pagini romanesti

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - ANUL VIII - NUMARUL 81 - ISSN 1174 4847 - AUCKLAND “ANTIPRIMAVARA” ADRIAN PAUNESCU Ce daca vine primavara Atata iarna e in noi Ca martie se poate duce Cu toti cocorii inapoi In noi e loc numai de iarna Vom ingheta sub ultim ger Orbecaind pe copci de gheata Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde Cocorii toamnei ce trecu Si cuiburi si-au facut la stresini Si langa mine nu esti tu Ninsori mai grave decat moartea Au fost si sunt si vor mai fi La mine-n suflet este vifor Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pana la prasele Ninsoarea-mi intra-n trupul tot Un dans de oameni de zapada Ce-mbratisarea n-o mai pot La noi e iarna pe vecie Doi fosti nefericiti amanti Ia-ti inflorirea, primavara Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost Nu veni, n-ai nici un rost Poti sa pleci suntem reci Iarna ni-i pe veci.

CAMPANIA “CITITI CAPODOPERELE ROMANILOR”

PROIECTUL JURNALISTIC “PRO SI CONTRA“

MOVIE NIGHTS SI IRINA NISTOR LA BERLIN

“DOMNU’ TRANDAFIR” MIHAIL SADOVEANU

14 JURNALISTI ROMANI RASPUND INTREBARILOR LEGATE DE SITUATIA DIN TARA NOASTRA

BERLINALA ROSIE SI... INDIGNATII

EDITORIAL

2

DOI DE DAVE SI-UN STOIANOV

Huia Ranges Auckland Primul Dave este unul dintre cei mai ciudati oameni pe care i-am intalnit in Noua Zeelanda. Este un om in varsta, care vine sa ma caute, de cateva ori pe an, in locul in care lucrez. Imi spune mereu ca vine sa copieze si sa lamineze postere si poze de wrestling, pentru nepotul sau. Un nepot virtual, aproape inexistent, dupa cate mi-am dat seama. Am inteles asta dupa ce am ajuns sa il cunosc, vazandu-l cu cata pasiune vorbeste despre caraghiosii luptatori de ring, care se fac ca se bat, care se fac ca se trantesc, dar care au milioane de fani in lumea intreaga.

Favoritul lui, pardon al nepotului lui, este Randy Orton, un tip musculos, imbracat in chilotei de piele, despre care vorbeste cu o insufletire extrema. Are afise pe toti peretii, cred ca si pe tavan, are tatuaje peste tot si, desi isi cheltuieste jumatate din pensie pe lucrurile acestea, pare fericit. De un optimism extraordinar, desi sufera de o boala grava, Dave isi traieste viata din plin, nerefuzandu-si lucrurile care ii fac realmente placere. O lectie pentru noi toti, care adesea punem pe primul plan supravietuirea, lucrurile pe care trebuie sa le facem si datoria, uitand ca avem o singura viata si ca, din momentul nasterii, fiecare clipa ne apropie de finalul implacabil.

Cel de-al doilea Dave, pe care l-am intalnit la petrecerea de 80 de ani a doamnei Francisca, este un erudit. Ne-am angajat intr-o conversatie extrem de lunga dar si interesanta, despre latinitatea poporului roman. Stia enorm de multe lucruri despre Romania, incepand din preistorie, de la daci si pelasgi, trecand prin ocupatia romana, apoi prin perioada crestina si ajungand pana la 2012, moment in care am discutat despre Romania si relatia ei paguboasa cu FMI.

M-a intrebat simplu, cum de a rezistat poporul nostru in acel loc, neatins, desi am avut mereu asupra noastra, pacostea atator cuceriri. Cel mai mult s-a

lasat intrigat de faptul ca nu am devenit musulmani, desi turcii ne-au tinut sub ocupatie atata timp. Raspunsul meu, dupa o dizertatie extrem de lunga (in care incercam sa-mi pun ordine in ganduri si in cunostintele de istorie) a fost ca romanii au reusit sa-si asigure supravietuirea pastrand radacina si spiritul latin, pe de-o parte si pretuind si imbratisand crestinismul ortodox conservator (de tip netaliban), pe de alta parte.

A ramas convins de forta noastra ca popor, pe care poate ca oamenii din afara nu o realizeaza si pe care in aceste zile nici nu o prea aratam. Mi-a si promis ca va studia temeinic, pagini din istoria noastra, pentru a intelege cat mai bine aceste adevaruri ale istoriei.

Cat despre domnul Stoianov, el este unul dintre cei mai fideli ascultatori ai muzicii populare romanesti, desi este un bulgar singur si in varsta, care locuieste in Auckland. Vine in fiecare saptamana, mergand extrem de incet sa discutam despre situatia din Romania si Bulgaria.

Din cand in cand ii dau un dvd cu muzica populara romaneasca, cu cate un Tezaur Folcloric, din care spune ca intelege tot. Ii place sa pronunte “mamaliga cu peste“ si “ce mai faci, mai domnule“, intr-o romana aproximativa.

Dintr-un motiv numai de el stiut, considera tarile noastre ca fiind surori, iar pe mine ma vede drept furnizorul de ziare in limba sa materna. Ceea ce nu-i prea departe de adevar, cata vreme ii furnizez editia printata a ziarului sau favorit “Monitorul de Bulgaria“.

Deoarece nu are norocul nostru de a avea o comunitate tanara, cu proiecte media (radio, revista, newsletter de la asociatie) si nici o televiziune bulgareasca pe care sa o vizioneze (asa cum avem noi TVR International), acest ziar, tiparit pe cateva pagini A4 este singura sa sursa de informatie in bulgara.

O sa va intrebati ce au in comun acesti trei straini. De ce am scris despre ei? O sa va raspund simplu: toti acesti oameni vin in contact cu Romania, direct sau indirect. Depinde de noi imaginea cu care raman. Depinde de ceea ce spunem si ceea ce facem, modul in care suntem priviti si apreciati de prietenii nostri de alte nationalitati. si, pentru a intari acest fapt, in curand, revista noastra va lansa un numar special, dedicat prietenilor nostri din Noua Zeelanda sau din intreaga lume, prieteni despre care dorim sa scriem si pe care dorim sa-i prezentam.

Daca aveti de spus cuvinte frumoase despre prietenii dumneavoastra, daca vreti sa le spuneti povestea in revista, daca doriti ca aceasta prezentare sa cimenteze relatiile cu cei pe care-i apreciati, va rugam sa ne scrieti la adresa noastra de email: romanianpages@yahoo.co.nz. Va vom asculta si ne vom bucura impreuna de cei care ne sunt alaturi.

Cristi Dumitrache

EDITORI Adina si Cristi Dumitrache ROMANIA Irina Margareta Nistor Liviu Antonesei Marius Dobrescu George Petrovai Catalin Paduraru Cornel Nistorescu Nicolae Balasa FRANTA Adrian Irvin Rozei GERMANIA Adalbert Gyuris SPANIA Gabriela Calutiu Sonnenberg USA Octavian Curpas BRAZILIA Vlad Radu Poenaru AUSTRALIA George Roca Ben Todica NOUA ZEELANDA Lucia Davis Marian Ioan Pr. Emanuel Crainic Mihaela Orlandea Bianca Ungureanu Pr. Mircea Corpodean CANADA Elena Buica George Filip LAYOUT/ DESIGN/ PUBLISHING

Adina si Cristi Dumitrache PARTENERI PRNZ

Romanian Global News, www.stiridiaspora.com, La Drum, Radio Romania Actualitati, Cotidianul, Evenimentul Zilei, Ziarul Lumina, TVR International, PROTV International, HRB Expert, www.liternet.ro, Altermedia, www.roeanz.com.au, Povestea Vorbei, Fereastra, Curierul Suedia, Romanul Australian, Spirit Romanesc Australia, Clipa USA, Phoenix Magazine, Literaria Craiova, Basarabia Literara, Dilema Veche, Constelatii Diamantine, Cetatea lui Bucur, Revista Singur, Citadela, Constelatii Diamantine, www.romanianvoice.com ABONAMENTE SI PUBLICITATE

romanianpages@yahoo.co.nz

Materialele si fotografiile pot fi reproduse citand sursa.

ISSN 1174-4847 ©PRNZ 2011 AUCKLAND, Noua Zeelanda

3

LA SUBIECT

ANIVERSARE

DOMNISORU’ UNGUREANU

Doamna Francesca Gyson a implinit recent 80 de ani. Fiica dansei a reusit sa ii faca o surpriza uriasa, adunand la un loc o sumedenie de prieteni, romani sau kiwi, pentru a o celebra.

Iertat sa ne fie, domnisoru’ Ungureanu, ca avem numai tarani prin satele romanesti!

Si sunt batrani si nevolnici si si-au aratat neputinta in fata troienelor! Nu le sta in obicei sa dea indarat de la greu, ca doar, de primavara pana toamna, se poticnesc si trudesc din greu pamantul cu aceeasi sapaliga si cu aceeasi coasa din tinerete, caci masinariile moderne le par povesti din alta lume, cand le vad pe la televizor.

Numai ca iarna asta i-a pus la pamant, sub zapezi… Iertat sa le fie, domnusorule, ca n-au feciorii pe-acasa, feciori vanjosi si harnici, care s-ar fi luptat cu nametii si si-ar fi salvat batranii, fara sa faca prea mare caz de isprava lor… Numa’ ca… vedeti, ati picat prost, ca, de ani de zile au plecat cu totii prin cele strainataturi si au ramas sate intregi numai cu batrani, Doamna Francisca face parte din faimosul in vreme ce flacaii si fetele lor, amarati si contingentul Goia 1950, al primilor romani nestiuti, muncesc din greu pentru altii! sositi in Wellington. Dansa a locuit o mare Noroc cu ei ca mai trimit niscaiva parte a vietii in capitala, dupa care a venit in bani, caci pensia abia de le-ajunge sa Auckland. plateasca darile la stat, ca, de multe ori, se mira de ce le-o mai trimiteti si puneti atitia oameni la treaba… de ce atata deranj, din partea statului, daca tot la stat se-ntoarce?!

Asa ca, sa-i iertati, boier dumneavoastra, ca, nestiutori cum sunt, nu inteleg in ruptul capului de ce ii mai faceti lenesi, daca le spuneti ca „pentru asta e un stat puternic, sa lucreze in asemenea situatii”!?

In nepriceperea lor, ei au crezut ca cei alesi sa-i carmuiasca vin sa-i ajute, nu sa-i dojeneasca! Asta… numai pentru ca, dupa 22 de ani, se vede treaba ca prea multa Doamna Francisca si nepoata sa Elena libertate i-a facut sa uite ce-neamna… autoritate!

Aniversarea celor 80 de ani de viata a Dar nu va faceti griji si pentru adunat laolalta multi cunoscuti ai doamnei Francisca precum si o sumedenie de prieteni asta, domnisorule, caci taranul roman a fost mereu indelung rabdator si le-o rabda si pe din comunitatea romaneasca. cele ce-or veni… Numai ca unii abia au fost dezgropati de sub zapada si, ca-n vremurile de demult, le-a fost mai aproape preotul satului, decat alesii conducatori; de-aia nici nu au apucat sa afle ca deasupra zapezilor ii astepta un nou guvern.

Si, uite, zapezile astea parca le-au luat mintile, caci, altfel, si-ar fi cerut iertare, umili, ca-ntotdeauna, daca s-ar fi gandit la cat deranj v-au pricinuit… Pai cum sa nu fiti

lasati lumea buna, sa va puneti sosonii si sa coborati printre mujicii din nameti?! Dar ei v-au inteles, domnisorule, v-au inteles mai ales cand le-ati recomandat: „Seriozitate, seriozitate, seriozitate!” si „Mobilizare si rezolvarea problemelor cat mai repede!”, caci parca le vorbeati ca la carte si parca le reinviati fragmente din Lenin: „Invatati, invatati, invatati!” Alte vremuri…alte ierni…

Au inteles si ca „Asta e! Haide, la munca acuma, ca stam degeaba aici!” Si… v-au cam dat dreptate! Ce n-au inteles ei, domnisorule, nu v-au inteles indemnul: „nu ne vaicarim, nu iesim sa cintam prohodul pe posturile de televiziune!”

Si stiti de ce?! Pentru ca unii dintre ei chiar aveau mortul in casa si il aveau de cateva zile sub zapezi, fara sa stie daca nu urmau sa aiba aceeasi soarta… In nepriceperea lor, cum va spuneam, n-aveau cum sa inteleaga ca, pentru domniile voastre, mortii erau doar niste fosti alegatori si niste cifre in statistici…

Asa ca, iertat sa le fie, domnisorule, dar, dupa ce-ati plecat, i-au chemat pe bunul Dumnezeu si pe preotul din sat, sa le fie din nou alaturi si, pe sub zapezi, in surdina, ca sa nu deranjeze, au cantat prohodul pentru morti. Erau mortii lor! Niste tarani!

Doamna Francisca face, in acest moment, parte din comitetul de conducere al Asosiatiei Doina si din Clubul Seniorilor din Auckland. Din partea noastra, ii dorim multa sanatate si putere, fericire si bunastare alaturi de familie, prieteni si toti romanii din comunitate.

suparat, cand, dupa ceremoniile de ungere a noilor ministri, dupa zimbete, felicitari, multumiri si voie buna, dupa piruete oratorice audiate in Parlament, a trebuit sa

Articol preluat de pe blogul reputatului jurnalist Stelian Tanase.

Aurora Martin

UMANISM

4

CHIPUL PRIMAVERII RASFRANT IN FEMINITATE

Sunt multe cuvinte ce pot fi spuse in ocaziile de sarbatoare ce trec de-a lungul anului lasand in urma bucurie si nostalgie deopotriva, dar acum, in prag de primavara, gandurile mi se indreapta catre imaginea primaverii rasfrante in feminitate pe chipul persoanei dragi sub forma de iubita, sotie, sora, mama, prietena, ruda sau prietena.

Nu in ultimul rand, nu voi uita acele persoane singure, abandonate de catre societate si familie, care in aceste zile ale sarbatorii renasterii vietii nu vor avea poate parte de atentia semenilor. Prin urmare, fata de toate aceste persoane dragi, imi indrept cugetarea cu dorinta de a aduce lumina, bucurie, speranta si un strop de sensibilitate, de care au atat de mare nevoie.

De fapt, de cand am inceput sa scriu si sa imi impartasesc impresiile sub forma de articole pe diferite teme, am avut intentia de a descatusa exprimarea plina de atentie, cultivarea frumosului si aprecierea lucrurilor obisnuite ale vietii, trasaturi prin excelenta feminine, dupa cum mi-am dat seama ulterior. Barbat fiind si crescut in medii masculine in cea mai mare parte a vietii, am realizat dupa o anumita varsta lipsa interioara a acestor trasaturi ce imbogatesc viata, asa cum florile multicolore reusesc sa umple o gradina bine lucrata.

Nu stiu in ce masura am reusit acest lucru, dar de fiecare data cand am alcatuit un material, indiferent de forma lui, am avut in vedere aceste valori pe care am deprins sa le invat de la personajele feminine care au trecut sau fac parte in prezent din viata mea. Din acest punct de vedere, gandirea masculina axata pe o utilitate stricta si pe o performanta vecina cu solitudinea reprezinta un impediment major in intelegerea complexitatii realitatii si a vietii.

