Freamăt nr 7 by dragos gelu

Freamăt

FREAMĂT revista

CENACLULUI LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI

- FILIALA MARAMUREȘ COLECTIVUL REDACȚIONAL Carmena Băințan - director Milian Oros - redactor șef Aurelia Oancă - redactor poezie Dragomir Ignat - redactor proză Membri: Gross Tomas Rocneanu, Velea Aurelia, Botiş Radu, Andreica Ioan, Mureşan Olimpia, Iacob Oniga, Cristina Mariana Popan Membru de onoare: Al. Florin Țene Președintele Ligii Scriitorilor Români Membru corespondent al Academiei Americano-Română de Arte și Științe. Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei revine în exclusivitate semnatarilor

Concepție grafică și tehnoredactare: Victoriana Oros

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

ISSN2458-0155 ISSN-L2458-0155 2

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt GELU DRAGOȘ

DOAR CÂTEVA CUVINTE… Liga Scriitorilor Români din Maramureş a început să fie o prezenţă consistentă, nu numai în peisajul literar maramureşean, ci și în cel al literaturii române contemporane. Dacă la începuturi, filiala a fost constituită de către criticul Virginia Paraschiv, scriitorul Mihai Ganea și încă alți zece scriitori, astăzi numărul celor care vin şi citesc la Ligă trece cu bine de douăzeci de persoane, uneori, la evenimente, sala fiind arhiplină. Ba mai mult decât atât, un colectiv inimos şi curajos format din: Carmena Băinţan - director, Milian Oros redactor şef, Aurelia Oancă - redactor poezie şi Dragomir Ignat – redactor proză, au reuşit să tipărească o revistă intitulată sugestiv „Freamăt”, revistă care a ajuns la numărul 7 (2017), revista apărând trimestrial. În paginile ei semnează autori valoroşi din peisajul literar al acestui colţ de ţară şi nu numai, doar dacă ne gândim la Fl. Al. Ţene, Constantin Dobrescu, Silvana Andrada Tcacenco sau Dunia Pălăngeanu. Revista culturală „Freamăt” a Cenaclului Ligii Scriitorilor Români, filiala Maramureş este solicitată în medii şi spaţii tot mai diversificate din ţară şi străinătate deoarece textele apărute în revistă sunt valoroase în sine dar şi prin faptul că acestea sunt publicate în premieră de către autorii lor, o exigenţă a colectivului redacţional. Este de menţionat faptul că revista „Freamăt” a intrat în cel de-al treilea an de existenţă, într-o ţară în care nu se găsesc bani pentru cultură sau este o adevărată aventură să tipăreşti constant şi să menţii calitatea literară ca la primul număr. Înainte să închei aş mai dori să spun că au debutat în această revistă cel puţin zece scriitori, vârsta lor fiind cuprinsă între douăzeci şi peste şaizeci de ani, doar dacă mă gândesc la colega învăţătoare Olimpia Mureşan Cioca. Doresc mulţi ani revistei „Freamăt”, să apucăm împreună majoratul ei şi să bem o cupă de şampanie! La mulţi, mulţi ani!

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt MAREA TRECERE Dincolo de tine e doar neantul Cu umbre uşoare pictat Dac-ar fi să le-nţeleg tonul Din nou aş cădea în păcat ! Împrejurul meu e doar toamnă Alte anotimpuri nu-s Tu mai rabdă-mă încă, Doamnă Precum ne rabdă Cel de Sus ! Alerg continuu fără să ştiu Unde-i margine-n pustiu Nu e stea aprinsă-n zbor Să mă-nveţe cum să mor ! Fără rugi care ne iartă Când păşim pe Marea Poartă !

NEDUMERIRE Deschizând ochii minţii mă gândesc cum păsări hoinare zboară întruna peste cărări neumblate. Privirea-mi atinge Cerul inima-mi saltă în piept uimirea mea devine năucă îmi pun întrebări omeneşti şi totul la mine e pe ducă. Aproape de mine e Cerul stau şi mă întreb acumoare încotro este Nordul iar între degete, îmi asfinţeşte Sudul…

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt MAI RĂU CA ORBUL Zi după zi m-am împrietenit cu Moartea Până ne-am făcut fraţi de Cruce Fără să ştiu nici eu şi nici ea pe unde s-apuce…

CLIPE DE NEUITAT În noaptea aceea va muri mama poate mă întrebaţi de unde ştiu Am văzut moartea cum îi dădea târcoale şi ea, mama, speriată mă întreba de unde vin ! Pentru buna întocmire a sufletului nostru mă îndemna să fiu bun cu copiii, cu nevasta, mă sfătuia să mă-nţeleg cu vecinii şi satul mă ruga să adun fapte în Cer şi la Domnul să las lumea asta, nebunii şi răii ! În noaptea aceea va muri mama poate mă întrebaţi de unde ştiu Am văzut cum o frunză galbenă cade iar ochii mamei nu mai au lacrimi !

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt ELENA BORCUTI - debut PRIMĂVARA VIEȚII E primăvară a câta oară ? Și-am vrea să știm de câte ori ? E primăvară, soare, plouă Și păsări cântă, fluturi zboară, E primăvară a câta oară ? Și-am vrea să știm de câte ori ? E primăvară a câta oară ? Se schimbă totul, ziuă, seară, Cămpia înverzește iară, Nimic nu este-ntâmplător. E primăvară a câta oară ? Și-am vrea să știm de câte ori ? E primăvară a câta oară ? Și ne dorim ca ea să fie, Iubirea-i una dar reînvie În jocul vieții comedie, De-i efemeră sau târzie, Pare-a fi soare printre nori, E primăvară a câta oară ? Și-am vrea să știm de câte ori ? E primăvară a câta oară ? Cu mâțișori și ghiocei Viața-și urmează cursul ei, Destinu-i greu sau numai flori Oricum suntem doar trecători. E primăvară a câta oară ? Și-am vrea să știm de câte ori ? E primăvară a câta oară ? Cu încercări, sforțări și i zbutiri, Ne căutăm un scop ca să t răim, O viață fără de fiori. E primăvară a câta oară ? Și-am vrea să știm de câte ori ? 6

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt E primăvară a câta oară ? Deși cu toamna ne-ntâlnim. Te uiți pe geam și ceru-i plin, În șiruri păsări vezi trecând, Vezi anii tăi în șir zburând, Te consolezi cu primăvara-n gând, La amintiri te vezi zâmbind.

TE CÂNT Te cânt, frumoasă primăvară Căldura soarelui afară, Deschide o fereastră nouă, În sufletul nostru plăpând. Te cânt, frumoasă primăvară, Cu vrăbii ciripind în cor, Cu fluturi gingași care zboară, Zefirul florilor de seară, Ce-l duc în zarea zărilor. Te cânt, frumoasă primăvară Cu florile ce s-au trezit, Îmbujorate de petale, Voiase cu ai revenit. Te cânt, frumoasă primăvară, În clinchet vesel și curat, Cu apa bulbucind în vad, Și-n zbucium valuri care cad. Te cânt, frumoasă primăvară, Cu codru-n foșnet te alint, Cu mâțișorii de argint, Cu iarba-n rouă strălucind. Te Cu Cu Cu Cu

cânt, frumoasă primăvară, raiul tău de crini bogat, tril de păsări orchestrat, zumzet fin de-albine-n zbor, tot alaiul gâzelor.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Te cânt, frumoasă primăvară, De fericire eu te cânt, Că-n suflet mi-ai adus iubirea, Pe care o trăiesc și-o simt TU… Tu…eşti lumina Ce-mi deschizi cărarea, Când umbra nopţii s-a lăsat din plin. Eşti ghidul Ce-mi conduce paşii, Când în viaţă Umblu rătăcind. Îmi stai sprijin Când vântul mă atinge. M-acoperi cu sufletul tău, Iarna când afară-i frig şi ninge, Topeşti gheaţa din mine Şi tot ce e rău. Atunci când mă împiedic Tu mâna mi-o întinzi, Îmi dai curajul şi putere Alini sufletul în zbucium Eşti inimii o mângâiere. Tu…Îmi deschizi poarta Către lume Când cu zăvorul Ea vrea să se închidă. M-ajuţi să urc Spre culmi abrupte, Chiar dacă urc încet Şi simt că sunt timidă. Iubirea ta îmi ţine paşii Îmi întăreşte fericirea, Iubirea ta mă ocroteşte, Iubirea ta ţinteşte nemurirea. 8

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt CUPTOR Plutim în al verii paradis Căldura-i de nedescris, Aerul parcă se-aprinde Soarele-i cuptor încins. Apa s-a-ncălzit şi ea Şi-n râul verde nuanţat, Ce curge pe sub sălcii La margine de sat Într-un pitoresc, romantic şi bogat, Copiii fug în iureş veseli Să se răcorească la scăldat. Unii, înoată lin, Alţii de pe malu-nalt Sar în apă, în picioare sau în cap. Cei mici se bălăcesc în vad, Aruncă pietricele Sau admiră cu plăcere, Căte o broscuţă în salt. Tremurând ei ies din apă Şi se-ncălzesc mai uşor Dacă sar într-un picior Sau aleargă după câte-o libelulă-n zbor. De-a soarelui binecuvântare Flori de câmp au înflorit, Pe cărare la izvoare, nalba mare Iar grădina dinspre vale, E albastră de cicoare. La trecere spre poiene Simţi miros de sânziene. Grâul străluceşte-n soare Spicu-i copt iar printre spice Albăstrele s-au ivit, Ce fidel se-ascociază Cu albele margarete Şi macul roşu-nflorit. Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt În decorul viu al verii, Foarte timpurie, Estompează sus în cer, O frumoasă cioacârlie, Ce minunează auzul Cu-a ei dulce melodie. Greierii cântă-n neştire Iar broscuţele în râu, În concert baritonal Încheie a zilei de vară simfonie.

DUNIA PĂLĂNCEANU

DESTRĂMARE Eu sunt aici, târzie, aplecată peste cuvinte, timpul se preface în scrum Şi mi-o ia mereu înainte, anotimpul trece trufaş prin clipele mele spăşite, sufletul, inorog poleit, aşteaptă şi astăzi cuminte, curând voi fi iarbă, polen, sau scoică cufundată în mare, libelulă cu-o aripă-n cer palpitând pe o umbră de zare… Cine sunt eu, cine sunt, talerul vieţii se-nclină, mă prefac în fir de nisip hămesit după dulcea lumină, ce voi fi mâine, mă-ntreb, un ciob rătăcit prin nuiele, dansul e azi spre sfârşit destrămat sub noianul de stele.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

POVESTEA CRĂIESEI Primăvara, Crăiasa vine învăluită de zori, ochii adumbriţi de miresme par petale de flori, străbate cu paşii înaripaţi aleile de soare, în foşnetul dantelei cu părul de zare, pe degetele-i subţiri inele de ametist şi rubin strălucesc cu sfială în aerul senin. Pietre preţioase, foşnet de tafta parfum de agată, cer de catifea… În caleşti de muguri trece-n necuprins, ca un paj se-nclină ochiul meu învins de-atâta culoare în tablou vrăjit, din care crăiasa tocmai a fugit. Primăvara, uneori, Crăiasa iese din ramă, misterioasa-i poveste surprinsă de pictor , încet ,se destramă.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

IOAN MUREȘAN LAZĂR

DOINĂ Versul tău ne fură lacrimi Doină, doină, dragă doină, Căci în el se zbat şi cântă Durerile seculare, Ce cuprind atâta jale, Câtă apă se revarsă De la Someş înspre mare. În zadar străinii cată Taina ta ca s-o pătrundă Vorba ta o înţelegem, Noi, români din lumea toată ! MEDITAŢIE Iată seara, vine seara, Ce-ai făcut în astă zi ? Dusu-ţi-ai încet povara, Vrând de rău a te păzi ? Nu regreţi acuma oare O faptă sau vreun cuvânt ? Sufletul ţi-i floare albă Inima ta un bun pământ ? Oh, întreabă-te pe tine Întreabă-te în fiecare seară, Că nu ştii în veci ceasul când vine, Ca sufletul tău să ţi-l ceară !

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt ILUZII Dacă vrei să fii nemuritor, Priveşte Coloana Infinitului. Dacă vrei să fii tăcut, Stai la Masa Tăcerii. Dacă vrei să iubeşti Stai la Poarta Sărutului… Dar să nu uiţi Toate iluziile-ţi sunt limitate : Eşti muritor, Iubirea trece Şi taci atunci Când loc iţi iei În mormântul veşnic rece !

IOAN ANDREICA

DE NU STIU UNDE Cineva mă striga de nu ştiu unde Ea la care îmi purtasem gândul toată ziua dintre crengi de cireş în floare apare mai frumoasă de cât visam noapte şi zi

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt ÎN ASTEPTAREA TA

TANDREŢE ROMANTICĂ

Închis în linişte crângul înverzit mă adoptă o mângâiere din codrul încărcat de ploi peste pragul casei trece în seara de salcâmi îmbălsămată un cor răsunător de greieri prevesteşte seara în asfinţit înfierbântată inima mea se zbate în aşteptarea ta

Culoarea tainei din patimă mov înger şi cumpătare din mâini curge apa vieţii schimb între cer şi pământ veşnică reîncepere literă de aur pe hârtie violetă moarte sau reînviere ascultare şi supunere ardoare pătimasă a poftelor încarcerate în tandreţe romantică

DIN LEGILE FIRII Mâinile noastre s-au întâlnit deodată fructul a rămas pe ram în livada cu vişini De atunci alerg mereu spre locul acela din marginea pădurii Poate o să te mai întorci vreodată să rupem fructul rămas. DACA PLECI

PIERDUTA ESTI

Dacă pleci nu îmi lua nopţile sfârşite în lacrimi zilele fermecate de ochii tăi să nu le duci ia doar clipa primei priviri năucite de ceea ce a fost să fie eu voi păstra săgeţile din ochii tăi plini de iubire în clipa despărţirii

Nu mai cântă păsări peste râu nu mai foşneşte liliacul frunzele uşor la fereastră nu se mai frânge inima în zadar tu noaptea te frămânţi pierdută eşti pe calea lungă fără cântec de privighetori.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt IOAN POTOP

UNICA ENERGIE Marele salt în conştiinţă, A fost iţit de credinţă Când omul s-a întrebat, Ce cale are de urmat, Faţă de Cel ce l-a creat. Pe om nicio piedică nu-l opreşte A trece dincolo de logică fireşte, În folosirea resurselor cuantice din noi, Să le accedem la o viaţă de apoi. Totu-i legat de unica energie Lumina tăinuită-n materie din vecie, Vibrantă-n fiinţe prin câmpuri de energie Şi-n sufletele făpturilor ca energie vie.

CHEMAREA GLIEI Chemarea miresmei busuiocului atrăgător, Îmi alină dorul acumulat, chinuitor. Să gândesc adânc la un nou interes Amintindu-mi chemarea tainică din vers. Scăparea fără de-o nouă revoluţie De favoritism, incompetenţă şi corupţie E-o aşteptare cu nesiguranţă mare, Chinuitoare, insuportabilă, nerăbdătoare. Chemarea gliei şi locuitorii la un loc Sub icoana cu legătura de busuioc E pentru înstrăinaţii de acelaşi sânge, Candela tăinuită a nu se stinge.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt LUMINA LUMII Regina primăvară cu trena înfloririi, Condusă la braţ de energia Luminii Ninge cuprinsul cu petale şi polen, Vestind jertfa mântuitoare a unicului Miel. Voinicul echinox al primăverii Lepădând haina rece a iernii, Transformă zăpada friguroasă, zgrunţuroasă, Într-una blajină, săţioasă, apătoasă. Gheaţa sticloasă, casantă şi tăioasă Devine mată, plastică, plângăcioasă, Gheţarii arctici îşi cântă prohodul Cei antarctici încremenesc zăvodul. INTERESUL ŢINTIT DIFERIT Vedem lumea din obiecte izolate Fără a fi la natură întortochiate Percepând lumea foarte felurit Interesul ţintit fi-va diferit. Într-un univers plin de energie, Omul orgolios, plin de mândrie, Protagoras s-a scăldat în utopie Pentru vremuirea tuturor neliniştilor « Omul este măsura tuturor lucrurilor « . Fizica clasică în studiul naturii A impus concepţia materialistă a lumii, Naivă, facilă, pentru neaveniţi, Crudă pentru progresiştii hotărâţi. Universul atomic văzut tridimensional L-a ignorat pe cel subatomic pluridimensional, Ce shimbă total datele problemei În existenţa strictă de început a materiei.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt MARIN MOSCU

FLOAREA IUBIRII ALEARGĂ ÎN VÂNT… Floarea iubirii aleargă în vânt, Luceafărul serii o aşează pe frunte, Rază născută din dulce cuvânt Pus între două rime, ca punte. Are picioare de stele sub frunze Unde săgeţi de amor se ascund, Pe rotundul inimii vin buburuze Să pună inel de logodnă, curând. Tu râzi pe mormanul de vise, Şuviţe de sânge pui în izvoare, Zboruri line în clipe-s prelinse S-adape simbolic o rază din zare. Floare minune, din lumea de lut, Coboară la mine fierbinte în sân, Gura trufaşă mereu să-ţi sărut În iarna prelungă cu fulgii din fân. Prin două cuvinte, cu rime alese Să ardem prezent şi visare, Să trecem în inimi neînţelese Iubirea cu statui sub picioare. TU ARZI ÎN PALME STELE… Tu arzi în palme stele Şi-n inimă iubirea, În vise merg gondole Şi-n sânu-ţi tresărirea. Izvoare de lumină Îmi previn convulsii De când îmi eşti vecină În taina cu iluzii. Te-aştept într-o oglindă Să ne vedem odată, Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Tu floarea ce colindă, Eu, gândul ce te-aşteaptă. Desculţă trece vraja Prin timpul arămiu, Singurătatea-i straja Momentului ce-ţi scriu. Mătasea de nori negri Coboară peste noi, Prin vis mergem integri Ca fulgerele-n ploi. Te-aştept în raiul unic Născut în veşnicie, Pe-un sărut teluric Crestat în poezie. Zâmbeşti, dulce-i nectarul Florii vorbitoare Care-şi arată harul Plutind în depărtare!... IUBIRILE ÎN ZBORURI NE AŞTEAPTĂ Vrei să treci din tină către cer, Din ierburi către vise minunate, Lumea este plină de mister, Pășește printre doruri modelate. Trec meteoric suflete-n paradă, Gândul bun e-n inimă supus, Iubirile în zboruri ne așteaptă, Să plutim spre ele, cât mai sus!

