Banat lugoj

„Numai lucrul muncit are valoare adevărată şi trainică.”

Banat 8

Ioan Slavici

Revistã editatã cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj ºi al Primãriei Municipiului Lugoj

Fondator: Ioan Ardeleanu

Anul IX



Nr. 8 (104)



august



2012



Lugoj

Anişoara Odeanu

Anul literar Anişoara Odeanu (29.05.1912 01.09.1972) În 2012 s-au împlinit 100 de ani de la naştere şi se împlinesc 40 de ani de la moartea scriitoarei Anişoara Odeanu.

Cu acest prilej, revista ,,Banat” din Lugoj a iniţiat o serie de acţiuni culturale (simpozion dedicat vieţii şi operei sale, dezvelirea unei Plăci Memoriale “Anişoara Odeanu”, lansarea unui volum editat postum), a participat şi va participa la toate activităţile comemorative alături de oficialităţile lugojene.

Redacţia

2

Banat Cronica în imagini Dezvelirea Plăcii Memoriale “Mihail Bejan” şi lansarea volumului Mihail Bejan Dezvelirea Plăcii Memoriale “Mihail Bejan”, montată pe Palatul Bejan (1901 – 1902), str. Unirii – faţada principală, de către primarul Lugojului – prof. ing. Francisc Boldea; au participat: fam. dr. Constantin Puţinelu, fam. ing. Zeno Bejan, fam. arh. Mihai Bejan (cu toţii descendenţi ai familiei Mihail Bejan), Simion Dănilă, Constantin-Tufan Stan, Adriana Weimer, Toni Boldureanu, Nicolae Streianu, Raoul Rusalin, Mircea Anghel, Romeo Pârvulescu, Patricia Ghemeş, oameni de cultură, scriitori, reprezentanţi ai mass-media; slujba de sfinţire a plăcii a fost oficiată de preot iconom stavrofor Ioan Cerbu – protopopul Lugojului – şi diaconul Cristian Cerbu; organizatori: familiile Puţinelu şi Bejan, Primăria Municipiului Lugoj, Muzeul de Istorie şi Etnografie Lugoj şi Protopopiatul Ortodox al Lugojului; luni, 13 august 2012, ora 16.00.

Lansarea volumului Mihail Bejan, semnat de prof. dr.

Constantin-Tufan Stan; au prezentat: prof. Simion Dănilă şi dr. Vasile Muntean; au mai luat cuvântul: prof. ing.

Francisc Boldea şi prof. Simona Puţinelu; moderator: Constantin-Tufan Stan; mucrorecital susţinut de: Denisa Dragoescu (vioară), Raul Petrescu (clarinet) şi Iulia Sârbu (flaut); organizatori: Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu”, Biblioteca Municipală Lugoj şi Revista “Banat” Lugoj; au participat: familiile Puţinelu şi Bejan, Dorin Murariu (revista “Banat” Lugoj), Cristian Ghinea (ziarul “Redeşteptarea” şi revista “Banat”, Lugoj), Răzvan Pinca (Muzeul de Istorie şi Etnografie Lugoj), Adriana Weimer (Biblioteca Municipală şi Revista “Banat”, Lugoj), Toni Boldureanu (ziarul “Ziua de Vest” Timişoara), Raoul Rusalin (Primăria Municipiului Lugoj), Ioan Cerbu şi Cristian Cerbu (Protopopiatul Lugoj), prof. Simona Avram, dr. Dan Traian Demeter, Freddy Stauber, Eduard Bayer, Maia Bayer Dobrin, Nicolae Silade şi Mircea Anghel (ziarul “Actualitatea” şi revista “Actualitatea literară” Lugoj), prof. Nicolae Streianu, dr. Romeo Pârvulescu, Patricia Ghemeş şi mulţi alţii; luni, 13 august 2012, ora 17.00, Galeria “Pro Arte” Lugoj.

Banat

B

Director: Iosif Crăciunescu Redacţia: Dorin Murariu redactor-şef Simion Dănilă redactor-şef adjunct Constantin-Tufan Stan redactor-şef adjunct Constantin Buiciuc redactor-şef adjunct Adriana Weimer secretar general de redacţie Cristian N. Ghinea proză Maria Bologa poezie Dan Floriţa-Seracin Graţiela Benga Mihai Murariu (Germania) Denis Taurel (Franţa) Laurian Lodoabă Concepţie grafică: Adriana Weimer Silviu Nopcea Tehnoredactare computerizată: Adriana Weimer Administrator site: Dan Bortoc Redacţia şi administraţia: Lugoj 305500, judeţul Timiş, str. Nicolae Bălcescu nr. 1 Telefon: 0256-357 631; 0720-052 278 site: www.revistabanat.ro e-mail: revistabanat@yahoo.fr

ISSN - 1584 - 3890 Corul “Ion Vidu” în Grecia Corul lugojean “Ion Vidu” al Casei de Cultură a Municipiului Lugoj (dirijor: maestrul Iosif Todea; solist: tenorul Daniel Zah) la cea de a XII-a ediţie a Festivalului Coral Internaţional de la Assos – Grecia; corurile invitate în festival: Corul “Euripeios” din Khalkidas, Corul Mixt “Atlantis” din Monoikou, Corul “Ion Vidu” din Lugoj, Corul de Tineret “REA” din Assos, Corul “Ag. Theodorou” din Loutraki, Corul Feminin “Opus Femina” din Atena, Corul “Philarmonia” din Xylocastro; a participat: maestrul Remus Taşcău; coriştii lugojeni au prezentat publicului un repertoriu ales: piese de virtuozitate laice şi religioase din repertoriul românesc şi universal; Assos – Grecia, 5 – 11 iulie 2012.

