pagini rom

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - ANUL VIII - NUMARUL 90 - DECEMBRIE 2012 - ISSN 1174-4847

NUMAR DE VACANTA DEDICAT IUBITORILOR FILMULUI

LA MULTI ANI SI SARBATORI FERICITE TUTUROR!

EDITORIAL

2

LONDRA. TOAMNA

EDITORI Adina si Cristi Dumitrache

Londra e azi cel mai vibrant oras european. Ma rog, daca Europa se intinde dincolo de Canalul Minecii! Londra e o lume in sine. Prosper, energic, sarbatoresc. Peste 2 miliarde de telespectatori i-au vazut pe londonezi iesiti pe bulevarde sa-si manifeste entuziasmul pentru familia de Windsor. Fireste, vineri, mai ales pentru cei doi, William si Kate.

Cineva intreba ce ar trebui acum sa faca mireasa!? Destul de simplu: sa aiba copii. Cam asta e treaba reginelor si a printeselor, sa lase mostenitori. Fete sau baieti, ce-o da Dumnezeu. In Anglia, legea salica nu functioneaza. Si e bine asa. Elisabeta l a fost un exemplu atit de puternic, incit a dat numele unei epoci glorioase. Victoria a fost o mare regina. Mai vrednica si inteleapta decit multi barbati urcati pe tron. Ce demonstratie a facut saptamina trecuta acest popor pe care lumea il credea sceptic, rece, obosit, depasit!

Cabinele telefonice nu au disparut, asa cum s-a intimplat la Bucuresti dupa aparitia telefoanelor mobile.

Nu stiu cit la mai folosesc, dar nu prea am vazut pe nimeni iesind-intrind din cabinele rosii. Inauntrul lor se vad afise color, de marimea unui sfert de coala, aratind prostituate in pozitii explicite, si numerele de telefon notate vizibil. Poti sa le suni. Ele nu au voie sa te agate pe strada, dar de telefonat da, e cf. legii. Nu exista bordeluri ca la Amsterdam la Linia Rosie, unde prostituatele stau in vitrina si sunt admirate de pe trotuar. Revistele porno si sexshopurile se gasesc peste tot in zona turistica… Gasesti de asemenea sali de cinema pentru adulti, unele prezentate drept cinematografe de arta, pentru transsexuali, homo, lesbi, perversi. S-ar zice ca Londra este, in ciuda conservatorismului stiut, un oras eliberat de prejudecati. Este de fapt expresia tolerantei, a bunei cresteri care te impiedica sa te uiti peste gard, la vecin. Se traduce prin: respectul vietii private. Fiecare le stie pe ale lui si e liber acasa la el sa faca ce pofteste.

Justitia nu pedepseste in vreun fel orientarea sexuala diferita.

Dar oamenii politici, persoanele publice, starurile, au de tras daca incalca morala comuna. Scandalurile sexuale ale vietii politice londoneze sunt foarte zgomotoase si duc la incheierea carierei celor implicati. Cind s-au instalat camere video in intersectii, principalul argument impotriva lor a fost spionarea vietii private. Venea asa: daca ai o amanta si te plimbi cu ea, poti fi surprins, iar la divort, intr-un tribunal, imaginile pot fi folosite impotriva pacatosului… Camerele s-au montat, in ciuda criticilor, dar nu imi imaginez ca amantlicurile s-au rarit. Mai curind, amorezii si-au luat masuri de precautie.

Se vad in afara Londrei, in hoteluri nesupravegheate de camere video. Un avantaj: e mai ieftin. Nu mai mergi la un hotel de 4-5 stele – sigur cu camere video peste tot – ci la unul de 2-3, fara… imi explica, facind haz, un sofer de taxi. La Londra situatia pare sub control. Nu se stie insa ce va fi in weekend. Mii de politisti patruleaza pe strazi in cartierele devastate de huligani. Locuitorii pasnici s-au organizat sa faca fata violentelor si incedierilor. Premierul David Cameron a anuntat arestari masive si procese pentru vinovati. Sunt un iubitor al Londrei. Am renuntat in ultima clipa sa imi petrec vara acolo. Evoc aici o amintire simpatica despre Londra ca sa imprastii putin imaginea de haos si barbarie pe care a dat-o in ultimele zile. Soferii de taxi de aici au reputatia ca sunt cei mai politicosi si profesionisti din lume. Am verificat, este exact. Masinile lor faimoase sunt extrem de curate si nu se intimpla vreodata sa pretinda ca nu au maruntis. Nici, ca la Paris, sa te priveasca arogant prin oglinda retrovizoare deranjat de accentul tau nu tocmai parizian. Nici ca la Frankfurt ori Washington unde am ratacit ore in sir in cautarea adresei. Sau la Roma unde se risti ca soferul sa se certe cu tine pe cuantumul bacsisului.

In plus pe Tamisa poti sa porti in timpul cursei o conversatie placuta. Pesemne sunt instruiti sa abordeze subiecte in functie de client. Unii s-au specializat in politica din Downing Street 10, altii pe istoria Marii Britanii, altii pe hobby-uri. Cert este ca daca ai chef de vorba soferul e un perfect interlocutor. Daca vrei liniste nu vei auzi o silaba. 1.2.3 Londra s-a pricopsit odata cu prezidentul nostru grabit sa poposeasca aici, dind dovada fie de proasta memorie, fie de curaj si barbatie. A ajuns in Downing Street 10, resedinta premierilor britanici. Acolo, la precedenta vizita, mesa sa rebela i-a fost smulsa de vint, oferind una din scenele sale burlesti, copiata parca dintr-un film cu fratii Marx. Gagul merita antologat, oferit arhivelor de film la capitolul “zile de fior si ris” sau “mari vedete ale ecranului mut”. Chaplin, Stan si Bran, Malec aveau ce invidia in aceasta mareata scena. Mare ghinion sa te pregatesti sa te arati falos, solemn, si o pala de vint buclucasa sa iti ridice mesa in plan vertical. Mesa cu care iti acoperi chelia, sa-ti sboare in al 7-lea cer. Unde mai pui ca zeci de camere tv au surprins clipa fatidica. Noi am ales alta ilustatie pentru a nu soca. Interzis copiilor si minorilor sub 16 ani. Soho e inima vietii de noapte londoneze, Teatre, cluburi deochiate, spelunci care ofera sex…

Aici a locuit Marx si nu ar fi parasit cartierul daca sotia lui nu primea mostenire si l-a obligat sa traiasca intrun loc mai putin frenetic. Marx a regretat toata viata anii agitati din Soho, locul boemei, betiilor, prostitutiei ,a vietii libere, a cafenenelor pline de emigranti revolutionari veniti de pe continent dupa ce fusesera alungati din tarile lor, rusi mai ales. Si astazi cartierul isi pastraza aspectul viu, cu pravalii de moda, cu localuri sic, cu dughene care ofera sex, cu galerii de arta, si cinematografe unde ruleaza productii XXX, E o zona unde prejudecatile, traditionalismul londonez se simpte mai putin ca oriunde. Locul pastrat un farmec evident. Parfumul secolului XlX nu a disparut cu totul.

Vraja Londrei vine din cosmopolitismului ei placat pe o traditie extrem de vie. Traditia nu e un pod de vechituri, cu lucrurile scoase cind si cind la la iveala, dupa ce au fost scuturate de praf. Lustruite si etalate prin muzee. Omagiate la zile festive. Traditia traieste, e contemporana cu londonezul. E mai vie decit efemerele gadgeturile lansate in fiecare sezon, decit modelele de tot felul, de curentele politice, de campaniile electorale.

Ce e nou se incadreaza firesc intr-o rama de tablou bine fixata. Vezi imobile de pe vremea lui Henry al Vlll-lea, regele care isi descapatina nevestele si s-a certat cu Vaticanul. De pe vremea reginei Elisabeta l, care a scufundat Invincibila Armada, a lui lui Wilhelm de Orania, care a adus pacea dupa un lung razboi civil. A reginei Victoria din acel minunat secol al XIX-ea. Toate perfect conservate. Alaturi, stau cladiri futuriste, de secol XXl, ridicate pe malul Tamisei in ultimul deceniu. De mirare, convietuiesc fericit impreuna. Explicatia – traditia este puternica, prezenta, si de aceea rezista oricarei comparatii cu achizitiile postmoderne ale orasului. Londra e un oras vibrant, plin de combustie, cu un prezent viu, orientat – in ciuda prejudecatilor – spre viitor. Respectul traditiei mi se pare, paradoxal, secretul.

Stelian Tanase

ROMANIA Irina Margareta Nistor Liviu Antonesei Octavian Lupu Marius Dobrescu George Petrovai Catalin Paduraru Cornel Nistorescu Nicolae Balasa FRANTA Adrian Irvin Rozei GERMANIA Adalbert Gyuris SPANIA Gabriela Calutiu Sonnenberg USA Octavian Curpas BRAZILIA Vlad Radu Poenaru AUSTRALIA George Roca, Ben Todica NOUA ZEELANDA Lucia Davis Marian Ioan Pr. Emanuel Crainic Mihaela Orlandea Bianca Ungureanu Pr. Mircea Corpodean CANADA Elena Buica, George Filip LAYOUT/ DESIGN/ PUBLISHING Adina si Cristi Dumitrache PARTENERI PRNZ Romanian Global News, www.stiridiaspora.com, La Drum, Radio Romania Actualitati, Cotidianul, Ziarul Lumina, TVR International, PROTV International, HRB Expert, www.liternet.ro, Altermedia, www.roeanz.com.au, Radio Metafora, Fereastra, Curierul Suedia, Romanul Australian, Clipa USA, Phoenix Magazine, Literaria Craiova, Basarabia Literara, Dilema Veche, Constelatii Diamantine, Destine Literare, Port@Leu, Cetatea lui Bucur, Revista Singur, Citadela, www.romanianvoice.com PRNZ este membru al Clubului Presei Transatlantice ABONAMENTE SI PUBLICITATE romanianpages@yahoo.co.nz Materialele si fotografiile pot fi reproduse citand sursa.

ISSN 1174-4847 ©PRNZ 2012 AUCKLAND, Noua Zeelanda

3

EDITORIAL

VAMPIRI SI SPIONI NAVIGAND PE YOUTUBE Cele doua mari filme ale sfarsitului de an au fost exact cum m-am asteptat. Excelente, fiecare pe parcela sa, adresandu-se unui public diferit, care insa iubeste foarte mult genul “blockbuster“, din care, fara indoiala, fac parte. Si ca sa incep cu vampirii mei dragi, ultimul act al seriei “Amurg” a avut de toate: vampiri draguti cu un milion de talente, lupi simpatici si foarte buni luptatori, umanoizi care incearca sa se adapteze noilor realitati si un copil superb, fructul dragostei imposibile dintre Bella si Edward. Au fost prezenti si doi romani, Stefan si Vladimir, un fel de mumii pietrificate, revenite la viata doar datorita urii viscerale impotriva Volturilor. Prezentati drept “Dracula 1 si 2”, ei au fost cei care au facut nota discordanta, din punct de vedere al frumusetii, ajungandu-l si poate intrecandu-l pe tizul si mai-marele lor, faimosul Dracula din Carpati, bineinteles in ceea ce priveste ciudatenia.

Explicabil, pe de alta parte, si datorita vechimii lor, de peste 1500 de ani. In rest, nota pe care fanul o da acestui film este 10, pentru ca a reusit sa incheie fransiza cu bine, mai ales dupa semiesecul penultimului episod. Iar pentru cei care au citit cartea, surpriza din final este uriasa, dar haideti sa ramane o surpriza...

Cat despre spionul nostru drag, domnul 007 este fenomenal, intrun Bond de zile mari. Se spune deja despre Skyfall ca este cel mai bun Bond din toate timpurile, dar eu n-as merge pana acolo. Slava Domnului, din cele 23 de filme ale seriei, s-or gasi cateva care sa il egaleze, daca nu sa-l si intreaca (si ma gandesc aici la Casino Royale). Ramane insa un film masiv, un hit al sfarsitului de an, bantuit de vampiri, spioni si hobiti. Sa asteptam cu emotie anul care vine, mai ales pentru Avatar 2, iar pana atunci eu va doresc sa aveti Sarbatori Fericite si La Multi Ani! Si nu uitati, anul 2013 trebuie sa fie unul norocos!

Cristi Dumitrache

Aceasta rubrica “nepermanenta” a debutat in “Clubul Presei Transatlantice”, in toamna acestui an, 2012. Asa cum precizam acolo, ea a debutat datorita unui student deosebit al meu care, dupa ce le vorbisem studentilor mei despre “cei patru tineri furiosi din Liverpool” si le oferisem sansa sa le urmareasca muzica, a spus: “Domnule profesor, pe mine m-ati convins cu Beatles!”. Nu voi relua aici argumentatia din “prima editie” a acestei rubrici “nepermanente”(menite a le vorbi celor mai tineri despre cantecele ce pot fi ascultate “permanent” pe ‘you tube’), ci ma voi concentra doar pe o “editie speciala”, gandita pentru “Pagini Romanesti in Noua Zeelanda” (PRNZ a aderat recent la “Clubul presei transatlantice”). Nu as putea incepe insa aceasta “editie speciala” fara a impartasi cititorilor ei marturia ca am trecut printr-o vara infernala, cand a trebuit sa-mi pregatesc examenul pentru admiterea la Scoala Doctorala (fara de care exista riscul sa nu mai pot preda in invatamntul superior si sa devin somer; cu alte cuvinte nu existau decat doua variante: sa devin doctor in literatura comparata sau...somer. “Agonie si extaz”).

Dumnezeu m-a ajutat sa pot rezolva probabil ultimul “examen greu de student” al vietii mele si sa incep cursurile Scolii Doctorale ale Universitatii Bucuresti. E drept , as fi visat sa-mi dau un doctorat si in...poezia muzicii folk! Cum nu se stie niciodata, poate in viata viitoare... La inceputul anilor ‘90 lucram ca redactor la Departamentul literatura si arta al RTV, institutie care mai apoi avea sa-si desparta “bicefalitatea” in “Societatea Romana de Televiziune” si “Societatea Romana de Radiodifuziune”). Realizam “Agenda teatrala si cinematografica”, o emisiune pentru care eram prezent la majoritatea premierelor teatrale si cinematografice si o emisiunea foarte ascultata, “Revista revistelor culturale” ( se difuza in reluare, la miezul noptii, pe “Radio Romania Actualitati”). Vocea mea devenise “cunoscuta” datorita emisiunilor respective incat, la un moment dat, am avut surpriza ca, ducandu-ma la biblioteca Radioului sa caut o carte, sa mi se spuna (desi nu apucasem sa precizez cum ma numesc si ce caut): “Dumneavoastra sunteti Ioan Iacob.” Anul 1991 a fost, probabil, cel mai rodnic an al vietii mele ca poet si redactor RTV: fusesem inclus intr-o antologie de poezie romaneasca aparuta la Londra (‘Young Poets of a New Romania’), infiintasem Fundatia culturala “Hesperus” si fusese invitat la al X-lea Congres al Organizatiei Mondiale a Poetilor in Insula Creta (Grecia), invitatie primita de la Luxembourg. Daca mai adaug ca, in toamna anului 1991, realizasem in Radio si un “Medalion Martha Bibescu”, la care avusesm deplina libertate de a gandi structura emisiunii si de a colabora cu Ambasada Belgiei la Bucuresti (pentru a obtine discursul ei atunci cand devenise “din 1955 membră a Academiei Regale de limba si literatura franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care il ocupase contesa Ana de Noailles”), inseamna un an foarte plin. Tot in anul 1991 venise la Bucuresti un grup de poeti thailandezi, condusi de Montri Umavijani (cautand acum, pe Internet, numele sau aflu ca a murit in 2006...

Dumnezeu sa-l odihneasca !) si ei oferisera Fundatiei culturale “Hesperus” un exemplar din Eminescu tradus in thai. Il vazusem pe marele poet thailandez in 1989, la Centenarul Eminescu (atunci cand citise cu emotie versuri eminesciene traduse in thai si, desi nu intelesesem nimic, ne emotionase emotia poetului thailandez cand citise din Eminescu !). Fiindca am amintit de Eminescu, ar trebui ca si cei mai tineri sa cunoasca o piesa pe versurile sale nemuritoare, in interpretarea unei trupe legendare: http://youtu.be/qk_ZArkkwMI. Si pentru a pastra intr-un fel atmosfera generata de “Mondial”, o alta piesa, pe versurile unui nu mai putin cunoscut poet: http://youtu.be/NAsrpxxmzS0. Dar fiindca aceasta rubrica este gandita special pentru PRNZ si fiindca Australia este aproape, trebuie sa amintim o alta trupa legendara care, pe vremea tineretii noastre, se spunea ca rivalizeaza cu “Beatles”: http://youtu.be/uSSJwKixbKU. Nu ne-am putea desparti de cei ce vor citi aceasta rubrica in PRNZ fara a le ura sarbatori fericite si “La Multi Ani!”. Iar fiindca timpul zboara, ne vom desparti aici cu un cantec vesel si trist, un cantec dedicat iubirii si vremii care trece inexorabil. Pe Ghoerghe Gheorghiu l-am cunoscut prin 1976, cand l-am invitat la Fagaras, la prima editie a Festivalului interjudetean de muzica folk “Cetatile lui Mihai”, organizat de mine acolo; desi Fagarasul nu era centru universitar, participasera cinci centre universitare si Municipiul Bucuresti. Dar au trecut decenii de atunci, l-am mai vazut candva pe Gheorghe Gheorghiu, fugitiv, in Bucuresti. Sa aveti un An Nou fericit si chiar daca sunteti ...la capatul lumii... important este ca ceea ce faceti aduce lumea aproape de dumneavoastra.

