Freamat nr 5 (1)

Freamăt

FREAMĂT revista

CENACLULUI LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI

- FILIALA MARAMUREȘ COLECTIVUL REDACȚIONAL Carmena Băințan - director Milian Oros - redactor șef Aurelia Oancă - redactor poezie Dragomir Ignat - redactor proză Membri: Gross Tomas Rocneanu, Velea Aurelia, Hada Ioan, Botiş Radu, Chiorean Ioan Marian, Andreica Ioan, Mureşan Olimpia Membru de onoare: Al. Florin Țene Președintele Ligii Scriitorilor Români Membru corespondent al Academiei Americano-Română de Arte și Științe.

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei revine în exclusivitate semnatarilor

Concepție grafică și tehnoredactare: Victoriana Oros

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

1

Freamăt

ISSN2458-0155 ISSN-L2458-0155 2

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

OLIMPIA MUREȘAN CIOICA

LUPTA PENTRU O LITERATURĂ AUTENTIC ROMÂNEASCĂ

Noi, românii, cu deosebire cei ce mânuiesc condeiul ca ziariști, conducători de edituri, profesori și învățători, poeți și scriitori care am purtat uniforma de liceu rărită-n coate, o mai purtăm și azi ca pe o haină de război acoperită de glorie - O UNIFORMĂ CULTURALĂ - suntem părtași și cunoscători ai marii culturi, la tot ce s-a spus și s-a scris mai valoros de-a lungul timpului.

Această cultură e concurată puternic de valul distrugător de cultură „populară”, cultura străzii, a divertismentului, a modei, a publicității partinice care a creat în jurul nostru un mediu pur și simplu neprielnic lecturii. Programele TV sunt mai ușor de urmărit iar mulți dintre noi nu mai avem destui bani pentru a cumpăra cărți.

Suntem în concurență cu acest mod de comunicare, dar nu ne vom da bătuți!

Revista va promova cultura adevărată, constructivă, valorile moralei creștine, talentul imaginativ, poezia de bună calitate, considerând acest cuvânt de intenție ca pe o profesiune de credință ce ne-o asumăm, fiind deschiși și, în același timp, promovând inovații moderne care vor fi bine primite alături de literatura tradițională adoptată de o parte din colaboratori.

Vom fi atenți la „spălarea creierului” care se produce prin „izolarea persoanei” (calculator, tv.) toate acestea duc la renunțarea la opinii personale, omul nu mai caută alte idei sau opțiuni, crede ce i se spune, nu mai dezvoltă creativitate și se plafonează instantaneu. Această atitudine față de lucruri și fenomene este dăunătoare societății contemporane. Sunt emisiuni TV și seriale vulgare, multe manele care nu transmit nimic inteligent, ba chiar dau exemple negative, dar au priză la public. „Freamătul” nostru interior va reprezenta o luptă între nou și vechi, între adevăr și minciună, între bine și rău, trecut și prezent, renunțări și vise, dar nu în sensul modernismului desuet, împrumutat greșit din alte țări, ci cu prețuirea valorilor unei adevărate literaturi naționale care să valorifice spiritul românesc.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

3

Freamăt E un colectiv puternic în jurul acestei reviste - sunt oameni valoroși cu multă dragoste de țară și nu în ultimul rând cu pricepere în arta scrisului. Astfel, se dezbat probleme actuale de ordin cultural și ideologic, apariții noi de carte și recenzii, firul roșu al colaborărilor reprezentându-l dragostea de țară. Prezentul este sărbătoarea care trebuie trăită prin învățămintele din trecut și visele pentru viitor.

Mult apreciat în cenaclu e poetul IOAN HADA pe care aș vrea să-l prezint prin doar două poezii în care sentimentul e la el acasă: „Am încălțat ghetele/ Din tabloul lui Van Gogh/ Și urc în ritmul poeziei/ Spre lumina inimii/ Lui Iisus/ sau : Bătrânețea-i/ Creangă uscată /golașă/ De care atârnă /Resemnarea neputinței.”

Alături de odă și sonnet, EPIGRAMA aparține genului liric. TOMA GROSS ROCNEANU face parte din Clubul Epigramistic „Spinul” din Baia Mare; e cronicarul Ligii Scriitorilor; un om care înregistrează cu precizie matematică tot ceea ce se întâmplă la ședințele acesteia. Astfel apar cărți de caracterizări ale scriitorilor, recenzii, articole de informare publicate în ziarul „Informația Zilei – cotidian din Maramureș” sau pe internet. Epigramist convins, surprinde societatea românească și o ironizează.

Iată câteva epigrame și catrene ce l-ar putea defini: „Scris-am epigrame multe/ Multe bune, alte slute, /Rele multe am îndreptat/ Dintre cele care „au stat”,… sau: „În epigrame și catrene,/Clar v-am spus, nu chiar la toți/ Frumoasă-i viața, nene: Fără demnitarii hoți.” sau: „Unor posturi de televiziune/Doamne ce ne-au delectat/ Cu programele ce au lansat,/ N-au nimic cu o cultură/ Programele-s jeg, /Ce transmit ură./” Nu voi realiza o exegeză sterilă a poeziei doamnei CEDICĂ ROBU GEORGETA, ci doar voi manifesta acea empatie necesară, acel interes adevărat pentru viața și scrierele dânsei. E bine să-ți exprimi sentimentele față de tot ce te-nconjoară, față de trecutul tău sentimental, față de orice lucru sau ființă care a reprezentat ceva pentru evoluția ta spirituală; față de nepoții domniei sale pe care-i iubește ca pe proprii copii. Pentru ei, această poezie va fi o reconstituire afectivă a trecutului. Fotografiile îngălbenite și poeziile vor reprezenta o întâlnire virtual, sub semnul respectului pentru artă și adevăr.

Singurul lucru care nu poate fi schimbat sunt amintirile. Doamna Georgeta Cedică le dă curs în cartea sa de amintiri despre familia și prietenii săi și în seria de articole care apar în revistele locale despre alți membri talentați și valoroși din familia dânsei care, din dragoste față de neam și țară, au dat strălucire valorilor neamului prin scris.

Un preot care scrie, RADU BOTIȘ - un preot care gândește, care vibrează la sentimentul uman, prin versuri, aflându-se în spațiul liturgic creștin. Versurile poeziei „Vorbește - clipele se scurg” e o convorbire imaginativă cu divinitatea, întregind 4

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt preocuparea autorului pentru găsirea cărării care duce spre mântuirea sufletului: „Vorbește Doamne, clipele se scurg/ Și ceru-i parcă mai sărac de stele, /Par zilele adeseori mai grele /Când totul se-nveșmântă în amurg /Vorbește Doamne, vremea e puțină/ Cărarea se-gustează tot mai mult/ Aș vrea cât mai e timp s-ascult/ Cereasca simfonie în surdină /; „Nu încerca Prea Bune să-mi vorbești/ În astă lume atât de trecătoare, / Cuprinsă-n cea din urmă încercare/ Pierzaniei, în lucruri nefirești.”

Cartea, ca produs al imaginației, exprimă personalitatea și originalitatea unui om; ea, imaginația, ne diferențiază de animale, ne dă un țel în viață și nu numai, pentru că un țel nu e numai o imaginație, ci o realitate. Astfel apar, ca rod al imaginației, cărțile domnului MILIAN OROS. Deoarece există o legătură între imaginație, memorie și istorie, gândul îl poartă pe autorul Milian Oros, scriind romanul „ÎN GHEARELE CORBULUI”, la vremea lui Vlad Țepeș, reușind să redea atmosfera din țara noastră în acei ani istorici în care se descrie campania lui Vlad Țepeș la sud de Dunăre împotriva lui Mahomed Cuceritorul. Vlad Țepeș aduce la tron și pune la picioarele lui Matei Corvin steagurile dușmanilor lui Hristos și ai creștinătății, în anul 1462. Mai apoi, fiind trădat chiar de Matei Corvin, sub acuzația de „trădarea Ungariei și a creștinătății”, marele luptător e dus la castelul Vișegrad care a fost ca o închisoare pentru el. Acolo stă șase ani. Apoi „din nou la luptă” - ca o pasăre de pradă, gata de atac la Războieni și Valea Albă în anul 1476. Vlad Dracul (cum l-au numit dușmanii) e trimis de regele Matei să-l ajute pe Ștefan Cel Mare al Moldovei în lupta cu turcii astfel Vlad Țepeș vine-n ajutorul lui Ștefan luptând și având ca ideal binele țării cum însuși recunoaște „această țară va pieri odată cu noi”. A mai înfruntat o dată „răcnetele spahiilor și ale ienicerilor” ajuns pentru a treia oară pe tron, fiind ajutat de Ștefan Cel Mare, cu care era văr. Vlad Țepeș se numea, pe limba lui Mahomed, „Kaziklu”. Mai apoi, boierii și Laiotă Basarab, împreună cu turcii, l-au omorât mișelește, omorând astfel un erou și un ideal. Cartea „În ghearele corbului” respectă adevărul istoric. Cred că autorul a cercetat multe arhive sau cărți istorice ca să ajungă a creiona atmosfera de secol XV și XVI cu ale sale intrigi boierești, influența iscoadelor, episoadele de dragoste ale boierilor locului, interioarele împărătești de la Buda, trădarea lui Vlad Dracula etc. Această carte ar merita să fie tradusă în mai toate limbile de unde ne vin turiștii care cercetează țara noastră și mai ales viața domnitorului Vlad Țepeș sub alte aspecte (cel al cruzimii de care a dat dovadă în pedepsirea răufăcătorilor).

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

5

Freamăt Cartea apare în anul 2003, deci cu mult înainte de difuzarea filmului TV.„Suleiman Magnificul” pe Kanal D – un film realizat de turci care e axat pe vitejia osmanlâilor împotriva lumii creștine. Cu aceeași dorință de a prezenta vitejia luptătorilor creștini din spațiul carpato-dunărean împotriva semilunii, dl. Milian Oros îmbrățișează tematica istorică a luptelor pentru apărarea țării și a independenței sale. O carte ca un manual de istorie care poate fi citită cu multă plăcere și care prezintă un tablou real al luptelor ce s-au purtat în trecut.

Despre prof. IOAN M. LAZĂR ce-aș putea să spun mai mult decât regretatul său prieten, prof. Traian Rus, în postfața la volumul „Răsunet de clopot din Codru și Chioar”? E, într-adevăr, un patriot adevărat acest om de cultură al Sălajului, un om care a simțit și înțeles valoarea trecutului istoric, l-a asimilat și a considerat că trebuie readus în atenția tinerilor de azi, ca să se știe cum s-a luptat pentru întregirea neamului și pentru drepturile de care ne bucurăm astăzi. Amintește lupta grupului de Lăzăreni din Purcăreți, membri ai Partidului Național Român, luptători și participanți la marele act al Unirii alături de George Pop de Băsești; grupul de oameni „erau îmbrăcați în cioareci alb-gri de lână, cămașă albă ca spuma de cânepă, pieptar din piele de oaie, căput de lână de culoarea cioarecilor, în picioare opinci cu obiele albe ca laptele, iar pe piept fiecare avea un medalion cu Maica Sfântă, ocrotitoarea satului, având ca fundal o panglică tricoloră.

Având acest port, peste ani au rămas cu numele de „vânjoșii lupi din Purcăreț.”

Despre alți colaboratori ai revistei „Freamăt” voi scrie într-un alt număr.

6

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

CARMENA BĂINȚAN

NOPŢI De-aş şti în clipa aceasta unde eşti Cărările ţi-aş polei cu lumină Poate în visele mele te-am întâlnit Uneori eşti aici, alteori lipseşti.

Nu sunt pierdută fără tine, Doar drumul spre tine l-am pierdut, Calea pe care de-acum încerc să pornesc E lungă, prea lungă, dar îndrăznesc.

Călăuza mea în noapte e iubirea Cu ea vreau să mă împrietenesc, Zorile chiar dacă îmi cântă în plete Voi găsi lumina în tunelul ce rătăcesc Am întâlnit bărbaţi ce s-au destăinuit, Apoi cu sufletul gol, rătăcit, au pierit.

Muzicieni mi-au cântat un cântec de dor Apoi strunele viorii lor s-au rupt în decor.

Un pictor ce-l ştiam mai de demult Chipul mi-a pictat pe-o frunză de arţar N-am apucat să o prind între mâini A căzut în apa învolburată, în zadar.

Un actor îmi făcuse o parodie, Mă lăsase să-i descopăr adevărul, Inima lui era într-un cavou închis Doliul acela nu era pentru mine.

Nopţile erau lungi şi zilele scurte Păstram în suflet taina să te găsesc Să alung pentru o clipă noaptea din suflet Apoi puteam chiar să-mbătrânesc.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

7

Freamăt Pe oceanul albastru am întâlnit poetul Ce-mi dăruise luna şi numele pe-o stea Ce blândă a fost seara pe linele valuri Şi câtă dorinţă de-a mă inspira.

Ce asemănare între toţi aceştia Grăbiţi şi siguri să-şi ofere servicii Surâsuri false şi buzunare goale Dar gândurile lor erau pline de vicii.

Ce mult îl doream pe acela Ce nu-mi oferea nopţi triste, bani şi poezii Doar sufletul să-i fie plin de mine Nopţi şi zile senine zi de zi.

Apoi mi-am luat alţi pantofi, Noaptea am transformat-o în lumină Pentru plimbările mele nocturne Credeam că doar ei sunt de vină.

Am pornit apoi, cu pantofii cei noi Pe alte drumuri şi căi nebătute Fiecare bărbat ce l-am întâlnit Era un copil cu visuri neîmplinite.

O, ceasuri! Cum priveam să fie ziuă, Cât de „uşoară” este viaţa noastră Dar tot e mai solemnă decât moartea Ce vine ca o pasăre măiastră.

Cum se mai scurge viaţa tot mereu, Încununată zilnic de sărutul greu, Când braţe adormite pe degetele fine Scoteau din glas doar doruri şi suspine.

Femeie dorită, nicicând nu iubită, Miezul tainic se deschide cu şoapte, Lumea-i transformată de dor, Iar ziua se transformă în noapte.

8

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Vreau sufletul să-mpiedic să nu te urmeze Deasupra ta să-nalţ povara ce mi-ai dat Pierdută-n întuneric nedreapta fericire Adânca ta iubire eu nu am adunat.

Cărări găsesc destule, dar toate-s paralele Hotar bătut de stele nu am putut găsi, Mă învârteam în cerc, ca soarele cu luna Doream o clipă doar, spre a ne odihni.

UMBRA MAI DOARME Dacă în urma mea, Timpul încă mai doarme Atunci când nu voi mai fi Umbra îl va trezi din visare.

Norii atunci ne vor legăna Umbre peste picioare Prăpastia dintre noi s-a sfârşi Zilele vor dansa peste noi trecătoare Copaci am fost amândoi Ne ridicam spre înălţimi celeste Anii au trecut peste noi ca un fum Singuri am rămas sus pe creste.

Dacă stâncile s-ar mişca vreodat Am cădea în abisul din noi Iarna ar râde cu hohot albit Privindu-ne cât suntem de goi.

Rănile noastre vor plânge prin crengi Pe noi tinerii îşi vor da primul sărut Tot mai tare ne arde viaţa aceasta Şi tot mai tare ne apasă în lut.

Sub abajurul lumii ne vom stinge încet Chiar luna va stinge a ei lumânare Sub stele, mulţi copaci ca şi noi Vor sfârşi alături de drumeţii din zare Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

9

Freamăt Dacă de gheţuri trunchiul va fi despicat Peste pieptul nostru va creşte pădurea Alături de noi gândurile ni s-au răcit Şi trupul nostru va sta îngheţat.

VASUL VIEŢII

De înot pe-a lumii valuri Cârma-ncerc să o ţii drept Şi de valuri bat în cală Vreau să ţin la toate piept. Şi de pânza ţin întinsă, Tot simt marea la picioare Fulgerele vieţii aspre, Tot încearcă s-o doboare.

Mii de ace-mi bat în faţă Cerul pare oţelit Cala chiar de este spartă Tot găsesc un golf ferit.

Lacrima de curge-n tihnă Pe obrazul ars de vânt, Ceasul bun, credinţa sfântă Mă mai ţine pe pământ.

De credeţi că sunt pierdut, Nenorocul de mă-ncearcă, Tot mai este loc pe mare Şi un loc în altă barcă.

Viaţa e cunună sfântă, Ce-o purtăm în astă lume, Şi ne-ndreaptă spre trăire Cât timp mai avem un nume.

Cârma de-am lăsat în urmă Ca stihiile s-o bată Răsplătită-i viaţa noastră Cu iubire-adevărată.

10

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt D E –A Ş F I P Ă D U R E, I U B I T E De-aş fi pădure, iubite, Ţi-aş pune sărutul frunzei în cale, Pe umeri galbenul toamnei târzii, Şi lacrimi pe-o undă din vale.

De-aş fi pădure, iubite, Ţi-aş cânta simfonii printre cerbi, Iarba ar râde sub urmele tale, Roua ar plânge pe ochii tăi verzi.

De-aş fi pădure, iubite, Ţi-aş face cărări de brânduşi, Soarele l-aş opri pentru-o clipă, Casă ţi-aş face-n bârlogul de urşi.

De-aş fi pădure, iubite, În iarba din margini să te aştept, Coasa iubirii să mi te taie, Apoi să mi te pună pe piept.

De-aş fi pădure, iubite, Toamna, sufletul mi-ar desfrunzi, Zborul de păsări s-ar stinge, Paşii tăi reci pe cărări s-ar topi.

De-aş fi pădure, iubite, Să râzi la poalele mele.

Cascada să-şi cânte trecutul, Iar noi să privim către stele.

PESCARUL Când se pierdea lumina în dimineţi amare, Şi se cernea o ceaţă peste vestitul dom, O veştejită umbră de agăţa pe cale, Vestind o zi crispată în nodul de năvod.

O-nfiripată viaţă, trăgea o barcă alene, Printre năluci şi stufuri ieşite-n răsărit, Pe apele-aburinde trecea nădejdea zilei, Superbe, mari capturi, în ochii lui zvâcnind. În largu-i suflet deodată se speriase ceaţa, E linişte pe apă, în cer şi pe pământ, O fâlfâire goală din mână i se-adapă, Năvodul prinde aripi purtat numai de vânt.

Cu dezmorţite unde pe voalurile ceţii În neguri din adâncuri făpturile se-adună, Năvodul prinde viaţă îngrămădindu-şi truda, Învingător şi-nvins se ţin acum de mână.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

11

Freamăt Cu înfocare nouă se trag în două sensuri Străvechiul vis acum, îi pare împlinit, Un strigăt de nădejde mai sparge dimineaţa, Năvodul plin de peşte cu greu e mânuit.

OROLOGIU Un orologiu bate-n hol, şi-i ora toamnei Un psalm porneşte-n cosmos şi ruga se înalţă, Când vieţile se sting în mândre dimineţi, Ce a urmat apoi, nu are importanţă.

Cădem în sus, ne prăbuşim în stele Şi de-om ajunge stol noi nu vom şti vreodată, Zăcem acoperiţi de praf interstelar, În amintiri avem pământ imaginar.

Ne-am mistuit în aerul de plumb, Deasupra noastră mai plânge câte-o stea, S-a risipit durerea ca roua dimineţii Şi Jupiter străluce, dar nu te-a lumina.

Mai cântă-n cor cu îngeri la porţile de rai, Că inima se-nchide cu-a veşniciei cheie De lacrimi se usucă şi rugile-ncetează Doar Cel de Sus mai poate viaţă să îţi deie.

De ţi-ai făcut un scut din petecul de cer, Tot este noapte veşnic pe libertatea ta, De nu este lumină în ceruri niciodată, Ai dus cu tine raza, ce te va lumina.

1 DECEMBRIE 2016 ZVOLEN - SLOVACIA Prima zi cu zăpadă din acest sfârşit de toamnă. Patrioţi cu suflet mare din acest oraş, au organizat o excursie de suflet pe meleagurile Slovaciei, mai exact la cimitirul celor aproximativ 11 mii de români căzuţi în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, un război care nu era al nostru dar pentru care ostaşii s-au jertfit.

Organizatorii şi sponsorii acestei călătorii au fost români adevărați, oameni cu inimă mare de patrioţi.

12

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Drumul până acolo a fost un adevărat regal de cântece patriotice şi colinde cât şi o lecţie de istorie deosebită pe care nu o găseşti la îndemână oricând. Organizat în cele mai mici detalii, autocarul nu putea porni fără ca pe „fruntea" lui să nu troneze frumosul nostru steag tricolor.

Ajunşi la Zvolen, pe o ploaie mocănească, am realizat momentele grele prin care au trecut soldaţii români pe câmpul de luptă din M-ţii Tatra şi pe cei din împrejurimi în iarna anului 1944-45. Cimitirul eroilor din Slovacia este cel mai mare cimitir de război românesc aflat în afara graniţelor ţării în care îşi dorm somnul de veci 10384 de soldaţi români alături de soldaţi ai altor state. Sarcofagul de marmură, care ne întâmpină încă de la intrarea pe aleea principală, are aşezată deasupra lui o imensă cunună de lauri. Pe frontispiciu se poate citi: „Glorie veşnică eroilor români căzuţi în luptele pentru eliberarea Republicii Cehoslovace de sub jugul fascist 1944-1945” Dl. V. Vlaşin rosteşte un cuvânt de "Bun venit", pentru cei care s-au rupt de confortul familiei şi al cotidianului pentru a fi în această zi, în acest loc atât de important pentru toţi românii. Rând pe rând au luat cuvântul participanţii la acest memorabil eveniment alături de solişti de muzică populară, Ana Hossu, Nicolae Sabău, care ne-au emoţionat cu cântecele lor: „Noi suntem români”; „Treceţi batalioane române Carpaţii” etc. În acest cimitir îşi doarme somnul de veci şi poetul băiţan, sublocotenentul Ion Şiugariu, care şi-a pierdut viaţa la 1 feb. 1945, fiind rănit la picioare și abdomen de artileria inamică. Toţi cei care şi-au pierdut viaţa pe câmpul de luptă şi-au iubit ţara până la sacrificiul suprem şi pentru toate acestea merită ca memoria lor să nu fie niciodată ştearsă, închinându-ne de-a pururi în faţa celor care ne-au redat libertatea şi independenţa.

La această comemorare au luat parte şi membrii ai Ligii Scriitorilor Români din România, filiala Maramureş, mulţumindu-le organizatorilor pentru prilejul de a participa la depunerea de coroane de la acest moment emoţionant. Cu această ocazie, la mormântul lui Ion Şiugariu s-a ţinut un moment poetic dedicat vieţii scurte şi tumultuoase a poetului. Au citit din creaţiile proprii, Carmena Băinţan şi preotul Radu Botiş. Pe 6 decembrie 2016 se împlineşte un an de când Lucia Soreanu, soția poetului Ion Șiugariul, a plecat la ceruri stând alături de el şi povestind cele petrecute în cei 79 de ani de când nu s-au mai văzut, iar noi să nu uităm ce i-am promis: ETERNITATEA. Momente solemne şi înălţătoare pentru tot neamul românesc, momente pe care nu le vom uita niciodată.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

13

Freamăt ACTIVITATEA LITERARĂ RĂSĂRIT TÂRZIU- proză; Editura Cybela, 2002; SĂRUTUL UITĂRII-proză; Editura Maria Mansseori, 2003; IUBIRE DIN TĂCERE-proză; Editura Eurotip, 2015; NEVOIA DE CONTRAST-poezii, Editura Ceconi, 2016; Poezii pentru copii, publicate în revista „DRAGA MEA” . Proză, poezie, eseu, publicate în numerele: 3,5,6 și 7 ale revistei eCreator. Apariții în ziarele locale, revista „Mesagerul albastru”, Satu Mare.

MILIAN OROS

VIOARA Și-a amintit cu emoție ce i s-a întâmplat. Atunci, pentru prima oară, se simțise unică, căci în cutia de rezonanță i se adunaseră mii de sunete, pe cale să germineze într-o simfonie vioaie și luminoasă, pe care cei din jurul ei să o perceapă ca pe un vis plin de taine și doruri. Aripi gata de zbor, amestecate cu cele frânte, plânsul și râsul de copil, amestecat cu plânsul și râsul de mamă, lacrimi de durere cu cele de fericire, lumini și umbre, dar... Da, exista un „dar”! Pentru ca totul să se nască mai trebuia ceva: cineva care să-i mângâie cele patru strune, cineva care să fie capabil să le facă să vibreze, modulând fiecare trăire din sufletul ei și al lui pe o undă, care să călătorească spre alte suflete, să dăruiască, dar să și primească. La un moment dat, mâinile unui bărbat au cuprins-o, făcând-o să tremure de emoție. Nu a trecut mult, însă, și și-a dat seama că acesta n-o înțelegea, nu era în stare să-i simtă trăirile și tainele ascunse în fibrele ei. Cu greu reușise să-și potolească plânsul, iar neputința pusese stăpânire pe ea. Trăirile acelui bărbat erau pline de orgolii și aroganțe, iar atunci când degetele lui îi atingeau strunele, ea nu era capabilă de nimic și nu simțea decât disperare și, da, devenea o simplă cutie fără de rezonanță. Si, când acesta a început să-i învinuiască acordul strunelor, n-a mai fost capabilă să lupte, să i se opună. A lăsat să se scurgă din 14

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt ele freamătul și taina, ba, resemnându-se, le-a lăsat să pleznească. Devenise deja un înger răstignit...

Oare ce nu era bine cu ea, unde greșise? Visase la prea multe lucruri, dorise prea multe? Încerca să filtreze în minte tot ceea ce i se întâmplase de când fusese tăiat copacul din al cărui lemn era construită și până la primele sunete scoase de strunele ei. Își găsise o mie de vini, ca apoi să găsească, coerent, fiecăreia o explicație. Nu mai înțelegea nimic.

Apoi s-a întâmplat neașteptatul! Într-o zi, cineva a ridicat-o în mâinile sale, aprinzându-i iar dorul de viață. Ochiul acelui bărbat i-a văzut frângerea, degetele lui i-au atins delicat coardele făcându-le să vibreze în izvoare de sunete și lumini, ca niște răsărituri de soare. Se năștea pentru a doua oară. Sunetele, care cândva îi fuseseră risipite și înnoroiate, i s-au adunat într-o linie groasă a vieții, iar timpul și spațiul, încremenite până atunci, și-au reluat zborul prin vibrațiile corzilor ei. Da, acum putea plânge, putea râde, putea să fie ce vroia, dar mai ales putea să fie EA! Realiza pentru prima oară cât de important era ca cel care o ține-n mâini și-o mângâie cu arcușul, s-o înțeleagă și să se înțeleagă...

TRANDAFIRUL Pășeam unul lângă celălalt, tăcuți, parcă nevenindu-ne a crede că ne revedeam după mai bine de zece ani. Din când în când ne priveam, dar nu îndrăzneam să începem un dialog, conștienți fiind că subiectul nu ar fi fost altul decât acea parte din viața noastră, incredibil de lungă, în care lipsisem unul pentru celălalt. În toți anii aceștia, cu tot bagajul lor de întâmplări, trăiri și sentimente, amintirea acelor momente care ne-au hotărât mersul vieții, nu mi-a dat pace. Simțeam că tăcerea de acum însemna ceva și din partea ei. Într-un târziu, luându-mi inima-n dinți i-am spus: - Suntem la doi pași de „Shin Tea”, cea mai bună ceainărie din oraș. Hai să ne încălzim cu un ceai!

- Chiar simt nevoia să beau ceva cald... Primăvara asta nu-i așa cum mi-o doresc eu! Or fi având ceai de ghimbir?...

- O să bem unul mai special, ai să vezi, o să-ți placă!

Am intrat în local și nici nu ne-am așezat bine la masă, una aflată lângă un geam imens, cât un întreg perete, că un chelner, după conformația ochilor, mare iubitor de orez, ne-a întins lista cu meniuri. Am refuzat-o și, zâmbindu-i, l-am rugat: - Am dori două ceaiuri albe, Yin Jan, dar și cu miere de albine, dacă se poate!

- Sigur că se poate! ne-a răspuns el, oarecum mirat de completarea adusă la rețeta originală. Doar că vă rugăm să așteptați câteva minute... Rețeta folosită o impune!

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

15

Freamăt Cred că amândurora ne-a convenit această așteptare „impusă”. Aveam astfel timp pentru noi, să vorbim și să aflăm lucruri pe care nu le cunoșteam unul despre celălalt, după atâta timp. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului, dar nu la asta mă gândeam atunci când o priveam. În acele momente, mă căutam oarecum pe mine și, în același timp, mă gândeam la multe lucruri legate de ea, pe care acum le vedeam altfel și le dădeam o altă valoare.

Privind un lucru de aproape, îl vezi mai în detaliu, însă atunci când îl privești de la distanță, ai o imagine de ansamblu și poate căpăta sensuri noi, pe care până atunci nu le-ai luat în seamă. Distanța de data aceasta era codificată în timp, în cei zece ani care trecuseră peste noi…

Mi-am amintit, fără să-mi dau seama de ce, tot de o primăvară, cu zile la fel de reci ca cea de acum. de care am fugit și ne-am ascuns în ceainărie. Cred că a sesizat alunecarea mea în lumea amintirilor, căci la urechi mi-au ajuns vorbele ei, spuse cu un glas în care se simțeau vibrații emoționale fine, pe care se străduia să le controleze.

