guantanamo, lansat în primăvara acestui an, m-a uimit prin faptul că un scriitor bărbat alege o femeie (Medeea Man) pe post de personaj principal. Cartea pornește de la ideea că în România ar exista o închisoare secretă a C.I.A., dar și de la erorile din justiție, ale căror victime sunt de cele mai multe ori oameni nevinovați. În concluzie, întâlnirea cu Radu Sergiu Ruba a fost un prilej de a afla lucruri noi și consider că este important ca tinerii să aibă contact în direct cu scriitorii contemporani”.

Următoarele întâlniri din ciclul Scriitori și liceeni în Anul Cărții 2019, care vor avea loc la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Baia Mare, îi vor avea ca invitați pe scriitorii Gheorghe Mihai Bârlea, Săluc Horvat și Gheorghe Pârja.

Monica D. CÂNDEA

Prețuim tot ceea ce fac, din dragoste de limba română, prietenii și colaboratorii noștri de la Revista de Literatură, Artă și Cultură Transfrontalieră „Lumina” din Panciova și de la Societatea LiterarArtistică „Tibiscus” din Uzdin.

Acordarea de către președintele României a Ordinului „Meritul cultural” e cel mai înalt semn de recunoaștere a contribuției lor la afirmarea identității etnice a românilor din Republica Serbia.

Redacția „Nord Literar”

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Ștefan DAMIAN Îngerii de început de veac 4.

Chiar de la începuturile afirmării mele literare, din anii șaizeci și opt, de la Cluj, am simțit că timpurile poetice, indiferent ce ziceau unii, sunt în degringoladă.

Aspirațiile generației mele echinoxiste, așteptările ei erau îngrădite și oamenii, cititorii, neputând să le vadă, credeau că ele nici nu pot să existe.

Fiecare sfârșit de vară și început de toamnă clujeană îmi aduceau o literară povară și la ziar și mai târziu la Cultură, ca o lumină, ca o blândă dojană.

O simțeam cum, fără de ură, se revarsă peste partea întunecată a existenței mele poetice, ba, odată, a încercat chiar să-mi deretice printre manuscrise și cărți și recunosc, asta e, tu, cititor, să mă ierți, dar nu i-am dat voie!

7.

Toată lumea și-a închipuit la început de mileniu și veac faptul că de-acum, în sfârșit, va reuși să le vină de hac ignoranței și întunericului prin cultură, prin poezie, prin puterea cuvântului, că el, cuvântul, va fi în măsură să reclădească pavilionul artelor, că va reuși să spargă arhanghelii de sticlă, statuile oportuniștilor postrevoluționari, să reușească adică să ne facă să devenim mai vizibili și mai mari în lume. Numai închipuirea a rămas tuturor din toate acestea și glasul, ca un zumzet, al îngerilor: Culturii încă nu i-a sosit ceasul!

8.

Nesuferita asta de muză mă trimite mai nou prin parc să caut inspirație și se amuză când, încordat ca un arc, caut la rădăcina copacilor de acolo subiecte poetice.

Ea se așază pe o bancă, mai încolo de mine, din considerente, cică, etice și-mi privește căutarea.

Privirea nu e însă reciprocă, eu degeaba-i cer participarea, câteodată, totuși, se îndură și-mi șoptește câteva indicații cu jumătate de gură, dar toate sunt pe italienește și numai în disperate situații.

19

Traduceri Vanghea Mihanj Steryu (n. 10 noiembrie 1950, Dolean, Macedonia)

Este singura scriitoare de origine aromână din lume cu rezultate recunoscute internațional. Este o autoare prolifică, ce a publicat între anii 1975 și 2019 aproape șaizeci de cărți (poezii, proză – atât pentru adulți, cât și pentru copii –, drame). A realizat, de asemenea, filme, compoziții muzicale și lucrări de pictură.

A tradus în limbile aromână și macedoneană peste patruzeci de cărți aparținând unor autori din lumea întreagă și a fost recompensată cu 54 de premii internaționale.

A fondat Asociația Femeilor Vlahe din Macedonia, fiind primul președinte al acesteia. A înființat cel dintâi ziar al femeilor vlahe („Macendonska Vlainka”), primul ziar al scriitorilor vlahi din Macedonia, precum și singura revistă pentru copiii aromâni din acest spațiu. Este, de asemenea, inițiatoare a unor importante manifestări culturale: „Zilele Culturii Aromâne”, „Festivalul Internațional de Poezie «Konstantin Belimace»”, „Festivalul de Poezie «Calea spre Lumina Maicii Tereza»”, „Simpozionul Cultura și Civilizația Aromânilor din Balcani” etc.

(Delia MUNTEAN) Rădăcini În acest loc, rădăcini de o mie de ani înghițite de vremuri Rădăcini hrănite din pământ!

Se scaldă în fântâna secolelor.

Astăzi, dezgolite ca un om cu teama înecului, cu dor amorțit și brațe deschise ne strigă: – Hei, voi trădători ai timpurilor – Hei, voi cărvănari!

Fii risipiți prin lume, aruncați vălul!

Treziți-vă! Treziți-vă!

Rădăcinile udate de pământ, vlăstarele, florile, mireasma și sămânța sunt din încolțirea nașterii și fericirea primului cuvânt, din țipătul și plânsul înserării Rădăcinile, vlăstarele și florile noastre s-au oprit pe o insulă, cu vocea spre apus.