Intr-o societate axata pe castig si profit, pe competitie si abandon al celor slabi, feminitatea sub forma gingasiei, sensibilitatii, frumusetii si compasiunii, reprezinta cea mai mare nevoie, iar acest lucru, ca barbati, nu putem sa il invatam decat de la cele care ne sunt prietene, iubite sau mame, dupa caz. Si de aceea, in prag de primavara va recomand sa recunoasteti in fiecare semen de sex feminin de langa voi o persoana de valoare, ce merita pretuirea si aprecierea noastra atat prin oferirea

traditionalului martisor sau prin oferirea unei flori, precum si printr-o atitudine de respect, iubire si tandrete.

Evaluand reactiile de la cititori la diferitele articole publicate, am constatat aceeasi constanta prezenta a auditoriului feminin prin mesaje de incurajare, prin observatii pertinente, precum si prin aprecierea continutului de valoare. De fapt, daca cititorii ar fi fost numai de sex masculin, cred ca nu as fi stiut niciodata unde ma aflu de fapt in privinta nivelului de audienta si nici nu as fi putut ajusta cu claritate profilul de publicare, adica as fi avansat intr-un necunoscut lipsit de o reactie clara, demotivant si lipsit de perspectiva.

Nu in ultimul rand am constatat faptul ca partea cea mai activa a colectivelor de autori ale diferitelor publicatii continua sa fie reprezentata de catre sexul feminin, care prin articole pline de sensibilitate si valoare aduc frumusete si farmec publicatiei, lucru pe care am putut sa il constat de-a lungul intregului an de existenta al publicatiei. Prin urmare, nu am motive decat de bucurie in prag de primavara si de calda apreciere a femeilor care scriu si citesc articolele prezente din cadrul publicatiilor de cultura din spatiul romanesc.

Este adevarat ca „iarna” tranzitiei societatii romanesti nu a trecut inca, dar totusi primavara poate prinde deja contur in sufletele noastre prin intermediul unor atitudini pozitive si pline de speranta, care vor strapunge norul temerilor si gandirii negative ce ne inconjoara. Redobandirea umanitatii este lucrul cel mai important pentru noi ca romani si fiinte umane deopotriva, iar trasaturile feminitatii ne vin in ajutor prin exprimarea iubirii, blandetii si compasiunii.

Prea mult timp falsa masculinitate s-a manifestat in societate, transformand lumea intr-un crud camp de batalie si dezumanizand notiunea de femeie prin transformarea ei intr-un obiect de consum, de care te servesti si dupa aceea il arunci.

Consecintele rele ale unei astfel de atitudini nu vor putea fi niciodata masurate cu adevarat.

De aceea, prin cele doua sarbatori ale primaverii, avem ocazia sa ne gandim ca realitatea poate fi si alta, iar atmosfera inspirata de gestul oferirii unei flori sau a unui martisor este recomandabil sa ne insoteasca de-a lungul intregului an. Doar atunci vom intelege semnificatia deplina a acestui gest.

Nu in ultimul rand, gandul meu se indreapta catre acele femei exploatate, nedreptatite, abuzate de catre barbati sau familie, purtand poveri care intrec cu mult forta lor fizica sau psihica, strivindule in cele din urma si fortand o moarte prematura. Nu voi uita nici pe femeile agresate sau abuzate sexual sau emotional, nici pe cele care trec prin suferinta chinurilor avorturilor si a sarcinilor nedorite, abandonate de indata ce nu mai prezinta interes sau devin o povara de

nedorit, si nici pe acele femei care poarta urmele traumatismelor provocate de cei care se cred „barbati”.

De-a lungul vietii am observat urmele acestor agresiuni, de multe ori ascunse in spatele vietii de familie, sau mai grav, al religiei, fapt ce m-a determinat sa reconsider toate aceste notiuni prin intermediul prezentei sau absentei umanitatii si a respectului fata de semeni.

De aceea, catre toate aceste persoane indurerate ma adresez cu intelegere, compasiune si cu dorintele cele mai alese in pragul primaverii anului 2012.

In final, tuturor femeilor din aceasta lume si din spatiul romanesc, le adresez cele mai sincere si mai pline de sensibilitate felicitari, dorindu-le sa ramana atasate de valorile eterne ale feminitatii, asa cum au fost ele definite de catre Marele Autor, sa nu abandoneze speranta, increderea, frumusetea si lumina din privire niciodata, indiferent cat de mult sau de putin va fi apreciat acest lucru de catre barbatul sau barbatii din jur. A fi femeie este o vocatie sfanta ce trebuie sa fie traita, ca experienta, pana la capat.

Femeie pe malul marii Nicolae Grigorescu Doar asa notiunea de om poate avea un sens deplin, numai astfel fiinta umana se va transforma pana la capat, ajungand la stadiul transformarii plenare si al marelui salt in eternitate, dincolo de realitatea prezenta.

Aceasta inseamna in cele din urma sa devii om cu adevarat pentru temporalitate si pentru nemurire.

Octavian Lupu

PUBLICITATE

5

PUBLICITATE - ADVERTISING All prices are in New Zealand Dollars and includes GST. Offer available for 2012 only. No invoices provided.

1/4 pag / luna/ month = $10 1/4 pag / 6 luni/ 6 months = $55 1/4 pag / an/ year = $100 1/2 pag / luna/ month = $20 1/2 pag / 6 luni/ 6 months = $110 1/2 pag / an/ year = $210 1 pag / luna/ month = $40 1 pag / 6 luni/ 6 months = $200 1 pag / an/ year = $420

COPIII NOSTRI

6

UN INTERVIU CU MARC LAPUSAN Ideea acestei rubrici mi-a venit cand Adina Giurgiu mi-a povestit despre rezultatele sportive extraordinare ale fiicei sale, Julia. Ati citit despre Julia in numarul anterior al revistei. Aud foarte des vorbindu-se despre realizarile copiilor nostri la scoala, in sporturi, in viata personala, despre calitati lor sufletesti, si de multe ori sunt emotionata de talentele nenumarate cu care sunt inzestrati. Noi am emigrat in aceasta tara cu gandul la copiii nostri, la viitorul lor. In copilarie am auzit-o de multe ori pe mama zicand:”Ne sacrificam pentru copii.” Cuvantul “sacrificiu” face parte din tiparul vietii mele si poate, ca multi romani, traiesc pentru si prin copii. Ma bucur pentru orice succes al lor si sufar pentru orice infrangere. E bine, e rau? Nu stiu, dar asa am fost creata… Ei sunt centrul meu de gravitatie. Suntem o comunitate mica, dar trebuie sa ne pretuim valorile, sa dam acestor copii aripi si sa le recunoastem efortul, sa ne straduim sa-i cunoastem mai bine. Ei vor fi viitorul, ne vor reprezenta aici sau oriunde in lume. Am fost invatati modesti, ca nu e frumos sa ne laudam… Si totusi, datorita catorva laude ale profesorilor mei am reusit sa-mi gasesc drumul in viata si sa devin omul de acum. Ei bine… va invit sa va laudati!

Vremurile s-au schimbat, si oamenii, si obiceiurile, speram… Deci va rog sa fiti autorii acestei rubrici alaturi de mine, voi, parintii care cititi aceste randuri, si voi, copiii, daca aveti ceva de impartasit, ceva cu care va mandriti si pentru care ati muncit, ceva nostim, ceva interesant, o pasiune, un vis… Va rog sa nu va jenati sa deveniti vedete! Toti meritam cateva momente de glorie in viata. In articolul care urmeaza vi-l prezint pe Marc Lapusan. Va astept cu idei, poze si stiri. Imi puteti scrie pe adresa mihaelaenachero@yahoo.com “E-o lume minunata in care veti gasi numai copii,/ O lume cu mult soare si mii de jucarii, pentru copii!”

Am auzit ca in tabara ti-ai luat mult bagaj.

De fapt, Bubu mi-a spus ca anul trecut un geamantan era plin numai cu echipament.

In ce consta echipamentul tau militar?

Am pusti cu gloante de guma si cu bile, care trageau de-adevarat. Acasa trageam afara si la tinta in curte, in cactus.

In tabara am avut “arsenale”: pistoale si pusti de plastic, care faceau sunete, haine de camuflaj, vesta antiglont, bocanci si sapca. Bocancii ii am din Romania. Am fost in Europa, si in Romania mi-au cumparat parintii niste bocanci.

Revenind la tabara, am inteles ca ai alcatuit o trupa de “commando”. Cine facea parte din trupa ta?

Adita, Emmanuel, doi frati, Sebastian si Dorian si alti doi frati, Mihai si Andrei. Ne stim din prima tabara si eu sunt liderul lor. La scoala candidez pentru class captain si trebuie sa fac un “speech” pentru acest rol. (Am aflat ulterior ca Marc a fost ales class captain. Felicitari!)

Familia Lapusan: Marc, Bianca si Alex Ca sa-l intelegi mai bine pe Marc, trebuie sa-i cunosti familia. Ca de altfel, pe oricine altcineva. Trebuie sa stii in ce mediu a crescut, ce valori i-au fost transmise, de cine a fost influentat. Am onoarea si privilegiul sa fi cunoscut familia Lapusan si sa devenim prieteni in urma cu cativa ani buni, cu ocazia taberei romanesti si a altor evenimente organizate de Asociatie.

Niste oameni grozavi, deosebiti, dintr-o bucata, de o calitate morala si intelectuala extraordinara, foarte calzi, deschisi, cu simtul umorului si experiente de viata memorabile. Dupa fiecare intalnire cu ei, simt ca intineresc.

Marc a mostenit multe din calitatile parintilor si bunicilor sai.

Acum doi ani am fost impreuna cu Marc, Bianca, Alex si domnul Boris (tatal Biancai, zis Bubu) la Festivalul Art Deco de la Napier. Bianca are un extraodinar simt la festivului; poseda o garderoba art deco fantastica, este foarte eleganta si ii place sa organizeze evenimente-supriza, cum a fost sarbatorirea lui Boris la 70 de ani. Alex e indragostit de aviatie, a fost pilot in Romania, iar domnul Bubu alias Sherlock Holmes ne-a incantat cu povestile dumnealui din copilarie si adolescenta.

In tabara copiilor romani, la care a participat in fiecare an, Marc s-a remarcat prin calitatile lui de lider: spirit de organizare, capacitatea de a atrage baietii in trupa lui de “commando” si ajutorul pe care l-a dat Adinei in activitatile la care au participat.

Acestea fiind zise, va invit sa cititi interviul pe care am avut placerea sa i-l iau lui Marc.

Ce faceati in tabara?

In prima zi foarte multi au vrut sa se joace cu mine, dar n-am facut nimic. Aveam un loc la playground, acolo era un perete, ne antrenam pe franghie si obstacole pe playground, am sarit peste gard, dar am cerut voie, am jucat v-ati ascunselea, sa invatam cum sa ne

Mihaela Enache: Marc, cati ani ai si la ce scoala inveti?

Marc Lapusan: Am 11 ani si sunt elev la Santa Maria Catholic College.

Multa lume care a participat la tabara romaneasca, adulti si copii, au fost impresionati de pasiunea ta: armata.

Poti sa ne spui cum a inceput?

A inceput .sa-mi placa politia, apoi am auzit de armata si am citit carti despre soldati care castiga medalii, despre Primul si Al Doilea Razboi Mondial. Si stiu multe si despre razboaiele din Romania cu Stefan cel Mare.

La Scoala Romaneasca mi-au placut lectiile de istorie. De fapt, e un “carry-on” din toata familia. Mama, tata si bunicul au fost in armata, pentru ca la facultate au facut armata.

Baietii la antrenament

7

ANTONESEI

CARAGIALE, DINTOTDEAUNA SI DE-A PURURI

Impreuna cu bunicul Boris (Bubu) la aniversarea celor 70 de ani ascundem… Anul asta nu mi-am mai adus mult armament, pentru ca toti baietii si-au adus. Aveam walkie-talkie, mergeam 3 km, ne imparteam in doua grupe si vorbeam. Era secret, nimeni nu stia unde suntem. Pe deal era iarba mare, ca o transee, si stateam acolo si vorbeam. Grupa Rosie, in care am fost si eu, a castigat concursul de Burma Trail in cel mai scurt timp. A fost o cursa cu obstacole, cu cana cu apa, pe placi, in iarba pana la genunchi. Am castigat pentru ca Vlad a fost capitan si am lucrat in echipa. Tabara a fost fun si de-abia astept pana la anul.

Care e partea pozitiva in jocurile tale?

Nu sunt adevarate, nu ranesc pe nimeni, cand te joci, sunt doar “drills”.

Ce inveti din aceste jocuri?

Mama si tata mi-au povestit ca armata e ok, eu vreau sa fiu medic militar, nu vreau sa ranesc pe nimeni, nu vreau sa iau viata. Armata pentru mine nu e despre omorat, e despre “gadget”, disciplina, calitatile soldatilor, soldatii sunt disciplinati, au ordine in viata lor.

Care sunt oamenii pe care ii admiri?

Mai multi. Oamenii care sunt la strategii: Napoleon, Stefan cel Mare, Mircea cel Batran, Decebal si Burebista. Imi place foarte mult istoria. Unii dintre idolii mei favoriti e William Apiata, care a primit Victoria Cross, cea mai mare medalie pe care poti s-o primesti in Commonwealth.

Ce sporturi faci si ce materii iti plac la scoala?

Imi plac PE si sportul, joc rugby, fotbal, tenis, inot si baschet. La scoala imi plac matematica, spelling (sunt bun la spelling), hard tech – lemn, cuie si lucrari.

Ce carti citesti?

Cartile cu romani, carti despre cele doua razboaie mondiale, “Heroes of WW2”.

Marc, iti multumesc foarte mult pentru acest interviu.Mi-a facut multa placere sa vorbesc cu tine.

Multumesc. Sarut mana.

Mihaela Enache

Mereu si peste tot, Nenea Iancu este cu noi! Am mai scris despre asta un articol, acum vreo doi ani, in Adevarul, am mai amintit in anchete literare si in interviuri, dar parca niciodata nu e indeajuns sa constati si sa afirmi actualitatea lui Caragiale. Poate nici o carte n-a fost mai potrivita colectiei Contemporanul nostru, de la fosta editura Albatros, decit volumul dedicat de criticul si eseistul Al. Calinescu marelui comediograf. De la dezbaterile din Parlament si pina la nuntile cu manele din cartierele – nu doar cele marginase – ale oraselor, de la barurile cu stripteuze durdulii si pana la prestatiile primarilor cu burdihanele invelite in tricolor, actualitatea lui Caragiale e atat de vizibila, atit de evidenta incat e aproape imposibil sa nu devii conventional atunci cind faci referire la ea. Te mai poti, eventual, salva stilistic, prin niste turnuri de fraza, de preferinta tincturate de aripa lui Nenea Iancu.