- Un bănuț pentru gândul tău!...

Căutându-i privirea, i-am zâmbit, spunându-i: - Mă gândeam la un ... trandafir!

Peste chipul ei a trecut o ușoară umbră, care-i cernea peste suflet stropi grei de amintiri. Tăcută, și-a întors privirea spre geam, lăsând-o să se piardă dincolo de el, de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva printre trecătorii grăbiți.

Am lăsat-o să trăiască acele momente, fără s-o tulbur. Cât timp s-a scurs până să revină cu privirea asupra mea, nu știu. De fapt, aveam impresia că scurgerea timpului se oprise, ori că nu mai avea importanță pentru noi.

- Și eu m-am gândit, de multe ori, la un anume trandafir... Poate că ar trebui să afli ce s-a petrecut în acea zi... ce a însemnat pentru mine, mi-a spus ea, aproape șoptit.

- Poate, deși nu știu cât ar putea influența viața noastră de acum, ori ce importanță ar mai putea avea!

Privirea ei mă cerceta atentă, cu minuțiozitate, făcându-mă să nu mă simt deloc confortabil, și de aceea am continuat: - Crezi că am nevoie de voință ca să-ți pot înțelege gestul de atunci?

- Poate că este nevoie, dar nu de una banală, automată, ci mai degrabă de una conștientă, bazată pe o anumită experiență de viață.

- Sunt de acord cu tine și, uite, acum chiar m-ai făcut curios...

Nu am mai continuat; cu coada ochiului l-am zărit pe chelner apropiindu-se de masa noastră, cu o tavă mare, rotundă, în mâini. Tacticos, a așezat în fața noastră două căni înalte de culoare crem. Pe farfurioare, lângă căni, se aflau pliculețe de miere de albine și lingurițe de porțelan translucid. Câteva clipe a privit aranjamentul de pe masă, de parcă ar fi vrut să se asigure că a adus tot ce trebuia, apoi, unindu-și mâinile sub prosopul pe care-l ținuse până atunci pe brațul stâng, s-a înclinat politicos și a plecat. Când am ridicat cana mi-am dat seama, după greutatea ei, că era din fontă emailată. Într-un fel nu eram surprins, cred că nu mi s-a întâmplat să beau ceai la „Shin Tea”, în același tip de cană, de două ori la rând. Probabil lucrul acesta făcea parte din strategia „managerială” a localului. Îmi plăcea să vin aici și să urmăresc cu atenție fiecare mișcare, fiecare gest al celor care serveau. Era ca un ritual, în spatele 16

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt căruia exista o poveste, iar imaginația mea era provocată. Cele câteva clipe de întrerupere nu m-au oprit însă să-mi observ și interlocutoarea.

Ea, la fel ca mine, și-a tras farfuria mai aproape și, atentă, a desfăcut pliculețul de miere, lăsând șuvoiul auriu să se scurgă în ceai. Apoi, a învârtit de câteva ori lingurița prin el și, mulțumită, și-a ridicat privirea spre mine, în timp ce cuprindea strâns, cu ambele palme, cana, ca pentru o rugăciune.

- Miroase foarte bine, a spus ea după ce a ridicat cana în dreptul nasului, fără să guste din ceai. Încercam să-i susțin privirea, dar îmi simțeam sufletul cuprins într-o vâltoare și nu mă puteam concentra. La un moment dat, fără să-și ia privirea de la mine, după ce și-a umezit buzele cu ceai, a început să vorbească. Vorbea încet, cu un ton de parcă ar fi spus o poveste cuiva nedefinit, ori poate chiar sieși.

- Acum, gândindu-mă la acea întâmplare, realizez că anul acela a fost un an foarte important, un an greu, un an de cumpănă în viața mea. Țin minte că era o dimineață de primăvară. Se făcuse aproape 7 când am ieșit din camera de la cămin. În timp ce coboram scările mă gândeam la aerul rece de afară, dar eram mulțumită că se luminase destul de devreme și că mă putusem scula. Mă obișnuisem să stau serile până către ora 12, în spălătoria căminului, să mă pregătesc pentru ziua următoare. Era un loc liniștit, dar pardoseala din ciment, aproape tot timpul umedă, mă făcea să mă bag în pat în fiecare noapte cu mâinile și picioarele înghețate. În holul de la intrare am întâlnit-o pe Buni, așa o alintam pe una dintre bucătăresele de la cantina noastră. „- Unde pleci atât de dimineață și fără să aștepți micul dejun?” m-a luat ea la rost. „- Am de rezolvat ceva urgent, nu am timp de el!” „- Stai să-ți fac măcar un sandviș.” „- Mulțumesc, acum nu pot, crede-ți-mă, sunt foarte grăbită!”

M-am despărțit de ea și abia ajunsesem în stradă că m-am întrebat: „De ce n-ai putut accepta oferta?” . Și, ca un făcut, gândul m-a dus la sandvișurile făcute de mama Corinei, prietena mea din liceu. Cu toate că nu eram în aceeași grupă de studiu, de foarte multe ori, în pauza mare, venea să-si împartă mâncarea cu mine. Grăbind pasul, ca să mă încălzesc, încet, încet, gândurile legate de mâncare mi-au ieșit din minte, locul lor fiind luat de altele mult mai importante, care mi-au umplut, fără să vreau, ochii de lacrimi. „O să se facă bine, iar eu o să mă descurc, trebuie să mă descurc! ". În plus, spitalul unde doream să ajung era departe, iar de bani de taxi nici nu putea fi vorba. Am ajuns la spital după vreo treizeci de minute, iar acolo o asistentă m-a îndrumat către salonul unde era internat bunicul. După ce i-am lăsat lucrurile pe care i le trimisese bunica și am mai stat de vorbă cu el câteva minute, am plecat. Nu puteam sta mai mult, căci mă grăbeam la facultate. A trebuit să treacă un timp să observ că afară era senin și că urma să fie o zi frumoasă! Încet, încet mi-am alungat aproape toate gândurile de până atunci și mi-am afișat pe chip zâmbetul de fiecare zi. De un singur gând nu mă puteam debarasa și acela revenea mereu, făcându-mă să mă întreb: de ce mi se pare că trăiesc într-o lume căreia nu-i aparțin?

S-a oprit din povestit, să ia o gură de ceai, și a continuat: Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

17

Freamăt - Pierdusem doar o oră de curs și îmi părea bine că voi putea recupera ușor ceea ce ni se predase . În pauza mare am fost căutată de prietenul meu. Nu era o surpriză pentru nimeni, mă vizita la cursuri destul de des, fără un motiv anume. A venit până la banca mea și m-a rugat să ies puțin și să stăm de vorbă. „- S-a întâmplat ceva? Ai întârziat dimineață?” m-a întrebat puțin îngrijorat. „- Nu. De ce?” Îngrijorarea lui s-a transformat, fără un motiv anume, în revoltă : „- Am înțeles!... Am bănuit mereu că nu mă placi, dar nu credeam că o să mă iei de fraier. Te-am așteptat la intrarea în amfiteatru, ca un prost!... ” „- De unde să știu că tu mă aștepți pe mine? Credeam că ne întâlnim întâmplător… ” M-a privit dezamăgit și a plecat. Eu mă întrebam dacă în acel moment mă crede rea sau proastă? Dar ce mai conta ce credea? Îmi dădeam seama că nu era potrivit pentru mine și că trebuie să stau cât mai departe de el.

La ora 14, când s-au terminat cursurile, mă aștepta la ieșire, doar că atunci când m-am apropiat, a întors capul. În acel moment, surprinzător, am simțit că gestul lui ma deranjat. Insă, adevărata surpriză a fost alta. La câțiva pași mai încolo, un tânăr elegant, cu un trandafir în mână, aștepta și el ...

S-a oprit din povestit și clipe-n șir m-a privit, căutând în ochii mei răspunsuri la întrebări pe care, sunt sigur, nu mi le pusese niciodată.

- Am acceptat trandafirul tău, a continuat ea, apoi am întors și eu capul, doar pentru a vedea uimirea din ochii prietenului meu și, mai ții minte?... Am pășit zâmbind alături de tine… Însă, în momentul în care ne-am îndepărtat suficient de mult, zâmbetul a dispărut și team întrebat de ce ai făcut asta.

S-a oprit iar, stăpânindu-și cu greu emoția. I-am căutat privirea și încet, abia auzit am rostit: „- Am vrut să îți fac o surpriză!”

- Da, acestea au fost cuvintele tale de atunci, văd că nu le-ai uitat! mi-a replicat ea, zâmbind oarecum trist.

A mai luat o gură din ceaiul încă cald și după un timp a continuat: - Țin minte că ți-am reproșat ceva de genul: „Chiar mi-ai făcut, doar că nu a fost una plăcută! Tu, pe mine, să nu mă mai aștepți vreodată!”. Ți-am pus trandafirul în mână și am plecat. Eram supărată și mă simțeam ca naiba. Știam că am greșit față de tine, față de prietenul meu, dar nu eram în stare să înfrunt adevărul. De multe ori, în discuțiile cu prietenele mele, spusesem: „Să îi ia dracul de băieți, cine are nevoie de ei? Oricum, nu eu! Nu am voie să mă îndrăgostesc vreodată! ”.

- Și, până la urmă, ți-ai dat voie?

- Poate!...

18

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Am luat o gură de ceai. Ciudat, în nări simțeam miros de pepene galben, ori, nu mai știu, poate chiar miros de acele pere din copilărie, cărora le spuneam „pere nintoase”.

- Știi, ar trebui să-ți mărturisesc și eu lucruri care s-au întâmplat după aceea și pe care nu le știi. Te-am așteptat de multe ori… Căutam ca niciodată să nu mă vezi.

Vroiam să crezi că totul se terminase cu acel ultim gest făcut de tine. Apoi, cu timpul, m-am „vindecat” și, uite, acum putem râde de copilăria acelor vremuri, deși…

- Deși ce? a întrebat ea repede.

- Oare de acum, te-aș mai putea aștepta, dar… la vedere? am îndrăznit eu.

Privirea din ochi i s-a aprins și, atingându-mi ușor mâna, mi-a șoptit: - Poate, dar în mod sigur …fără trandafiri!...

ACTIVITATE LITERARĂ           

2000 - CRONICĂ (DE) FAMILIE, Editura Solstiţiu, Satu Mare; 2001 - romanul istoric DRAGONUl, Editura Solstiţiu, Satu Mare; 2002 - romanul istoric KAZIKLU, Editura Solstiţiu, Satu Mare; 2003 - romanul istoric ÎN GHEARELE CORBULUI, Editura Solstiţiu, Satu Mare; 2008 - romanul IOANA, Editura Enesis, Baia Mare; 2009 - romanul BODAVA, Editura Enesis, Baia Mare; 2010 - ANTOLOGIE, vol. 1- ULMENI: CUVÂNT ZIDIT ÎN VITRALII, Editura Dacia XXI; 2010 - romanul VREMEA SCHIMBĂRILOR, Editura Enesis, Baia Mare; 2013 - romanul CULORILE DESTINULUI, Editura Enesis, BaiaMare; 2014 - CLOPOTELE - POVESTIRI ȘI LEGENDE, Editura Enesis, Baia Mare.

2015 - romanul FEMEIA DIN VIS, Editura Enesis, Baia Mare

 Povestiri apărute în Antologia literar-artistică, NINSORI ALBASTRE CERNE CERUL, Cluj-Napoca, 2015,  O ANTOLOGIE A PROZATORILOR MARAMUREȘENI, Editura ETHNOLOGICA, Baia Mare, 2014.  Povestiri, poezii, eseuri, apărute în revistele: Bibliotheca Septentrionalis, Clepsidra de cristal, Millenium, Izvoare codrene, eCreator, Porțile Nordului, Freamăt, unele dintre acestea și în forma lor electronică.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

19

Freamăt

IOAN ROMEO ROȘIIANU DESPRE SUFLET ÎN TIMPUL VIEȚII OMULUI ȘI DUPĂ MOARTEA ACESTUIA Indiscutabil, singura noastră certitudine-n lume și viață este faptul că într-o bună zi vom muri.

De la nașterea noastră-ncoace un singur lucru, un singur fapt se petrece-n fiece fracțiune de secundă: ceva sau cineva moare. Dar se naște ceva sau altcineva. Pentru că altfel, tot murind ceea ce este de murit în această lume, de la un moment dat încolo nar mai fi nimic de murit, deci nici lume n-ar mai fi.

Logică simplă dar nu și simplistă. Însă și motiv temeinic de reflecție, de continuă preocupare, de veșnică frământare întru aflarea unor răspunsuri pe deplin satisfăcătoare. Dar și lămuritoare pentru orice minte îndoielnică.

Pentru că nu sunt deloc puține acestea. Și dacă ținem cont și de un alt fapt esențial întru totul, că în această lume și nu într-alta sălăștuiește Satan, avem explicație pentru acei nenumărați îndoielnici.

Așadar, de la facerea lumii-ncoace, datorită prezenței Răului între noi, Îndoiala a fost la ea acasă. Dar a mai fost la ea acasă și din cauza noastră, a indolenței noastre.

Pentru că n-am fi avut atâtea îndoieli dacă am fi citit cum trebuie Sfânta Scriptură.

Fapt asupra căruia însuși Mântuitorul ne atrage atenția: „Oare nu vă rătăciți voi, din pricină că nu pricepeți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?” (Ev. Marcu 12:24).

Se cuvine, deci să-ncepem cu aceeași veșnică întrebare: ce este sufletul omului?

Avem un prim răspuns chiar la începutul Sfintei Scripturi: ”Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul a devenit și s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Acceptând sensul propriu al cuvintelor acestea, putem tălmăci astfel această egalitate: țărână + suflare de viață = suflet viu.

Când moare omul, ce se întâmplă oare cu el? Îi dispare suflarea de viață, deci egalitatea nu mai poate fi valabilă, după o logică simplă, atâta vreme cât un factor al egalității a dispărut. Conform acestei variante de răspuns, tot ceea ce rămâne după moartea omului este doar țărâna din care acesta a și fost inițial făcut.

Acceptând un asemenea mod de gândire, ar trebui să vorbim despre o Sfântă Scriptură scrisă extrem de simplu, și pentru percepția orișicui. Adevărul este însă cu totul și cu totul altul: Sfânta Scriptură, deși este „insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” ( 2 Timotei: 16-17), este scrisă destul de încifrat. Pentru că tot în Ea stă scris: „necunoscute sunt 20

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt căile Domnului”, dar și că „nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” ( 2 Petru 1:21).

Așadar, trebuie să ne întrebăm, în virtutea modului simplist de până acum cu care am încercat să explicăm anteriorul verset, dacă are bunul Dumnezeu un mod simplist de a gândi, de a face sau de a ne transmite nouă ceva? Blasfemie mai mare nu se poate! Cum adică? Cel la care toate sunt cu putință este de-o seamă cu noi în gândire? Nici măcar faptul că Sfânta Scriptură ne spune că suntem făcuți „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Geneza 1:26) nu-i trezește pe mulți răstălmăcitori la realitate. Ținând cont de faptul că la facerea lumii și a omului a participat toată Sfânta Treime – de aici și concluzia că nu ai lui Dumnezeu sunt cei care neagă Sfânta Treime, și care spun că ea nu este – nimeni nu ar trebui să se apuce de „gândit” alfel decât în deplină concordanță cu slova Sfintei Scripturi. Și totuși, pentru că în mijlocul nostru viețuiește Satana, nimic nu ar trebui să ne mire. Căci tot mâna și intervenția Răului este și în cazul răstălmăcitorilor.

Oameni care sunt ai lui, și atunci când răstălmăcesc ceva, și atunci când scot un text din context și fac din el pretext, dar și atunci când omit intenționat câte ceva.

Așadar, aici putând vorbi atât de păcatul comiterii, cât și de cel al omiterii a ceva anume, ceva care ar arăta deplinul Adevăr, Adevăr care fără acel ceva omis deliberat arată cu totul altfel. Spre bucuria lor, care au astfel de „argument” cu care-i înșeală pe toți, cei care nu sunt pe deplin statornici în relația lor personală cu Dumnezeu.

XXX Un lucru e cert: viața fiecăruia din noi începe cu un sistem neclar de dorințe și proiecte și se sfârșește cu un sistem teribil de ordonat de amintiri. Și cum nu toate amintirile ne sunt pe plac, luând în calcul faptul că la vârsta a treia avem revelația sfârșitului, aproprierea de Dumnezeu și Biserică este întru totul firească și explicabilă.

Așa s-ar putea tălmăci zelul de care dau dovadă mai vârsnicii noștri semeni. Însă, este de ajuns acest fapt? La o vedere superficială putem spune că, în conformitate cu slova biblică, nu este niciodată prea târziu să te întorci cu adevărat la Dumnezeu. Însă, mai vârstnicii noștri sunt întorși „cu adevărat” la Dumnezeu? Au numai simplul fapt că nu mai pot da ghes tentațiilor, și împlinirile acestora, le este de ajuns? Pentru că, trebuie lămurit acest fapt, la bătrânețe tentațiile nu dispar. Mai mult, trebuie zis că doar modul de „facere” a acestora se schimbă. Căci, dacă în tinerețe toate erau făcute cu trupul, la bătrânețe acestea se împlinesc cu mintea. Deci tot păcat, atâta vreme cât rămânem în deplină concordanță cu slova biblică. Pentru că stă scris că nu numai cu trupul se poate păcătui. Însă, pentru a lămuri definitiv teoria conform căreia bătrânețea, și odată cu ea reîntoarcerea la Dumnezeu, sunt de ajuns, să dăm citire din Sfânta Scriptură: „Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele rele și până nu se aproprie anii, când vei zice: „nu găsesc nici o plăcere în ei”; până nu se întunecă Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

21

Freamăt soarele, și lumina, luna și stelele, și până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), și să se înconvoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei care macină (dinții), căci s-au împuținat; până nu se întunecă cei care se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uși dinspre uliță (buzele), când uruitul morii slăbește, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântărețelor se aude înăbușit, te temi de orice înălțime, și te sperii de drum; până nu înflorește migdalul cu peri albi, și de abia se târăște lăcusta, până nu-ți trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veșnică, și bocitorii cutreieră ulițele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfarmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor, și până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a și dat” (Ecleziastul 12: 1-7). Înainte de toate, remarcăm aici două lucruri esențiale, și în măsură să elucideze multe semne de întrebare: ne întoarcem în țărâna care am fost, dar și că duhul nostru se întoarce după moartea noastră la Dumnezeu, în fapt la cel care l-a și dat. Pe deasupra, în toate cele șapte versete citate avem descrierea clară a oamenilor care se află la ceea ce noi numim vârsta a treia, sau la bătrânețe. Aceștia sunt cei cărora le tremură mâinile și picioarele, care nu mai aud și care nu mai văd bine, cei care…

Așadar, ocolișul nostru n-a fost zadarnic. Explicând cum stă cu credința la bătrânețe, am aflat și ce se întâmplă de fapt cu duhul pe care ni l-a dat Dumnezeu: se întoarce la el. Drept pentru care putem spune că fiecare duh este hărăzit numai unei peroane, că altfel, în virtutea teoriilor care vorbesc despre reîncarnare și despre revenirea duhurilor în lume, ar trebui să putem vorbi despre un duh care rămâne cumva în lume, și după moartea unui anumit om, la un anumit moment dat. Ori, iată că slova Sfintei Scripturi face, pe drept cuvânt, lumină și în acest caz, deci și această „teorie” o arată cu degetul. Drept pentru care putem vorbi despre o asemenea teorie ca despre una care nu este în deplină concordanță cu voia lui Dumnezeu și cu îndemnurile Sale, așa cum reies ele și cum ni se relevă din Sfânta Scriptură.

XXX Am vorbit, așadar, despre „credința” sau chiar despre Credința celor vârstnici, oameni care având revelația sfârșitului se întorc în Biserica anterior părăsită și sfidată și la Dumnezeul altădată nedreptățit de ei. Dacă unii își salvează astfel sufletul sau nu, numai bunul și milostivul Dumnezeu știe! Semnele noastre de îndoială n-au conotații lumești: „Întoarce-te, suflete, la odihna ta, căci Domnul ți-a făcut bine. Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, ochii din lacrămi, și picioarele de cădere. Voi umbla înaintea Domnului, pe pământul celor vii” (Psalmul 116: 7-9).

Putem oare avea siguranța unui astfel de „dialog” între un anumit vârstnic și Dumnezeu milostivul? Nu, cu siguranță nu! Și totuși, bunul Dumnezeu are - sau nu știință de un astfel de dialog. Căci dacă în baza tuturor „amintirilor” lumești omul ajuns la bătrânețe se pocăiește în adevăratul sens al cuvântului, Dumnezeu îl va ierta pe acela și-i va și prilejui șansa deplinei mântuiri în Hristos Mântuitorul. Într-o altă ordine de idei, vârstnicul îl întruchipează – în dimensiunea umană – pe înțelept, pe omul cu o anumită experiență. Sunt, totuși, toți vârstnicii noștri 22

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt însemnul absolut al înțelepciunii lumești? Nu cumva dacă aceștia, de regulă oameni cu obiceiuri și tabieturi împământenite până la stare de lege, nu se dezic de întregul lor trecut, nu mai au șansa mântuirii personale? Ba, mai mult, în virtutea relațiilor interumane și îndeosebi a acelora dintre părinte și copil, nu devin ei real prilej de sminteală pentru propriile odrasle și cunoscuți? E demn să ne întrebăm asemenea pentru că „legile sociale” n-au uitarea în ele. Un copil care-a crescut văzându-și părinții că se comport într-un anumit fel și că reacționează într-un anumit fel la ceva anume, chiar și față de Dumnezeu și Biserică, nu o să creadă nici-o clipă în „trezirea” părinților săi. Mai mult, e posibil ca o primă acuză adusă acestora să fie cea de fățărnicie, de ipocrizie sau chiar de fariseism. De aceea, pe fondul unei reale lipse de dialog între generații, aici exemplificate prin relația părinte-copil, putem spune că AȘA se nasc monștrii, că așa reușeșsc oamenii să se dezbine și mai mult. Pentru că și neîncrederea în schimbarea cuiva în bine poate provoca aceluia o rană și poate fi prilej de îngenunchere a sa, sau măcar de clătinare în noua cale pe care a purces.

XXX Vorbim, așadar, „Despre SUFLET în timpul vieții omului și după moartea acestuia”. O viață care începe cu duh de suflare de viață peste o mână de țărână și o viață care se termină cu plecarea duhului la Tatăl Ceresc. Și, dacă vreți, o moarte care începe cu întoarcerea duhului la Dumnezeu, dar și o moarte care nu mai începe în condițiile păstrării duhului. Dar cum oare ar putea fi Duhul îndemnat să nu ne părăsească? Când prin viețuirea pământeanâ ne-am asigurat o viață veșnică, duhul cu ajutorul căruia ne-am născut nu ne va mai părăsi. Pentru că, după cum arătam și mai devreme, la moartea noastră duhul se întoarce la Cel ce ni l-a și dat. Asta înseamnă că în condițiile în care ne-am asigurat viața veșnică, după „rețeta” lui Dumnezeu și nu a noastră, Duhul rămâne al nostru și numai al nostru. Cu o precizare în plus: îndeosebi în cartea Apocalipsei ni se vorbește că la a doua venire a Mântuitorului Hristos vor învia absolut toți morții. Este, putem spune, o judecată preliminară. Abia după aceea urmează înfricoșătoarea judecată, și abia în funcție de starea în care vom fi găsiți atunci vom beneficia sau nu de viața veșnică. Adică vom trăi sau vom muri. Drept pentru care putem spune că în timpul pământenei noastre vieți n-ar trebui să fim atât de nemernici și de inconștienți pre cât suntem. Căci numai viața sau moartea veșnică viitoare ne-o decidem în asemenea momente lumești, ci și soarta duhului pe care Dumnezeu ni l-a dat la naștere. Deci, avem tot ceea ce ne trebuie pentru ca să putem vorbi de o responsabilitate deosebită în viața fiecăruia dintre noi, și să subliniem importanța cu care ne tratează și ne privește bunul Dumnezeu pe fiecare dintre noi.

Lucru de altfel foarte bine subliniat în toată Sfânta Scriptură, când ni se spune răspicat că „un om este mai important decât o lume întreagă înaintea lui Dumnezeu”, dar și din pilda dată de Mântuitor, când a spus că e bine să lași toate oile în staul și să pleci s-o cauți pe cea rătăcită. Cu toate acestea, inconștiența are loc la masă cu regele și chiar loc întâi în sinagogi.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

23

Freamăt XXX De multe ori, mai vârstnicii noștri se cred superiori nouă și au ca fals argument înțelepciunea. Eu sunt de accord că ceea ce numesc ei înțelepciune este de fapt experiență de viață, o experiență în baza căreia reacționează adesea exact așa cum trebuie. Această diferență face în fapt diferența între tineri și vârstnici. În timp ce ei, deoarece de-a lungul vieții lor s-au lovit de multe situații identice, din care au învățat, un tânăr, confruntat fiind cu aceeași situație, ezită între mai multe căi de soluționare.

La un moment dat chiar având un soi de siguranță că pe absolut oricare din căi ar lua-o oricum ar fi bine. Lucru extrem de incorect.

DESPRE CREDINŢĂ LA … TIMPUL EI „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţei, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii, când vei zice: Nu îmi găsesc nici-o plăcere în ei” stă scris în primul verset din ultimul capitol din Eclesiastul. E cel mai răspicat îndemn care li se face tinerilor în Sfânta Scriptură, şi, totodată, poate cel mai încălcat îndemn biblic. Spun asta deoarece bisericile noastre sunt cu adevărat pline de tineretul ce va ca să ne ducă pe mai departe credinţa de marile praznice împărăteşti şi numai în unele dintre duminici.

Ce fac unii dintre ei la vremea sfintelor noastre slujbe? Mulţi îşi petrec frumuseţea şi bogăţia vârstei departe de tihna şi de lumina pe care ne-o relevă vieţuirea după bunul plac al Mântuitorului nostru. Din nefericire!

Sunt ei pierduţi? Sunt ei iremediabil pierduţi? Nu! Cu siguranţă NU! Sunt doar la vremea a ceea ce ei numesc „căutarea propriei identităţi”. Dar, se cuvine pusă întrebarea, ce să cauţi într-o lume în care ispită este la fiece pas? Care identitate? Cea pe care generaţii întregi de înaintaşi n-au găsit-o? Şi de ce ar urma s-o găsească tocmai? Şi, oare, această „identitate” numai în depărtarea de Dumnezeu poate fi găsită? De ce, când în Psalmi (145:16) stă scris că Dumnezeu poate satisface orice nevoie? Când ştim că „Dumnezeu vede tot”(Geneza 18:15), că la El „toate lucrurile sunt cu putinţă” şi că, poate lucrul pe care nu-l ştiu aceşti tineri, „toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos… dar nu toate zidesc”(1 Corinteni 10:23) de ce să ne risipim întru nimicuri ce ne-ar putea periclita mântuirea?

E drept că „ Dumnezeu e drept şi iertător” dar…nu cred că avem dreptul să ne forţăm prea mult norocul. El ne şi dă, de altfel, pilda celor zece fecioare ca îndemn pentru permanentă veghere. Însă, ce fac tinerii noştri şi ce facem şi noi, cei care avem răspunsul rătăcirilor noastre şi care, pe deasupra, ar trebui să-i tragem de mânecă şi pre ei?! Nu trebuie să le dăm sfaturi multe, goale de sensuri, pilde personale. Trebuie doar vieţuirea să ne-o vadă, să le fim exemple vii. Şi să înveţe de la noi că ceea ce stă scris în Evrei 11:1,3 ( „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd” şi „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri cari se văd”).

24

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Dar pentru ca noi să le putem fi mai tinerilor noştri semeni exemple vii trebuie să punem cu adevărat în practică spiritul creştin al toleranţei, să împlinim iubirea de semeni după spusa Mântuitorului nostru şi după cum bine stă ea scrisă în Efeseni 4:2-6 ca să ne fie învăţătură vie. Căci numai aşa îi putem face pe tinerii noştri să înţeleagă faptul că nu le ajunge credinţa – după cum se scuză ei – şi că nu degeaba stă scris în Iacov 2:19 că n-ajunge doar…credinţa, că acest lucru îl fac şi dracii „şi se înfioară”. Şi cum nu vrem să-i asistăm cu indiferenţă pe unii dintre tinerii ce-au apucat pe calea pierzaniei, trebuie, aşadar, să începem chiar cu noi îndreptarea. Pentru că în planul Său Dumnezeu, deşi ne-a dat deplina libertate de alegere între El şi Satana, nu ne vrea departe de El, ci în Sfânta Biserică, în Templul în care ne dă zilnic întâlnire. La fel ca şi acum, la fel ca şi mâine, la fel ca şi în tot restul zilelor ce ne sunt date.