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

MARIANA CRISTINA POPAN

A ÎNVERZIT FRUNZA DIN VII… Tu ştii ? A înverzit frunza din vii… Căci primăvara a venit, Grădinile le-a înflorit Şi cald afară e, tu ştii ? Tu ştii ? A înverzit frunza din vii… Pe păsări le-a întors în ţară, Fumoasa vremii, PRIMĂVARĂ… Tu ştii ? A înverzit frunza din vii… Dar şi din grădiniţa mea ; În floare-i îmbrăcată ea Cu glas de păsărele mii… Tu ştii ? …a înverzit frunza din vii… ÎN STRAIE DE SĂRBĂTOARE De iarnă mă dezvelesc, În zori cu soarele mă trezesc, Aer în inima mea trag, Bolnavă, mă târâi în toiag, Cu cerul iar mă-mprietenesc. Iar dragostea pe floare o-mbrăţişez Sufletu-i imaculat mereu i-l venerez. Admir în taină frumuseţea pietrei, Frumuseţea soarelui din floarea stepei, Apa susurând ca lacrima de pe faţa munţilor, Simt respiraţia păsărilor prin aleanul punţilor. Cu zâmbetul copilăriei vorbesc gingaş, Să-mi povestească despre conjurul pământului cu aripi de îngeraş. Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt INTRUS ÎN MARE… Un val de dor mă poartă Spre marea mea departe, Eu bat din poartă-n poartă, M-aude marea-n noapte ? Un fulger îi opreşte Aceleaşi valuri vii, Doar timpul oboseşte Cătând peştii zglobii… Un tunet îi şochează, Sărmanii peşti speriaţi, Cu teamă evadează, Unii-n adâncuri…altii-s…înecaţi… Tu, fulgere puternic, TU, tunet blestemat, De ce ca un nemernic Ucizi marea-n lung şi-n lat ? DESTINU-I NEMURITOR ? Că e poet, ori prozator, Destinul pentru muritor E simplu şi firesc, drag domn, Pentru oricine este om. Destinul omului născut Pentru pământu-I refăcut, De ieri, de când se ştie omul, Ca rodul trecător cu pomul. Că scriem şi uităm de ce, Ne spune vremea care e. Dar trecător ca omul este Poetul, fie de poveste ! Destinul său, ca orişicare, Lopata cu pământ o are : Între înguste scânduri este Un trecător dintr-o poveste. 20

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt DRAGOMIR IGNAT ESTIVALĂ Sub al dragostelor fald, Chiar de se făcuse seară Şi era aşa de cald Şi era aşa de vară, Luna ne veghea domol Cu nocturna ei blândeţe, Dându-i lumii-ntregi obol Calzi fiori de tinereţe... Ca la început de lume, Împărţim pe câţiva cenţi Vise pârguite-anume Pentru vara asta care Ne va-ncununa firesc, Cu miresme de cântare Şi aripi de fum ceresc. PROTEST Când nu mai am în veacul revolut Nici privilegiul de a-mi iubi nepoţii, Când frunza nu-mi răspunde la salut Şi prietenii m-au părăsit cu toţii, Întreb, ce vini din vremuri ne decimă, Ce mari păcate de plătit avem, De în prezent nimic nu ne alină Şi ne cântăm un veşnic requiem. Refuz să cred că miile de generaţii Sacrificatu-s-au pentru nimic, Sfinţind pămăntul româneştii naţii Pentru un ideal sfrijit şi mic, În care un popor sfinţit de genii Se zbate nefiresc, în agonie, Supus, vândut, trădat de alogenii Năimiţi să ne ignore pe vecie ! Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt RADU BOTIȘ

LUMINA DIN TAINA CUVÂNTULUI Niciodată nu vom întâlni măcar două călătorii prin lumea această identice.Ne gândim atunci că Înţeleptul Dumnezeu a statornicit în fiecare dintre noi o lucrare ziditoare aparte.Suntem înzestraţi cu daruri minunate precum cel al văzului,auzului,vorbirii,etc,şi le preţuim atât de puţin când reuşim să ne bucurăm de ele, concepem totul ca pe o normalitate care ni se cuvine.Abia când uneori încercări diverse năvălesc peste acest firesc al nostru,facem loc şi Lui introducându-l în această ecuaţie a propriei vieţi. Cunoaştem oameni alături de care ne bucurăm,pe care îi preţuim,le suntem alături necondiţionat, le apreciem îndemânarea de a urzi lucruri deosebite,oameni care la rândul lor prin tot ceea ce fac ne induc starea de bine.Talentul lor,pus înainte de toate în slujba lui Dumnezeu ne fac să le găsim un loc aparte acolo,în odaia inimii noastre.Un suflet de nobleţe aparte,pentru că nimic nu este întâmplător,am avut bucuria să-l cunosc nu demult. Manuela Cerasela Jerlăianu, căci de ea este vorba, s-a născut pe 27 octombrie 1976 în orașul Fetești (județul Ialomița). A fost la școala generală în zona natală, apoi a absolvit studiile liceale în Brănești (județul Ilfov, promoția 2005) și a urmat studii de licență în management și agroturism la Universitatea de Studii Agronomice și Medicină Veterinară în București (promoția 2008) precum și Școala Postliceală Sanitară Carol Davila din București (promoția 2009). A debutat literar online pe 1 aprilie 2015 pe regatulcuvantului.ro, iar editorial cu volumul de poezie Desenând pe cerla Editura Beta din București care a apărut pe 16 octombrie 2015. De asemenea a publicat versuri în mai multe antologii: Conviețuiri(Editura Beta,București, 2015), În căutarea paradisului pierdut(Editura Karta Graphic, Ploiești, 2015), Colinzile zăpezilor târzii (Editura Liric graph, Galați, 2015), Femeia omniprezentă (Editura StudIS, Iași, 2016). A urmat reeditarea cărții de debut sub titlul Desenând pe cer, vol. I (Editura Stef, Iași, 2016) și o altă carte titlul Desenând pe cer, vol. al II-lea (Editura Inspirescu Satu Mare, 2016). De asemenea a avut un dialog poetic cu Ion Vanghele care a văzut lumina tiparului în volumele Ce este iubirea?(Editura Stef, Iași, 2016), Două inimi bătând pe același portativ (Editura Stef, Iași, 2016) precum și Hermeneutică voll. I-II (Editura Stef, Iași, 2016). Tot în anul 2016 a mai publicat un volum de poezie sub titlul Miez de ardere și fum(Editura Stef, 2016) și unul de versuri pentru copii, intitulat,Gânduri spirituale pentru copii.(Editura Stef, 2016). Volume în curs de editare: Virtutea tăcerii, (Editura Armonii culturale, 2016). Volum, epicio-liric, semnat, Cezarina Adamescu și Cerasela Jerlăianu. 22

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Volume de poezie: Prin trecerea lumii, (Editura, Armonii culturale, 2016). În leagănul timpului, (Editura, Armonii culturale, 2016). Ce poate fi mai frumos decât să dai cele mai frumoase conotaţii cuvântului,să tânjesti după cer şlefuind sufletul pentru întâlnirea supremă? Acum, să lăsăm povestea Manuelei Cerasela să curgă lin, frumos precum sufletul ei, un suflet mereu pregătit să-şi ducă menirea în veşnicie, demn, răbdător, resemnat, învăluit în aura protectoare a divinei pronii. M-am întrebat mereu, ce culoare are Lumina? Astăzi mă întreb ce culoare are Poezia? Mâine sau mai devreme, o să găzduiesc în casa sufletului meu, alte și alte întrebări. Rămasă de o vreme acasă, am tot avut tot felul de preocupări, aș da câteva exemple pentru că de la treburile casnice la poezie, am așezat o gamă destul de vastă de culori cu activități care să preocupe o persoană care își dorește să cuprindă totul, ca apoi să se surprindă.Așadar, am vizionat la TV. tot ce am simțit că mă ajută sau mă face să mă simt ancorată în această lume. Este un mod de educare, însă te face să devii pasiv, ori eu am fost un om activ și încă îmi place să cred că mai pot fi așa. Am citit și am scris, însă tocmai șederea mea acasă m-a fâcut să îmi îndrept atenția către activități creative, știam că pot face ceva din nimic, așa cum știu că o simplă sintagmă poate schimba sau ghida omul. Nopți întregi am confecționat diverse obiecte din materiale reciclabile pe care le-am dăruit cu mare drag, acelora pe care inima mea i-a simțit că vor prețui lucrul manual făcut cu mare chibzuință. Nu spun acest lucru la întâmplare ci o spun pentru că eu ca și alți colegi de distracție ca să zic așa, avem mușchii mâinilor și picioarelor paralizați, aceasta paralizie, fiind survenită în urma unei afecțiuni a celulei nervoase. De aici încolo să socotească fiecare de ce și eu, dar și cei ca mine, mai dorim să ne facem utili nouă dar și societății. Să îmi fie cu iertare că vorbesc și despre altcineva însă cu tot respectul, o fac în cunoștință de cauză. În alta ordine de idei, neavând copii, pot să mă ofer cu ușurință prichindeilor, am făcut acest lucru de nenumărate ori cu atâția copii încât aș putea să cred că am deja copiii mei. Mi-a fost și îmi este foarte simplu, dat fiind faptul că am fost prâzlea cel voinic acasă și am tot așteptat să mi se ia locul ca să am și eu pe cine alinta, dar nici o șansă, așa mă vedeam alergând la alte mămici cu prunci în brațe ca să le rog să împartă cu mine bucuria lor de a îngriji bebelușii. Iată că toate și totul parcă se înlănțuie încă de la primii ani ai existenței mele până în momentele acestea în care mă descriu astfel încât dumneavoastră să cunoașteți câte ceva despre mine. Așa a început totul. Tot din acea perioadă am căutat să înțeleg viața și ca aproape orice copil, aveam o dorință și anume: să fiu odată om mare. Iată că am ajuns om mare, dar paradoxal, am rămas tot copil. Acum scriu cu acel copil din mine, scriu cu inima omului mare, dar cel mai important este că scriu cu pana sufletului, acea pană înmuiată în aceeași culoare de Lumină. Am să las o poezie să vorbească despre acest lucru.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Copil am fost şi eu - Pe când copil am fost şi eu, / M-am tot rugat la Dumnezeu, / Din mine să facă om mare, / Să calc tot greul în picioare./ Şi-odată mare m-am făcut, / În braţe rolul mi-a căzut, / Iar Domnul Sfânt mă tot ajută / Să car povara mult cerută. / Şi-am pus pe mine port nebun, / Îl port şi-n Paşte şi-n Crăciun, / Dar un somn dulce mă-nfioară / Când văd cum anii vieţii zboară. / Absurd, abject şi ticălos, / M-a ars durerea pân'la os! / Firescul vieţii mele-ngălbenite, / Mi-ndeplinise, vechea rugăminte. Nimic nou, ar spune un scriitor. Așa scriem toți. Bine, bine, le-aș răspunde cu mult respect. Perfect adevărat, însă cum viața este o mare plină de întrebări, aș avea o întrebare. De ce scriu și eu? Răspunsul este atât simplu. Aici fac paralelismul la întrebare – răspuns: De ce n-am născut eu? Întrebare pe care mi-am adresat-o încă din primii ani de viață. Răspunsul pe care l-am primit a fost: Dumnezeu m-a ales pe mine, să fiu aici, acum, în această casă, pentru că mă iubește. Iată cum fiecare ființă primește în dar, un dar – Viața. Așadar astăzi sunt aici și scriu poezie. Am scris volume întregi în mai puțin de un an. Scriu direct la compiuter, o fac cu un singur deget, degetul mic de la mâna dreaptă, pentru că este singurul care încă se mai mișcă din articulații, celelalte fiind afectate, au ajuns să se închidă, rând pe rând, iar palmele stau strânse continuu. Palmele mele sunt pumni. Am dăruit cărțile. Păstrez câteva exemplare de la fiecare carte editată. Tirajele au fost mici. Mulțumesc Tatălui, pentru că a îngăduit să se întâmple așa. Am scris poezie încă din adolescență, fără să gândesc vreodată că voi publica ceva. În urmă cu unsprezece ani, am hotărât să păstrez orice scriu, numai și numai pentru mine. Am așternut în acest timp, o sutășaptezeci de poezii în câteva caiete. Le citeam apropiaților mei care doreau să asculte, din curiozitate sau nu. Mă tot îndemnau să le fac publice. Eu, nu și nu, sunt ale mele, am scris cu mine înmuiată în inima cerului și am sentimentul că îmi aparțin. Acest lucru a ținut zece ani. După cei zece ani am simțit că nu-mi mai aparțin eu, mie. Am hotărât să vorbesc telefonic cu Distinsul Domn Nicolae Negulescu, scriitor, poet craiovean. L-am rugat să își exprime părerea pentru câteva poezii, pe care i le-am citit cu mari emoții. Răspunsul dânsului a fost acesta: „Esti un diamant neșlefuit. Domnul N.N.Negulescu, este cel care mi-a deschis ușa ca să intru în cămara sufletelor dumneavoastră. Dânsul a fost primul ales de Tatăl meu ca să facă munca cea mai grea și anume, conturul desenului meu spiritual, este primul om care a început să șlefuiască ce Tatăl alesese. Au urmat alți aleși, menționez două nume: Academicianul Cristian Petru Bălan, membru U.S.R. și membru A.R.A. și Cezarina Adamescu, membru U.S.R. Nimic întâmplător, sunt oameni de marcă ai literaturii românești, oameni cu suflet de aur la care nu mi-am propus vreodată să ajung, să le bat la ușa sufletului.Au venit fără să îi caut. Efectiv, au apărut într-un moment în care un prunc are nevoie și de mamă și de tată. Spun acest lucru, pentru că fiecare are acesastă latură comportamentală cu mine. Mă declar fericită. În ascensiunea mea către Lumină, pot spune în versuri asa: Lumea este minunată/ Am și mamă am și tată, Dar pe orișiunde sunt/Am pe Tatăl meu cel Sfânt. Sunt cu El din veșnicie,/ Dud și Pace – Armonie,/ Dar acum pe-acest pământ, /Port cu Tatăl legământ./Tatăl meu mă ocrotește/Și nimic nu24

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt mi poruncește/Ci m-ajută să dezleg/ Calea pe care azi merg. Sunt câteva din versurile poeziei: Lumea este minunată. Eu le urmez indicațiile și mă așez exact în poziția propice dânșilor ca finisarea să fie făcută perfect. Pas cu pas, zi cu zi, urcăm, Tatălui îi plac lucrurile perfecte. DumnezeuTatăl, să îi dea putere și har pe mai departe primului ales dar și celorlalți care vin cu dragoste să răspundă Lui. Eu le mulțumesc tuturor. Răsplata vine de Sus, cred cu tărie că Tatăl nu rămâne dator nicio dată. Dumnezeu a preluat conducerea întregii mele ființe. În mai puțin de un an, am scris volume întregi, am omiecincisute de poezii scrise din care am publicat mai mult de jumătate. Acest aspect se întâmplă de când Domnul scrie cu mine și de când eu am sentimentul că mă confund cu cerul. El îmi trimite îngerașul să mă trezească în toiul nopții, iar eu exact ca un copil, mă ridic din pat și scriu ce mi se insuflă. Pot fi spuse diverse în urma acestei destăinuiri, eu nu fac decât să spun ce trăiesc, să judece oricine, oricum, cu mintea, cu inima, cu spiritul. Mă simt o unealtă. O unealtă care este șlefuită în aceste momente de mâini îngerești. Nimic nu îmi aparține, nimic nu e al meu, primesc totul de Sus. Drumul a fost lung, mă pregătisem profesional, pentru alte treburi. Poezia era ultima pe listă. Credeam că o fac pentru mine. Părintele meu a îngăduit să fac tot ce mi-am dorit pentru dezvoltarea personală și a revenit să mă așeze la treabă, făcându-mă să fiu ucenic al Său. Îmi așeză înainte oamenii potriviți care grăiesc pentru El, oameni care mă șlefuiesc la îndemnul Său și astfel, se arată încă o dată în desăvârșire. Poate că așa a făcut pe parcursul evoluției umane, scoțând înaintași în fața celorlați, ca să spună ce El ar vrea să transmită, dar azi o face cu mine așezându-mă într-un loc pe care nu l-am căutat, oprindu-mă din alergătura lumii. Acum poezia are rolul întâi în inima sufletului meu, celelalte lucruri pentru care am alergat și m-am zbătut să le dobândesc, au locul lor, un rol mult prea secundar față dedragostea pe care o am astăzi penrtu poezie. Cu Doamna,CezarinaAdamescu,tocmai am terminat lucrul la o carte care are amprenta cerului pe ea. Am lucrat la aceasta treizecișicinci de zile. Sunt convinsă că atât cât am scris ăi eu și Doamna Cezarina, a fost atât cât Tatăl a voit dar și ce a voit. Voi lăsa liber să vorbească versurile poeziei: El m-a scris din veșnicie.Scrisă-n cartea vieții mele./Este cerul plin cu stele/Scris e și cerul cu îngeri,/Dar și zidulul marii plângeri./Scris cu literele-albastre,/Sunt cuvintele măiastre/Și în roșu foc aprins/Drumul vieții dinadins./Fiindcă El nemăsurate/Viețile le-a scris pe toate/Și cu verde Paradis/Pentru cel mai pașnic vis./El m-a scris din veșnicie/Cu a vieții armonie/Și m-a trimis pe pământ/Să descopăr cine sunt./Că sunt om pe jumătate,/Dar cu Tatăl sunt de toate/Sunt și înger pe pământ,/Dar și-n ceruri în Cuvânt./El m-a scris, El mă citește/ Și cu inima cinstește/Lutul meu ca legământ/Făcând Pace pe pământ. Eu sunt aici acum și gust din darul veșniciei care are un parfum minunat. Sunt fericită că exist prin această lume care trece. DOMNUL ARE GRIJĂ DE NOI TOȚI, DOMNUL ESTE CU NOI CU TOȚI. El ne-a dat viață pentru că El este viață.Cât de trist trebuie să se simtă un părinte în inima lui atunci când aduce la viață un copil, iar copilul după ce crește, pleacă de acasă pe termen nelimitat! Mă gândesc câtă tristețe a Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt adunat Tatăl nostru de la toți copiii Lui care au pleacat în lume și au uitat de scânteia din pieptul lor, care îi ajută să ducă pașii pe cărările pământului. DUMNEZEU, Tatăl veșniciei, nu ne uită pe niciunul, trist este că această aducere aminte de Părintele nostru, nu o avem toți, deși așa trebuie să fie, pentru că toți suntem veniți aici prin voia Sa. Mă bucur să fiu aici pe pământ, însă mărturisesc că mă simt uneori străină, mă simt ca un musafir, am totul de-a gata, doar să mă servesc, doar să mă bucur, doar, doar să fac lucruri într-o casă perfectă pe care nu am făcut-o eu, ci am primit-o moștenire. Mă aflu la o nuntă la care după ce beau și mănânc trebuie să plătesc, fie cămi place sau nu, sunt în horă, mă văd, mă simt, mă ciupesc să văd dacă este real și iată este cât se poate de real, sunt aici, sunt pentru că Tatăl Sfânt a îngăduit să fiu la nunta Iubirii. Aici în acest peisaj pot să mă îmbăt, cu miresme fine sau cu parfumul din vântul cenușii. Alegerea este a mea, startul a fost dat atunci când m-am născut. Eu aleg ce gust de la masa bogată, însă nu vreau să uit că la sfârșitul acestei frumoase întâlniri cu lumea, trebuie să achit consumația. Astăzi dacă pentru mine se termină totul, achit cu moartea adamică, cea pentru care Isus, Fiul Domnului, a plătit cu viața Sa de om. Dacă nu voi sfârși acum, prin îngăduința Domnului, voi trece de la viață la Viață, dar până una alta, nu uit că plec de la o întâlnire care este plină de miresme pe care le imprim în spiritul meu, la fel cum se impregnează rochia mea de gală cu diverse mirosuri atunci când vin de la peteceri lumești. Este singurul colet pe care îl iau cu mine, el va arăta ce am făcut prin trecerea lumii. Mireasma Iubirii și miresmele plăcerilor lumești îmi stau aproape, atât de aproape încât ele fac din mine omul care sunt azi așa cum mă puteți distinge fiecare. Eu știu că sunt doar om, omul care astăzi a scris despre el. Demn, de multe ori demn, este acela ce nu-şi iroseşte vremea în zbuciumul unei lumi corupte, nepierzându-şi preţioasele clipe ale vieţii în tulburi şi trecătoare preocupări. Demni sânt aceia ce îşi închină darul vieţii Celui Prea Înalt,slujind Lui şi semenilor contribuind astfel,călăuziţi de Duhul Sfînt, la marea operă de mântuire.Cât de măreaţă şi plină de sens este veşnicia comparativ cu limita unei vieţi pământeşti numărată pe parcursul câtorva ani buni, decenii-trăind mereu cu speranţe;ani parcurşi alături de bucurii ori completaţi de dureri fizice sau de ordin sufletesc. Înţelepţii lumii grăiesc vrute şi nevrute promiţând bunăstare şi belşug,uneori aducând încercări şi deznădejde în plan social şi peste care,spun ei,vom trece doar încercaţi de broboane de sudoare sau...niciodată. "Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii"care se revarsă cu adevărat peste ,,luminătorii"puţini de la marginea veacului acestuia atât de controversat. Viaţa de credinţă împuținându-se ne face să uităm adesea de ,,propovăduitori drepţi"din trecut sau din prezent, ignorându-I adesea. Slava Cerescului Părinte se lasă aşteptată în inima noastră văzându-ne zgârcenia cu care ne dedicăm Lui,uitînd adevărată menire şi identitate (de creştin) în preocupări fără de sens. Egoism, indiferenţă, uitare? Poate la un loc toate acestea ne umbresc idealul propriei mântuiri peste care tronează eu-l personal,orbitor şi nimicitor. Cât mai avem 26

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt în preajmă ,,luminători" să-i purtăm pe braţele inimii noastre făcând loc mesajului lor aducător de veşnicie.Mărturia acestora ne obligă mereu. "Luminători" la marginea unui veac prăbuşit,în disperare, sunt printre noi făcându-şi datoria pe care o avem fiecare defapt. Trebuie să le facem loc aproape de noi încercând să le înţelegem grija cu care vor să ne aducă binele ceresc.