La Multi Ani “PRNZ” si un An Nou mai bun !

Ioan Iacob

INTERVIURILE PRNZ

4

INTERVIU CU CATALIN PADURARU, VLAD DIN LICEENII Draga Catalin, imi pare extrem de bine ca ai acceptat invitatia noastra de a ne aminti impreuna de cel mai bun film al adolescentei noastre, pelicula “Liceenii” regizata de Nicolae Corjos, in care tu l-ai interpretat pe Vlad, matematicianul clasei. Este un interviu foarte special pentru mine, in primul rand pentru ca amintirile mele despre perioada de liceu sunt extraordinare, iar in al doilea rand pentru ca noi reprezentam o revista de diaspora si ne este destul de greu sa facem VIP-urile sa ne raspunda la intrebari.Prima intrebare este legata de rezultatul final al filmului, acel succes urias de care s-a bucurat. Ati doborat record dupa record in ceea ce priveste audienta si, rand pe rand, artistii din seria BD-urilor, din seria Margelatu, din comisarul Moldovean sau Haiducii, s-au uitat neputinciosi si uimiti la mana aceasta de liceeni care au facut sali pline ani de-a randul. Cum crezi ca se explica aceasta priza la public, intalnita in cinematografele comuniste doar la cateva dintre filmele istorice romanesti si poate la filmele cu Louis de Funes?

In primul rand, trebuie sa stii, “Liceenii” a batut recordurile tuturor timpurilor, inclusiv “Razboiul Stelelor”... deci, Louis de Funes nici nu intra in discutie. Subiectul era abordat cu sinceritate, noi eram draguti, mana lui Corjos a fost, fara indoiala buna. Peste toate, lumea avea nevoie de evadare si, intr-un fel, ne-a gasit „ghizi” pe noi, fara ca noi sa fim prea „vinovati”.

Cu totii erati foarte tineri si, de aceea, poate ca nu foarte experimentati in ale filmarii. Acesta a fost insa punctul forte al Liceenilor, faptul ca totul parea atat de natural si de firesc, ceea ce facea sa ne identificam cu voi. Spune-ne, te rugam, ce varsta aveai si cum ai primit rolul lui Vlad? Cum ti s-a cerut sa il interpretezi?

Filmarile au inceput cand aveam 17 ani. Am primit telefon, am mers la Bucuresti, am dat proba in fata regizorului, dar si a autorului romanelor, dl. Sovu.

INTERVIURILE PRNZ

5 Erai atat de bun la matematica? Si cum era sa fii faimos in timpul comunismului? Banuiesc ca nu alergau paparazzi dupa voi, dar fetele tot va iubeau si va recunosteau pe oriunde va duceati. Povesteste-ne cum va descurcati cu aceasta „mare problema”.

Contre emploi. Eram (si sunt) antimatematica. Despre succes... Gustasem –prin ricoseu- succesul fratelui meu. In ceea ce ma priveste, „am gustat” din plin. La 14 ani, jucam deja in trupa teatrului studentesc Ludic, ceea ce, oricum, imi daduse alte „perspective”. Geamurile sparte ale cinematografelor au fost, o alta etapa, dar cred ca am „gestionat” bine „problema”.

Banuiesc ca filmarile erau foarte intense, poti sa rememorezi in cateva fraze cateva lucruri care te-au marcat in acele luni de munca pe platou? Chiar, cat au durat aceste aventuri ale „Liceenilor”, in cat timp s-a facut primul film?

Au durat, in relatarile mele in fata profesorilor, cu vreo luna mai mult decat in realitate.Pe vremea aceea se facea si postCatalin Paduraru (stanga, Liceenii) si Adrian Paduraru sincron. Am terminat totul in vara, incepand prin (Declaratie de dragoste) “frati de vita“ si in emisiunea de la TVR. martie. M-au marcat etapele de machiaj, multimea de oameni din spatele aparatului. Toti ceilalti „colegi” mai vazusera aceste lucruri, fiind din familii de artisti, eu nu.

Pe platourile de filmare ale tuturor filmelor se creeaza legaturi stranse sau simpatii. Era cazul si la voi sau fiecare isi facea treaba si gata?

La “Liceenii” eram cam outsider. Nici la “Liceenii rock’n roll” nu stateam prea mult impreuna pentru ca eram in admitere.

Care era interactiunea dintre actorii adolescenti si actorii consacrati, Isoscel, Socrate, nea Pandele? Ati invatat multe lucruri de la ei?

Tamara Buciuceanu este matusa lui Mihai Constantin – „Ionica”. Ceilalti sunt, la fel, copii de artisti consacrati. Pentru mine era o fascinatie continua, ceva ca un vis.

Stiu ca totul se desfasura sub alte legi decat cele din zilele noastre, dar ar fi interesant, in masura in care ne poti spune, daca aveati onorarii generoase sau totul era facut mai degraba din pasiune.

Ei bine, nu-mi vine sa cred ca o spun, dar o spun: statutul de actor era unul bine aparat si, ca atare, destul de bine platit. Nici confuziile nu erau ca in zilele de azi. Eu am fost platit mai putin decat ceilalti pentru ca nu eram inca student la teatru. Azi, sunt actori si cantareti de manele. Da, chiar si in aceste conditii banii au fost foarte bune si, cel mai important, in acele vremuri, dupa difuzare te bucurai de foarte multe gratuitati neoficiale oferite in mod spontan de soferi de taxi, vanzatoare sau chelneri.

Muzica filmului a fost un alt mare succes. Florin Bogardo si Stela Enache au realizat o capodopera de piesa pentru generic, care ajunsese hitul anilor nostri. I-ai intalnit, ce poti sa ne pui despre ei si despre aspectul muzical al Liceenilor?

Pot spune atat: aceste melodii se difuzeaza si azi la posturile comerciale (care-si intocmesc playlistul cu atentie sporita la audienta) si circula si un remix...

Cu cine te-ai inteles cel mai bine dintre colegii de filmare? Poti sa ne povestesti si ceva experiente amuzante sau poate, momente de cumpana din timpul filmarilor?

Cu Tudor Petrut, cu Adrian Valcu, cu fetele – Cumpana, hm! Poate prea amuzant: cand ni s-a dat un loc de intalnire si eu, nefiind bucurestean, nu stiam unde este. Pana a doua zi cand, evident, ar fi urmat sa intreb pe cineva pe strada, am uitat cum se chema locul. Fara telefon mobil, fara net... Nu mai stiu ce minune m-a scos... A! ba da! M-am dus in Gradina Icoanei, acolo unde se intalneau majoritatea echipelor care plecau in Buftea si am aflat de la niste masinisti care stiau unde sunt colegii lor din echipa lui Corjos... „Extemporal la dirigentie” s-a bucurat si el de un mare succes, chiar daca nu atat de mare precum primul episod al seriei. Cum vezi tu continuarile filmului initial, „Liceenii rock’ n roll” si „Liceenii in alerta”?

“Declaratie de dragoste”, “Liceenii” si “Liceenii rock’n roll”. Restul sunt doar conjunctural lipite de munca lui Corjos. In realitate, doar acestea au ramas in mentalul colectiv.

Ce a realizat acest film-fransiza, in opinia ta? Care este castigul pentru cinematografia romaneasca si care au fost gandurile tale la incheierea filmarilor? Te-ai gandit ca a iesit un film mare, simteai efervescenta sau ai realizat abia dupa o vreme?

Castigul: o anumita decorsetare, un verb putin mai liber, curajul de a arata si oameni senini. Nu m-am gandit ca a iesit un film mare.

A fost un film iubit. Succesul a fost instantaneu si cu o magnitudine greu de imaginat. Mai ales azi, cand intr-o sala de cinema, la filme foarte bune, stau cativa plictisiti, eventual rontaind floricele, fata de multimile care spargeau vitrinele din cauza inghesuielii. Stiti cum arata o plasa de scrisori?

In incheiere, te rog sa le transmiti tuturor iubitorilor acestui film minunat si admiratorilor tai din Noua Zeelanda, un mesaj din partea ta, cu mentiunea ca inca te asteptam la noi intr-o vacanta ce ti se va parea de vis.

Aceasta este intrebarea 12, numarul meu preferat! Sper ca pentru fiecare roman din Noua Zeelanda viata sa fie atat de buna si de generoasa incat, copiii lor indragostindu-se sa poata spune macar odata in romaneste: te iubesc!

A consemnat Cristi Dumitrache

MOVIE NIGHTS

6

CATEVA DETALII DESPRE SERIA LICEENII Liceenii este un film romanesc din anul 1987, in regia lui Nicolae Corjos. Este povestea de dragoste a doi elevi din clasa a X-a. Mihai (Stefan Banica Jr.) este un provincial ajuns la un liceu din Bucuresti, unde pasiunea sa pentru filosofie si matematica va fi eclipsata de iubire, iar Dana (Oana Sarbu) este o impatimita a campionatelor de sah. Idila lor va fi plina de naturalete, dar va trece prin multe incercari. Alaturi de interpretii tineri, alte roluri bine conduse apartin actorilor Ion Caramitru si Tamara Buciuceanu, care ii interpreteaza pe idealistul profesor de filosofie, dirigintele clasei, numit de elevi „Socrate”, respectiv pe severa profesoara de matematica poreclita „Isoscel”.

Distributia a fost urmatoarea: Stefan Banica Jr. (Mihai Marinescu), Oana Sarbu (Dana Vasilescu), Mihai Constantin (Ionica), Cesonia Postelnicu (Geta), Tudor Petrut (Serban Pascu), Dan Cocis (Adrian), Catalin Paduraru (Vlad Hulubei), Tamara Buciuceanu („Isoscel/ Baldovin”), Ion Caramitru („Socrate/Mihai ”), Cristina Deleanu (directoarea), Sebastian Papaiani (tatal lui Mihai), Iarina Demian (mama Danei), Liviu Craciun (tatal Danei), Dorina Lazar (mama lui Serban), Silviu Stanculescu (tatal lui Serban), Mihai Mereuta (Pandele).

In timp ce filmul nu s-a angajat in inovatii ale limbajului filmic (prin tehnici, abordare a scenariului), succesul in epoca a fost asigurat de un subiect care-i are pe tineri in prim-plan, priviti dintr-un unghi de vedere foarte curajos in epoca. Astfel, nu trebuie uitat faptul ca scoala este abordata intr-o maniera care contesta seriozitatea multor aspecte ale invatamantului si nu numai, pentru efecte comice lucrandu-se in mai multe randuri in baza motivului lumii pe dos.

Iata cateva dialoguri faimoase din “Liceenii“: „Ionica: Ce facem la adunarea U.T.C.: ma critici tu, te critic eu sau ne facem autocritica?

Geta: Nu stii ca-i mai usor sa critici?” „Serban: Elevul Serban Pascu are onoarea sa invite pe colegii sai la aniversarea celor saptesprezece primaveri.

Tinuta obligatorie nu este obligatorie; prezenta, insa, da!

Geta: Adica cum, Serbane, fara tinuta? Fara, fara?

Serban: Se poate si «fara, fara» daca iti da mana, dar cu tinuta morala!”

Din perspectiva actuala, situatiile descrise au un impact mult diminuat, filmul ajungand sa capete valente de „document” pentru atmosfera vietii de liceu a acelor ani (cu toate ca o prezentare fidela, in stil documentar, nu a fost scopul scenariului, autorii nefiind de altfel interesati de o asemenea abordare, de la bun inceput irealizabila din pricina barierei cenzurii ideologice). Mult mai bine a rezistat in memoria publicului coloana sonora bogata a filmului (cuprinzand melodii compuse in general in jurul sintetizatorului de sunet, dar si un numar de leitmotive cantate la pian sau sintetizator – al Danei, al lui Mihai, al lui Serban), scrisa de compozitorul roman de muzica usoara Florin Bogardo.

Piesa centrala a coloanei sonore, “Ani de liceu”, a devenit un veritabil imn pentru liceenii romani. Initial atacata pentru versurile sale (apartinand lui Sasa Georgescu), scrise intr-o nota corespunzatoare scenariului filmului – deci neagreabila pentru regim –, melodia totusi nu a fost cenzurata sau modificata; binecunoscuta interpretare apartine Stelei Enache si lui Florin Bogardo.

Filmul a fost precedat de un altul, prin intemediul caruia regizorul Corjos a putut testa interesul publicului pentru creatii de asemenea gen – Declaratie de dragoste (1985). Rezultatele fiind de partea sa, Corjos va lansa alaturi de scenaristul George Sovu o mica serie de filme cunoscuta ca seria „Liceenii”, incepand cu filmul titular si sfarsind in anii nouazeci, regia pentru ultimul din serie fiind preluata de un alt autor.

Filmele se succed in urmatoarea ordine: “Declaratie de dragoste” (1985), “Liceenii” (1986), “Extemporal la dirigentie” (1987), “Liceenii rock ‘n’ roll” (1992), “Liceenii in alerta” (1993).

DECLARATIE DE DRAGOSTE 1985

LICEENII ROCK’N ROLL 1992

EXTEMPORAL LA DIRIGENTIE 1987

AFIS ORIGINAL LICEENII 1986

LICEENII IN ALERTA 1993

INTERVIURILE PRNZ

7

despre filme, cu irina Draga Irina, in primul rand am dori sa iti multumim, in numele cititorilor nostri, pentru corespondentele si recenziile pe care ni le trimiti, luna de luna, aducandu-ne mereu in revista filme si evenimente speciale.

Cel mai drag mi-ar fi sa pot face toate aceste comentarii la filmele de pe marile voastre ecrane, care chiar sunt mari, prin viu grai si sa urmeze si un Q&A, la care sa putem interactiona.

Pentru ca ai cunoscut mai multi romani in Noua Zeelanda, care intre timp ti-au si devenit prieteni buni, m-am gandit sa le dau prilejul sa te salute si ei si i-am invitat sa iti puna cate o intrebare. Chiar, te mai gandesti din cand in cand la calatoria pe care ai facut-o aici la noi?

Cred ca ma gandesc aproape in fiecare zi si tot sper sa se intample vreo minune, sa castig la Loto (ceea ce ar fi si mai complicat pentru ca nu joc). Mi-a ramas sufletul la Auckland, imi place sa povestesc si chiar se pare ca foarte curand o seara intreaga voi vorbi numai despre calatoria de vis, la noua Librarie Bastilia, unde Tudor Chirila si-a impartasit experienta californiana.

La mine totul a pornit, de fapt, de la dorinta (magulitoare pentru mine) a lui Cristi de a-mi prelua articolele, via LiterNet, in revista lui.

PRIMUL MEU FILM A FOST “ALBA CA ZAPADA”...

Pretextul acestui interviu este numarul de sfarsit de an al revistei, in care toti cei care scriu la revista sunt intrebati despre pasiunile

lor cinematografice. Incep prin a te intreba daca iti mai amintesti primul tau film si ce te-a impresionat la el...

Primul film… asta e intrebarea pe care o pun si eu la Radio Guerrilla la emisiunea „Vocea filmelor” la care deseori am vorbit despre Noua Zeelanda si chiar l-am avut invitat pe Cristi. Pelicula despre care imi amintesc este „Alba ca Zapada” vazuta intr-o gradina de vara, la mare, dar s-ar putea ca memoria afectiva sa-mi joace feste.

Apoi cel care m-a obsedat multa vreme a fost o superproductie americana „Cleopatra”, cu Liz Taylor si Richard Burton (deja citeam subtitluri) care tocmai se indragostisera unul de celalalt, pe platourile de filmare, si cred ca am simtit pur si simplu, iubirea lor si pe care i-am urmarit ulterior, in intreaga lor cariera. A fost si unul dintre motivele pentru care singura usoara alinare de dupa marea despartire de mama a fost un voiaj in Egipt, care era fireste cel adevarat si nu cel creat in studiouri. Ochii violet ai lui Liz si colectia ei de bijuterii m-au fascinat mereu, dar m-a si intristat soarta ei cu divorturile multiple, niste copii destul de indiferenti si nesfarsite probleme de sanatate. Ar mai fi de precizat ca eram cu parintii si bunicii materni la Sala Palatului, ca pe atunci nu existau, fireste, floricele alde popcorn, si pe drum, dupa ce mergeam cu autobuzul 34 de la cap de linie ( in care mi-am petrecut si cutremurul din ’77) coboram la Scala, traversam la Unic sau la blocul Dunarea, de unde se cumparau bomboane de ciocolata cu arahide si stafide care, culmea, acum la mall-uri sunt printre preferatele spectatorilor… Aveam mereu,

randul 9, locurile 1,2,3, 4 si 5, la margine, sectorul A (sala avea 3000 de locuri , nu fusese modificata la 4500, pentru discursurile lu’ Tovarasu’).