De altfel, dupa cum constata Belu Silber, pina si comunismul romanesc s-a pus sub un dublu semn – unul al lui Stalin si celalalt al lui Caragiale, cel dintai dovedindu-se insuficient unei definitii pertinente. Nu poti, deci, scapa de conventionalism decit asumindu-l integral, pina la capat, pe „ultimul ocupant fanariot”, cu formula nici macar ironica – pentru ca nu avea nici umor, nici acces la ironie – a lui Davidescu. Iar a-l asuma integral inseamna, de fapt, o depasirea actualitatii prin eternitate. Istoricii, laolalta cu ierarhii Bisericii stramosesti, ne tot conving ca poporul roman s-a nascut crestin. Nu contest faptul, ce tine intrun fel de evidenta – doar ca nu inteleg efortul persuasiv exercitat non stop asupra noastra –, doar ca acelasi popor s-a nascut, totodata, si caragialean.

Prin urmare, in a doua parte a sutei a nouasprezecea, pentru ca, vorba unui poet caragialesc uneori, „totul trebuia sa poarte un nume”, si-a facut intrarea printre noi Caragiale in carne si oase, intrupat cum s-ar spune. Cum era epoca „sentimentului national”, nici nu se putea altfel, pentru ca ne-am fi lipsit fiinta de o dimensiune esentiala. E vorba, deci, de o eternitate deschisa nu doar spre viitor, ci si spre trecut, pentru ca am trait dintotdeauna in aceasta lume. Caragiale ne-a facut doar lucrurile limpezi, clare precum cristalul, ajutindu-ne sa ne luminam chipul. Prin el, am devenit constienti de spiritul tutelar sub care, de la origini, chiar daca neconstientizat, ne-am dus existenta.

Caragiale ne-a pus o oglinda in fata si ne-a invatat cum sa privim in ea, deci in noi.

Bineinteles, adesea ne revoltam, sigur, uneori, unii dintre noi, am dori sa ne desprindem de aceasta lume, lasand-o pe seama penei, a scenei si a ecranului, dar o astfel de exorcizare s-ar face cu pretul unei cumplite automutilari, al unei fatale schimbari de esenta. Tocmai din perspectiva eternitatii spiritului caragialean, orice omagiere oficiala, consacrata prin „hotarire de guvern”, solemna, ceremonioasa, mi se pare nu caraghioasa, ci de-a dreptul superflua.

Cand il sarbatorim „zi de zi si ceas de ceas, in proportie de massa”, si asta chiar de dinainte de a poposi printre noi, in viata publica si privata, in institutii, legi si comportamente, in gesturile noastre cele mai intime, ce sens mai au solemnitatile de acum vreo doi ani ori cele ce se ambaleaza deja anul acesta? Cred ca insusi maestrul ridea atunci, pe sub palarie de noi, asistind din ceruri la caznele noastre. Cum o va face si anul acesta. Nu-i rau, ii facem o bucurie, ca si el ne-a daruit destule. De altfel, in simpatie cu lumea sa, cu lumea personajelor care suntem, Caragiale nu s-a ferit deloc sa ne fie adesea aidoma!

Cine-i citeste discursurile electorale, reeditate de Al. Dobrescu in anii `90, cu greu va distinge intre autor, eu auctorial si personaj caragialean . Si e foarte bine asa, e un semn de intensa autenticitate. Nu este cea mai buna constiinta a noastra? Nu a revelat el peripetiile si caraghioslicurile primei noastre modernizari? Nu ne-a insotit mereu? Nu va ramane alaturi de noi, vorba poetului la care visam, „de-a pururea pururi”? De la geniu la ultimul cetatean turmentat, nu sintem „oameni recenti”, cum credea un eseist ci, ca personaje din eterna sa lume, sintem oameni „foarte vechi”, avem vreo doua mii de ani!

De fapt, devenim tot mai caragialesti, la modul simpatic de altfel , ori de cite ori ne negam conditia. In ciuda exegetilor tenebrosi din anii `80, ce-l puneau sub semnul unui teribil tragism, facandu-l un fel de precursor al Gulagului!, traim in Caragiale, dar intr-o lume simpatica, draguta, toleranta, suportabila.

O lume pe masura noastra. O lume in care poti sa traiesti, ba chiar si sa te veselesti. Nu e nimic rau in asta. Nu e plina lumea de eroi, sfinti si martiri. Mai ales ca, comici cum sintem, incurcam mereu lucrurile, transformindu-l pe Stefan Cel Mare in Sfint, pe Coana Chirita in etalon al elegantei vestimentare, oratorice si comportamentale, iar pe simpaticul nostru Bula, cu filon evident in Nenea Iancu, dar si in folcloricii Pacala si Tindala, in disident si luptator anticomunist!

Liviu Antonesei

MOVIE NIGHTS Zapada cumplita si debandada de la Bucuresti nu pareau sa fi ajuns pana la Berlin. Generalul Iarna, care l-a infrant pana si pe Napoleon n-are acelasi spor in Occident! Soarele chiar stralucea pe 8 februarie, e drept unul dintos (ceea ce mi-a amintit de filmul lui cu Sordi, al carui personaj se voia vedeta cu orice chip), dar cerul era atat de albastru, mai ceva ca al nemtoaicelor idealizate!

Am avut fler sa vin prin Viena, si nu cu Air France-ul care era in greva si nici cu Malevul, care mi se paruse meschin in avione si intre timp a dat faliment!

Revista de la Air Berlin dedica prima pagina „Micului Paris”, si cateva pagini mai incolo o mentiona pe Ana Maria Lara si noul ei film cu o mare vedeta locala cu un nume imposibil: Matthias Schweighofer (din categoria regizorului care a dat lovitura cu The Artist: Hazanavicius) in “(Wo)man in Love”, titlul pentru export. La coborare, o stewardesa iti oferea o inima de ciocolata, rosie precum culoarea dominanta a acestei a 62 editii, care s-a inspirat probabil din esarfa nelipsita a directorului sau Dieter Kosslick (care a imprumutat-o probabil de la faimosul Aristide Bruant, interpretat genial de Vlad Ivanov, in “Lautrec la Bordel” de la Metropolis)! E drept ca intodeauna si pica in plina perioda de Sfantul Valentin , iar L’Oreal Paris sonsorul lor are reclama lui cu un frumos manechin, de lenjerie fina si samara, marca Victoria’s Secret: Doutzen Kroes, nascuta intr-un satuc olandez si care le-a detronat pe afisul de make-up pe alde Penelope Cruz sau Eva Longoria, cu buze stralucitor sangerii, desi o asemenea nuanta nu e de gasit prin magazine. Photo-shopul sa traiasca!

In plus in 2012 exista o sectiune care se numeste Fabrica de vise rosii, in care sunt prezentate pelicule rusesti din perioada sovietica de inceput, cea mai celebra fiind mult comentata “Octombrie” a lui Eisenstein , despre Revolutia din… noiembrie (deh: calendarul vechi , bata-l vina)! Odata descinsa la Berlin, am recunoscut pe aeroprtul Taegel, un decor care semana leit cu o carte a copilariei mele “Helga si papusile”, pe cand nu speram sa ajung vreodata sa vad cu ochii mei un univers normal, care ne era interzis.

Juliette Greco

8

BERLINALA ROSIE Seara, cand i-am auzit pe condamnatii din episoadele lui Werner Herzog (cel cu pestera 3D de anul trecut si un Vampir Nosferatu in filmografie intre multe altele ) cu “The Death Row”/ “In asteptarea executiei” , mi-am dat seama ca tot intrun fel de puscarie am fost si noi vreme de decenii, cand nu ne ramanea decat sa visam la lumea libera , cu diferenta ca nu omorasem pe nimeni.

Aici erau criminali feroce, care majoritar se declarau nevinovati, urmau sa fie… eutanasiati ziceau ei , prin injectie letala, (doar in Utah, din cele 34 de state care mai au pedeapsa capitala), pot alege plutonul de executie si sa moara impuscati!

Li se da si o ultima cina (pe la ora 4 si dureaza cateva ore). Se gateste intotdeauna ceva bun, pentru ca multi, de emotie nu mananca si se intoarce totul la bucatarie unde profita civilii. Mai exista si exceptii, unii care afla ca li se mai amana termenul si atunci infuleca, fireste cele mai nesanatoase meniuri, ca tot nu mai conteaza, hamburger, salata, cartofi prajiti, pui, peste, oua, ceapa, branza , toate naclaite in ulei si un shake de ciocolata! Dar ar fi gata sa oamoare iar (in gluma, adauga ei) pentru un avocado cu tequila!

Noaptea la TV doua stiri induiosatoare si imbarbatatoare: Juliette Greco implineste 60 de ani de stralucita cariera, cu vocea ei aparte, care l-a inspirit si pe Gainsbourg, mereu imbracata in negru si cu gesture de o experesivitate fara egal, unii asemanandu-o cu un mim, dar cred ca e chiar mai mult, si asta se datoreaza si unei culturi aprofundate, (in cabina ei trona un volum Cioran), dar si probabil idilei cu Francoise Sagan! Aceeasi combinatie de ani e si la Regina Angliei, care la 60 de ani de la incoronare (primul eveniment de o asemenea amploare transmit de televiziunea lor, cand a noastra mai avea inca vreo 5, pana sa apara) si la tot cei 85 de ani de viata a plantat un pom, dovedindu-se nu numai internaut pasionat ci si o regala ecologista!

Toni Gatlif oriunde apare creaza cel putin rumoare. Filmului lui „Indignatos” (dypa o carticica de doar cateva pagini a fascinantului si foarte entuziastului senior Hessel) a fost ales sa deschida sectiunea Panorama. Deja, din fata cinematografului International erau demonstranzi. Sa fi fost o foarte abila lovitura de marketing? Regizorul de origine roma, care a filmat candva si in Romania cu Rona Hartner, (mai reusita ca niciodata in „Gadjo Dilo”), i-a marcat cariera, prin urmare printre emigrantii lumii sunt enumerati si romii din Romania, dar si un... Radu de 23 de ani. Un fel de poem cinematografic, greu de inchegat, dar care starneste simpatie, parca ignorandu-se ca scena cu portocalele tunisianului care si-a dat foc si a declansat Revolutia lor! Caruta cu portocale se rostogoleste la nesfarsit pe scari , ca in cea arhi cunoscuta si reluata de multi, a lui Eisenstein, din „Potiomkin” Realizatorul zilelor fierintii si-a dedicat pelicula Indignatilor din Europa, dar n-a mentionat decat Grecia si Spania.

Cu filmele in gand N-a fi avut vreme sa se uite la stiri! Daca directorul Berlinalei se mandreste cu implicarea festivalului in politic si te cutremura ca tot ne se stie unde e persanul Panahi (poza lui fiind expusa pe o camioneta chiar la intrarea in Palatul, unde a fost inclusiv ceremonia de dechidere), mie mi se pare ca pedeapsa capitala pare a fi leitmotivul, si in subsidiar, repetitiv dantura neglijenta, stirbii. O fi fost vreun sponsor stomatolog...

Incepand cu Herzog si condamnatii americani , si continuand cu „Les adiux a la Reine” /„Adio Regina mea”, despre citioarea Mariei Antoaneta (Diane Kruger, marea slabiciune a Berlinalei, care pare mai degraba ca joaca intr-o reclama si tot astepti sa vezi care-i produsul), momentul cel mai izbutit fiind interpretatul celor doua, pe personaje din Marivaux, punctata de scarpinatul micii Sidonie, piscata de tantari, mai ceva ca la Anonimul, in Delta noastra, acum cativa ani. (Am aflat si antidotul: ulei de lemn de trandafiri, ca de altfel si ca la Curtea Frantei era deja sic sa bei catifelata cafea si misunau sobolanii). Tanara destul de naiva e cumplit de antipatica, si in plus plina de negi, cu blefarita si un ten care nu pare sa fi trecut pe la machiaj vreodata, o strungareata deranjanta si un joc care iti da senzatia ca iti face o favoare. Lea Seydoux, nu mai are nimic din misterul mult hulitilor americani.

In „Miezul noptii la Paris”, arata glamorous, deci se poate! Inclusiv in recentul „Misiune imposibila”. Benoit Jacquot a ales pentru acest 14 iulie 1789, turnat la Versailles, varianta frusta, axata spre incinatiile mult comentate ale Reginei spre doamna de Ploignac (Virginie Ledoyen), cu gandul probabil la publicul pe care si l-ar putea aduce in sala astfel. La vizionarea de presa aplauzele au fost lesinate si intr-o doar , insotite de ceva huiduiele, ceea ce s-a petrecut pana acum cam la toate proiectiile, mai putin cele retro rusesti! Ca sa citez o replica din frantuzescul cu Bastilia, care ar trebui sa dea de gandit : „Multimea e o substanta inflamabila!” „Aujourd’hui” / „Azi ” e o coproductie franco-senegaleza, chiar daca nu apare pe generic ca atare, Africa e omniprezenta, si pare sa inceapa bine, cu ideea ca la ei unora le e dat sa stie cu o zi inainte cand o sa moara. P9

Irina Margareta Nistor

MOVIE NIGHTS

9

INDIGNATII minte, pentru o clipa, ce-ar fi sa vina un mesaj si de Dincolo! ) Un scenariu ingenios la care nu poti ramane de piatra! Venit la 10 ani de la tragedie, asa cum i se ceruse si lui Eisenstein sa faca o pelicula la un deceniu dupa Revolutia Bolsevica. Dar despre acest eveniment, o proiectie majestoasa, cu o orchestra senzationala data viitoare!

Știu ca sunt alergii locale, in Carpati, la Sfantul Valentin, dar, ceea ce ma consterneaza este ca nesuferitul de 8 martie, care vine de la comunisti, cu garoafele lor rosii tovarasesti cu tot, e mult mai firav combatut, desi exista Martisorul Irina Margareta Nistor care ar fi arhisuficient! Ma rog! Cum insa P8 Din pacate dupa acest enunt, totul Ziua Indragostitilor s-a strecurat in vietile devine muzeul satului lor, tratat total romanilor prin filme, de ce n-ar putea fi neinteresant, cu tobe care sa imprastie translata spre una o Indragostitilor de spiritele rele si spalatul (universal) al Cinema? Eu una, cu ajutorul celor de la cadavrelor, ca sa poata trece Pragul!

Berlinala, care e clar ca au avut data asta in „A moi seule” / „ De una singura” inca un minte, cand au facut programarea, mi-am frantuzesc, care se pazeste sa nu se creada ca facut o zi cineromantica. ar fi inspirat de un caz real , despre o fetita

A debutat ceva mai tarziu ca de rapita (Agathe Bonitzer) si tinuta ostateca obicei, pe la 10 dimineata, dupa un mic ani de zile, fara a fi insa abuzata, daca dejun, i-as zice ca la Tiffany, la Hyatt, nu punem la socoteala teroarea psihica.