Expoziţia Etnografică şi Ruga Lugojeană Expoziţia Etnografică “Piese de port din blană de oaie – zona etnografică Lugoj-Făget” – o ilustrare a vechii tradiţii meşteşugăreşti a cojocăritului din zona etnografică a Lugojului, confecţionate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea; organizator: Muzeul de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj; 15 august 2012, Galeria “Pro Arte” din Lugoj.

Răspunderea pentru opiniile exprimate revine, în exclusivitate, autorilor.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

Imprimat la S.C. Bab Media S.R.L. - Lugoj

Editori: Cenaclul „BANAT” al Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi Biblioteca Municipală Lugoj

Acest număr este ilustrat cu imagini din creaţia artistei plastice Georgeta Cocian.

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat Dorin Murariu

Mircea Pora Biblioteca din Vest

O viaţă printre cărţi ,,Fără lectură nu există cultură”, scrie apăsat profesorul universitar Alexandru Ruja în Lecturi – cărţi – zile (Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2012) şi enunţul său sună grav, precum clopotele de înmormântare, căci ,,interesul pentru lectură a scăzut chiar şi în rândul studenţilor filologi”, cei atât de invidiaţi, cândva, de realişti, fiindcă nu ar avea nimic altceva de făcut decât să citească romane, poezioare, piese de teatru, monografii, adică, pe scurt, nu mare lucru. e pare că şi ultimul bastion al cititului scârţâie din toate niturile, paradoxal, tocmai acum, când dezinhibata tehnologie oferă un ocean de informaţii, dar impactul zidului de terabiţi selectează grozav, îndreptăţind afirmaţia că ,,nu oricine poate gusta şi suporta deliciul şi supliciul lecturii.” Îngrijorarea profesorului are o cadenţă fermă: ,,o structură culturală complexă nu se poate realiza în afara lecturii cărţilor, indiferent de formatul acestora (carte de hârtie, carte electronică etc.). Dezinteresul pentru lectură este malefic pentru formarea culturală, după cum interesul pentru lectură este benefic pentru această formare absolut necesară pentru ca individul să devină şi să fie om.” Problema, cel puţin în arealul nostru, este că modelele mediatizate sunt, îndeobşte, străine de orice parcurs intelectual. Pe de altă parte, există şi suficient de multe cazuri de impostură culturală şi, mai ales, decizională, care a favorizat răspândirea unei adânci debusolări, uşor convertibilă în lehamite. ecturi – cărţi – zile propune modele autentice, aşa cum nu vor înceta să fie, printre alţii, Eugen Lovinescu, Aron Cotruş, Alexandru Ciorănescu, Sorin Titel sau Victor Iancu, reprezentând, totodată, ,,un exemplu al pasiunii pentru lectură.

Ca şi în cazul volumelor precedente, apropierea de acest volum ca şi de cărţile comentate aici ar putea fi un gest de repunere a cititorului la nivelul importanţei pe care îl are pentru formarea intelectuală. După cum traseul hermeneutic aplicat cărţilor este un act de critică literară, dar şi de poziţionare pe un drum al istoriei literare.

Cititorul acestor pagini va putea observa cu uşurinţă că actul lecturii se transformă într-unul de valorizare critică şi apoi de fixare în spaţiul mai larg al istoriei literare.”

Deosebit de instructive mi se par paginile în care se analizează tezele de doctorat scrise de Valeriu Branişte şi de Victor Iancu. Redactate în perioade şi în contexte diferite, acestea îngăduie cititorului o edificatoare

S

L

3

comparaţie. ucrarea lui V. Branişte uimeşte, în primul rând, prin dimensiuni – 29 de pagini, o glumă pe lângă cele de astăzi, adevărate labirinturi, uneori, de preţiozităţi şi de truisme strălucitor ambalate, ţintind poziţionări sociale convenabile. Teza susţinută la Universitatea din Budapesta ,, pare să fie o pregătire pentru o viitoare carieră universitară. Nu-i va fi dat să urmeze această cale, alte priorităţi se ivesc în viaţa sa zbuciumată, plină de neprevăzut, de înalte idealuri, dar şi de riscuri” – scrie Alexandru Ruja, prezentând în detaliu această lucrare rarisimă. După numai patruzeci de ani, exigenţele par să se fi schimbat radical, după cum se poate observa din mult mai voluminosul dosar legat de parcursul cercetării doctorale a lui Victor Iancu, evidenţiind cerinţele tipice din spaţiul intelectual germanic.

Interesant este că, întors în România, intelectualul a intrat destul de repede în atenţia serviciilor secrete, acestea fiind preocupate de toate acţiunile şi de opiniile sale, după cum reiese din documentele selectate din Arhiva CNSAS. Cu turnători mereu în preajmă, viaţa lui Victor Iancu va fi fost una extrem de dură. răind de o viaţă printre cărţi, profesorul Alexandru Ruja a reuşit să convertească hectarele de pagini citite într-o remarcabilă aventură intelectuală în volumele domniei sale.