PREFERATUL ROMANESC ESTE “PADUREA SPANZURATILOR”...

Stiu ca este greu sa raspunzi la urmatoarea intrebare, mai ales ca tu esti si critic de film, dar am vrea sa stim totusi ce filme ai introduce in primele 10 ale tuturor timpurilor, in topul tau personal.

Topul meu arata asa: 1. All about Eve, 2. Balzac and the little chinese seamstress, 3. Breakfast at Tiffany’s, 4.

Casablanca, 5. Citizen Kane, 6. Doctor Zhivago, 6. Gone with the wind, 7. King’s speech, 8. A matter of life and death, 9.

Stairway to heaven, 10. Some like it hot. As mai adauga Ghepardul si L’aigle a deux tetes (Vulturul cu doua capete). Asta este, de altfel, lista pe care am trimis-o la revista britanica „Sight and Sound”. Iar preferatul meu romanesc al tuturor timpurilor este „Padurea spanzuratilor”.

Care este actrita ta favorita si in ce film ti-a placut cel mai mult?

Ezit intre Ingrid Bergman si Bette Davis in „Casablanca” si respectiv „Now Voyager”.

Care este actorul tau preferat?

Multa vreme mi-a placut Jeremy Irons in „Damage”/„Iubire otravita” dupa care am revenit la George Sanders, dar

INTERVIURILE PRNZ doar in „Totul despre Eva” si „Rebecca”, iar acum, neindoios, Sir David Suchet, minunatul Hercule Poirot.

Carui regizor i-ai da o coronita imaginara?

Lui Ingmar Bergman, a carui retrospectiva am revazut-o recent la Berlin.

In opinia ta, ce trebuie sa aiba un film bun pentru a intra in top? Cum se construieste o opera de arta cinematografica, un film care sa strabata anii, intrand si in inimile fanilor?

Nu neaparat toate filmele bune intra in topuri. Conditia de baza pentru ca un film sa fie atat de bun incat sa intre in top, este ca el sa creeze acea magie pentru care nu exista retete, ci doar o alchimie care il face sa nu imbatraneasca si sa ramana o constanta in memoria afectiva a cinefililor.

Spune-ne, te rugam, ce astepti de la noul Hobbit, trilogia lui Peter Jackson si care a fost filmata la noi, in Noua Zeelanda?

„Hobbit” a lui Peter Jackson, de dragul tau, Cristi, pentru ca esti mare fan, trebuie sa-mi placa. Sper sa fie cu mai putini mutanti decat „Stapanul inelelor”, si cat mai sentimental, fara sa devina siropos.

RECUNOSC IMEDIAT CAND VAD CEVA FILMAT IN NOUA ZEELANDA Si daca tot am ajuns aici, iata ce te intreaba William, sotul Luciei: care au fost contactele criticului si iubitorului de film cu productiile din Noua Zeelanda? Si nu ma refer aici numai la mamutii lui Peter Jackson?

Intai de toate as vrea sa-i salut pe William, Lucia si pe baietii lor, chiar daca nu-l cunosc decat pe Mihaita, clipele petrecute impreuna si mai ales demonstratia de Hakka, i-a dat numele curajoasei mele cateluse, pe care strigand-o zilnic, fireste ca e tot un mod de a nu uita Sarbatorile de acum cativa ani. In privinta productiilor din Noua Zeelanda, recunosc imediat cand e ceva filmat la voi si astept pana la ultimul generic, ca sa mi se confirme banuiala. In plus am vazut tot la Berlin, anul acesta, un documentar despre tanarul politician in devenire supranumit noul Obama, careia i se prevesteste ca va ajunge noul prim-ministru, primul maori cu o functie atat de inalta: „ Naori Boy Genius”. L-am intalnit si pe el, a fost o conferinta de presa extrem de intensa si toata lumea nu mai prididea cu intrebarile.

Datorita voua am descoperit „Whale Rider”, desi Keisha fusese nominalizata la Oscar, n-o remarcasem, de Russell Crowe stiam (am lasat pe toata lumea cu gura cascata cand am anuntat in 2007, ca voi pleca in tara lui, de Craciun!). Sam Neill mi-a placut dintotdeauna si sa stiti ca „The Piano” a iesit cel mai popular film prezentat recent la festivalul de la Medias, organizat de Radu Gabrea, si cand ma gandesc ca m-ati dus pe plaja unde s-a filmat… (Pe Keitel, care are o bunica romanca, l-am cunoscut, caci a filmat la Bucuresti si Sighisoara, preotul satului in remakeul „Mortii lui Ipu”, cu Depardieu).

8 Cand vom mai avea ocazia sa mergem cu tine la vizionari de filme, la Sylvya Park Extrem Cinema, cel mai mare ecran din lume?

Nu se stie niciodata cand va mai puteti trezi cu mine pe acolo si in mod sigur vom merge la Sylvya Park sa vedem si altceva decat „Bee Movie”, asa cum de asta data sigur trecem in program barul de gheata si magazinul de unde mi-am cumparat bluza inflorata de Boxing Day , pe care am uitat-o in dulap la hotel la Budapesta (am vrut si eu o data sa fiu ordonata si s-o pun pe cuier). A fost o intreaga aventura sa o recuperez prin intermediul unui amabil sef al fundatiei Soros, din capitala maghiara, care mi-a trimis-o prin soacra sa… Si mai vreau o data in Turn, in restaurantul rotitor si in cinematograful cel mic de dincolo de pod si pe plaja cu nisip negru cu diamante, pe iarba pe care poti calca si in serele ca din romanele englezesti…

la unele si la celelalte si poti sa ne transmiti parerea ta autorizata. De asemenea, dansa ti-a transmis prin noi, ca te vede de fiecare data cand apari la TVR International, la diverse emisiuni sau la stiri.

Doamnei Costache, de care mi-e foarte dor, as vrea sa-i spun ca e o mare diferenta intre festivalurile romanesti si cele din strainatate, in sensul ca ale noastre sunt mai umane, mai romantice, tocmai pentru ca nu e atat de multa lume implicata si sunt, sa zicem, mai putine orgolii. In tot cazul chiar si cineastii straini cand vin la TIFF, la Anonimul, la MECEF sau la Rasnov spun ca se simt mult mai… bagati in seama. Povestea cu ospitalitatea romaneasca, la festivalurile de film chiar functioneaza. Lumea isi doreste sa revina si sa fie rasfatata. Sau poate ca pur si simplu e mai putina timiditate de o parte si indiferenta de cealalta.

IMI AMINTESC DE O CARTE, “SINGURATATEA CRONICARULUI DE CINEMA”

MA POT DESTINDE, RAD SAU PLANG... IMI IAU CEVA NOTITE PE INTUNERIC...

“Si o intrebare si de la Adina. Draga Irina, stiu ca mergi an de an la Festivalul de la Cannes. Acolo intalnesti mereu oameni din tari diferite, actori, regizori, oameni din presa si televiziune. Sunt mereu aceiasi sau de fiecare data altii? Cum te simti acolo?

La Cannes nu merg decat de cativa ani, l-am descoperit dupa Noua Zeelanda si asta a fost posibil doar pentru ca am dat de un sponsor generos, Silva Dark. Sper sa beti si voi berea asta). Interactiunea cu ceilalti este aproape minima. Pe actorii ii vezi cel mult la conferintele de presa, o parte dintre ziaristi sunt aceiasi, fie ca din tara sau din strainatate, dar nici cu cineastii din tara nu ai de-a face prea mult. Locul e splendid si e grozav ca poti vedea filme multe, in avanpremiera (doar ca desi ai badge trebuie sa stai la cozi si anul acesta a plouat nu s-a incurcat) . Ca ai parte sa constati reactiile unui public extrem de diferit, o parte profesionisti, iar altii cu pile la primarie. De fiecare data cand ajung acolo, imi amintesc de un titlu de carte care era pornit de la cel al unui film „Singuratatea (nu a alergatorului de cursa lunga) cronicarului de cinema”.

Exista o petrecere la care mai toata lumea isi doreste sa ajunga, cea romaneasca, care se face de obicei pe un vas, cea mai grozava a fost de acum cativa ani a celor de la Kodak, un mic dejun pe un iaht. Rar mai dai de cate cineva mai cald, ca Ileana de la HBO care acum a facut o campanie brici pentru „Despre oameni si melci”, ador conversatiile cu Tudor Caranfil, cu el nimerindu-ma la mai multe festivaluri autohtone sau internationale, iar vedetele, mai cu seama cand sunt in plina glorie devin brusc destul de inabordabile. Si uite asa ma bucur de fiecare data ca pe marii actori si regizori de Hollywood n-a trebuit sa-i cunosc ca sa raman cu o impresie frumoasa.

Daca iti mai amintesti, din cursul primei tale vizite la noi, Serban este criticul nostru de film de aici. El ti-a trimis urmatoarea intrebare: draga Irina, dupa atatia ani de privit filme din punct de vedere al criticului, ai si momente cand te relaxezi si poti privi un film doar pentru destindere?

Cum as putea sa-l uit pe Serban?

Ar fi putut fi in egala masura critic, actor charistmatic si regizor. Eu tot il mai astept macar cu un scurtmetraj. Filmele, in general, le vezi cu pasiune sau cel putin eu asa o fac de cand ma stiu si sper pana la capat, ca profesorul meu Maestrul D.I. Suchianu. Ma pot destinde, rad sau plang cand e cazul, si imi iau ceva notite pe intuneric, pe care nu reusesc intotdeauna sa le descifrez, dar care ma ajuta, cat de cat, ca punct de reper, la scrisul cronicii. Acela e momentul cand redevin cronicar. Prin urmare as putea spune ca e un fel de dedublare si ar fi o drama sa ajung sa merg la cinema doar ca sa carcotesc ori sa fac masuratori ca inginerii de la Institutul de Metrologie. Recenta premiera „Despre oameni si melci” a lui Tudor Giurgiu am vazut-o de cinci ori. De fiecare data am descoperit altceva si m-am bucurat si i-am invitat si pe altii sa nu rateze ocazia de a se distra, chiar daca unora la sfarsit, le-a lasat un gust amar, deznodamantul.

Doamna Costache te roaga sa faci o comparatie intre festivalurile de film romanesti si cele din strainatate, pentru ca tu mergi si

“PISICILE ARISTOCRATE” RAMAN ADORABILE DACA ITI PLAC FELINELE...

Sotia lui Will, Lucia, te intreaba: cu doi baietei de 3 si respectiv 4 ani, filmele care se vizioneaza in familia mea sunt desigur filmele de animatie. Intru in capcana nostalgiei si ma intreb, unde sunt filmele de altadata? Alba ca zapada, Cenusareasa, Pisicile aristocrate, si asa mai departe. In societatea multiplelor posibilitati, inchiriez cu avant “Alba ca Zapada” si il pun spre vizionare intr-o seara

9

INTERVIURILE PRNZ

de week-end. Baietilor le place, in mod absolut surprinzator. Mie nu! Mi s-a parut teribil de misogin. Optiunile feminine in Alba ca Zapada sunt mama vitrega (ma tot mir de ce mamele vitrege sunt portretizate atat de negativ in creatia secolelor trecute), vrajitoarea, ce sa mai vorbim, si acea tanara inocenta al carei rol este sa spele, sa deretice, sa gateasca pentru sapte pitici, in asteptarea printului care sa ii dea un scop in viata, caci cu toate calitatile sale evidente, autorul nu ii da nici o autoritate asupra propriului destin. Ma uit cu placere la Shrek, unde iubirea e oarba si printesa se indragosteste de capcaun - ce lectie petnru copiii mei intru acceptarea diferentei; ori la Ice Age - ce lectie frumoasa despre prietenie, Cars - descifrand lucrurile importante in viata si asa mai departe. Revin atunci cu nostalgie: care este soarta filmelor de altadata?

Draga Lucia, chiar de curand discutam cu un parinte cu copii de varsta apropiata de ai tai, care spunea ca s-a reprofilat pe animatie. Povestea cu „Alba ca Zapada” ai sesizat-o oarecum pana la un punct, corect. La Bucuresti a fost un simpozion, la Institutul NEC a lui Andrei Plesu, tinut de un american, care ne-a explicat ca de fapt era un film profund ideologic. Deci se pare ca Disney a starnit multe comentarii si controverse.

Povestea, insa, nu-i apartine, ci e doar pusa pe ecran. Ca de altfel nici „Cenusareasa”. „Pisicile aristocrate” raman adorabile, dacati plac felinele. Sigur si in „101 dalmatieni” e Cruella, si o sa zici iar ca sunt misogini.

Dar de fapt toate aceste capodopere in care as include si „Parisul vesel” sau „Pinocchio” sau „Fantasia” sunt o oglinda deloc deformanta, dar care poate infrumuseteaza putin realitatea. Cu „Shrek” recunosc ca functionez mai greu, avand cateva momente de o vulgaritate, care ma cutremura, pe aceeasi linie prefer net „Frumoasa si bestia”, apropo de lectie, intr-o acceptare a diferentei, cum spui tu. „Ice Age” e funny, dar mi-a placut si „Madagascar”, cu „Cars” vibrez mai greu pentru ca eu n-am masina si in general animatiile recente, stiu, o sa spui ca e o banalitate, dar asa stau lucrurile, sunt cumplit de violente. In schimb mi-a placut enorm „Iluzionistul” si cred ca acolo ne-am afla pe aceeasi lungime de unda. Pana una, alta in Romania, vine „Hotel Transilvania”, americanul facut de un rus, din nastere, care se va lansa cu vampiri cu tot si un interviu, pe care promit sa vi-l trimit chiar de la Bran. De la Castelul Bran.

Draga Irina iti dorim La Multi Ani si iti multumim inca o data pentru super prietenia pe care ne-o oferi. Te iubim! Prietenii tai din NZ!

Cum probabil nici anul acesta n-am sa reusesc sa va spun La Multi Ani! prin viu grai si de la doi pasi distanta, sa ciocnim o cupa de sampanie, o fac doar in scris si as mai avea o precizare. Voi sunteti mai mult decat prietenii mei din Noua Zeelanda, imi sunteti deja rude, de gradul I.

A consemnat Cristi Dumitrache

"ar fi o drama sa merg la cinema doar ca sa carcotesc ori sa fac masuratori ca inginerii..."

SECANTE ROMANESTI

Cu cativa ani in urma, tatal meu, care trecuse de varsta respectabila de 90 ani, a alunecat in apartamentul lui si si-a fracturat omoplatul.

Obisnuit sa nu se planga, sau poate speriat de perspectiva de a fi dus la spital, mi-a spus mai intai ca nu are dureri si ca o simpla frectie locala cu alcool va rezolva totul. De-abia a doua zi de dimineata, cand am vazut ca umarul era umflat butuc si ca bratul pe care cu greu il putea misca devenise vanat, am decis sa chem de urgenta un ajutor.

Cum mi s’a explicat de nenumarate ori ca in caz de urgenta trebuie chemati pompierii, daca vrei sa ai un raspuns rapid, n’am ezitat si am format bine cunoscutul 18, numarul indicat in toate anuarele franceze.

Am explicat standardistei despre ce era vorba si, intr’adevar, dupa vreo cincisprezece minute, a aparut masina pompierilor cu sirena ei asurzitoare. Din ea au coborat vreo sase flacai de vreo 20-25 de ani, imbracati cu uniforme si casti de pompieri, care degajau un puternic miros de fum. In timp ce unul dintre ei il intreba pe tatal meu ce si unde il doare, ceilalti s’au raspandit prin apartament, comentand cu voce tare stilul si calitatea mobilelor sau tablourilor care-i inconjurau. In fine, dupa o lunga discutie prin radio cu doctorul, responsabilul cu intrebarile a decis ca tatal meu trebuia dus la spital si mi-a cerut voie sa telefoneze dela aparatul nostru. In timp ce el discuta cu doctorii sau poate cu administratia diferitelor stabilimente de specialitate, eu, deja ingrijorat si innebunit de situatia care mi se parea grava, trebuia sa raspund curiozitatii artistice a vlajganilor care invadasera apartamentul. Cand, in cele din urma, seful vizitatorilor a obtinut autorizatia ceruta, mi-a confirmat numele si adresa spitalului, insa mi-a spus ca nu’l pot insoti pe tatal meu pentru ca aceasta procedura nu e prevazuta in codul de transport al pompierilor.