OANCĂ AURELIA

CA O LEBĂDĂ.... Pe un mal de apă lină, Vine dorul meu purtat De o lebădă străină, Chiar din norul depărtat. Nor o fi sau galaxie ? Voi afla curând povestea, Spusă-n sfânta poezie Şi în rândurile-acestea. Port în fiecare pană Vreo poveste sau vreun dor, Pusă l-adăpost de-o rană Şi iubirile ce mor. Scumpă lebădă tăcută, Nu vreau steaua mea să moară ! Şlefuită-i, prefăcută Într-o dulce, grea comoară. Să mi-aduci din praf de stele Picăturile de dor, Aşezate peste ele Dulci cuvinte de amor ! 07.04.2017 Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt A DOUA PRIMĂVARĂ Toamna-i o a doua primăvară Chiar şi-n sufletul umplut de plâns, Când sub paşii tăi or să răsară Flori din frunze, nu flori de cais.

Din poveşti îţi voi aduce zâne, Îmbrăcate-n haine străvezii, Ca podoabă voi pune un nume Ce-l vei mângâia în nopţi târzii.

Vei privi prin ochii toamnei viaţa, Vei vedea că şi ei pot iubi, Din înalt a coborât povaţa, Tu, în suflet dor mai poţi primi.

Vom culege flori din toamna noastră, Le vom pune peste patul viu Unde va-nflori floarea albastră Cu vin stors din cerul azuriu.

Să culegi petelă cu petală Şi să faci din ele mândre flori, Una singură s-o pui vestală Sufletului meu plin de fiori.

Şi atunci cu braţele-ţi de ramuri Mă vei prinde-ncet, stejarul meu, Vom clădi în el calde culcuşuri Ce le vede-n taină, Dumnezeu!

COPACUL Te-ai întrebat vreodată: Ce-i copacul? Sau ce rost are el pe-acest pământ ? Întrebări îți pui mereu cu sacul, Dar de răspuns, mai greu e în cuvânt.

Cu brațele se-ntinde și transmite Masajele din inimi de pământ, Din cer, prin raze și cuvinte, Pecetea-și pun, și soare, și pămâmt.

În liniștea pădurii de-i pătrunde Și glasul ei atent vei asculta, Îți va veni răspunsul ca pe unde, Doar tu deschide-atent inima ta.

Când păsările-i ciripesc prin ramuri, Arcuș făcând din razele de soare, Copacul își înalță sfinte flamuri Și-i spune cerului tot ce îl doare.

C-un tremurat ușor îți spune vântul : Copacul este suflet din pământ, Prin el, adâncurile-și spun cuvântul, Ce este pentru cer un legământ.

Mă plec în fața lui, rege-copacul, Coroana i-o admir când o privesc, Spre cer stă drept precum este soldatul, Onorul dând, Părintelui Ceresc!

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt COVORUL TINEREȚII E trist pământul și-a ascuns. Covor din frunzele căzute, Sub stratul de pământ le-a pus, De iarnă fie nevăzute. Comoara de culori s-o pună La rădăcinile de pom, Pe sub pământ făcând cunună De iarbă, când tu-i crezi că dorm. De vei străbate-ncet cărarea, Vei auzi sub ea cântând, Din frunze vei simți chemarea Ce-ți va pătrunde-apoi în gând. Un strop de fericire vie, Va colinda tot trupul tău, Ce va vibra și-n veci să fie Tot tânăr și ferit de rău. Abia atunci tu vei putea Să-i cânți romanțe toamnei tale Și din culori tu vei vedea Covorul tinereții tale ! IUBIRI... Poezie dedicată lui Milian Oros, cu ocazia lansării romanului acestuia, JURNALUL, 14.06.2017.

Iubiri ce vin, iubiri ce mor Şi inima-ţi mângâie, Frumoase sunt în felul lor, Prezent şi veşnicie. Una îţi lasă un regret, Iar alta îi ia locul, Cea veche scrie pergament, Cea nouă-aprinde focul. Iubiri de azi, iubiri de ieri Au locul lor se ştie, Dureri sau tandre mângâieri, Iubirea-i veşnicie!

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt VIOREL POP „Jurnalul” unei iubiri Scriitorul Milian Oros, în cei șaptesprezece ani dedicați creației literare, prin această lansare a depășit limitele obișnuitului, publicând al XI–lea volum. Acest roman, tricotat metaforic de la un capăt la altul din fibrele erotice ale inimilor eroilor îndrăgostiți, depășește dintr-un anumit punct de vedere ștacheta stabilită de către autor în creațiile anterioare. La o atentă aplecare a cititorului asupra creației lui Milian Oros, se constată că între romanul care se lansează astăzi și cel publicat anterior, „Femeia din vis”,există vădite interferențe urmărind firul construcției epice. Protagoniștii ambelor romane sunt doi tineri entuziaști, dedicați trup și suflet meseriilor îmbrățișate, stăpâniți de cele mai nobile idealuri pe care și le pun în slujba propășirii neamului din sânul căruia au răsărit. În ambele romane, personajele vehiculează inteligent și documentat cu dovezi științifice obținute prin minuțioase cercetări care atestă atât originea traco – getică a poporului nostru și genomul uman din care provine, cât și importanța și rolul îndeplinit pe drumul istoriei de către acest mare neam traco - getic care s-a impus pe aceste meleaguri de la începuturile societății omenești. În romanul „Femeia din vis”, protagonistul este un tânăr ardelean, un fiu de moț, care se stabilește în Vatra Dâmbovițeană, unde își găsește consoarta, iar în romanul pe care-l lansăm acum, lucrurile stau invers. Protagonistul romanului, Lucian, este un fiu al Vetrei Dâmbovițene care își găsește fericirea sufletească în calitățile feminine ale Călinei, fiica unor ardeleni, născută în Vatra nobiliară a satului Purcăreț din județul Sălaj. Aproape în totalitate, acțiunea romanului „Jurnalul” este construită prin folosirea dialogului, ca mod de expunere, un dialog logic, în conformitate cu gândirea superioară, care scoate în evidență atât harul creator cât și gradul de documentare a autorului. Despre dezvoltarea firului epic al acțiunii eu n-o să mă ocup acum, deoarece despre aceasta își vor da părerea toți aceia care vor citi cartea, însă eu, în limita modestelor mele cunoștințe, mă voi referi în continuare numai la mijloacele de realizare artistică a romanului pe care le consider mai deosebite. În primul rând, menționez capacitatea autorului de a folosi termenii cei mai proprii fiecărei situații. Proprietatea sensurilor cuvintelor folosite în conversația personajelor din această carte este imbatabilă. În toate situațiile sunt folosite cuvintele cele mai potrivite ca sens pe care autorul le încadrează în topica exprimării cu o tehnică deosebită, tehnică care dezvăluie gândirea realistă și logica autorului. Frazele 30

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt conțin numai termeni care exprimă într-un mod sobru și complet logica discursului, nu este introdus niciun cuvânt în plus pentru a da culoare exprimării, dar nici nu se poate înlocui un cuvânt cu altul, la fel cum nu se poate înlocui un termen dintr-o formulă matematică. Citez: „ - Ești o femeie tânără, Călina. O femeie tânără și puternică, dar poate prea dură cu ea însăși… Chipul ei cu o strălucire mată, era ca cioplit în marmură, dar ochii mi se păreau vii, clocotind de viață. - Am ajuns, într-adevăr, la concluzia că sunt puternică, dar și istovită în același timp, a continuat ea.” (pag.26). Același stil de exprimare este folosit de către autor și în realizarea descrierilor, mai puțin frecvente în roman, dar desenate cu farmecul harului său ales: „Când și-a ridicat capul, am privit-o lung, prin ferestrele sufletului, apoi buzele ni s-au adunat într-un sărut care-mi dădea sentimentul că trăiam amândoi ceva intens și unic”… „Îmi treceam degetele prin părul ei, buzele mele căutându-i gura. Peste puțin timp, rochia ia căzut undeva, la picioarele noastre. Mă privea fără sfială în timp ce hainele de pe mine ajungeau lângă rochia ei. Am ridicat-o în brațe, culcând-o apoi pe patul din apropiere. Câteva momente i-am mângâiat trupul frumos, sărutându-i delicat sânii fermi treziți la viață. Picioarele ei m-au înlănțuit din ce în ce mai strâns, ca apoi să ne topim într-un singur trup.” (pag. 43). Sau Sofia, ferecându-și suferințele iubirii în „Jurnalul ei zilnic”, își caracterizează partenerul iubirii sale prin cuvintele: „ Sufletul lui, de bărbat simplu și atât de unic, care nu-și dă aere de mare domn, de mare specialist, m-a îmbrățișat cu un gând senin, din care aș fi dorit să nu mă mai desprind niciodată.” ( pag. 76-77), apoi, în continuare, într-o iubire pură cu puțin iz de gelozie, ființa îndrăgostită continuă: „ O să râzi, dar ca să te pot iubi pe deplin, te scot din context, te „dezbrac” de toate calitățile, de toate relațiile pe care le ai în raport cu restul lumii și rămâi doar al meu… Când mă gândesc la tine, nu o fac așa cum cineva s-ar gândi la iubirea lui, ci cum m-aș gândi la o parte a sufletului meu pe care abia acum am descoperit-o… Lângă tine, lumea cunoscută dispare și ești doar tu, atât de aproape de sufletul meu încât nimic nu are importanță, trecut, viitor, ci doar prezentul, acel „acum”…..” (pag.78). Nu pot încheia înainte de a însera un citat din scrisoarea Sofiei, adresată iubitului său, Lucian, de la sfârșitul jurnalului său personal: „Te-am iubit cu toată ființa mea, trup și suflet. Acum trupul meu este o epavă, dar să știi că sufletul te simte și te iubește la fel…Aș vrea să-ți amintești de cuvintele nerostite, aș vrea să-ți amintești de sufletul meu. Rămas bun, iubitul meu drag… Sofia!” (pag.119) Arta pe care Milian Oros o folosește în construcția dialogului, precum și realizarea sobră, dar colorată cu har, a descrierilor sale pline de o revelatoare dragoste sufletească, m-a cucerit în timpul lecturării romanului. În încheiere, cu umila mea pricepere în domeniul esteticii și a criticii literare, aș concluziona că romanul „Jurnalul” este o palpitantă metaforă a unei iubiri adevărate și nemuritoare. Baia Mare, 14 iunie, 2017

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt TERESIA BOLCHIȘ TĂTARU CEVA DESPRE NOI, „Fără chemare, scrisul rămâne fără sens și fără culoare” (Vasile Radu Ghenceanu)

În ziua fierbinte de 3, a lunii lui Cuptor, Anno Domini, 1935, pe la amiazi, am venit pe lume în casa parohială greco-catolică din Silvașul de Sus/ Hațeg/ Hunedoara, din Munții Poiana Ruscă unde tata era preot. În apa luată cu lighianul din pârâul Silvașul, ce trece pe lângă casă înconjurând dâmbul bisericii și lăsată să se încălzească la soare, tata mi-a făcut prima baie! Când mai târziu l-am întrebat, ce curaj a avut să facă asta? Nu i-a fost teamă că mă voi îmbolnăvi? Mi-a răspuns cu durere: „ce știi tu, draga mea, la vremea aceea Românul trăia după legile strămoșești nescrise; natura era casa lui ecologică pe care o îngrijea „ca ochii din cap” iar râurile și toate apele erau curate căci din ele bea și în ele se scălda”! - și nu m'am îmbolnăvit se pare însă că am rămas legată strâns de Natură pentru toată viața. Câte zâne ursitoare, bune și rele vor fi fost prin curte și pe la geamuri în ziua aceea, nu se prea știe, poate că nu prea multe, căci de arșița mare se vor fi toropit și ele, una însă tot a fost, dintre cele bune, care așa toropită de căldură m'a dăruit totuși, cu ceva; cu un creion bont, ce avea un microb afurisit în vârful lui. Apoi, zâna, după ce te-a dăruit se duce, s'a dus și cât îi mai trăi, nu ți se mai uită'n cap. Doar microbul, mi-a rămas, unul din aceia care, de nu te ocupi de el nu'ți dă pace, o viață de om. Mereu și mereu îți oferă stânca lui Sisif cu care te sâcâie până în măduva oaselor și după ce ai luptat și transpirat de să nu mai poți, foarte rar te duce pe Câmpiile Elisee! Asta doar așa, ca să nu prinzi gust, de... „glorie”!.... Școala primară, „la unguri” în Țara Oașului/Boinești, în timpul celor patru ani, 1940-1944, de Ungarie horthystă în Ardealul de Nord. Liceul început în 1945 la Baia Mare, continuat și absolvit în 1952 la Satu Mare. 1952-1956, Facultatea de Științe Naturale-Chimie a Universității „Victor Babeș” Cluj, devenită „Babeș-Bolyai” după 1956(revoluția anticomunistă din Ungaria, Octombrie, 1956). În Iunie 1956 Examen de Stat, de Diplomă (licență). Căsătorit în 1956 cu Mihai Tătaru din Trip/Oaș, absolvent al Politehnicii din București, doi copii: Mihai Ovidiu(1957), Sanda Tătaru-Schneider(1958-2016). Profesoară, 1956-57, în Tămădău/ raion Brănești/ regiunea Ilfov (lângă București), pe catedra de Limba română, 1957-1959 în Tăuții Măgherăuș, raion Șomcuta, regiunea Baia Mare, (mai târziu Maramureș), din 1959-1976, în Baia Mare, prof. Științe Naturale-Chimie. 32

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Activitate de teren de ocrotirea naturii, conferințe, ghid turistic în cadrul ONT(Oficiul Național de Turism, agenția Baia Mare, numirea de atunci, anii 60) scurte articole în presa locală. În 1967, ONT-ul publică „Baia Mare, ghid turistic”, prima carte publicată. Urmează în 1970 „Ocrotirea Naturii în Maramureș” broșură publicată în colaborare cu prof. Ioan Nădișan. În 1973, în prima antologie a scriitorilor maramureșeni „Nord statornic” realizată de criticul Augustin Cozmuța este cuprinsă și Teresia B. Tătaru. Colaborez la „Pagini Maramureșene” editate de Casa de Creație județeană. Ca rezultat al activității de teren, în Martie, 1976, apare la Editura Sport turism/București: „Monumente ale Naturii din Maramureș” de Ioan Nădișan, Teresia B.Tătaru, Elvira Gabor, Vasile Mariș. În Iulie, 1976, cu pașaport turistic pentru Viena, cu cei doi copii, „defectat” în Occident și stabilită în Germania Federală. Ieșirea noastră în vest este o „poveste” lungă, tristă, dureroasă și complicată, legată de suferința scumpei noastre Sanda, care ne-a luat-o mult prea devreme, ducându-o la Domnul. În durerea noastră ne consolăm cu vorbele înțeleptului Iov, din Vechiul Testament: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” și cu aceea, că poate și Domnul are nevoie în cer, de un talent! Pentru că generației mele și mie, comunismul ne-a răpit cei mai frumoși ani din viață și cei mai buni ani de creație, odată ajunsă în Occident am căutat să recuperez anii pierduți, propunându'mi atâtea, cât să'mi ajungă pentru două vieți, nu doar numai pentru încă un capăt ce mi-a mai rămas! Dar bunul Dumnezeu își propune, pentru noi, mai multe decât ne putem noi închipui. Colaborare (aproape zece ani) la Radio „Europa Liberă” emisiunea duminicală „Tinerama” sub pseudonim: Mara Mădăleanu. Colaborare cu zeci de articole la presa din exil sub pseudonimul: Cornelia Baltag Debut literar în volum, Aprilie, 1988, cu: „Comoara pierdută” povestiri albe, gri, negre și albastre,” texte aduse calndestin din țară, altele scrise în exil, apărută în Ion Dumitru Verlag, München, semnat cu numele propriu. Ediția a II-a, Editura „Viața creștină” Cluj, 1997, Ediția a III-a, Editura SigNata, Timișoara, 2003. Cartea prezentată la radio „Europa Liberă” la BBC, Londra și radio Vatican, cu pagini lecturate, ca și presa din exil, a fost un succes. Au apărut o mulțime de recenzii, prezentări și comentarii, plus ecouri din scrisori pe care le-am înserat în ediția a doua și a treia. Iată câteva, din recenzii: „Volumul constituie unul din evenimentele culturale de exil ale anului în curs(1988) fiind prilej de reflecție și aducere aminte a stării de fapt în care cei rămași în România „socialistă” se zbat. „Comoara pierdută” titlu sugestiv(...) este pe de o parte o restituire parțială a pierderii suferite de toți cei ce ne-am rupt de pământul natal și suntem în curs de a ne pierde moștenirea cea mai de preț, limba.” Radu Bărbulescu, în Prefață, poet, scriitor, ziarist, editor,München. „Lectura acestui volum de „povestiri” se dovedește a fi profitabilă nu numai în sine, ci și din perspectiva considerațiilor teoretice despre situația scrisului actual.” Dr. Titu Popescu, critic, scriitor, München, în „Săptămâna müncheneză” Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt „Odată, când se va scrie povestea marii aventuri a exilului românsc, al cărui sfârșit nu'l știe nimeni, această carte va trebui citită”. C-tin Mareș, ziarist „Lumea Liberă” New York, Febr. 1989. „Comoara pierdută” de Teresia B.Tătaru este o carte care nu ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă românească, în special în cele din țară. Dacă aș fi întrebat de zece cărți ale exilului, care m'au impresionat cel mai mult în 1988, „Comoara pierdută” ar fi una din ele.” Părintele Dumitru Ichim, preot ortodox, poet, publicist, în „Cuvântul românesc” Canada, Aprilie, 1989. Iar din scrisori, dr. Viorica Pâtea, conferențiar la Facultatea de Litere din Salamanca/Spania, spune: „Este o carte foarte bună și foarte interesantă, cumva pe linia lui Soljenițân.” iar alții se exprimă, chiar și mai târziu:„Este cartea care Vă reprezintă cel mai bine.” Repere critice la a II-a ediție, „Comoara pierdută” Cluj-Napoca, 1997. La ediția I-a sculptorul, pictorul, poetul, folcloristul și pulicistul Mihai Olos a ilustrat coperta a IV-a cu o schiță de portret a autoarei, dar nesemnat. A semnat desenul la ediția II-a. În Postfața de la ediția a II-a se motivează spunând: „... alt motiv ar putea fi, da, da, frica. Ce teamă să'ți fie semnând desenul de pe spinarea cărții care arată din față autoarea? Fusese concetățeana ta într'un oraș de provincie. Femeia aceea- aceastaîși luase puii amenințați de năpârca minciunii și fără altă avere la subsiori, a întors spatele unui satatut confortabil. S'a dus acolo cu credință, cu cinste și adevăr(...)cu umilința creștină. Dna Teresia n'a fost iertată de cei care n'aveau căderea s'o judece, cei ce au pedepsit tot neamul românesc, neputându-o pedepsi pe ea, departe, i-au pedepsit apropiații depărtați...” Au urmat altele, apoi a venit „revoluția”, s'au deschis granițele... și am început colaborarea la reviste și publicarea în țară; așa am ajuns, ca la aniversarea a 50 de ani, de la apariția primei cărți, 1967-2017, să am un palmares de 34 de titluri: literatură beletristică, povestiri și trei romane, unul în două ediții, altul în două volume, memorialistică, șase volume, unul premiat USA/București; documentar, botanic, omagiu profesorului Alexandru Borza, și legende botanice; documentar istoric, Maramureș, în trei volume, și Țara Oașului; cartea religioasă: o carte de rugăciuni, în colaborare; despre Lourdes/din Pirineii francezi; trei broșuri despre Mânăstirea Bixad/Țara Oașului; o culegere masivă de texte despre Divin, o culegere de interviuri, preoți din perioada persecuției; poeme, două; lucrări pentru copii, șase titluri, unul în două ediții, altul, ediția a II-a în română și engleză. Lucrări de botanică și de literatură, în germană. Membră în comitete și comiții; mai multe premii, în țară și în afară, două de la „Bojdeucă” literatura pentru copii. *** Domnul profesor dr. Vasile Cristea, directorul Grădinii Botanice „Alexandru Borza” a Universității Babeș-Bolyai, din Cluj(U.B.B.), în recenzia sa despre romanul „Restituiri” ediția I, Criterion Publishing, București, 2008 s'a exprimat: „Se cuvine să'i urăm autoarei, la fel ca unul din eroii noului său roman, „Restituiri”: Să'ți dea Dumnezeu atâta bine cât Retezatu”! - iar la începutul recenziei Domniei Sale asupra 34