L

T

Ţărănuca A

(2) i nici norilor ce se strângeau în tmosfera se schimbă într-o clipă, mase întunecate, compacte, în un climat de aşteptare crispată jurul soarelui ce încă strălucea. Sinstalându-se peste tot. În acele ar fi putut sesiza şi faptul că vântul, de la o momente goale, greu de reprodus în cuvinte, vreme, începuse să-şi facă simţită prezenţa. când tot felul de zvonuri, presupuneri, se Totuşi, indiferent de unde văzută, cât de fru- întretăiau, mai mulţi spectatori zăriră la mos, de paşnic, de tihnit-medieval, se petre- început un punct îndepărtat, iar mai apoi, cea deplasarea acestor oameni! Câtă dorinţă transformarea acelei “impurităţi“ într-o crede-a ieşi măcar şi pentru câteva ore la lu- atură umană. Pe măsură ce se apropia şi se mină, de-a se-ndepărta de plictiseală, nu se apropia, asta era sigur, părea străbătută de citea pe chipurile lor. În timp ce mulţimile frisoane şi transmitea cu mult înaintea paşilor măginaşe înaintau spre centru, uniţi în dorin- ei, o stare de nelinişte, asemănătoare foşneţa de-a urmări ceva frumos, la masa festivă, telor ce le produc printre copaci, vânturile, plasată chiar în apropierea scenei, oamenii când toamna e deja sosită. de vază ai Perigorului, se pregăteau să ia Apoi, dintr-odată, din fiinţa aceea ce se loc. Îi putem urmări ca într-un film derulat apropia de-acum tot mai mult, tâşni o lumină cu încetinitorul... Cu mişcări feline, de fost atât de puternică, încât s-ar fi putut crede atlet, de căţărător pe tot felul de garduri, şe- că un vulcan uriaş, în plină erupţie, îşi trimite ful gării, în uniformă de gală, se fofilează în tărie, flăcările. Ca la un semn, mulţimea spre centrul mesei, poziţie ce-i era rezervată. aceea nezgomotoasă, dar în profunzime, Îl urmează soţia, o casnică înveterată, a speriată, prinse a părăsi centrul Perigorului. cărei figură minată de semne ale îmbătrânirii, Cu paşi mici, cu paşi repezi, unii chiar în iradia, totuşi, un aer de autoritate. În conti- alergare. nuare, de o parte şi de alta, a înaltului cuplu Şocul, surpriza, neprevăzutul, spaima, feroviar, se aşează ca la o comandă militară, îi duceau pe toţi înspre margini, înspre zodar păstrând şi elemente de supleţe, profe- nele bănuite a fi ale eliberării. Începu să şi sorii cu consoartele lor, preoţii, medicul, şeful plouă şi-n locul fostei festivităţi se instală o local al secţiei financiare, informatorul parti- atmosferă largă de pustietate ce-ar fi zdrobit dului de guvernământ, fireşte, acompaniaţi orice speranţe. S-ar fi zis că din straturi înalde soţii. Văzuţi din faţă, toţi aceştia ar fi putut te, necunoscute, se transmiteau atenţionări, alcătui un straşnic tablou de familie, dar pu- avertismente. Când lucrurile se mai liniştiră, teau fi luaţi şi ca o protipendadă, ce, proba- în piaţă nu mai era chiar nimeni, decât o bil, nu va lăsa nimic în urma ei, după ce femeie scundă, umilă, inofensivă, parcă obotimpul o va măcina. Începutul programului sită de parcurgerea unui drum ce trebuie să artistic îl făcu o fanfară rurală, dintr-o zonă fi fost foarte lung... ”Ce-i cu ţărănuca asta, muntoasă, destul de apropiată Perigorului. de unde-a apărut aici, între noi...?” s-ar fi Repertoriul a fost bogat, nuanţat, punctul întrebat mai marii aşezării, dacă ar mai fi de vârf reprezentându-l, interpretarea, cu fost acolo... bis, a cunoscutei Serenate a lui Toselli. După Iar ea, parcă bătută-n cuie, stă aşa, ca consumarea pauzei ce se impunea, nu pe o statuie, în târgul acela dintr-o dată pustiit. scenă, ci în preajma mesei oficiale se pro- Stăpână a caselor, străzilor, pomilor ce se duse un cor mixt, fără dirijor, tot dintr-o văd până departe. E ud peste tot, masa la regiune muntoasă, asta se vedea după port, care petrecuseră invitaţii e de-acum mai urâtă dar ceva mai depărtată de Perigor, prin raport decât gurile unor mistreţi fără dinţi. Până la cu prima. Melodiile interpretate, aminteau urmă, învinsă de acest spectacol, o va lua tuturor ascultătorilor, de istorie, codrii, mân- înapoi, înspre casă, căci are una, dar e tare dre, poiene, nunţi, isprăvi haiduceşti. În vre- departe. Va merge iarăşi pe jos, căci o altă mea aceasta, lucru de la sine înţeles, la masa posibilitate nu există. Cu chiu, cu vai, va aoficială se serveau bunătăţi. În sfârşit, cu junge acolo pe la sfârşitul toamnei. Şi ce-o pauze, cu mâncăruri şi veselie la protipenda- să găsească...? Un frig instalat printre modă şi noi evoluţii pe scenă, programul mai bile, câteva uşi lăsate deschise, o noptieră răscontinuă o bună bucată de vreme, până turnată va afla despre tatăl ei, care între timp când, fără vreo explicaţie oarecare, totul se murise, nu înainte, însă, de-a se chinui îndeîntrerupse brusc. lung, prin odăile acelea, care acum sună a gol...