Ajuns la spital prin propriile mele mijloace, a trebuit sa astept indelung completarea dosarului de admitere, pentru ca, la sfarsitul unui week-end de sarbatoare, numarul celor sositi in urgenta depasea capacitatea de receptie a localului. Cand, in fine, dupa multa vreme -timpul pare totdeauna extrem de lung in aceste circumstante- am fost autorizat sa intru in zona rezervata bolnavilor, mi-am regasit tatal intr’un culoar al spitalului, intins pe o brancarda, acoperit cu o patura care tinea loc si de cearceaf, inconjurat de un „du-te, vino” enervat al infirmierilor. Cand am intrebat cum este posibil asa ceva, mi s-a raspuns ca toate paturile si camerele sunt ocupate si, de altfel, doctorul pe care l-am intalnit mai apoi mi-a explicat ca, din aceasta cauza, tatal meu nu va putea ramane la spital. Urma, deci, sa’l iau acasa si sa ma descurc cu tratamentul pe care’l va urma (avea febra mare) si mai ales cu ingrijirile necesare unei persoane cu bratul imobilizat timp de sase saptamani. Din

10 fericire, tatal meu, om cu o excelenta constitutie si o vointa de fier, care l-au adus azi sa’si sarbatoreasca cea de-a 98-a aniversare, a reusit sa invinga, cu ajutorul familiei, toate aceste dificultati.

Insa de nenumarate ori m’am intrebat ce ar deveni, in aceleasi conditii, o persoana in varsta, fara familie si cu mai putina vointa.

Pentru ca sistemul urgentelor din spitale, chiar si intr’una din cele „sapte tari cele mai dezvoltate din lume”, nu pare organizat la nivelul pe care l-am putea astepta dela societatea moderna care ne inconjoara! Raspunsul la aceasta intrebare angoasanta pentru oricare dintre noi, mi-a venit dela un film a carui premiera pe ecranele pariziene a avut loc pe 11 ianuarie a.c. Filmul lui Cristi Puiu, intitulat la origine „Moartea Domnului Lazarescu” sau, in versiunea franceza, „La mort de Dante Lazarescu”, a sosit in Franta aureolat de cele 7 premii castigate in 2005 la festivalurile internationale din Cannes, Chicago, Copenhaga, Essonne si Namur. Bine inteles ca cel mai prestigios este cel acordat in sectiunea „Un certain regard” dela Cannes, in luna mai a anului trecut. Este drept ca realizatorul filmului, Cristi Puiu, nu era la primul lui succes international, pentru ca el a castigat deja in 2004, cu un scurt metraj, premiul „Ursul de aur” la Berlin. In aceste conditii exceptionale pentru un film romanesc, lansarea lui pe ecranele franceze s’a bucurat de o pregatire mediatica neobisnuita. Mai ales daca luam in consideratie subiectul foarte dificil si putin atractiv pentru publicul occidental. Actiunea, binecunoscuta astazi publicului roman care, cu mai bine de 30 000 de intrari, a facut din filmul lui Cristi Puiu succesul absolut al cinematografiei romanesti in 2005, poate fi rezumat in cateva randuri. Dante Lazarescu, pensionar de 63 ani, locuieste singur intr’un apartament sordid la periferia Bucurestiului. Intr’o sambata seara, simtindu-se rau, Dante face apel la serviciile Urgentei, dupa ce incearca sa se trateze cu mijloacele de care dispune in casa si cu ajutorul vecinilor. Urmeaza o adevarata coborare in Infern, (prenumele protagonistului nu a fost ales intamplator!) timp de sase ore, care se incheie cu decesul personajului. Plimbat din spital in spital, consultat de diferiti membri ai corpului medical, mai mult sau mai putin incompetenti sau autorizati, Dante Lazarescu declina din ora in ora pana la sfarsitul fatal. Cristi Puiu a explicat in nenumaratele interviuri publicate in presa franceza, ca nu a incercat sa prezinte publicului un erou simpatic, menit sa’l induioseze, ci din contra, un batran autoritar, care da sfaturi medicilor, pana cand isi pierde cunostinta. Scopul urmarit era prezentarea unei lumi dezumanizate, in care omul devine, incet – incet, un numar si care, in fond, nu poate avea decat un destin tragic. De o maniera uimitoare, critica franceza unanima a fost sensibila la lectia „profesorului Cristi Puiu”.

Cea mai buna dovada sunt nenumaratele interventii din presa scrisa si vorbita in momentul iesirii pe ecrane a filmului romanesc.

Ziarul „Le Monde”, in editia sa datata 11 ianuarie 2005, publica la rubrica „Culture – Cinema” o pagina intreaga dedicata filmului, sub titlul „Dante in infernul urgentelor”, in care Jean-Luc Drouin descrie cu lux de amanunte peripetiile noptii de cosmar. Autorul incheie comparand starea de spirit care domina opera lui Cristi Puiu cu cea a altor doi mari autori romani: Cioran si Ionesco.

Alaturi, un interviu cu realizatorul filmului, pe patru coloane, poarta titlul: „Romania este un spatiu ideal pentru toate suprarealismele”.

In aceeasi zi, cotidianul „Le Figaro” publica la diferite rubrici, trei articole distincte, insotite de fotografii, in care se analizau nenumaratele aspecte ale filmului semnat de Cristi Puiu. Titlurile faceau de fiecare data legatura cu realizari de referinta ale artei cinematografice („Pacientul roman”, „Urgences à la roumaine”).

Si mai impresionant: cotidianul „Libération” consacra mai bine de doua pagini la rubrica „Cinema” „ipohondricului realizator” roman sub titlul: La Roumanie cuite al „Dante”. In cele mai bine de sapte coloane care’i sunt consacrate, in parte analize, in parte interviu, Cristi Puiu are ocazia de a descrie tot atat de bine geneza filmului, dificultatile tinerilor regizori din Romania sau atmosfera absurda care domneste inca in aceasta tara, cincisprezece ani dupa caderea regimului comunist. «Prietenii tatalui meu mor unii dupa altii, atinsi de boli legate, mai mult sau mai putin, de alcoolism. Am o explicatie plauzibila: toti cetatenii din Romania au copiat moravurile, mentalitatea dictatorilor care

11

SECANTE ROMANESTI

s’au succedat in fruntea tarii timp de saptezeci de ani. Fiecare da verdicte care nu accepta discutia, fiecare abuza de libertatea vecinului”.

Cand citesti nenumaratele cronici sau asculti emisiunile consacrate filmului realizat de Cristi Puiu, ai deseori sentimentul ca asisti la o sedinta de psihanaliza a Romaniei postdecembriste. Poate nu intamplator, Henry Chapier, binecunoscutul critic cinematografic ramas in memoria telespectatorilor datorita emisiunii „Le divan”, a fost invitat de canalul TV 5 Mondial pentru a comenta „infernul lui Dante Lazarescu”. Ceeace i-a dat o rezonanta mondiala, acest program fiind retransmis in toate tarile francophone. In ciuda acestei publicitati mediatice de prim ordin, am ramas cu doua nelamuriri. Mai intai, oare acest efort de prezentare va avea un efect pozitiv asupra numarului de spectatori tentati sa vada filmul? La Bucuresti, in prima saptamana dupa premiera, s’au inregistrat 5242 spectatori. La Paris, l’am cautat fara succes pe Dante Lazarescu in top-ul intrarilor dupa sapte zile de prezentare. De altfel, la a doua saptamana, numarul sedintelor de proiectie ale filmului s’a redus la jumatate.* Mai apoi, cu foarte putine exceptii, n’am vazut comentarii ale criticilor francezi care ar lasa sa se inteleaga ca o astfel de aventura nenorocita ar putea avea loc si intr’una din cele „sapte tari cele mai dezvoltate de pe planeta”. Pentru ca, ceea ce asteptam din partea lor, dupa atatea comentarii, era sa aflu ce trebuie sa fac daca, Doamne fereste!, tatal meu isi rupe din nou omoplatul!

*Dupa o cercetare mai amanuntita, rezulta ca „Dante Lazarescu” a insumat in prima saptamana numai 239 de intrari la Paris. In acelasi timp, „Je vous trouve très beau”, o comedie psihologica a carei protagonisti sunt Michel Blanc, vedeta binecunoscuta a cinematografiei franceze, si Medeea Marinescu, sarmanta actrita din Romania, a totalizat 8033 de intrari in prima saptamana de proiectie. Concluzia este ca Puiu Cristi ar fi trebuit sa’l angajeze pe Michel Blanc pentru rolul lui Dante Lazarescu, daca dorea sa faca un succes la box-office!

La inceputul anilor ’60, am avut ocazia neasteptata de a primi vizita unor prieteni veniti din Franta, o pereche sosita din Grenoble, insotita de fiica lor care avea vreo 5 sau 6 ani. Intre alte “evenimente” organizate spre a impresiona pe amicii nostri cu proverbiala amabilitate romaneasca, am decis sa’i invitam la restaurantul “Moldova” din Bucuresti, unde stiam, din experienta, ca bucataria traditionala si serviciul erau de calitate. Sositi la ora dejunului, am constatat ca restaurantul era aproape gol. Cum eram in plina vara si temperatura se ridica la mai bine de 30°, am cerut sa fim instalati in gradina restaurantului. Am remarcat imediat ca decizia noastra nu era pe placul ospatarilor, care probabil preferau sa aiba mai putini pasi de facut pe caldura care’i coplesea. In special, o ospatarita, foarte impertinenta, ne’a plimbat dintr’un colt intr’altul, sub pretext ca masa nu era pusa sau ca sectiunea era inchisa. Incapatanati, dar poate mai ales decisi sa prezentam invitatilor nostri conditiile cele mai agreabile, am insistat si reusit, in fine, sa fim serviti in gradina. Spre marea noastra surprindere, dupa numai cateva minute, cand fiica prietenilor nostri se lupta cu mititeii serviti, aceeasi ospatarita dezagreabila a intervenit si, asezata in genunchi alaturi de fetita, i-a taiat in bucatele carnea din farfurie. Am tras concluzia, poate cam rapida, ca pe de o parte ea isi manifestase dezgustul fata de functia ei oficiala, fara nici o motivare intr’un regim comunist, si, pe de alta parte, isi arata adevaratele ei sentimente umane fata de un copil atragator.

Ani de zile mai tarziu, ma intreb inca daca parerea noastra era justificata. Mea culpa, mea maxima culpa. Marturisesc ca am pacatuit! Insa, cum spune un poet francez, “contre le corps, mais pas contre l’esprit”. E adevarat ca am scris o cronica pseudo-cinematografica fara sa fi vazut filmul despre care vorbeam. Insa marturisesc acum ca era vorba de o decizie bine gandita si premeditata. “In cazul asta e si mai grav!”, vor spune cei care citesc aceste randuri. E adevarat! Si iata de ce. Mi s’a propus sa scriu, mai bine zis sa descriu, modul in care a fost primit in Franta filmul lui Cristi Puiu “Moartea Domnului Lazarescu”. In fond, putin importa parerea mea, ceeace conta era parerea criticilor si primirea de catre public. Mi-am indeplinit contractul si acum, mi se pare ca am dreptul sa spun ce gandesc. De aceea, la numai doua ore dupa ce am trimis editorilor articolul meu, m’am repezit sa vad, in fine, filmul despre care scrisesem. Era un “challange” aproape imposibil! Nu numai ca trebuia sa’mi placa filmul ale carui comentarii elogioase le citasem, insa, in plus, trebuia sa compar parerea mea cu cea a specialistilor artei cinematografice, jurnalisti de meserie, obisnuiti sa scrie, nu indraznesc sa spun “la metru”, articole despre, azi un western, maine o comedie. Insa recunosc ca, fata de ei, cel putin in ceea ce priveste filmul lui Cristi Puiu, aveam un avantaj capital: am trait o treime din viata in Romania, doua treimi in Franta si, mai ales, nu am nevoie de subtitluri ca sa inteleg textul filmului. Poate ca nici aceasta afirmatie nu este suta la suta exacta, pentru ca, in ciuda vizitelor repetate in Romania ultimilor ani, nenumarate expresii argotice imi sunt necunoscute si, din cand in cand, trebuie sa’i consult pe autohtoni in ce priveste semnificatia lor. Insa acest fapt nu ma complexeaza pentru ca, tot atat de bine, parte din vocabularul periferiilor pariziene imi ramane tot atat de necunoscut. In fine, odata filmul “digerat” si, Dumnezeu stie ca nu era usor de inghitit, pot marturisi ca si de ce mi’a placut. Mai mult, acest film a fost pentru mine “une prise de conscience”. In primul rand, mi-am dat seama ca Romania, asa cum o prezinta Cristi Puiu, este o permanenta seculara. In anii ’60, dupa cum relatam in anecdota de la restaurantul “Moldova”, imi imaginam ca modul de a trata cu dezinvoltura clientul era rezultatul unei educatii comuniste. “Pas d’interêt, pas d’action!”, spun francezii. Astazi, cand se presupune ca liberalismul economic din Romania ar trebui sa genereze interesul material in a satisface clientul, ne apare clar ca, in fond, este inca un vis. Filmul lui Cristi Puiu il ilustreaza clar. Nici un moment, cu exceptia a doua minute in care Mioara calculeaza rapid costul noptii de vizite din spital in spital, nimeni nu’si pune problema cum si daca Dante Lazarescu va plati serviciile prestate. Ba chiar de doua ori, odata medicul dela Urgenta si apoi Mioara, refuza ideea de a primi un bacsis pentru a accelera mersul evenimentelor. Mai mult, diferiti membri ai corpului medical “isi pun obrazul” pentru a obtine in viteza o analiza sau un examen de varf (tomografie, IRM…) pentru un necunoscut, prezentandu’l uneori ca fiind un imaginar “unchi al sotiei Dr. X”… Oare de ce acesti oameni, care cateva minute mai inainte se ratoiau la cea care incerca sa obtina un tratament special, decideau deodata sa’si puna in joc credibilitatea? In nici un caz pentru ca victima le era simpatica! Poate ca, pur si simplu, sub fatada de “dur à cuire” pe care incercau sa’si o dea, pentru a nu fi striviti de sistem, erau, pur si simplu,… oameni. Pot sa va garantez ca intr’atatia ani de experienta occidentala, rareori mi-a fost dat sa intalnesc persoane care sa iasa din rolul lor oficial. Mai mult, vecinii de palier ai nenorocitului Dante Lazarescu, carora desigur ca li se pot reprosa nenumarate meschinarii omenesti, asista, in ultima instanta in masura posibilitatilor lor, ultimile momente, probabil mult mai lungi decat erau reprezentate in film, ale protagonistului. Aceasta scena mi-a amintit teoriile pe care mi le facea un coleg de birou, intelectual de clasa, absolvent al uneia dintre cele mai reputate scoli de ingineri din Franta, care’mi spunea ca nu doreste sa’si cunoasca vecinii de palier, pentru ca acestia risca sa’l deranjege in cazul cand vor avea vreo problema personala.

“Bine, si daca chiar tu vei avea o problema de sanatate?”, l’am intrebat. “Pentru asta exista “Urgentele”, mi-a raspuns el. Am vazut mai inainte cat sunt ele de eficace, chiar si in tarile cele mai dezvoltate! Daca totusi ceva socheaza spectatorul occidental in filmul lui Cristi Puiu, este, mai ales, o dezinvoltura de langaj in evident contrast cu momentul dramatic trait de protagonistul filmului. Dincolo de aspectul traditional dur al salilor de garda din spitale, renumite in toata lumea pentru maniera pitoreasca de a trata momentele penibile, este vorba de un mod de a vedea lucrurile tipic si traditional romanesc. In fond, locuitorii periferiilor de azi utilizeaza un langaj asemanator celui luat in deradere de Caragiale, de exemplu in “Noaptea furtunoasa”. Similitudinea este si mai frapanta daca ne gandim ca noii imbogatiti din piesa lui Caragiale sunt predecesorii “bisnitarilor” de azi, tehnologia telefonului portabil in minus. Candva, prin anii ’80, am cunoscut un medic libanez care, dupa ce studiase in Romania, profesa in Franta. Cand l’am intrebat ce parere are despre medicina romaneasca, comparata cu cea practicata in Occident, mi-a raspuns: “Romanii, neavand aparatura moderna de care beneficiem in vest, au fost obligati sa dezvolte o stiinta a diagnosticului cu mult superioara celei din Occident.” Ceea ce ma sperie in societatea romana de astazi, este ca relatia directa – diagnosticul doctorului meu – va fi inlocuita prin analiza mecanica, deci lipsita de orice legatura umana. Si atunci filmul lui Cristi Puiu va deveni un regret al unei lumi pierdute, si nu o analiza deziluzionata, cum apare astazi!