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt romanului „Măriuca” de Teresia Bolchiș Tătaru, se întreba oarecum nedumerit: „Ce caută un botanist în prezentarea unui roman? Ce caută un naturalist printre romancieri”? Întrebarea este absolut legitimă! Iată răpsunsul: ...și încă ceva din VIAȚA MEA, T.B.T. Dacă în copilăria mea, în Țara Hațegului și a Oașului, doream să mă fac, atunci „când voi fi mare”, „să spun povești”, ceea ce nimeni nu prea știa bine cam ce ar trebui „să mă fac” , spre a'mi îndeplini dorința, în adolescență și la maturitate, când am ajuns să'mi dau seama cam pe ce linie ar trebui să o apuc, a venit, măre asupra noastră barda criminală, plină de sânge a „realismului socialist” și a „artei cu tendință” comunistă în cultură, care a tăiat nu numai aripi, ce atunci încercau a se deschide, ci și talente și vieți de mare valoare națională și umană. Așa mi-au fost retezate și mie aripile încă mult prea tinere, dar nu inconștiente de a'și da seama de ce se întâmplă și cum „mărețele realizări” tovărășești, găunoase de atâta minciună nu le puteam „cânta” m'am retras în altă parte și: „câte zile am plâns de atunci înainte, împreună, eu și cu „microbul” meu, unul pe umărul celuilalt în anii cei mai buni și mai frumoși ai vieții, ai tinereții mele”! Dar oare numai eu? Câți ca mine și mai mult decât mine, s'au pierdut, unii pentru totdeauna, - așa voia mafia - alții au reușit să se recupereze, fie în Occident, dacă printr'o minune au ajuns în Vest, - fie acasă, ceva mai târziu, dar aceasta nicidecum nu la valoarea lor cea dintâi! În ce mă privește, de întotdeauna am iubit literatura și în condiții normale, niciodată nu m'aș fi putut gândi să studiez, sau să fac altceva decât literatură, dar după „Mama”(revoluționara comunistă) lui Gorki și „Mitrea Cocor” (colectivizarea în Bărăgan) a lui Sadoveanu, vândut comunismului, și „Lazăr de la Rusca” (colectivizarea și lupta în munți împotriva „bandiților” patrioții luptători împotriva comunismului), a altui scriitor-poet vândut comuniștilor, Dan Deșliu și toată liota scriitorilor „realismului socialist” m'am scârbit în așa măsură de literatură încât timp de 20 de ani n'am mai citit nimic „literatură” socialistă, alta nu se găsea! M'am retras în știință, crezând că gâza este gâză peste tot în lume este numai Hexapoda, la Honolulu ca și în Țara de Foc, la București ca și la Șanghai, la Moscova ori în Kilimandjaro, dar ce naivă am fost să pot să cred una ca asta! În comunism nu există domeniu curat, nici chiar în natură, căci „omul care transformă natura”! -murdărește tot. Nicăieri nu te poți ascunde, să te odihnești, să fii tu, să n'auzi și să nu simți ochiul securistului care te pândește și te ascultă, peste tot și la tot pasul, cu sau fără microfoane. XY s'a dus la pădure: „de ce? Pentru ce? Cu cine? La ce? Cu cine se întâlnește acolo? Ce pune la cale”? Terorizantul burghiu ce le străpunge creierii comuniștilor, este teama că li s'ar putea „răpi” puterea de care țin cu dinți și pentru „apărarea” căreia „nu precupețesc” nici un efort, indiferent peste câte hecatombe de morți și răniți vor trece – oameni nevinovați răpuși criminal de criminali nebuni, - n'are nici o importanță, decât puterea lor, singurul lor zeu! Desigur că peste tot în lume gâza a fost și a rămas o Hexapoda,(trei perechi de picioare prinse pe torace= Insecta) înafară de Moscova și țările satelite, căci dacă Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt „cel mai mare și mai mare generalissim” al omenirii de când există aceasta, care a condus poporul sovietic la victorie împotriva fascismului german, s'a gândit să spună, că gâza are, trebuie să aibă zece, douăsprezece, ba chiar și treisprezece „pode”= picioare, atunci o armată de trepăduși în „Pravda” sovietică, iar la noi în „Scânteia” socialistă, se grăbeau să poducă această gâză sovieto-comunistă, care nu exista decât în „marea” Uniune Sovietică unde totul era posibil din moment ce acolo viețuia și grăia „marele” generalissim, supranumit Stalin=„ciocanul”! Asta pentru că „orânduirea sovietică, comunistă” este superioară capitalismului „putred și esplotator” iar ca urmare și știința sovietică trebuia să'i fie, cea mai și cea mai, superioară tuturor și la toate. Ca răspuns românesc, la această gogoașă era ironia care circula în societatea socialistă, la ora aceea, după lecția de politizare obligatorie a ori cărei discipline de învățământ: „elefantul sovietic cel mai mare elefant din lume”! sau;„piticul sovietic, cel mai mare pitic din lume”! Doar acolo trăia marele și unicul „mare” biolog autodidact, Miciurin, care la comanda „Ciocanului” creștea meri de calitate superioară, la Polul Nord, ce făceau fructe atât de mari, cât capul unui copil. Da, da! Tovarăși, absolut adevărat! De nu credeți, uitați-vă aici, pozele! Asta învățam noi la Facultatea de Științe NaturaleChimie, în anii 1952-56. Puteți concepe azi așa ceva? Dacă nu credeți căutați planurile de învățământ din acei ani și Vă veți convinge singuri întrebându-Vă desigur: „cum a fost posibil”? Da, a fost, la fel ca și uciderea întregii intelectualități românești, savanți de renume mondial, totul a fost posibil în cadrul puterii „dictaturii proletariatului” a sovietelor!Sau tot la fel, marele agronom și genetician, Lâsenco, ce cultiva grâu prin „stadiul de iarovizare” atâta cât să acopere toată Uniunea Sovietică, de să se înnece în el, de aceia colhoznici sovietici trebuiau hrăniți cu grâu din Bărăgan, jupuit de pe români, ca „pradă” de război! Ah, nu! Ca „datorie” de război, ceea ce este cu totul altceva, tovarăși. În vreme ce noi băteam câmpii cu tâmpeniile amintite și cu „coacervatele” „savantei” biochimiste Lepeșinscaia, care ne explica „științific” „apariția vieții pe Pământ” după idioțeniile dictate de Stalin, oamenii de știință americani, englezi, Watson, Crick, Wilkins și Rosalin Franklin, descopereau în laboratoarele de biochimie ale Collegiului din Cambridge(Anglia) în 1953 structura moleculară a acizilor nucleici, ADN și ARN și semnificația lor pentru transferul de informație în materia vie, „cărămizile” vieții. Lucrare epocală, pentru care, în 1962 primeau premiul Nobel. Rosalin Franklin a decedat de cancer, în 1958 înainte să se decidă premiul Nobel, deși ea a fost cea care prin analiza structurală röntgen a „văzut” cristale de ADN. Dar de toate acestea noi nu aveam habar, cred că nici profesorii noștri nu le auziseră, la ora aceea, pentru că la noi nu ajungea informația reacționară, dușmănoasă, din vest!... Deci, așa, cum a fost posibil cu biologia, și mai și a fost posibil, cu literatura! Timp de 20 de ani n'am mai citit literatură căci chiar și traducerile din literatura universală erau cernute și adaptate la matrița tovărășască. Doar că microbul meu nu murise; viețuia undeva, în stare latentă, până într'o dimineață, când parcă încerca să 36

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt iasă soarele și atunci a țâșnit, cam timid, dar hotărît să nu mai adoarmă și n'a mai adormit. În scurta perioadă de dezgheț politic în blocul de răsărit=„lagărul socialist” și în ușoara perioadă de „liberalizare,” de la finele anilor 60, datorită mișcărilor studențești(comuniste în fond) din Occident, o mână de intelectuali băimăreni inimoși, patrioți idealiști: Ștefan Bellu, Vasile Radu Ghenceanu, Augustin Cozmuța, Mihai Olos, au încropit un cenaclu literar „Nord.” Aici mi-am făcut scurta ucenicie literară în acest „atelier de creație” unde „ne înființam și desființam” după legile exigenței literare. Credeam că desghețul ideologic ne-a adus libertatea prin care vom ajunge să nu mai fim „slugile” partidului ci să ne spunem părerile personale, chiar să putem publica, fie și doar în regie proprie, cu termenul oficial, în „editură proprie”, dar neam înșelat amarnic, din nou, a câtea oară? Totuși, la Cenaclu am făcut ceva treabă, eu și alții. Am început să public, chiar să'l picur cu vitriol pe „Omul albastru”, dar chiar el, de luminat ce era, „nu s'a prins la figură” nu s'a recunoscut în „simbol” undeva spre norocul meu, altfel putea ieși urât, urât de tot! În această idee îmi permit să'l citez pe Corneliu Florea, alias, Dumitru Pădeanu, cu un citat din recenzia la romanul „Restituiri” Editura Critertion Publishing, USA/București,(ediția I) 2008:„Uimitor cum, în toată opera literar-artistică a scriitoarei T.B.T. De la începutul activității ei, în România anilor 60 și până azi, Omul albastru este prezent și nimeni nu și-a dat seama, mai ales atunci, în perioada cenzurii și autocenzurii, cine și ce vrea să reprezinte acest Om albastru, cu toate că uneori prezentarea era foarte transparentă, ca și în cazul de față, însă mult mai directă.” Am scris „literatură de sertar” dar mi-a fost frică să o păstrez acasă, căci nu puteai ști, chiar și în anii 70, când îți putea cădea un „control” o percheziție, în casă, mai ales că se știa că scriu și atunci... ai rupt o fericire! Cred că acesta a fost motivul la toți, frica, încât după „revoluție” n'a apărut acea literatură de sertar la care ne așteptam. Chiar și eu am salvat foarte puțin din ea și asta abia în Occident. * La lansarea romanului „Măriuca” în August, 2005, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, poetul și ziaristul Ion Burnar s'a exprimat: „Doamna noastră, scriitoarea Teresia Bolchiș Tataru, locuiește în Germania, dar trăiește aici cu noi, la Baia Mare în Maramureș” „Măriuca” roman, Editura Gutinul, Baia Mare, 2005, recenzii, opt: Anca Goja, ziarist, reporter la „Graiul Maramureșului” scriitor, scria: „Măriuca”... sau eterna dragoste în chingile trecătorului comunism.” Dr. Valeriu Achim, istoric, directorul Editurii Gutinul, Baia Mare: „Măriuca” este o succintă dar realistă mini-monografie a Băii Mari, un roman, document, în care se iubește, se păcătuiește, se înjură, dar eroii nu se lapădă de Cel de Sus.” Părintele canonic, dr. Ioan Mitrofan/Blaj: „Lectura acestui roman face cât o cură de aer de munte în munții noștri falnici și protectori.” În 2013, a apărut în Editura Tipo Moldova, în Colecția, Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan: Romanul feminin românesc, de Ironim Muntean, de la Alba Iulia. Lucrarea se ocupă de 16 autoare printre care, la pagina 26-35, apare și Teresia, Lia, Bolchiș Tătaru cu romanul „Măriuca” prezentat sub titlul: „Dincolo Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt de durere e destin.” Criticul și eseistul Ironim Muntean își încheie recenzia cu: „Măriuca” într'un fel este echivalentul feminin al lui „Ion” al lui Liviu Rebreanu, cu destule similitudini de destin și valoare artistică.” Regisorul Nicolae Mărgineanu care propune romanul pentru scenariu de film, se exprimă: „Este un roman fantastic.” ”La vânătoare de oameni”, din literatura de sertar, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2011, dr. Daniela Sitar-Tăut, în „Nord Literar” nr. 100, Baia Mare, Septembrie, 2011, afirmă: „La vânătoare de oameni” este un volum rememorativ care întregește panoplia scrierilor din perioada totalitară. Valoarea lor documentară e contrabalansată de vocea narativă a Teresiai Bolchiș-Tătaru, remarcabil portretist al epocii, o autoare care pledează, fără fandări circumstanțiale, pentru verticalitate etică, adevăr și credință” - iar Anca Goja, despre același volum în „Graiul Maramureșului” de sâmbătă, 27 August, 2011, se exprimă:„Teresia Bolchiș Tătaru, o conștiință a timpului nostru.” La fel se exprimă și poetul Vasile Morar, în ”Glasul Maramureșului”. După „revoluție” vibrând la același unison, cu poetul, ziaristul, omul de cultură și cadrul universitar, Vasile Radu Ghenceanu, privind ortografia corectă, cu apostrof, a Limbii române, acesta m'a cadorisit față de cinul cultural băimărean, cu supratitlul de: „Doamna Apostrof” preluat de mine ca pseudonim. Tot cu pseudonim, Cecilia Costin, am semnat și cele două volume de roman biografic: „Argat fără simbrie la cuvânt” a poetului, eseistului și redactorului de la „Meșterul Manole”(1939-1942) București, Ion Șiugariu din Băița/Tăuții Măgherăuș/Baia Mare. Costin este numele bunicului nostru după mamă, din Tăuții Măgherăuș, în casa căruia, - monument de arhitectură vieneză de la finele anilor 1880 - locuim acum „acasă” în vacanță, iar Cecilia este numele de botez, pe lângă Teresia, (scris cu „s” și nu cu „z”). Deviza vieții: „Ad majorem Dei gloriam”! - a sfântului Ignațiu de Loyola. AUGSBURG/GERMANIA/ ÎN IULIE, 2017.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt OLIMPIA MUREȘAN CIOICA

POSTFAȚĂ După cum lesne se poate observa, poetulgeolog Ioan Potop nu irosește timpul, ci îlvalorifică la maxim și cu mult succes. În consecință, un nou volum de versuri intitulat „Tărâmuri sufletești”, vine să întregească o colecție de poezie care se inspiră din cele mai diverse domenii. Nu lipsește geologia, izvor nesecat de inspirație, dar nici latura spirituală, religioasă, nu este neglijată. Aspecte ale vieții cotidiene, amintirile copilăriei, grija pentru natură, pentru om sau pentru virtuțile acestuia, sunt numai câteva dintre subiectele care sunt tratate de poet în prezentul volum. Ultimul volum de versuri intitulat sugestiv „Tărâmuri sufletești” reprezintă un adevărat tur de forță, un turnir poetic prin care luptă cu lancea, cu cuvântul, pentru a-și apăra propria lume. Poetul posedă o inteligență și o abilitate artistică remarcabile, pot fi menționate anumite tandemuri de genul istorie-metaforă, tradiție-modernitate, arhaic-ultramodern, desuet-actual, luptă-reverie, exemplele putând continua. Este un adept al simțului frumosului, al normalității, al tuturor aspectelor care au darul de a ne face existența cât mai plăcută cu putință. Prin lecturarea versurilor suntem invitați uneori la filosofare sau în descoperirea ideii, poetul folosește notații ironice, vibrante, caustice sau parabolice, pendulând între vechea filosofie și imperativele prezentului. Poezia reprezintă un cumul de factori din domenii dintre cele mai diferite, limbajul fiind unul comun, excepție făcând anumiți termeni de specialitate aparținând unor domenii precum geologia, medicina, geografia, etc. Creația nu constituie doar simplă inspirație ci este rezultatul priceperii, meșteșugului și al efortului minții poetice. Gândul impede și concis, crezul artistic, combinarea talentului și inspirației, a responsabilității și pasiunii conduc în final la esența poeziei. Ponderea poeziei care are ca inspirație domeniul spiritual-religios este în acest volum și mai reprezentativă, apare și motivul trecerii, al morții, al existenței de dincolo de momentul răposării. Putem enumera astfel poezii reprezentative precum: Trăirea în comuniune, Schimbarea nisipului în clepsidră, Transcenderea, Lumina în expansiune, Tărâmul nemuririi, Vrednicia spiritului, Cuvinte, tăinuite, Trecerea tăcută, Fapte capitale, Regretul sufletului, Spovedania, Pacea interioară, După ce vom pleca, La vrerea Lui, Între teluric și celest și exemplele pot continua. Ori de câte ori are prilejul de a ne avertiza cu privire la propria existență, poetul o face, astfel versurile următore sunt elocvente în acest sens : Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Știind că sensul vieții noastre va dura, Atât cât moartea nu-l poate anula, Curgerea nisiparniței cu conținut profan, S-o înlocuim urgent cu conținut sacral ! (Schimbarea nisipului în clepsidră)