Ş

Adriana Weimer

„Freddy Stauber & Friends” – o întâlnire de suflet cu iubitorii muzicii din Lugoj –

O

frumoasă întâlnire de suflet cu iubitorii muzicii din Lugoj a avut loc joi, 9 august 2012, de la ora 21.00, la “English Pub”, cu îndrăgitul solist şi compozitor lugojean Freddy Stauber, stabilit în Germania. Întâlnirea a făcut parte din proiectul muzical „Freddy Stauber & Friends”, iniţiat anii trecuţi, şi s-a derulat în acest an prin prezentarea albumului său Lugoj Blues, CD care a fost conceput ca o autobiografie muzicală în care nostalgia autorului vibrează nostalgic pe corzi de chitară.

La realizarea acestui CD au contribuit, alături de cantautorul Freddy Stauber, colegii din Lugoj şi din Germania ai solistului: Marius Balint (pian, orgă), Lucian Avramescu (chitară rece, vocal choir), Cezar Costescu (chitară acustică, slide guitar), Kosta Katzios (percuţie), iar asistent de studio a fost fiica sa, Vanessa Stauber.

Realizat online cu o tehnică nouă de înregistrare, CD-ul Lugoj Blues cuprinde multe amintiri care îl leagă pe Freddy Stauber de Lugoj – oraşul său natal –, de tinereţea petrecută aici; de aceea, recitalul din acest an a cuprins piesele ilustrative: “I keep memories in mind”, “Old Iron Bridge” (“Bătrâ-

nul Pod de Fier” – simbol al Lugojului), “All my Zounger Days”, “World Guitar”. lături de Freddy Stauber, şi în acest an cântat fiicele sale, Vanessa şi Rebecca, într-un minirecital unplugged. Avanpremiera evenimentului muzical de la Lugoj a avut loc în cadrul emisiunii “Ora de vară”, difuzată pe postul TVR 3, iar după recital Freddy Stauber a acordat un interviu revistei lugojene “Banat”.

A

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

4

Banat

Gheorghe Alexandru Iancovici (1924 – 1992) D – 20 de ani de la trecerea în veşnicie – Nicolae Steinhardt upă 20 de ani de la moartea lui Gheorghe Alexandru Iancovici, îi putem publica testamentul, de ale cărui dispoziţii, până la urmă, n-a mai ţinut nimeni seama. Şi mai ales martorul Constantin Ioan Adam, jurisconsult şi văr primar al său, care a atacat cu succes testamentul neolograf. Nici pomeneală ca Universitatea din Chişinău să-l moştenească pe testator, iar asta nu numai din pricina clauzei suspensive („numai în cazul că Basarabia se va alipi României“), care nu preciza un termen exact, ci şi din alte vicii de redactare şi, desigur, din dorinţa de a nu fi înstrăinată de Lugoj averea (şi îndeosebi biblioteca lui Iancovici). Cele două locuinţe, pâmântul şi alte bunuri au fost împărţite egal între cei doi veri primari, iar cărţile, cu unele excepţii, au ajuns la Biblioteca Municipală Lugoj. Colecţiile unor importante reviste de literatură au revenit lui C. I. Adam, între timp decedat, ca şi verişoara Silvia Petrescu.

Manuscrisele şi corespondenţa se află în păstrarea dlui C. Zarafan. Din aceste manuscrise, care îşi aşteaptă publicarea, provine şi povestirea O singură stea din ciclul Orphebrus. Din paginile ei nu transpare un autor al unei construcţii epice cu intrigă captivantă şi personaje viabile, cum ar fi vrut Iancovici să fie, ci acelaşi eseist din cele două cărţi care l-au încântat atâta pe Nicolae Steinhardt, dar şi un moralist care ne îndeamnă să fim oameni ai faptei. Povestirea însă este interesantă şi pentru biografia lui, prin portretul spiritual conturat misteriosului personaj, confirmând că acesta este un alter ego al scriitorului lugojean, precum şi intuiţia pe care am avut-o când i-am publicat caietul de poezii postume sub titlul Cântecele lui Orphebrus, şi anume că titlul a fost bine ales şi pe deplin justificat şi că poeziile, grupate nu cronologic, ci tematic (lucru evident în cadrul Cuprinsului), pun mai bine în valoare coordonatele liricii sale. Cu siguranţă, poemele străbătute de fiorul şi obsesia morţii la care face referire povestirea pot fi căutate şi găsite de cititor în ultimul grupaj din respectivul volum de versuri al lui Gh. Al. Iancovici.

Panaite, celălalt personaj al povestirii, cel care a fost invitat să vorbească despre Orphebrus, este o altă ipostază a lui Iancovici, aceea de vorbitor capabil să electrizeze mulţimile, aşa cum a fost el însuşi fascinat odată de Ionel Teodoreanu conferenţiind la Lugoj.

Am avut de mai multe ori plăcerea să-l ascult adresându-se unor săli pline, convingându-mă de histrionismul său comparabil într-o oarecare măsură cu cel al lui Călinescu. Poza în care este surprins pe scenă (la Lugoj, în 6.VI. 1975) recitând în traducere spaniolă o poezie de József Attila îl prezintă în această postură.