(Hotelul acreditarilor si al conferintelor de Mama fetei eliberate (aceeasi Noemie presa, unde anul trecut, putin dupa Festival Lvovsky, dintre domnele de companie ale s-a dat o spargere, ca-n filme, la Cazinoul Reginei, excelenta actrita) este ca personaj pe care-l gazduieste), cu un capuccino de de asta data asistenta unui doctor venit vis si croasante mai bune ca la Cannes, cu din Romania , dupa pensionarea celui din dulceata de zmeura, de caise sau miere, la partea locului si pe care il cheama Chivu , alegere. Rasfat continental! Am luat apoi pronuntat Șivu... si o incercare de Kivu! In un taxi, cu un sofer incantat de Capitala de rest un fel de sindrom Stockholm pentru februarie a celei de-a 7-a arte si am ajuns la un monstru dezgustator, si nici macar o noua sala de vizionari, intr-o zona verde inspaimantator. a orasului : Haus Der Berliner Festspiele,

In afara concursului: Jolie cu un fel de Casa Filmului (cum s-a chemat razboiul din Bosnia Herzegovina, cu sarbi si initial dragul nostru Cinema Studio, unde musulmani la fel de buni sau de rai, dar care la intrare se mai vad initialele...). Aici cu toata straduinta, inclusiv pe numeroasele mi-am ales doua titluri vintage, din cadrul scene „hot”, nu reuseste sa tulbure, decat retrospectivei centenariului Studiourilor poate pe moment si sa redeschida niste rani Babelsberg (ce coincidenta, ca oraselul sa se inca nevindecate. Omor mare la intrarea in cheme chiar asa si sa devina un Turn Babel sala, dar multe dezertari pe parcurs. de productii, de la filmele mute cu daneza Ar mai fi tot in afara competitiei mult Asta Nielsen, pe care o descoperisem asteptatul „Extrem de tare si incredibil de in copilarie, in ilustratele cu actori, aproape” (cartea s-a tradus si la noi si erau colectionate de bunica mea materna si pana ceva promisiuni ca vine si filmul, dar nu la „Ticalosi fara glorie”). sunt confirmari certe). Trailerul la Montreal Am vazut, prin urmare, mai intai era simultan cu cel de la „Hugo”, si devenise „Ingerul albastru”, unul dintre preferatele aproape redundant cu doi pusti orfani care Maestrului meu D.I.Suchianu, cu o Marlene cauta sa descifreze un mister. Scorsese este Dietrich impecabila si atat de moderna, fara indoiala mai subtil, ca Daldry, care a in regia lui Josef von Sternberg (care avea invatat o reteta de succes cu „Billy Elliot”, dar o stea in nume si o va face star adevarat, care nu i-a mai iesit la fel de bine. Genial adoptata si de exigentul si capriciosul Max von Sydow (pe care anul trecut il Hollywood). Vedeta de cabaret, Lola revedeam atat de tanar la Ingmar Bergman, (senzuala Marlene, care in varianta in tot la Berlinala), batranul care refuza sa engleza turnata simultan, a fost cenzurata glasuiasca, dar are un farmec nebun. de puritanii made in USA) tenteaza liceenii,

Copilul care isi cauta tatal pe care vrea sa-i prinda asupra faptului disparut pe 11 septembrie, e obositor fireste severul profesor Rath (Emil Jannings, cu obsesia sa pentru cifre, dar nu poate atat de vitregit de natura, fizic , dar de o sa te lase rece. Inceputul cu niste zgarie inteligenta actoriceasca fara margini; cu nori construiti in pamant(stiu ca pare o carcterul o ducea el mai prost, fiind prieten contradictie in termeni, dar cu putina cu Goebbels, si protagonist in pelicule de imaginatie se poate), pentru mortii pentru propaganda nazista, dar vorba lui Billy care in curand nu va mai fi loc in pamant.

Wilder, din finalul „Unora le place jazzul” (Deja in Japonia se pare ca nu mai exista : „ Nimeni nu-i perfect!” ). Considerat cimitire, incinerarea e solutia!) Și in primul film german major , vorbitor, are aceste cladiri sa ai acces la cei dragi plecati premiera pe 1 aprilie 1930, si in 1933 e dintre noi (bizar e ca, deunazi cand tot interzis (fiindca scrierea care-l insipirase dadeam niste confirmari pe face-book si coautor al scenariului era: Heinrich si contemplam numele, mi-a trecut prin Mann), ceea ce nu-l impiedica pe Hitler sa-l

vada pe ascuns! (Ca toti marii dictatori era fireste cinefil impatimit!) M-am inarmat cu un carnetel, care pe coperta o are chiar pe Dietrich in „Femeia diabolica”, din 1935, dar acelasi realizator (luat de la Muzeul Filmului), ca sa fie totul racord si m-am apucat sa-mi insemnez constatarile, fericita ca pot vedea capodopera pe ecran mare si luminos, cu subtitliri englezesti si o prezentare cam lunga ce-i drept (de luat aminte) si doar in germana (m-au ajuns blestemele profesorilor la care n-am fost la fel de sarguincioasa, ca la franceza sau engleza), dar tot am inteles ca Babelsbergul are concurenta in Studiourile de productie din Romania (justificata de preturile mai mici, dar cred ca am deslusit o mica invidie!) „Ingerul Albastru” este nu numai numele unui local destul de rau famat ci si al femeii fatale, ce priveste sfidator si languros dintr-un afis, in care are un cupidon prins de legendarele picioare ale Marlenei (asigurate pe o suma fabuloasa, la vremea aceea si fara indoiala cele mai frumoase din lume.)

Apoi de remarcat ca profesorul de liceu, nu numai ca avea o casa plina de carti, (si de mucuri de tigara) spre exasperarea menajerei, care-i aduce cu respect fruchstuck-ul / breakfast-ul, dar citim, de pe inscrisul de pe usa, ca are si doctoratul dascalul, ca mai apoi sa vedem cum declama din „Hamlet” si se chinuieste sa-i faca pe baieti sa pronunte, cum se cuvine, aparent simplul „the”, cu creionul intre dinti, parand sa fie mai simplu, dar exitand riscul scuipaturii, la efort. Tocilarul si turnatorul clasei seamana cu Vizante, si m-a batut gandul ca probabil de aici a ramas intiparita in amintirea lui Nae Caranfil, prototipul. (Știu, e o speculatie, dar nu e imposibil!) Shakespeare e din nou citat si cu „Iuliu Caesar”, care pare omniprezent, in ultima vreme, de la genialul „Ziua tradatorilor”, de si cu George Clooney si pana la montarea cu puscariasi in varianta, Fratilor Taviani , care fiind in pana de inspiratie, se agata de o solutie demna de un scurt de absolventa. (Și ce magnific si splendid era „Good Morning, Babylon!”) Ca sa citez o replica din „Doamna de Fier”, trebuie sa stii cand sa te retragi! Marturisesc ca e o mare arta! Dar si un si mai mare curaj!

Prezenta sustinuta cu eleganta de Silva Dark. VA URMA

Irina Margareta Nistor

SECANTE ROMANESTI

10

IUBIREA, FLOARE DE CAIS (2) Desi n-am avut sansa de a vizita insula Ada-Kaleh pe cand locuiam in Romania, drumurile mele s-au incrucisat, de-a lungul a mai bine de patruzeci de ani, de mai multe ori cu memoria ei. Chiar in 1967, pe cand alergam cu toata familia care facea demersurile necesare pentru a parasi tara, am intalnit in diferite administratii fosti locuitori ai insulei, care emigrau in Turcia.

Astfel, am aflat ca, in acel an, eram, in afara locuitorilor din Ada-Kaleh, singura familie care primise autorizatia de plecare.

Asa ca, de multe ori, eram intrebati daca… nu santem turci! Numai ca noi plecam in Franta!

Vorbind cu acesti fosti locuitori ai insulei, in timpul cozilor nesfarsite pe la diferitele administratii, am aflat multe lucruri despre viata lor traditionala si obiceiurile religioase sau culinare, care mi-au servit enorm in anii urmatori, cu ocazia voiajelor in Turcia sau in Orientul mijlociu. Tot ei mi-au povestit ca li s-a dat sa aleaga, dupa distrugerea caselor din insula, intre un apartament la bloc in Orsova Noua si un pasaport pentru Turcia.

Cei mai multi, mai ales tinerii, au ales cea de-a doua varianta!

Asa se face ca, patru ani mai tarziu, in vara anului 1971, am dat in bazarul din Istanbul peste cativa tineri vanzatori intr-un magazin de haine de piele, care vorbeau romaneste. Discutand cu ei, mi-au spus mandri ca, multumita limbii romane, au fost angajati pentru vanzarile ce se adresau unei clientele italiene, franceze sau spaniole. Uimit si impresionat de multilingvismul lor, am asteptat sosirea catorva clienti din tarile mentionate. Dupa ce-i incitau cu un suras amabil sa probeze o haina de piele, consatenii mei anuntau cu mandrie: “Otro modelo! Otro color!” Si asa, din aproape in aproape, reuseau sa-si faca planul de vanzari!

Tot in Turcia, vorbind cu prietenii mei de acolo, am constatat cu uimire ca istoria insulei Ada-Kaleh nu le era necunoscuta, desi ea nu reprezenta decat o picatura minuscula in oceanul Imperiului otoman. Insa, cine stie, poate ca explicatia venea dela faptul ca unii dintre ei veneau, ei insisi, dintr-o insula aflata la frontiera lumii otomane: Cipru. Dar chiar si la celalalt capat al Europei, trebuia sa ma reintalnesc cu insula legendara! Intr-o zi, scotocind prin teancurile de gravuri ale unui anticar din Anvers, am dat peste o harta din secolul XVIII, care reprezenta in detaliu fortificatiile insulei Ada-Kaleh, construite sub autoritatea ducelui Eugen de Savoia.

Acum cativa ani, aflat la masa restauran-tului dintr-alta insula celebra, in Bucuresti – “Monte Carlo” din Cismigiu – un vanzator ambulant a venit sa-mi propuna carti de vanzare. Din tot maldarul pe care-l trambala, o singura carte data dinainte de razboi: “Nopti la Ada-Kaleh” de Romulus Dianu. Nu demult, cautand nu stiu ce prin documente de familie, am dat peste fotografia unchiului meu, luata in fata portii principale din insula, in anul 1938. Insa in aprilie 2007, o alta surpriza ma astepta la New-York.

O editie a romanului din anii 1930 Colectia Adrian Irvin Rozei Cum era duminica de Pasti, am fost invitat la masa la restaurantul romanesc “Casa Romana” din Brooklyn. Si acolo, ce sa vezi, minune? Programul artistic era sustinut de… Gigi Marga, pe care nu o mai vazusem de mai bine de patruzeci de ani! Nici nu-mi puteam inchipui ca la aproape 80 ani, aceasta neuitata interpreta a muzicii usoare romanesti din anii ’60, pe care o vedeam deseori in spectacolele Teatrului satiric-muzical “C. Tanase” la Bucuresti, va anima cu un antren, o veselie, un entuziasm de debutanta mai multe ore de spectacol.

Cantand in engleza, franceza, germana, ebraica si alte cateva limbi, ea era, rand pe rand, Liza Minnelli, Edith Piaf, Ella Fitzgerald, Enrico Macias sau alte atatea vedete ale music-hall-ului international.

Fara sa mai vorbim de un Gica Petrescu sau Maria Tanase, cand ataca repertoriul romanesc.

Interpreta Gigi Marga la New York ©Colectia Adrian Irvin Rozei

Insa, marele moment de nostalgie a sosit cand Gigi Marga a interpretat unul dintre marile ei succese din anii ’60. Iata cum descrie ea insasi aceasta aventura artistica, intr-un recent interviu: “Am colaborat foarte mult cu compozitorul Ion Vasilescu.

El avea foarte multa muzica buna, imi amintesc ca eu am lansat una din melodiile lui, “Ada-Kaleh” se chema, o poveste de dragoste dintre o turcoaica si un roman, o poveste care merge oricand, mai ales astazi.

Am incercat sa aduc la lumina rampei ce era mai bun din orice lucrare. Asta a fost deviza mea- fie ca mi-a placut sau nu, am cantat-o cum am stiut mai bine.” De fapt, subiectul melodiei compusa de Ion Vasilescu era o adaptare socialista a unei vechi legende care circula prin zona.

Se spune ca una dintre fetele sultanului, Aishe, cea mai frumoasa, cea mai desteapta, intr-un cuvant, preferata lui, isi pusese in gand sa viziteze insula Ada-Kaleh. Sosita aici, in ciuda armatei de paznici care o supravegheau fara incetare, Aise s-a indragostit de Dragomir, un haiduc valah, cu care se intalnea intr-o luntre, printre salciile care misunau de-a lungul tarmului insulei. Surprinsi de soldatii sultanului, Dragomir a fost impuscat drept in inima, iar Aishe, disperata, s-a aruncat in valurile clocotitoare ale fluviului. Trupul ei a fost gasit dupa trei zile, pe malul ostrovului Simian.

In anii puterii comuniste, circula vorba precum ca in noptile cu luna plina, pot fi vazute umbrele celor doi indragostiti, plutind intr-o luntre si fredonand cantece de dragoste. Ceea ce, in aceasta zona sensibila de frontiera, enerva la culme autoritatile graniceresti, care primisera chiar ordinul sa traga spre a spulbera orisice veleitate de tentativa de a fugi din tara sub pretext de “povesti cu fantome”. In ultimii ani, anumiti locuitori din zona afirma ca barca-fantoma se invarte in jurul ostrovului Simian si ca, la cantatul cocosilor, Dragomir si Aishe dispar impreuna cu barca lor in apele nedomolite ale fluviului.

Un fapt este sigur: curentul de-a lungul insulei Simian este atat de puternic, incat de nenumarate ori el a facut victime printre imprudentii care se hazardeaza acolo. Insa melodia interpretata de Gigi Marga, acum aproape o jumatate de veac, si care a disparut din programele radiofonice pe cand insula era inecata de apele barajului, vehicula o alta teorie:

“Iar anii peste ani au nins

Si-n noi lumina s-a aprins

Alt Dragomir s-o Aishe

Fac nunta in Ada-Kaleh.

Azi vietile lor si-au unit

Urmasii celor ce-au pierit

Si in fermecatul serii ceas,

Rasuna dulce al lor glas.

Ada-Kaleh, Ada-Kaleh

Pe-al tau pamant vrajit

Ce minunat a inflorit

Iubirea, floare de cais.”

A trecut aproape jumatate de secol dela disparitia insulei Ada-Kaleh in fundul lacului de acumulare dela “Portile de Fier”.

Si totusi, in mod periodic, apar articole in

SECANTE ROMANESTI

11

MARTISOR MAIESTRU Intreaga iarna m-am gandit cum primavara ti-o voi da zambind sfioasa-n martisor si-n dalb miros de ghiocei; dar gerul tau s-a-nstapanit peste speranta-mi chinuita, incat in snur am impletit doar dorul si visarea nestrunita, ce-s prea banale sa-ti vorbeasca de darul meu o pasare maiastra venita pentru tine dintr-o cu totul alta lume.

Moscheea din Constanta: covorul oferit insulei Ada-Kaleh de catre sultanul Abdul Hamid, fiind prea mare pentru a fi expus in intregime, este derulat de doua ori pe an. ©Colectia Adrian Irvin Rozei presa, montaje fotografice, comentarii pe Internet care amintesc existenta acestui paradis pierdut. Daca pot intelege durerea sau nostalgia celor care s-au nascut sau au locuit acolo, mi se pare oarecum straniu sa constat ca pana si tineri, nascuti dupa disparitia insulei, sunt pasionati de memoria ei. Mi-am tot pus aceasta intrebare ani de zile, fara sa aflu raspunsul.