În tot acest tip de poezie întâlnim termeni precum: lumină, întuneric, loc celest de locuire, candela, icoana cu busuioc, naștere, răstignire, Înviere, Înălțare, Sfânta Treime, Cuvântul, gândul, trupul, sufletul, spiritul, nemărginirea, rău, bine, învrăjbire, zămislire, bunavestire, mântuire, Sfânta Maria, nădejdea, iubirea, credința, mărturisirea, viața, moartea, Petru, Apostolii, Gavril, Iisus, etc. Numai văzând aceste cuvinte a căror înșiruire parcă amintesc de curentul dadaist, putem deduce mesajul clar al poetului cu privire la noi toți, acum rămâne la latitudinea fiecăruia să-și aleagă calea dorită, Dumnezeu ne-a lăsat libertate deplină în acest sens. Următorul catren este intitulat chiar „Concluzie”: Cel ce nu se poate controla, Responsabilitate nu poate avea. După atitudine voință și faptă, Ai dreptul la o anume răsplată. Trecutul istoric este evocat îndeosebi în poeziile Trecutul salvat, Oștenii vrânceni și Vrâncenii la Podul Înalt. Ultimele două poezii, după cum se poate bine vedea chiar din titlul lor, sunt un elogiu adus unor eroi originari din același areal cu al poetului Ioan Potop. Natura este omniprezentă în acest volum, aș da ca exemplu poeziile Anotimpuri rotitoare și Trădarea naturii, unde printre altele sunt criticate autoritățile prin atitudinea de indiferență față de defrișările ilegale care continuă fără a putea fi stăvilite, iar finalul nu poate fi decât un dezastru ecologic. Geologia își are locul ei de vază și în acest volum, cele mai reprezentative poezii în acest sens par a fi: Lumina din florile de mină, Portul arhaic al Terrei, Moda proterozoică a Terrei și Peisaj vulcanic. Dacă în cea de-a doua și a treia poezie din acest domeniu este vorba de haosul primordial, iar cea referitoare la vulcani face o scurtă prezentare a vechilor vulcani stinși din preajma Băii Mari, prima este diferită prin modul original de abordare. Este o poezie care ni-l prezintă pe poet intrând în mină, într-o geodă asemuită cu o catedrală, prin grandoarea ei, aici amintindu-și de Creator, de curcubeul care a rămas legământ între Noe și Dumnezeu, de spectrul luminii albeROGVAIV. În acest sens el alcătuiește niște versuri meșteșugite încât inițialele mineralelor evidențiate citite în ordinea firească dau chiar acest indicativ. Este vorba de: Roșu pentru Realgar, Orange pentru Cinabru, Galben pentru Auripigment, Verdele Malachitului, Albastrul Calcozinei, Indigoul Covelinei, Violetul Ametistului. Vizita în interiorul minei, al geodei, este mai ceva decât vizita într-un muzeu mineralogic, acolo toate sunt neatinse de milioane de ani, totul este unic, este o feerie de culori, aproape ceva ireal, incredibil. Această incursiune în lumea mirifică a mineralelor cu detalii pentru fiecare în parte, constituie o adevărată lecție de mineralogie, de geologie, de estetică, de viață, opera marelui Creator. O adevărată simfonie a culorilor, senzațiilor și ercepțiilor în această transpunere a unor realități

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt ascunse. Poezia Lumina din florile de mină este una dintre creațiile de top ale poetului... Potop, ca să fac și eu uz de rimă !... După cum am menționat anterior, poetul atinge multe domenii în versurile sale, astfel încât racilele societății, politica, viciile, corupția și multe altele se regăsesc în poezii precum: Între dezvoltare și stagnare, Sclavia modernă, Sufletul în zăbavă, Sacrificiu bestial, Pofticiosul mâncăcios, Generații nesupuse, Atracția tăinuită, Evadarea din realitate, Migrantul cerșetor, Destinul fericirii, etc. În toate aceste poezii sunt înfierate abuzurile și viciile de tot felul, tutun, droguri, lăcomie, sex, adulter, lipsa de implicare a autorităților în ceea ce le revine de făcut, drama însingurării, depresia, claustrarea, șomajul, sărăcia, hoția, sfidarea, distrugerea naturii, încălzirea globală, Pokemoni, manele, obrăznicie, tupeu, etc. Poetul nu-și uită originile vrâncene, de care în mod firesc este mândru și ne prezintă amintiri din propria copilărie, putem spune că sunt amintiri din vremuri demult apuse, deoarece societatea autohtonă este într-o continuă schimbare, în ritm accelerat și din păcate nu mereu în direcția cea bună. Apreciez în mod deosebit aceste poezii care îmi amintesc de propriile vacanțe de vară petrecute într-o zonă vecină celei vrâncene și cu aproape aceleași caracteristici geografice, geologice, hidrologice, climatice, elementele de faună, floră, obiceiuri identice, astfel încât parcă mă regăsesc și eu printre protagoniștii versurilor din poezii precum Ploaia de vară, Vijelii dezlănțuite, Glia din amintire, Zile însorite, Putna Vrancei, Tărâmuri sufletești. În prima dintre poeziile enumerate dar și în Putna Vrancei ne este înfățișat un tablou tipic verilor fierbinți în care după un șir de zile toride se ivește ca din senin o ploaie rapidă care umflă toate pâraiele sau torentele care antrenează în drumul lor lemne, pietre, cotețe, podețe, aceasta în cazurile mai fericite. Apele tulburi dezlănțuite schimbau albiile pâraielor, astfel încât copiii aveau surpriza de a nu-și mai găsi vechile locuri de scăldat, căutând altele nou create. Atunci toată suflarea satului, cu mic cu mare, în deplină concordanță, luptau cu uneltele obișnuite sau chiar cu mâinile goale pentru înlăturarea efectelor dezastrului creat și evaluau pagubele. Poetul conchide, punând aceste fenomene meteo extreme pe seama păcatelor sătenilor: Erau păcatele zilnice demult înfăptuite, Cu grindină, în potopuri ropotite plătite. (Vijelii dezlănțuite)

Aș putea să afirm că în acea zonă, chiar și atunci exista un deficit de pădure în urma defrișărilor masive efectuate cu decenii mai înainte de perioada relatării de mai sus. Consecințele nu au întârziat să apară. În acea perioadă postbelică, toți copiii de la țară munceau cot la cot cu părinții lor încă de la vârste fragede și nimeni nu spunea că sunt exploatați sau le sunt încălcate drepturile. Și lucrurile mergeau bine, nu se întâmplau atâtea fapte reprobabile ca în ziua de astăzi. Ei mergeau cu vitele la păscut, se și jucau, făceau și baie în pâraie, culegeau și mâncau fructe de pădure, bureți, ciuperci, coceau porumb sau mâncau struguri de-abia pârguiți. Alergau după fluturi sau gușteri, căutau să prindă pești cu mâna dar se trezeau că s-au pricopsit cu un șarpe de apă. Toată ziua erau pe dealuri, pe islaz, făceau și multe năzdrăvănii pentru care primeau o corecție de la părinți, care nu era nicidecum sancționată de cei de la... Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Protecția Copilului, ca rele tratamente aplicate minorilor... Dimpotrivă, au ajuns oameni de omenie, realizați, care fac cinste comunităților de unde provin. Zona Măgurii Odobești este una de un pitoresc aparte, cu pâraie, podgorii, livezi, păduri, sate risipite cu turle de biserici care se avântă spre cer, cu oameni harnici care păstrează tradițiile și obiceiurile locului : Familii viguroase cu mulți membri-n bătătură, Gospodării cu acareturi și animale pe măsură. La familii înstărite în cufere mai găsești, Străvechi straie și încălțări vrâncene pitorești. (Tărâmuri sufletești)

Din recuzita sătenilor nu lipsesc nici acum straiele de sărbătoare moștenite din strămoși, cum ar fi: opincile, ițarii, catrințele, sumanele, bundițele înflorate sau cușmele din blană miel. Ținutul Vrancei rămâne una dintre zonele cu potențial ridicat, păstrătoare a unor vechi datini și obiceiuri, o parte dintre ele pot fi regăsite și în poezii din prezentul volum. Perceperea mitologică a contemporaneității îi permite poetului să creeze imagini arhetipale cu ajutorul cărora el revelează lumea din unghiuri proprii de vedere, introducând în conștiința umană esența tăinuită a lucrurilor. În scopul de a recepta cât mai cuprinzător și mai profund fluxul vieții, de a dezvălui și esențializa cu pregnanță sensurile sociale, istorice, etico-morale ale existenței umane, poetul apelează adesea nu numai la metaforă ci și la simbol și mit sau la parabola civică. Ca orice poet adevărat, Ioan Potop a căutat permanent să-și clarifice esența și menirea poeziei, să se cunoască pe sine ca poet, ca făuritor de frumos artistic. În același scop el s-a aplecat cu grijă asupra propriului act poetic, a cugetat asupra genului de poezie pe care-l cultivă, și-a evaluat înclinațiile și forța artistică, și-a precizat mesajul umanitar și instrumentele de lucru. Poezia este un act social, o prezență vie în actualitate, o angajare continuă în dezvăluirea adevărului și umanului. Ea îi vorbește omului despre timp și despre miracolul existenței sale, despre obligații și responsabilități, să cinstească semenii, să prețuiască binele și adevărul, îl face să simtă și să înțeleagă mai profund frumosul vieții și al naturii. În același timp poezia este o necesitate organică a spiritului uman de a cunoaște necunoscutul, tainele vieții, esența lumii, necesitatea de a visa și cuteza, de a iubi și crea urmând legile frumosului. În ambele cazuri poezia își are izvorul în demnitatea și generozitatea omului, în bucuriile, durerile și căutările lui. Lecturând și analizând acest ultim volum de poezie al poetului-geolog Ioan Potop, constat că domnia sa continuă pe același drum ascendent, este perseverent în promovarea propriilor convingeri, este atent la tot ceea ce se întâmplă pe la noi și peste tot în lume pentru a supune condeiului critic toate aspectele ce i se par demne de luat în considerare sau în...colimator! Este plin de energie, prolific, dornic de cunoaștere și afirmare, astfel încât îi doresc din tot sufletul să continue să ne delecteze cu noi apariții spre beneficiul publicului care dorește să lectureze poezie de calitate.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

GEORGE SÎRBU RECENZIE Locuim atât de aproape unii de alţii şi ne cunoaştem, totuşi, atât de puţin. Este şi acesta unul din paradoxurile începutului de secol XXI, în care informaţiile vin peste noi cu putere de tsunami, lăsându-ne însă de multe ori nedumeriţi şi însinguraţi până la risteţe şi depresie. Este lumea şi perioada în care se scrie mult, se scrie divers, dar şi mai mult se vizualizează, se socializează prin mijloacele aparaturii moderne şi cu cea mai mare rată de progres, aşa încât bombardamentul cunoaşterii devine copleşitor. Este absolut firesc să fie dificil pentru noi, consumatorii de informaţie, să departajăm cu dreaptă măsură „grâul de neghină”, informaţia cu adevărat utilă de balast, cartea de calitate de maculatură. În acest din urmă caz, a găsi cartea pentru care copacul pădurii n-a fost tăiat degeaba este o reală bucurie. Chiar dacă cele de mai sus par truisme, bucuria de care vorbesc în cele ce umează, mi-o oferă scriitoarea Olimpia Mureşan Cioica, despre care trebuie să ne pară sincer rău că nu s-a apucat de scris, cu ani, poate cu decenii în urmă. Nu putem aproxima ce şi cum ar fi putut scrie pe vremea comuniştilor, poate autoexigenţa ar fi determinat-o să lase condeiul la o parte, ne bucură însă faptul că a dat totuşi culturii şi literaturii române cărţi care nu vor deveni în timp păsări fără glas, uitate într-un raft de librărie sau de bibliotecă. Prima dintre cărţi, pe care am avut plăcerea şi privilegiul să o parcurg este antologia „Cugetări (mai mult sau mai puţin) celebre”, apărută la Editura Armonii Culturale, Adjud, Vrancea, în 2014. Aşa cum se anunţă şi în titlu, avem de a face cu o culegere de cugetări, dar şi perle din paremiologie, proverbe şi zicători despre lucrurile şi fenomenele care ar trebui să fie la urma urmei repere de conduită şi viaţă pentru orice persoană responsabilă şi morală. Conţinutul cărţii, afirmăm fără să greşim, a fost documentat de-a lungul vieţii şi carierei autoarei, pentru care modelarea spirituală a generaţiilor de copii care i-au trecut prin mână a devenit apostolat şi crez împlinit, cariera sa fiind una didactică, ea însăşi fiind absolventă a şcolii pedagogice şi apoi a facultăţii de filologie de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj Napoca. Formaţia sa intelectuală umanistă i-a permis să selecteze şi să antologheze cugetări ale savanţilor, scriitorilor, poeţilor şi artiştilor în general, mergând cu cercetarea până în preajma esenţelor. Cum altfel ar putea fi interpretat exemplul celor cinci personalităţi „care au revoluţionat lumea; ”Moise - Totul este legea, Iisus - Totul este credinţa, Marx - Totul este stomacul, Freud - Totul este sex, Enstein - Totul este relativ. În jurul preceptelor şi teoriilor enunţate de cele cinci personalităţi s-a conturat „axis mundi,” iar existenţa materială şi spirituală a omenirii se circumscrie quintetului în discuţie. Materialul cărţii a fost selectat din 65 de autori, dar şi din paremiologie, aşa cum afirmam şi nu în ultimul rând din texte şi aforisme apărute pe internet. Pentru a-i da coerenţa necesară textele selectate au fost inserate în paginile cărţii în ordine alfabetică pe baza Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt domeniilor abordate, mai generale caabsolut, artă, bunătate, Dumnezeu şi iertare, fericire, filosofie, mântuire, pace, religie, veşnicie etc., sau particulare, banii, copilării, muzica, sănătatea, umorul ş.a. A cita oricare din aforismele selectate ar fi şi benefic şi incorect în acelaşi timp, pentru că am nedreptăţi pe altele. Ne vom feri dar de această capcană. După o vreme de când ai terminat lectura, multe din cele parcurse te îndeamnă să reiei cartea de pe raft sau de pe noptieră şi, cu creionul în mână, să treci la aprofundarea ei. Personal, mi s-a întâmplat rar de tot un asemenea fenomen. Nu e aceasta o dovadă în plus că munca Olimpiei Mureşan este una de profunzime şi profesionalism? Prin culegerea de faţă, cu un titlu precaut, autoarea, doreşte să restituie celor iubitori de lectură valori posibil pierdute sau pe cale de a se pierde. În demersul său este sprijinită necondiţionat de distinsul preot Ilie Bucur Sărmăşanu, care desluşeşte în prefaţa cărţii multe din tâlcurile aforismelor selectate, completând-o astfel şi moral şi artistico-literar. Aşadar, o carte cu adevărat de învăţătură pentru toate vârstele, pe care suntem fericiţi să o avem în biblioteca personală. Cea de a doua carte care va face obiectul marginaliilor noastre se intitulează „Asta-s eu!... cu trimitere la Coşbuc, dacă adăugăm spontan „şi sunt voinică” şi a apărut în 2016 la editura clujeană „Napoca Nova”. Este structurată pe patru capitole cuprinzătoare, relevând preocupările de o viaţă ale autoarei. Primul, intitulat „Familia mea” cuprinde notări şi date autobiografice şi familiale. Satul de moţi, Geamăna, de care autoarea este legată spiritual prin bunicii dinspre tată, este înghiţit de lăcomia căutătorilor de aur. Încă de prin anii ’70 zona apusenilor este amanetată cam pe sub mână de grupuri de interese străine, cu ajutorul unor cozi de topor, gata să vândă orice, chiar şi ţara care le-a născut, pentru un pumn de arginţi. Numai că în acest caz este vorba de a vinde aurul ţării pe arginţi puţini. În asemenea situaţie a fost suficient ca doi alogeni ajunşi în fruntea bucatelor româneşti pentru o foarte scurtă perioadă de timp, să semneze înstrăinarea bazinului aurifer Roşia Montană, în folosul unor companii străine. Complicităţile în cazul acesta s-au ţinut lanţ, de la preşedinţie şi guvern, la ultimul director de exploatare, care trebuia să pună o semnătură pe infamul jaf naţional. Astfel a început dezastrul. Noroiul camuflat de „specialiştii” care dăduseră asigurări că mediul natural nu va avea de suferit, creştea acoperind case, acareturi, ogoare şi grădini de pomi fructiferi, întinzându-se peste cimitirul satului şi biserica ale cărei picturi nu au putut fi salvate cu toată strădania restauratorilor. Locuitorii au fost mutaţi de pe locurile în care se născuseră, doar câteva familii au mai rămas pe vârfuri de dealuri şi coline, refuzând să-şi părăsească vatra străbună. Autoarea nu mai are posibilitatea să-şi viziteze casa bunicilor, nici să aprindă o lumânare la mormintele lor. Totul a fost şters în virtutea odiosului principiu „auri sacra fames”. În locul imaginilor vii, rămân pentru ea doar amintirile ca nişte lacrimi uscate pe un obraz cuprins de tristeţe. Iar imaginile se intersectează cu secvenţe din copilărie. Ioan Cioica, tatăl autoarei, este unul din miile de eroi români necunoscuţi. Două întâmplări legate de tatăl său aduce autoarea în discuţie, salvarea din mâinile ungurilor a staţiei Tunel şi întârzierea unui tren rusesc ce trebuia să transporte soldaţi şi armament pe front. Pentru niciuna din faptele acestea, care l-ar fi putut costa viaţa proprie şi a familiei, fostul ceferist n-a cerut laude sau vreo recompensă. Mama este modelul femeii ideale, deopotrivă mamă şi soţie, model de 44