Când l-am vizitat pe N. Steinhardt la Mănăstirea Rohia în vara lui 1987, la recomandarea lui Virgil Bulat (ultimul din dreapta fotografiei de grup, în care Iancovici poartă căciulă), coleg de temniţă al viitorului ieromonah, ajuns apoi, la Editura Dacia din Cluj, redactor al cărţilor lugojeanului, recenzia pe care o reluăm în revista noastră era deja scrisă şi trimisă la „Familia“, după ce a stat mai mult timp la „Vatra“. Iancovici voia să publice un Jurnal al lui Lucifer (pe care nu l-am găsit între manuscrisele rămase de la el) sau măcar nişte Solilocvii ale insomniei (titluri ce nu conveneau cenzurii, căci în „epoca de aur“ nu era de conceput ca cineva să gândească luciferic sau să aibă insomnii). Reproducerea pe coperţile 1 şi 4 ale cărţii Printre trestii de lumină a unui Lucifer sculptat de Teresa Feodorovna-Ries întăreşte ipoteza că este vorba despre una şi aceeaşi lucrare, dar cu o structură mult diferită: concepută şi dată la tipar în formă de jurnal, cu opinii strălucitoare privind o diversitate de teme aşa cum i-au venit cronologic în minte, cartea a fost practic masacrată. L-am surprins pe prietenul meu tăind cu foarfeca fâşii din paginile dactilografiate pe care apoi le-a regrupat în funcţie de conţinutul lor. Aşa se face că a rezultat un volum cu părţi distincte, pe domenii: filozofie, literatură, alte arte, memorialistică etc. – un fel de Ţara de Kuty, unde becurile pentru iluminatul public se aflau toate într-un singur loc, tot aşa tuburile de canalizare şi celelalte obiecte. Ca să poată trece drept literatură, cartea mai cuprinde din loc în loc proze scurte şi poezii. Aflând de la mine numai titlul recenziei lui Steinhardt, Iancovici a apreciat jubilând situarea sa în selecta companie a celor doi mari francezi.

Nu ajunge în momentul acesta numai să-l publicăm pe Gheorghe Iancovici şi să scriem despre el şi opera lui. La împlinirea, în 2014, a 90 de ani de la naştere, ar fi un prilej potrivit să montăm o placă memorială pe casa din str. Victor Vlad Delamarina, unde şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, a scris şi a murit unul dintre cei mai importanţi scriitori pe care i-a dat Lugojul. [S.D.]

Testament S

c, d, e şi f Universităţii din Cluj. Mai specific, de asemenea, ca din toate cărţile mele părintele doctor Vasile Muntean să-şi poată alege 200 exemplare cu caracter istoric. Doresc ca dânsul să fie executorul meu testamentar şi să se ocupe de cele legate de înhumarea mea.

El singur să-mi facă prohodul. Doresc să mi se facă cea mai simplă înmormântare cu putinţă, fără coroane, discursuri, muzică, pomeni etc. Ţin să subliniez în mod special că nu vreau să las moştenire nimic altor instituţii şi persoane decât celor indicate mai sus [...]

Făcut în cinci exemplare, astăzi 3 august 1992.

Martorii semnează pe verso.

G. Iancovici [m.p.]

[Verso:] Testamentul a fost citit în faţa noastră, pentru care semnăm: CONSTANTIN IOAN ADAM ss indescifrabil KISS RUDOLF ss indescifrabil maior ZARAFAN CONSTANTIN ss indescifrabil preot dr. VASILE MUNTEAN ss indescifrabil Martorii semnaţi mai sus sunt rugaţi de testator să se ocupe personal de executarea întocmai a dispoziţiilor mele testamentare.

G. Iancovici [m.p.] Împuternicesc pe păr. dr. V. Muntean să se ocupe de toate manuscrisele mele, de valorificarea şi publicarea lor, precum şi de cele 2 cărţi tipărite până acum, ca şi de cărţile mele depuse în manuscris la Editura Dacia din Cluj şi Roza Vânturilor din Bucureşti (acestea din urmă, împreună cu maiorul C-tin Zarafan din Lugoj).

Transmit păr. Muntean drepturile de autor, cu excepţia celor două ale lui Eugeniu Sperantia, ale căror drepturi de autor (onorarii) le va moşteni maiorul Zarafan.

G. Iancovici [m.p.]

ubsemnatul, GHEORGHE ALEXANDRU IANCOVICI, domiciliat în LUGOJ, str. Vlad Delamarina nr. 33, fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, conştient şi nesilit de nimeni, înţeleg să dispun de următoarele bunuri proprietatea mea pentru cazul încetării mele din viaţă: 1.Las Universităţii din Chişinău, pe care o institui legatar universal, întreaga mea avere, constând din următoarele: a. Casa mea personală din Lugoj, str.

Vlad Delamarina nr. 33 cu tot ce aparţine de dânsa (prăvălia, grădina, apartamentele din curte, în cazul că, printr-o lege specială, mi se vor restitui); b. Apartamentul meu din Lugoj, str.