SCRISOARE DESPRE O TRISTEȚE ADÂNCĂ ȘI DUMNEZEU Iubito, așa de trist am fost astăzi încât mi-am ascultat neliniștea și dorul de unul singur nici n-am mai dat de mâncare porumbeilor de pe pervazul cu vedere la viață n-am mai zâmbit poștașului ce mi-a adus acasă ultima scrisoare pierdută în ceasul acela de ziuă cu șoapte profunde la colțuri toată lumea părea de vină pentru vina mea m-am scufundat în gânduri pustii și mi-am tras sufletul de mânecă era gol, Iubito, gol ca o privire-nsetată, era ca o-nserare fără speranțe de stele pe cer, ca o noapte cu luminițe de ziuă pe marginile franjurate de vânt, ca un vânt strecurat printre frunze de clipe și gând.

(Mai știi când ți-am spus că deși-mi pot intui viitorul nu am puterea să-l schimb?)

Așa a fost, Iubito, și am știut dintr-o dată că Dumnezeu e chiar singura fericire a celor nefericiți așa a fost, Iubito, și dintr-o dată m-am apucat să împart zâmbete pe strada pustie am dat cuvinte pe degeaba, silabe de pomană am dat, m-am apucat să împrăștii vântul în cele patru zări efemere și să adun norii aveam nevoie de umbră în inima mea din senin însorită, aveam nevoie de aer și spațiu să zbor până la ceruri și tine desculț în haine de gală îmi era sufletul cînd alergam după visele mele pustii nu le prindeam, Iubito, dar slăbeam văzând cu ochii după fiecare tură făcută.

(Mai știi când ți-am spus că inima păstrează ceea ce mintea vrea să uite?)

Așa a fost, Iubito, când mi-am dat seama că omului îi trebuie un vis ca să suporte durerea și singurătatea când realitatea strivește umerii obosiți visului acesta îi cresc aripi înalte până la cerul din zi și din noapte.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

25

Freamăt SCRISOARE DESPRE VÂNTUL CARE A TRECUT PRIN INIMA MEA Iubito, așa de frig mi-a fost aseară că m-am încălzit de unul singur la raza răzleață de lună bătea vântul, Iubito și nimeni nu știa că liniștea începe acolo unde se termină zgomotul zgomotul începe acolo unde se termină-n clepsidră nisipul și liniștea se înșurubează-n poemul nescris ori de câte ori vântul trece prin inima mea rănită atunci în zările zorilor lupii tineri ai sângelui meu dau deșteptarea la viață am vrut să zbor am zis, am vrut să mor râzând, am zis dar ascultătorii muriseră cândva, era ceas de-nviere și de moarte era, ca-ntr-un canal de colectat amintiri se aduna ploaia rece și rea am zis atunci, Iubito e inutil ce se-ntâmplă, ezadarnică ora și utilă secunda la margine alumii și-a stelei văzute cândva orizontul trasa amintirile bunicilor mei.

(Mai știi când ți-am cerut să nu lași să încolțească în umbra sufletului tristețea?)

Așa a fost, Iubito și-n crucea zilei am pariat cu moartea că n-o să mă găsească în întunericul ei așa a fost când în miezul nopții am desenat pe cerul vieții amintiri de șoaptă și stea de la mine la lună, Iubita mea, era exact ca de la inima mea la inima ta dar drumul era lung și presărat cu tristețe era, cât o tăcere de moarte părea amintirea cea grea.

(Mai știi cât de grea ne era dimineaîa pe umerii goi după o noapte de iubire întreagă?)

Așa a fost, Iubito și-n liniștea zării creșteau zgomote numai de suflet știute pe degeaba lacrimile ultimei priviri spre zenit se topeau pe obrazul neras aveam de ales între o slabă sticlire de stea ce lăsa moștenire o lumină din ea și o dâră de viață cu mireasmă de moarte în ea apoi s-a făcut noapte, Iubito și n-a mai fost nimeni lângă noi să ne numere palpitațiile tineri răzleți nu știau ce-s alea chiștoace de viață și vânt ei fumau amintiri netrăite în gând apo s-a făcut dimineață, draga mea și-n colțul lacrimei s-a înșurubat plânsul.

(Mai știi că atunci când m-am întors acasă era lumină numai în privirea mea?)

Așa a fost, Iubito când la marginea lumii străjerii sângelui meu de păzeau de lumina de stea 26

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt de printre nori adumbriți zorii nu se mai vedeau nici măcar în zâmbetul tău așa a fost, Iubito atunci când am amestecat supa de noapte și stea cu pastele tale de viață și nea.

ACTIVITATE LITERARĂ Debut literar, în „Teleormanul literar si artistic”, 1983, cu un grupaj de poezii Debut editorial: „Unghi al durerii” – Casa de Editură PANTEON, Piatra Neamţ, 1994, versuri Volume publicate până acum: „Unghi al durerii” – Casa de Editură PANTEON, Piatra Neamţ, 1994, versuri „Naşterea insomniei” - Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 1996, versuri „Lenjerie pentru Sfântul uitat” – Editura CYBELA, Baia Mare, 1997, versuri „Poetul ucis de Cuvinte” – Editura CYBELA, Baia Mare, 1999, versuri „Scrisori deschise trupului TĂU” - Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2000, versuri „Blestemul care stinge lumânări” – Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 2000, versuri „În căutarea Îngerului pierdut” – Editura IULIUS, Baia Mare, 2004, versuri, ediţia I „Înnomenirea cuvintelor” – Editura IULIUS, Baia Mare, 2005, versuri, ediţia I „În căutarea Îngerului pierdut” – Editura IULIUS, Baia Mare, 2005, versuri, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită „Înnomenirea cuvintelor” – Editura IULIUS, Baia Mare, 2005, versuri, ediţia a II – a, revăzută şi adăugită „Înnomenirea cuvintelor” - Editura CECONII, Baia Mare, 2014, versuri, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită „Arhitectura poemului” - Editura ETHNOLOGICA, Baia Mare, 2015, versuri „Scrisori de dragoste neexpediată” - Editura GRINTA, Cluj - Napoca, 2016, versuri „Scrisori despre demoni şi sfinţi” - Editura ETHNOLOGICA, Baia Mare, 2016, versuri COAUTOR: „Acatistele Maicii Domnului” - Editura IULIUS, Baia Mare, 2002, religie, Editia I-a, coautor, alături de ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului „Acatistele Maicii Domnului” - Editura IULIUS, Baia Mare, 2003, religie, Editia a II-a, coautor, alături de ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului PUBLICISTICĂ „KAKE - povestea ratată” - Editura IULIUS, Baia Mare, 2011, publicistică CRITICĂ LITERARĂ „Pictorii cuvintelor” – Editura TipoMOLDOVA, Iaşi, 2015, critică literară

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

27

Freamăt TRADUCERI „Respiraţia cuvintelor” - Editura Amanda Edit, Bucureşti, ediţie bilingvă, româno albaneză, 2015 (traducere Baki Ymeri) „Poemele fiinţei” - Editura Amanda Edit, Bucureşti, ediţie bilingvă, româno germană, 2015 (traducere Renate Muller) „Înfăptuirea cuvintelor”, în curs de apariţie la Editura GRINTA din Cluj - Napoca, ediţie bilingvă, româno - italiană (traducere Rodica Vinău şi Olimpia Danci) Până acum Ioan Romeo Roşiianu a semnat prefaţa, postfaţa sau referinţe critice la peste 200 de cărţi, a fost inclus în 10 dicţionare şi în 35 de antologii literare, dintre care două sunt ediţii bilingve, româno - albaneze.

A publicat poezie, proză, eseu şi critică literară în toate revistele importante din ţară, la multe din acestea având rubrici sau pagini permanente de critică literară.

Pâna acum a obţinut mai multe premii pentru poezie şi proză la diferite concursuri şi festivaluri din ţară, precum şi două premii pentru volum, ambele la „Cărţile anului”.

Volumul „Poetul ucis de Cuvinte” (Editura CYBELA, Baia Mare, 1999, versuri) a obţinut Premiul pentru poezie în anul 2000, iar antologia de autor „Înnomenirea cuvintelor” (Editura CECONII, Baia Mare, 2014, versuri, ediţia a - III – a, revăzută şi adăugită) în anul 2015 Fondator al revistelor „Millenium” si „eCreator” din Baia Mare.

A publicat poezie, proză şi eseu în Franţa, Germania, Anglia, Albania, SUA, Ungaria, Italia, Spania, Moldova, Ucraina şi Bulgaria.

Din postura de redactor, redactor şef sau director la editurile „Casa Lux” şi „Odeon” din București, „Enesis” şi „Iulius” din Baia Mare, a coordonat şi îngrijit apariţia a peste 100 de cărţi.

28

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

RADU BOTIȘ

Institutul de Istorie „George Bariţiu”, continuator genealogic al Institutului de Istorie Naţională din perioada interbelică, cu un specific al cercetării fundamentale bazate pe istoria medie, premodernă, modernă şi contemporană a României, structurat pe domenile de cercetare: istorie medievală, istorie modernă, istorie contemporană și istorie universală, se poate mândri cu un colectiv de cercetători de valoare. Între aceștia facem referire directă la CS I dr.

Remus CÂMPEANU - şeful Sectorului de istorie modernă, născut la data de 25 noiembrie 1960, într-o familie de intelectuali din orasul Cluj Napoca. În anul 1979 a absolvit Liceul „George Coşbuc”, Cluj-Napoca continuând studiile universitare în cadrul Facultății de IstorieFilosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, în perioada 1980-1984.

Anii care au urmat au dovedit că profesorul Remus Câmpeanu aprofundează ceea ce a studiat in anii studenției: functionează între 1984-1988 ca profesor de ştiinţe sociale în ciclul mediu de învăţământ,apoi timp de doi ani,bibliotecar, şeful compartimentului de achiziţii-schimb internaţional al Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române; din 1990 istoric, apoi istoric principal, apoi va începe și studiile doctorale tot în cadrul Facultății de Istorie-Filosofie; denumirea specialităţii: istorie modernă universal (1992-1999). Anul susţinerii doctoratului: 1999, iar titlul tezei de doctorat este “Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea”. În toată această perioadă continua activitatea știintifică și profesională, iar în anul 2000 devine cercetător ştiinţific II. În același tonus, activitatea didactică va dovedi valoarea cercetătorului științific: visiting professor la Universitatea „Kossuth Lajos” din Debreţin, Ungaria (1992-1993), profesor asociat la Universitatea „Hyperion” din Bucureşti, Colegiul din SfântuGheorghe (1994-1995), profesor asociat la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca (1996-2002), profesor asociat la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii „1Decembrie 1918” din Alba Iulia (2000-2005), visiting professor şi visiting researcher la Universitatea „Vanderbilt” din Nashville, SUA (2006-2007), profesor asociat la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „BabeşREMUS CÂMPEANU Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

29

Freamăt Bolyai” din Cluj Napoca, Catedra de Studii Americane, (2005-2008), profesor la şcoala internaţională de vară organizată de Michigan State University în colaborare cu Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (2007-2008).

Domeniile de interes și cercetare sunt vaste: Istoria modernă a Europei, Istoriografie modernă şi contemporană, Istoria Bisericii şi istoria socială în epoca modernă, Istoria elitelor şi Istoria intelectualităţii în epoca modernă, Istoria modernă a SUA,certificând faptul că doctorul în istorie și cercetătorul își perfectionează cu maximum de seriozitate conditia.Specializările în țară și străinătate: Universitatea „Kossuth Lajos” din Debreţin, Ungaria, specializare în predarea istoriei confesionale din Europa Centrală,Universitatea „Vanderbilt” din Nashville, SUA, specializare în istoriografie modernă americană.Apoi: participări la manifestări interne și internaționale,unde îi sunt recunoscute si meritele;munca acestui erudit nefiind trecută sub tăcere: a obţinut distincţia summa cum laudae, acordată de Facultatea de IstorieFilosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca pentru Lucrarea de doctorat „Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea”si Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române, acordat în anul 2000, pentru lucrarea „Elitele româneşti din Transilvania în veacul al XVIII-lea”.

Este membru al unor societăți științifice din țară și străinătate; studiile sale și cercetările științifice,au fost publicate în multe cărți și studii de specialitate.

Onorant pentru noi,este faptul că,prefața cărții “Ulmeni-studiu monografic”, pe care am publicat-o în anul 2011, la Editura Olimpias Galați, a fost alcătuită de către acest om de aleasa cultură.

Prof.Mircea Botiş Pr.stavr.Radu Botiş ACTIVITATE LITERARĂ Cărţi publicate: „Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos, Editura Transilvania, Tecuci, apărută și la Editura Inspirescu (Satu Mare,2013), editia a II-a. „Viața vie a unui mănunchi de creştini români” (Editura Enesis, date monografice); „Ca tămâia înaintea Ta” (poezii creştine); „Sfaturi pentru mântuire” (Editura Ariadna); „Elemente de Istorie Locală; „Activitatea preotului Vasile Lucaciu în America” (Editura Enesis 98, TIP); „Glas Comun, un an de la apariţie.”

APARIŢII ÎN VOLUME COLECTIVE: „OGLINDA LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI LA 10 ANI DE LA ÎNFIINȚARE,Vol.I, Coordonator: Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ, Editura Napoca Nova, Cluj Napoca, 2016; „UN DICȚIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI, VOLUMUL II, Colecţia OPERA OMNIA, Coordonator: Ioan Holban, EdituraTipo Moldova, Iaşi, 2016; 30

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt „Pe o cruce de lumină” - antologie pascală - Culegere de texte literare (poezie, proză scurtă, eseu), Editura StudIs, Iaşi, 2016; „Actori printre Vise”, antologie de proză contemporană românească, Coordonator: Gheorghe A.Stroia, Editura Armonii Culturale, Adjud, Vrancea, 2016; „Veniţi de luaţi Lumină”, antologie religioasă coordonată de Puiu Răducan, Editura Mircea cel Bătrân, Ramnicu Vâlcea, 2016;

CEZARINA ADAMESCU UN VEAC DE ÎNŢELEPCIUNE ÎNTR-UN BOGAT FLORILEGIU Preot Ilie Bucur Sărmăşanu şi Prof. Rozalia Brândaş, 1001 Cugetări Antologie IX, Editura Şcoala ardeleană, Cluj Napoca, 2016

Este ştiut că fiecare popor are tezaurul său de înţelepciune şi spiritualitate din care extrag esenţa auriferă, ori de câte ori este nevoie ori sufletul jinduieşte după o vorbă bună. Sunt de notorietate astfel, spicuirile din înţelepciunea chinezească, japoneză, indiană, a altor popoare din Orient sau din Occident din care tot omul se înfruptă. În zilele noastre, tehnologia avansată a comunicaţiilor în masă a creeat posibilitatea tuturor oamenilor să acceadă la aceste tezaure de înţelepciune. Dar nu toţi se opresc în dreptul unui cuvânt înţelept, capabil să-ţi primenească lăuntrul.

Din toate timpurile, înţelepciunea a exercitat însă o atracţie deosebită pentru omenire. Ea te ajută să-ţi desluşeşti unele nedumeriri, să poţi să faci lucrurile în aşa fel încât să-ţi fie bine, dar şi să împarţi din gândirea şi înţelepciunea ta şi altora. Omul înţelept este apreciat nu pentru ceea ce are, ci pentru ceea ce este şi ceea ce ştie, dar şi pentru modul cum se face înţeles. Pentru că degeaba ştii multe lucruri şi nu poţi să le explici şi altora. A ţine numai pentru tine un adevăr pe care, poate, alţii nu-l văd este

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

31

Freamăt echivalent cu a vârî soarele într-o cofă ca să-l ai doar pentru tine. Înţelepciunea capătă valoare doar dacă e împărtăşită.

Această carte conţine un tezaur care trebuie pus în lumină. Ea cuprinde rodul minţii câtorva sute de autori, filozofi, poeţi, profesori, istorici şi lingvişti, critici, memorialişti, traducători, matematicieni, fizicieni, mari cercetători şi descoperitori, medici, filologi, economişti, oameni politici, jurişti, monahi, domnitori (Neagoe Basarab); reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, oameni din diverse domenii care au lăsat ceva din gândirea lor urmaşilor, adică nouă, cei de azi, spre iluminare, spre înălţare, spre îmbunătăţire spirituală. Dar, învăţătura cea mai deplină o putem extrage din faptele sfinţilor, prin exemplul şi pildele lor de viaţă desăvârşită. Şi toate îşi extrag rădăcina din Cartea Cărţilor, cea inspirată de Duhul Sfânt, cartea cea mai răspândită şi care reprezintă suma înţelepciunii, cu exemple din istoria omenirii. Dar omul se poate nutri şi din cărţile Sfinţilor Părinţi până la ierarhii Bisericii de astăzi care s-au hrănit din Filocalie, din Pateric, din Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi luminate de Duh. Ceea ce vom găsi în această carte sunt flori alese din grădina parfumată a spiritului uman.

Nu este o antologie, nu este o culegere, ci este O SUMĂ de gânduri folositoare pentru minte şi pentru suflet culese şi filtrate prin grija celor doi autori.

Strădania iniţiatorilor este uriaşă. Rozalia Brândaş, cadru didactic şi preot Ilie Bucur Sărmăşanul au întreprins o muncă titanică pentru documentare, culegere, structurare, alcătuirea acestui imens buchet de gânduri, nu de cugetări simple, nu de maxime sau reflecţii, ci spicuiri din operele marilor oameni spirituali, nu numai români, dar şi din înţelepciunea universală, pentru a pune la dispoziţia cititorilor o carte memorabilă, un adevărat ghid de înţelepciune. Selecţia este făcută pe o plajă foarte generoasă, începând din antichitate, trecând prin Evul Mediu, până la perioada paşoptistă şi chiar până în zilele noastre, apte să scoată la lumină minţi strălucitoare cum sunt: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Dan Puric ş.a. Nu numai preoţi şi ierarhi ai Bisericii sunt preocupaţi de rostirea unor cuvinte înălţătoare şi constructive pentru om, dar şi oameni de cultură şi artă: actori, muzicieni, pictori, sculptori ş.a. Prin arta lor ei demonostrează o înaltă demnitate şi conştiinţă civică, o anumită atitudine morală şi o latură estetică deosebită care produc emoţii puternice.

Ei au selectat cu atenţie şi acribie, cele mai reprezentative, mostre de gândire umană transpusă în opere care au dăinuit peste veacuri, ajungând până în zilele noastre, drept hrană şi izvor proaspăt de înţelepciune. Nu există creator care să nu se fi înfruptat măcar o dată din strălucirea minţii acestora şi să nu facă trimitere la un filozof sau gânditor al culturii.

Cartea aceasta este o izbândă a minţii şi a spiritului uman. Un adevărat „Arc peste timp” – aşa cum specifică autorii pe pagina de gardă care ne proiectează şi pe noi, cei prezenţi, dintr-un trecut bogat în fapte de jertfă pentru neam şi pentru limbă, într-un viitor plin de semnificaţii.

Cartea beneficiază de un remarcabil cuvânt înainte realizat de Pr. Ic. Stavr.

Radu Botiş – un împătimit al cuvântului scris, el însuşi autor de cărţi de înţelepciune, dar şi de două argumentaţii ale autorilor lucrării, Preot Ilie Bucur Sărmăşanu şi prof.

Rozalia Brândaş. Intervenţia părintelui iconom stavrofor Radu Botiş se intitulează: „Picuri (necesari) de înţelepciune. Cugetări, vol. IX” – şi rezumă în chip strălucit 32

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt munca celor doi autori, analizându- le particularităţile şi subtilităţile pline de rafinament ale selecţiei făcute de antologatori.

Prefaţatorul afirmă că nimic din lumea aceasta nu este întâmplător, ci se realizează „prin Pronia Divină care ne călăuzeşte iar Duhul cel Sfânt rămâne Lumina permanentă către astral.” Şi tot părintele Radu Botiş susţine că, „avem povăţuitorul suprem, care este Sfânta Scriptură, de valoare incontestabilă, codul după care trebuie să ne coordonăm viaţa pentru a ajunge cât mai aproape de desăvârşire”.

Este o mărturie fundamentală a unui păstor de suflete pentru care cuvântul înseamnă viaţă şi co-participare la lucrarea de creaţie. După mărturisirea făcută de părintele Ilie Bucur Sărmăşanul, în urmă cu vreo câţiva ani, a primit o misiune din partea Atotputernicului Dumnezeu, aceea de a scrie 12 cărţi de înţelepciune a lumii, culese din cultura universală. O astfel de muncă uriaşă, copleşitoare, ar fi fost cu neputinţă de îndeplinit, fără asistenţa Duhului Sfânt care i-a insuflat putere şi încredere că va reuşi. Iată că astăzi avem cel de-al 9-lea volum de Cugetări, având un număr egal cu al celorlalte, deja tipărite şi anume 1001 de fiecare volum, ca-n poveştile nemuritoare care ne-au încântat copilăria.

Număr biblic, 12 reprezintă lunile anului, numărul apostolilor lui Iisus Hristos, vârsta la care Isus s-a prezentat la Templul din Ierusalim, ca să împlinească Legea iudaică. Dar 12 au fost şi coşurile cu firimituri rămase după hrănirea mulţimilor pe munte de către Iisus. Aceste „firimituri” care nu se termină niciodată, sunt cuvintele care hrănesc, şi îl satură în chip spiritual pe omul credincios din marea „Pâine care Sa coborât din cer” , pâinea rotundă şi caldă care se preface la Sfânta Liturghie în Trupul lui Hristos şi este împărţită în chip mistic tuturor credincioşilor, laolaltă cu vinul care simbolizează Sângele Domnului. Numărul mistic 12 are multiple alte semnificaţii sacre.

Ca fir de legătură între înţelepciunea lumii şi credinciosul de astăzi prezent în Biserică, autorii antologiei au ales categoriile, valorile morale care consfinţesc viaţa de creştin, virtuţile teologale aşezate în fruntea celorlalte virtuţi pe care creştinul este dator să le păstreze şi să le îmbunătăţească: cinstea, omenia, dreptatea, corectitudinea, căutarea adevărului, răbdarea, înţelegerea, iertarea şi celelalte daruri ale Duhului Sfânt, valori păstrate din neam şi vrednice de urmat.

Prefaţatorul subliniază că autorii nu au ales întâmplător citatele acestea, ci au urmărit teme majore ale teologiei şi ale moralei creştine, valori etice şi de comportament, pentru a fi exemple celor care îşi vor apleca ochii şi mintea spre aceste învăţături.

Din Cuvântul autorilor reţinem însemnătatea cărţii în viaţa omului, comorile spirituale care se găsesc în ele şi care trebuie descoperite de fiecare cititor în parte, în miile de nuanţe pe care le comportă litera scrisă şi tipărită.

Foarte frumos formulează profesoara Rozalia Brândaş, munca lor de cercetare şi alcătuire a acestui frumos florilegiu: „Cel care alcătuieşte o antologie este asemenea peascuitorilor de perle care, riscându-şi uneori viaţa, scot din adâncuri valori inestimabile”.

O minte luminată trebuie să manifeste însă şi virtuţi didactico-pedagogice pentru a putea transmite generaţiilor următoare din comorile înţelepciunii proprii sau Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

33

Freamăt cele descoperite. Căci, ce-ar însemna să le păstreze doar pentru ei înşişi, îngropate precum talantul biblic? Ei se călăuzesc după învăţătura lui Hristos care i-a trimis pe apostoli şi pe ucenici, spunându-le să meargă şi să înveţe toate neamurile.

S-ar putea, în munca copleşitoare de alcătuire a acestei uriaşe selecţii, ca unii oameni să refuze mărgăritarele minţii existente în aceste cărţi. Mulţi nu-şi dau seama de însemnătatea darului primit. Privesc cu superficialitate sau chiar în derâdere aceste scrieri pline de învăţăminte, alcătuite cu atâta migală, care au necesitat un efort de documentare şi o bibliografie copleşitoare, pe măsura complexităţii lor.

Părintele protopop onorific Ilie Bucur Sărmăşanul mărturiseşte că acestea le-a făcut „Toate cu gândul de a-mi aduce contribuţia la crearea unei lumi mai bune, conform misiunii sacerdotale primite în anul 1979 de la Creatorul Universal şi Veşnic.” Şi mai adaugă distinsul părinte protopop: „Aceste cărţi de cugetări ale marilor oameni înzestraţi cu har de la Creator se vor a fi un răspuns marilor noastre căutări!”

Textele marilor gânditori sunt însoţite de comentarii şi consideraţii pertinente din partea autorilor antologiei care subliniază unele situaţii, aducând la zi aspectele pe care le semnalează autorii cugetărilor respective. Nu întâmplător, antologia se deschide cu un fragment de scrisoare a lui Mihai Kogălniceanu către soţia lui, în care acesta îi înfăţişa o situaţie existentă în politica ţării la acea vreme: „tagma parlamentarilor este lipsită de patriotism, este oportunistă, oneroasă, inconştientă, funestă de primejdiile în care aruncă ţara...” Dovadă că istoria se repetă e faptul că şi în 2013 este aceeaşi situaţie, aşa cum subliniază cu amărăciune autorii antologiei.

Trebuie subliniat că soarta ţării nu este deloc neglijată în aceste cugetări, dimpotrivă, simţămintele patriotice răzbat prin secole şi se regăsesc în piepturile acelora care-şi iubesc ţara, limba şi neamul şi nu suportă să o vadă prăbuşindu-se întrun mod atât de dezastruos.

De altfel, despre Patriotism sunt multe cugetări răspândite în diverse timpuri şi spaţii, dar totdeauna având rădăcina în dragostea omului faţă de ţara şi neamul său.

Despre Patriotism s-au pronunţat mulţi autori, oameni politici, istorici, oratori, miniştri şi guvernanţi, dar important este să şi trăieşti ceea ce gândeşti şi rosteşti sau scrii. Aceste din urmă activităţi ale omului sunt mult mai importante decât ceea ce rosteşti la tribună cu un anumit prilej. De asemenea, nenumărate informaţii ne sunt oferite de către cei doi autori, privitoare la viaţa şi activitatea marilor gânditori care sau exprimat aforistic, rămânând după ei, cuvinte memorabile la care fac referinţă numeroşi autori de mai târziu. A-l cita pe un gânditor, nu înseamnă doar etalarea unor cunoştinţe despre el, dar constituie un semn de recunoaştere şi preţuire faţă de persoana lui dar şi faţă de opera pe care au lăsat-o moştenire neamului.

Din acest punct de vedere, lucrarea „1001 Cugetări Antologie IX” este o sinteză remarcabilă despre minţile cele mai strălucite ale omenirii de-a lungul existenţei sale.

Totodată este un Cod atotcuprinzător de bună trăire creştină, de morală şi civism, descoperindu-ne, prin gândirea celor care sunt cuprinşi aici, principalele virtuţi şi vicii, modul de comportare civilizată, în felul acesta fiind o prelungire a Sfintei Biblii, transpusă în cotidian. Poate că filozoful de acum 2000 de ani sau de mai înainte nu s-a gândit ce alonjă în timp vor avea meditaţiile şi roadele reflecţiilor sale. Şi totuşi, 34

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt el trăieşte prin cuvintele sale ajunse până la noi, oamenii din ziua de azi. Şi întraceasta consistă miracolul cuvântului scris ori circulând din gură în gură prin intermediul folclorului, al proverbelor şi zicătorilor populare atât de îndrăgite.

Este ştiută Înţelepciunea lui Solomon, din Cartea Înţelepciunii. Ea este un izvor nesecat de gândire epică şi lirică la care apelează toţi scriitorii, extrăgând seva bogată existentă în ele şi adaptându-le la contemporaneitate. Sunt mii de ani de când ele sunt folosite de către oameni din toate colţurile lumii ca nişte adevărate comori nepieritoare.

Nu trebuie să fii neapărat preot ca să apelezi la cuvintele înţelepte din Biblie.

Orice credincios, orice creştin găsesşte în ea un tezaur inestimabil.

Un exemplu grăitor în acest sens: „Păziţi-vă de vorbele cârtitoare şi deşarte şi feriţi limba voastră de clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă şi gura mincinosului aduce sufletului moarte” (Cartea Înţelepciunii lui Solomon, 1, 11-14). Şi precum aceste învăţături, sunt mii şi mii în Cartea Cărţilor, Cartea noastră de căpătâi, doar să ai răbdarea şi bunăvoinţa să le descoperi şi să ţi le însuşeşti.

Dar şi mai interesant este un citat, tot din această sursă, despre Viaţă şi Moarte: „Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre şi nu atrageţi pierirea prin faptele mâinilor voastre. DUMNEZEU n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii.

El a zidit toate lucrurile despre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu există sămânţă de pierire şi moartea n-are putere asupra pământului”.

Intrând în adâncimea înţelepciunii divine existentă în Sfânta Evanghelie, pătrunzi în altă lume şi nici o poveste sau istorie nu te mai pot atrage în asemenea măsură. E o lume din care nu mai vrei să te desprinzi şi o prefigurare a vieţii viitoare care ne aşteaptă.

Aşa poţi afla lucruri cu adevărat importante şi oameni care au scris, nu numai istoria, dar au participat la formarea şi închegarea neamului omenesc. Dar mai cu seamă, relevă continuitatea milenară pe un pământ binecuvântat de Dumnezeu. Este uimitor cât de actuale pot fi unele documente de importanţă istorică, aşa cum este „Supplex Libellus Valachorum Trassilvaniae” care a avut un rol covârşitor în redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor.