Adrian Irvin Rozei, articol publicat la Paris in ianuarie 2006

CLUBUL DE POEZIE SI LITERATURA PINECOTA

12

CU PALMELE MULTICOLORE

tangoul unirii Am fost la Alba-Iulia in cetate Chemat de clopotul ce bate a unire Sperind in ea o regasire-n toate, Sperind sa-mi regasesc un frate in iubire Cu viitorul si prezentul clar... ca la copii

Sperind sa-mi regasesc culorile visate in ajun.

Asa cum... stii? Nu poti visa decit de Mos Craciun!

Sa-mi regasesc dorintelor altar. Sa-mi regasesc... dar nu!

Noi am uitat ca cei de-acum, Cei vii, n-am inteles contemporanii niciodata, Decat doar despartiti de moarte Si-atuncea... numai cateodata, asa cum cei ce vor veni Ne judeca-vor poate si pe noi, pe fiecare-n parte.

Dar nu! Daca-ntelegerea-n unire va deveni

doar vorba goala, Precum tinde, Se vor

strica iar toate cate sunt, dand fericirea-n spate!

Si-atunci vor fi din nou doar lozinci sparte. Lozinci

usoare spuse in nestire, De cei care nu lasa loc

de-ndemn... decat puterii si maririi.

“Minciuna sta cu regele la masa“ Dar, Doamne! cine sa-i dea privirii semn ca sa o sperie?!

Marite Doamne! Poate dai un semn ca esti cu noi acum!

Hai, vino Doamne cum ai fost si-atunci, Tot in

Decembrie, tot pe-acelasi drum! Si-arata-ne cum

sa muncim cu rost. Pentru a ridica din nou

al tarii steag, Nu numai cu promisiuni si vorbe desenate vag!

Invata-ne cum sa iubim cu drag Cum se cuvine... si nu dupa cum ne convine.

Sa aratam din nou la lume, precum am mai facut-o , Ca-n veci de veci cel care simte ca-i roman, O spune si-o arata cu vorbe, dar mai ales cu fapte ce raman...

Alaturea de toti cei care-n Alba Iulia, in cetate, Ar fi

dorit sa ninga pe neasteptate, Sa faca totul alb, fara

pacate, asa cum a mai fost la Alba-Iulia in cetate!

Nicu Doftoreanu

TOAMNA IN OGLINDA ma dau cu toamna rostogol ca frunzele de pe alei, in buzunar mai am un pol si ma vand - gratis - la femei,

ma pierd in zare cu cocorii,

ma storc cu strugurii din vii;

ce tristi si negri imi sunt norii

si-astept, iubire... sa-mi revii. imi bate vantul in perdele. postasul mi-a adus scrisori si printre versurile mele din nou voi atipi - in zori.

va fi din nou o zi frumoasa,

sau trista - cu fugiri din nord.

voi emigra la mine-acasa

ca un pirat - intr-un fiord. mieii si-au pus mantai de toamna, puiandrii sunt cocosi cu toti; e vremea cand ma cheama - Doamna, la prada - bandele de hoti.

si eu ma duc - asa e viata,

ne punem roate noi la car;

de seara pana dimineata

cioplim la vise... in zadar. priveste toamna in oglinda. ma hlizesc si eu, langa ea si mai crestez un rid in grinda; cate raman?... vom mai vedea...

George Filip

moi, palmele ei multicolore imi framanta plamada fiorului pana in maduva cerului meu cutreierat de pasari speriate pe un cal fara splina gonesc biciuind cu sete inserarea stacojie

aibi mila Doamne si tine-ma trainic in sa printre atatea animale de prada deodata sa nu ma pravalesc ea ma asteapta la marginea zapezii cu palmele multicolore calde sa ma mangaie sa mai pot indura inca aceasta lume-haita din care nici macar in moarte nu poti fugi

Ion Iancu Vale

Earth Matters features contributions from scientists, doctors, artists, farmers and gardeners to reconnect us with the world of nature. Eating makes us intimate with the earth so Earth Matters to everybody! Home gardeners, growers and farmers, parents and teachers, doctors and healers, cooks and chefs – there’s food for thought for all in Earth Matters.

READING NATURE’S SCRIPT - COMMUNITY SUPPORTED AGRICULTURE FOOD SECURITY - GLOBAL LAND GRAB - SUSTAINABILITY AND BIODYNAMICS HEALING PLANTS - LIVING SIMPLY

EARTH MATTERS

JOURNAL FOR THE RENEWAL OF AGRICULTURE $35.00 pentru 3 numere pe an, $20.00 pentru versiunea electronica, format pdf.

Abonamente la http://www.earthmatters.co.nz/

PETROVAI

13 (Urmare din numarul 89) ...

Dar legea noastra indulgenta cu-acele crezuri nenocive pentru statala siguranta, nu vede-n cazul Tau motive de iminenta arestare sfarsita prin crucificare; poti fi cel mult intemnitat ca vagabond inveterat...

PONTIUS PILAT 3

Iisus: Esti generos, ilustre hegemon, c-o soarta mai demult prezisa – Mi-e dat sa mor si-apoi sa-nvii proba ca moarte-a fost invinsa.

Pilat: Sa inteleg ca Tu inclini spre-a prevestirii implinire si ca de moarte nu Te temi cu-a Ta supraumana fire?

Iisus: Ca Fiu al Celui ce-i etern, sunt izbavit de-a mortii teama; dar ea-si afirma harnicia prin ipostaza mea umana.

Pilat: Te poti intoarce in arest, consider cercetarea incheiata!

Iisus: (murmura in timp ce este scos de garda) Suntem extreme-n veci unite de jocul sortii revelata...

De cum iese arestatul, durerile de cap ale procuratorului reincep, asa ca el da ordin sa nu fie deranjat de nimeni.

Pilat: (cu mainile la tample) O, zei, ce crunt ma pedepsiti pentru putina mea credinta!

Durerile au re-nceput si nici curaj, nici iscusinta n-am indeajuns ca sa decid in cazul lui Iisus prorocul – aleg dreptatea sa o apar, ori preotimii ii fac jocul?

(Cand a virtutii ravna se porneste, zeiasca influenta-i in declin, iar sufletu-mbibat cu-nvatatura de indoieli trufase-i arhiplin...)

Nu de sofisme-i trebuinta in asta chestiune delicata, capabila sa schimbe lumea cum nimeni n-a facut-o niciodata.

De vreau ca peste ani si ani sa nu fiu lasul cel mai mare, am datoria-n public sa afirm c-acest verdict e-o crima-ngrozitoare.

Dar iarasi zic, nu-i inutil, ba chiar curata nebunie, sa ma opun unei vointe totuna cu ce-i dat sa fie, cand Insusi El a afirmat c-o resemnare neumana, ca faptele de azi nutrite-s de sanul plin al sortii mama?

Am incercat si alteori sa ma impun prin foc si para

si m-am ales cu eticheta ca sunt mai crud decat o fiara.

De data asta vreau sa ies din confruntarea urmatoare basma curata orice-ar fi, chiar dac-as sti ca lumea moare.

Intra Ana si Caiafa, care au asteptat cu nerabdare crescanda sa fie primiti.

Ana: (tafnos si fara a mai astepta ca Pilat sa-i dea cuvantul) Cu nerabdare, hegemon, vrem s-auzim c-ai confirmat sentinta data de Sinedriu, ca sa sfarsim ce-am demarat.

Pilat: (ironic) Esti, venerabile, convins c-asa-i corect sa procedez, chiar daca bietului profet legal n-am ce sa-I reprosez?

Caiafa: (foarte iritat) Asa sa fie, hegemon, ca-i fara vina dupa lege, desi sustine ca ar fi al evreimii unic rege?

Pai, uzurparea, mi se pare, nu-i o problema oarecare – ea il vizeaza pe Cezar si se rezolva ca atare!

De ceasul rau te va-ndemna sa-mpiedici dreapta procedura, cercand sa aperi mai departe o preanociva secatura, vom fi siliti sa-nstiintam imperialul cabinet, ca-naltul demnitar din zona fraternizeaza c-un proclet.

Pilat: (dezgustat) Sunteti mai mult decat oribili cu-aceasta oarba-ncrancenare

ca tinta fapta sa devina oricat ar fi raul de mare.

Nu doar santaju-n cazul meu si-o crima etnic asumata de-un for juridic smecheresc si-o gloata abil manevrata, ci si dezordinea fireasca de nedreptate generata, cand clerul prin politica isi vrea imaginea salvata.

Ana: (la fel de intepat) Ne reprosezi ca incercam sa fim ai Romei buni supusi, chiar preferand o nedreptate dezordinii la care-am fi expusi?

Raman surprins, Pilat din Pont, de-a ta pozitie ciudata, cand stii prea bine ca sentinta trebuie-ndata aplicata.

Raspunderea pentru proces a noastra-i azi si-n viitor, iar sangele acestui ins evreii-l iau asupra lor!

Pilat: (vizibil relaxat, spalandu-se pe maini) Ma simt cu cugetul curat dupa aceasta precizare, fapt pentru care tin sa fac o necesara indreptare: o nebunie-i sa afirmi ca esti si zeu si om deodata; dar cand pretinzi ca esti si rege, ticneala trebuie stopata!

De-aceea, eu voi ordona sa fie-n rege deghizat si-apoi luat la scarmanat acest erou de mucava.

Da soldatilor ordinele necesare pentru batjocorirea lui Iisus, dupa care se intoarce langa cei doi preoti si continua: VA URMA

George Petrovai

MOVIE NIGHTS

14

NAMUR: ADJUDECAT

Radu Jude si al sau „Toata lumea din familia noastra” nu mai pridideste cu premiile, pe care cel mai adesea le ridica o harnica producatoare, care este suficient de pasionata de meseria sa, cat sa nu se dea batuta in fata iminentelor complicatii: Inteleapta Ada Solomon.

FILMUL LUI RADU JUDE, PREMIAT SI IN BELGIA La Sarajevo a castigat „Inima” orasului, la Anonimul trofeul decernat de maria sa publicul, iar la Festivalul International de Film francofon din Belgia, dulcea tara a ciocolatei si a lui Hercule Poirot, a luat chiar doua Bayard d’Or, pentru cel mai bun film si cel mai bun actor: minunatul si intensul Serban Pavlu. Statueta, una grea si aurita, numai buna de o arma letala, este intruchiparea unui cal legendar de pe vremea Evului Mediu crestin, despre care se spune ca i-ar fi purtat pe cei patru fii Aymon, fiind inzestrat cu puteri supranaturale, nascut dintr-un tata balaur si o mama serpoaica. Povestea spune ca a fost salvat de pe o insula vulcanica de catre magicianul Maugis, iar mai apoi Charlemagne l-a daruit lui Renaud de Montauban, cel mai mare dintre frati. Renumit pentru inteligenta si voinicia sa, Bayard ii poarta pe toti cei patru baieti deodata, ca sa-i salveze de mania regelui. Temutul monarh il arunca pe fundul raului, cu o piatra de moara de gat, ca sa scape de el, numai ca patrupedul supravietuieste si bantuie in continuare prin paduri, auzindu-i-se nechezatul, mai ales la solstitiul de vara. E socotit un adevarat

ocrotitor totemic si se mai spune despre el ca ar fi crapat in doua o ditamai stanca, dintr-o simpla lovitura de copita. Prin urmare, cinematografia nationala va fi si mai bine ocrotita de rele!

Distinctia cea mai asteptata a fost inmanata de Olivier Gourmet, actor fetis al fratilor Dardenne care datorita delegatiei Wallonie-Bruxelles si profesionistei fabuloase Fabienne Reuters, au ajuns in Romania si au tinut si un masterclass, bucurandu-si publicul din Bucuresti cu „Baiatul cu bicicleta”. Plin de umor si subintelesuri a fost speech-ul Adei, care a tinut sa multumeasca pentru faptul ca juriul a ales intre fast-food si gourmet, a doua varianta, mai rafinata. Histrionul belgian a fost foarte incantat ca a fost inclus, chiar si indirect, in alocutiunea de multumire. Olivier este, asemenea lui Marcel Iures la „Anonimul”, presedintele de onoare al festivalului. La aceasta a 27-a editie, productia noastra a intrat in concurenta cu trei filme de la Cannes din 2012, respectiv „Caii Domnului” (Maroc, Belgia, Franta) care acum a luat premiul special al juriului (si nu trebuie ignorat discursul lui autorului, Nabil Ayouch, care a punctat faptul ca din 400 si ceva de cinematografe, n-au mai ramas decat 38 in patria lui „Casablanca” si ca in Africa sunt multe tari in care nu mai exista nicio sala de proiectie), „Trei lumi” (Franta) — cel mai bun scenariu, si „Piroga” care n-a ajuns pe lista castigatorilor, dar a venit si in Delta la Sfintu’ Gheorghe. Publicul din orasul invecinat cu Liège, de unde vin celebrele gofre si cafeaua cu frisca, unde dai de figurine comestibile cu Tintin si Strumfi au decis ca preferatul lor

este „Dead Man Talking”, o co-productie Belgia, Luxemburg, care a ramas, in mod bizar, in englezeste desi e festival francofon.

Si in cazul nostru pelicula a defilat sub titlul „Everybody in Our Family”, pentru ca n-au decis distribuitorii straini cum sa-i zica in spatiul francofon.

ALTE FILME PREMIATE Printre titlurile prezentate merita mentionat „Kinshasa Kids” despre pustii izolati ca vrajitori, alungati pe strazile capitalei congoleze (unde s-a a avut loc recent si Sommet-ul/ Intalnirea la nivel inalt), si care decid sa faca o formatie de rap, ca sa castige bani de-un acoperis. Intalnirea cu Benoit Magimel (intermediata dupa 20 de ani, de atat de eficienta si mereu parca iesita dintr-un film hollywoodian, blonda si gracila Nicole Gillet, care a fost candva si la un juriu si la Bucuresti…) din tulburatorul „Pianista”, regizat de contracandidatul de anul acesta de la Palme d’Or, Michael Haneke, a insemnat si sansa de a (re)vedea „Piscina”, thrillerul capodopera a lui Jacques Deray, cu un cuplu de vis, care s-a intalnit, pe ecran, in 1969, Alain Delon si Romy Schneider, tulburati, in pasiunea lor carnala, de Maurice Ronet si pe atunci, foarte tanara, Jane Birkin. Un alt film tulburator a fost si „Dans la Mainson”/ „In casa” cu Fabrice Luchini, de asta data profesor de literatura si Kristin Scott Thomas (pe care o distribuia, candva, Pintilie in „O vara de neuitat”), o sotie care pastoreste o galerie de arta, bizara, cu dictatori gonflabili, proprietate a doua gemene de cosmar.

15 Realizatorul, François Ozon, a incercat sa redeschida gustul pentru catedra si vocatie, atunci cand iti iese in cale un elev, aparent eminent, care scrie bine, dar are un caracter destul de indoielnic. Ideea ca mai exista adolescenti care au chef sa citeasca si ca trebuie sa invete s-o faca elegant, sa nu sublinieze volumele, sa nu le lase deschise la intamplare or sa le indoaie colturile, asta iti da sperante. Si a mai fost si filmul de inchidere „Nunta la Mendoza”, un belgian plin de umor, chiar daca nu a cucerit pe toata lumea.

Calatoria a doi frati vitregi si vitregiti de soarta, printr-o Argentina care-i asteapta cu bratele deschise, spre o aventura, devine pe alocuri extrem de ingenioasa. In afara festivalului, la singurul cinematograf ramas, Eldorado, pentru ca nu se stie de ce fermecatorul Cameo, s-a inchis, am mai vazut cateva productii recente: „Les Seigneurs”, in care, precum in „Despre oameni si melci”, se incearca salvarea unei fabrici, doar ca nu se recurge la donatori de copii virtuali, ci la o echipa de fotbal. O ocazie de a-i revedea pe Jean-Pierre Marielle (ajuns la 80 de ani) si pe Jose Garcia, dar si pe mai proaspetii Franck Dubosc, (care vrea neaparat sa-l joace pe Cyrano), si Gad Elmaleh, caruia i-ar trebui un psy ,pe care l-ar putea gasi cu usurinta in genialul „Relaxeaza-te, draga”, din 1964. O data in plus mi s-a demonstrat ca trailerul poate fi inselator. Mi-am dorit enorm sa vad „Les Saveurs du Palais” cu academicianul Jean D’Ormesson (al carui tata a fost diplomat in Romania, in perioada interbelica ) pe post de presedintele Mitterrand, al carui fan n-a fost niciodata, dar despre care marturisea ca politicianul versat a stiut sa-i flateze orgoliul.

Pe cat de bun este in talkshow-uri octogenarul, care in trei ani va fi nonagenar, pe atat de fals e intr-un rol scris, desi a visat o viata sa fie actor. Nici ”Magazinul sinuciderilor” animatia lui Patrice Leconte n-a fost pe masura entuziasmului inspirat de reclama. L-am regasit la Bucuresti la Anim’Est, dar cu siguranta as fi murit de ciuda daca n-as fi reusit sa-l vizionez. Imaginat dupa modelul incercanat, deja clasic, al lui Tim Burton, e surprinzator de descoperit ca solutia pare a fi un moldovean, care schimba optica familiei odata ce apare cu… clatitele lui.