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt curăţenie spirituală, pioşenie şi dragoste faţă de familie şi faţă de Creatorul Suprem. Legat de amintirea ei se reţine apariţia globului de lumină pe perdeaua dintre camerele unde zăcea răposata şi fiica ei şi discuţia cu privire la rânduielile legate de înmormântare. Într-o primă ipostază s-ar părea că avem de-a face cu un fapt supranatural, dar autoarea ne asigură că cele povestite de ea s-au întâmplat aievea. Cel de al doilea capitol, intitulat „Articole despre învăţământ” cuprinde adunate laolaltă studii, experimente, cercetări şi aplicaţii practice din munca autoarei la clasă. Absolventă mai întâi de şcoală normală, pedagogică şi apoi de facultate de filologie, ambele din Cluj-Napoca, autoarea rămâne legată sufleteşte de predarea la ciclul primar. Încă de la începuturile lor, şcolile pedagogice i-au pregătit pe viitorii învăţători pe principiul că ei îşi vor închina viaţa dăscăliei „nu pentru salar, ci pentru şcolar”. Aşadar, cei care au ales această nobilă preocupare n-au făcut-o pe principii mercantile, ci şi-au asumat apostolatul luminării neamului. Iar destinul a făcut ca în cazul autoarei de faţă, ea să fie repartizată într-o şcoală din comuna Ulmeni, unde geamurile erau sparte, uşile stricate şi starea generală a clădirii deplorabilă. A fost unul din motivele care au ambiţionat-o să nu rămână simplă învăţătoare, ci să dea admitere la facultate, unde a absolvit filologia în specialităţile română - italiană. Sufletul i-a rămas însă şi după absolvirea facultăţii tot lângă şcolarii mici. A predat la clase simultane, acumulând o experienţă practică, pe care mai apoi a expus-o în studii şi articole de specialitate. Unele din conceptele pe care le-a elaborat şi nominalizat i-au fost preluate de facultăţi şi de cei ce se ocupau în minister de elaborarea planurilor de învăţământ şi a programelor şcolare, omiţând bineînţeles să indice sursa lor. Este de înţeles acum de ce autoarea Olimpia Mureşan nu împărtăşeşete unele aspecte actuale ale reformei sistemului, ca cel al aglomerării şcolarilor mici în clase de 35-40 de elevi. În acest caz şi cunoaşterea aprofundată a elevului şi munca diferenţiată vor rămâne pentru multă vreme deziderate. Dar e greu să găsească audienţă un practician din provincie în rândul unor „specialişti” care n-au predat o oră la catedră, darmite în învăţământul simultan şi care sub pomposul nume de „Institut de Ştiinţe ale Educaţiei”, elaborează programe şi planuri de învăţământ, subiecte de examene, teste şi itemi de corectare şi evaluare a progresului elevilor. Ne duce gândul că respectivii specialişti au primit ca temă subminarea din interior a sistemului românesc de învăţământ. De aceea el este astăzi unde este. În capitolul al treilea avem selectate portrete, recenzii şi comentarii pe marginea unor cărţi apărute, reluări semnificative din primul volum de aforisme şi cugetări, opinii personale legate de religie, existenţă şi conduită. Luat în parte, fiecare articol sau comentariu al Olimpiei Mureşan, convinge lectorul de capacitatea ei de a pătrunde esenţa problemei în dezbatere, bazată pe o solidă informaţie şi fundamentare culturală, ca şi subtilităţile stilistice şi onestitatea cu care se apleacă asupra textului de analizat. Nu de puţine ori, întâlnim în paginile autoarei cuvinte de mulţumire şi admiraţie faţă de membrii familiei, profesorii care au îndrumat-o în carieră, un loc cu totul aparte între aceştia ocupându-l preotul Ilie Bucur Sărmăşanu, cu care autoarea a colaborat la publicarea primelor cărţi. Din ce constatăm, desprindem concluzia fericită că această colaborare va continua spre binele literaturii româneşti şi în beneficiul cititorului. Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Ultimul capitol al cărţii cuprinde ecouri ale confraţilor întru condei despre truda artistică şi literară a autoarei. Cum era de aşteptat, ele sunt scrise cu sufletul mai mult decât cu raţiunea şi întăresc ideea conturată deja. Dr. în filologie George Sîrbu

CARMENA BĂINȚAN

AMINTIRI DINTR–O ZI Bătălia dintre iarnă şi primăvară se sfârşise. Prima vară ne aduse bucurii de care toţi aveam parte. Pe dealurile din nord mai persistau petice albe de zăpadă care se subţiau cu fiecare zi. Luna Aprilie, capricioasă cum o ştim, îşi arunca din când în când suliţele de aer rece şi umed care apoi se terminau cu vânt puternic ori ploi reci. În spatele unor case se adunaseră nămeţi mari de zăpadă prin căderea de pe acoperiş, şi acestea mai persistau în speranţa că va veni iar frigul şi le va prelungi viaţa. Grădinile erau tot mai negre prin pământul reavăn şi proaspăt săpat. După colindatul prin păduri după luşcuţe şi călugări venise şi timpul să nu găsim alte flori primăvăratice decât răzleţe brânduşi mov care nu prezentau mare interes. În drumul spre şcoală treceam pe lângă librăria care se deschidea odată cu ajungerea noastră la şcoală. Dacă ne-am fi dorit ceva trebuia să ne învoim într-o pauză, să fugim fără să spunem nimănui ori să aşteptăm terminarea cursurilor. În clasa a VI-a de gimnaziu, în cadrul orelor de matematică era un capitol care ne introducea destul de sumar în tainele astronomiei. Cum curiozitatea copiilor era mai mare atunci când nu primesc destul, într-o zi trecând spre casă am intrat pe la librărie. Apăruse cartea „OZN-o problemă modernă” a lui Florin Gheorghiţă, la ed. Junimea în 1973. Era tocmai ce-mi doream pentru a-mi consolida cunoştinţele şi a-mi da unele răspunsuri la întrebările din anul precedent. Cum banii pentru mâncare erau stabiliţi pentru fiecare zi, spiritul de economisire nu-mi dădea pace şi-mi pusesem merinde de acasă iar banii primiţi îi folosisem pentru carte. Eram încântată că după doar două zile puteam să-mi cumpăr cartea dorită. Dacă aş fi spus părinţilor ce doresc cu siguranţă s-ar fi bucurat dar 46

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt voiam să fie un secret al meu şi un cadou. Întârziasem în acea zi la şcoală dar nu-mi făceam probleme. Cele 10 minute după ora 8 când s-a deschis librăria nu contau în faţa bucuriei că aveam cartea mult dorită. Nu-mi făceam probleme nici că aş fi răsfoit-o în timpul orelor. Am pus cartea deasupra ghiozdanului şi aşteptam momentul prielnic să o răsfoiesc. Cum întârziasem la prima oră, am stat cuminte fiind atentă la lecţii dar cu gândul tot la carte. Ora a doua aveam limba rusă şi cum mă descurcam destul de bine în limba lui Tolstoi nu-mi făceam probleme. Diriginta care era de peste Prut ne solicita constant la oră, fără să rămână vreunul fără lecţii ori să nu răspundă. Ne obişnuisem cu modul ei de predare. Din momentul în care intra în clasă până ieşea se vorbea numai ruseşte astfel că şi proşti de-am fi fost tot se lega ceva de noi. Nu ne slăbea deloc. Eu mă apucasem să răsfoiesc cartea şi pătrundeam tot mai mult în tainele ei. În primele minute aflasem deja că nava „Gemini 4” se afla pe orbită fixă în jurul pământului având la bord doi cosmonauţi americani, mai aflasem şi de „Apollo 10”, mai ales că la televizor mă uitasem cu interes la lansarea navetei „Apollo 12” şi totul începea să se lege cu un fir de aţă de aur nevăzut. Lectura devenise atât de interesantă încât nici nu sesizasem că diriginta venise încet lângă banca mea şi stătea uitându-se la mine cum citeam. În clasă se făcuse linişte deplină. Colegii aşteptau cu interes momentul în care aş fi fost surprinsă. În momentul în care am fost întrebată „ ce citeşti acolo” am încremenit de parcă aş fi fost surprinsă asupra unui fapt urât. Prin minte îmi trecuse atunci un gând fulger „n-am făcut nimic”, dar mâinile dirigintei se îndreptaseră deja spre carte. A luat-o şi s-a uitat pe copertă dar în momentul în care a văzut titlul a schiţat un zâmbet discret arătând-o colegilor, făcând şi o remarcă ce m-a făcut să mă simt ruşinată. „Uitaţi-vă ce citeşte în timpul orei de limba rusă”. Atunci gândeam că nu-i nimic periculos să citeşti o carte în timpul unor ore care n-au de-a face cu subiectul cărţii. M-am liniştit. Pedeapsa mea a fost să-mi petrec următoarea oră la bibliotecă drept învăţătură de minte. Nu aveam voie să duc cartea cu mine ci trebuia să-mi dea bibliotecara o altă carte de citit din bibliografia clasei a VII-a. Evident am ascuns cartea sub uniformă în timpul pauzei şi am plecat să-mi execut pedeapsa. Primisem o carte din scriitorii clasici, nici nu-mi păsa ce-mi dăduse şi într-un moment de neatenţie al bibliotecarei am pus cartea mea desfăcută pe masă în locul celei oferite de ea. Acum citeam în linişte fără emoţia că voi fi surprinsă. Mai ieşea din când în când şi când revenea eu eram tot cu ochii în carte, astfel că nu avea nimic să-mi reproşeze. Doamne cât bine îmi făcuseră minutele ei lipsă. Apucasem să mă hrănesc cu câteva pagini. Evident că acasă am străbătut-o „din scoarţă-n scoarţă” cum se spunea atunci. La orele de astronomie mai aflasem de Aristotel dar acum pătrunsesem mai adânc logica lui. El considera că pământul este centrul universului iar celelalte corpuri cereşti, Luna, Soarele etc. se învârt în jurul lui iar stelele erau fixate pe această sferă care era Pământul. Cât greşise. Atunci cum zburau aceste OZN-uri şi de unde veneau ele dacă eram singuri în univers? Mai aflasem că Galileo Galilei fusese ars pe rug în 17 februarie 1600 datorită viziunii lui moderne şi calculelor pe care le făcuse. Astronomul susţinuse prin calcule că există mai multe lumi şi că Pamântul nu este centrul universului. Egocentrismul era o teorie acceptată. Chiar şi calculele cu minus se credea că reprezintă numerele diavolului. Mai târziu oameni de stiinţă, precum dr. Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Carl Sagan, a demonstrat în „Project Blue Book”, că sunt stele care posedă un sistem planetar şi că un număr mare de planete din Calea Lactee sunt locuite de civilizaţii mult mai avansate decât a noastră. Azi nu mai miră pe nimeni faptul că ceea ce au calculat şi studiat este o realitate dar atunci era o nebuloasă în tot ce însemna astronomie. Obiectele zburătoare neidentificate au fascinat oamenii de-a lungul erelor. Aceleaşi întrebări sunt puse şi pentru ei ca pentru noi: de unde venim, ce rol avem pe pământ şi încotro ne ducem. Dacă am reduce calculele matematice doar la o regulă de trei simplă am afla că pe ei îi interesează mai puţin ştiinţa noastră cât îi interesează VIAŢA şi evoluţia ei. Curiozitatea ne-a îndreptat mai mult către cer decât spre pământ de aceea se spune că într-o noapte înstelată de vară, ochiul poate număra pe bolta cerească în jur de 3000 de stele dar cu poluarea din jurul nostru nu-i sigur că putem distinge mai mult de 10-15 la sută. Se pare că se cunoaşte mai mult despre spaţiul cosmic decât despre pământ,unde mai sunt de descoperit mii de specii de animale şi nu numai. Ne place să ne uităm în sus ca spre o evoluţie dorită ori ca spre o mântuire. Se călătoreşte în univers, cu telescoapele, în miliarde de ani lumină şi paradoxal nu se poate stabili data şi ora exactă de producere a unui cutremur care este atât de aproape de noi şi afectează în timp toate ţările lumii. Revenind la întâmplarea cu cartea „interzisă”, mă aşteptam ca următoarea oră de limba rusă să fiu trasă la răspundere pentru gestul meu „necugetat”. Văzusem că diriginta era puţin agitată, ceea ce nu-i stătea în obişnuinţă. Ne pregătea pentru o vizită importantă pentru ea şi pentru noi. Ne spusese că urma să vină tatăl ei, care este preot într-o localitate din Moldova de dincolo de Prut. Abia aşteptam. Nici nu terminase de făcut anunţul că se deschide uşa clasei şi ne apare în faţă un bărbat voluminos, cu o barbă cum nu mai văzusem până atunci, şi îmbrăcat în haine preoţeşti. Ne-a lăsat împresia unui om închis şi ursuz. Ne-a fost prezentat şi atât. Câteva cuvinte schimbate cu fiica lui şi întrebarea din partea lui dacă ne place limba rusă. N-am înţeles dacă lui îi plăcea sau doar o accepta. Nu l-am mai văzut niciodată şi nici diriginta nu ne-a mai pomenit de el. Poate relaţiile nu erau tocmai cordiale. În anul următor tovarăşa dirigintă s-a mutat la Bucureşti, unde s-a căsătorit cu un domn ce lucra la Comerţul Exterior. N-au trecut decât doi ani şi a avut loc cutremurul din 1977. Aflând că Bucureştiul a fost grav afectat, gândul meu a fost la ea şi mă gândeam că ar fi fost mare păcat ca un suflet atât de bun să fie răpit din lumea aceasta. Peste micile adversităţi am trecut, dar rămâne un model de dascăl bine pregătit, cu responsabilitate şi tact pedagogic, iar pe deasupra un om credincios. Uneori o vedeam la biserică, dar evident se făcea că nu mă vede, poate de teama de a nu fi reclamată. Îi promisesem, în gând, că voi face tot posibilul să o caut. Ne dăduse numele nou obţinut în urma căsătoriei. După câţiva ani, nu mulţi, drumul vieţii mă ducea la Bucureşti. Primul gând a fost să o caut. La adresa primită n-o găsisem. Stătea acolo o femeie care nici măcar n-a deschis uşa ci vorbea cu mine din pat. Ştiu asta, că dorind să o aud mai bine m-am apropiat de uşă şi m-am uitat pe vizor. Stătea tolănită într-un pat în mijlocul camerei şi nu priceapeam de ce atâta lipsă de bun simţ şi respect. O căutasem la adresa indicată de noua locatară şi nici acolo nu era. Am plecat la Intr. de Comerţ Exterior, dar soţul era plecat în delegaţie. 48

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Cofetăria „Scala” era considerată o cofetărie de lux aşa că m-am hotărât să trec să văd cum arată la trei ani după cutremur. Un local banal care nu oferea nimic deosebit. Era la modă caffe frappe şi mi-am comandat şi eu una dar uitându-mă în jur să văd ceva deosebit ştiind de la televizor că zona a fost cel mai puternic afectată. Totul era curat în acel spaţiu restrâns. Văzând că mă uit în jur „fata cu cafeaua” m-a întrebat dacă aştept pe cineva. I-am răspuns că nu, dar vreau să ştiu cât de mare era cofetăria înainte de cutremur. Mi-a răspuns că toată partea din spate s-a dărâmat, astfel spaţiul s-a înjumătăţit. Aproape de Scala era Facultatea de Litere. În unele zone apăruseră rondouri proaspete de flori semn că acolo căzuse o bucată de clădire ori vreo casă mai veche. Viaţa intra pe vechiul făgaş dar amintirile dureroase se şterg greu.

MILIAN OROS

MIRA-M-AȘ Mira-m-aș să vorbească, floarea-n glastră, în zori să-și spună dorul ce-o apasă, iar mai târziu, când roua se ridică, să cânte neoprită, de inimă albastră… Mira-m-aș să vorbească vântul, în zori să-și spună dorul ce-l apasă, prin crengi când își ascute gândul și lasă adierea să se nască... Nu m-aș mira de te-aș atinge-n noapte, suspine tandre de pe buze-ți adunând, ca să le-mbrac în strai de șoapte, iar tu să mi te dăruiești visând…

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt FURTUNA În mijlocul zilei ceru-i cuprins de turbare În vuiet se prăbușesc norii, gemând, Apoi se înalță sălbatici, mânia e mare Iadul pare deschis, urgia pornind. Prin văzduh zboară chiar Moartea Coasa o mișcă iute, la întâmplare Case, pomi, oameni, pe toate le vrea, În brazdă; nu-i pasă, milă nu are... Timpul nu-i pământean în măsură Frica cuprinde, hain, le tremură dinții Secunda-i minutul, făcut cât o oră, Și-n suflete fac adunare toți sfinții. Dar, orice-nceput .... are-un sfârșit... Pe cer s-a întins, semicerc, curcurbeul Lumină născută din apă, pe cer liniștit, Speranță, pecetea amintind legământul... ŞASE BOABE DE FASOLE Am intrat în curtea casei de la Uileac. Iarba necosită aproape că acoperea roţile maşinii. De după gărduleţul care desparte curtea mea de cea a surorii mele, Alex, nepotul ei, un copilaş năzdrăvan de șase anișori, urmărea atent sosirea mea. Când m-am dat jos de la volan, a deschis portiţa şi a venit să mă întâmpine. Bucuria revederii se simţea în toate gesturile lui, dar cel mai bine o vedeam în ochii lui mari, care mă priveau într-o lumină albastră. Înainte să-l ridic în braţe, a întors capul, strigând din toate puterile lui: - Buni, buni, a venit Milian!... Mi-am întors şi eu privirea spre curtea vecină, dar nu mi-am zărit sora, doar glasul ei mi-a ajuns la urechi: - Alexuţ!... Unchiul Milian, se spune, da?... Câteva clipe mai târziu a apărut și ea, urându-mi bun-venit. L-am lăsat pe Alex din brațe și am rămas să schimb două vorbe cu soră-mea. Dar se pare că Alex avea alte planuri cu mine, pentru că m-a luat de mână, încercând, cu gesturi discrete, să-mi abată atenția iar asupra lui. Mi-am dat seama că vrea să-mi spună ceva și m-am aplecat spre el. Ridicându-se pe vârfuri, cu o voce aproape conspirativă, mi-a șoptit la ureche: - Milian, îmi dai voie să-ţi spun Milian?... - Dacă-mi dai un pupic, atunci... da! i-am răspuns tot în șoaptă. După ce „tranzacția” a fost încheiată, a continuat: - Tu ştii că zilele astea am făcut şase ani şi că la toamnă voi merge la şcoală? 50

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt - Am auzit eu ceva, ceva... Da’, tu chiar vrei să te duci la şcoală? - Da!... Aş vrea la şcoala lui Dodo, dar va fi greu, că e departe... În gând îi dădeam dreptate. Dodo, mătuşa lui, profesoară la un liceu din Ş., deşi îl iubea foarte mult, nu putea să fie ea cea care îi deschidea porţile „cunoaşterii”. Din gândul meu am fost trezit de glasul vioi al lui Alex: - Vii să-ţi arăt ceva interesant? - Descarc bagajele, apoi merg! - Te rog acum, o să vezi... e foarte interesant ce-o să-ţi arăt! - Bine!...Unde mergem? - La tine-n grădină!... S-a desprins de mâna mea şi a luat-o la fugă pe aleea de lângă casă, eu urmându-l, curios să văd ce am în grădină și eu nu știu. Pe la începutul lunii aprilie, în spaţiul dintre doi vişini săpasem o mică porțíune de teren, cred că nici patru metri pătraţi, pe care plantasem nişte ceapă. Acum ceapa era mare, cum era mai bună lângă o bucată de slănină prăjită şi, mă rog, o bucată de caş... De pălincă nu aduc vorba, ca să nu vă fac... rău!... Alex s-a dus glonț la „parcela” de ceapă şi a întins mâna, arătându-mi cu degetul ceva lângă primul rând. Mă străduiam să înţeleg ce trebuia să văd acolo, dar, sincer, nu zăream nimic deosebit. O vreme s-a uitat la mine, cumva nedumerit, apoi a venit cu explicația, să mă lumineze: - Vezi gropiţele astea? mi-a arătat el aplecându-se şi punând degetul ici-colo. În ele am plantat şase bobiţe de fasole, să ai şi tu... Ştii ce bine merge fasolea cu ceapă?!... În prima clipă mi-a venit să râd, dar m-am abținut și am reușit să mă arăt foarte interesat de ceea ce făcuse. Pe deasupra, avea dreptate, fasolea merge foarte bine cu ceapa, fie ea și verde!… De ce nu mă gândisem și eu? I-am mulțumit frumos pentru munca lui și pentru că se gândise la mine, apoi, cu zâmbetul pe buze, l-am luat de mână şi ne-am întors în curtea din față, unde ne-am despărțit, el începând deja să-i povestească lui buni ce făcuse și ce planuri mai avea pentru grădina ei de zarzavat. Eu am început să despachetez, dar gândul îmi rămăsese la Alex și mi-am dat seama că încă zâmbeam. Gestul lui de a-mi dărui, și nu oricum, şase boabe de fasole, de… ca să am și eu lângă ceapă… mi s-a părut cel mai minunat dar pe care-l puteam primi în ziua aceea. Nu aș fi crezut vreodată că șase „bobițe” de fasole mi-ar putea aduce atâta bucurie şi atâta „hrană” în suflet. Mi-am dat seama, dacă mai era nevoie, cât de importante sunt gesturile, chiar mărunte fiind, dacă sunt venite din suflet…

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt AURELIA VELEA

ŞI BERZELE PĂCĂLESC Vreau cu mine să te-nsori, Vine barza de prin nori! A rămas un păcălit, Fiindcă ea… n-a mai venit ! UNEI “PRIETENE” Ia castana, chiar fierbinte Să te frigă, ţine minte : Din foc nu poţi şi de-ai vrea, Să o scoţi… cu mâna mea!