N. Bălcescu nr. 12; c. Terenul meu de grădină din Lugoj, str. Jabărului nr. 15; d. Biblioteca mea pe care o evaluez la mai multe milioane de lei; 2.Las verişoarei mele Petrescu Silvia din LUGOJ, str. N. Bălcescu nr. 12, mobila din bucătărie, frigiderul, butelia de aragaz, maşina de gătit cu aragaz, toate lucrurile din cămară, toate hainele şi rufăria din dulapuri, covorul persan, ceasurile, bicicleta şi celelalte mărunţişuri.

La cele testate Universităţii din Chişinău mai am de adăugat: e.10 hectare pământ arabil în comuna Făget, jud. Timiş, pentru a cărui proprietate există extrasele de carte funciară în plicul de plastic, roşu, din dulap; f. Maşina de scris, trei televizoare, două aparate de radio, un pick-up, toate mobilele şi tablourile din odăi.

Fac specificarea că las cele enumerate mai sus Universităţii din Chşinău numai în cazul că Basarabia se va alipi României; în caz contrar, las cele arătate la punctele a, b,

100 (1912-1989) Gheorghe Iancovici între Gide şi Malraux

A

iubi literatura, arta... ca pe tine însuţi. A te interesa de o ficţiune mai mult decât de atâţia neinteresanţi vii. A scrie o carte nu e a-ţi da viaţa pentru o virtualitate? Ah! În mijlocul contradicţiilor spiritul încearcă o voluptate satanică, dionisiacă, secretă şi delirantă, căreia nimic nu i se poate compara.

Acestea şi multe altele, asemănătoare, mărturisesc volumul lui Gheorghe Iancovici (Printre trestii de lumină, ed. Dacia, 1986) a fi mai degrabă decât orice altceva un jurnal de meditaţii filosofice şi o nesfioasă, pasionată, candidă apologie a Culturii, Cunoaşterii, Spiritului, Intelectului. Proclamare a superiorităţii ideilor şi conceptelor, elogiu al Demonului teoretic: „Face parte din însăşi fiinţa mea tendinţa de a converti totul în imagine sau concept, de a abstractiza până şi senzaţiile, de a mă adresa constant ideilor, de a le provoca, de a le cere azil şi concurs ori de câte ori viaţa mă pune în faţa vieţii, ca înaintea unei oglinzi.” Fascinaţia ideilor e „unica sclavie care, în loc de a umili şi oprima, înalţă şi eliberează. Demonul teoretic te mistuie şi ţine spiritul veşnic treaz.”

Elogiul intelectului: „Realul e posibil şi fără intelect, dar atunci e lipsit de valoare, intelectul singur este acela care aduce ordine şi lumină; conceptualizând – el descoperă, elucidează, conferă sens, conţinut, densitate realului.” Al cunoaşterii: „Cunoaşterea este o aventură prea frumoasă ca, odată porniţi pe căile ei, să ne mai putem abate ori reîntoarce din drum.” Neliniştii metafizice: „Neliniştea e un titlu de nobleţe al omului, singurul semn prin care se diferenţiază de celelalte speţe (mă refer, fireşte, la neliniştea metafizică).“ Al spiritului: „Cine nu e gata să-şi sacrifice lutul pentru biruinţa spiritului nu e demn de titlul de om pe care şi 1-a însuşit prin impostură şi uzurpare.” Şi cu toate că este slăvită jertfirea trăirii în scopul realizării unei opere ori împlinirii unei idei, meditaţia lui Gheorghe Iancovici pare şovăitoare între doi ideologi care au pus accentul unul pe disponibilitate şi neangajare, celălalt pe acţiune şi aventură, în arierplan profilându-se umbra lui Nietzsche, acel prea puţin sorocit a fi patronul unei operaţii de glorificare a cugetării aşezate mult deasupra vieţii şi realului.

De esenţă pur gidiană sunt formulări ca: „Viaţa: dialog patetic al eului cu neantul”, „există în ordinea acestei lumi anume lucruri care se refuză logicizării... a le forţa să intre în categoriile raţiunii echivalează cu a le mutila sau ucide”, „Şi saltul e trebuincios. Ca respiraţia. Ca pulsaţia sângelui. Poate mai mult.” „A trăi fără a cugeta e tragic, dar reciproca nu e cu nimic mai prejos în tragism”, „Cât de puţini oameni explorează cât de puţin bucuria aceasta imensă, inepuizabilă: de a se bucura de posibilităţi”, „O gândire demnă de acest nume nu se împacă deci cu nimic, niciodată. Nici măcar cu ea însăşi“, „A avea curajul, cinismul sau nesăbuinţa de a trăi conform realităţii tale interioare” sau (şi mai explicit): „Nu e oare conceptul de disponibilitate una din marile invenţii ale acestui veac?”

Ajunge. Dar iată că şi Malraux joacă adesea rol de călăuzitor: „Saltul de la contemplaţie la acţiune. Aici e tot.“ Se poate mai clar?

Iar la pagina 214 găsim cuvântul aventură (cu majusculă: Aventura!) de trei ori. Mai dăm şi de „câte probleme, atâtea aventuri“ sau de „apele reveriei sunt otrăvite: fără să te ucidă te răpesc măcar pentru o clipă realităţii, înfeudându-te clarobscurului”.