O CINA CU TUDOR CARANFIL M-am bucurat sa reajung in acest orasel pitoresc, unde: „Le temps des cerises” e cel mai romantic restaurant, care are pe pereti un autograf de la nimeni alta Charlotte Rampling cu referire la „Asphalt tango” a lui Nae Caranfil, descoperire si mai placuta atunci cand iei o cina foarte sofisticata alaturi de tatal regizorului, criticul pasionat si pasional in opinii, Tudor Caranfil. In loc de fete de masa, portativul si versurile celebrei melodii interpretate nemuritor de Yves Montand, chiar daca a fost compusa cu mult inainte, inca din 1866, iar versurile au fost scrise cu doi ani mai devreme. Totodata, nu pot sa nu amintesc si celelalte prezente de acasa, debutul lui Paul Negoescu an lung-metraj, „O luna in

MOVIE NIGHTS Thailanda”, documentarul Vaninei Vignal, fiica fostului ambasador al Frantei la Bucuresti in anii de dupa Revolutie, gentilomul cu fular rosu, cand ne-a ajutat sa cunoastem mari personalitati occidentale, pe care le-a adus in holul Institutului Francez, ei bine Vanina, (cea care i-a facut talmacirea in limba lui Molière, lui Cristian Mungiu) a pus cap la cap o poveste despre anii de dinainte de ’89, pe care a intitulat-o inspirat: „Dupa tacere/ Ceea ce nu se spune, nu exista”. Mona Nicoara si Miruna Coca Cozma au proiectat „Scoala noastra” despre cei trei copilasi romi, care vor sa studieze alaturi de majoritari.

La scurtmetraje, din nou Paul Negoescu, de data aceasta cu „Orizont”, selectionat si la Cannes 2012, dar si Nicolae Constantin Tanase cu ”Blu”, plus o tanara reprezentanta in juriul Emile Cantillon (sculptor si portretist care a trait intre 1859-1917), Georgiana Madin.

ALTE DISTINCTII ROMANESTI LA FESTIVALUL DE LA NAMUR De-a lungul ultimilor ani, Romania a fost mereu premianta la Namur, dupa cum aveam sa pot constata din lista intocmita cu grija de o prezenta esentiala de la Delegatie: Gabriela Dobre. „Moartea domnului Lazarescu” de Cristi Puiu a plecat tot cu doua statuete, pentru cel mai bun film si pentru extraordinara Luminita Gheorghiu, aceeasi combinatie pentru „Marti, dupa Craciun” de Radu Muntean si excelentul Mimi Branescu, o

recunoastere a debutului in regie pentru Razvan Radulescu, cu „Felicia inainte de toate” si lista nu se incheie aici.

“DUPA DEALURI” MERGE LA OSCARURI IN 2013 „Verii” francofoni sunt implicati inclusiv in recenta propunere a Romaniei pentru Oscarurile de anul viitor, „Dupa dealuri” caruia celebrii frati Dardenne i-au organizat o avanpremiera spectaculoasa la Bruxelles care a cuprins un medalion Cristian Mungiu.

Si povestea merge mai departe. La Bucuresti acum, noul delegat valon, Benoit Rutten, al carui frate Renaud, actor si umorist de radio, a jucat in 2006, in „Mon colonel”, in regia lui Laurent Herbiet, dupa un scenariu semnat, intre altii, de Costa Gavras, care e si producator (cel care in 2002, filma, la noi, „Amen”), din distributie facand parte Olivier Gourmet, cel care ne-a inmanat trofeul de anul acesta, Robinson Stévenin din „Despre oameni si melci”, Cécile de France care a jucat in 2003, alaturi de Oana Pellea si Gabriel Spahiu, in filmul de groaza „High Tension”, cu Charles Aznavour, care a creat personajul din „Mos Goriot”, tot pe meleagurile noastre, or Wladimir Yordanoff, unul dintre partenerii de ecran ai Medeei Marinescu in „Va gasesc fermecator”. Cu siguranta ca toate aceste coincidente nu pot fi intamplatoare. Cu ajutorul Ambasadei Belgiei in Romania precis odiseea va continua.

IRINA MARGARETA NISTOR

17

VOCEA ANIMALELOR

MICHELLE PETA ACUZA HOBITUL LANGSTONE

Peter Jackson si producatorii superhitului “The Hobbit“ au fost acuzati de PETA, renumita asociatie de protectie a animalelor, de rele tratamente asupra animalelor in timpul filmarilor trilogiei. Sir Peter Jackson a negat toate acuzatiile, precizand ca toti cei implicati in realizarea filmului au luat foarte in serios fiecare incident in care au fost implicate animalele. PETA a organizat si un protest la premiera mondiala, care a avut loc la Wellington. Pana la lamurirea cazului, va invitam totusi la film, un blockbuster care va va ramane in memorie multa vreme de-acum incolo.

Michelle Langstone (nascuta pe 30 ianuarie 1979) este o actrita foarte cunoscuta in Noua Zeelanda, care a fost prezenta intr-o sumedenie de filme si in seriale de televiziune, de-a lungul anilor, atat la noi cat si in Australia. Printre cele mai cunoscute roluri ale sale pe plan international, se numara Dr. Katherine “Kat” Manx din serialul de televiziune Power Rangers. A aparut si in cele mai faimoase productii neo-zeelandeze, Xena, Printesa Razboinica si Shortland Street, The Almighty Johnsons, Spin Doctor sau McLeod’s Daughters. S-a alaturat campaniei SAFE si PRNZ, datorita dragostei sale pentru animale.

CUM SA NU IUBESTI PISICILE?

LA CESTIUNE

18

ROMANII MANANCA MULT SI GRAS Un roman mananca, in medie, 3.147 de kilocalorii pe zi, o cantitate mult mai mare decat sustin nutritionistii ca are nevoie corpul uman. Zilnic, romanul consuma peste 546 de grame de cereale – aici intrand produsele de patiserie si panificatie, 269 de grame de cartofi, 477 de grame de legume, 173 de grame de fructe, 22 de grame de zahar, aproape 50 de grame de grasimi - dintre care 40 de grasimi vegetale si 9 de grasimi animale, 613 grame de lapte, o jumatate de ou, 12 grame de peste si 164 de grame de carne – dintre care 20 de grame de carne de vita, 52 de pasare si 92 de grame de carne de porc, potrivit calculelor gandul obtinute in urma datelor puse la dispozitie de Institutul National de Statistica (INS).

Un calcul simplu arata ca, practic, intr-un an, un roman mananca singur 200 de kilograme de paine, 98 de kilograme de cartofi, 74 de kilograme de legume, 63 de fructe, 8 kilograme de zahar si 18 de grasimi.

Pestele nu ne prea place, dovada fiind cantitatea relativ mica pe care o consumam intr-un an - 4 kilograme. Carne mancam mai multa, aproape 60 de kilograme, in special de porc - peste 33 de kilograme intr-un an.

Cu toate ca, in 2010, consumul alimentar mediu zilnic pe persoana a scazut la 3.147 de kilocalorii, fata de 3.455 kilocalorii in 2006, specialistii spun ca tot e prea mult.

„O femeie are nevoie de 2.000 de kilocalorii, in timp ce un barbat trebuie sa consume 2.500 de kilocalorii. Mancam prea multe produsele de patiserie si panificatie. 500 de grame de astfel de alimente asigura organismului 2.000 de kilocalorii, indiferent daca alegem paine alba, de secara sau din cereale integrale. Practic o femeie si-a asigura resursele zilnic numai din acest tip de produse”, a declarat pentru gandul prof. dr. Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetari Alimentare.

CE MANANCA EUROPENII Un european mananca zilnic, in medie, 300 de grame de produse de panificatie si patiserie, 10 grame de orez, 200 de grame de cartofi, 90 de grame de zahar si 43 de grame de uleiuri si grasimi. La capitolul fructe,

europenii mananca de aproape doua ori mai multe portocale decat mere. Consumul de carne de porc este in medie la nivelul Uniunii Europene, de 101 grame, iar cel de carne de vita este de 60 de grame. Consumul mediu de grau din Uniunea Europeana este de 110 kg pe cap de locuitor, potrivit Raportului “De la ferma la furculita” din 2011, realizat de Eurostat. Cel mai ridicat consum mediu de grau se inregistreaza in Grecia (194 kg pe cap de locuitor), Malta (165 kg) si Italia (157 kg), iar cel mai scazut in Letonia si Polonia.

DIETA ROMANULUI ESTE DEZECHILIBRATA In urma datelor obtinute, specialistii in nutritie spun ca dieta romanului este dezechilibrata. „Practic mancam prea multe produse de panificatie si carne de porc. In plus, grasimile rele abunda in dieta zilnica. Un regim echilibrat trebuie sa cuprinda 55 la suta carbohidrati, 15 la suta proteine si 30 la suta grasimi”, indica prof. dr. Mencinicopschi.

Cifrele Institului National de Statistica arata ca din totalul de 3.147 de kilocalorii consumate zilnic, 833 provin din surse de origine animala, 103 sunt proteine, peste 98 de kilocalorii provin din grasimi si 440 din carbohidrati.

si Luxemburg. In Danemarca si Olanda, se mananca cele mai multe mere, circa 50 de kg pe cap de locuitor, in timp ce Portugalia si Italia au raportat un consum mediu de pere de 11 kg pe cap de locuitor. Romania este codasa la consumul de fructe, cu doar 7 kg de portocale, 5 kg de mere si 2 kg de pere pe locuitor pe an.

„Zilnic trebuie sa mancam cel putin 400 de grame de fructe si legume.

Acestea asigura organismului vitamine, minerale si antioxidanti – nutrienti care protejeaza organismul de boli precum cele cardiovasculare si chiar cancer”, indica specialistul in nutritie.

MANCAM PREA MULTE GRASIMI

NE PLACE LAPTELE

Directorul Institutului de Cercetari Alimentare spune ca mancam prea multe grasimi. “Trebuie sa stim ce sa alegem, mai ales in materie de carne. Carnea de pui poate fi foarte usor de degresat, se indeparteaza pielita. La porc, vita sau oaie acest lucru e imposibil.

Aceste tipuri de carne au grasime printre fibre”, a explicat pentru gandul prof. dr Mencinicopschi. Specialistul completeaza ca mezelurile au un continut ridicat de grasime, “mai ales cele ieftine, care au in compozitia lor pana la 30% grasimi.

Un procentaj mai mare de grasimi il gasim in carnati, care sunt extrem de periculosi pentru sanatatea noastra”.

Nutritionistul atrage atentia asupra faptului ca modul de preparare al alimentelor schimba cantitatea calorica a acestora. „Cartofii pot reprezenta un aliment sanatos, atat timp cat este mancat copt sau fiert.

Din pacate, romanii prefera sa il manance prajit. Prajelile aduc organismului grasimi rele.

Acelasi lucru este valabil si pentru carnea de pui si de peste – considerate sanatoase”.

Cea mai mare cantitate de carne este consumata de locuitorii Danemarcei, unde locuitorii mananca 81 de kg de carne de porc pe an - dublu fata de media europeana, de 37 kg pe locuitor – 26 de kg de carne de pasare (media in UE este de 22 kg) si 26 kg de carne de vita (fata de media de 15 kg).

In Romania, consumul mediu de carne este sub media europeana: 33 kg de carne de porc, 19 kg de carne de pasare si 7 kg de carne de vita. La lapte, stam insa mai bine, consumul mediu anual in Romania fiind de 100 de litri pe cap de locuitor, in timp ce media in Uniunea Europeana este de 79 litri. Cel mai redus consum de lapte se inregistreaza in Bulgaria, cu doar 8 litri pe cap de locuitor, pe an.

ROMANII SUNT CODASII EUROPEI LA CONSUMUL DE FRUCTE Consumul mediu de portocale, mere si pere este in UE de 57 de kg pe cap de locuitor, in timp ce consumul de rosii (proaspete si procesate) a fost in 2009 de 33 kg. Cele mai multe portocale pe cap de locuitor – peste 100 de kg - se consuma in Irlanda, Franta

Articol preluat din ziarul electronic www. gandul.info., semnat de Madalina Chitu si Loredana Voiculescu.

MOVIE NIGHTS

19

INTERVIU CU SERGIU NICOLAESCU A jucat peste 35 de roluri de la comisarului Moldovan la Mircea cel Batran, maresalul Averescu sau Carol I, a regizat peste 50 de productii si a avut 1 miliard de spectatori in toate colturile lumii. Intr-un interviu pentru www.procinema.ro. Sergiu Nicolaescu dezvaluie ca vrea sa revina in toamna cu o continuare pentru comedia Poker din 2010 si si-ar dori sa produca primul film de lung metraj 3D romanesc.

Este adevarat ca urmeaza sa regizati o continuare pentru Poker din 2010? Cum o sa continue povestea? Ce actori noi vor aparea?

Poker este a doua comedie din cariera, dupa Nea Marin Miliardar si voi incepe sa lucrez la o continuare. Despre ce va fi? Poveste de viata de astazi, o lume nebuna, un haos total. Va fi despre viata de astazi din Romania. Vor fi in continuare o parte din actorii care au fost in primul Poker: Horatiu Malaele, Valentin Teodosiu, Vladimir Gaitan. Nu pot inca sa va spun ca alte nume noi vor mai juca in film.

In 2010 Mihai Viteazu a fost clasat pe locul 3 in topul celor mai bune filme istorice de razboi dupa Lista lui Schindler 1993 si Submarinul ( Das Boot) 1981. Cat de greu v-a fost sa lucrati la el?

Mihai Viteazul este unul dintre cele mai importante filme istorice ale cinematografiei mondiale. Ma incanta ca a fost atat de apreciat si ca ramane in continuare de referinta. A fost un film facut cu ajutorul armatei. Am avut oameni disciplinati, arme adevarate de fier, un lucru de neintalnit in restul cinematografiei mondiale, nu existau arme de metal folosite in filme. El a fost clasat pe locul 3 in topul acelor filme insa ar fi pe locul 1 intr-un top al filmelor de costume cum le numesc francezii. Celelalte doua sunt filme din Al Doilea Razboi Mondial. Sigur aici trebuie mentionati actorii si echipa de filmare. Mihai Viteazul a costat 600-700 de mii de dolari. Costurile erau extrem de mici in comparatie cu cele facute de generatia de astazi si puteau fi mai mari. Filmul trebuia facut in coproductie cu Columbia Pictures si in el trebuiau sa apara actori mari ca Kirg Douglas sau Charlton Heston, Elisabeth Taylor. Totul s-a spulberat cand Ceausescu a hotarat sa fie facut numai cu actori romani. Titus Popovici mi-a povestit ca Mircea Albulescu ar fi facut o scrisoare sa nu se faca filmul cu actori americani. In realitate, se pare ca a fost insusi Titus Popovici, pentru ca s-a mai repetat povestea. El banuia ca in momentul in care americanii semneaza contractul urmau sa faca modificari si aruncau in aer subiectul pe care el il scrisese�.

Martin Scorsese lanseza in acest an ( Hugo) primul sau film 3D iar Ridley Scott a anuntat ca va face numai filme 3D. V-ati dori sa faceti un film 3D si care ar fi subiectul? De la ce regizori straini v-ati inspirat?

Nu am un regizor preferat. Fara doar si poate Alfred Hitchcock mi-a placut foarte mult. M-am inspirat din drama europeana, in special din cea franceza de exemplu pentru Orient Express. Sigur ca mi-as dori sa fac un film 3D daca as avea conditii.Un film 3D nu poate fi gandit modest. Ar trebui sa fie un film de dimensiuni puternice, istorice. Ar putea fi despre Primul sau Al Doilea Razboi Mondial. Asta ar merita facut.

Ce actori/ regizori tineri v-au atras atentia in ultima vreme?

Un regizor tanar foarte bun este Cristi Puiu, dar mai sunt si altii. Insa au nevoie de filme mari in care sa-si dovedeasca talentul. Asta este problema lor. Actorii de astazi nu se impun pentru ca nu au unde sa se impuna si cu ce sa se impuna.

Recomandati-ne 5 filme clasice.

Zbor deasupra unui cuib de cuci, Psycho, Taxi Driver, Portocala Mecanica, Scarface.

Sursa: Pro Cinema

QUE PASA?

20

NU E CA-N FILME, ESTE ADEVARAT...