UMORUL ROMÂNESC Guvernantul cel isteţ, Iar ne-a ars bine la preţ, Noi mai râdem, c-avem hazul, Chiar de-i până-n gât necazul ! DIN STRĂMOŞI Pe la noi din moşi strămoşi, Cântatu-i pentru cocoşi, Iar când cântă o “găină” Ghinionul e de vină! ITINERAR La răscruce de cărări Şi cu mâinile curate, După multe cugetări, Ai ales… necugetate!

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt RISCUL FETELOR Dacă umblă prin pădure Cu băieţiidupă ele, Sigur vor fi mai mature Şi cu sarcinile… grele! INSOLAŢIE Pe faleza de la mare Fata zice că e fată, Dar expusă des la soare, Vede-se c-a fost… odată! COLOBORARE De cum zorile se crapă, Dă Mărie, dă la sapă. Soţul ei în bătătură, Dă şi el, dar… dă din gură ! CEARTA LA NUNTĂ Cu certificatu-n mână Se credea proprietar Şi-o bătaie i-o amână, Până ies de la altar ! ALINT Puiu-n sus şi puiu-n jos, Îl alintă ea duios. Că îi place puiul gril Şi bărbatul cel viril ! IARNA ROMÂNILOR ÎN U.E. Ca în sânul lui Avram, La costumul lui Adam, Se vor încălzi… ”goi puşcă” Dând pe gât câte o… duşcă!

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt STIMABILE Ca şi trântorul în stup, Zici convins, mereu: hei-rup! Eşti un mare domn fălos, Fugi şi tu, dar după… ”os “! LUPTA PENTRU PUTERE Au grijă, dar au de ei, Se luptă ca nişte lei, Să pună laba pe “os”, Restul… pot ieşi pe dos ! BARZA MIORITICĂ Barza asta, vrei nu vrei, Aduce copii la toţi: La ţigani mulţi puradei, La români, niscai nepoţi ! VIAŢA PĂCĂLITĂ Sunt născută în april Şi mă ţin de veselie. Viaţa o trăiesc febril, Nu gândesc la… năsălie! VIAŢĂ DE PENSIONAR Viaţa omului, de când se naşte şi până moare, este o luptă continuă. Până eşti minor, n-ai nici o grijă, au alţii şi pentru tine, adică părinţii. Cred că e cea mai frumoasă perioadă din viaţa unui om, copilăria, pe care trebuie să o trăieşti din plin, cu ea nu te mai întâlneşti, deşi ai vrea, nu se poate. „Viaţa-i o scenă”. Ai urcat pe scena viaţă,/ De ce taci-? Fii vorbăreaţă,/ Căci degeaba ai un vis.../Asta una-i fără bis! Apoi devii major, adult, bătrân. Toţi ne dorim să ajungem odată la pensie, sătui de muncă, griji, necaz, nevoi, durere. Ce greşeală. Până lucrezi, ai ocupaţie, nici nu ştii cum trece timpul, ai familie, copii, necazuri, dar şi bucurii. Acum vine greul cel mai greu, îmbătrânirea, pensionarea. Depinde numai de tine cum ţi-o vei organiza, în raport de asta îţi va fi pensionarea frumoasă sau un chin. Din păcate, mulţi nici nu o apucă. Alţii, tot mai mulţi, decad, se simt inutili, ca în epigrama mea „Vorba ardeleanului” Tot-napoi o duse gândul/ Tânără mai fu!/ Bătrâneţii-i veni rândul,/ No, amu-i amu! 54

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt Eu, de exemplu, acum la 65 de ani, mă simt cel mai bine, mi-s cea mai importantă persoană din viaţa mea! Sunt o pensionară fericită, datorită mie. De ce? vă veţi întreba... Pentru că ştiu să-mi fac pensionarea frumoasă. Nu stau o clipă fără să fac ceva. Dimineaţa la cafea dezleg integrame, fac epigrame, îmi pun mintea la contribuţie, să nu ruginească. Sunt membră a CASPEV-ului Baia Mare şi a CARITAS-ului Satu Mare, filiala Baia Mare, (Sfânta Varvara), a Ligii Scriitorilor Cluj, filiala Maramureş. La toate am activităţi specifice. La CASPEV cânt în corul Crizanteme, fac parte din atelierul de creaţie literară, din cel gastronomic şi din cel de lucru manual. Să nu fie monotonie, cu repetiţii şi diferite programe la care participăm, avem şi ieşiri la picnic, excursii interne şi externe la apă, baluri, unde se sărbătoresc cei născuţi în luna respectivă. E foarte frumos, te simţi foarte bine şi important atunci când o sală întreagă îţi cântă „La mulţi ani”. Poate multora, acasă, au uitat de ziua lor să le zică „La mulţi ani” şi să le dăruiască o floare. Aici socializăm frumos, ne facem prieteni noi, dansăm. Ca şi terapia prin dans nu-i nimic, nici un leac, după ea nu te mai doare nimic. CASPEV-ul organizează multe excursii şi întâlniri cu alte asociaţii de pensionari, diferite concursuri, de muzică populară, de romanţe, de epigrame, de dans, de gastronomie, şezători etc. dotate cu premii, care n-or fi ele mari, dar bucuria-i mare. Nu degeaba se spune că „bătrânii dau în mintea copiilor”, sau „Sunt greu bătrânii de pornit,/ Dar de-i porneşti, sunt greu de-oprit”. Supărarea-i alta, banii, care sunt foarte puţini. Nu ştiu cine o mai fi inventat punctul de pensie, în raport de cotizaţie se spune, dar eu tot nu voi putea înţelege că după ce am muncit efectiv 28,6 ani, 12 ani am fost în pensie de boală, deci am cotizat peste 40 de ani, n-am realizat cu asta măcar un amărât de punct. „Relaxarea pensionarului” (în raport cu valoarea punctului de pensie) Vară, soare, cald la mare/ Griji pensionarul n-are/ Numai una cât un munte/ N-are bani, că n-are puncte! Nu sunt singura în această situaţie. Faptul care ne doare mai mult decât banii e că nu suntem băgaţi în seamă, numai la alegeri. Cine să mai lupte cu cei de sus, pe care tot noi i-am pus acolo? Asociaţiile de pensionari luptă, dar pentru cei mari. „Câinii latră, caravana trece”, ei tot ce vor muşchii lor fac, adică numai pentru ei, cum afirm şi în epigrama „Ultimul jaf” Guvernanţii ca în priză/ Plâng mereu că este criză/ N-au făcut decât să-şi dea/ Lor tot ce se mai putea! Lupta inechitabilă reiese şi din epigrama mea „Recunoaştere” El, copac din tinereţe/ A ajuns la bătrâneţe/ Zice moşul, fără sevă/ - Toate mi-au intrat în grevă!” Dar vine „Dreptatea divină” Unii mor ’nainte de-a se naşte/ Ăştia răi trăiesc doar pentru ei/ În Grădina lui ne lasă a paşte/ Pe pământ doar crezi că faci ce vrei. Şi închei cu „Sfat” Că cei de sus nu se mai uită-n jos/ Deşi noi i-am ales şi nu-i frumos,/ -Aşadar, un lucru e sigur/ Române, ajutăte singur!”

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt IACOB ONIGA

TU ȘI EU Aş vrea să mă împart în două, Jumătate să râdă, jumătate să plouă, Şi, din mine, ce-a mai rămas Să renasc într-un ceas. Din lacrima rece, trandafiri să răsară, Să fie de toamnă, să fie de vară, Să zboare în zare roze petale, Pe sâmburii moi ai buzelor tale. Picuri calzi sămânţa să-nvie, Şi-n cer să răsară stele o mie, Una câte una în suflet să-ţi cadă, Ca în poveşti cu prima zăpadă. Aş vrea să mă împart, şi atât, În omul frumos, în omul urât, Să iubesc, să urăsc neîncetat, Rezemat de timpul trecut ….. şi uitat.

CONSTATARE Gândul autorului: Să trăim într-un prezent real Nu într-un viitor abstract

Murim câte puţin în fiecare zi, şi mai avem atâtea de făcut, iar când vom fi bătrâni ne vom dori să o luăm timid de la-nceput. Trudim neîncetat Și fără ca să ştim, 56

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt se sting pe rând luminile din noi, şi-ar fi păcat să nu ne mai iubim, şi să nu dăm odată timpul înapoi. Să te sărut stingher, pe ochii lăcrimând, în câmp să-ţi caut flori de iasomie, şi fericit să râd şi-apoi să plâng, c-atât eşti de frumoasă, dintr-o mie. Îmbrăţişaţi şi goi spre astre să plutim, şi-n carul mare mâna să ţi-o cer, iar ingerii să joace-n dansul lin, o horă de iubire şi mister. Şi stelele să-ţi cadă una câte una, în palma ta de catifea fierbinte şi-n zori să ne trezim că iar te ceartă luna, că-n noaptea ce-a trecut tu n-ai mai fost cuminte. Murim câte puţin şi parcă nici nu-mi pasă, şi ce, dacă mai sunt atâtea de făcut, când tu mi-ai fost din nou dulce mireasă, în patul aşternut cu frunze verzi de nuc.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt TOMA G. ROCNEANU SE ŞTIA CĂ VA VENI… Omul pe care l-am cunoscut mai demult, azi îmi revine în memorie. Tipul era o persoană sociabilă, obişnuită, poate doar că atunci când mai lua câte-o boabă de strugure îi plăcea uneori să mai şi cânte. Lucru firesc la orice adunare de români, care-i “stropită” cu licori de fructe. Omul se bucura de orice fel de muzică, dacă aceasta era de calitate. Adică melodioase nu ritmică ce dă în tine cu sute de decibeli. Tot cam pe vremea aceea "răposatul micşora" curţile oamenilor de la sate la maximul 10 ari. Cei din Vest de abia atunci s-au sesizat că în România se întâmplă ceva, când cei de la Steagul Roşu şi Tractorul în ‘85 în loc să voteze au făcut grevă, apoi revoluţie. Asta a fost pentru ei, pentru noi au fost “semne”. Românii au acceptat ori ce umilinţă, în afara curţii, dacă te-ai crezut grozav şi ai început să-i dai indicaţii chiar în curtea omului, în intimitatea lui, asta nu se chema conducere ci oprimare. De aici au început toate nu de la…Tokeş. În 1972 o femeie din Buşag câştigă primul proces împotriva Statului Român, de la naţionalizare. Ocazie cu care-şi recâştigă casa, transformată în sediu CAP. Dar românii nu aveau nici-un drept şi nici-o proprietate asupra pământului. Era interzisă a se întăbula chiar şi pământul ce se afla sub locuinţa proprie. Asta presupunea ca omul să fie lăsat la cheremul oricărui activist, primar sau alt ciocoflender care îţi putea impune “mutarea casei”. Asta a fost la început, spre final ”harnicii Domnului ne având nimic de lucru în ţară”, au început să “mute” satele, bisericile şi visele românilor de mai bine. De la acest decret de resorbţie a curţilor, oamenii au început să nu mai asculte de nimeni. Nu erau revolte făţişe, ci refuzuri mute. Aşa au început să rămână recoltele pe câmp, să absenteze de la lucru şi de regulă nu se angajau în nici-o acţiune. Din acel moment lumea românească a devenit opacă. Dacă muncitorilor le dădeau penalizări de până la 50%, la ţărani le-a luat tot ce se putea. Aceste acţiuni făţişe au dus ţara la pauperizare şi la lipsa de interes în orice domeniu. Fiind partidul muncitorilor şi a ţăranilor, ”conducătorul iubit” i-a pus la punct pe amândouă clasele, că de intelectuali a “avut de grijă” mai înainte. La scurt timp după aceste “evenimente”, omul nostru, despre care povestim, apare acasă cu un picup vechi polonez şi nişte plăci cam tot aşa de vechi. Soţia a încercat să-l “descoasă” dar n-a prea priceput de ce are nevoie de vechiturile alea. Cert era că, dacă până atunci mai aducea un măr, o bomboană copiilor, din acea zi aproape totdeauna apărea cu câte o placă, un LP. Ciudăţenia era că nu le punea să le şi asculte. Nu manifesta nici-o curiozitate faţă de piesele acumulate. Adevărat era că plăcile 58

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt nefiind tocmai noi, nu era exclus să-i fie cunoscute melodiile. El numai le depozita, le repara plicurile,le curăţa şi cam atât. Era continuu într-o căutare de plăci. Mai nou chiar dacă lucra ceva în particular, tot în plăci cerea plata. Pentru o placă pe care era imprimată vocea lui Constantin Drăghici, a păzit el cu soţia lui, timp de trei zile, o gospodărie şi doi copii. Vremea trecea şi omul nostru aduna plăci după plăci. Văzând marea lui pasiune pentru plăci, de ziua lui mi-am sacrificat şi eu o parte din salariu cumpărându-i cinci plăci noi. Foarte bine dispus aşteptam ziua când o să i le ofer. Mam prezentat la el şi radios i le-am înmânat. - Mulţumesc dar nu trebuia. - Hai măi că-ţi cunosc pasiunea aceasta de mult şi sunt bucuros că ţi-am putut face şi eu o plăcere. - Iţi mulţumesc tare mult dar e păcat să dai atâţia bani pe plăci noi străine, mai ales că acum îmi ajung. Am destule. - ???! - Te văd contrariat. Te rog frumos să nu te superi, dar este aşa cum îţi spun. - Omule mă dezamăgeşti! Ştiu sigur că te-ai băgat slugă trei zile tu cu nevastă-ta pentru o placă veche. Eu îţi ofer cinci plăci noi şi tu mă refuzi? - De ce doreşti să mă înţelegi greşit cu tot dinadinsul? Ţi-am mulţumit şi în sinea mea am zis că am destule. - Cum destule? - Putem să ne aşezăm şi să vorbim ca doi prieteni aşa cum ne considerăm? - Poftim am făcut-o şi pe asta. Ceteră-mi ce ai de-mi spus. - Ştii că “şeful” se apropie de şaptezeci de ani. Va muri si el. Acum ce se transmite pe posturile noastre de radio şi televiziune. Numai ”folclor” contemporan şi ce-au realizat “dânsul” şi “dânsa”. Dacă or pieri, adu-ţi aminte că pentru preşedintele Sadat, în Egipt a fost declarată o lună de doliu, la noi nu se v-a prelungii atâta, dar o săptămână tot or face-o de doliu. Asta înseamnă o săptămână de muzică depresivă. Şi pentru cine şi pentru ce? Unde vom ajunge. Nu suntem destul de îndoliaţi. Eu am trăit când l-au îngropat pe Gheorghiu Dej, dar ăştia doi îşi fac planuri măreţe, de-ai întrece pe toţi. Atunci mi-a venit ideea cu plăcile. Am acuma atâta muzică de ascultat pe plăci, cu cele aduse de tine, mai mult de 72 de ore. Nu intenţionez să profanez un doliu, dar nici să-şi bată ăia joc de noi şi după moarte lor nu sunt de acord. Asta-i povestea plăcilor. - Unii se gândesc şi la asemenea lucruri. Bravo domnule. Şi iată că n-a avut tare mult de aşteptat, cu toate că n-a mai folosit ”atunci” plăcile. Alţii i-au avut grija. N-a mai fost nevoie de plăci.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt RISIPIRI DE VIEŢI

- Bunicule ! - Nepoate mai lasă-mă şi pe mine în pace. - Da ce, te-am supărat? - Nu tu, a, mai puţin, alţii însă… - Care-s ăia? - Mă faci să râd. - Păi asta vreau. Aşa şi aşa şi trebuie. - A nu despre asta este vorba. Pe vremuri “ăia” ne obliga să-i cunoaştem pe “conducătorii iubiţi” pe de rost. Aceştia nu sunt, î, de fapt acei cu pe de rostul sunt…alţii. - Şi de ce te năcăjesc “conducătorii iubiţi” ? - Ce se întâmplă acum este de necrezut pentru un om obişnuit, ce să mai vorbesc pentru acei care au o vârstă şi nu-şi mai adună anii în doar câteva duzini de snopi. - Acuma nu tot îţi învârti spusele în aşa fel să ocoleşti răspunsurile care ţi le-am cerut să mi-le dai. Văd că iar întorci lucrurile să nu mai priceapă nimeni ce spui. - Măi pruncuţ de ce crezi tu, că întotdeauna cineva caută să te frustreze de ceva, cu toate că dacă mă gândesc şi nouă, parcă tot timpul aşa ni s-au răstălmăcit lucrurile toată viaţa. - No vezi bunicule? Acuma-i clar şi pentru tine că trebuie să-mi spui cine te supără? - Ce-oi face cu tine? De “aceia” m-a scăpat bunul Dumnezeu dar tu văd că eşti mai cerber ca ei. Tu-mi eşti nepot. Aşa că… - Spune, spune bunicule, nu te opri. - Nepoate nu sunt mulţi oameni pe lume care se pot lăuda că au meseria pe care şi-a dorit-o dintotdeauna. Putem spune că fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta a fost frustrat de-a ne alege singur profesia la care a visat, fie că ştiam oarece despre ea, fie că era doar un vis frumos al copilăriei. Printr-un hazard am ajuns şi eu în învăţământ, cu toate că niciodată nici măcar nu m-am gândit la acest sector de activitate, altfel decât să-mi gratulez minunaţii dascăli care m-au format. - Chiar aşa se întâmplă cu “profesiile alese” ? - După câte-ţi spun aşa era “atunci”, dar sigur că aşa se mai întâmplă şi astăzi. Viaţa nu-şi dezminte posibilităţile şi “jocul de rol” din viaţa fiecăruia. Atunci, în acele timpuri, la primul meu contact cu şcoala ca salariat al ei, am fost remunerat cu 1300 lei lunar. Apoi au urmat peste 53 de examene, de grade didactice, perfecţionări pedagogice, perfecţionări tehnice, ce mai erau destule examene fără a mai pune la index învăţământul politic, fără de care nu puteai să aspiri la nimic. Ca să nu te plictisesc mai mult decât mă plictisesc ăştia pe mine, adaug doar că am profesat 45 de ani la catedră şi am ajuns ca salariul meu, după aproape o jumătate de secol de prestaţie în învăţământ, să aibă valoarea mai mică a 2/3 din salariul de încadrare de atunci, când pregătirea mea era doar “de bază” în învăţământ. Realizezi nepoate ce trai 60