Cumpăna, aşadar, ni se arată a sta între aceste două extreme, parcă aşezată sub oblăduirea unui nietzscheism conciliant: „Există deviaţii nobile şi monstruozităţi sublime, în care umanitatea îşi proiectează şi îşi exaltă supremele năzuinţe.” Atacul frontal e dat împotriva logicii şi a silogismelor. Bergson, Nietzsche, Gide, Malraux sunt, aici, toţi de egal folos. Logica e o calamitate, intuiţia e sin-

Gheorghe Alexandru Iancovici

gura scăpare. „Revolta intuiţiei împotriva Logicii e revolta vieţii, a spontaneităţii libere şi creatoare, a spiritului împotriva unor limite antivitale, împotriva unui cod normativ erijat în despot.” (Tonul, categoric şi surescitat, reaminteşte vituperaţiile bergsoniste ale „anilor nebunatici”.) Sprijin, temei şi mângâiere nu poate fi decât paradoxul: „Dar de unde putem noi şti că nu se va descoperi o altă zonă, infinit superioară, care se refuză categoriilor, metodologiilor, legilor noastre «infailibile»? Şi de unde putem şti dacă paradoxul nu e un emisar mintal al acelui tărâm bizar?“ Profesiunea de credinţă devine patetică: „Întâlnirea cu paradoxul îţi aşterne pe figură şi pe cuget o transfigurare pe care logica nu te-ar fi ajutat să o dobândeşti.“ Sau mai pe larg: „Paradoxul e un clar al zeilor, fără care am fi şi astăzi o speţă simiescă pitulată în frunzişurile pădurilor. Paradoxul a fost semnalul eliberării noastre spirituale, al saltului calitativ din zoologic în uman, o aventură fără precedent în istoria speţelor.” Altă definiţie, parcă şi mai entuziastă, mai complice: „E un adevăr – capricios, nărăvaş, cvasicinic – ce se refuză propriului său adevăr. Nu e o jumătate de adevăr sau o minciună incompletă care cochetează – din tradiţie, din politeţe, din spleen – cu adevărul sau un adevăr care trăieşte în concubinaj cu antiteza sa. E un adevăr ajuns în pragul sinuciderii, dar care se redresează în ultima clipă şi întoarce spre inteligenţă o faţă nu răvăşită, ci fulgerată de un surâs diabolic.” În absenţa paradoxurilor ce-ar mai rămâne din Kierkegaard, Nietzsche, Eugen Ionescu, Camus, Emil Cioran, Beckett? Nimic, socoteşte Gheorghe Iancovici: „Simbolul cugetării lor nu e nici Apollo, nici Dionisos, ci mai degrabă un Laokoon în luptă contorsionată şi deznădăjduită cu şerpi dialectici.”

(Nu suntem departe de Blaga.)

Inteligenţa e tratată în stil acut bergsonist, în ciuda ferventei apologii iniţiale a intelectului: „E facultatea de a diminua perseverent şi concentric deconcentrarea: e un neutralizant al incertitudinii. Atunci când inteligenţa intră în conflict cu afectele, ea se dă la o parte cu suveran dispreţ – şi ricanând.

De aceea sunt serafice afectele: fiindcă surâd. De aceea e demonică inteligenţa: fiindcă ricanează. Inteligenţa nu ştie surâde: a pierdut uzul candoarei. Ea e sentimentul ingenuităţii pierdute: o nostalgie sterilizată de patos, strivită sub munţi de sarcasm.“ (Zglobiu şi isteţ spus!) Ca şi: „Inteligenţa e facultatea de a decide peremptoriu, adecvat şi expeditiv...

E patosul lucidităţii, ameninţat de propriile sale excese.“ lături de intuiţie şi paradox, aliat de nădejde împotriva pretenţiilor suprematiste ale logicii, apare şi incertitudinea: „A rămâne ancorat în problematic nu e o situaţie de invidiat, dar când soluţia (una din cele N posibile) te sărăceşte, 

A

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat  te împuţinează, nu e mai înţelept să-i preferi problematicul, fie şi cu cortegiul său de dureroase incertitudini?“ Incertitudinea: „Sentimentul neliniştitor că adevărul e undeva, pe aproape. Îl presimţi, îl adulmeci. Terenul e minat de prezenţa lui prezumtivă. Şi cu toate acestea nu-i.” m citat îndelung (şi-mi cer iertare) pentru a nu deforma gândul complex, de nu şi contradictoriu, al autorului şi pentru a dovedi că nu-i câtuşi

te culci pe lauri... Falimentul are însă într-însul ceva mai adânc, te obligă să meditezi îndelung... Cine supravieţuieşte unei înfrângeri cu moralul intact şi trage toate consecinţele de rigoare a câştigat mai mult decât cel care a învins... Învinsul veghează crispat şi-n insomnia lui eu presimt ceva nepreţuit, divin şi satanic în acelaşi timp.“ (E. M. Cioran ar subscrie, sunt sigur, rândurile acestea.) În partea a doua a cărţii tonul zglobiu, ascuţit şi patetic dispare. Jurnalul filosofic