Aveam o pauza de trei ore intre doua seminare din Piata Romana. N-avea sens sa iau autobuzul pana la apartamentul meu de dincolo de Piata 1 Mai, ca mai apoi sa am de unde ma intoarce. In plus, era o dimineata insorita de primavara, cand Bucurestiul incepea sa prinda culoare dupa o iarna grea, indemnanduma sa-l strabat la pas. Tocmai terminasem de predat articolele pentru revista la care imi castigam a doua paine si simteam literalmente cum punea stapanire pe mine o stare de relativa pace. De la revolutie incoace traiam intr-un iures nebun, in care momentele de calm de acest gen erau aproape inexistente.

Coborasem la parterul redactiei si maturam cu privirea Bulevardul Magheru, nehotarata incotro s-o apuc.

De buna seama, starea mea de reverie se datora partial si pateului cu branza si paharului cu lapte baut, pe care tocmai le mancasem in graba la patiseria Leonida. Am trecut strada, absenta, purtata de valul de trecatori. Mergeam instinctiv spre Piata Amzei, nici eu nu stiu de ce. In dreptul cinematografului Studio am ridicat intamplator privirea, ca sa constat ca, desi era devreme, era deschis la matineu. Pana si ora coincidea cu cea de inceput pentru o proiectie de film. Mi-am spus in gand c-o fi vreun semn de la Dumnezeu, mi-am cumparat bilet si am intrat.

Rula un film despre care auzisem deja si care facuse impresie extraordinara la Festivalul de la Cannes si la Geneva: ”Balanta”, ecranizarea regizorului Lucian Pintilie dupa romanul cel putin la fel de cunoscut al lui Ion Baiesu. Sala era aproape goala. M-am instalat comod pe un fotoliu din zona centrala si, impreuna cu alti putini spectatori, asteptam sa se stinga luminile si sa apara ceva pe ecran. Ardeam de neradare sa ma transpun in alta lume, intr-un plan imaginar care sa-mi faciliteze inca o evadare din realitate.

In timp ce asteptam, a inceput sa se infiripe o panglica de fum care invada sala dinspre scena. Pacla se intetea, o parte dintre noi incepuse sa tuseasca.

Tensiunea crestea. Se auzeau voci razlete, proteste timide. Intr-un final, cineva a deschis larg usile de evacuare spre strada iar pe scena a urcat un domn grabit, care s-a prezentat ca fiind directorul cinematografului. Vadit incurcat, ne-a explicat ca are intelegere

cu crematoriul vecin sa nu programeze incinerari in timpul in care sunt proiectii, dar ca de data aceasta s-ar fi produs o confuzie si ca problema era in curs de remediere. Filmul urma sa inceapa in cateva clipe. Sugestia sa era fie sa ramanem pe loc, fie sa solicitam la casa contravaloarea biletelor, in cazul in care preferam sa plecam.

Marturisesc ca simplul gand ca acel fum ar putea proveni de la o incinerare mi-a provocat perplexitate, inghetandu-mi sangele in vine, dar, dupa un moment de reflectie, m-am decis sa raman. La fel si restul spectatorilor. Ca o masura de precautie, usile spre strada au ramas deschise pe tot parcursul proiectiei, iar lumina difuza care se strecura prin ele mi-a amintit permanent de existenta paralela a lumii reale, de ”afara”. Cu toate acestea, filmul a sapat adanc in subconstientul meu, grotescul de pe ecran suprapunandu-se parca premeditat peste neverosmilul din viata mea de zi cu zi.

Nu voi intra in detaliu, cei care au vizionat filmul vor intelege de ce.

Mult prea complex e tabloul descris in el, extrem de controversate sunt si opiniile cinefililor. Pentru mine a fost ca o revelatie, de parca cineva si-ar fi dat osteneala sa imortalizeze o mare parte din traumele prin care trecusem si eu. L-am vazut de mai multe ori si am dezvoltat o sensibilitate sora cu suprapunerea fata de Nela, personajul principal, interpretat cu maiestrie geniala de actrita Maia Morgenstern. La fiecare noua vizionare, mi se pare ca descopar inca un strat de aluzii subtile la abstracta stare de privare de libertate in care mi-a fost dat sa ma nasc, sa cresc si,

intr-un final, sa ma razvartesc. La fel ca si profesoara Nela, repartizata in acel oras negru de funingine, si eu imi pierdusem pasii pe acolo la vremea adolescentei.

Avertismentul preotesei din film, care la un moment dat isi someaza sotul petrecaret si cam slobod la gura: ”Daca se discuta politica, nu zi nici da, nici nu. Fi ambiguu!” spune practic totul.

Am avut sansa de a schimba opinii despre film cu prietena mea din Geneva, care l-a vazut la fata locului, in timpul festivalului. Beneficiara a unei copilarii si tinereti mai putin restrictionate politic, prietena mea inclina sa dea dreptate comentariului unui elvetian socat, care la parasirea salii se pare ca ar fi spus: ”Interesanta hiperbola suprarealista, cam exagerat de sumbra. Dac-o fi asa in Romania, atunci trebuie ca sunt nebuni cu totii”.

Ce ma mira pe mine, lasand la o parte opiniile divergente la adresa umorului absurd care m-a fascinat pe mine la acest film, este faptul ca mai nimeni nu remarca mesajul imens de imbarbator care traverseaza parca intreaga sa substanta: supravietuirea.

Revin la sala mea de cinema si ma umfla rasul la amintirea unei fantasmagorice siluete, cu care m-am trezit langa mine la inceputul proiectiei.

Avansa ezitant, pe orbecaite, dupa ce-si facuse intrarea prin usa deschisa, dinspre strada. Pentru o clipa am crezut ca e vreo actrita mascata in vrajitoare, angajata special ca sa testeze pe viu reactia publicului. Mi se pare si azi ca parca am visat. Era imbracata in capod si tinea in mana o matura noua, pe care tocmai o cumparase de la piata.

Mi-a soptit ca, vazand usa deschisa,

QUE PASA?

21 s-a gandit sa se aseze putin, daca tot era gratis. O matura, un spectacol de cinema – mi-am zis eu. In fond de ce nu?

Doua produse de consum, utile traiului cotidian. Femeia m-a intrebat politicos daca e bun filmul. Sincer, n-am stiut ce sa-i raspund. Fireste ca stiam ca e bun, dar ea intrase chiar in momentul in care Nela se certa cu un medic, care tinea mortis sa incinereze (culmea!) cadavrul tatalui ei.

Dupa ce a ascultat expresiile argotice de factura cea mai abjecta posibila, care se incrucisau pe ecran ca niste sabii taioase, femeia cu matura s-a ridicat si a plecat. De atunci incoace, cand mi se intampla sa fiu scarbita sau plictisita de cate o situatie aparent ”imposibila”, ma straduiesc sa nu dau bir cu fugitii si incerc macar inca odata sa o patrund dincolo de prima vedere. Surprinzator de multe revelatii de tip ”Aha” mi-a fost dat sa experimentez cu metoda aceasta. Totul e sa nu reactionez pripit, ca Doamna aceea cu matura.

Ceva mai tarziu, in iarna aceluiasi an, m-am nimerit din intamplare in fata unui cinematograf. La fel ca personajul de mai sus, si eu veneam de la piata, insotita de sora mea, care candva fusese repartizata ca profesoara in orasul cenusiu din ”Balanta”. Veneam de la piata vieneza Naschmarkt.

Cinematograful de arta din metropola dunareana gazduia o serie de filme regizate de italianul Michelangelo

la final, directorul festivalului a invitat pe scena perechea inegala ca varsta, care sedea exact in fata noastra. Erau actrita principala si regizorul, incovoiat de varsta si incomodat de sechelele unui atac cerebral! Ulterior am aflat ca a fost una din rarisimele ocazii in care Antonioni, vestit pentru zgarcenia cu care se arata publicului, s-a prezentat la scena deschisa.

Despre filmul ”Desertul Rosu”, as fi spus, ca si spectatorul ”Balantei” de la Geneva: ”interesanta hiperbola suprarealista, cam exagerat de sumbra”.

In cazul filmului lui Pintilie m-a marcat in mod desosebit viata de pe ecran, in timp ce pe parcursul intamplarii vieneze m-a impresionat in mod deosebit miracolul intalnirii din planul real, suprapunerea de coincidente si nevinovatia circumstantelor. In astfel de situatii, mariajul dintre real si imaginar pare de-a dreptul miraculos. Viata pe care o traim se ia la intrecere cu fanteziile de pe ecran, reveland ceea ce eu gasesc ca este cu adevarat fascinant la arta cinematografica: momentul in care se confunda fantezia cu realitatea, disparitia granitelor, descoperirea aceea ce banuiam cu totii, dar nu indrazneam sa spunem, de teama sa nu parem patetici. Un film bun nu este cel care inventeaza o lume noua, mai perfecta, mai frumoasa, mai buna, ci acela care ne deschide ochii

Antonioni. Pentru ca tocmai se inchidea casa si filmul incepuse deja, noua ne-au revenit ca un chilipir biletele rezervate personalitatilor de vaza. In timp ce vizionam capodopera ”Desertul Rosu” rontaiam alene merele cumparate la piata si ne ciondaneam, intrebandune daca regizorul legendar o mai fi in viata. Nu mica ne-a fost mirarea cand,

asupra lumii noastre, atat de complexe si de captivante. Ne place sa ne regasim in personajele pe care le vedem; ne place si sa ne aminteasca cineva, in caz ca am uitat, cat de grozava e coincidenta contemplarii la unison, prin aceiasi ochi, a acastei proiectii universale, care ruleaza pentru noi toti, in permanenta. Acea caldura omeneasca

pe care o emana, de exemplu, filmele lui Pedro Almodovar sau un ”Bleu” cu Juliette Binoche, din trilogia lui Krzystof Kieslowski, nu e din aceeasi lume ca si suspansul dintr-un film de sience fiction, sustinut cu efecte speciale colosale, concepute pe calculator.

Mai adaug doar un paragraf de incheiere, care conteaza mult pentru mine. Ar fi pacat sa-l omit din considerente meschine, precum economia de spatiu. E vorba de o scurta trimitere la cea mai recenta intalnire pe care a avut-o cu ecranul insufletit, intalnire pe care am celebrat-o cu

incantare saptamana trecuta. Printr-un complex de imprejurari fericite, mi-a cazut in mana o pelicula semnata de un tanar regizor roman, Andrei Dascalescu, un tanar curajos care a indraznit sa-si filmeze ... bunicii! Fara scenariu, fara recuzita si fara efecte speciale! Filmul a mers la inima mai multor jurii internationale, desi nu face altceva decat sa insoteasca pas cu pas traiul cotidian al unei perechi varstnice dintr-un sat, parca etern incremenit in atocontemplare. Mie personal mi-a confirmat convingerea exprimata anterior: aceea ca un ecran nu e nimic altceva decat o oglinda. Filmul acesta a fost premiat si, mai important, a dat curaj unui numar mar de oameni sa-si traiasca frumos viata. Recomand tuturor, indiferent de varsta, nationalitate, sex sau religie sa vizioneze pelicula ”Constantin si Elena”. Veti vedea de ce! E un festin cineastic pentru gustul cel mai fin. Si pentru ca intram la fineturi, nu e ciudat cum in limbile cu inrudire latina, cuvantul care desemneaza capatul, vestitul THE END american, are si aceasta conotatie delicata, caracteristica bunului gust? Pun si eu punct, cu aceeasi incredere intr-un deznodamant fericit. FIN!

Gabriela Sonnenberg

22

MOVIE NIGHTS

STALLONE: "Hollywood-ul uraste fericirea" Nu e usor sa fi Sylvester Stallone. Rosteste-i numele in public si imediat cineva va intoarce capul. Dupa 40 de ani de Hollywood si peste 50 de filme, el a intrat definitiv in legenda, precum multe dintre personajele sale. El este romantic si razboinic, visator si distrugator, subestimat si neinteles, singuratic sau insingurat, este Rocky, dar si Rambo. Stallone sta la biroul sau din cladirea cu doua etaje din Beverly Hills. Pe alocuri, vopseaua a crapat si a cazut, si asta mai ales datorita soarelui californian neiertator. Pe frontispiciul cladirii sta scris Trademark Entertainment. Sun la usa. O voce imi raspunde. „Sunt aici sa ma intalnesc cu domnul Stallone”.

Poarta se deschide. Urc si il caut pe marele actor undeva, pe la etajul al doilea. In antecamera ma intalnesc cu un receptioner de vreo 20 de ani. Camera de asteptare este imbracata complet in portocaliu, la indicatia lui Sylvester. Imi aduce aminte de salonul de tatuaje din „The Expandables”, noul film al marelui actor, in care o banda de mercenari merge in America de Sud si invinge un general ce a facut prostii. In film s-au adunat toti „machoman-ii anilor 80” de la Stallone la Dolph Lundgren, Steve Austin si Mickey Rourke. Apar, pentru cateva cadre si faima peliculei, chiar si Arnold Schwarzenneger si Bruce Willis.

Stallone sta in spatele biroului. Poarta pantaloni negri, un tricou roz cu maneci scurte si ochelari cu rame mov. Are 64 de ani, dar bicepsii lui sunt inca foarte mari, aratand ca niste serpi sub pielea puternica. Pe peretele din spatele sau este o copie a primei pagini din „New York Post”, editia 29 martie 1977. O fotografie a lui Stallone si a producatorilor „Rocky”, dupa castigarea Oscarului pentru cel mai bun film, si asta in competitie directa cu „All the President’s Men”, „Bound for Glory”, „Network” si „Taxi Driver”. Titlul este frumos: „Rocky face K.O. Hollywood-ul”.

Sa incepem cu Rocky. Mama m-a dus sa vad filmul, care a ajuns ca un mit pentru mine. A facut diferenta in viata mea. Cum a fost?

A facut diferenta si pentru mine.

Nu a fost un succes dinainte sa apara filmul.

Am lucrat din instinct. Am vrut ca Rocky sa vorbeasca ca un copil, dar care sa spuna si chestii intelepte. Dificil, pentru ca nu am vazut asta in nici un film despre box. Rocky este un film in care personajul principal incearca sa faca ceva cu viata lui. Stie ca este greu si spune „ ...nu merit nici macar sa ma lupt pentru titlu, sunt o gluma”. Chestiile astea au fost super, au facut din Rocky un altfel de film.

niciodata, iar dupa cateva luni murise. Exact cum s-a intamplat cu Elvis.

Stii ce aveti in comun tu, Chaplin si Wells?

Cred ca dieta mediteraneana...

Ai regrete?

Tone. Asta e combustibilul care ma tine in lupta. Nu este succesul, nu sunt banii.

Este un regret. Am fost pe pilot automat, nu am facut nici un material original. Nu am scris, nu am regizat. Eu nu sunt asa. Soarta mea este sa imi produc filmele proprii. Incerc sa regizez, de-aia il respect asa de mult pe Clint Eastwood. A inceput ca amator si a ajuns un autor. Imi pare foarte rau, as fi putut sa fac atat de multe.

Cu Rocky, ai fost printre putinii actori nominalizati pentru cel mai bun actor si cel mai bun scenariu, in acelasi an.

Chaplin mi-a scris, dupa Rocky. De fapt au fost 3 mari oameni de film: primul a fost presedintele, al doilea Chaplin, al treilea Capra. I-am zis lui Chaplin „ ...la naiba, sunt doar un tip de pe strazile din New York”. Toti au simtit personajul si s-au identificat cu el. Nu am sa uit niciodata acest lucru.

Ce a zis Chaplin?

Mi-a zis ca „Rocky ii aminteste de un personaj pe care l-a jucat”. Si m-a invitat in Elvetia sa il vizitez. Si stii ce? Nu am ajuns

Elvis ti-a scris si el?

M-a sunat si mi-a spus „as vrea sa vedem impreuna Rocky. Inchiriem o sala de cinema din Memphis si vedem filmul”. Si nu m-am dus. Am fost timid, daca va vine sa credeti. Si imi amintesc si acum, cand a murit in 1977 lucram la F.I.S.T. Acum incerc sa le spun asta copiiilor mei: luati ce vi se da in acest moment. Eu nu sunt un mare fan al reincarnarii, pentru ca nu am vazut pe nimeni sa-mi spuna „uita-te la mine, am fost un fluture”.

Clint isi controleaza propria soarta.

Clint, asa cred, plus ca este foarte destept in spatele camerei de filmat, stie sa mentina relatiile. Intocmai ca si cel mai mare din lume, Arnold. Nu e nimeni in lume ca Schwarzenneger. El este un fenomen. Este

briliant. Doar pentru ca are fizic super, nu inseamna ca nu este inteligent. Nu umbla pe-aici ca un profesor, dar e inteligent. Stie mereu ce trebuie sa faca.. Si Clint este extrem de inteligent in acel „fiecare zi la rand”.

Si tu esti la fel?

Stiu ca atunci cand ajungi spre finalul carierei, atunci cand generatia de iubitori ai filmului se schimba, ceea ce trebuie sa faci este o continuare, un nou episod dintrun film cu succes.