Dar pe lângă câte comori nu trecem nepăsători, şi chiar dacă vreunul ne trage de mânecă, nu ne oprim să vedem despre ce e vorba. În schimb, ne oprim cu ochii şi gura larg deschise, în faţa vitrinelor şi firmelor sclipitoare care ne amăgesc de cele mai multe ori! E nevoie de multă luare aminte pentru a ne împărtăşi de frumuseţile şi bunătăţile acestei lumi, care înalţă şi smeresc în acelaşi timp. Şi care sunt sub ochii noştri, chiar dacă nu le remarcăm. Ne edifică sufletele şi ne smeresc trupurile pentru a recunoaşte cât de fragili, cât de vulnerabili şi cât de umani suntem şi că, vorba lui Dostoievski, „Nimic din ce e omenesc nu ne e străin”.

Citind acest imens buchet aforistic, descoperim oameni politici de însemnătate excepţională pentru poporul nostru, aşa cum a fost Mihail Kogălniceanu, ministru de interne, ministru de externe şi ministru plenipotenţiar, mare istoric orator şi scriitor, de la care ne-a rămas un adevărat breviar de viaţă politică exemplară. Dacă oamenii politici ai vremurilor noastre post-revoluţionare, ar citi şi ar lua aminte la sfaturile, Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

35

Freamăt îndemnurile acestui corifeu strălucit al Marii Uniri, ar fi nevoiţi să roşească: „O, voi cei care prin naştere, prin avuţii, prin inteligenţă sunteţi capul naţiei, fiţi demni de misia (misiunea) ce vă este încredinţată. Duceţi la bun sfârşit marea noastră întreprindere (acţiune) politică şi socială şi culturală...” Şi mai mult decât atât, despre cei care fac legi, acelaşi Mihail Kogălniceanu spunea: „Domnilor guvernanţi...dacă voiţi ca ŢARA să vă binecuvinteze, faceţi legi care să fie dezbătute cu maturitate. Faceţi legi morale care sunt în inimile poporului şi care nu fac rău ţărei. Când faceţi şi dezbateţi legi, să vă dezbrăcaţi de orice consideraţiune de partid, deoarece ele sunt de trebuinţă neamului românesc.”

Nu o dată, autorii Antologiei aleg să ilustreze o situaţie prin versurile unui poet de adâncă simţire patriotică: „Şi pasărea şi floarea se cred în luna mai, / Eterne-n dezmierdarea luminilor din rai; / doar omul, chinuită lumină călătoare, / E osândit să ştie, în fericiri, că moare” (Horea Furtună).

E îmbucurător că autorii au inserat în Antologie şi celebrele Panseuri ale lui Blaise Pascal: „Dacă cel ce crede în Dumnezeu se înşeală şi după moarte nu există decât tăcere şi întuneric, el nu va şti niciodată că s-a înşelat. Dacă în schimb cel necredincios e cel care se înşeală, fiindcă Dumnezeu există, dar se declară ateu, atunci el va suporta o veşnicie efectele necredinţei sale” (osânda iadului).

Despre Muncă s-au pronunţat diverşi scriitori, sociologi, filozofi şi oameni politici. Iată ce spune filozoful D.D.Roşca: „Munca, pentru cei ce se dăruiesc, poate fi un adevărat izvor de fericire, întocmai cum creatoare de fericire sunt pentru alţii meditaţia, sentimentul religios, creaţia artistică, creaţia ştiinţifică, speculaţia filosofică”. În această culegere bogată de aforisme, există şi mici istorioare foarte pilduitoare, parabole şi meditaţii din care se pot extrage învăţăminte. Fiecare cititor poate găsi o pildă care i se potriveşte, care l-a atins în inimă şi o situaţie cu care se poate identifica. Ceea ce e admirabil pentru că, în felul acesta, cartea e pentru toate vârstele, gusturile, condiţiile sociale, fără discriminare, la fel cum izvorul de munte, cu apa-i cristalină, potoleşte setea tuturor drumeţilor obosiţi.

Un amănunt interesant privitor la această carte: oarecarele cititor nu poate îngurgita dintr-o dată înţelepciune, peste măsura inteligenţei şi spiritului său. E nevoie de o deschidere totală şi o voinţă spre cunoaştere pentru ca toate acestea să fie gustate şi înţelese, picătură cu picătură. Nu poţi citi sute de pagini în 2-3 zile pentru că nu mai reţii nimic. Cugetările trebuie filtrate, trecute prin sita personalităţii fiecăruia, astfel ca să rămână cu ceva.

De altfel, cugetările sunt structurate atât de bine şi în aşa fel încât, sunt intercalate învăţături despre politică, educaţie, morală, literatură, estetică, artă, istorie şi aşa mai departe. Mie personal, mi se pare această carte ca o grădină imensă plină cu flori, viu colorate şi plăcut mirositoare, care constituie bucuria ochiului, a simţurilor trezite. Şi fiecare poate alege ceea ce doreşte. Un paradis al cuvintelor de folos pe care le poţi împărtăşi la rândul tău, spre bucuria altora. În chip surprinzător întâlnim şi spicuiri din îneţelpciunea indiană, prin cunoscutul creştin evanghelist Sundar Singh, înţelept, iluminat, profet, care a lăsat despre România o sumă de profeţii benefice. Cuvintele lui sunt de referinţă pentru 36

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt mulţi credincioşi: „DUMNEZEU – a dat lapte mamei pentru a hrăni pe copilul său, dar acesta nu va veni în gura copilului decât atunci când copilul îl ia. Tot astfel Dumnezeu – Mama noastră spirituală are pentru noi lapte spiritual care nu ne va fi dat, dacă nu-l luăm, adică dacă nu ne rugăm. Când vom lua acest lapte spiritual, vom cunoaşte atunci dulceaţa sa, ne vom bucura de prezenţa lui Hristos şi, ca şi copilul, vom deveni mai puternici din zi în zi. Prin rugăciune vom putea atunci trece peste ispite şi vom învinge răutăţile şi ispitele diavolului şi greutăţile vieţii”.

Scriitorii clasici, adevăraţi patrioţi, vor înfăţişa în versurile lor, adevăratele sentimente pentru ţară, pentru istorie, pentru limbă: „LIMBA e cea mai puternică legătură a unui neam. Ea e sufletul neamului, e firea şi fiinţa lui. Limba e la urma urmelor, legea din bătrâni a unui neam, căci prin ea trăieşte neamul”. (George Coşbuc).

De remarcat că autorii au ales spre publicare şi creaţiile unor poeţi autohtoni, acum este poetul patriot Mircea Dorin Istrate, considerat pe bună dreptate Poetul Ardealului din zilele noastre. „ARDEALUL – nu-i o ţară, e suflet, e trăire, / E începutul lumii ce îl purtăm în noi, / E jalea şi amarul, e vis şi bucurie / E vorba legănată a carului cu boi”. Versuri de înaltă simţire patriotică. De asemenea, în diverse locuri, este onorat scriitorul patriot Lazăr Lădariu, ca şi scriitoarea şi publicista Mariana Cristescu.

Un loc aparte îi este rezervat în Antologie, celui mai mare istoric român, scriitor, publicist, om politic, patriot, Nicolae Iorga, prin citate semnificative legate de neamul românesc. Dar şi gânditorului român Petre Ţuţea, doctor în drept administrativ, economist, memorialist, estetician, filosof, gânditor creştin, scriitor care a lăsat o operă orală, devenită punct de referinţă şi editată postmortem în sute de mii de exemplare, despre poporul român, limba română şi neamul nostru, cunoscute fiind vorbele sale de duh din cartea „Între Dumnezeu şi neamul meu” şi alte vorbe înţelepte, rămase sub numele de „ţuţisme”. În mod surprinzător, Ludwig van Beethoven, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori ai lumii, a lăsat din tezaurul gândirii sale, multe asemenea mărgăritare: „Când privesc cerul şi milioanele de sori care luminează de sus şi-şi urmează căile cu o precizie veşnică, SUFLETUL MEU SE ÎNALŢĂ CĂTRE IZVORUL CEL DINTÂI AL ACESTOR FĂPTURI, IZVOR PE CARE EU ÎL NUMESC DUMNEZEU”.

Autorii au rezervat şi femeilor un loc aparte în grădina spirituală a lumii, mai întâi poetei Sofia Nădejde, apoi poetei catolice Elis Zugravu, Marianei Cristescu, poetă, prozatoare şi publicistă din Târgu Mureş, Perpetua Gârţu, monahie, scriitoare bisericească, Cezarina Adamescu, poetă, prozatoare, critic literar, teolog creştin.

Vasile Militaru este un alt poet român, „Apostol al Cuvântului”, creştin şi patriot, de la care ne-au rămas poezii de o rară frumuseţe şi adâncime.

Istoricul şi filosoful Nicolae Bălcescu a lăsat şi el moştenire urmaşilor cuvinte pline de simţire despre Istorie: „ISTORIA – cartea de mărturie a veacurilor...n-a stat pe loc ci a mers înainte, luptând neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptului asupra silei, pentru realizarea dreptăţii şi a Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

37

Freamăt frăţiei, aceste două temelii ale ordiniei absolute, perfecte. ISTORIA este cea dintâi carte a unei naţiuni...căci într-însa...îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”.

Citindu-i aceste gânduri, nu putem să nu ne amintim că în zilele noastre, oameni puşi să păzească domeniul atât de vast al Istoriei, fără de care n-am exista ca neam şi ca popor, au hotărât că nu mai este necesară şi trebuie scoasă din manuale, din cărţile de referinţă şi şterse complet de pe tabla de materii şcolară. Ori în cel mai bun caz, a rămas facultativă, opţională. Cine să dorească anihilarea noastră ca neam, ştergândune Istoria?

Autorii pun accentul pe orbirea sufletească a necredincioşilor faţă de lumina credinţei pe care ei nu pot s-o vadă tocmai din pricina neştiinţei şi orbirii lor. Şi scriitorul Ion Slavici a avut cuvinte memorabile despre gândirea umană: „Oamenii se nasc, trăiesc şi mor, dar gândul bun şi fapta bună vor dăinui în veci”.

Un remarcabil om de cultură, Romulus Vulpescu, poet, scriitor, traducător, eseist, publicist, om politic român a scris un adevărat imn închinat iubirii de femeie, de neam şi de ţară, care, în viziunea acestuia, sunt unul şi acelaşi lucru: „Iubirea de mamă şi cea de soţie, / iubirea iubitei şi cea de copii / iubirea de frate şi cea de prieten, / iubirea de semen,/ iubirile toate sunt numai petale / petale-surori într-o singură floare!” IUBIREA DE NEAM, IUBIREA DE ŢARĂ” Foarte multe lucruri trebuincioase sufletului găseşti în această carte, aşa încât nu te înduri s-o laşi din mână, sau de sub privire.

Autorii nu se sfiesc să citeze din înţelepciunea chinezească şi anume, o cugetare foarte frumoasă: „Când fraţii lucrează împreună, munţii se schimbă în aur. Dacă doi oameni au aceeaşi inimă, puterea lor fărâmă fierul. Dacă trei oameni sunt un cuget, pământul galben se transformă în aur; dacă trei oameni sunt trei idei, chiar aurul galben se transformă în praf”.

Despre dragoste, părintele Gala Galaction scrie cuvinte frumoase şi înţelepte: „DRAGOSTEA” – e o prietenie scumpă şi înaltă, nutrită de idei nobile şi meditări evlavioase, luminată de surâs voios şi dulce.” Şi inegalabilul Ion Creangă, cel mai mare povestitor român, a lăsat şi el din comoara minţii şi a sufletului său: „Când sufletul îţi este gol şi inima fără simţire, degeaba mai cauţi pricină cu lumea din afară”.

Fragmentele din Biblie, din Sfinţii Părinţi şi Filocalie, alcătuiesc un fel de cateheză pentru cei care doresc să cunoască mai bine Istoria Religiei, ritualul liturgic, vieţile sfinţilor. Sunt informaţii cât se poate de bine documentate care ne pun la curent cu aceste fapte istorice, istorisiri filocalice şi pilde evanghelice. Şi toate au un tâlc, un înţeles sufletesc, altfel n-ar fi redate aici, cu atâta exactitate.

Se cunoaşte foarte bine organizarea exemplară a statului grec. Theognis, un poet liric antic grec din secolul VI î.Hr., originar din Megara, afirmă că: „...Un STAT bine guvernat este pentru noi scutul cel mai sigur, toate sunt cuprinse în el. Dacă e puternic, toate sunt puternice, dacă e slab, toate cad în ruină. E uşor să strici alcătuirea unui stat, dar e greu să pui ordine într-un stat rău organizat”.

De asemenea, notaţiile de la sfârşitul acestor cugetări şi citate, aparţinând autorilor, sunt un fel de observaţii comparative cu situaţia actuală, pentru ca oamenii să înţeleagă cum a fost în trecut şi cum stau lucrurile astăzi. Autorul pune lucrurile faţă 38

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt în faţă, în antiteză, iar dacă există similitudini, acestea sunt subliniate. Important este că autorii doresc să scoată în evidenţă unele aspecte legate de patriotism şi de „legea morală din noi”. Şi nu puteau lipsi din acest florilegiu, excepţionalele versuri patriotice ale lui Mihai Eminescu: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Ţara mea de glorii, / Ţara mea de dor? Braţele nervoase, / Arme de tărie, / La trecutu-ţi mare, mare viitor!”

Filosoful, istoricul, sociologul german Wilhem Dilthey sintetizează în câteva fraze dragostea de patrie astfel: „Problema lumii se rezolvă pentru noi – în măsura în care poate fi rezolvată – prin contemplarea propriei noastre realităţi lăuntrice.

Fenomenul cel mai minunat este propria noastră existenţă. Cel mai mare mister este omul însuşi”. Însă filosoful stoic roman, preceptor al împăratului Nero, Seneca – îi învăţa pe discipolii săi: „Vegheaţi asupra voastră, învinuiţi-vă singuri, judecaţi-vă apoi, cereţi iertare câteodată, şi dacă este nevoie şi câte o pedeapsă”. Şi ce altceva este acest îndemn, decât un act de pocăinţă şi mortificaţie creştină?

Este de notorietate cazul lui Voltaire care la început hulea Sfânta Scriptură spunând că în ea nu sunt decât basme şi minciuni. Iar după un timp, Dumnezeu l-a făcut să înfiinţeze în casa lui, o tipografie unde s-a tipărit Sfânta Scriptură. Astfel acţionează Dumnezeu, convertind într-o clipă pe cei care nu-L recunosc şi nu-L cinstesc.

Iar J.Ch. Leveque scria: „LEGEA este însăşi PATRIA”.

Deşi lucrarea urmăreşte anumite teme majore legate de patriotism, de virtuţi creştine, de cod etic, totuşi nu este structurată strict tematic, ci urmează firul inspiraţiei, al asociaţiilor de idei, reieşind un corpus omogen, cu adăugirile aferente gândurilor celor doi autori care punctează din loc în loc ceea ce este esenţial.

Iată ce spunea publicistul Iosif Vulcan în urmă cu aproape un veac şi jumătate, despre necesitatea culturii: „NAŢIUNEA ROMÂNĂ care vrea să trăiască şi să joace un oarecare rol în istoria universului are imperativa necesitate de a se îngriji de toate acele mijloace care să poată avânta la acel grad al culturii, care să privească fără frică şi gelozie asupra celorlalte naţiuni. Ar fi păcat naţional (s.a.) dacă am rămâne şi pe mai departe nepăsători sau superficiali faţă de elementele de cultură. Suntem datori să le adunăm la un loc, căci ele ne sunt partea cea mai bună a sufletului, sau parapontul nostru pentru concertul neamurilor culte.”

Ar trebui să citească aceste rânduri cei înditruiţi a sprijini cultura românească, pentru a nu o mai înnăbuşi şi chiar suprima considerând că nu este de folos.

Gânduri gingaşe, pline de iubire pentru Maica Domnului, cea care L-a zămislit Iisus Hristos şi L-a dat lumii, există pe tot parcursul lucrării, fie din Biblie, fie din Filocalie sau din scrieile sfinţilor. Dar şi din scrierile autorilor, de-a lungul veacurilor. Şi în definitiv, toate acestea sunt un fel de pilule, de vitamine sufleteşti în stare să-ţi aducă tămăduirea, înălţarea şi chiar mântuirea.

Emoţionante sunt şi cuvintele lui Teofan Zăvorâtul, sfânt al Bisericii Răsăritene şi scriitor bisericesc: „TU ÎL CAUŢI PE DOMNUL? Caută-L dar numai înăuntrul tău.

El nu este prea îndepărtat de nici unul dintre noi. Domnul este aproape de aceia care cu adevăral Îl cheamă pe El. Găseşte un loc în inima ta şi vorbeşte acolo cu Domnul.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

39

Freamăt Ea este cămara de recepţie a Domnului. Oricine Îl întâlneşte, acolo Îl întâlneşte, fiindcă El n-a stabilit alt loc de întâlnire cu sufletele noastre decât în inima noastră”.

Cuvinte mai limpezi decât acestea nu există. Pe înţelesul fiecăruia. În meditaţia cu numărul 218 se află o serie de cugetări despre FRICA de Dumnezeu, fie din Biblie, fie din Scriitorii Bisericii, fie din Sfinţi.

Din această Antologie, nu putea lipsi, desigur, Tudor Arghezi, poet, prozator, traducător, publicist, cu o poezie remarcabilă: „MAICĂ ŢARĂ, mulţi te-au duşmănit / că eşti neam blagoslovit./ Unde sapă sapa locul/ Sare din pământ norocul./ Ai pământ şi ape multe, / Vântul stă să ţi le-asculte, / Şi izvoare călătoare, / Crapii-n ele cât berbecii / Pepenii de zahăr roşu,/ În grâu spice cât cocoşul./ Pui un bob, din el răsare / Mia de mărgăritare, / Dulce binecuvântare...”

Paşoptiştii români s-au pronunţat în cuvinte lămuritoare în privinţa noţiunilor de libertate, neatârnare, credinţă, neam, datorie, patriotism, ţară ş.a.

Filozofi din antichitatea grecească şi cea romană: Democrit, Cato, Seneca, Aristotel, preoţi, mari duhovnici, înalţi ierarhi, credincioşi, moralişti francezi, cu toţii sunt reuniţi într-un fluviu de înţelepciune pentru propăşirea omului din cele mai vechi timpuri şi până azi. Şi revoluţionari, aşa cum a fost Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Gheorghe Bariţiu – figură proiemonentă a Revoluţiei din 1848 din Transilvania. O galerie uriaşă de nume, de destine singulare ori colective, puse în slujba naţiilor lor.

Câţiva şefi de stat şi domnitori: dr. Petru Groza, Alexandru Ioan Cuza, au lăsat şi ei o urmă luminoasă din gândirea lor legată de ţară şi neam.

O altă secvenţă destul de consistentă este intitulată: „Înţelepciunea educaţiei” şi cuprinde scriitori, pedagogi, învăţători, filosofi, sociologi, care au contribuit într-un fel sau altul la desăvârşirea spirituală şi educativă a generaţiilor tinere. Sunt extrem de multe lucruri de spus şi de citat din mărgăritarele înţelepciunii tuturor acestor creatori, este imposibil să-i amintim pe toţi.

Alt capitol de referă la „Gânduri cu...şi despre...Hristos” şi aici, pe o plajă generoasă sunt înscrise nume de notorietate din istoria creştinismului dar şi creatori noi care L-au descoperit şi au dorit să-i închine un gând.

Un alt capitol este intitulat „Pe urmele strămoşilor Traco-Geto-Daci” şi aici istoria îşi spune cuvântul.

Un capitol destul de interesant este numit: „Pocăinţa ziditoare” şi aici sunt aduse exemple de femei care s-au pocăit, cum a fost Maria Egipteanca. Şi „Patimilor lui Hristos” autorii le dedică un capitol destul de cuprinzător.

Condace, praznice, ritualuri liturgice, devoţiuni, adoraţii, toate cântate de diferiţi autori.

Cartea se încheie cu autobiografiile antologatorilor şi cu o Bibliografie generoasă.

Ceea ce se remarcă la această scriere de excepţie este faptul că din ea degajă un patriotism demn de marile cauze, că toţi gânditorii şi scriitorii cuprinşi aici îşi manifestă crezul artistic, dragostea pentru ţară, pentru limbă, pentru trecutul jertfelnic pentru neatârnare şi pentru valorile morale şi civice care trebuie să primeze în comportamentul tuturor.

40

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Uneori, acest patriotism merge până la extremă, până la jertfirea proprie pentru eliberarea ţării, pentru apărarea hotarelor ei: „Când PATRIA este în pericol şi cheamă pe fiii ei să o ajute, este de trei ori blestemat acela care rămâne surd la gemetele ei”.

(Nicolae Filimon, poet, dramaturg, publicist, autorul primului roman modern din literatura română, „Ciocoii vechi şi noi”).

Cine reuşeşte să-şi procure o astfel de carte pentru a gusta din când în când din nectarul înţelepciunii lumii se poate considera un om norocos, pentru că va găsi în ea multe răspunsuri la întrebările puse şi nepuse despre Viaţă, Moarte, Înviere, sfârşitul lumii, familie, societate, ţară, neam, limbă românească, jertfă şi ispăşire.

31 August 2016 Ziua Naţională a Limbii Române

AURELIA OANCĂ

ÎN MUNŢII TATRA - CEHIA Am continuat să-i împingem din spate pe nemţii în retragere. În munţi este mult mai greu să lupţi, fiindcă nu ştii niciodată de unde vine glonţul sau în cine să tragi. Dar noi am continuat lupta cu mult curaj.

Au făcut destul rău omenirii, trebuiau împinşi în ţara lor, în cuibul lor. Luptele au fost crâncene, am pirdut mulţi oameni, şi noi şi ei.

Când s-a lăsat seara, comandantul plutonului nostru mi-a dat un ordin: - Te duci în recunoaştere, împreunnă cu sergentul Matache.

Am inghiţit în sec şi m-am gândit cum să-mi duc la îndeplinire sarcina dată. Era greu în munţi, noapte, război şi tot ce-i mai rău era în faţa noastră, dar ordinul nu se discută. Aşa că ne-am urcat pe motocicleta mea nemţească, „captură de război”, şi am pornit cu grijă la drum. Ne gândem cum să facem, trebuia să mergem în linia întâi a nemţilor. Pe drumul râpos şi întortocheat din Tatra, am văzut la un moment dat doi nemţi răpuşi: un căpitan şi un soldat. Dumnezeu ne-a pus mâna în cap şi mai ales nu Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

41

Freamăt ne-a părăsit. Repede am dezbrăcat morţii, am luat noi uniformele lor şi înapoi pe motocicletă.

După vreo câţiva kilometri, vedem tabăra nemţilor. A cam îngheţat totul în noi, dar am mers mai departe. Soldaţii ne salutau: Heil Hitler! Noi răspundeam la fel şi aşa am ajuns la bariera de la intrarea în tabără. Soldatul de pază ne salută şi ridică bariera.

Nu ne mai puteam opri. Norocul nostru a fost că nu ne-a întrebat nimeni nimic.

Am luat seama la tot, sergentul îşi nota discret tot ce vedea şi după o oră de plimbat prin tabăra nemţilor trebuia să ne întoarcem la ai noştri. Nu aveam altă soluţie decât să mergem pe unde am venit. La ieşire, ni s-a deschis bariera, ne-au salutat: Heil Hitler!, noi la fel... şi duşi am fost. După câteva sute de metri, am călcat pedala ca lumea, să nu apuce nemţii să-şi dea seama de vizita noastră în cuibul lor. Nu ştiu dacă şi-au dat seama vreodată, dar ştiu că noi am ajuns cu bine la ai noştri. Binenţeles că pe drum am aruncat uniformele nemţeşti, altfel riscam să ne împuşte ai noştri. Segentul a dat raportul de îndeplinire a misiunii primite. După terminarea războiului, am fost decoraţi amândoi.

ACASĂ, ESTE ȚARA MEA Cunosc un loc numit „Acasă”, La el revin cu dor în suflet, Și când durerea mă apasă, Acolo e al meu răsuflet.

Oriunde-aș fi, la el revin, Putere să adun și viață, Ca drumul meu să fie lin, Și tu copile, asta-nvață !

Acasă, este țara mea, Cu munți, cu ape și câmpii, Și este tot ce vom avea Și vor avea ai noștri fii.

Deși sunt mulți cei care spun, Că țara lor este oriunde, La orice legi ei se supun Și pentru „Bine”, o pot vinde.

Dar de-i căta în al lor dor, Ascuns și îngropat prea bine, Vei reuși să scoți fior, Cu-o doină ce de-acasă vine.

42

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt În lacrima ce va cădea, Fierbinte pe al său obraz, Mult dor de casă vei vedea, Și-un munte mare de necaz.

De-aceea dar, revin și spun, Nimic nu este ca „Acasă”, Nimic nu poate fi mai bun, Atunci când dorul te apasă.

Acasă, este țara ta, E țara mea și-a tuturora, Și niciodată nu uita, E scumpă precum aurora.

Nu o trăda, n-o părăsi, Ea pâine-ți dă și libertate, Oriunde mergi nu vei găsi, Mai multă dragoste de frate !

FLORI DE GHEAŢĂ Flori de gheţă am la geam, Iarna mi le-a dat în dar, Promoroac-a pus pe ram, Şi zăpadă-n alb hotar.

Cu petalele ciudate Le privesc, pe geamul meu, Sunt creaţii minunate Trimise de Dumnezeu.

Iarna, fiica lui cea albă, Cu bagheta-i fermecată, Pune flori şi ţurţuri, salbă Pe la case şi aşteaptă Să-şi arate frumuseţea.

Chiar dacă ne cam îngheţă, Ne alung-uşor tristeţea, Cu frumoase flori de gheaţă.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

43

Freamăt POVESTEA BRĂDUŢULUI

De sus, din norul cel pufos, Se scutură neîncetat Mii de steluţe, care jos, Aştern covor imaculat.

Cad lin, uşor, şi-n dansul lor Împodobesc cu promoroacă, Orice brăduţ sau pomişor, Părând astfel, totul o joacă.

Un brad micuţ s-a speriat Şi şi-a dorit să fie, În casa unde-i aşteptat Cu multă bucurie.

Ajuns în casă, a simţit Că-i este cald şi bine, Apoi, frumos împodobit, Căci, doar Crăciunul vine!

La poale i-au pus pacheţele, Pentru părinţi, pentru copii, Beteală multă-n rămurele Şi multe, multe jucării.

O brad fumos, o brad frumos, El auzi cântarea, Şi cetina-i ducea duios, În suflet alinarea.

Dar zilele s-au scurs uşor, Şi setea îl cuprinse, Şi se usca de cald, de dor, Nu mai avea nici vise.

La fraţii lui, el se gândea, La frigul de afară, Şi la zăpada ce ningea, Din cer, şi se-nfioară.

Uscat, urât, golaş şi stins L-au aruncat afară, Şi pentru foc el este prins, Urmând astfel să piară.

Bietul brăduţ, nu a ştiut Că viaţa nu-i uşoară În al zăpezilor ţinut, Şi că-i mai bine afară.

Apoi, colindători sosiră În seara Sfântă de Ajun, În jurul bradului veniră Şi intonar-un cânt străbun.

ACTIVITATE LITERARĂ POVEȘTI DE IARNĂ, 2008, editura Zestrea Baia Mare TĂRÂMUL ZÂNELOR . 2009, editura Zestrea Baia Mare LILICA-BUBURUZICA și DODI-LICURICI 2009 editura Zestrea Baia Mare MENELAU-MIORLAU și LILICA-MIAUNICA 2010 editura Eurotip Baia Mare FLĂMÂNZI de DRAGOSTE 2011, editura Eurotip Baia Mare FRUMOASA SÂNZIANA 2011, editura Transilvania Baia Mare CARUSELUL 2012, editura Eurotip, Baia Mare 44

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt SĂNIUȚA FERMECATĂ 2012, editura Eurotip, Baia Mare PRINȚUL din CODRU 2013, editura Eurotip Baia Mare FLOAREA DE CÂMP 2014 editura Eurotip, Baia Mare DOUĂ FETE,,,și MIRUNA 2014 editura Eurotip, Baia Mare AU MĂ DOARE...NU MĂ DOARE ! 2016, editura Eurotip, Baia Mare A mai publicat în revistele literare : AGORA LITERARĂ din Cluj Napoca DOR DE DOR, din Dor Mărunt, Călărași, SENIORUL BĂIMĂREAN din Baia Mare, SPINUL din Baia Mare, eCREATOR, Baia Mare și în site-ul LITERATURA COPII, din BUCUREȘTI.

AURELIA VELEA

PREVĂZĂTORI PENTRU VIAȚA DE APOI Când am fost și noi „Pe cai” Fain o fost... Dar amu-i bai !

Drumul tot e o hârtoapă, Spre a ne obișnui... Cu-o groapă !

VIZIUNEA ALESULUI DESPRE PENSIONARI Știi năcazul, că-i cât șura „Latră” cât îl ține gura Că va face și va drege.

Până votul ni-l culege !

URSE FORESTIERE De pădurea-ar ști să spună Câte care-au dus sub lună; Care mici sau care mari După faima de...Tâlhari !

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

45

Freamăt SĂ NU UIȚI DE UNDE AI PLECAT Când ajungi în vârf de scară, Uiți că te-ai născut la țară, Ca și Boul...Vai de el, Ce-a uitat c-a fost...Vițel !

PRETENȚIE Și pădurea-i ca și-o fată, Tot mereu e violată.