Clopotele vor bate pentru noi (Câmbânjli va s-batâ ti noi ) În seara astă, în glasul nostru vântul se va iubi cu ploaia. În seara astă, în freamătul nostru frunzele îţi vor găsi rădăcinile. În seara astă, în cântecul nostru cerul îţi va spăla ochii. În seara astă, în uitata fântână apa va sorbi numele nostru. În seara astă, râul nostru fără culoare malurile de lut le va crăpa. În seara astă, cuvintele cele mai frumoase vor zdrobi toate gratiile nenorocirii. Şi-n ochii noştri îndurerați păsări înviate vor zbura şi clopotele toate vor bate, iar noi cu Cerul şi Pământul deodată vom deveni Iubire.

De trei ori vom învia şi de trei ori vom muri, însă nicicând al nostru orizont nu va pieri în umbrele străine.

Poarta aducerilor aminte (Poarta amintirloru) Cine priveşte pe ascuns în lumea mea prin poarta închisă a curţii şi ca un ecou m-a închis într-un cerc!?

Eu sunt doar o Bătrânică!

Semăn un pic cu frunza de toamnă.

Nu interesează pe nimeni că am rochie nouă! şi totuşi cineva mă priveşte pe ascuns eu nu-l pot vedea!

Ochii mi se umplu de-o ceață tristă şi printre sprâncene tresar aducerile aminte

20

şi ziua suspină, iar eu ca o Bătrânică răstignită, obosită și înghesuită în lada de argint, eliberez un strop de odihnă.

Acum e voie ca din depărtare să mă privească toate aducerile aminte prin crăpăturile porţii din curtea mea.

Eu voi dispare cu a mea slavă şi urme voi lăsa ca după ploaie şi arborele nopţii în singurătate, iar voi la ceasul de pe urmă închideţi Poarta aducerilor aminte.

Rugăminte pentru păcat (Ifchiea ti martia) Pe frunte – vechiul timp. În ochi – jarul cu rugămintea. În gât – ghețari, sufletul – cămașa curată.

– Câtă încredere aveam în cuvânt!

Aveam și timp să ne iertăm, dar ne-am transformat într-o pierdută tăcere în piatră. În grădina celor despărțiți piatra cu sine vorbea, iar noi cu păcatele mergem pe calea pierzaniei, ploile ne-au dizolvat scânteia din ochi.

Ghețarii din gât de aceea s-au îndrăgostit în dorul ce-i sugruma.

Noi ne-am transformat în statui de balsam.

Cutremurați, nu găsim gândul curat și înțelegerea, pentru a ne delega răului păcatele.

Poate de aceea nici Dumnezeu nu s-a trezit în sufletele noastre.

Ioan Pop Prilog

Dar voi cânta din nou Și din nou voi plânge, Pentru că iubirea nu mă întristează niciodată Ea, acea veche prietenă, niciodată nu îmbătrânește Nici pe altă limbă nu vorbește.

Poet istovit Priveam mersul călătorilor, Neastâmpăratul tremur al paşilor Şi am văzut Că ai devenit o bătrână nostalgie, Neatingerea mea și visul meu, Veşnic suferindă cugetare.

Dă-napoi!

Dă-napoi caierul timpului meu! Întoarce nemuritoarele amintiri.

Am rămas un poet Fără speranţă, Fără voce, Fără timpul meu, fără senzualitate. Împărăţia vieţii pentru melancolia mea!

Cântecele vor scânteia în tine Când le voi aprinde focurile vechilor iubiri Ce, degrabă, vor fi răpite În lumea fluturilor.

Traducâtor pe cânticele din cartea Plânsul Zănei din limba aromânâ in limba romănă:

prof. Anghela Iosif

Mesaj pentru cititorii revistei „Nord Literar”:

Iubirea nu îmbătrânește (Vrearea nu ausheadzâ) Lasă-mă să visez!

Până când dorul devine matur Până când singurătatea, ca un râu cuminte Va măcina malurile sufletului.

Nu-mi refuza nostalgia!

Până când timpul îmi va vindeca rănile Și până când liniștea călători-va Spre mugurii bujorilor roșii Și apoi!

Chiar și așa, epuizată de oboseala întristării, Pe mutește, în vacarmul liniștii Din nou! Și din nou!

De va fi toamna sau iarna Din nou mă va durea la fel; Din nou îmi va fi la fel de frig Mă voi întrista, voi albi Voi îmbătrâni!

„Dragi citâtori, priatenii a cârțiloru, poeții și a scriatlui, frumos gându vâ uredz o ziuâ frumoasâ cu poeziile meale șhi dragostea mea pentru voi, dragii mei priateni, pentru priatenii coleghii poets din țara frumuseației cari multu iubesc.

«Adrats cum fac cupacilji: Alaxescu frândzâli, ma sh-li veaglji zârtsinjli. Scljeamâ, alâxidzvâli ideile, ma vigljeadzvâ-li printsipili.» / «Faceți cum fac copacii: schimbă frunzele, dar păstrează rădăcinile. Deci schimbați-vă ideile, dar păstrați-vă principiile.»” (Victor Hugo)

Nord Literar - anul XVII, nr. 5 (192), MAI 2019

Vanghea Mihanj Steryu