Pana cand, nu demult, am ascultat cu atentie cuvintele unui cantec, intitulat “Youkali”. Muzica a fost compusa de Kurt Weill, inainte de razboi, si cuvintele sunt de Roger Fernay.

“C’est presque au bout du monde

Ma barque vagabonde

Errant au gré de l’onde

M’y conduisit un jour.

L’ile est toute petite

Mais la fée qui l’habite

Gentiment nous invite

A en faire le tour.

Youkali, c’est le pays de nos désirs

Youkali, c’est le bonheur,

c’est le plaisir

Youkali, c’est la terre

où l’on quitte tous les soucis

C’est dans notre nuit

Comme une éclaircie

L’étoile qu’on suit,

C’est Youkali!

Youkali, c’est le respect de tous

les voeux échangés

Youkali, c’est le pays des beaux

amours partagés

C’est l’espérance

Qui est au coeur

de tous les humains

La délivrance

Que nous attendons

tous pour demain…”

Insa tot poetul spune, in incheiere:

“Mais c’est un rêve, une folie

Il n’y a pas de Youkali!”

Pentru multi dintre noi, Youkali e sinonim cu Ada-Kaleh!

“E aproape de capatul pamantului

Barca mea vagabonda

Ratacind in voia valurilor

M-a condus candva

Insula e foarte mica

Insa zana care locuieste acolo

Ne invita amabil

Sa dam o raita.

Youkali, e tara dorintelor noastre

Youkali, e fericirea, e placerea

Youkali, e teritoriul unde abandonezi orice grija E in noaptea noastra Ca o inseninare Steaua pe care o urmam E Youkali!

Youkali, e respectul tuturor legamintelor facute Youkali, e tara dragostei impartasite E speranta Din inima tuturor oamenilor E eliberarea Pe care o asteptam pe maine…”

“Insa e un vis, o nebunie Youkali nu exista!”

Service après vente

Pentru cei care nu se multumesc numai sa viseze la Youkali, pardon!… la Ada-Kaleh, exista un om care a trait zece ani in insula, pana in ultimile zile ale existentei cetatii dintre valurile fluviului.

Numele lui este Omer Kadri si de multi ani aduna cu religiozitate orisice informatie, marturie, document, obiect etc. legate de istoria locului. Marea lui satisfactie este sa raspandeasca enorma cantitate de informatii de care dispune printre cei interesati de acest subiect. Planurile lui sunt numeroase si vaste. O prima etapa a fost deschiderea unui site consacrat insulei Ada-Kaleh, in luna februarie 2011: Ada-Kaleh’s blog Omer Kadri. Omer Kadri poate fi contactat, prin mail, la adresa adakaleh68@yahoo.com sau, prin telefon, la no.: 40 (0)785361331 si va fi fericit sa dea orisice informatie celor interesati de istoria, traditiile, actualitatea sau drama locuitorilor insulei Ada-Kaleh.

PREA MULTA FRUMUSETE-I SUFERINTA Rugatu-m-am ‘naintea zilei tale - zi-nfiorata de simbol ca de atata frumusete cu chipuri feminine desprinse cu iubire si ardoare din strans-a timpului imbratisare, de moarte sau sminteala sa n-am parte: “Doamne, sopteam cu dulce-ngrijorare, putea-va inima-mi sa faca fata la dubla incercare - femeia-n zi de primavara -, cand stii ca-i plina de icoana aceleia ce-i mai presus de necuprinsa Ta zidire?...

De-i cu putinta, Te-as ruga, sa-mi iei paharul de la gura pana-n frumos nu-i suferinta; iar de mi-i dat sa-l beau intreg, pe buze mana ei sa-mi pui sa o sarut ca pe-o cainta”.

Stihuri dedicate cititoarelor revistei “Pagini Romanesti in Noua Zeelanda“ de catre prietenul nostru din Sighetu-Marmatiei

Adrian Irvin Rozei

George Petrovai

12

CAMPANII PRNZ

CAMPANIA “CITITI CAPODOPERELE ROMANILOR” Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamtului, „vechea Manastire Alba cu trecut asa de neguros si de bogat “, si dupa ce am vazut Cetatea, „cuibul aprigilor razboinici de odinioara”, m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mancari felurite, intr-o birja mare cat o corabie, la care erau inhamati patru cai cu coastele destul de aratoase. Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am mincat oua rascoapte, sus, intre ruini, cand am baut, firitisindu-ne unul pe altul in singuratatea aceea, sticla cea cu vin armas pe care ne-o daruise parintele Visarion, si cand am cantat intr-un amurg linistit, intr-o pulbere de aur:

la impletit panere. Sedeam in cerdac, in cerdac la Domnu, si unul spunea o poveste. Era o liniste mare in imprejurimi in primavara aceea, si departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cantec de fluier.

Umbrele inserarii ne invaluira, povestitorul tacu, si noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu in mijlocul nostru, ascultand adierea departata a cavalului.

- Mai baieti, stati, c-am sa va cetesc si eu o poveste...

Pe o stanca neagra, intr-un vechi castel, Unde curge-n vale un rau mititel...

Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de inserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cantam cu glasuri asa de miscate, si de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de versurile inflacarate pe care nu le-am mai gasit si din care-mi aduc aminte numai franturile de la inceputul acestei epistole...

Si m-am suit, in haradaica aceea cu patru cai, intre buccele mari, intre madame grase care se uitau zambind la mine, s-am pornit spre targusorul meu natal intr-un sunet domol de clopote dogite. La spate aveam, departe, muntii in ceata; inainte se desfasurau dealuri paduroase; si ma simteam, cu toata tovarasia galagioasa, usor si vesel ca in cea dintai tinereta. Prin nourasii de praf luminos care ne urmareau in vartejuri, priveam ogoarele verzi, satele linistite cu biserici albe, sclipirile departate ale apelor... Din cand in cand ne intilneam cu baietandri care-si pasteau in santuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri linistite pana departe, si ramaneau in urma, tot mai in urma. Si parca imi venea sa ma opresc, sa-i intreb, sa le spun o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de cand m-am instrainat, si pe care le regaseam aceleasi in linistea si seninatatea lor.

Si cu cat ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu atat se desteptau amintirile copilariei, vii si luminoase, parca rasareau din imparatia uitarii prietini pierduti care ma salutau cu zambete de bunatate. Cand intraram la Motca in codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau la pas si, in liniste, ascultam freamatul usor al desisurilor. Parca era un cantec, si parcami venea sa dorm. Si dintr-odata, dintre chipurile trecutului, care ma cercau unul dupa altul, unul ramase mai deslusit, si-i zambii cu dragoste in piroteala care ma coplesea.

Era Domnu, domnu Trandafir, invatatorul meu. Nu-l vazusem de mult pe domnu Trandafir. Imi inchipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi imbatranit.

Eu il vedeam insa tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care

Mihai Sadoveanu si-o tundea totdeauna scurt, zambind cu bunatate, incruntandu-se cateodata, insuflandu-ne un respect nemarginit.

Toate patru clasele erau gramadite intr-o odaie lunga. Unora din baieti le da teme, pe altii ii asculta. Cand explica, ascultam toti; si istoriile minunate cu Stefan cel Mare si Mihai Viteazul le-am stiut chiar din clasa intaia. Mai cu sama explicatiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri in cununile lor de neguri.

Ii urmaream infiorat, auzeam parca freamatul luptelor si, acasa, ii visam o noapte intreaga. Uite, si acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Ii scinteiau privirile si era si el miscat cand ne spunea despre marirea stramosilor. Cand facea un semn cu mana, asa, intr-o parte, parca ridica o perdea de pe trecut, si eu vedeam tot ce spunea glasul lui... Si cand ma gindesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, hartuit de administratie, ca cu greu isi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste invatatura de toate zilele... Dar atunci nu, n-avea alta grija decit sa ne spuie istorii miscatoare. Ca dansul poate au mai fost multi. Si toti, draga prietine, cand te gandesti bine, au fost niste apostoli, care au indurat saracie si batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemultamiri si vorbe rele, si care totusi au izbutit sa-si indeplineasca, cu bine, menirea...

Domnu nostru ne-a invatat rugaciuni, ne-a invatat cantece care erau asa de frumoase pentru copilaria si sufletele noastre, desi nu le intelegeam bine; ne-a invatat sa credem si in alte lucruri, in trecutul si vrednicia noastra, lucruri pe care multi le batjocoreau in acea vreme; ne-a invatat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas in fundul sufletului ca seminte bune ce au inflorit bogat mai tarziu... Imi aduc aminte...

Intr-o sara ne stranseseram la scoala

Si a asezat in geam, pe dinlauntru, o lampa, si in lumina ei, acolo intre noi, ne-a cetit Harap-Alb al lui Mos-Creanga. Glasul lui curgea domol si basmul ne fermeca pe toti ca un cantec frumos. Povestea mi-a ramas adanc sapata in suflet, si, mai tarziu, cand am cetit-o intr-o odaita scunda, in Iasi, pe cand faceam liceul, am stat mult si m-am gandit la sara cand o cetea invatatorul, m-am gandit ca la o alta poveste senina a copilariei mele... Dintre toate amintirile frumoase, aceasta sara, cind ne-a cetit povestea, ramase staruitoare in piroteala mea, in leganarea trasurii mari, pe cand clopotele sunau incet prin linistea padurii.

Treceam printre doua ziduri de verdeata care-mi trimeteau aburiri racoroase, si ma apropiam repede de locul unde a fost odata scoala, unde m-am jucat, unde Domnu si-a petrecut atatia ani - treizeci - dascalind siruri dupa siruri de copilandri cu ochii nelinistiti. Acolo nu mai e nimic, e loc gol, si Domnu, imbatranit, cu parul alb, se plimba incet, cu manile la spate, singur si trist. Il intreb: - Ce mai faci ?

- Greu, greu ! imi raspunde incet, dand din cap. De acuma ma duc sa ma intalnesc cu Harap-Alb si cu Creanga...

Si parca ma cuprinde o induiosare, ma uit la dansul si nu-mi vine a crede ca el e omul tanar care altadata ne-a strecurat in suflete atata credinta si atata foc!

M-a desteptat larma glasurilor si lumina alba a campiei. Targusorul meu se vedea departe, intr-o gramadire de acoperisuri negre si rose. Eram nelinistit, voiam sa vad cat mai curind pe dascalul copilariei. Si vezi tu, draga, poate scrisoarea aceasta de aceea e asa de sentimentala si asa de plina de puncte de exclamatie, pentru ca vestea pe care am aflat-o, a fost trista. Totusi trebuia sa ma astept la ea. Domnu nu mai era nici vesel, nici trist, nici batran... Dupa ce si-a ispravit cei treizeci de ani de dascalie, s-a dus unde-i locul tuturor. Cate ceva din sufletul lui a ramas in sufletul multora, dar el nu mai este, si-a indeplinit cu anevoie o munca grea de care nu s-a plans si prin care n-a stralucit, - a murit impacat, ca multi altii, si acum se odihneste!

Din ziua cand m-am intors aici, in targusorul nostru cel vechi, n-am stat o clipa. Am cutreierat in lung si in lat locurile cunoscute, in care au ramas vii pentru sufletul meu intamplarile copilariei, intamplarile luminoase ale copilariei asa

13

CAMPANII PRNZ

“DOMNU’ TRANDAFIR” DE MIHAIL SADOVEANU de indepartate. Am vazut, la Siret, locul unde ma scaldam cu dracii de sama mea.

Ne balaceam in valuri, ieseam la mal si ne ungeam cu nomol din cap pina-n picioare; lasam sa ne parleasca soarele prietin, ne sculam, ne alungam in lungul malului cu chiote si cu racnete, apoi dintr-odata saream cu totii in apa, in bufneli asurzitoare si in curcubeie de stropi.

Am vazut iarasi intinsele zavoaie de salcii cenusii in care intram cu grozava frica de bursuci. Frica tinea pina ce dadeam de desisurile cu mure, cand ne puneam la ospat si la taifas. Pe urma, prin poieni, chiote si goana, parca venise pe acele meleaguri o ostire de salbatici...

S-am mai vazut, la marginea targului, surile darapanate, pline de poloboace, unde ne jucam de-a ascunsul, noaptea. Cu cat fior cautam prin colturi negre, si cotrobaiam prin poloboacele rasunatoare si cercetam, prin podurile in care se furisau dungi albe de lumina, pe tovarasii ascunsi ! Si-mi aduc aminte ca totdeauna trebuia sa mormaiesc singur, sa spun cate o ghidusie ca sa izbucneasca in ras cineva... Numai asa puteam sa dau de o urma in pustiul acela !

Si cate si cate lucruri care m-au infiorat si m-au bucurat ! Pe toate le-am vazut. Totusi niciunul nu m-a miscat asa de mult, frate draga, ca locul - numai locul a ramas - unde odata era scoala.

Acolo am intrat in freamatul de copii cu teama si cu bucurie in intaia dimineata, cand m-a adus tata de mana; acolo era un par care facea pere asa de bune, din care Domnu ne daruia de gustare cate doua la inceputul fiecarei vacante; acolo era curtea unde inaltam iarna uriasi de zapada, la capul carora ne suiam cu scara, sa le punem pipe in gura si carbuni in locul ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, - si, de-acolo pornind, simt ca iar ma cuprinde induiosarea si iar am sa-ti vorbesc si in aceasta scrisoare de domnu Trandafir.

Era un om bine facut, putin chel in varful capului, cu ochii foarte blajini.

Cand zimbea, se aratau sub mustata tunsa scurt niste dinti lungi, cu strunga la mijloc.

Cand ne invata cum sa spunem poeziile eroice, vorbea tare si inalta in sus bratul drept; cand cantam in cor, lovea diapazonul de coltul catedrei, il ducea repede la urechea dreapta, si, incruntind putin din sprincene, dadea usor tonul: laaa ! - iar baietii raspundeau intr-un murmur subtire, si asteptau cu ochii atintiti la mana lui, care dintr-odata se inalta. Atunci izbucneau glasurile tinere, intr-o revarsare calda. Cand trebuia cateodata, sambata dupa amiaza, sa ne ceteasca din povestile lui Creanga, ne privea intai bland, cu un zambet linistit, tinand cartea la piept, in dreptul inimii, - si in banci se facea o tacere adanca, ca intr-o biserica.

Tu bagi de sama ca nu-ti vorbesc de gramatica si de aritmetica. Si nici nu-ti voi vorbi. Acestea se faceau bine; baietii invatau dupa puterile lor; dar sunt niste lucruri asa de neinsemnate cand le pui fata in fata cu invatatura cealalta, sufleteasca,

ce ne-o da Domnu! Si ne-o da aceasta invatatura nu pentru ca trebuia, si pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate in el si pentru ca in acest suflet era ceva din credinta si curatenia unui apostol.

Acolo, in coltul acela de tara, putea sa fie cum voia invatatorul. Nimeni dintre cei mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea scoala lui. Bine, rau, - el facea ceea ce socotea ca trebuie sa faca, si atat. De aceea domnu Trandafir al nostru a ramas foarte mirat cand, intr-un rand, in cei din urma ani de dascalie, a primit vizita unuia din cei de sus.

Sa vezi cum a fost. Intr-o buna zi, iata ca intra pe poarta ograzii doi straini.