Pădurarul nu-i de vină, Că o vrea mereu...Virgină !

ULCIORUL NU MERGE DE MULTE ORI LA APĂ Păduraru-i sănătos, Că merge mai mult pe jos, Rău îi va părea nespus, Când va fi luat...Pe sus !

SE ȘTIE...

Că pădurea-i aur verde !

Fură toți și nu se vede.

Pădurarul pus de noi, Este lup...Paznic la oi !

REMEDIU Du-i Doamne pe-ai mei dușmani, În pădurea de castani Și pe ei să n-aibă șube, Să pice cu dosu-n gube !

TREZEȘTE-TE ROMÂNE O, tu române, mai poți îndura multe, Și foame, și frig, și umilințe?

Dar noi așa n-om mai fi și pace, Gura pe veci, nu ne-o mai tace.

Măcar acest drept noi ne-am câștigat Putem să ne-apucăm și de strigat : „Jos Iliescu, sus Constantinescu !

46

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Jos Constantinescu, sus Băsescu !

Jos Băsescu, sus care mai ești ...escu !” Și tot așa să ni se perinde Noi la lucru nu avem merinde.

Ei schimbă costume, tot noi și iar noi, Noi n-avem ce trege pe noi.

Dorm în „Cameră” și în „Senat”, De parcă acasă nu ar avea pat.

E cum zice-o zicală mai veche : „Burta sătulă, n-o crede pe cea flămândă !”

Ei au imunitate parlamentară La noi suflă vântul prin cămară.

Doar un lucru este sigur : „Române, ajută-te singur !”

PLUGUȘORUL PENSIONARULUI

Aho, aho, dragi pensionari Cu pensii mici, cu pensii mari, Stați puțin și nu mânați, Lângă boi v-alăturați, Pân-amu, amu un an, V-o mânat badea Traian, O să are de-amu-un plug, Și-o să trageți voi în jug.

Ia mânați din bice măi, Și strigați cu toții: hăi, hăi, hăi !

Mâine anul se-nnoiește Plugușorul iar pornește A fost greu și ruginit De abia noi l-am pornit !

Unde biata lui să are, Concurând iar cu tractoare ?

Ca să poată tra-la plug Leii grei nu le ajung !

Ia mâmați din bice măi Și strigați cu toții: hăi, hăi, hăi !

-Noi suntem pensionarii,

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

De care-au uitat demnitarii Pensionaru-i sărac, A ajuns la fund de sac, Doar un lucru el mai poate : Să ureze: Sănătate, Să trăiți ca frații Voi și aliații !

Ia mânați din bice măi Și strigați cu toții : hăi, hăi, hăi !

-Doamne, fă-i pe toți ferice, Pe bunici și pe bunice Că la ei in suflet este ger, Și bugetul este auster. Însă vă urează toți în cor : Sănătate și mult spor!!!

La cumpăna dintre ani Tuturora: „LA MULȚI ANI !”

La hotarul țărilor, Ca la cel al anilor Dup-o grea campanie, Împușcături de... Șampanie!!!

47

Freamăt IOAN HADA

1.

Un strop De rouă Se topește...

Scârbit de meschinele Dorințe omenești Și îndrăgostit De lună Pe harta Poeziei stelare Mă evapor...

Fără tine În mine Însumi Ca rana Rănii Sângerez.

PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE Motto: fără libertate,nici pâinea nu e pâine.

(F. G. Lorca) Oamenii deveniseră Numere Ca niște soldați Pe-o tablă de șah Mutați de-o mână Nevăzută Dinspre un război Cât se poate de rece Spre ultimul Ce-ar fi fost incandescent Pentru toți...

Conducătorii vorbeau O limbă de lemn Și încercau să pună 48

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt În gura cailor neîmblânziți Zăbale de lemn...

Gândurile...

Gândurile deveniseră Un lung șir de numere Iraționale Până când și capetele Ce le purtau deveneau Numere iraționale Mai tari decât Dogmele învățate...

Locuințele sub formă De blocuri căpătaseră Numere fiind Mai uniforme decât Aspectul oamenilor Ce le-au gândit Și chiar mai uniforme...

Străzile, șoselele La rândul lor Au fost construite Numerotate Înseriate metodic Precum armele Și mai ales, Trebuiau să fie Total paralele Cu libertatea Ca nici prin geometria Neeuclidiană Să nu se poată Întâlni oamenii Ce se târau pe ele Mânați Spre fericirea Ce le-a adus nefericire La toți...

Ce-i mai tragic E faptul că toate acestea S-au întâmplat În numele dreptății, Egalității, Fratrenității Și mai asles în numele Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

49

Freamăt Libertății omului De a încerca Să fie OM. 2.

Poate-am dorit O singură iubire O singură femeie Atât de frumoasă Atât de perfectă Precum sfera Tăiată în două De zeii speriați Având sufletul Atât de mare Cald Curat Și bun Încât numai Visul poeziei O poate cuprinde.

3.

Uniți într-un sărut De-atâta iubire Fericire Bucurie Aproape divine Nici măcar Umbrele noastre Chiar tăișul Ce-a despicat Nodul gordian Nu le poate Despărți.

ACTIVITATE LITERARĂ 1998, placheta de versuri EXILAT ÎNTR-O GRAVURĂ; 2000, 200 DE CUVINTE, Editura Cybela; 2001, AVATARURILE FARAONULUI HADA, Editura Zestrea; 2001, ANOTIMPURILE ETERNITĂȚII-PRIMĂVARA, Editura Zestrea; 2001, CELE MAI FRUMOASE POEZII, Editura Zestrea; 2002, AȘTEPTÂNDU-L PE MARIAN ILEA, Editura Scriptorium; 50

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt 2004, POEME, Editura Scriptorium; 2005, PELERINAJ LA RUINELE UNOR VECHI IUBIRI, Editura Zestrea; 2007, LA UMBRA ZEILOR ÎN FLOARE, Editura Zestrea; 2009, POEME CULESE-semi-antologie, Editura Zestrea; 2010, CELE MAI FRUMOASE POEZI-antologie, Editura Zestrea; 2011, IUBIT DE ZEI, Editura Eurotip; 2012, 33 DE POEME, Editura Eurotip; 2014, IUBIT DE ZEI ȘI ALTE POEME, Editura Eurotip; 2015, POEMELE UNEI SĂPTĂMÂNI, Editura Eurotip; 2016, CELE MAI FRUMOASE POEZII, Editura Albaneză.

DRAGOMIR IGNAT

TROFEE PENTRUANSAMBLUL FOLCLORIC „MARA” DIN SIGHETU MARMAŢIEI DISCUL DE AUR ŞI COLIERUL DE ARGINT, DIJON, FRANŢA Puţine formaţii artistice maramureşene şi naţionale se pot lăuda cu trofee şi premii europene de real prestigiu. Ansamblul folcloric „Mara” al Centrului Cultural din Sighetu Marmaţiei, de la a cărui înfiinţare s-au împlinit în această toamnă 50 de ani, pe lângă praznicul aniversar, a sărbătorit şi 40 de ani de la câştigarea Discului de Aur şi a Colierului de argint, la Dijon, Franţa. Trofeele se găsesc în vitrina Casei de Cultură. În 1991 acelaşi ansamblu a mai cucerit un Colier de Argint, tot la Dijon. Faptul că prin prestaţia scenică şi continuitate ansamblul este un model de dăruire şi talent, ne-a determinat să consemnăm câteva aduceri-aminte din perioada de început a formaţiei. Le prezentăm în rândurile de mai jos.

Ansamblul folcloric „Mara” din Sighetu Marmaţiei s-a înfiinţat dintr-o necesitate mai mult decât firească, într-un loc unde geniul popular materializat în creaţia artistică devenise o stare de spirit. Chiar dacă oraşul dintre ape, fostă capitală Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

51

Freamăt istorică a Maramureşului voievodal, avea toate atributele unui oraş modern, inclusiv în domeniul artei culte, localităţile din jurul său păstrau autentice obiceiuri şi tradiţii arhaice. Să exemplificăm doar cu performanţele spectacolului „Focul viu”, obicei pastoral transpus scenic în Vadu Izei de neobositul şi creativul instructor Vasile Apan.

Ca argument general mai e de spus că în perioada anilor 65-70 se formase în Baia Mare un puternic centru metodologic de îndrumare a creaţiei populare la nivel zonal, Casa de Creaţie, instituţie în care Nicoară Timiş, un foarte bun conoscător al folclorului din aceată parte de ţară, a adunat un mănunchi remarcabil de specialişti, între care coregraful Gavril Ghiur, compozitorul şi muzicologul Liviu Borlan, pictorul Mircea Hrişcă, precum şi colaboratori de la Şcoala Populară de Artă şi destul de nou înfiinţatul Ansamblu profesionist „Maramureşul”, între care Vasile Ionce, Gavril Babiciu, Victor Negrea Aurel Zdroba şi alţii.

S-a produs în perioada respectivă o adevărată revigorare a aşa numitelor ansambluri folclorice de amatori între care s-au remarcat Ansamblul „Mara” din Sighetu Marmaţiei, instructor coregraf prof. Gheorghe Petrovai, Ansamblul „Cercănelul” din Borşa, instructor Vasile Mihali, Ansamblul „Iza”, devenit apoi „Maramureşul” din Vişeu de Sus, instructor coregraf Puiu Mihăescu, Ansamlul „Florile Lăpuşului”, instructor coregraf Aurel Zdroba ş.a. Poate că aici e nevoie de o digresiune. Deşi ansamblurile mai sus amintite se numeau de amatori, opinia mea este că ele se apropiau mai mult de jocul ţărănesc autentic sau de obiceiuri şi tradiţii populare legate în special de rituri şi ritualuri agricole, Tânjaua, Noaptea de Sânziene, Sân’ Andreiul, Focul la stână etc. Aşa numitele ansambluri profesioniste păcătuiau şi mai păcătuiesc şi astăzi de excesiva stilizare atât în privinţa paşilor de dans şi a desenelor coregrafice, cât şi de „manelizarea” unor melodii autentice în funcţie de imaginaţia unor regizori care nu de puţine ori cunoşteau sau cunosc numai aproximativ specificul zonelor pe care doreau sau doresc să le reprezinte.

Explozia imaginilor televizate a însemnat şi continuă să însemne denaturarea şi îndepărtarea de autentic atât a dansului cât şi a cântecului popular. Încă de la înfiinţare, ansamblul de cântece şi dansuri sighetean şi-a propus şi a reuşit să culeagă, să valorifice scenic şi să redea pe cât a fost posibil melodia şi dansul din Maramureşul istoric. În privinţa liniei melodice, primii care s-au implicat, conştient sau nu, în păstrarea autenticităţii au fost ceteraşii, în majoritate din Vadu Izei. De altfel ei fuseseră constituiţi într-un taraf local cunoscut sub denumirea de „Dobaşii”. Pentru că mulţi dintre ei purtau numele de Covaci, spre a-i deosebi, li s-a adăugat de către comunitatea locală câte un cognomen, sau mai pe înţelesul tuturor, o poreclă. Astfel, primaşul şi cel mai virtuoz violonist recunoscut era Gheorghe Covaci Cioată, apoi văru-său Ion, zis Arjint Ziu, apoi Gheorghe zis Guşiţa, Ion zis Bulea, Vasalie Raina, Vasalia Ghiuriţii, Gheorghe Ofu, din Berbeşti, Mihai Diavolul, acordeonistul Fănică zis Bulgaru etc. Din Sighet proveneau cei din compartimentele armonie şi acompaniament, în special din familia Dobăieşilor, care sunt prezenţi şi azi în ansamblu.

Coregraful de care se leagă indiscutabil succesele, nu puţine, ale ansamblurilor din Maramureşul istoric rămâne Gavril Ghiur, sătmărean la origine, care a reuşit să dea contur folclorului coregrafic al zonei, promovându-l în întreaga Europă. De altfel 52

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt mirajul acestor ansambluri consta şi în faptul că dădeau posibilitatea membrilor componenţi să iasă în vest. Cu toate acestea, din Ansamblul „Mara” puţini au ales să rămână peste graniţă. E adevărat că şi triajul ce se făcea era deosebit de sever, membrii componenţi fiind verificaţi întâi de partid şi apoi foarte amănunţit de securitate, care la fiecare turneu îşi trimitea unu, doi reprezentanţi pe post de dansatori, instrumentişti sau şefi de delegaţie însoţitori.

La alcătuirea repertoriului, pe lângă studiile de specialitate şi culegerile de arhivă cercetate erau consultaţi membrii componenţi, care având în mare majoritate origini de la ţară veneau cu istorisiri de la părinţi sau bunici, privind practicarea unui obicei sau altul. După prezentările de tip colocvial se trecea la adaptarea scenică a obiceiului. Ea era conturată într-o primă formă, apoi perfecţionată până dobândea forma artistică definitivă. Urma apoi vizionarea, realizată de specialişti de la judeţ sau chiar de delegaţi din capitală, după care se făceau inevitabilele ajustări, constând în îndepărtarea unor elemente religioase sau care ar fi contravenit liniei de partid. În ce priveşte soliştii vocali Ansamblul „Mara” a lansat nume de rezonanţă în folclorul românesc. Ne referim aici la regretatul Viorel Costin, la Gheorghe Turda, Maria şi Nuţu Leordean, Pătru Bârlea, Ileana Bumbar, Anuţa Iusco, Fraţii Florea, soţii Anuţa şi Nicolae Todorovici etc. Dar spectacolele de rutină erau duse cu tineri care nu s-au afirmat pe plan naţional, Ileana Rednic, Ileana Lipcei, Vasilena Boiciuc, Gheorghe Mihnea şi un talentat bariton, Nicolae Corşinschi, care ar fi avut şansă scenică dacă era mai insistent.

Desigur, şi eu şi colegii antecesori sau care m-au urmat, le ceream pretendenţilor la porţile afirmării piese vocale originale, care n-au fost lansate de alţii sau înregistrate la radio. TVR-ul era singura televiziune şi nu dădea şanse mari provinciei. Totuşi, voi exemplifica două piese lansate de o tânără solistă venită la „Mara” din Săliştea de Sus, Maria Şuşca. Ea a cântat pentru prima dată în cadrul selecţiei piesa arhicunoscută azi datorită fraţilor Petreuş, „Maramureş plai cu flori”, dar cu alte versuri, pe care le reproduc; „Foaie verde ca iarba/Văd mândruţ că m-i lăsa/Lasă-mă nu-mi pare rău/Că am altu-n locul tău/Numa-o mână mi-oi întinde/Tri şi patru mi-oi cuprinde,/Numa-o mână mi-oi petrece/Şi-mi găsăsc ca tine zece” etc. Cea de a doua piesă era „Horea pribagului”, dar pe melodia pe care Ştefan Petreuş a pus ulterior versurile „Pe Iza pe lângă apă/Toate crengile s-apleacă”...

Se va observa că referinţele din textul de faţă vizează perioada „veche” a ansamblului. De-a lungul anilor, s-au perindat prin el mai multe generaţii de interpreţi de folclor, dansatori, instrumentişti, solişti vocali, care şi-au adus fiecare contribuţia la menţinerea acestei stări de spirit pe care eu o numesc cu nedisimulată mândrie Ansamblul „Mara.” Între cei care s-au implicat şi se implică şi azi în conducerea Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

53

Freamăt destinului său folcloric îi reamintim pe coregrafii Victoriţa Costelnic, Gherghe Rednic Ciombu, violonistul Mihai Chiş, saxofonistul Viorel Bledea şi interpreta Ileana Matus.

Despre ei aşteptăm condeie tinere şi avizate să le consemneze „contribuţia la păstrarea şi transmiterea valorilor artistice din creaţia populară maramureşeană”.

ACTIVITATE LITERARĂ Debut literar - Asalt în timp, poezie în Pentru Socialism, 20 mai, 1966 Ploaia - schiţă în Pentru Socialism, 6 august 1966 - Scrieri în volume colective- versuri în culegerea literară Anotimpul întrebărilor, 1967, idem în culegerea Lirice 1967, în Generaţii 1972, în Trepte în lumină 1974, idem în culegerea Nord 1975; În antologii - O antologie a poeziei maramureşene; de la poezia populară la poezia contemporană, Ed.Etnologica 2010, ediţie îngrijită de Nicolae Scheianu, în Intersecţii prin labirint, ed.Dacia, Cluj Napoca, 2011, ediţie îngrijită de Ion Vădan, Paşi împreună + Ed.Gutinul Baia Mare 2015, 2016, e Creator, numerele de la 1 la 7, Anotimpul iubirii vol. I şi II, ediţie româno+ albaneză, scoasă de cenaclul scriitorilor Baia Mare.

Apariţii editoriale: - Risipiri, 2007, versuri Ed. Eurotip Baia Mare, prefaţă de Ion Burnar, - Biblioraftul cu sentimente, versuri Ed. Eurotip 2010 prefaţă Ion Burnar - Privirea de promoroacă, versuri, Ed. Dacia, Cluj Napoca 2011 - Hieroglife pe creasta de val, versuri Ed. Marist Baia Mare, 2015, prefaţă Emanuel Luca, - în pregătire, Meridiane neconvenţionale, interviuri şi reportaje cu şi despre români din afara graniţelor; - recenzii şi comentarii despre autor şi operă; Teo Moldovan Cuvinte despre Dragomir Ignat, Vasile Morar, Adă Dragomire, taragoata, Cuvânt de întâmpinare, Dorin Ştef, în Documentar bio-bibliografic, Dragomir Ignat‚ 65, Baia Mare, 2012, Antoaneta Turda, La umbra cuvintelor înflorite în Actualitatea literară nr.53-54 decembrie 2015, Vasile Tivadar în Informaţia zilei Baia Mare 2015, Ioan Botiş, Gazeta de Maramureş, 10, februarie 2011, Dorin Ştef, O sculptură de fluturi în aer, în Informaţia zilei 13, 20 mai 2011, Alina Andreica, Un soi de spovedanie, în Glasul Maramureşului 17 februarie 2011, Augustin Cozmuţa Risipiri recuperate în Graiul Maramureşului 10 iunie 2007, Ion Burnar - Poetul şi profesorul Dragomir Ignat de risipeşte în versuri, în Informaţia zilei, 2 mai 2007, Olimpia Mureşan, Radu Botiş. Recenzii în Freamăt, revista Ligii scriitorilor, filiala Maramureş ş.a.

54

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

IOAN MUREȘAN LAZĂR

1. POVESTEA LUI MANIU Într-o zi cu negură Te-ai născut sub măgură.

Te-ai născut la Bădăcini, Fiu destoinic de Români.

Ai luat apoi în brațe, A lui Bărnuțiu carte.

Ai citit, ai răsfoit Și-ai găsit ce ai voit.

O viață te-ai frământat, Fiind al neamului argat, Să-l așezi pe-o cale bună Și sub soare, și sub lună.

Să nu fie la străini, Să fie același nume de român, Să fie-ntreg între hotare, Pe glia, România mare !

2. SUS, ROMÂNE SUS! I. Norii negrii greu s-au dus...

S-au tot stins...Dar n-au apus...

Norii sunt vremea cea rea...

Vai de noi de s-a-nturna...

De ne găsește pregătiți Cu toții trebuie să știți, Că nu aduce pâine, sare...

Ci ca să ne calce în picioare...

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Deci ,spune române, ce ai de spus !

Etern să stai cu fruntea-n sus !

Iar Romania...E țara ta !

A ta și nu a altora !

Să nu te-mbeți cu laurii Ca cerul vechi cu graurii !

Ai auzit ce eu ți-am spus ?

Sus române, fruntea sus !

55

Freamăt II. Nici de atâta libertate Nu e bine să ai parte !

De copil am învățat Român să fiu, mereu curat.

Am învățat că-i bine, nu-i rău Să cred mereu în Dumnezeu.

El cu a Lui putere Ne ferește-n veci de rele.

Am învățat să cânt românești Doine și balade pământești, Am învățat să bat din picior În joc, cu mândra pe ogor.

Să știu mereu de țara mea, Să țin pieptul drept și azi pentru ea.

Ascultați-mi graiul, voi toți : Nu alergați după cai morți !

Puneți pieptul la hotară, Pentru scumpa voastră țară !

56

III. De neagra străinătate, Mulți români au avut parte, S-aducă pentru copii Pâinea din fiecare zi.

Deci, cine e oare de vină ?

Că ei pleacă-n țară străină ?

De ar ști cei mulți ce sunt, Mult s-ar răsuci-n mormânt Că ei, Doamne s-au luptat Și de mic ei m-au lăsat.

Lasă neagra străinătate, Vino tu, acasă frate !

Nu-i mai bine-altundeva Cum este în casa ta !

Să rămâi cum eu rămân: Un adevărat român !

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

IACOB ONIGA

Candidaţii - I Stau rânjind, lipiţi pe garduri, Sus pe stâlpi şi pe panouri, Candidaţii plini de carduri, Ce promit doar din stilouri. Şi de-atâta vorbă-n vânt, Unii-i zgârie pe frunte, Pentru ţara ce şi-o vând, Îndrugând poveşti mărunte.

Nici nu se sfiesc să mintă, Jurând chiar pe sfânta cruce, Şi-n cuvinte, dulci alintă, Tot ce voturi le-ar aduce.

Se coboară de prin vile, Construite din furat, La mulţimea din cămine, Fără hrană, fără pat.

Proclamă democraţia, Ca pe-un bun, de-al lor, de când, Şi vorbesc de România, Parc-ar fi al lor pământ. Şi promit c-o fi mai bine, Pentru cei săraci, fireşte, Dar cu fundu-n limuzine, Beau din whisky, de trosneşte.

Poporul trebeʼ s-aleagă, Dintre cei mai rău, un rău, Şi din când în când blăstamă, Să-i judece Dumnezeu.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

57

Freamăt Stau rânjind în parlament, Îmbuibaţi de-a atâta bine, Cei aleşi în mod frecvent, Ce-şi fac legea pentru sine.

De-ar pleca măcar, o dată, Ţara n-o să-i mai jelească, Şi ascunşi sub o lopată, Altă lume să renască.

Părinţii mei Părinţii mei s-au născut, În vreme tristă de război, Şi nicicând n-au ştiut Că nu pot da timpul înapoi. Şi până la urmă, de ce să-l dea, Că doar n-au fost străini, Aici în ţara mea, Cu munţi şi dealuri, şi români. Şi-au muncit, şi-au trudit, Ducând povara de a fi săraci, Şi tot aici au murit, Îngropaţi alături de daci.

Părinţii mei n-au ştiut niciodatʼ, Să se laude cu iubirea de ţară, Ci doar pământul l-au arat, Să crească grâul la vară. Şi în genunchi s-au rugat, Citind în cartea de rugăciuni, La biserica noastră din sat, Clădită de moşii, străbuni. Şi-au mai dat pentru ţară, Suflete dragi de români, Ca şi ele să moară, Acolo unde-au prins rădăcini.

58

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Şi deodată, lanţul s-a rupt, Lăsându-ne pe noi pe pământ, Şi nici nu ne-au spus c-au plecat, Cu iubirea de glie, în gând.

Părinţii mei sunt acolo, sus, Şi-n ceruri se roagă mereu, Rugându-L pe Domnul Iisus, Să aibă grijă, de neamul meu.

Ce-i asta?

De ce să-ţi cer, ţie, domnule oarecare, Acolo sus cocoţat, din întâmplare, Dreptul de a-mi iubi ţara neîncetat, Când tu, pentru ea nu eşti decât un nimic, Om politic, care a distrus-o mereu, După placul său.

E drept, eu am ştiut mult mai târziu, Că m-am născut în această ţară, Când mama, bolnavă, Mi-a spus într-o târzie primăvară, Să-mi iubesc glia strămoşească, Ca pe bolta cerească, În glia în care murit-au străbuni, Seceraţi de săbii şi gloanţe, Mânuite de turci şi de huni.

Tu, domnule, care, venit de nicăieri, Cu bani şi false averi, Conduci o ţară ce nu-ţi aparţine Şi o împarţi adesea după interese meschine, Ar trebui să ştii că politica ta, Calcă-n picioare dragostea mea, Pentru ţara în care tata a luptat, În războaie mondiale, neîncetat.

Ce căutaţi voi, domnilor, în fruntea ţării, Când la noi în sat nu mai cresc nici nucii, nici merii, Din cauza politicii voastre murdare, Duse în favoarea clanurilor şi rudelor, Avide de-averi colosale.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

59

Freamăt Ce păcat de această sfântă şi preafrumoasă glie, Condusă de trădători şi iubitori de bani, în cecuri de-o mie, Ce nu-şi mai frânează nici pofta, nici ura.

Mă rog ţie, Doamne, închide-le gura, Prin care patriotismul proclamă, Ca-ntr-o falsă reclamă.

Mă rog ţie, Doamne, opreşte-i odată, Şi fă din România o ţară curată, În care ţăranul sărac, să zâmbească iar, Trăgând cu plugul brazda-n hotar, Şi-n satul său, aşezat în vale, Bătrânele să cânte priceasna cea mare.

Vise de Crăciun S-apropie încet Crăciunul, Şi-n cuptor s-aprinde focul, Savurez cum iese fumul, Şi cum se încinge coşul.

Cozonacii stau pe vatră, Şi la jar se rumenesc, Nu-i Crăciunul de-altădată, Nici colindul strămoşesc.

Pe soba ruginită din odaie, Se fierb sarmalele întruna, În ţarc s-aude-un behăit de oaie, La orizont s-arată luna. Încerc să-mpodobesc iar bradul, De amintiri se umple tinda, Pe punte trec copiii, vadul, La geam s-aude lin colinda.

Rezemat de vechea scară, Nu ştiu noaptea cum se duce, Simt miros de primăvară, Lângă nucul de la cruce.

Din vis eu mă trezesc cu greu, Tresar şi toate se sfârşesc, Şi-l rog pe Bunul Dumnezeu S-avem Crăciunul românesc.

60

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt ACTIVITATE LITERARĂ Debut cu poezii în cotidianul „Opinia” din Baia Mare în 1997, continuând până în anul 2002; - anul 2013 apare prima carte (jumătate proză şi jumătate poezie) cu titlul „AM FOST ODATĂ PE PĂMÂNT”; - în 2014 „CÂŞTIGĂ FĂRĂ SĂ UCIZI”, proză; - anul 2015 „FOTOGRAFIA UNUI VIS”, poezii; - anul 2016, volumul de poezii - „IUBIRI DINTR-UN SERTAR”.

Toate cele patru cărţi au fost tipărite la Editura „Eurotip” din Baia Mare.

MARIANA CRISTINA POPAN

O SCRISOARE REGĂS ITĂ (monologul cetăţeanului în curs de turmentare socială) Dragă Lucuşor, Lucuşor mamă, te pup pe toate părţile. Bă!

Fie-ţi milă de sticla ta! Găseşte-i un loc de răcoare!

Tu ce mai faci? Cum e în lumea ta? Aici?...

Stai!... pe loc şi nu pleca, ascultă la mine-aşa: Da... ba nu! Îţi spun ce-a rămas. Că dacă-ţi spun ce-a fost în ultimii cinci ani, mă răcoreşte tătuca de tot. Cum ce-a rămas? Nimeni şi nimic. Pur şi Simplu. Pur că-i universal, Simplu că-i Conex - Go. Totul e ca o piramidă. În vârf stă ăla care l-ai lăsat: Ionuţ Dantelatul din Dăndănăteşti.. Cum care? Ăl‘ care şi–a luat nasul la purtare. De ce? A descoperit că-i rudă cu Pinocchio. Da! El râde şi dă din mâini tot timpul.

Hai! Noroc, nea Luca! Sub vârf e altul cu demografia la cap: îşi zicea Ieduţ Căţăratu. Da‘ lumea-i spune acum Groscior de Jos, dă la Olt, neică!

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

61

Freamăt Da‘ să-ţi spun de cine-s păziţi şi ei-piramida: e unul de-al tău, Pristanda; în lumea ta păzea Poşta. Da‘n lumea noastră sunt mulţi, pristandarii. Ei prestează servicii personale în sprijinul publicitar: păzesc poştele lor cu parola de intrare şi ieşire: intrare Shengal, ieşire prin Interpol. Auzi: Parole! Parole!

Umflate, umflate fasole! Îţi dai seama matale, ce aromă lasă-n urma ta? Un miros.....Îţi vine s-o iei la sănătoasa ‘napoi şi să stai la capătul podului Buckale.

Doar atât că vorba e la fel la Pristanda: „Moşia moşie, foncţia foncţie, zoiţele tot zoițe rămân”. E clar: „ În Ţara Demografiei e rege cel cu-n ochi.”

Când se lasă cu întuneric, serenada pentru vârfuri se aude în surdină: N-aţi văzut cândva Şi pe undeva Un om cam aşa: Unul subţirel Tras printr-un inel, Luca îl chema, Pe Ionaţi stătea...? (ecoul răspundea): - Am văzut strigând, Un gras cam flămând, Băutor de-al....ă...de lapte, Mâncător cât poate, De brânză, brânzică, Poreclit UdricăEl e din Udreşti, Între vaci lumeşti Şi-ntre viorele, Ca ele nu-s stele...

Trunchiul piramidei e Turma Farfurizilor. Vezi bine, tu l-ai făcut pe Farfuridi.

Noi avem farfurizi. Vorba cuiva: „ Ce se naşte din pisică, şoareci se-nmulţesc!”