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt fără gânduri ne-au oferit ăştia după ce ai mai şi muncit aproape o jumătate de secol? Dacă-mi transformă salariul acesta de nimic în pensie, ar fi de preferat să-mi se restituie banii care mi-au fost reţinuţi pe statul de plată ( 4% din câştig) în această jumătate de secol, cu dobânda aferentă, şi n-o să am nevoie de pensia lor de cerşetor. - Îţi înţeleg necazul şi situaţia grea în care te-au adus “ăia” şi îţi mai completează necazurile acuma şi “ăştia”, dar vreau să-ţi spun că pe marginea cealaltă a pieţii este o femeie care face ceva semne cu mâna. - Ţi se pare nepoate. Hai să mergem acasă că m-am umplut de frig la Expoziţia aceasta cu maşini "Volvo", care e frumoasă nu poţi spune, dar parcă atâta a fost totul deoarece preţurile… - Bunicule, femeia aceea vine în direcţia noastră: - Copile, ţi-am spus că nu văd pe nimeni şi de câte ori ar trebui să-ţi spun că trebuie să mergem şi acasă? îl apostrofează pe nepot. Cu toate acestea copilul a văzut clar intenţia femeii de a se adresa bunicului său. Nu mai încerca să abordeze acest subiect cu bunicul său, deoarece îl cunoştea că în asemenea momente de încăpăţinare “nu mai putea scoate” nimic de la el. Şi totuşi ce o fi vrut necunoscuta aceia de la ei ? Era clar că dorea să le spună ceva. Orele treceau şi nepotul nu-şi putea alunga faza cu femeia de la Expoziţia de maşini. A mai adus el vorba oarecum despre acea întâmplare, dar din morocăneala lui arhicunoscută a bunicului său, nu l-a putut scoate. Atunci i-a venit o idee. Bunicului îi plăcea foarte mult după amiezile să se plimbe cu el per pedes prin urbe. Era sigur că atunci n-o să-l poată refuza. A sosit şi vremea de plimbare. Bunicul şi-a chemat nepotul care a început să facă şi el câteva mofturi de complezenţă, punând condiţia că se duce la plimbare, Dacă-i promite că-i povesteşte ce era cu doamna aceea. Bunicul la auzul acelei pretenţii, de care el poate a uitat, a tresărit, lucru observat de nepot, ce acum era decis să-şi pună refuzul în fapt, dacă nu-i povesteşte de ce a refuzat să se întâlnească cu femeia aceia. Bunicul a mai cotrobăit morocănos prin casă după care “mai mult de silă decât de milă” a acceptat şantajul nepotului. Au plecat şi s-au plimbat şi aproape că erau la sfârşitul plimbării şi bunicul nici nu catadicsea să-şi deschidă sufletul. Ce suflet, nici gura nu şi-o descleşta. Când nerăbdarea băiatului s-a transformat deja în resemnare, Bunicul l-a observat şi atunci făcându-i-se milă de zbuciumul copilului a început, cam sacadat, să-i relateze următoarele: - Nu pot s-o sufăr pe femeia aceia! Nu pricep, ce nevoie ai tu să vorbim despre ea? De ce doreşti să discut eu despre ea? - Păi nu este aşa bunicule. Ea dorea să vină la noi, nu eu m-am dus la ea. - Să stea pe ce are, că nu i-a convenit ce i-am propus, când… i-am propus. - Dar… - Măi prunc, nici nu-mi vine să-mi mai aduc aminte de ea. Niciodată nu m-am purtat cu femeile vulgar sau violent, dar asta merita o bătaie bună. Copilul s-a speriat de turnura ce o iau lucrurile. Cu atât mai mare era curiozitatea lui. - Dar ce păcate o fi avut femeia aceia de eşti atât de pornit când vorbeşti de ea? - Ce păcate, ce păcate… Păcat mai mare cred eu că nu este. Ce trebuia mai mult sau mai rău decât că ea nu a dorit să-ţi fie ţie bunică! - Bunicăăăă! Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt - Bunică.... Ce tot caşti gura la mine? - Adică…. Ea…. Ar fi trebuit…trebuia să-ţi fie soţie? - Aşa s-a lăudat pe atunci! Şi cei cu asta? - Şi…. - Şi din câte ştii, doamna,nu-ţi este bunică! - Adevărat. Nu. Dar… - Vezi tot timpul scormoneşti acolo unde am crezut demult că nu mai este nici-o rană. - Chiar atât de greu îţi este să-mi povesteşti mie cum s-a întâmplat? Uiţi că eu te-am rugat şi nu ea, să-mi povesteşti întâmplarea aceia. - Ciudat dar cu cât tece vremea, rănile iubirilor se acoperă, dar parcă cu un fel de crustă care ţi-e din ce în ce mai greu s-o îndepărtezi. Iar tu care eşti o persoană ce tot timpul îmi spui că mă iubeşti, parcă ai unica grijă să nu permiţi să se vindece nimic, din ce altădată ar fi putut fi soarele speranţei, soarele vieţii mele. Cu cât aprofundez mai mult gândurile despre fosta noastă iubire, cu atât îmi este mai ciudă pe acea doamnă. - Bunicule te rog, fă o pauză în ciuda ta şi spunem cum era să am eu două bunici? - Nu ai fi avut două bunici, numai pe aceasta pe care o ai, s-au pe aceia care nea făcut semne la Expoziţie, dar pe mine crede-mă că nu le-am văzut. - Acum nu poţi şi tu odată să-mi spui ceva mai clar, liniar, să pricep şi eu ceva din toată povestea asta. Ori toate poveştile obligatoriu să aibă atâtea întortocheturi? - Exact. De unde şti? Încă aşi mai continua, în acest sens, spunându-ţi că unele, parcă le torsadează cineva nu mai reuşeşti să le dai de cap. - Aşa a început “povestea voastră”? - Nu chiar aşa, dar pe undeva….Cu un an înainte de-a se înfiripa şi derula “povestea noastră” cum ai şi etichetat-o tu, în Ungaria a izbucnit revoluţia care a pus sub semnul incertitudinii amplasarea trupelor sovietice pe teritoriul altor state. O primă reacţie a slăbirii puterii sovietice în ţările “cucerite” a fost sistate “cotele” prin care ţara noastră era obligată să plătească despăgubiri de război “fraţilor bolşevici”. Eu terminasem clasa a VII-a şi, aşa cum era credinţa în acele vremuri, când, oriunde te uitai vedeai soldaţi, soldaţi străini, am dat şi eu examen la Liceul militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. Cu toate că nu eram unul dintre cei admişi, în necazul meu, m-am resemnat şi aşteptam toamna să-mi iau o muncă din care să pot trăi. Episodul de la Breaza a fost poate cel mai încurcat lucru din viaţa mea în acea perioadă de timp. Sincer, mult timp, nu mi-am dat seama dacă a fost sau nu regizat de cineva. Lucrurile s-au derulat cam în următorul fel: dintre cei care ne-am prezentat acolo în număr de 1364 eram competitori pe 35 de locuri. Ordinea instituită atunci era de-a nu ne striga pe nume ci pe numerele pe care le-am primit la sosirea în unitatea şcolară. Spre stupoarea mea am văzut un căpitan care ne ştia numerele fiecăruia dintre cei 1364. Examenul de admitere, cu toate vizitele care se făceau acolo, dura vre-o două săptămâni, timp în care nici să scriem acasă nu era permis. Ieşirea din curte, era considerată, una dintre cele mai grave abateri. Eram conştienţi că nu aveau voie să ne bată, dar aveau în “dotare” arest ceea ce pentru noi era mai grav. Apoi s-a produs o 62

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt toxiinfecţie alimentară completată, care venea să “completeze” cu instrucţia zilnică făcută de nişte micimani, persoane cu grade inferioare, care se vedeau şi ei ditamai “comandanţii”, aşa că se străduiau să “scoată untul din noi”.(mari experţi puteau fi dacă la greutatea mea de 48 de kg ei reuşeau să scoate untul din noi, care se pare că lipsea. De fapt cei mai mulţi respinşi de la vizita medicală nu erau pentru varii beteşuguri ci pentru marile diferenţe ce le dădea raportul între greutate şi înălţime. Ni se spunea scobitori. Îţi poţi închipui cât de “graşi” eram. Deci avântul nostru a da admiterea într-un liceu militar s-a atenuat până într-atât că au apărut şi unele cazuri de “dezertare” între candidaţi. Cu toate acestea lucrarea mea de la Limba română a fost un succes. Odată cu scurgerea zilelor, ura noastră asupra unui asemenea tip de şcoală creştea foarte mult. Nimeni nu şi-a imaginat că poate exista asemenea gen de “şcoală”unitate militară. Atunci mi-a tunat prin cap o idee şi m-am decis, fără a mă consulta cu nimeni, s-o pun în aplicare. Nu o să dau lucrarea scrisă la matematică. Spun acest lucru deoarece “insubordonarea” aici avea riposte precise şi toate acestea erau interpretate de micimanii aceia. Nişte persoane indezirabile care au băgat groaza în noi. În timpul scrisului la matematică, mi-am caligrafiat frumos numele şi mi-am scris numărul 642 după care a urmat caligrafierea exerciţiilor care nu erau ca şi acum de complexitatea celor de olimpiade, dar forma şi organizarea modului de rezolvare conta cam tot atât ca şi rezolvarea exerciţiilor. De aici “curgeau” fel de fel de interpretări. În timpul cât nu aveam ce face, coala lăsând-o albă, am observat că locotenentul major, se purta destul de amical cu un alt candidat, care posibil că nici el nu rezolva nimic din exerciţiile ce trebuiau făcute. Apoi, ofiţerul s-a apropiat şi la mine. Am schimbat câteva cuvinte amicale, dar nimic despre lucrare. Cei care au terminat, depuneau deja tezele. Ce mi-a venit nu ştiu, dar reţin că am depus lucrarea peste a celuilalt candidat, despre care ştiam că nici el n-a lucrat nimic la teză. Eram convins că acum voi scăpa de aici şi cu bine. Până la afişarea rezultatelor unii dintre candidaţi s-au mai bătut, alţii au furat ceva difuzoare, cert era că pe vr-o cinci I-au băgat la arest, obiectiv care era într-un turn a unei clădiri de construcţie medievală. A venit ziua când s-au afişat rezultatele şi ne-au prezentat pe cei 34 de reuşiţi. Noi eram cu valizele deschise în careu şi aşteptam inspecţia pentru a pleca pentru totdeauna din ceia ce noi am crezut că era o şcoală dar de fapt s-a dovedit a fi închisoarea adolescenţei celor care “reuşeau” să intre în acel liceu. S-a stârnit o rumoare. Toată lumea-l căuta pe candidatul cu numărul 642. Eu eram foarte absent, deja cu gândurile mele la Someşul care mă aştepta să mă bălăcesc în el. Totuşi parcă numărul acesta…eu eram. Nu ştiu cum trebuie să leşini dar atunci eram pregătit cu toate. Efectiv acesta era ultima fază acest control, ne-au făcut decontul ne-au dat foile de drum şi acum văd în faţa mea un căpitan. Nu era acela care ne ştia pe numere de aceia m-a întrebat de unde sunt. Vă imaginaţi că tipul acesta ne aducea dosarele personale şi le înmâna candidaţilor nereuşiţi. Îl avea şi pe al meu. M-a luat pe după cap şi mi-a spus că şi el este de pe acolo, că nevastă-sa era chiar de acolo, ce bine ne-ar fi nouă împreună. La acestea foarte senin “am raportat” că eu n-am trecut la examen. Atunci căpitanul foarte serios îmi spune:”642 ai fost admis”. Am râs şi I-am spus cum am dat foaia albă la matematică. A pus mâna pe mine, lucru care m-a speriat, şi m-a tras după el. A început să-mi spună dânsul ceva dar eu nu eram deloc atent, eram aşa de speriat Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt şi plângând urlam că eu “vreau acasă”. Văzând că intenţia lui de bine a luat o turnură inversă mi-a spus: “bine, du-te acasă şi te întorci la întâi septembrie. Ca să fiu sigur că te întorci dosarul tău rămâne aici”. Aşa am scăpat pe moment de acolo. Spun pe moment deoarece miliţianul a venit şi mi-a spus că de nu mă întorc mă dau de dezertor. Eu atât am ştiut că acolo nu mai este de mine. Am mai fost chemat încăodată la Comisariat dar tot nu m-am dus cu toate că Tov. Comandant era un consătean de-al meu. După acest segment din viaţa mea, îmi căutam liniştea în satul meu, pe malurile Someşului, convins fiind că fără dosar nu poţi face un pas în viaţă. Meditând la ce nu se mai poate întâmpla, stând pe o capră de lemn în spatele căreia se puneau pietre pentru ca Someşul să nu roadă din maluri, pe o altă capră, dar pe o porţiune de teren pe care stăpânii nu ne permiteau accesul, era o CINEVA pe care n-o cunoşteam. Că n-o cunoşteam nu era problemă, dar era aşa de atrăgătoare că mă simţeam ca smuls de pe capra pe care poposeam. Mimând fel de fel de ocupaţii, cum ar fi pescuitul, înotatul, ba chiar căratul de pietre în spatele caprelor de lemn, cumva am ajuns lângă ea. Printro francheţe specifică vârstei, am ajuns la faza cu prezentatul. Aici a apărut ceva care nu era planificat. Se scuza că nu ştia să se exprime prea bine în limba română. Cred că I-am fost de real ajutor. Atât de mult am povestit cu ea că mă dureau braţele. Din acea zi ne-am întâlnit continuu. Oarecum ea şi-a propus să stea în satul meu până va începe şcoala. Eu eram foarte bucuros că şcoala mea în acel an nu va mai începe şi a fost prima mea cădere în visare. Timpul nu mai avea nici-o inscripţie pe cadrane. Era prezent la întâlnire şi ne despărţea la culcare. Sudura aceasta dintre noi a avut efecte între părinţi, între prieteni, practic de ori unde trebuia să fiu şi nu eram mi-se observa lipsa. Într-o zi, a venit la noi acasă un om care a lămurit-o pe mama să mă de-a la o şcoală de mineri din Baia Mare. Omul acela era delegatul Minei care trebuia să-şi facă viitoarele cadre de muncitori. Ori ce am motivat eu: că n-am dosar, că mă trimite numai să nu fiu acasă, că mă dă pe mâna unui om străin şi mă trimite unde şi-a înţărcat dracul copiii, n-a ţinut. Năcăjit m-am dus la ultima întâlnire. Şi chiar aşa a şi fost…ultima. Prietena mea mi-a spus că Ferneziul, localitatea de unde este ea, se află la vre-o cinci km de Baia Mare şi tinerii băimăreni vin des la cinematograful din Ferneziu. Asta l-a liniştit total, pe turbatul care eram, din momentul în care a venit acea persoană să mă ducă la şcoală. Acum radiam de fericire. Am mers şi mai departe şi ne-am făcut jurăminte de credinţă să nu ne mai despărţim în veci. Acest legământ a fost întărit cu sânge de fiecare. Ea şi-a rupt un coş din care în final a ieşit ceva sânge iar eu mi-am rupt un neg care a permis scurgerea câtorva picături de sânge care le-am amestecat uitându-ne fascinaţi la pata realizată. Ne-am promis pe veci unul altuia. Acum chiar că eram liniştit cu toate că aşi fi dorit să văd şi altceva nu numai pata de sânge. Din vorbe în vorbe ne-am dat şi prima întâlnire când ne vom reîntâlni, la cinematograful din Ferneziu. Sosind în Baia Mare situaţia era mai complexă decât era pe capra de lemn de pe malul Someşului. M-au primit fără de acte, urmând a le cere şcoala, acte care au sosit doar la sfârşitul trimestrului. Până atunci n-am avut voie să ies în oraş deoarece n-am primit bilet de voie. Am fost dat în grija unui pedagog care dormea chiar lângă dormitorul nostru. De fugit nu am avut intenţia deoarece în marea mea liniştire, am 64

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt omis să-i cer adresa şi habar n-aveam de unde s-o iau. Noi am stabilit doar data când să aibă loc întâlnirea, dată care a trecut de mult până să intru şi ei în legalitate. Dragă nepoate, cu primul bilet de voie am fugit la Ferneziu, la cinematograf. Am zărit-o, dar o ducea un băiat de după umeri la film. Prin intermediul unui coleg, din Ferneziu am aflat adresa ei, dar între timp se mărita-se. N-a dorit să-ţi fie bunică după atâtea jurăminte. Poate că acum pricepi şi tu de ce n-am vrut să o mai văd. Nepotul a trăit cu intensitate întâmplarea relatată de bunic, lucru care l-a pus pe gânduri pe acesta. Are oare şi dânsul vreun “angajament” în această poveste? Vârsta lui este cam ca a personajului din poveste. 9 februarie 2005

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt ALBUM FOTO

Sărbătoare la Ligă!

Lansare de carte la Biblioteca „Petre Dulfu”, Baia Mare Autor: Iacob Oniga

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

Lansare de carte la Biblioteca „Petre Dulfu”, Baia Mare Autor: Milian OROS

Lansare de carte la Biblioteca „Petre Dulfu”, Baia Mare Autor: Carmena Băințan

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

Expoziție de carte la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, 18.06 2017. Autori: membrii LSR, filiala Maramureș,

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

Lansare de carte în biserica ortodoxă din localitatea Fărcașa. Autor: Viorel Pop

Întâlnire cu scriitorii din grupul „Caravana Culturii” la Casa de cultură din orașul Ulmeni, jud. Maramureș

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

Tabără literară, Călinești, jud. Maramureș, 2017

Ședință de cenaclu, mai altfel. Gazdă, scriitorul Iacob Oniga.

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

Ședință de cenaclu!

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

CUPRINS GELU DRAGOȘ ............................................................................................................................................. 3 ELENA BORCUTI......................................................................................................................................... 6 DUNIA PĂLĂNCEANU............................................................................................................................. 10 IOAN MUREȘAN LAZĂR ........................................................................................................................ 12 IOAN ANDREICA ....................................................................................................................................... 13 IOAN POTOP .............................................................................................................................................. 15 MARIN MOSCU........................................................................................................................................... 17 MARIANA CRISTINA POPAN .............................................................................................................. 19 DRAGOMIR IGNAT ................................................................................................................................... 21 RADU BOTIȘ ............................................................................................................................................... 22 OANCĂ AURELIA ...................................................................................................................................... 27 VIOREL POP ................................................................................................................................................ 30 TERESIA BOLCHIȘ TĂTARU ............................................................................................................... 32 OLIMPIA MUREȘAN CIOICA................................................................................................................ 39 GEORGE SÎRBU ......................................................................................................................................... 43 CARMENA BĂINȚAN ............................................................................................................................... 46 MILIAN OROS ............................................................................................................................................. 49 AURELIA VELEA ....................................................................................................................................... 52 IACOB ONIGA ............................................................................................................................................. 56 TOMA G. ROCNEANU ............................................................................................................................. 58 ALBUM FOTO.............................................................................................................................................. 66

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017

Freamăt

Anul III, numărul 6 (7) – octombrie 2017