Baietii in clasa erau cumonitorii. Domnu, in gradina, priveghea la descarcatul unui car de fin. Era foarte gospodaros si-i placea sa se faca fiecare lucru cu randuiala. Strainii se apropie.

- Buna-ziua!

- Multamim dumilorvoastra!

Domnu Trandafir se uita la straini; strainii se uita la domnu Trandafir.

- Ma rog, ce doriti dumneavoastra?

- Apoi, uite ce e... daca esti bun... Am vrea sa vedem scoala...

- Cum nu, numai sa ispravesc cu fanul ista.

Marie! ia vezi de ceva racoreala! dulceti, cafea! Ia sedeti va rog, colea, la umbra, in cerdac, oleaca, de mai rasuflati...

- Nu, ca suntem cam grabiti...

- Uite, indata, cat ai bate din palme...

Si iata-l ca se scutura de fan, trece inainte si pofteste pe straini in clasa. Acolo intrebari: cati copii vin la scoala, cati sunt inscrisi ? si Domnu raspunde ca vin cati sunt inscrisi, si se cam mira de ce l-or fi intreband orasenii de lucruri de acestea. Revizori nu sint; pe revizor il cunoaste el bine si stie ca vine de doua ori pe an. Vine rar, ca stie cu cine are de-a face. In sfirsit, or fi fiind alti slujbasi mai mari, mai stii ? Iar unul din ei: - Ma rog, fii bun si fa o lectie... asa, de curiozitate...

Si Domnu face o lectie, uite asa, cum o facea el totdeauna, intreaba pe baieti, vorbeste si el; spune lucruri care si pe el il misca si-l ajung la inima. Si iata ca orasenii il privesc cu ochii dintr-odata incalziti, intreaba si ei pe copii, asculta o poezie, Domnu isi loveste usor diapazonul de coltul catedrei: laaa! si clasa raspunde intr-o adiere usoara de glasuri tinere, si toti canta, canta asa, de-i place si lui domnu Trandafir si zice si el la urma: „Brava, baieti!” Iar strainii il intreaba iar, dar cu glasurile cu totul schimbate si cu alta lumina in ochi, de unde-i, si la ce scoala a invatat, cum isi petrece viata; si Domnu raspunde si nu prea, si incepe a se intreba de ce l-or fi iscodind oare orasenii aceia. Ii pofteste la masa, ei il roaga sa-i ierte ca nu pot, trebuie sa plece; ii roaga sa beie macar un pahar de apa, ei ii multamesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de respect, spune ceva. Si cel care pare a fi mai mare,

porneste inainte. Iar domnu Trandafir intreaba tainic pe cestalalt, ramas in urma: - Ma rog, domnule, daca esti bun si nu te superi... cu cine am onoarea?

- Eu?... Eu sunt inspectorul cutare...

- Hm ! si domnu Trandafir se uita cu coada ochiului, neincrezator, la domnul inspector.

Nu, fara saga!... Dar celalalt domn?

- Celalalt e domnul Ministru!

Asta e prea-prea; si Domnu incepu a rade.

- Ei, stii ca ai haz! Nu, ca asta-i frumos!

- Cum, dumneata crezi ca glumesc?

- Ei, asta-i! dar cum ai socoti dumneata ca am sa cred asemenea lucru? Ce are sa caute Ministrul aici, in saracia asta a noastra?

Si celalalt strain se intoarce, zambeste, scutura mana lui domnu Trandafir si-l feliciteaza. Si pleaca amandoi, - iar pe urma mult s-a minunat dascalul nostru cand a aflat de la primarie ca in adevar Ministrul scoalelor a fost strainul cel drept, slab, cu mustata neagra.

Nu, Domnu nostru nu ne-a invatat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. Ii era drag sa ne invete, si parca eram copiii lui, - asta am simtit-o totdeauna, cat am fost sub privegherea lui. Se supara rar si nu spunea decat doua vorbe. Asta-i era mania cea mai mare: - Mai domnule !

Noua ne venea sa intram in pamant, cand zicea: „Mai domnule !”si se uita urat la noi.

Imi aduc aminte ce zarva a fost cand, intrun rand, s-a zvonit ca pe Domnu nostru are sa-l mute intr-o alta comuna, peste Siret.

Ne-am strans sara toti baietii, am vorbit, unii plangeau, si am luat o hotarare mare, sa ne ducem si noi cu Domnu peste Siret.

Dar Domnu nu s-a dus nicaieri; a ramas acolo pe pamantul nostru; si in pamantul nostru l-au si ingropat. I-am vazut mormantul. O cruce de stejar, inegrita de ploi: deasupra, un brad, care fasaie la cea mai usoara suflare de vant.

Flori salbatice pe pamantul negru. Pe cruce, o tablita: „Aici odihneste robul lui D-zeu Neculai Trandafir...” si celelalte cuvinte nu se mai cunosc, le-au sters ninsorile si ploile.

Nici scoala unde m-a invatat el nu mai este. Acuma baietii invata intr-alt loc, intr-o cladire noua, nalta si frumoasa.

Eu nu m-am dus insa s-o vad pe aceea; eu m-am dus sa vad locul gol unde a fost o odaie scunda, in care ne era cald vara si frig iarna, in locul acela odata a trait un om. Pentru amintirea lui iti trimet aceasta scrisoare. Poate si tu te vei gandi o clipa la dascalul acesta necunoscut si vei dori odihna lina „robului lui D-zeu”, al carui nume ploile si ninsorile in curand il vor sterge si de pe crucea mormantului.

Cat despre oamenii care l-au ranit si l-au mahnit,ei de mult l-au uitat !...

Si ma vei ierta ca te-am facut sa pierzi jumatate de ceas cu aceste lucruri asa de vechi!

SUPLIMENT PRNZ

14

PRO SI DESPRE PROIECTUL “PRO SI CONTRA” Aceasta initiativa a revistei „Pagini Romanesti in Noua Zeelanda” nu reprezinta o asociatie ci, mai degraba, o miscare culturala menita sa coaguleze un numar de jurnalisti din afara tarii, care au opinii pertinente despre situatia din Romania, comparand-o si cu situatia din tarile in care traiesc. Nu vom avea cotizatii si nici obligatii, doar condeiul nostru si dezbaterile de idei. Iata propunerea revistei „Pagini Romanesti in Noua Zeelanda”, pentru primul newsletter al jurnalistilor de diaspora „Pro si contra”:

PRIMA INTREBARE Ne aflam intr-un moment delicat al istoriei. In Romania noastra, a celor care nu furam nimic din ea, lucrurile stau foarte rau. Oamenii simpli sunt dezamagiti, se privesc cu suspiciune si au uitat de simtul comunitar. Non-valorile sunt la putere, politicienii ne mint si ii dispretuiesc, copiii nu mai stiu nimic despre istoria noastra si despre pildele importante ale trecutului. Nulitatile umplu micul ecran romanesc, nu se mai vorbeste limba romana corecta, toparlania domina peisajul social. Suntem la marginea prapastiei, daca nu chiar cu un picior in ea. Va rugam sa ne spuneti care este opinia dvs despre aceasta stare de lucruri si cum credeti ca poate fi salvata Romania?

A DOUA INTREBARE Clasa politica romaneasca este compromisa total. Rand pe rand, au sfarecat ciolanul puterii toate partidele politice, s-au manjit cu mierea tarii toti ursii pofticiosi, au furat, fura si vor continua sa fure cu abnegatie, impreuna cu rudele, prietenii, amicii, toti cei

CONTRA

au probleme, sunt ocupati cu propriile crize, nu se poate astepta ajutor din afara. Cine din interior care formeaza aceasta clica, depoate ajuta? Numai tinerii. Prin spre care omul de rand, romanul facultati sunt multi talentati si cu caruia i s-a furat tara spune ca “toti sunt o apa si-un pamant”. Ce discernamant. Am fost in decemse poate face, in opinia dvs, pentru brie la Bucuresti si am ramas a reintra in normalitate? Pe cine ne uimita. Emulatia e incantatoare!

Dar sunt prea tineri pentru a fi bazam pentru a scoate Romania la liman, cine poate salva o tara ce bagati in seama si suficient de inteligenti pentru a nu se implica merge in jos? in balamucul general. Problema GABRIELA CALUTIU SONNENBERG cu ei are doua fatete: 1.) invata Jurnalist PRNZ, Spania pe rupte ca sa plece pe la burse

Momentul este delicat in strainatate (nu vor sa ramana pentru intreaga planeta. Ca de in tara); 2) daca vor sa ramana, obicei, napasta loveste cel mai inca nu au reteaua formata, nu tare pe cei napastuiti. Criza e pot strapunge spre varfurile socipeste tot, dar la noi mai tare etatii (prea tineri). Daca situatia decat in Occident. Nu e o scuza, ramane la fel, vor fi dezamagiti si doar o recunoastere a cadrului vor pleca si ei. Ce le trebuie ca sa in care ne incadram perfect. E razbeasca? Mentori cu influenta. o prostie, trufie si ignoranta sa Cei care au influenta, nu sunt pretinzi ca „romanii sunt mai apti de a fi mentori (deja molipiuti decat criza”. Nu ne putem siti de sistem). Mentorii care mai lauda nici de data asta ca am fi scot capul pe alocuri, n-au puinventat ceva nou; nici macar terea formala pentru a-i sustine. reteta pentru esec nu ne apartine. Mentori din afara tarii nu se acExemple: coruptia e mareata in cepta din principiu („n-au mancat Grecia, lipsa de cultura in mass salam cu soia”). Concluzia mea: media e la putere in Spania („tele- drumul exista. E „desenat” din basura” e un termen consacrat si afara, prin planurile graduale de inseamna gunoi televizat), porno- aliniere la forurile si institutiile grafia si decaderea moravurilor mondiale. Din pacate, se propaga sunt la zi in Italia prezentatoareprintre romani ideea ca regulile lor semi-nude; rapacitatea si Occidentului nu se aplica la noi, lipsa de scrupule a politicienilor ca planurile lor nu ni se potrivesc sunt uimitoare chiar si in tari si ca ar ascunde cine stie ce „corecte” cum e Germania (ieri comploturi menite sa puna mana a demisionat Presedintele Wulff, pe draguta de tara. Pur si simplu pentru ca s-a compromis cu „imnu sunt luate in serios pretentiile prumuturi” pe la industriasi cu partenerilor straini. Reglementainterese); saracia in SUA obliga rile si legile, inclusiv cele proprii, clasa medie (!) sa locuiasca prin nu sunt luate in serios, nu se masini iar catastrofele naturale respecta. Neamtul e civilizat si nu devasteaza la rand paradisurile arunca ambalajul de la croissant de vacanta din Asia. Concluzia: Romania nu e izolata in situatia ei disperata. Ingrijorator e faptul ca in Romania se cumuleaza parca toate aceste nenorociri impreuna si deodata. Inchei aici excursul de „diagnostic”. Salvare numai din interior se poate. Nimeni din afara n-are timp si interes sa se ocupe de romani. Nici macar romanii plecati nu sunt dispusi sa se intoarca. Prefera sa traiasca in alte tari, din ajutor de somaj sau cersind. In special acum cand toti

15

SUPLIMENT PRNZ

PRO SI

pe strada, nu pentru ca e el o fire mai „curata”, ci pentru ca daca ar face-o, ar primi amenda! Pentru intrebarea a doua trebuie gasita o echipa de politicieni care sa impuna sistematic res-pectarea legilor, fara exceptii. Ar urma restructurarea institutiilor si construirea unei infrastructuri viabile. Cu timpul s-ar trezi si initiativa privata, daca ar avea siguranta unui cadru legal functional si garantia respectarii drepturilor cetatenesti.

Nu cred ca spun ceva nou prin asta. Probabil ca s-a mai zis si pana acum. Nu am pretentia sa inventez ceva nou. Mobilizarea fortelor proprii a functionat peste tot de-a lungul istoriei, inclusiv in Germania de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Efortul populatiei in mase poate face minuni. Dar motivarea celor din Romania nu se poate face printr-un singur om, cum s-a practicat pana acum.

Tindem sa idealizam si sa personificam „puterea” intr-o singura persoana, care, inevitabil nu poate duce toata povara si in final ne va dezamagi. O echipa de tehnicieni care au un program clar si dau socoteala la intervale regulate e mai potrivita. Raspunderea se distribuie intre ei, nu mai e unul singur cu toate pe cap. Nu ducem lipsa de astfel de echipe.

Avem specialisti buni, pentru toate domeniile. Din cate inteleg s-a mai incercat cu echipe de profesionisti la putere. Problema nu e alegerea si numirea lor, ci lasarea lor sa-si faca treaba, fara denigrari si lovituri pe sub centura inainte de a vedea rezultatele muncii lor.

Deci ne lovim iarasi de respectarea legilor, in cazul acesta cele ale jurnalismului civilizat.

Gasirea unei metode de a nu-i expune practicilor anacornice, de la care se molipsesc si ei pana la urma, asta e problema mai grea.

Ca la curele de slabire: nu pierderea in greutate e problema, ci mentinerea ei dupa aceea.

Probabil ca numai in mod punitiv se poate impune respectarea legilor pe termen lung. Dar cine sa impuna asta? Armata?

Politia? Nu exista o institutie serioasa de incredere care sa con-

CONTRA

troleze. Trebuie mai mult de una, altfel se revine la statul autoritar cu putere centralizata. Raman la parerea mea: trebuie copiat un model viabil din afara si, mai presus de toate, sa fie respectat de toata lumea. E o dilema grea.

Nu vad iesire. Cata dreptate avea Einstein cand zicea ca „o problema nu poate fi rezolvata la nivelul de gandire care a generat-o”.

Salutari, Gabriela.

STEFAN DORU DANCUS Director si Scriitor “SINGUR”

Singura sansa a Romaniei actuale este schimbarea generatiilor.

Invatamantul romanesc, lasat de izbeliste de toate guvernele si mai ales, parasit de oamenii capabili pe care-i avea, nu mai este in masura sa asigure o continuitate valorica asa cum pot scolile din strainatate. De aici si imposibilitatea de-a mis-ca amortitele roti ale evolutiei poporului. Am o fiica acceptata deja la 2 colegii din Anglia - deci nu putem spune ca, in cazul in care li se acorda incredere si sprijin, tinerii nu vor sa reuseasca; dar astazi, in Romania, nu numai ca nu sunt luati in seama ci li se si imputa diversele schimbari de comportament (naturale, in fond: nu poti asculta la nesfarsit muzica anilor ‘70 ‘80, de pilda). Aici mai e necesara o intrebare, poate mai dureroasa decat intrebarea pe care ati pus-o Dvs: vor reveni copiii nostri, dupa ce au fost pregatiti in strainatate, sa ne schimbe pe noi, parintii lor?

Numai intelectualii mai pot discerne intre adevar si minciuna. Cu toate ca unii dintre ei, slabi de inger, au ajuns in ograda unor partide politice, nu cred ca cenzura morala le-a disparut definitiv. Auzim permanent, datorita multiplelor canale media, ca “avem nevoie de un creier lucid”.