Cum, cum adică? Ia, aşa: cele ce se nasc cresc şi...şi ce? Dacă nu se ştie, nu este: intră pe uşă să ceară şi dacă nu primesc, s-aruncă pe geam. Cum? Aşa, ca o farfurie de unică folosinţă, precum maldărul de farfurii din container, aruncate de nevastă-mea. Cum de ce? Pentru că seara vin pe trei cărări şi-i spun: - Săru-mânuşiţele, Joiţele mele iubite! Şi ştii cum era Madam Zoe când îi spunea Tipătescu la fel: era ca un platou de miere şi lapte, nu maldăr de cioburi. Altă vorbă-i de mata, nenea Luca.... Da‘ de coana Zoiţica vorbim altădată. Te pup din nou, cu dedicaţie specială de la mine, pentru tine: Mâi Ioane, Papioane, Pune-ţi mâna pe butoane Şi apasă pe claxoane, C-am uitat ce ne-ai lăsat, 62

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Dar‘mi-te ce ne-ai mai dat: O turmă de farfurizi, Roşi de capii şantajişti, Orbi cu multe dandanale, Brânziţi din cap până-n picioare, Cuplaţi cu zoițe multe, Corupte mândre cornuteE turmă renumită-n lume, Cu oi negre şi nebune, Tot negru e ţapul grasDe-atâta brânză s-a cam ars; Hei! Hei! Hei!....

De la mine pentru tine, Sticlă, mă semnez pe tine, Cum spuneai că e mai bine!

- un alt fel de C.T. ...SUNT ROMÂNII ROMÂNIEI..

Sunt român...un suflet vibrând.

Sunt glas dăinuind printre vremuri.

Sunt solul dac renăscând, Sunt soare născut din cutremur...

Sunt brazii lui Ștefan cel Sfânt, Sunt scuturi eterne de români, Sunt locuri sfințite-n pământ Sunt mănăstiri printre flamuri.

Sunt ape cu pești cristalini, Sunt floarea de colț, trandafirii, Sunt falnicii plopi, pini, arini, Sunt ciute și cerbi, sunt zefirii.

Sunt pacea din cugetul meu, Sunt aurul verde și pur, Sunt galbenul soare un zeu, Sunt taina din cerul azur.

Sunt ei, români care se-nchin, Sunt purtători de cruci, creștini, Sunt fii născuți din dor și chin, Sunt porumbeii cu ram de măslin, Sunt țarini albite-nzăpadă, Sunt reci și morbide, sărace...

Sunt voile morții să vadă, Sunt oameni sortiți fără pace.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

63

Freamăt Sunt tari și puternici români, Sunt înfrățiți la bine, la greu, Sunt teama-n stăpânii păgâni , Sunt scut de-apărare la rău...

Sunt jocul jucat de românași, Sunt doine și hore române, Sunt inocenți, români îngerași, Sunt glia din neamuri străbune.

Sunt totul și timp, și pământ, Sunt apă, sunt aer, lumină, Sunt nemuritori și rămân Românii României.........

Mereu divină.

Sunt român...un suflet vibrând, Sunt glas dăinuind printre vremuri, Sunt solul de dac renăscând, Sunr soare născut din cutremur...

2. BUCOVINĂ, MÂNDRĂ FLOARE. Bucovină, mândră floare, Răsărit-a steaua sus, Pe tine să te vestească Cum s-a născut Domn Iisus.

O să intre-n a ta casă Lângă bradu-mpodobit, Masa ta să ți-o sfințească, Om bogat, om năcăjit.

Coborât-a peste tine, Traiul să ți-l lumineze, Neamurile să-i unească, Doamnul Sfânt să te vegheze.

Cum Maria-mbrățișează, Pe Iisus, fiul ei drag, Așa tu să-ți crești copiii, Ce se bucură sub brad. Țară scumpă și bogată, Cu natura-n sărbătoare, Țara Dornelor rămâi, Bucovină, mândră floare !

64

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt 3. GRAI ROMÂNESC LA TINE MĂ ÎNCHIN....

O lacrimă-s ce picur Din cerul meu senin, Peste-nsorita-ți lume, Din ochiu-mi cristalin...

Par nuferii o cale Cu-alese slove-n cer, Pe ape să mă plimbe, Prin țata giuvaier...

Sunt flori de mac sfioase Pe șesuri presărate, Cu rozele-ți minune Frumoase, argintate,

Să zburde iar prin slove Ca niște jucării Să le-alintăm gingaș, Cu zâmbet de copii.

Sunt galbene narcise Pământu-ți îmbrăcând, De-un galben lan de grâu, Bogat nutreț de fân...

Sunt slovele-ți cromatic Cu roșu-aprins din vis, Cu galbenul din soare, Albastru-n cer nestins.

Prin ochiul tău oglindă, Sunt îngeri albi zburând Pe umeri-ți puternici, Pământ cutreierând,

Ce minunate clipe-s, Zburând ca gându-n lume !

Lume ești infinită, Română națiune !

Și-n limba-ți românească, Cu slove-mi românești, Rămânem împreună Tablouri pământești...

Cu brațele-mi deschise Eu te înalț spre cer, Din suflet minunate În dar ți le ofer.

Pe umeriți puternici Pământ cutreierând, Ne-apleci și ne ridici, Sfânt scut, imaculat.

Ești tu, pământ prea sfânt De oamenii români, Cântat în legământ, Visat și de păgâni.

Sunt din natură vie, Mlădițe jucăușe, Frumosu-i gângurit, În palmele-mi căușe.

Noi te-om iubi cu drag, Cu drag ne ești tu glia, Ne ești casă cu prag, Numită, România!

ACTIVITATE LITERARĂ Publicare de poezii şi studii de cercetare în reviste – cărţi şcolare şi extraşcolare: 1.„JOS PĂLĂRIA, DOMNULE CARAGIALE”, Brăila, 2008:„Către Caragiale”, „O scrisoare regăsită”, „Clovnul Goe” 2.„Probleme şi exerciţii pentru clasa I”:Revista de Matematică, D. T. Severin, 2008 Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

65

Freamăt 3.„REVISTA DE EDUCAŢIE ECOLOGICĂ”,Orşova, 2009:„Valenţe formative ale educaţiei ecologice”:„Brâncuşi-spirit de creaţie”, Iaşi, 2010: 4.„Educaţia pentru mediu, un atu pentru viitor: S.O.S, salvaţi viaţa şi casa vieţii!”

5.„FAMILIA MEA”, Arad, 2010:„Copilărie” 6.„Steaua Polară”, Baia Mare. 2010:„Bun venit…la revedere” 7.„COPILĂRIA-UN POEM”, Neamţ, 2011: „Urare pentru mama”, ETC. 8.„Freamăt”. apariţie trimestrială - Cenaclul Filialei Ligii Scriitorilor Români din Maramureş-nr 2 („Autoportert”, „Chipul din floarea inimii tale”, nr. 3 („Sunt, nu există”, „Odihna din suflet”, „Cerul e Dumnezeu”, „Eu nu sunt, eu exist”) - pe 2016, 9. „OGLINDA LICII SCRIITORILOR ROMÂNI LA 10 ANI, O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE” Cluj Napoca, 2016-„Poveste albastră de dragoste”, 10. „FRUMOASĂ RTOAMNĂ BOGATĂ”-Ed. NAPOCA NOVA, 2016, Cluj Napoca, 20126 („Sunt oamenii”, „Cu aripi de plumb sunt copiii îngeri de sus”, „Natura din urmă-mi”, „Dilema ego-ului din noi”, „Mereu…noapte din zi şi zi din noapte”, „În taină de vorbă cu natura”, „Condeiul timpului”, „Către Eminescu”, „Bucovină, mândră floare”, „Moldovă, leagăn de-amintiri”).

APARIŢII - Volume de poezii şi proză:- POEZII: 1). „Poezii cu prichindei, pentru părinţi şi bunicei” Baia Mare, 2006 2). „Eu nu sunt….eu exist”-Târgovişte, 2016 Publicaţii ON-LINE: - Proză: „Călătoria albastră a Perlei”, PARALELA 45, Piteşti, 2014 Cancelaria Naţională „DIDACTIC”: publicaţii permanente în perioada 2006-2016 Plastformele literare online: ECREATOR MARAMUREŞ şi USEM-2016, octombrie.

Publicistică: „Florile Bucovinei” - revista culturală, prin As. Culturală „Florile Bucovinei”, Câmpulung, aprilie, 2004 „Prietenii Primăverii Europene”, ENESIS, Baia Mare, 2010 - revistă şcolară interjudeţeană „Buburuzele Sportive”- nr 1 şi nr 2-revistă şcolară, CCD Maramureş, Editura “Maria Montessori, Baia Mare 2015, 2016 Publicaţii electronice: „Ziua Pământului”, CCD, Maramureş, Editura „Maria Montessori”, Baia Mare Ediţia I, 2015 „Educaţia, viitorul sănătos al planetei albastre”, CCD Maramureş, Editura „Maria Montessori”, Baia Mare Ediţia a II-a, 2016

66

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

TOMA G. ROCNEANU CINE VA TRĂI MAI MULT? Prin anii 1950, ziarele, adică „Scînteia”, începeau a scrie despre „masele plastice”, adică un mare înlocuitor al metalelor, un material uşor de transportat, uşor de prelucrat, un mare înlocuitor in toate obiectele şi piesele pe care noi le ştiam pînă atunci. Un calculul economic, adică cât petrol se consumă ca să facem materialele plastice, nu l-au făcut, ori poate nu ni-l-a spus nimeni, şi că astfel, petrolul nostru, se va duce pe astfel de chestii. Nu se ştia încă faptul că aceste plasticuri, nu se prea pot distruge şi au adus mizerie in toată lumea, sub formă de peturi, de pungi, de caserole şi altele. Incă pe atunci, literatura SF ne „aproviziona” cu roboţi, umanoizi in care aceste materiale plastice vor inlocui metalele şi astfel vor avea o greutate mai mică. Deci şi noi, atunci, prin „robot” înţelegeam doar roboţii umanoizi, care vor inlocui omul în muncile mai grele. Nouă ne aduceau gînduri negre, aceşti roboţi care ne vor inlocui şi unde vom lucra noi, s-au ce ne aşteaptă în viitor, dar pe atunci tehnica nu era ceva de speriat, calculatoarele abia le ştiau folosi doar la jocul de şah, Atunci nici nu prea înţelegeam ce inseamnă de fapt „tehnica” şi nici nu intuiam măcar că va veni vremea să impărţim pămîntul cu... tehnica. Un mic calcul ne arată că dacă fiecare judeţ are 15000 de masini particulare, atunci există in Romînia aproximativ 600000 de mii de maşini particulare. Dacă la acestea le adăugăm pe cele ale firmelor şi ale Statului, chiar dacă ar fii numai jumătate din acestea, avem un milion de masini, cu care împărţim aerul. Tot acestor maşini le facem locuri de parcare. Practic impărţim şi Ţara si aerul cu tehnica. Tehnica evoluiează, va produce şi mai mult, natalitatea scade, incă nu din cauză că se asfixiază... dar v-a veni şi acel timp. Atunci vom vedea că nu se pune problema inlocuirii omului la muncă ci distrugerea lui prin noxe !!!! De menţionat că am trimis şi câteva epigrame sper că cineva le-o fi primit. Cu preţuire.

CÂTEVA AMINTIRI Eram în clasa a IV-a, luasem și eu premiu, o tabără la Zalău. Trebuia să ne adunăm la Năsăud, la Liceul „George Coșbuc”, de unde un autobus urma să ne ducă la Zalău. Am stat două zile în Năsăud, ne-am mâncat hrana rece pusă de părinți. După cele două zile, a sosit un telex, în care se stipula că :”în Zalău este epidemie”, deci orașul este închis, așa că nu s-a ținut nici tabăra. Cu asta s-au încheiat și meritele.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

67

Freamăt Totuși de o tabără am avut și eu parte, la Colibița, loc unde este un lac cu o bază de recreere frumoasă. Atunci pârâul care curge de aici se numea Colibița, acum după ce trece de lac, se numește Bistrița. Tabăra aceasta și în general ce este o tabără, atunci am văzut prima dată. Eram in clasa a VI-a, deci mai mare. Aici am învățat șahul, dar cum nici ceilalți nu erau ași, nu știam când se tarmină partida. Regele îl luam printre primele piese, așa că a venit un instructor care ne-a povestit ceva despre tactica șahului. Programul era plăcut cu excepția dormitului de după masă. Spălatul îl făceam la gârla care trecea pe lângă clădirile taberei. Cu alte cuvinte m-am simțit minunat.

Ajuns acasă, doctorul mi-a spus că am oreon.

Activitatea de strângere a fierului vechi o făceam mai mult pe valea Someșului, unde diferite foste construcții care aveau și fier în ele, le recuperam și recuperând acele metale, ba căutând altele, am găsit și armament de război, care evident a implicat și miliția și alții din conducerea Consiliului Popular. Rezultatul a fost că nu ne-au mai permis să trecem prin acel loc, să nu fie și alte proiectile. Mersul la școală îl făceam pe jos, un singur elev avea o bicicletă nouă, a lui Dudi, și „mai da câte-o tură cu bicicleta”. Sandu a cărui tată repera biciclete, el le „proba” după reparație. Dar era clar că la școală era interzis să vină cu bicicleta.

Vara, ca să facem și noi baie în Someș, căutam un loc care, vorba vine, să corespundă pretențiilor noastre, loc în care apa era cam de 30-50 cm. Așa reușeam să facem o baltă de 10-15 metri lungime și cu lățimea de circa un metru. Această baltă se încălzea destul de repede și era plăcut să te bălăcești în ea, nefiind la nivelul apei curgătoare de munte. De aceste obturări, la care munceam și o jumătate de zi, ne bucuram descurajant de puțin. O dată a trebuit să treacă o căruță și l-a spart. Altădată, un consătean își făcea casă, așa că s-a bucurat de piatra strânsă de noi, pe care el a folosit-o la fundația casei. De câteva ori a plouat și Someșul, crescând, și-a făcut singur vadul, iar spre toamnă femeile puneau cânepa la topit, așa că nu aveam voie să mai obturăm valea Someșului. Acesta era ștrandul nostru, ștrandul copilăriei.

O altă formă de distracție era culesul fructelor de pădure: afine, zmeură, mure.

Pentru a ajunge la locurile unde aceste fructe erau adunate în smârcurile de pe diferiți munți, deșteptarea trebuia făcută la orele două din noapte. Cu căruțe, cu cai, mergeam unde știam că se află prețioasele fructe. Exista o regulă. Cât timp culegeai, nu aveai voie să bagi niciun fruct în gură, altfel culesul tău era numai în burta ta. Desigur că plecam în grupuri mari, băieți și fete, cunoscând că acele locuri era frecventate și de urși. Parcurgeam pe jos, pentru a strânge zmeura, mai mult de douăzeci de kilometri într-o zi. Eram frânți pe când ajungeam acasă. Cum majoritatea acestor activități se făcea în grupuri, unora le putea fugi mintea și la altfel de lucruri. Dacă fata nu era fată mare la măritiș, rămânea fată bătrână, așa că grija aceasta o aveau mai ales fetele, dar și băieții. Nimănui nu i se părea un câștig să se căsătorească cu cineva care avea posibilitatea unei comparații cu alte persoane. În plus cine nu era fată mare ca mireasă, 68

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt i se contesta și credința, și propriul atașament la familia ce urmează a se consfinți, iar cuvântul lui, sau a ei nu va fi considerat cinstit și drept, niciodată.

Noi, pe atunci ne doream familii unite și indestructibile, care cu toată ființa și puterea lor se dedicau familiei și creșterii urmașilor. Într-un secol, la noi au avut loc două violuri, care s-au transformat în căsătorii și niciun divorț. Înțeleg că nici acum nu sunt divorțuri, cinste tuturor, dar nu sunt nici căsătorii, sunt numai concubinaje, adică un popas la care se fac copii, care nu vor avea tată și nici mamă. Exemplele sunt mai mult decât cu miile de ”astfel de părinți” Poate, înainte de a ajunge la acestea, preocuparea de bază a tinerilor și a copiilor, este școala, dobândirea unei calificări de nivel profesional, medii sau înalte, în funcție de preferințe și posibilități, lucru care pentru noi nu a fost greu de opționat, deoarece spre stupoarea învățăceilor de astăzi, noi trebuia să cunoaștem absolut toată materia predată la școală, la orice materie. Asta pentru că atât la gimnaziu, cât și la cursurile profesionale, la examenul de maturitate, ca de altfel la orice tip de școală, încheierea cursurilor se făcea dând examen din toată materia predată. Aud că acum se insistă pe o lecție din care se dau extemporale. Atunci, intra profesorul și ne spunea : „să scoatem o coală de hârtie pe care să răspundem la următoarele întrebări”, acele întrebări de fapt erau un sondaj prin toată materia ce se predase până în acel moment.

Deci nu era vorba despre capitole sau doar să fim examinați la unele materii. Cu astfel de probleme nu ne-am întâlnit. Trebuia să cunoaștem chiar și lecțiile la care am lipsit. Într-o situație cu astfel de probleme, elevul a întrebat de ce trebuie să cunoască lecțiile la care nici nu a asistat și nici nu a avut timp fizic să treacă peste ele ? Profesoara l-a lămurit: „Dacă în acea zi s-a predat litera P și pe tine te chemă Pop, tu vei scrie doar OP?” deci logic aceste lecții obligă la astfel de eforturi. Dacă recitim cum este explicat cuvântul ”distracție”, tineretului de astăzi și cât de multe piedici le barează drumul spre carte, drumul spre afirmarea într-o profesie, dacă ei își doresc acest lucru, i-am plictisi și ne-ar ocoli.

Cum pot să se plângă ei, tinerii de astăzi, că sunt mai stresați decât majoritatea oamenilor cu care am împărțit viața noastră paralelă de până acum? Poate este bine să-și pună întrebarea: „Care este scopul vieții lui în această lume? Dacă are un ideal?”, dar să-și răspundă sincer, știind că viața sexuală productivă se termină după cinci-șase mii de copulări la bărbați, iar femeile pot fi active sexual cu posibilitatea de a procrea, matematic de 4320 de ori. Celelalte sunt coloratură la șarmul fiecăruia, dăruirea sau obținerea doar a unor plăceri, care încarcă conștiința celor care o au.

Un reputat ziarist își pune întrebarea dacă tinerii de astăzi, în caz că s-ar deschide minele, ar avea curajul să abordeze o meserie de subteran? Tot dumnealui își răspunde că nu crede acest lucru. Este posibil ca generația de astăzi să fie mai puțin curajoasă decât generația noastră? Să dea bir cu fugiții în fața greutăților? Eu cred că nu! Cu toate că în cântecele lui Nicolae Sabău se lansează un blestem pentru acei care fac elogiul acestor meserii din subteran. Ce nu ne spune Sabău este că și el a lucrat în mină și se apropie de optzeci de ani, că și cel care scrie aceste rânduri și-a petrecut tinerețea prin mină. Așteptăm, din câte se vede, răspunsul concret al generației care ne schimbă și aici nu este vorba nici de hoți și nici de politicieni, numai de oameni cu sufletul curat. Singurul lucru care m-a durut când lucram în mină, a fost faptul că Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

69

Freamăt guvernele comuniste au dus minele la nivelul pușcăriilor din toate punctele de vedere și încă nu s-au găsit conducătorii care să cinstească munca minerilor, să-i dea măcar onoarea pe care o merită, nu o falsă onoare populistă. Dar vor veni și acei oameni pe care îi așteptăm cu drag !!!

Lu m e a de alt ădat ă Să nu ne afundăm în istoria veche a oraşului, ci să începem de la 1957, când cel mai mare oraş al Maramureşului era încă Sighetu Marmaţiei De ce era aşa, deoarece până la Război, la Sighet se întâlneau graniţele Cehoslovaciei, Poloniei, şi o parte a judeţului Maramureş era vecin cu Ungaria.

Breslele de atunci erau foarte productive şi executau produsele ce aveau căutare şi comerţul era foarte înfloritor pentru un oraş cu astfel de debuşee la un vad a atâtor ţări.

Baia Mare pe atunci era un areal format din cartiere: Săsar, Usturoi, Lenin, Valea Roşie, Topitorilor, Ferneziu, Herja, Casele de ciocolată şi porţiuni din Vechiul Centru în spatele căruia erau mici ateliere. Brutării, covrigării şi altele. Între aceste cartiere erau străzi, dar se separau prin terenuri virane, vii sau chiar trenuri agricole.

Aceste cartiere au luat fiinţă după deschiderile minelor din zona respectivă şi construirea de case în jurul minei respective. Proiectul unui oraş legat a avut loc odată cu construirea cartierului Lenin, unde au început a se construi case trainice şi în faţa lor, la Bulevardul Bucureşti vor fi amplasate cele 16 clădiri ale Comitetului Regional Baia Mare.

Gara din Baia Mare se afla într-o clădire lungă de circa 50 de metri, neetajată şi aşa cum le stătea bine pe vremea aceea în partea stângă era o bodegă podită pe jos cu dulapi de molift in care erau îmbinate toate mirosurile ce n-au încăput în acei ce „serveau” acolo.

Ajuns cu trenul în Baia Mare (Gara se afla pe actualul postament al magazinului Maramureş), indiferent unde mergeai, trebuia să apelezi la o birjă care să te ducă la destinaţie. Era o mare problemă pentru acest oraş care era tăiat în două de râul Săsar, dar avea numai trei poduri, podul care este în zona URBIS, podul de la strada Griviţei (după catedrală) şi podul viilor, actualul pod al Centrului Vechi. Cum în partea de Apus a oraşului, pe lângă Drumul Sătmarului (strada Victoriei), de la Mina Valea Roşie nu se prea aflau construcţii, deoarece buclanul din scândură de molift cu diametrul de 3m ocupa porţiuni mari de teren, s-au mai construit cele 10 case cu trei apartamente „o casă” care erau ca şi la ţară, cu lemnării şi WC în curte, unde stăteau o parte din familiile ce lucrau la minele Săsar sau Valea Roşie, case construite din cărămidă, dar cărămizi cărate în spate pe un „L” din scândură. Şi după aceste 10 case urmau două blocuri de nefamilişti, apoi nişte garaje şi Şteampul Am parcura 3,5km din Centru Vechi înspre Mina Săsar. Aici în 1939 s-a construit Ceanuraţia cu flotaţia Gara de est Baia Sprie

70

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt auriferă. Ce se constată că de la Podul Viilor înspre Satu Mare nu mai era nici-un pod, dar nici să treci Săsarul nu era posibil deoarece avea meandre uneori şi de sute de metri, ape puturoase roşii, care se mai complectau şi cu pestiţialitatea resturilor ce proveneau de la abator, azi locul unde se vând maşini. Lângă acest abator era şi unica Baie Comunală a oraşului, pe a cărui postament azi se află Biserica Sf. Anton de Padova.

Acum nu mai este cazul să ne gândim cum să ajungem pe malul drept al Râului Săsar, deoarece am ajuns şi noi ca budapestanii să avem 7 poduri peste Râul Săsar, fără a-l pune pe cel care trece în satul Săsar.

Desigur că şi CFR-ul s-a dezvoltat şi nu numai că s-a terminat magistrala SalvaVişeu care a făcut legătura Maramureşului istoric cu depresiunea Baia Mare şi cu Ardealul în general, dar aveam Gara Baia Mare Călători, Baia Mare Sud, Baia Mare Est, Baia Mare Nord. În afara gării de călători, celelalte gări erau mai mult industriale care serveau atât la trasvarzarea unor produse. Baia Mare Sud aparţinea de Combinatul Chimic, Baia Mare Est era a oraşului Baia Sprie care lega şi vagoane de călători, ce se îmbrăcau în 15 August în port naţional şi mergeau la Hramul Bisericii din Baia Sprie.

Atunci era o adevărată sărbătoare. Aveţi şi imaginea gării băspriene. Trenul de Baia Sprie a fost bombardat în timpul războiului, când în afară de alte necazuri, o femeie care nu era la termen a născut în vagon şi i-au pus nume copilului ANDREI. Omul a trăit, dar gara nici nu se mai cunoaşte locul unde era aceasta, Gara de unde se trimitea minereul sulfuros la Călugăreni pentru a se obţine acid sulfuric. Celelalte staţii deserveau Ferneziul şi Uzinele de plumb. Au fost de mare ajutor la construcţia Barajului Firiza, baraj care asigură apa potabilă a băimărenilor şi băsprienilor. Atunci Baia Mare avea cinci ieşiri ale trenurilor, care cu toate că nu se compară cu altele cu aceleasi număr de ieşiri, raze, deoarece, unele inainte de Baia Mare, altele după oraşul nostru se adună într-o linie principală, spre deosebire de celelalte este vorba de Bucureşti şi Timişoara, a căror radiaţii pleacă in direcţii diferite. Concluzia este că pentru a ajunge la Mina Săsar, de la gară, în anul 1957 trebuia să urci într-o birjă, care te ducea în Centrul Vechi, unde exista Podul Viilor şi de acolo mai adaogi 3,5 km până la Mina Săsar. Aşa arăta o deplasare din 1957 de la Gară prin Baia Mare. Toma G. Rocneanu.

ACTIVITATE LITERARĂ CĂRŢI TEHNICE PUBLICATE 1- Lăcătuşăria de mână-Ed. Gutinul Baia Mare 1992 2- Practica electricianului de întreţinere şi reparaţii Ed. Cybela 2003 3- Indrumător metodic pentru maiştri instructor (profil electric) ,Ed. Risoprint, Cluj-Napoca 2004, Volumul I 4- Indrumător metodic pentru maiştrii instructori (profil electric), Volumul II OPERA BELETRISTICĂ PUBLICATĂ 1. 1993- „Destine Conjugate”. (Ed Gutinul, Baia Mare) 2. 1998-„Tânjind după Soare” (Ed MOMENT, Baia Mare) 3. 1999- „Toduţ” (Ed Ariadna, Baia Mare), „Prietenul meu Andrei” (Ed Omega, Baia Mare) Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

71

Freamăt 4. 2000- „Gazeta de suflet” (Editura Iso, Baia Mare), „Iubirile Elisabetei” pag 97(Editura ISO, Baia Mare) 5. 2001-„Născuţi în timpul…altora”(Ed Omega,Baia Mare), „La porţile iubirii” (Ed Scriptorium, Baia Mare ) 6. 2002- „Ursite la subsol”(Ed Risoprint,Cluj Napoca) 7. 2003-„Suflete-n derivă”(Ed Risoprint, Cluj Napoca) 8. 2004-„Metafore neterminate”Ed.Risoprint, Cluj Napoca, „Vânare de vânt” Ed. Risoprint– Cluj Napoca; „Stamina roşie”Ed. Risoprint – Cluj Napoca ; 9. 2005 –„Săgeţi ritmate” Culegere de epigrame – coautor Ed. Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”- Baia Mare pag.126, „Ascultă vântul” Ed.Risoprint Cluj-Napoca; 10. „Cart la porţile tristeţii” Ed.Risoprint Cluj Napoca; 11. „Minerii Ardealului”vol. I–pag. 432 Risoprint Cluj-Napoca 12. „Minerii Ardealului” vol. II–pag.446 Risoprint Cluj– Napoca 13. „Minerii Ardealului”vol.III-pag.477Risoprint Cluj – Napoca 14. „Minerii Ardealului”vol.IV-pag.281Risoprint Cluj – Napoca 15. 2008 – Cărticica de vacanţă –Proze, epigrame, *anecdote –Ed. Eurotip - Baia Mare 16. 2009–„Tolba cu ţepi”Clubul epigramiştilor „Spinul”- Baia Mare - epigrame coautor editura Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare – pag. 89- 97 17. 2009 –Ucenic la „creştinii” din trei ţări, roman, Ed. Eurotip Baia Mare; 18. 2010 – Minerii Ardealului vol.V romane, Ed. Eurotip 19. 2011- Clubul epigramistic „Spinul” din Baia Mare Vol. I 2002-2008- Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”.

20. 2011- Clubul epigramistic „Spinul” din Baia Mare Vol.II 2009-2011- Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”; 21. 2012- Clubul epigramistic „Spinul” din Baia Mare Vol.III omagiu Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”; 22. 2012- Membrii Clubului „Spinul, în presa scrisă şi electronic”, Culegere de articole, Ed. Eurotip, Baia Mare, Vol I; 23. 2012 - Clubul epigramistic „Spinul” din Baia Mare - VOL IV Editura Eurotip Baia Mare 24. Membrii Clubului „Spinul, în presa scrisă şi electronic” Culegere de articole, Ed. Eurotip, Baia Mare, Vol.II 25. „Cu undiţa-n …Săsar”, Epigrame şi catrene , Ed. Eurotip, Baia Mare .

26. Membrii Clublui „Spinul” în presa scrisă și electronică, Vol III. 27. 2013 – Clubul epigramistic „Spinul” Baia Mare, vol V 350 pag. Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” 28. A STRANGER IN THEIR TIMES (Născuţi în timpul …altora- tradusă) Roman Ed.Eurotip Baia Mare ; 29. „Trecute prin …Spin” Eurotip 2013. pag. 104, 266* epigrame. 40 –2015 Clubul epigramistic „Spinul” Baia Mare, vol VI şi VII , Biblioteca Județeană “Petre Dulfu”30. 2015- Liga Scriitorilor români, Filiala Maramureș - Ed. Master Libris-Cluj Napoca; 31. „Extrase din…Spin” epigrame Ed. Master libris-*Cluj Napoca; 32. 2016- *CATRENE, EPIGRAME ŞI UNELE…PĂRERI 144 pag- Ed Biblioteca „Petre Dulfu” 33. 2016- CLUBUL EPIGRAMISTIC „SPINUL” DIN Baia Mare Vol. 8, Ed. „Petre Dulfu” Baia Mare.