MOVIE NIGHTS

23 Te-ai simtit vreodata prizonierul acestor roluri?

Da. Am fost, insa acum simt ca am spate. Sunt ca doi prieteni vechi, sunt ca o semnatura a mea, sunt brand-ul meu. E greu sa spui ca un actor este un brand, dar, in definitiv, asta si este, asta se intampla. Unii actori sunt caractere extraordinare, se dedubleaza. Dar odata ce faci filme ca „Rambo”, nu mai esti doar un actor, esti ceva diferit. Cand il privesti pe John Wayne nu iti spui „... unde e John, nu il vad, este un personaj foarte ascuns”.

Dar asta a fost acum peste 30 de ani...

M-am prins, dar a fost o intrare pe usa de serviciu. Stii, ca la Oscar, nu am avut cravata cu mine. Mai tarziu, am auzit oamenii spunand ca a fost o lipsa de respect.

Ai spus vreodata „la naiba cu Rambo si Rocky”?

Am spus, de multe ori. Dupa „Copeland” am zis de fapt, ca am terminat-o cu filmele de actiune. Ma indrept spre o lume inactiva (rade)...

Cand oamenii te ataca pentru rolurile „usoare” iti este greu?

Nu. Viata mea este exact ca in filmele mele, dualitate. Stallone este o persoana publica pe care o regasesti in personajul pe care il joaca. Nu sunt la fel de simplu si de etic ca Rocky, si nici la fel de dur ca Rambo. Si, desi nu sunt depresiv, trec printrun constant carnaval al emotiilor. Stiu cine sunt? Stiu ca sunt incredibil de impredictibil, si de asta sunt foarte sigur.

Cati bani ai facut pentru acest oras?

In colegiu – intr-una din cele doua saptamani in care am fost la cursuri – la Psihologie 101, se spunea ca recunoasterea este cea care dureaza cel mai mult.

Ai spus undeva ca „filmele de actiune au fost demonetizate, aruncate in aer. Totul este lipsa de minte, distrugere, violenta”...

Vezi, asta e hilar. Totul, inclusiv violenta, face parte din viata reala, din pacate. Rambo, spre exemplu, intelege partea mai intunecata a mintii si sufletului. De-aia este Este o replica in Rambo II: „de inlocuit inseamna si un personaj dificil de jucat. ca, atunci cand exista o petrecere si nu apari, nimanui nu-i pasa”. Cred ca asta e un adevar Hai sa vorbim despre Rambo. Tu ai trei fete, iar in care s-a potrivit perfect in film... film, ca si in Expendables, sunt cateva momente de Vezi tu, cu totii suntem de inlocuit. violenta impotriva femeilor. Ai o responsabilitate in Credem ca lumea se opreste-n loc atunci acest fapt? cand moare un papa, sau un rege. Si apoi

Nu. Lucrul pe care vreau sa il imprim constatam ca viata merge inainte. in gandirea lor este ca nu trebuie sa se simta vinovate, pentru ca este cel mai usor sa te transformi in victima. Trebuie sa intelegem propensiunea spre violenta a oamenilor.

Fetele din ziua de azi umbla cu ursuleti de plus in brate, si asta este foarte feminin si ok, insa vreau sa le arat ca lumea asta nu este doar Beverly Hills. As vrea ca ele sa inteleaga ca sfera pe care traim este violenta, dificila si imperfecta. Nu este bine sa mergi prin New York, la ora 3 noaptea, gandind ca lumea iti este prietena. Iata care este filozofia mea in filme: trebuie sa consider ca fiecare film este ultimul. Nu vreau sa am regrete. Am vrut sa spun, e o poveste despre razboiul civil din Burma, mi-am facut cercetarea si trebuie sa spun adevarul. Nu pot sa fac din Rambo o fantezie, unde toata lumea pupa pe toata Este asta parte din filozofia ta? lumea.

Absolut! Suta la suta. Cand John Wayne a murit, au spus „cum oare vor umple In Rocky si Rambo ai surprins tensiunea din fiecare acest gol?” barbat: romanticul, omul de familie, dar si partea furioasa.

Curios lucru, cariera ta s-a lansat puternic dupa

Cand vad crime comise impotriva ce a murit John Wayne. copiiilor, vreau sa gasesc acea persoana,

Exact. Am o fotografie: eu si el devin panicat. Daca lucrurile alea s-ar impreuna. Eu sunt intr-un tuxedo inchiriat. A intampla copilului meu, nici nu imi imaginez ce facut ceva, ceea ce si eu am facut pentru as face. Nu inteleg societatea, nu inteleg rosul alti tineri actori. Eram la „People’s Choice propozitiei „intoarce si celalalt obraz”. Rambo Awards”. Eram incredibil de nervos si, dintr-o nici macar nu traieste in America. Nu este data, John Wayne vine spre mine! Si mi-am zis afiliat politic. De-aia ma enervez foarte mult „Dumnezeule”... Mi-a spus „numele meu este atunci cand politicienii si-l atribuie pe Rambo. John Wayne, bine ai venit la Hollywood”. Eram un nimeni, un zero. Asta arata un caracter Nu ai respectul pe care ti-l doresti din partea enorm. colegilor tai de la Hollywood?

Crezi? (rade) Nu ma pot plange.

A mai fost cineva care te-a impresionat...

Cred ca o parte din chestia asta este modul in Kirk Douglas. Un tip exceptional, care am intrat mereu in scena... responsabil, energic, jovial...

Care este partea cea mai dificila a vietii de „star de actiune”?

Sa nu te lasi sa ajungi „de inlocuit”.

Filmele de actiune sunt aruncate in cosul umpluturilor, asa-numitul „filler”, cand, de fapt, blockbuster-urile finanteaza prin banii pe care ii fac asa-numitele „filme artistice”. Iar cand vine vremea sa fie recunoscute aceste merite, lumea se face ca uita. E greu sa faci filme bune de actiune. La filmul de actiune se construieste, se construieste continuu. Daca insa filmul de actiune e prost, filmul deraiaza automat. Nu spun ca sunt Scorsese, dar cand am ajuns in cinema, nimeni nu facea filme de actiune. Cand a aparut „Rambo I”, lumea a zis „iata un film de actiune”...

Cati bani crezi ca ai facut pentru Hollywood?

Pai, cred ca sunt doua moduri de ajudeca acelasi lucru. Biletul la „Rocky” era $1.70, si eu am facut $120 de milioane. Acum, daca multiplici la pretul de astazi, de $7, o sa rezulte cam $800 de milioane. Si asta este fara dvd-uri vandute, numai incasari la cinema. Daca adaugi tot ceea ce se adauga astazi, ies cam $1,6 miliarde?

Miliarde de dolari?

Da, cam asa ceva.

Deci, de ce nu esti respectat pentru asta?

Nu stiu. Am citit undeva ca Arnold a facut 2,4 miliarde, iar Bruce si cu mine cate 1,6 miliarde. Cine le numara? Cred ca oamenii te subestimeaza. Pentru ca totul la mine a fost bazat pe fizic. Am fost inteles doar pe aceasta baza, pe aceasta impresie initiala.

Am muncit enorm ca sa pot juca cum am jucat in aceste filme si nici nu am intrat in jocurile de culise de la Hollywood, care de multe ori sunt politice. Am crezut mereu in mersul la cinema, acolo unde toata lumea place pe toata lumea, nu m-am gandit si la culise. Un pic naiv.

Petter Sellers mi-a dat un sfat incredibil: „Nu uita de HUF: Hollywood-ul Uraste Fericirea”.

Nu am crezut ca este valabil, nu credeam ca oamenii din jur isi doresc cu ardoare sa iti frangi gatul. Eu am gandit mult mai simplu: „Arnold a facut asta, Bruce a facut asta, eu pot sa fac mai mult”. Intotdeauna mi-a placut competitia.

Care este testamentul tau cinematografic?

Personajul Rocky, sunt absolut convins. Prin faptul ca niciodata nu s-a dat batut, ca a intrat mereu pe usa din fata. A luat cina cu personalul, dar si cu regii, insa la sfarsitul zilei si-a platit consumatia si a iesit pe intrarea de serviciu. Intotdeauna o sa am sufletul langa acest personaj. Pentru orice om de pe planeta, exista intotdeauna si optiunea de a fi mai bun decat crede ca poate fi. Nu putem sa fim toti stele de cinema, dar putem fi cei mai buni in viata noastra, si asta face diferenta.

Ce le-ai spune fiilor tai sa caute intr-o femeie?

O persoana care nu este deranjata de glumele tale, care rade impreuna cu tine.

Poti sa fi stapanul casei, dar poti sa fi si un

24

MOVIE NIGHTS om inteligent si plin de umor. Astazi poti fi un zambaret idiot, maine poti discuta despre mortgage.

Cand fetele tale vor merge la primele intalniri cu baietii, ce sfat le vei da?

Sa caute mai intai pungi pentru debarasat. Si sa se intereseze unde sa trimit bucatile (rade)...

Nu vrei ca ele sa aiba o viata normala?

O sa le spun baietilor ca fetele mele fac alpinism in Egipt si ca expeditia dureaza 6 ani. Sa mearga la intalnire nu o sa fie funny.

Sunt total nepregatit pentru asta, pentru ca stiu ce poate sa se intample...

Ce se poate intampla?

Cucerire. Nu poti opri roata vietii, iar daca roata asta se rostogoleste prea aproape de mine, nu vreau sa fiu calcat...

Ce spune sotia ta?

E putin mai filozofica, imi spune „Sly, nu poti sa ameninti o fata de 12 ani”. Eu ii raspund „ba pot, si merge excelent”.

Esti un om religios?

Sunt destul de spiritual; cred foarte mult in spiritul uman. Cu certitudine nu sunt ateu... am fost botezat catolic, dar nu apartin de o anumita biserica. Stallone imi arata inspre receptia din hol, tanarul care ma primise motaie, iar ceasul arata 12.15pm. Se uita la el, nu spune nimic. Ma uit la tabloul de pe perete, este facut de actor, acum 20 de ani. Este negru, cu un punct rosu in mijloc.

Spune-mi despre tabloul asta, te rog?

Negrul este barbatul, iar punctul rosu este ce cauta fiecare barbat: femeia.

Sa revenim la filme, care te-a influentat cel mai mult, cand erai copil?

Filmul care mi-a schimbat viata a fost „Hercules” cu Steve Reeves.

Ai avut ganduri despre propria mortalitate?

Da, cred ca este o concluzie a mea, provenita din subconstient, cred ca am sa sfarsesc ca intr-un film, intr-un loc foarte rece, un loc intunecat.

De ce spui asta?

Nu cred ca mergem intr-un loc anume. Iti faci propriul rai sau iad aici, si este ce lasi in urma ta. Dar nu trebuie sa te gandesti ca poti schimba ceva, nu poti. Ca si faraonii, credeau ca sunt Dumnezei, ca nu mor niciodata. Sfarsit de poveste!

Ai spus odata ceva ce mi-a rupt inima: ca ti-o reamintesti pe mama ta sarutandu-te de doua ori?

O data, o singura data. Cred ca a fost atunci cand s-a intamplat si un divort.

Durerea nu pleaca niciodata?

Niciodata nu treci peste asta. Nu este nici o placere sa ai experienta asta in copilarie. Tu esti moale ca plastilina, iar

astia sunt coltii care sfasie aceasta plastilina.

Intotdeauna voi avea aceasta rana. Care nu se vindeca doar cu dragoste, sarutari sau dezmierdari.

Personajele tale parca ar veni dintr-un rezervor de durere.

Asa e. Cand faci filme de actiune, cum ar fi „Cop Land”, esti intotdeauna in starea personajului. Nu poti sa te inveselesti printr-o anume terapie.

Daca ar fi sa te gandesti la o slabiciune a ta, care ar fi ea?

Vocea mea. Imi urasc vocea.

Inca mai scrii poezii?

Majoritatea le scriu sotiei mele. Am volume intregi...

Ce vrei sa scrie pe piatra ta funerara?

Vreau sa folosesc o replica dintr-un film. „Nu este important cat de tare lovesti, ci cat de bine poti primi loviturile care fac diferenta in viata ta”.

E ceva ce te-a invatat tatal tau si inca pastrezi?

Am mostenit ceea ce a insemnat Rambo, mi-a transmis puterea de a lupta. Tata ar fi luptat cu oricine.

Dar tu nu esti un tip violent?

(Rade!) Nu, nu sunt. Devin suparat doar cand onoarea este aruncata la cos. Stiu ca suna ciudat, dar asta este adevarul.

Deci de unde vine acest sentiment, pentru tine?

Nu vreau sa devin prea psihologic: oamenii vor spune „asta a fost nefericit in copilarie”. Nu am avut o copilarie perfecta, dar cred in asta: nu cred ca as fi ceea ce sunt, daca as fi avut o copilarie perfecta.

Nimanui nu-i place perfectiunea, va spun eu...

Ce ai fi tu in casa asta, poti alege un obiect?

Cred ca as fi o palarie de cowboy din 1958. Aveam 11 ani. Palaria venise cu un pistol si desenul unui cal. Din nou, totul era despre eroi. Salbaticul Bill Hickok, Davy Crockett. Deci aveam una dintre aceste palarii de cowboy, iar acel obiect – era mirositor si plin de mucegai – de oricate ori il puneam pe cap, eram cel mai tare.

A fost un cadou?

Cred ca a fost cadou de la mama.

Spune-mi despre Edgar Allan Poe. Ai lucrat la script-ul lui Poe parca dintotdeauna. De ce?

Aveam 21 de ani, si am intrat intr-o librarie din New York. Portarul mi-a spus, „e o sectiune speciala a scriitorilor”. Mi-a spus „uite ceva ce o sa-ti placa” si a tras din raft un volum al lui Edgar. Citindu-l, mi-am dat seama ca este prototipul unui artist neinteles.

Nu ma identific cu geniul lui, pentru ca este dincolo de ceea ce oamenii cred despre el.

Dar a fost ca Rocky, incredibil de neinteles. Si, intr-un final, a renuntat sa mai caute succesul financiar si s-a indreptat spre dragoste. Si eu

am fost la fel, Iisuse, o mare drama...

Deci ai scris si tu un scenariu despre el?

Am scris zece. Cred ca fanii lui Poe m-ar rupe in bucati, dar pot spune ca a fost un artist neinteles.

Esti un artist neinteles?

Complet. Sincer? Da, si unul dintre motive, din cauza rolurilor pe care le-am jucat, toata lumea a presupus ca sunt acea persoana. Iar cand sunt eu insumi, oamenii fug de mine. Pentru mine este o enigma. O multime de actori s-au prezentat in fata cinefililor prin proiecte si caractere minunate, si au crescut frumos, impreuna cu ele. Eu a trebuit sa imi scriu materialele, si nu am avut nume sau pedigree, ca DeNiro cand s-a prezentat la Brian de Palma. La mine a fost „Cine? De unde a aparut si asta?”. Am fost un outsider. Si chiar mai sunt. Si mie mi-ar placea sa mi se dea scenarii superbe, de la regizorii mari...

Daca le-ai putea transmite celor de la Hollywood ceva, ce le-ai spune?

Doamne, asta este ceva foarte tare.

Ei nu inteleg ca sunt o anume persoana. Dar, pe masura ce imbatranesc, imi dau seama ca exact ceea ce faci in viata spune adevarul.

Vorbe? Oricine le poate produce. Dar fapte... ele vorbesc mai mult decat vorbele. Cred ca sunt ceea ce sunt. Arta, filmele, ideologia din filmele in care sunt implicat, toate ma reprezinta. Asta e filozofia mea. Chiar daca sunt invaluit in pesimism, voi sfarsi prin a fi optimist.

Esti un romantic?

Da. Total. Oamenii cred ca eu reprezint doar prezenta fizica, insa nu e asa.

Mostenirea?

Personajele pe care le-am jucat.

Cea mai grea zi din viata mea a fost atunci cand am turnat ultimul cadru din Rocky Balboa. Mi-am spus „Nu ma voi mai intalni cu acest personaj. Este ca si cum am pierdut o parte din suflet.”

Rocky va trai intotdeauna, ca „Doamna si Vagabondul”. Extraordinar.

Este adevarat. Cand oamenii ma intreaba cum am facut-o, eu le raspund ca s-a facut natural. Cand Chaplin a incercat mai multe palarii, a ales-o pe cea mai mare si, deasemenea, pantofii cei mai largi. Genial!

Ai creat garderoba din Rocky singur?

Nu, a fost garderoba mea. Inca o am acasa. Nu am avut buget pentru garderoba. Haina mi-am cumparat-o la 19 ani, cand inca traiam in Philadelphia. Am cumparat-o de la E.J. Korvette, pentru $32.

Era jumatate piele, cealalta jumatate un material sintetic din Korea... Oricum, acum trebuie sa incheiem, frate. A fost super.

Okay, Rocky, multumesc.

(Acest interviu a aparut in revista Star Cinema Hollywood, reporterVillis Imberton DeGruijin.)