Interesanta afirmatie de parca noi, romanii, am fi cu totii beti sau drogati! Pe de alta

parte, unde am putea gasi un “creier lucid” in aceasta halucinatie colectiva denumita pompos “democratie”? Nici o patura sociala existenta pana acum in Romania postdecembrista nu a reusit sa se impuna la standarde sigure si civilizate: taranii aproape ca au disparut, agricultura si industria sunt la cea mai de jos limita a supravietuirii, turismul nostru subdezvoltat (cu cateva miraculoase exceptii) mai mult ne face de ras, mineritul e aproape inexistent.

Singura entitate care prospera si este (inca) functionala este clasa politica, (dar termenul acesta, aplicat tarii noastre, e absurd din start, daca ne gandim la porcinele fara cumpatare ce se lafaie in masini si hoteluri de lux).

Nu vad alta “renastere” a Romaniei contemporane decat in sensul strangerii randurilor intelectuale, incepand cu preotii (atatia cati au ramas curati) si terminand cu ultimii invatatori de la tara (cati au facut din aceasta meserie o tinta educationala, nu un mijloc de-a trai cum se va putea).

GRIGORE L. CULIAN Fondator NEW YORK MAGAZIN

Cred ca Romania mai poate fi salvata doar de votarea si aplicarea Legii Lustratiei, care sa nu permita accesul fostilor si actualilor profitori ai regimului comunist accesul la functiile publice.

Cat despre clasa politica romaneasca, mare lucru nu se mai poate face, fiindca nu mai are cine sa scoata Romania din groapa in care se afla. Cei care mai puteau face cate ceva au emigrat, iar acordul cu Fondul Monetar International va ingropa definitiv Romania!

IN NUMARUL VIITOR

Opinii pe acelasi subiect de la Ion Mihai. Rodica Elena Lupu, George Petrovai, Liviu Antonesei, Adrian Irvin Rozei, Covacef Petre, Andi Radiu si Pucu Rosu.

O ALTA ISTORIE

16

TESTAMENTUL REGINEI MARIA Tarii mele si Poporului meu, Cand veti ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina. Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca odata, chiar de dincolo de linistea mormantului.

Regina Maria a Romaniei Abia implinisem 17 ani, cand am venit la tine; eram tanara si nestiutoare, insa foarte mandra de tara mea de bastina, si am imbratisat o noua nationalitate m-am straduit sa devin o buna Romanca. La inceput n-a fost usor. Eram straina, intr-o tara straina, singura intre straini. Dar prea putini sunt aceia cari se reculeg sa cugete cat de greu este calea, pe care o Principesa straina trebuie s-o parcurga ca sa devie una cu noua tara in care a fost chemata.

Am devenit a voastra prin bucurie si prin durere. Privind inapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred ca bucuria a fost mai mare, dar mai lunga a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cat traieste: abia dupa moarte este pomenit sau dat uitarii. Poate de mine va veti aminti deoarece v-am iubit cu toata puterea inimei mele si dragostea mea a fost puternica, plina de avant: mai tarziu a devenit rabdatoare, foarte rabdatoare.

Mi-a fost dat sa traiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restriste si vremuri de mari indepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat sa-ti fiu calauza, sa-ti fiu inspiratoare, sa fiu aceia care a pastrat flacara vie, aceia care a devenit centrul de indarjire in zilele cele mai negre.

Aceasta ti-o pot spune astazi caci nu mai sunt in viata. In acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” si as vrea sa raman in amintirea ta aceia care putea totdeauna sa fie gasita in clipele de durere sau pericol. A venit mai tarziu o vreme cand m-ati negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, si v-am iubit mai departe, cu toate

ca nu va puteam ajuta asa de mult ca in zilele cand credeati in mine. Dar aceasta e uitata. Atat timp am fost in mijlocul tau, incat mi se pare, abia cu putinta ca trebuie sa te parasesc; totusi, orice om ajunge la capatul drumului sau.

Eu am ajuns la capatul drumului meu. Dar inainte de a tacea pentru vesnicie vreau sa-mi ridic, pentru ultima data, mainile pentru o binecuvantare.

Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele, frumoasa tara, care ai trait in inima mea si ale carei carari le-am cunoscut toate. Frumoasa tara pe care am vazut-o intregita, a carei soarta mi-a fost ingaduit sa o vad implinita. Fii tu vesnic imbelsugata, fii tu mare si plina de cinste, sa stai vesnic falnica printre natiuni, sa fii cinstita, iubita si priceputa.

Am credinta ca v-am priceput: n-am judecat, am iubit… Niciodata nu mi-au placut formele si formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevarul si am visat sa traiesc in lumina soarelui, insa fiecare traieste cum poate nu cum ar dori. Dar cand iti vei aminti de mine, Poporul meu, gandeste-te ca la una care a indragit viata si frumusetea, care a fost prea cinstita ca sa fie cu bagare de seama, prea miloasa sa fie invingatoare, prea iubitoare ca sa judece.

N-am nici o avutie sa va las, ceiace cu atata marinimie mi-ati daruit am cheltuit intre voi: am infrumusetat acele locuri unde mi-a fost dat sa traiesc. Daca toate cele frumoase iti vor aminti de mine atunci voi fi indeplin rasplatita de dragostea ce ti-am daruit-o, fiindca frumosul mi-a fost un crez.

Am redesteptat la o viata noua micul castel parasit de la Bran, dar TenhaJuva (Balcicul) a fost locul cel infaptuit, acolo mi-a fost dat sa fac din vis adevar, si fiindca aceasta a insemnat pentru mine mai mult decat asi putea talmaci vreodata, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea sa fie adusa si asezata la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea marii.

crini ce mi-a fost mandria si bucuria. Vreau sa odihnesc acolo in mijlocul frumusetilor faurite de mine, in mijlocul florilor ce le-am sadit.

Si cum acolo se gaseste inima mea eu nu vreau sa fie un loc de jale ci dinpotriva de pace si de farmec cum a fost cand eram in viata. Incredintez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot gresi, dar inimile lor calde asa cum a fost a mea: iubitii si fiti folositori unul altuia caci asa trebuie sa fie.

Si acum va zic ramas bun pe veci: de acum inainte nu va voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteste-ti, Poporul meu, ca te-am iubit si ca te binecuvantez cu ultima mea suflare.

Necunoscand vremea ce-mi este harazita pe pamant hotarasc prin acest testament ultimele mele vointe.

Binecuvantez Tara, pe copiii si nepotiii mei. Rog pe copii mei sa nu uite niciodata ca increderea in Dumnezeu este o calauza in fericire si mangaere in suferinta.

Ii rog sa fie uniti, sa sustie Tara si sa se sustie intre ei. Ii mai rog sa se supuie fara discordii ultimelor mele vointe.

Iubirea mea de Mama pentru ei, este aceiasi si daca dispun de partea disponibila numai in favoarea unuia din ei, este numai pentru ca este mai lipsit de nevoile vietii. As fi vrut sa pot lasa mai multe iubitei mele Tari in semn de dragoste necurmata ce i-am purtat si pe care o las izvor nesecat mostenitorilor mei.

Dorinta mea fierbinte ar fi fost sa inalt o biserica mica pe fostul front de la Onesti si sa infiintez un camin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iasi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo in timpul marelui razboiu pentru intregirea neamului. Resimt o vie intristare ca modesta mea avere, datorata generozitatii iubitului meu sot Regele Ferdinand, si redusa inca prin greutatile din ultimul timp nu-mi ingaduie sa fac binele ce as dori. Iert pe cei cari m-au facut sa sufar. Rog pe cei carora involuntar le-as fi

Regina Maria la resedinta sa favorita de la Balcic Cu trupul voi odihni la Curtea de Arges langa iubitul meu sot Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea sa fie asezata sub lespezile bisericii ce am cladit-o. In decursul unei lungi vieti atatia au venit la inima mea incat moarta chiar, asi dori sa mai poata veni la ea dealungul potecii cu

gresit sa ma ierte caci nu am voit sa fac rau nimanui.

Acest testament a fost facut scris, datat si semnat cu mana mea la Tenka – Juvah, Balcic, astazi Joi 29 iunie 1933.

Regina Maria

VOCEA ANIMALELOR

17

CUMPARATI OUA FREE RANGE

AMERICANUL COCO SI STAPANUL LUI Cainele de mai jos se numeste Coco si este singurul supravietuitor al recentelor tornade din Statele Unite ale Americii. Stapanul sau este mai mult decat emotionat, la revederea cu patrupedul sau drag. Acestea reprezinta imaginile speciale care ilustreaza legaturile dintre noi si animalele noastre de companie!

COMPANII PRIETENE

CARE NU TESTEAZA PE ANIMALE

AUBREY ORGANICS CLARINS CLINIQUE REVLON DR. HAUSCHKA L’OCCITANE LIZ CLAIBORNE NINA RICCI ORIFLAME ORJENE NATURAL PACO RABANNE PAULA’S CHOICE PRADA QUEEN HELENE REVIVA VICTORIA’ S SECRET

VIDRA AETERNA Poate ca se roaga pentru a gasi mancare, sau pentru sanatatea micutilor. Sau poate ca doar tine in manute o castana sau o samanta. Cert este ca aceasta vidra a facut furori pe internet si mai multe biserici au dorit sa preia fotografia pentru a o utiliza in scop religios. Autorul Marac Andrev Kolodzinski, in varsta de 49 de ani, este fotograf de peste 20 de ani, dar a spus ca niciodata nu a surprins un astfel de moment cu o incarcatura atat de puternica.

“Vidra fugea cu o pietricica sub bratele sale, in momentul in care a fost surprinsa de o alta vidra care a sarit din apa. Atunci şi- a aruncat piatra in aer”, a declarat Kolodzinski.

IARNA GREA IN ROMANIA

SPCA Auckland opereaza in fiecare zi, intre 10am si 4pm. Singurele zile libere sunt sarbatorile legale: Good Friday, Easter Sunday, Christmas Day si New Years Day. SPCA Auckland Animal Village 50 Westney Road, Mangere Auckland 2022, PO Box 43 221, Mangere, Auckland 2153 Phone 09 256 7300, SPCA Browns Bay Op Shop 7/25 Anzac Road Browns Bay (opp. Palmers).

Mon - Fri 10am - 4pm, Sat 10am - 1pm, Sun 8am - 12pm, Phone: (09) 479 9611 SPCA Howick Op Shop Unit 6, 15 Cook Street Howick (opp. All Saints Church) Monday to Friday 10am – 4pm, Saturday 10am – 1pm Phone: 09 537 9456 SPCA Glen Innes Op Shop 231 Taniwha Street, Glen Innes, Monday - Friday 10 am – 4 pm, Saturday 10 am – 2 pm Phone 09 528 3693 SPCA Papakura Op Shop 202-208 Great South Road, Papakura, Monday - Friday 10am to 4pm, Phone: 09 299 1251

DONATI LA SPCA! BANII DUMNEAVOASTRA POT SALVA VIETI!

SPCA depinde de donatiile noastre pentru a continua sa existe.

Acest organism s-a bazat intotdeauna pe dragostea iubitorilor de animale, nefolosind nici macar un cent din fonduri de la guvern.

In fiecare an sunt salvate si reabilitate un numar de 17.000 de animale in vreme ce programe educationale sunt oferite unui numar de 12.000 de tineri si adulti. Donatii se pot face la adresa www.spca.org.nz, intrunul dintre programele curente: “Christmas Appeal“, “Justice Fund“, “Memorial Donations“, “One-off donations“, “Fundraise for us“, “Become a member“.

PETROVAI

18

SUFERINTA CARE-I TOTUNA CU FATALITATEA

George Petrovai Articol scris la 15 Februarie 2012 in Sighetul Marmatiei Cum viata omului este la cheremul unui timp rau si bolnav, un timp care curge implacabil si indiferent dinspre trecut catre viitor, nu-i de mirare ca ea face corp comun mai degraba cu suferinta si tristetea decat cu binele si bucuria. Prin urmare, ceea ce pentru muritori se cheama fericire (pentru cei multi ea este data de satisfactia implinirilor trupesti in acele rare momente cand suferinta lipseste, pentru cei putini si cu adevarat credinciosi, ea – dimpotriva – rezulta din cunoasterea extazului suferintei personale in impresionantul proces al vietilor jertfite lui Dumnezeu si semenilor), fericirea pamantenilor, deci, nu este nicidecum o necesitate chiar in varianta uitarii de sine, ci mai degraba rodul unei intamplari fecundata de apreciabile eforturi. Caci singura si neintrerupta insotitoare a conditiei umane este suferinta!

Pe buna dreptate, cu mai bine de 500 de ani inainte de nasterea Mantuitorului Iisus, inteleptul din familia Sakya (Sakyamuni) avea sa devina nemuritorul Buddha („iluminatul”) indata dupa descoperirea celor patru adevaruri „sfinte” despre suferinta: existenta suferintei, cauza suferintei, suprimarea suferintei si calea care duce la suprimarea suferintei, adica indata dupa dezlegarea marii taine a existentei omenesti (intreaga existenta este suferinta si la eliberarea de suferinta se ajunge prin suprimarea dorintei de a trai), invatatura pe care – la putin timp dupa iluminarea sa – maestrul a expus-o in fata celor cinci monahi in faimoasa predica de la Benares.

Biblia ne invata ca, in urma savarsirii pacatului neascultarii si a izgonirii lui Adam si a Evei din gradina Edenului, suferinta a insotit ca o umbra noua istorie a omului imperfect si muritor.

De unde zbaterea necontenita a omului postadamic, pe de o parte pentru a gusta din efemeritatea unei fericiri care nu

intotdeauna izbuteste sa evite pacatul, pe de alta parte pentru a urma calea ingusta a neinfranarii ce duce la mantuire, respectiv la recastigarea fericirii celeste din perioada edenica. Intrucat – ne spune Emilian Vasilescu in Istoria religiilor – „morala budista nu pune accentul pe latura pozitiva a vietii morale, ci pe cea negativa, pe renuntare, pe abstinenta, pe stingerea dorintei de viata”, multi cercetatori ai budismului scot in evidenta „raceala” moralei budiste.

Daca sfantul crestin face din iubire un scop in sine, idealul sfantului budist, ne instiinteaza acelasi E. Vasilescu, „este acela de a-si atinge linistea sufleteasca desavarsita”, iar in raporturile cu oamenii, el prefera „egalitatea sufleteasca” in locul iubirii, lucru recomandat de insusi Buddha: „Fata de cei care ma fac sa sufar, ca si fata de cei care imi procura bucurie, eu sunt acelasi; eu nu cunosc nici simpatie, nici ura.

In bucurie si in durere eu raman impasibil, in onoare si in lipsa de onoare, peste tot eu raman acelasi.

In aceasta sta perfectiunea egalitatii mele sufletesti (subl. mea, G.P.)”.

Functie de temperament si educatie, putem urma fie calea detasarii budiste, cea care seamana atat de mult, daca nu chiar cu egoismul, atunci cu nepasarea, fie calea iubirii crestine, cea care furnizeaza o fericire sui-generis prin angajament social si spor de suferinta personala.

Viata de zi cu zi ne infatiseaza atat uriasele discrepante dintre indivizi (unii se plictisesc de prea mult bine, in timp ce multi altii sufera mai ceva ca niste martiri), cat si diferentele existente intre tari si popoare.