34. 2016- LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI Filiala Maramureş după primul an de la infiinţare, Vol II Ed. EUROTIP B.M.

72

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

GEORGETA CEDICĂ ROBU

GELOZIE (RIVALITATE) Ploii i-e dor de pământ Şi se-adună din zări, De peste-oceane şi mări Şi sărută pământul Adusă cu vântul; La început timidă, Cu sărutări fugare, Apoi dezlănţuită, Cu sărutări fierbinţi, pătimaşe, Cu-mbrăţişări nesfârşite, înspumate. Şi pământul?

Pământul o primeşte Şi se deschide, dăruindu-i-se total; O primeşte cu veneraţie Până la saturaţie Şi mai mult, Prin pâraie şi văi, Prin băltuţe şi băltoace, O ţinea-n braţe.

Dar vine soarele Şi soarbe picătură cu picătură Toată dragostea pământului, Ploaia.

Soarele fără milă i-o fură Şi pământul crapă de ciudă.

STÂNCĂ SOLITARĂ O stâncă între milioanele de stânci, O stâncă oarecare-s; n-are-a face.

Din ce eram, din ce încă mai sunt?!

Ah, nimeni nu s-a-ncumetat nicicând, - Poate vreun meșter bun cu-o daltă – În mine nemurirea să-și încerce, Căci au trecut toți fără să mă vadă, Indiferenți, rănindu-mi numai starea, Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

73

Freamăt Nepăsători ca timpul și uitarea.

Rămasă-aceeași stâncă solitară Cu piatră dură, necioplită; spartă De vremuri doar, de cruda-mi soartă, Mă-nalț spre cer cu asprele-mi tăișuri Neșlefuite încă de vreo daltă, De nici un meșter așteptat odată … Și caut sus, acolo… nemurirea, Spre care tinde veșnic lumea toată.

Pe terra nimănui nu i-a fost dată!

CÂND OBOSITĂ...

Când obosită genele-mi închid, Las gândul către tine să-și ia zborul. Și-n minte-mi toată ființa ți-o cuprind Și simt atunci cum mă cuprinde dorul.

Las inima să bată pentru tine. Și mă desfăt și mi-e atât de bine!

Cu ochii-nchiși mă rup de tot din jur, Adun în inimă-mi tot ce mi-e drag Și mă răsfăț vorbindu-ți și-mprejur Simt fericirea unui cuib visat. Și pun tot ce adun în tainic vas Și-mi pare că-s în lumea unui basm.

DORINŢĂ Aș vrea să te privesc un veac întreg Și taina din privire doar eu s-o înțeleg, Să-ți mângâi fruntea Sub care se zbat atâtea gânduri, Atâtea vise, îndoieli, avânturi Ale tinereții aprinse, Să simt în locul tău durerea Și-n schimb să-ți dărui mângâierea, Dorului meu nemărginit, Să-ți veghez somnul cu visele Și să-ți alung rele ursitele, Să-ți țin răcoare-n verile fierbinți Și iarna, trupul tău de trupu-mi să-l aprinzi, Să-ți fiu iubită, prietenă și mamă, Soție-amantă, roabă, castelană, 74

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Când cum vrei tu; Vegherea ta să fiu, Ca fericit în lume să te știu Și-apoi să plec cu tine-n nemurire.

Dar, de nu-nsemn în viața ta nimic, Aș vrea să plec cum nici n-aș fi venit!

LUI GEORGE POP DE BĂSEŞTI Fericit mai este neamul ce are bărbați ca tine, Numai fii lui să știe să îi prețuiască bine!

Deopotrivă meritul l-au, dacă țara prosperează, Turmă și păstor, când turma păstorul ei își urmează, Dacă și păstoru-i vrednic și-și iubește turma lui, Altfel, ea poate să cadă drept în gura lupului!

Tu ți-ai dăruit viața țării, poporului ei Și-ai luptat, o viață-ntreagă, cu netrebnici și mișei.

Ai avut înțelepciune, chiar pe adversari uimind Și făcându-i să-ți propună să intri cu ei în rând.

Nu ți-ai părăsit poporul! Cum puteai să-l lași oricui, Când inima-ți iubitoare era chiar inima lui? În conacul tău modest, din Băsești satu-ți natal, Mulți oameni ai adunat, făurind un plan vital, Chiar acolo, împreună izvodind multe idei, Un plan măreț pentru țară și pentru toți fiii ei; Dus-ai luptă îndârjită, fără preget, cu-nfocare, N-au putut să te oprească nici cu ani de închisoare.

Tu Tribunul, tu Părinte-al Nației, cum te-au numit Cei ce ți-au știut și lupta și dorința ce-ai nutrit, Ai plecat la Alba Iulia, la-nceput de iarnă grea, Și prezidând Adunarea, ai rostit semeț așa: Acum, Doamne, slobozește pe robul Tău fericit, Că văzură ochi mei tot ce-atâta mi-am dorit!

Credincios, smerit și vrednic și de Dumnezeu iubit, Că ți-a ajutat, ca-n viață, să-ți vezi visul împlinit, Te-ai întors în sat la tine mulțumit și-ncrezător, Că prin lupta ta croit-ai poporului viitor; Și-mpăcat cu ce făcuseși, împlinind dorința lui Ai trecut în veșnicie colo-n Țara Codrului.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

75

Freamăt Fie-ți binecuvântată fapta și-amintirea ta, Dumnezeu să te-odihnească pe vecie-n dreapta Sa! Dat-ai averea și lupta poporului tău iubit Și cu tine-ai dus doar faptele ce te-au cinstit.

Fie ca toți fiii țării, pomenindu-te-n vecie Și memoria cinstindu-ți, următori vrednici să-ți fie!

UN GÂND PIOS (pentru 30 Iunie – ziua învățătorului) Far nestins, ce cu răbdare Tu călăuzești o țară, Truda ta e har și suflet Cea mai nobilă povară.

Căci la cărunțirea tâmplei, Inima-ți întinerește Când, tot altor generații De copii, le dai nădejde.

Ești în lume raza vie A atâtor generații!

Cărei stele te asemeni Din atâtea constelații?

Fie-ți binecuvântată Și lumina din privire, Ce copiii-i ocrotește, Le dă harul de iubire.

Tu dai țării cea mai scumpă Bogăție: omul – Om, Și cu roadă veșnic multă Te asemăn unui pom.

Fie-ți binecuvântat Verbul ce povățuiește, Și-n deplin anonimat Generații pregătește. Îți aduc un gând pios Pentru-al tău apostolat, Totdeauna de folos Neamului greu încercat.

76

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

IOAN POTOP 1. RĂSPUNS LA STIMUL Gândirea tinde spre performanță, De-i ancorată cu rădăcini în viață. Într-o integrare comunitară și aspirație, Prin adâncirea-n cultură și civilizație.

Omul ca produs al conviețuirii în comunitate, Își frânează instinctele de animalitate, Iar prin acumularea de progres tehno-cultural, Își înnobilează fondul natural ancestral.

Amănarea răspunsului reactiv la stimul, Numai la omul educat, este posibil.

Datorită normelor restrictive din societate, Și a simțirii moralei din divinitate.

2. CALEA Întrebări adânci de gânditor; Despre trecut, prezent și viitor.

De unde vin?

Ce-o să devin?

Cine sunt cu adevărat?

Pe ce cale am plecat?

Cu eul în simțire și gândire, Și atitudinea emotivă-n sine spre pornire?

Aș vrea să mă cunosc mai bine, Bine pentru toți și pentru mine.

Să nu intru-n labirintul minciunii, Trimis direct împreună cu nebunii.

Să caut în bobi, și-n ghioc, Și nici în steaua polară noroc, Când urmele din lume se șterg, După ce orizont nou să alerg ?

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

77

Freamăt Când în scris am ancorat, Pe ce cale am plecat?

De-am scotocit, eul și sinele serios, Și spiritul întru suflet cu dus-întors?

Raza ce străbate infinitul, Să-mi arate calea și sfârșitul.

Prin simțire și gândire, Întru-mplinire spre devenire. În sine, emotiv, uimit, smerit, Aș vrea să urc pe rază-n infinit, Să ajung la Lumină înapoi, La intersecția crucii întru noi.

3. RĂZBUNAREA NATURII Tornada nebuloasă, cu vuiet de mare, Smulgea prin rotocoale, totul în cale, Fenomen întipărit, de neuitat, Rămas pe figura celui panicat.

A te opune aspiratorului colosal, Ar fi de-a dreptul demențial.

Mai bine cobori repede în beci, Decât smuls și rotit spre veci.

Ușa beciului din țâțâni smulsă, Absorbția în fundul pivniței redusă.

Huruitul înfricoșător ce-a urmat, Vestea potopului diluvian răzbunat.

Puhoaiele montane, nestăpânite, învolburate, Cu nămol, pietriș, peste maluri revărsate Au rupt: diguri, drumuri, căi ferate, Lăsând în urmă, peisaje dezolante.

Case, magazii, cotețe, smulse, Mormane de acoperișuri, jos puse, Țipetele sătenilor, rămași cu ochii holbați, Era în răzbunarea naturii, pentru copacii tăiați.

78

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

DRAGOȘ GELU

S ăru t ă Ce ru l Orizontul şi Cerul nu au definiţie – îmi şoptesc la inima mea numai anotimpurile sunt statornice şi veşnice în lunga lor cale spre întinderile necuprinse Fug şi râd apoi fug şi râd spre tine să-ţi mărturisesc cât de nedefinită e şi iubirea noastră Până şi dincolo de Atlantic Cerul şi Orizontul au tot dimensiuni neştiute Străduieşte-te să săruţi pe ascuns măcar o dată Cerul eu la fel îţi promit sărutul…

Mă simt din ce în ce mai roşcat! Îmi pictezi viaţa mea, clipă de clipă!

Soarele a devenit roşcat Chiar Luna iubeşte noaptea roşcată Şi îmbrăţişările noastre parcă sunt roşcate Buzele tale sunt cărnoase şi roşcate Fesele şi toate celelalte sunt roşcate!

Totul, absolut totul e roşcat în jurul meu Poate că şi tu - iubirea mea, eşti roşcată!

Viaţa mea a devenit roşcată?!

O, nu! Am această culoare în paleta mea De pictor muritor! Şi mă simt atât de…roşcat în fericire !

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

79

Freamăt Pentru femeia ce-o aştept sufletul meu e o coală de hârtie pe care inima a început să scrie, femeie, pentru tine al iubirii vers din vise mi-am clădit un univers în care suntem împreună o tu şi un eu nedespărţiţi şi drept dovadă, la picioare îţi aştern covor din lăcrimioare îmbălsămate în lacrimi de iubire, să ne aducă fericire.

Te aştept... când viaţa mea capătă alt sens şoptindu-mi că am nevoie de o nouă dimensiune în aerul ce ne desparte tânjesc cu dorul de-a fi noi doi prin fereastra inimii bătrâne cerul albastru şi zborul pescăruşilor se oglindesc în mare neliniştit aştept să-mi mângâi sufletul cu un strop de fericire 80

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt să vii precum o pasăre măiastră din înaltul cer să te cobori cântând îmbrăţişarea să ne ţină strâns ca tot ce ne mângâie şi ne înconjoară să aprindă în inimi tainică şi nemaiîntâlnită viaţă.

Pâinea cea de toate zilele domnului ing. Ioan Mătieş fără somn adânc între Ceruri şi Pământ boabele de grâu visau lanuri care erau brâu pâinilor curate-nainte prescuri se vor preface nicidecum fără somn boabelor de grâu ale Domnului iar într-o zi deodată ştiinţa binecuvântată între noapte şi noapte se defineşte „pâinea de pâine” s-ajungă tuturor muritorilor de azi pe mâine…

Pământul ca o pâine imensă! „Pâinea noastră cea de toate zilele Dă-ne-o nouă astăzi…”

- Chiar Doamne, de câte feluri este pâinea?!

- Ce obrăznicie să întrebi aşa direct Creatorul!

Caută pământul roditor şi sămânţa bună, roagă-te!

Fă-ţi cruce, trudeşte, ai încredere!

Du-te la seceriş apoi, cu speranţă!

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

81

Freamăt Aşa o să ai pâine zi de zi, fiule!

- Iartă-mă Doamne! N-am vrut să Te supăr!

- Sunt învăţat cu voi oamenii! Să-ţi răspund blând: Cea dintâi e pâinea care te hrăneşte când eşti însetat de Domnul, Urmează Pâinea cu miez de pace şi adevăr în ea, Apoi e Pâinea regală „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului”.

Pe urmă e Pâinea tocmai bună de scris un poem pe ea; Dar Pâinea de piatră a lui Brâncuşi e veşnică la voi, românii O spune şi brutarul Satului cosmic Mihai Olos…

Nu uita totuşi, că PÂINEA e darul Tatălui ceresc pentru voi, muritorii!

Zăpezi de camuflaj Sunt hăituit, un anotimp întreg, îmi trage lanţul ploilor în pleoape străin, în Galaxia Gutemberg voi scufunda păduri întregi de ape.

Ferestrele de apă s-au prelins vântul plezneşte-n oase de zăpadă, pe frunze reci, rugina s-a întins şi iarna curge-n zdrenţe de paradă...

Corăbii de cuvinte Motto: „ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...”

(Lucian Blaga) Corăbiile de cuvinte, încărunţind, lângă o vâslă mut, ca o lebădă, poetul stă rezemat de umbra lunii pe mine mă tot latră iarba şi întunericul de pâslă iar, prin abecedarul limbii mă-nţeapă viespea raţiunii.

Când zeii ospătează vifor, la-ncrucişare de destine flotilele de cărăbuşi, plecate să se-ngroape-n verde mai trag o brazdă prin cuvinte, înnobilând cum se cuvine, imperiile de cenuşă, limba rănită peste verbe.

Când poezia şi poetul devin o osie de lemn în Lancrăm scutură cireşii, iar florile-şi usucă vlaga, când eu mă trag cu el pe roată şi bate clopotul, e semn că-mi va seca din ochi cerneala, la curtea dorului de Blaga.

82

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Fără perspective din barul lui buciuman n-ai nici o perspectivă, ne trezim uneori din beţie şi constatăm că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri. ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi; tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine : ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea; participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave (acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane) aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigonii ce suntem iar apoi, ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ; timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi – se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte; a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin...

Iarna Soarele lucrează doar cu o bujie Cad fulgi de-un alb sfredelitor Suspină-n tăcere doar cerul şi eu Ferestrele se-mbracă-n vitralii de gheaţă Ninsoarea din pragul casei părinteşti e mai înaltă decât albul Siberiei şi tundrei ruseşti Păsări răstignite, lebede îngheţate de ger îmi apar zilnic nu doar în vis Stau la gura sobei cu inima-ngheţată După un timp sufletu-mi sângerând palpită Trăiesc o bucată de iarnă geroasă O merit din plin. Glorie iernii E iarnă peste tot suflet troienit Mai dă-mi un timp...

Timpul şopteşte ceva neînţeles în golurile-mi întunecoase, O clipă doar şi fulgerul îmi înfloreşte în creştet; Privesc oglinda din odaia ce-a-mbătrânit odată cu mine.

Rămân hipnotic la zborul păsării cu colţ de rubin, Mă-mpiedic de treptele timpului meu Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

83

Freamăt Şi văd cum viermii încleştatei morţi îmi rod din trup Iar sufletu-mi prinde aripi lipite de plumb.

M-am legat deznădăjduit de Preasfântul Isus ca Pruncul flămând şi-nsetat de laptele mamei...

Am încercat în nebunia mea să fiu generos acolo unde Învierea Ta e bătaia lor de joc...

Ce pierdere de vreme, ce vremuri amărui căci la atâtea rugăminţi a obosit şi Îngerul meu...

Dacă ar afla mama câte păcate mi-a văzut îngerul s-ar cutremura în patul ei de alun...

Dac-ar putea spune heruvimii cât de mult Te doresc s-ar face un şuier şi vuiet de aici până-n cer...

E tîrziu şi-mi pare acum că mersul timpului meu se măsoară în foiţe negre de scrum...

Dumnezeule, o Dumnezeule, mai lasă-mi timp măcar să-mi adun comoară şi-n cer căci tu o spui în Cartea cea sfântă: „O iubire sfârşeşte aici, iar alta începe dincolo!”

84

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

PUIU RĂDUCAN ȚEPEȘTI

FEMEIA DIN VIS -recenzieNu este prima carte pe care o am și pe care am citit-o „marca” Milian Oros! Râvna creatoare spre dezlănțuirea de sine îl propulsează pe romancierul moroșan într-o „zodie puternică” unde ajung doar oameni „rari”. Romanul „Femeia din vis” reprezintă cartea unui spirit, cartea a două trupuri într-unul singur, care se urmăresc și se doresc de 2000 de ani.

Lumina timidă a cuvinetelor frumos meșteșugite de Milian, te desprinde din taina lăptoasă a zilei ce-o trăiești, te plimbă prin secole și milenii alungând domol umbrele nopților în agonie crudă, dar și aprinzând un răsărit din purpura aurorei. Înainte de a deranja imensitatea punctelor albe ale sfintei coli prin așezarea literelor și cuvintelor despre prietenul meu Milian Oros, romancierul Băii Mari, o constatare: prietenul meu moroșan înmoaie pana romancierului în călimara poeziei. Și o face foarte frumos, cu maturitate, modernism, înțelepciune. Poate timid, dar sigur! Oricum, cu poezie ori fără de ea, Milian rămâne un „specialist” al romanului. Fie că este istoric, fie că este de dragoste, „documentul” îți tremură-n mâini. Derularea volumului „Femeia din vis”, te „scutură”, te impresionează încă de la început, reușind să-ți creeze imagini clare, mergi deja pe „drum milianic” rezemat de mâna mamei tale. Metaforele nu se sfiesc să-ți apară-n cale, să-ți lumineze parcursul romanului. Discuțiile doctorului cu mama de mână, mă așează într-o postură simetrică, de data aceasta eu fiind părintele. Fiica mea, Alina Maria, odată ajunsă la o facultate de medicină dintr-un oraș destul de îndepărtat casei părintești, l-a determinat pe tatăl meu să-mi spună: „Bă, ai pierdut-o! Acolo va rămâne!” . Știa el părintele „bătrân”, care „s-a dus”, ce spune. Și eu, ca părinte, mi-aș dori să mai umblu cu fiica mea, medic, de mână. Așezate pe roata vieții, mama bătrână, rămasă acasă și copilul plecat în capitală, unde a învățat o meserie, cea de medic, pe care o practică cu plăcere și sfințenie, reprezintă o dramă. Drama vieții aș spune, o dramă „așternută” excepțional pe hârtie de Milian Oros. Gândul mă duce la poezia lui Vasile Militaru, „Șase pui și-o biată mamă”. Drama poveștii din romanul „Femeia din vis”, reprezintă două linii paralele: una pe care stă bătrâna mamă, alta, starea și situația „puiului” zburat din cuib. Totuși ... ceva comun au: locurile natale.

Mama nu le-a putut și nu le poate părăsi, „puiul”, da. Zedac, fiul ce-a părăsit ținuturi moroșene, (probabil) continuă dialogul cu mama suferindă. Cele mai frumoase locuri de pe pământ sunt locurile natale. Te naști cu ele, le părăsești (sau nu), le visezi și le Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

85

Freamăt iei cu tine până și-n mormânt. Povestea romanului intră și-n viața medicală, ne face cunoștință și cu Arina, femeia visurilor, „Femeia din vis”, dar și în speța unei ramuri a culturii, pictura.

Cum spuneam, scrierile lui Milian Oros creează imagini vii la care participi cu toată ființa. Este și cazul expoziției de pictură a medicului ... pictor, Zedac, unde apare și criticul de artă... Arina. De o rară sensibilitate, povestea se derulează angelic și parcă-l privești pe medicul îndrăgostit, fie dansând cu Arina, fie în scurtele vizite ale acesteia în „laboratorul” pictural. Rezemându-se ușor de latura S.F.-ului, autorul ne spune că Zedac ar mai fi întâlnit-o într-o altă viață pe Arina, lucru confirmat și de aceasta. Dialogul, parte integrantă a povestirii, are un rol deosebit, pigmentează și fixează imaginea celor doi participanți la acțiunea cărții. Scrisoarea trimisă Arinei, parcă este trimisă de tine, cititorule. Te umpli de emoții. Și starea trăită de Zedac la aflarea veștii că Arina a fost operată, drumul la spital și gândurile care-l sufocă îți dau mari emoții. Imensitatea imaginilor create de romancier te plimbă în locuri inimaginabil de frumoase, dar și variate. „Cartea milianică” este greu de explicat din moment ce ești transbordat într-o lume angelică, printre imagini create de un mare romancier. Raftul cu cărți ți se „îngreunează” (la figurat vorbind) cu femeia visului milianic, dar și dacă n-o ai, ești un ... „om sărac”. Citind-o și recitind-o, încă nu mi-am dat seama, n-am „decretat”, dacă nu este și o tentă autobiografică, dacă este copie a unui „caz” real, ori ficțiune... plăpândă, doldora de realism în această superbă lucrare.

Că sunt vise, că sunt povești cu sânge rece, trăirile lui Zedac te cutremură. Deși nu sunt adeptul și nu cred în trăirile într-o altă viață, felul cum Milian Oros dirijează povestea, cum le așează pe hârtie te face să crezi că așa este, că fiecare avem corespondenți, cunoștințe, reprezentanți într-o altă viață. Scenele de dragoste sunt parte integrantă a „jurnalului milianic”, chiar și „disputa” sufletească dintre Tina și Arina. Discuțiile cu mama sunt de-o frumusețe aparte, gândul ducându-mă și pe mine la mama care m-a „părăsit”.

Interesantă este trecerea povestirii „orosiene” prin cultura daco-romană de unde moștenim atâtea, dar romancierul dirijează istoria pe un alt făgaș, fiind adeptul purității dacice și nu al „corcirii” cu romanii lui Traian. La fel de interesantă este plecarea-n excursia de o săptămână a eroilor cărții, Zedac și Arina, mai ales că drumul lor trece prin „orașul domniei mele” cum îi zicea Mircea cel Bătrân Râmnicului Vâlcea, oraș care m-a fascinat și pe mine și m-a „arestat” de peste 40 de ani.

Desfășurarea evenimentelor paranormalului, explicațiile romancierului, sunt destul de interesante, chiar dacă eu, recenzierul acestei minunate cărți, stă departe de acest fenomen. Despre vizita la mănăstirea Cozia, ce să mai zic eu, care de nenumărate ori am spus: Cozia este casa mea, iar părintele stareț, Vartolomeu Androni, mare om de cultră, este părintele meu spiritual. Tainele acestei cărți n-am reușit să le dezleg.

86

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Povestea cu Grigore Alexandrescu și „fratele Nicodim”, maiestuos reliefată de Milian Oros în această carte, o știam tot de la părintele stareț al mănăstirii Cozia. Atât eu cât și romancierul Milian Oros am aflat-o în același timp fiind împreună la această mănăstire. Atât de măiastru ne plimbă autorul cărții prin cotloanele Sarmisegetuzei, atâtea imagini ne creează cu luptele dintre daci și romani pentru salvarea teritoriului dac, dar și a regelui său Decebal, încât ai impresia că privești, nu citești. Și cu Arina autorul ne plimbă peste tot, într-o lume a trăirilor și sentimentelor profunde. Totuși moartea acesteia, moartea Arinei, cea reală, îți dă fiori. Este o carte „bibelou”, care te ține-n „priză” de la prima până la ultima pagină. A deține această carte este un privilegiu, a n-o avea, o sărăcie! Plimbările prin lumi imaginare de peste 2000 de ani, cu atâta măiestrie, lăsându-ți impresia că le cunoști, că ai trecut pe acolo, că ai fost părtaș, este arta cu care romancierul Băii Mari te cucerește.

Felicitări, Milian!

BÎLC AURICA

S-a născut la data de 15 mai 1967, la Brașov.

Este absolventă a Facultății de Educație plastică și pictură, Universitatea de Nord Baia Mare-Litere, promoția 2009. În prezent este ultimul an ,studentă masterand la Facultatea de Litere,Universitatea de Nord,Baia Mare, secția de Etnoturism și Antropologie culturală.

Materiale publicate: 1. Debut - Volumul de versuri – „Când iubești ești altfel, ești viu” - Editura Nigredo, 2003, Iași.

2. „Basmul - Soarele copilăriei”, basme pentru copii, Editura Studis, Iași, 2014 3. „Angajamentul - Revendicarea puterii tale personale”, (psihologie-dezvoltare personală-filozofie), Editura Studis, Iași, 2016 Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

87

Freamăt 4. „Cine sunt eu cu adevărat – Trezirea - Lecții de inițiere”, (dezvoltare spirituală, filozofie, psihologie), Editura Studis, Iași, 2016 5. „Povești în care animalele cântă”, povești pentru copii, Editura Studis, 2016, Iași 6. „Sămânță stelară divină”, (filozofie, dezvoltare spirituală, inițiere spirituală), Editura Studis, Iași

Constatare Mulți pleacă, lăsând în urmă regretul unei mari promisiuni, Împlinite numai în parte!

Mulți pleacă fără să lase nimic în urmă, fără să știe de ce-au trăit!

Oricum n-au știut nici că trăiesc, când au trăit, căci n-au fost vii.

Adevărul e că doar călătorim către ceva și nu știm către ce. Și puțini știu, că e doar o călătorie înspre sine...

Cine sunt eu, ce fac eu aici, încotro merg?

Sunt întrebări pe care omul, la un moment dat, și le pune.

Acasă oricum suntem deja, ca Întreg în noi!

Dar viețuim ca părți fragmentate, buimaci un timp din viață, fără să știm că nu putem fi separați de Întregul nostru sine, care e adevăratul eu.

Nu știm să privim acolo unde putem vedea, propriul nostru soare, propria lumină, Acolo unde putem avea cerul nostru întreg la picioare, ca o împărăție moștenită prin drept divin.

Omul n-ajunge la nemurire atunci când pleacă.

Doar pe când trăiește.

Iar când iese din trup, se-ntoarce la al său cer De unde a venit.

Revelație N-am știut cum să ajung la inima ta, Și cum să te fac să-ți reamintești de propria ta măreție!

Destinele ni s-au intersectat pentru un motiv anume.

Dar am ales să ies pentru un timp din viața ta, folosind ca unic remediu detașarea, înțelegând că atașamentele nu sunt pentru mine și-atunci am ales să am doar preferințe.

Am murit și m-am descoperit pe mine însămi, dar nu la propriu, ci la figurat, lăsând în urmă omul vechi, Astfel că omul nou a ieșit la iveală.

88

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Cum îți poți transcende frica Și respingerea de sine care îți caracterizează viața?

Prin iubire, Iubire pură care e esența noastră.

Tot ceea ce vine în materie, Trebuie într-o zi să iasă din această lume, Să se întoarcă Acasă, în ea însăși.

Să fiu eu însămi și să mă bucur de viață Să devin canalul de lumină al unei forțe mai mari decât mine.

E tot ce năzuiesc și tot ce cer.

Este tot ceea ce am ales ca întrupare divină, Aici în această lume Într-un trup muritor.

Iubire și recunoștință Lucrez cu Lumina și este mereu ceva de făcut.

Mă odihnesc când sunt obosită, Cu capul pe Inima Preaiubitului meu, Eu Sunt, Aici în lăuntrul meu în tăcerea inimii.

Am nevoie să fiu proapătă ca ploaia primăvara Și revigorată și reînnoită ca ea.

Cânt la pian pentru toată planeta ”Plaisir d-amour” Și las lumina să se extindă,să se desfășoare cum îi convine. Îmi fac ceaiul preferat și mulțumesc maeștrilor Cu iubire și recunoștință.

Secretul meu Slăbesc nodurile lumești în liniștea inimii. Știu încotro mă îndrept.

Scânteia mea divină înseamnă descoperire.

Construiesc mental lumile mele de putere.

Aripile-mi cresc în toate direcțiile punctelor cardinale Și mă înalț în zbor și cânt ca și păsările primăvara.

Secretul meu este de a-mi păstra buna dispoziție Și de a înlocui orice rezistență Cu Lumina și Iubirea care Sunt.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

89

Freamăt Cunoașterea de sine Contemplu frumusețea și puterea De a fi una cu sinele. Îmi modelez o perspectivă spirituală personală, Distrug toate lanțurile convenționale Sau chiar pe cele create de mine. Întăresc doar ceea ce are valoare reală.

Dezvolt în interior tiparul original Al personalității mele sufletești.

Marele preot din planul meu lăuntric deschide poarta Și ajung să mă cunosc pe mine însămi.

Prețuire Primul pas trebuie să-l fac eu.

M-am descurcat mai bine decât am crezut.

O mână mi-o trec peste Ochi și peste față Și dau jos măștile și proiecțiile altora.