De regula, tarile bogate dicteaza in politica internationala si stabilesc cu tarile sarace (multe dintre ele foste colonii) raporturi ca de la stapan la sluga, fapt care face ca bogatii sa devina si mai bogati, iar saracii tot mai saraci. Dar starea de saracie crunta din aceste tari, conjugata cu aceea de dependenta economica, nu poate fi pusa doar pe seama lacomiei strainilor, oricat abilitate ar dovedi ei in sforariile internationale si oricata lipsa de scrupule ar etala la incheierea tratatelor comerciale.

Iata, bunaoara, cazul Romaniei, o tara temeinic asezata la coada tarilor din Uniunea Europeana. Si cand te gandesti ca in perioada interbelica, adica atunci cand atinsese apogeul prosperitatii, ea era considerata de straini nu doar o tara frumoasa si bogata, ci si un veritabil granar al Europei! Este adevarat ca de-atunci peste ea au trecut cele doua calamitati – bolsevismul si postdecembrismul, care le-au provocat romanilor suferinte si pagube materiale mult mai mari decat cele doua conflagratii mondiale la un loc: bolsevismul prin forta naucitoare a celor trei „f”-uri (foame-frica-frig), postdecembrismul prin jefuirea sistematica in tarii in haosul juridico-moral si economico-social cu buna stiinta intretinut de talhari, impostori si incompetenti.

Sa fie o fatalitate ca astazi Romania este secatuita de bogatii si ca

prin straduinta guvernantilor are o datorie externa de peste 100 miliarde euro, ca industria este pe butuci, iar agricultura cu gaibaracele-n sus, incat circa 80% din necesarul de alimente este cumparat pe bani grei, ca specialistii nostri pleaca incotro vad cu ochii pentru a-i imbogati pe cei putrezi de bogati, ca apatia si dezgustul s-au generalizat si ca orice rabufnire a naturii (vant puternic, ploi consistente, seceta prelungita sau ninsoare abundenta) gaseste autoritatile nu doar nepregatite sa faca fata situatiei create, ci dezgustator de nepasatoare la suferintelor romanilor aflati in impas?!

Dar eu spun ca teribilele inzapeziri de-acum se datoreaza intrucatva si locuitorilor din zonele de campie, zone expuse iarna zapezilor, vara ploilor sau secetei si in tot cursul anului vanturilor care bat fara nici un fel de oprelisti in calea lor.

Caci, o stim cu totii, padurile au fost pretutindeni decimate si replantari s-au facut doar pe suprafete ridicol de mici, perdelele de protectie la randul lor au fost macelarite, livezile desfiintate, iar copacii de pe marginea drumurilor au ajuns in foc, fara ca cineva sa se sinchiseasca sa sadeasca puieti in locul lor.

De-ar da bunul Dumnezeu ca suferintele sinistratilor sa se opreasca aici! Dar daca vine un val de caldura si se pornesc puhoaiele dupa topirea muntilor de zapada?!..

Se spune ca la omul sarac nici boii nu trag. Pai nu trag atunci cand el tine mortis sa puna caruta in fata boilor, acea caruta la care se mocoseste toata vara, cu speranta ca Dumnezeu se va indura ca la iarna sa n-aiba nevoie de sanie. Dar un mare „intelept” a spus candva (tot intr-un moment de cumpana): „Iarna nu-i ca vara”!

George Petrovai

CLUBUL DE LITERATURA SI POEZIE PINECOTA

19

SI L-A SUPUS

SUBLIMUL IN ARTA

Si l-ai supus plimbandu-i un vis langa ureche Cand conducea regal o herghelie-n streche Si l-ai inlanţuit cu un lasou subţire Un bici aveai in gand si pinteni in privire

onestitate. Imi doresc sa-mi vad copiii mari. Sunt o persoana retrasa, care isi dedica cea mai mare parte din timp lucrului in atelier. Nu-mi plac evenimentele sociale, nu-mi place sa fiu in centrul atentiei ca persoana fizica, motiv pentru care nu agreez vernisajele sau alte evenimente asemanatoare.

Te prefaceai lupoaica, in stana lui sareai Si neprihane sacre la piept ii incalzeai Si il orbeai cu fildes de alb nebanuit Era mustang rebel de zari impatimit

Buimaca tresareai ca dintr-un vis urat Cand mirosea a rana de laţ sculptat pe gat Si cald ingenuncheai cu umbre grele-n ochi Si-i descantai de spaime, de plans si de deochi

Si-l indemnai la tropot, iar liber si lejer Desi mureai de frica sa nu dispara -n cer Era mustang rebel de zari impatimit Iar tu lupoaica tandra cu nari de hiacint

Ion Iancu Vale

Daniela Voicu: Imi place sa spun “cum pentru poet la inceput a fost cuvantul, pentru pictor la inceput a fost culoarea”.

Domnule Petru Ciobanica, cand a inceput aceasta pasiune pentru culoare si arta?

Petru Ciobanica: De la 4-5 ani am primele amintiri legate de placerea de a desena si de a primi laudele celor mari din familie. La scoala, invatatorul a intuit talentul meu, indrumandu-ma spre liceul de arta, unde m-am inscris din clasa a V-a. Dupa 14-15 ani, am luat contact mai constient cu arta autentica, cu artisti, profesori si nu numai, care mi-au si influentat formarea.

Care sunt temele fundamentale abordate in pictura dumneavoastra?

Temele fundamentale abordate sunt religia si dragostea, intrebarile pe care si le pune fiecare fiinta umana cu privire la existenta.

Ce simte un artist cand isi vede opera?

E un sentiment de implinire.

CAT RESPIRA OMUL Cat respira omul tot invata, Dinspre leagan pana la mormant, Daca-n urma lui nu lasa viata A trait zadarnic pe pamant.

Aud pe cate unul care-mi spune Plin de sine, eu de toate stiu!

Degeaba sufla vantul in taciune Daca focul nu mai este viu.

Sarmane ins, cu inima beteaga, De tine nu te vezi cat esti de mic, In jurul tau e-o biblioteca intrega Si nu ai inteles din ea nimic!

Daca te crezi destept, tu stai deoparte, Cum sta departe flacara de fum, Ce ai primit in dar cu har imparte Celor ce vin in urma ta pe drum.

Cat respira omul tot invata, Dinspre leagan pana la mormant, Din viata ta daca nu dai viata, Ai trait zadarnic pe pamant...

Nicoara Nicolae Horia

Care sunt telurile unui artist?

Fiecare artist incearca sa raspunda la intrebari fundamentale prin limbajul artei pe care o practica.

Sunteti multumit de arta din Romania?

Sunt multumit de arta romaneasca. E bine reprezentata si ancorata in realitatile artistice europene, dar sunt ingrijorat de directia pe care a luat-o arta “ultracontemporana”, cu evenimentele care doar isi asuma caracterul artistic si care nu stiu cata legatura mai au cu arta de valoare.

Ce inseamna pentru dumneavoastra sublimul in arta?

Noi, creatorii de arta, cu totii cautam, aproape instinctiv, forma perfecta, asociabila sublimului, maximei impliniri.

Aceasta ne individualizeaza ca artisti in societate si ajuta la definirea artei autentice in intentia sa de a depasi orice termen de comparatie.

Care este destinul artei si al artistului?

Calitatea creatiei asigura perenitate acesteia, iar artistul lasa in fiecare opera o parte din sine. Depinde doar de el ce destin isi asuma.

Petru Ciobanica Iasi, Romania 1980 Liceul de Arta “Octav Bancila” Iasi 2009 Academia de Arte Plastice „George Enescu” Iasi Specializarea Pictura murala Activitate profesionala 1982 – Pictura Catedrala Catolica Husi 1983 – Pictura Biserica Catolica Gaiceana 1985 – 1986 Pictura Catedrala Catolica „Sf. Anton” Craiova 1986 – Restaurare Catedrala Catolica „Sf. Iosif” Bucuresti” 1987 – Pictura Biserica Catolica Floresti 1990 – 1991 Scenografie la Agentia „Oggi” pentru teatre de opera europene: Royal de la Monet, Scala di Milano si Teatrul de Opera din Salzburg.

1996 – Pictura Biserica Catolica Valea Seaca 2010 – Membru al UAP Iasi

Cand intervine decadenta in arta?

Exista o teorie care spune ca orice element care se afla intr-un spatiu expozitional clasic sau neconventional, devine automat obiect de arta. Cu aceasta idee eu nu sunt de acord. Mi se pare o exagerare. O opera de arta are nevoie de mai mult pentru avea acest statut.

Ce va doriti de la viitor?

Inspiratie si sanatate sa o pot concretiza in expozitii.

Cum va definiti ca om?

Sunt un om normal care incearca sa-si faca profesia cu cat mai multa

Daniela Voicu

QUE PASA?

20

ILUZIA COMUNICARII PERFECTE Vorbind despre prietenia sa cu Nichita Stanescu, poetul Mircea Ivanescu spunea la un moment dat: „O prietenie totala si definitiva nu se poate naste decat in adolescenta sau la prima tinerete”. Asa o prietenie am avut si eu. Dar nu vreau sa devin patetica. Oricum, inca de pe atunci, atat eu cat si prietena mea dispretuiam efuziunile sentimentale. Banuiesc ca genul nostru s-ar descrie astazi cel mai bine prin cuvantul la moda „cool”. Nu admiteam alternative la „adevarul unic” sau vreun dubiu. Cand eram convinse de ceva, deveneam implacabile. Fidelitatea fata de prieteni sau fata de principii ne era mai presus de orice. Singurul pacat pe care il pot gasi acestei neclintiri laudabile este teama surda de a nu ne sacrifica din greseala vreunei cauze care sa nu ne fi meritat.

Aveam optsprezece ani...

Prietena mea era plamadita din aluatul din care, prin nebagare de seama, se poate forma un erou sau un terorist. Mergea pana la capat, indiferent de repercursiuni, nimic nu ar mai fi putut sa o opreasca.

Tocmai aceasta „totala disponibilitate si totala acceptare a oricaror conditii si a oricaror situatii” (folosesc iar cuvintele poetului Ivanescu) imi inspira uneori teama.

Intr-o noapte de vara, fiind in vizita la ea acasa, am stat tihnit la taclale, admirand de la balconul apartamentului luminile orasului. Povestile noastre se axau pe atunci pe teme din timp si spatiu.

Imi pare rau acum ca nu am retinut ceva concret, dar stiu sigur ca nu vorbeam despre colegi sau materii. Ne preocupau mai degraba discutiile filozofice, contradictoriul sau absurdul, gen „ce-ai lua cu tine de-ar fi sa faci zilnic naveta intre cer si pamant” – cum zicea Marin Sorescu.

Nu lipseau intrebarile despre destin, metodele de a interveni asupra lui sau chiar de a dirija gandurile de la distanta, suferinta ontrica, civilizatia culpei si alte idei filozofice pe care le tratam cam superficial. Cu mintea mea de azi realizez ca ne exersam logica, apeland fara sa stim la

Gabriela Calutiu Sonnenberg Articol scris la Benissa, Spania Februarie 2012 metoda teza-antiteza-sinteza. Ne formam propriul nostru schelet de concepte si, implicit si din pacate, si o baza solida de prejudecati.

Imi amintesc cerul instelat deasupra noastra si legile nu tocmai morale din noi. Vazut de la inaltimea balconului, scaparatul rosu al tigarii din care trageam la intervale rare, rasul sagalnic al prietenei mele si oboseala dulce care ne biruia in acea seara binecuvantata de primavara tarzie se asortau. Modelam aluatul din care se plamadeau in joaca amintirile noastre viitoare, asa-zisele „pansamente de suflet”.

Vibram in aceeasi „unda de culoare”, cum aveam sa spunem mai tarziu, cand „bruiajul” avea sa ne dea de furca.

Creierele noastre functionau cu toate motoarele date la maximum, „unse” cu toate alifiile. Parca aievea vad sinapsele noastre, nervoase, tinere, elastice ca muschii unui atlet in plina glorie. Ne placea sa folosim expresia „unda de culoare” atunci cand navigam impreuna pe un gand, comunicand asa nestingherit. Abia mult mai tarziu am inteles ca asa ceva nu se mai poate repeta, ca numai la varsta

Parca aievea vad sinapsele noastre, nervoase, tinere, elastice ca muschii unui atlet in plina glorie.

majoratului dispunem de maximul posibil de informatie, din toate domeniile formale obligatorii, pentru a putea jongla cu ele asa dezinvolt. Disparuta ramane, in acelasi timp, fragezimea fara de care nu ne-am fi putut entuziasma pentru asemenea „fleacuri”. La capatul celor doisprezece ani de instruire sistematica pe care ii parcurseseram, ne regaseam in faza finala a antrenamentului conceptual.

Despre sistemul periodic al elementelor lui Mendeleev nu mai stiu azi decat franturi, despre ciclul Carnot, Marea Teorema a lui Fermat sau Razboiul de Treizeci de Ani, la fel. Am uitat continutul romanelor lui Sadoveanu si mare parte din poeziile lui Eminescu si-mi vine greu sa conjug un verb regulat la plus-qu-en-parfait. Stiu, in schimb, alte lucruri. Am inlocuit intre timp informatia prin experienta, prin preferinte care ma individualizeaza, deosebindu-ma de ceilalti.

Situatia de azi e exact contrariul celei de pe atunci: ceea ce stiu acum ma distanteaza de restul indivizilor; pe atunci, ceea ce stapaneam pana la suprapunere cu prietena mea, ne unea. Ea nu era altceva decat o alta fateta de-a mea, o oglinda. Un coleg, „poet” sarcastic, suspecta in spatele conversatiilor noastre aparent altruiste un motiv mai degraba meschin. Intr-o poezie cu titlul „Egoism” ne descria cam asa: „fiecare om/ isi poarta/ lumina lui/ ca sa-ntalneasca in alta/ lumina/ oglinda/ si sa-nsumeze doua linisti/ din care sa izbucneasca/ un razboi incandescent./ Unul sa absoarba lumina/ celuilalt, imbogatindu-si spectrul/ cu o victorie care sa-l convinga/ ca el/ nu e decat un nimb senin de soare/ pe care sta scris EU.”

Pe atunci mi se pareau de la sine inteles sa avem aceleasi convingeri. La fel gandea si ea. Ni se parea logic sa exite doar o singura realitate, un singur adevar, universal valabil. Acumulasem deja tot ce se putea din stiinta si arta zilelor noastre si, desi dispretuiam mare parte din informatia inutila, descopeream deliciul de a le lega si dezlega totul cu usurinta cu care destrami un nor de fum.

Undeva intre noi se incrucisau ideile, construind „castele de fum” din nazariri ingenios alternate. O ecuatie cu doua necunoscute se transforma intr-o dilema sentimentala cu doi protagonisti, doua solutii posibile, una prin poarta deschisa de Darwin si cealalta conform unei retete de muraturi ardelenesti. Model de rezolvare nu aveam. Cam asa ar fi putut arata una din numeroasele noastre „brain storminguri” pe teme aiurite. Totul era permis, cata vreme ni-l puteam inchipui, aceasta fiind deja proba suficienta a existentei sale.

De pe urma serii aceleia am ramas cu o impresie durabila care m-a inotit ca un reper neclintit, toata viata: iluzia comunicarii perfecte.

Gabriela Sonnenberg