Sunt aici pentru a-mi trăi viața la care aspir.

Nu pentru a fi testată, judecată și încercată, Continuu să-mi croiesc drum Mă așez pe leagăn și mă legăn în vântul care-mi mângâie sufletul.

Ziua în care sunt înălțată e-n aici și acum.

Nu e prea târziu pentru a începe. Și nu fac compromisuri cu visele mele.

Am încredere în mine.

Ziua de azi își are perfecțiunea și gloria ei.

Mi-a arătat puterea sa și o prețuiesc, amintindu-mi de ea cu generozitate.

Acolo unde sunt eu ești și tu Nu se întâmplă nimic.

Am aplicat tratamentul indicat.

Am spus și am făcut ce am crezut de cuviință.

Am devenit din ce în ce mai bună În arta măiestriei interioare.

Mă bazez pe tine. Îngerii m-au urmat ca una și au luminat căi Și, oriunde m-am dus, flori au ieșit pe urmele pașilor mei.

Pentru că acolo unde sunt eu ești și tu cu mine.

90

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

MARIANA PETRACHE

În noaptea asta În noaptea asta voi fi iubită, vom face clipa împlinită, mă vei modela cu har, eu voi fi lutul, tu olar.

Noaptea asta complicată, o vom face fermecată ca o strună voi tremura, când mă vei mângâia. În noaptea asta voi fi rebelă, voi țese vise de dantelă vom alerga desculți în ploaie, ne vom tăvăli prin noroaie.... În noaptea asta vom cânta... eu, simfonie preferată haine de gală vom îmbrăca în pas de vals ne vom mișca. În noaptea asta ți-oi fi zeiță ți-oi împlini orice dorință chiar din stâncă de ai fi, păcate trupești te vor ispiti...

Noaptea asta albastră este noaptea noastră, va fi scrisă cu cerneală, eu poetă...și tu coală...

Va fi o noapte specială....

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

91

Freamăt CAMELEON Să nu uiți nicicând de mine că nici eu nu voi uita, află că în astă seară am bătut la poarta ta.

Poarta era încuiată, drugul și el ruginit, curtea era-ntunecată, locul părea părăsit.

După tine-mi fuge dorul, gândul mi-e rătăcitor, mi-aș astâmpăra fiorul, în ochi-ți, adânc izvor.

Nu ești tu mare profet să prevezi că mă vei pierde, de-am greșit, acum regret, chiar de nu-ți vine a crede. Șuieră prin luncă vântul, duce gândul meu cu el, mi-a furat mie cuvântul, l-a găsit un porumbel.

Poate te-a găsi pe tine și ți-a dat cuvântul meu, tu vei ști că-i de la mine, e-un cuvânt, nu-i un eseu.

Vei veni în seri pribege, inima îți povestește, doar tu graiu-oi înțelege, că pentru tine vorbește....

Nu-ți schimba acum părerea ca să pari cameleon strânge șnurul cu averea: nu-s păpușă de carton!

92

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt FANTOȘA Tu, păpușă de carton porți pe umeri un blazon; și ai trupul de vioară, iar arcușul ți-e din sfoară. Îmbrăcată-n val de mare scuturi pletele - în soare, rătăcești privirea-n zare ți-ai pus scoici la cingătoare.

Chip de lut sau chip ceară tu faci omul să te doară; un portret - pe șevalet, un carton fără antet...

Mânuită ești de sfori ești condusă de fiori, dăltuită ești în stană, o fantoșă puritană.

Lupți cu „morile de vânt” straiul tău e din pământ ești naiadă într-un vis, ești înger - în paradis.

O gheișă ce-aduni ură, când te vinzi fără măsură și alergi către furtună doar credința te răzbună.

Ești rugina din grădină otrăvești și lași ruină o păpușă, un colet, o ființă fără suflet...

Manechin într-o vitrină, ai suflet de figurină, chipul tău de marmoreană, de ființă pământeană...

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

93

Freamăt VISE ÎNGROPATE Adânci tăceri trec peste mine mi-e dor de-o noapte lângă tine mi-e mult mai greu azi decât mâine să calc morale și doctrine.

Tu lași miros de primăvară mulțimi de fluturi care zboară mi-e clipa dor când pleci departe rămân strivită de singurătate.

Eu, m-aș ascunde azi în tine să uit de iarna care vine să nu-mi înghețe lacrima la tine-n piept să-mi bată inima.

Prea multe vise-am îngropat pe foi veline le-am însemnat sunt picături din viața noastră cu franjuri de zare albastră.

Când m-ai închis în porți terestre credeam că sunt pe culmi sihastre dar m-ai închis pe cerul tău Universul mi-e aspru călău. Îmi ești mai mult decât un Zeu eu sunt o muză sau un clișeu născută din acel mistic dor un poem cu erotism ușor.

AM SCRIS POEM ÎN LACRIMI Am vrut să fac în slove rânduială am pus pe foi doar pete de cerneală m-au întrebat de am scris sau am pictat un ocean adânc în valuri înspumat.

Am scris poemul pe fire de nisip ce am clădit nou s-a ruinat în timp plângeau de milă pietrele de-afară se spuza zarea cu picuri de smoală.

94

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Am scris poem cu ură și povară să reparăm ce am stricat în vară când m-ai închis între coperți sihastre n-am mai știut drumul spre zări albastre.

Am scris rime pe frunze și petale cu pana muiată-n lacrimi-cristale când sfinxul veghea lumina sfioasă în strai țesut de luna grațioasă.

Am scris pe amurguri însângerate plângeau slovele cu lacrimi colorate simțeam zvâcnirea licărind sub gene m-ademeneau doruri vechi și viclene.

LENUȚA BURA POP

ȘEZĂTOAREA Printre numeroasele activități anuale ale pensionarilor care fac parte din Centrul de asistenţă socială a persoanelor vârsnice C.A.S.P.E.V. se numără și șezătoarea. În acest an aceasta formă de activitate a avut loc în data de zece noembrie, la care am fost și eu prezentă pentru prima dată.

Când am intrat în sala de festivități de la etajul clădirii, centrului, am fost foarte plăcut impresionată, văzând sala plină de bărbați și femei, majoritatea îmbrăcați în costume populare, maramureșene, dar și a comunelor din jurul orașului cum este Chiuzbaia și altele. Cei prezenți, deși toți erau pensionari cu vechime, se mișcau prin sală ca niște adolescenți ocupânduse de pregătirea șezătorii.

Scaunele din sală erau așezate într-un cerc, în mijlocul săli, iar în spatele acestora era o masă lungă încărcată cu tot felul de bunătăți, aduse de către cei prezenți, cu care urma să se ospăteze participanții la sfârșitul șezătorii.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

95

Freamăt Șezetoarele ocupau scaunele din cerc, asfel fiind față-n față, puteau comunica și le umbla mânele dar și gurile ca la furnicuțe, tricotând, croșetând și pălăvrăgind.

Bărbații se ocupau de montarea uneltelor pentru prelucrarea cânepii. Unii dintre ei montau urzelele, urzoiul (o unealtă cu ajutorul căreia se întinde și se pregătește urzeala tortului, firului de cânepă pentru războiul de țesut). Alt domn se ocupa de montarea depănătorului, vârtelniță (o altă unealtă, cu ajurorul căreea se așează firul de tort, din cânepă de pe scul pe ghem) Un al treilea ținea fusul cu firul de tort, iar una dintre fetele din șezătoare punea tortul pe reștietor, (o a treia unealtă cu ajutorul căruia se face sculul firului de tort) iar cel de-al patrulea domn se ocupa de potac, socală.

Acesta, cu ajutorul potacului cum i se spune în Oaș, sau socală prin Maramureș, așeza tortul de pe ghem pe țevile, care la rândul lor se montează în suveica, cu ajutorul căreia se plimbă tortul printre rosturile urzelei, din teava de tesut, la război. Una dintre fete Victoria, cea mai activă dintre cele prezente la șezătoare, era așezată lângă un frumos caier și torcea de zor. Caerul era legat cu o frâmbie de culoare roșie, cu un ciucalău la capăt, pe o cojolcă lungă de culoare neagră, dovadă că era veche, care probabil o avea de la drăguțul ei din tinerețe, care o fi fost păcurar și io fi adus-o într-o sâmbătă sau duminică seara, venind de la stână, s-o vadă după o săptămână de așteptare.

O altă fată din șezătoare tot foarte bună de lucru dar și de gură, croșeta cipcă. La întrebarea mea ce va face cu acea cipcă, pentru că acum cipcile noastre și macrameurile care aveau mare valoare în vremea tinereții noastre, stau închise prin fundul dulapurilor, nemai având nici o valoare, ea mi-a răspuns: - I-oi fa cămeşe la drăguţ! Nu vezi ce cămeşi mândre au feciorii din șezătoarea noastră? Noi le-am făcut. Io am făcut cipca, alte fete au făcut restul.

Eu am observat încă de la intrare că băieții aveau cămeși noi, dar pentru că în jur de un an și jumătate am lipsit din țară și de la activitățile membrilor din această colectivitate, nu mai eram la curent cu toate activitățile lor, care nu sunt puține.

Cele mai multe dintre fetele prezente la șezătoare tricotau. Curioasă ce face fiecare, le-am cercetat și pe ele și am aflat că unele, ținând cont că se apropie sezonul rece, tricotau ciorapi, altele pulovere, dar se și instruiau una pe alta, pentru că nimeni nu se naște învățat, iar la șezători fetele învață multe lucruri una de la alta. Eu în șezătoare la tors cânepă, am învățat să gioc oșenește, gioc pe care nu l-am uitat nici acum la optzeci de ani.

După ce toate lucrurile erau pregătite și la locul lor, și-a făcut apariția președintele centrului, domnul Lupșa, însoțit de domna dr. Cherecheș, veche colaboratoare la activitățile acestui centru al vârsnicilor, care acum este propusă ca și candidată în parlamentul României.

Domnul Lupșa a făcut prezentările celor din sală și a arătat motivul pentru care s-a făcut mobilizarea, apoi căierița s-a ridicat de lângă frumosul ei caier și cu multă îndemânare, folosindu-se pe rând de toate uneltele prezente, manevrându-le, ne-a arătat și explicat care cum se folosec. Cei prezenți au fost foarte atenți la explicațiile și manevrele acestea, ba unii au făcut completări spuselor Victoriei, dacă aceasta a scăpat ceva din cauza emoțiilor. Momentele prezentării au fost foarte plăcute, iar după această expunere a început adevărata șezătoare.

96

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt Astfel, rând pe rând, fetele cu mâinile lucrând și cu gura vorbind, povesteau vrute și nevrute, dar și băieții. Unii povesteau îmtâmplări din copilărie, de la școala primară, alții prin ce peripeții au trecut pentru a-și putea cuceri consoarta, întâmplări de pe la muncile agricole, de pe la joc, de pe la alte șezători și cîte și mai câte, întâmplări în care fiecare dintre cei prezenți se regăseau. Toate aceste povestiri erau întrerupte de câte un cântec de șezătoare la care participau toți cei prezenți, cum ar fi: Cui nu-i place dragostea, dragostea, dragostea, Dumnezeu să nu i-o dea, la, la, la, la, la.

Să mi-o dee numai mie, hei hai dragostea, C-o știu din copilărie, la, la la, la, la!..... sau...

Coborâ-i din deal în vale, Mă-ntâlni-i cu doru-n cale.

Dorul prinde-a mă-ntreba, Doru-mi de cineva?

Io la dor am prins ai spune, Măi dorule ! Măi nebune !

Mai văzuta-i om pe lume, Să nu-i fie dor de nime?....

După aproape o oră de activitate plăcută, președinta organizației de femei, ...... din cadrul centrului și organizatoarea activităților de creație, care a fost tot timpul și aceasta foarte activă, a înpins scaunele pe marginile sălii, iar la mijloc a tras masa încărcată de bunătăți și a început ospățul. Întâmplător era și ziua de naștere a lui Flaviu, unul dintre salariații centrului, astfel că petrecerea s-a încins și mai tare, s-a cântat la mulți ani, celui sărbătorit, s-au ciocnit pahare, s-au oferit diplome de merit participanților la activități, iar domnul Lupșa le-a mai făcut o surpriză, prezentând un anunț din care reieșea că, pentru cei care participă în mod constant la activități și membri corului Crizantema din cadrul centrului CASPEV primesc în dar o excursie pentru vizitarea Casei Poporului.

Cu acest anunț și cu aplauzele participanților petrecerea a luat sfârșit, iar pensionarii, bucuroși că au petrecut câteva momente plăcute din viață, în care sunt multe zile gri, în aceste vremuri ce le trăim, s-au îmbrăcat și s-au întreptat spre casele lor.

INTÂMPLĂRI DIN VIAŢA PENSIONARILOR Îmi amintesc de vremuri trecute, pe când băiatul meu era elev, venea acasă de la şcoală şi uneori îmi povestea ce au mai făcut ei în acea zi. Odată mi-a povestit că tovarăşa i-a învățat cum să ajute un neputincios, un nevăzător sau un om în vârstă să traverseze strada la intersecție.

Mi-a plăcut mult relatarea lui și m-am gândit că dacă el a ales să-mi mărturisească acest lucru, i-a plăcut și lui lecția tovarășei, o va ține minte și o va aplica în viață. Nu se întâmplă probabil cu toți copiii la fel, cred că dacă s-ar fi întâmplat așa, nu s-ar găsi acum oameni care să privescă nepăsători la nevoile, necazurile și situațiile Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

97

Freamăt grele în care se află unii dintre semenii lor, nu ar spune io nu mă bag, sau chiar să râdă de cel în cauză, iar dacă este solicitat să ajute, nu s-ar face că nu aude, dacă aude se urnește greu din loc, aproape obligat, ferindu-se de obligații.

Prin o asemenea situație am trecut eu în urmă cu câteva zile, prin 3 octombrie 2016.

Sunt și eu o femeie cam trecută, peste două luni voi face optzeci de ani și pentru a mai auzi ceva mișcare prin casă, în care-mi duc zilele singură și pentru a fi obligată să mai ies pe afară, lucru pe care bătrânii greu îl fac dacă nu este neapărat necesar, miam luat o cățălușă, cu care mai pot și conversa cât de cât, că altfel stai zile întregi în casă și nu scoți o vorbă, pentru că nu ai cu cine să vorbești, iar singură dacă ai vorbi, ai avea impresia că ți-ai pierdut de tot mințile. În una din zilele trecute, în jurul orei șaisprezece, deși nu era ora de mers la plimbare cu Misi, cățelușa mea, am ieșit afară cu gândul că poate întâlnesc pe cineva și mai schimb o vorbă, lucru ce-ți face bine după o zi întreagă de stat mut în casă. Așa am ieșit prin fața blocului numărul 9 din strada Cuza Vodă, unde locuiesc, am luat-o la dreapta printre blocul meu şi 9A, cu gândul să mă întorc prin spatele acestuia, unde se află gardul din spatele spitalului județean, iar între acest gard, blocul 9 și 9A, se găsește o alee proaspăt asfaltată, pe care circulă mulți pietoni, dar și mașini pentru că de-a lungul gardului spitalului sunt mai multe garaje din care ies și intră mașini. Când am trecut de colțul blocului, m-am întâlnit cu o doamnă, apropiată de vârsta mea, pe care o cunosc din vedere, pentru că dumneaei trecea des pe acea alee, mergând să depună gunoiul la container, lucru ce-l făcuse și în momentul întâlnirii noastre din ziua aceea. Pentru că eu locuiesc la parterul blocului numărul 9, în partea spre spital, între alee și bloc am plantat un gard viu, iar în spațiul dintre gard și bloc am semănat iarbă de gazon, acestea întreținându-le eu au crescut și arată foarte bine acum, iar oamenii care trec pe acolo văzându-mă mereu ocupându-mă de gardul și gazonul meu, intră în vorbă cu mine, mă admiră și mă laudă pentru ceea ce fac. Așa am cunoscut-o și pe această trecătoare pe care în acea zi am aflat că o cheamă Mureșan. Când m-am întâlnit cu doamna Mureșan, care se vedea că ieșise din blocul vecin doar să arunce gunoiul și se întorcea de la container, era îmbrăcată într-o rochiță de casă, peste care avea o vestă mai groasă, șosete groase și șlapi.

Pe lângă dumneaei, pe alee, mai venea un tânăr înalt, slăbuț, cu o căciulă trasă adânc pe frunte, care mie, mi s-a părut că conversau și credeam că erau împreună.

Când m-a observat doamna, s-a bucurat și m-a întrebat de ce nu mă văzuse de multă vreme, apoi am început să ne întrebăm una pe alta ce mai știm despre o altă vecină care este bolnavă, vorbă în care a intrat și tânărul spunând că și el o cunoaște pe vecina bolnavă. Între timp s-a apropiat de noi un băiețel în jur de opt, nouă ani, care zicea că-i este frică de Misi. Atunci eu m-am întors la băiețel să-l liniștesc, explicându-i că Misi iubește copiii și că nu este periculoasă, clipă în care am auzit un sunet de cădere și un țipăt puternit de vaiet, pe care l-a scos doamna Mureșan.

Când m-am întors, doamna Mureșan era căzută jos, pe o parte, cu capul în jos pentru că era cu o parte a corpului în afara aleii, țipa de durerea umărului și printre țipete spunea că i-a rupt urechile și că i-a luat cerceii, mi-am întors privirea și l-am 98

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt observat pe tânăr care fugea printre cele două blocuri, luând-o pe după blocul 9, spre bulevardul București, apoi am observat că femeii îi curgea sânge din lobul urechilor. În acel moment, ca un făcut nu era nimeni pe alee, pe trotuarul din faţa blocurilor și nici la garaje, sau poate eu din cauza șocului nu am văzut pe nimeni, oricum eu am srigat să vină cineva în ajutor, dar nu a venit nimeni, eram doar eu, femeia și băiețelul. Pentru că eu nu aveam telefonul la mine și nu puteam să anunț salvarea, am încercat să ridic femeia de jos dar am reușit să o ridic doar în șezut, o durea foarte tare mâna și nu se putea mișca.

După câteva minute a apărut un domn pe trotuarul din fața blocului, pe care lam strigat, dar a trebuit să insist să vină, a venit, întrebând nervos ce vreau cu el și greu a fost de acord să sune la 112.

Au trecut în jur de cinsprezece minute până când a apărut un echipaj de poliție apoi încă atât până când a apărut salvarea, apoi un alt echipaj de poliție, iar femeia a stat în tot acest timp pe șezut, pe asfaltul rece și ud, sprijinită de picioarere mele pentru că nu era în stare să se prijine singură, se plângea de dureri dar și de ce se va întâmpla cu soțul ei, care era paralizat și singur în casă. Fără să observ eu, domnul Lică, care era întâmplător la garaj, s-a luat după hoț, acesta când a simțit că este urmărit s-a dezbrăcat de geacă și căciulă și le-a aruncat peste gard în curtea grădiniței, apoi s-a pierdut printre blocuri.

Au urmat obișnuitele manevre ale poliției, eu am fost dusă la poliție pentru declarații, de unde m-am întors seara pe la ora douzeci. Când am ajuns în fața blocului meu, era un grup de bărbați cu câte o sticlă de bere în mână, care m-au oprit și m-au întrebat ce s-a întâmplat mai departe. În timp ce eu povesteam, unul dintre ei a spus: - Da așa este eu am văzut totul, că eram acolo la garaj.

Eu m-am blocat complet și revoltată am exclamat: - Cum, dumneata erai acolo şi te uitai la noi, când eu strigam disperată după ajutor şi nu ai venit să ne ajuţi?! Iar el foarte calm a răspuns: - Păi io nu mă bag. În acel moment nu am știut ce să mai spun. Nu am mai spus nimic am intrat în casă și am rămas multă, multă vreme, întrebându-mă ... Ce suntem noi acum? Ne mai putem numi oameni? Sau suntem mai răi decât animalele, pentru că și Misi, cățelușa mea, în timpul manevrelor mele era tot pe lângă mine, se tot băga în seamă și parcă mă întreba, ea cu ce mă poate ajuta, dar omul de la garaj nu se băga.

Acum doamna Mureșan este acasă cu un aparat gipsat pe mână, cu urechile sfârtecate, cu paguba cerceilor, își duce greu zilele având obligația morală să-și îngrijească și soțul paralizat.

Oare de ce se întâmplă asemenea lucruri în țara asta?

Pentru că tinerii nu au locuri de muncă.

Pentru că mulți copii au fost lăsați acasă cu bunicii și ei au trecut granițele țării la muncă, bunicii nu i-au putut supraveghea destul, iar copiii frustrați de dragostea părintească au luat-o razna și au ajuns la droguri, drogurile costă mulți bani, iar lor le sunt foarte necesare, astfel ajung ca fără a se gândi ce mare rău fac celor din jurul lor, sunt în stare să-i omoare pe loc, pentru a-și satisface pofta de drog.

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

99

Freamăt Cunosc chiar în vecini de mine un asemenea caz, unde o bunică, după ce s-a chinuit cu doi nepoți, fată și băiat să-i crescă, pentru că tatăl lor a decedat, iar mama își duce zilele prin Italia la muncă, de unde le trimite bani pentru trai, dar care nu ajung și pentru droguri, cei doi tineri se droghează amândoi, își batjocoresc pe bunică și sunt în stare să o bată, ca să le dea bani chiar din pensia ei, pentru ași satisfacea pofta de droguri.

Acesta este un caz, dar în tot orașul desigur sunt și altele cu zecile, sau poate cu sutele.

PENSIONARI ROMÂNI PE MELEAGURI CANADIENE Dacă ați citit cărțilele mele, „Fata din Cămara Zânelor și Pensionarii Generației Mele”, desigur ați aflat că după ce am intrat în pensie pe la vârsta de șaizeci și opt de ani, m-am luat și eu după exemplul tinerilor și am plecat la muncă peste ocean. Prin anumite împrejurări am ajunsă în orașul Calgary din Canada, unde aveam misiunea de a o ocroti pe micuța Maya, pe care am cunoscut-o pe când avea doar tri zile. Ca la orice început nu a fost foarte ușor, mai ales la începutul perioadei de timp, având în vedere adaptarea la multe situații care diferă față de cele din țara natală, începând cu fusul orar, limba, clima, distanța mare de casă, dorul de cei dragi și multe altele.

Am avut totuşi mare noroc, că în una dintre zilele bune petrecute în Calgary mi l-a scos în cale Dumnezeu, pe domnul Sabău, un domn trecut de optzeci de ani, cu multă experientă de viată şi cu un suflet foarte mare. Dumnealui se trăgea din Sibiu și pentru a se apropia de fica sa, care emigrase încă din studenție în Canada, după pensionare a emigrat și dumnealui cu soția sa, care în urmă cu câțiva ani l-a părăsit urcând la cer, iar dumnealui era ca și mulți alți tot singur.

Aflând din conversțiile nostre că mie îmi treceau greu zilele, pentru a mă ajuta ca să-mi fie mai ușor, m-a introdus într-un grup de seniori români, care se întâlneu odată pe săptămână într-un parc numit „Devoniam Gardes” Parc care era amenajat la etajul patru a unei clădiri inpunătoare cu multe etaje, dar era în aşa fel administrat în cât aveai senzaţia că te aflai într-un parc obijnuit pe pământ, doar că acesta era acoperitt bine luminat și aerisit. În tot parcul puteai admira tot felul de tufișuri obijnuite, copăcei prin care zburau și ciripeu vrăbiuțe, o cascadă din care curgea apa la vale, pe un râuleț pe care din loc în loc erau amenajate mici bazine cu pești colorați, alei cu foarte multe flori, bănci pentru odihnă, mese cu scaune pentru servit gustări, sucuri sau cafea și un loc de joacă pentru copii.

Acest loc de relaxare era mereu plin de vizitatori, bunici cu nepoței, oameni de toate vârstele, în orice sezon, mai ales iarna și la orice oră a zilei până seara târziu.

Multe ore îmi petrceam și eu cu Maya în acel părculeț, plimbându-ne pe aleele pline cu flori, cu animale împăiate ce-i plăceai fetiței, sau la leagăne în care o dădeam pe Maya.

Tot aici se adunau și pensionarii români din Calgary, în număr de câte doisprezece, uneori și mai mulți, veniți din toate colțurile teritoriului românesc. Se așezau în grup la o masă, bătrâni de toate vârstele, erau prezenți părinți care erau în 100

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt vizită de câte trei-șase luni la copii lor emigrați din România, după evenimentele din optzeci și nouă, dar printre ei se aflau și câțiva în vârstă de peste optzeci de ani, stabiliți în Canada de peste douzeci-treizeci de ani, aceștea aveau cetățănie canadiană și mai multe drepturi câștigate pe acel teritoriu, cum ar fi pensia socială, care ajungea până la o mie patru sute de dolari, uni dintre ei care doreu să fie mai independenți, aveau și locuințe sociale, separate de copiii lor.

Așezați la acea masă la o ceașcă de cafea, la o gustare sau o prăjitură foarte dulce cum se face în Canada, treceau trei-patru ore și timpul li se părea scurt, pentru ași depăna toate amintirile, durerile sufletești, regretele, dorul de țară, de cei dragi rămași în țara natală, pe care din cauza neputinței date de bătrânețe nu-i mai puteu revedea.

Printre toți aceștea se afla și doamna Diaconescu, care avea o vârstă de optzeci și nouă de ani, se afla în Canada de peste treizeci și cinci de ani, se deplasa greu, dar așa cum putea, adusă uneori tot de către domnul Sabău, era prezentă la acele întâlniri pentru a putea socializa și a vorbi în limba ei dragă. În Calgary locuia în familia ficei sale, avea un ginere de origine germană care nu vorbea limba română și un nepot născut în Canada care vorbea doar engleza.

Dumneaei putea schimba câteva cuvinte în limba natală doar cu fica sa, seara când se întorcea acasă, dacă aceasta nu era prea obosită, sau prea ocupată cu alte treburi.

Alăturându-mă și eu lor, i-am ascultat, i-am compătimit din unele puncte de vedere, iar din altele i-am invidiat. Pentru că viața ce o duceau ei în Canada nu se putea compara atunci cu cea a vârsnicilor din România. Ei aveau acolo case mari cu etej, spațioase și dotate cu tot ce este necesar la superlativ. Grădini cu leagăne, grătare, multe flori și multe alte posibilități de relaxare mai ales în timpul veri, când nimeni nu stătea acasă toti își programai din timp tot felul de excursii prin toată lumea, iar iarna, toată lumea cu mic cu mare dacă schiau sau nu pleacau la marile pârtii de schii, prin munții Roky, unde sunt foarte mari și frumoase pârtii de schii. Alți mergeu la stațiuni cu ape termale, cum este la Redium, unde se face baie în bazine cu apă fierbinte afară și la temperatură de minus trizeci de grade și mai sunt multe altele ocazi și locuri de ați ocupa plăcut timpul liber. Ori în România cei mai mulți vârsnici abea aveau câte un apartament confort II, ori o garsonieră unde-și duceu zilele.

M-au impresionat suferințele lor sufletești, pe care nu au cum să și le aline, dar mi-a rămas în minte și mă gândesc de multe ori la doamna Diaconescu. Dumneaei, dar nu mumai ea, deși trăia o viță de lux în familia ficei sale nu era fericită. Își amintea deseori de căsuța ei din Sibiu, povestea plângând cum a părăsit-o și de câte ori se visează în acolo, iar din vis se trezește zâmbind, zâmbet care repede dispare pentru că visul nu era realitate.

Deși viața lor din Canada nu se poate compara cu cea trăită mai ales în vremea socialismului românesc, nu-și pot uita chir dacă ar vrea, locul natal și meleagurile românești. Doresc să-și viziteze țara cât mai des, dar la vârsta și bolile de care suferă la peste optzeci de ani, nu le permite să facă o călătorii așa de lungi și grele. Astfel neavând cum să-și aline dorul de tot ce a rămas în țara lor, suferă și-l exprimă mereu...

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

101

Freamăt

102

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

Freamăt

CUPRINS OLIMPIA MUREȘAN CIOICA ..................................................................................................................3 CARMENA BĂINȚAN ..................................................................................................................................7 MILIAN OROS ..............................................................................................................................................14 IOAN ROMEO ROȘIIANU .......................................................................................................................20 RADU BOTIȘ ................................................................................................................................................29 CEZARINA ADAMESCU ..........................................................................................................................31 AURELIA OANCĂ .......................................................................................................................................41 AURELIA VELEA ........................................................................................................................................45 IOAN HADA...................................................................................................................................................48 DRAGOMIR IGNAT ....................................................................................................................................51 IOAN MUREȘAN LAZĂR .........................................................................................................................55 IACOB ONIGA ..............................................................................................................................................57 MARIANA CRISTINA POPAN ...............................................................................................................61 TOMA G. ROCNEANU ..............................................................................................................................67 GEORGETA CEDICĂ ROBU ...................................................................................................................73 IOAN POTOP...............................................................................................................................................77 DRAGOȘ GELU............................................................................................................................................79 PUIU RĂDUCAN ȚEPEȘTI .....................................................................................................................85 BÎLC AURICA ...............................................................................................................................................87 MARIANA PETRACHE .............................................................................................................................91 LENUȚA BURA POP .................................................................................................................................95

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016

103

Freamăt

104

Anul II, numărul 4 (5) – decembrie 2016