de puţin lipsit de vervă şi scântei. Cartea e de altfel plină de reflecţii şi aforisme captivante, inteligente, (hulita inteligenţă nu-i ranchiunoasă!), savuroase, foarte discutabile desigur, dar niciodată palide. Să nu cruţ nici acum – întru dovedirea aprecierilor mele – metoda (incoruptibilă) a citării textului: „Nu numai civilizaţiile pot fi asasinate, dar şi adevărurile elementare, ingenuitatea, avânturile spiritului, mobilitatea gândirii, elanurile nobile şi dezinteresate, nervul poetic al unei culturi, pasiunea ideilor, setea de a şti şi de a trăi.“ Sau: ,,A vorbi e a sângera lângă subiect, lângă arbori, lângă negrăit“, „Orice adevărată operă de artă e o tentativă de asasinare (acum infracţiunea e benefică, n.n.) a clişeului, a locurilor comune. Orice creaţie artistică poartă în sine tendinţe asasine, la modul estetic” (cp. şi cf. Wilde, Rimbaud), „Filosoful e un sensual al incognoscibilului, e omul care priveşte concupiscent absolutul” (cp. şi cf. Mauriac), „S-ar putea spune că ceasul speţei a sunat atunci când niciunul din membrii ei nu va mai vibra, nu se va mai simţi străbătut de fiori lirici, în niciun moment al vieţii... Momentul nevibrării ar echivala cu recăderea în totală animalitate“, „Nu numai artistul trebuie să fie inspirat, ci şi contemplatorul” (minunat aforism). ată, în sfârşit, un elogiu – din cele mai paradoxale, precum se cuvine unui înverşunat potrivnic al logicii aristotelice – adus neizbânzii: „Ceea ce e tragic, dar şi înălţător în noţiunea de fiasco.

Sunt unele erori, insuccese, ratări, eşuări şi înfrângeri incomparabil mai sugestive, mai fecunde, mai instructive decît împlinirea...

Succesul te îmbată, îţi abureşte luciditatea, îţi atenuează spiritul autocritic, te invită să

intim şi cald se preface în simplu jurnal de lector şi de călător cu multe citiri şi multe suferinţe, însă terne. Ce păcat! Gheorghe Iancovici e un spirit alert, treaz, capabil de străfulgerări şi coborâri în adânc, deopotrivă înţelept şi înflăcărat, neamăgit şi prieten cu duhul seducătoarei intransigenţe, cu mult deasupra unui oarecare stimabil alcătuitor de note descriptive. Îmi îngădui să-1 dojenesc pentru faptul că – om fin şi nuanţat – îl citează pe Nietzsche în franţuzeşte, că – toană fără de circumstanţe atenuante – califică Muntele vrăjit „unul din cele mai fastidioase romane din câte am citit”. Apoi Lampedusa nu e un marchiz italian, ci un duce sicilian. Mihail Dragomirescu nu a întocmit reţete absolute pentru săvârşirea capodoperelor, ci a predat cu totul altceva: capodopera constituie un gen literar aparte, autonom, inconfundabil cu celelalte. „Cu cortegiul” e o regretabilă scăpare din vedere. Duşman al logicii, totodată apărător al culturii şi spiritului, partizan al disponibilismului, dar şi apologet al demonului teoretic şi al acţiunii, discipol simultan al lui Gide şi al lui Malraux, analist sagace, stilist slobod şi brav, Gheorghe Iancovici poate privi realitatea faţă către faţă şi-şi formula nădejdile ori aprehensiunile nereticent şi cu un dar cert al depistării celor de dincolo de aparenţe. e cuvine a da uitării tot ceea ce în cartea sa e „jurnal de lectură“, a păstra cu atenţie cugetările unui comentator neblazat al dilemelor minţii omeneşti, instruit, cred, la şcoala severă şi lucidă a lui Valéry, a lui Valéry parcă altoit pe expansivitate şi vioiciune românească. [„Familia”, 23 (1987), nr. 10, p. 10]

A

I

S

Gheorghe Alexandru Iancovici

N

ume: IANCOVICI. Prenume: GHEORGHE ALEXANDRU. Pseudonim: (rareori) Eugenio D’Argenta. Data şi locul naşterii şi al decesului: 15 august 1924, Făget, j. Timiş – 6 august 1992, Lugoj. Calitatea: Critic literar, prozator, poet, traducător; profesor, funcţionar public. Date biografice. Părinţii: Virgil Iancovici, medic, fiu de preot; Elisabeta Adam (originară din Belinţ), casnică. Familia: necăsătorit.

Instrucţia: Şcoala elementară la Făget (1931-1936); Liceul „Coriolan Brediceanu” Lugoj (1936-1944); Universitatea din Cluj, Facultatea de Drept (1946-1950); Facultatea de Filologie, Universitatea din Timişoara (1969-1974). Activitatea extraliterară: Contabil la Distileria de Lemn Margina, jud. Timiş (1953); funcţionar la TRCLB Lugoj (1955); bibliotecar şi pedagog la Şcoala Profesională de Ucenici Lugoj (1957); magazioner la Căminulspital de Copii Neuropsihici Lugoj (1958); planificator la Moara Centrală Lugoj (1961); recepţioner la ICIL Lugoj (1962); economist la OCL Lugoj (1963) şi la Fabrica de Jucării “9 Mai” Lugoj (1967-1984); pensionar din 1984.

5

Gheorghe Alexandru Iancovici

A

ctivitatea literară. Debutul publicistic: Eseul Romanul lui Ionel Teodoreanu,în „Primăvara Banatului“. Revista Şcoalelor Secundare din Lugoj, III (1941) s. n. Debutul editorial: Incandescenţa şi penumbrele, 1983. A cultivat cu predilecţie eseul pe teme de literatură română şi universală; a mai scris şi nuvele, poezii, prozopoeme, memorii etc. şi a făcut traduceri din franceză. Colaborări la reviste: „Primăvara Banatului“, „Răsunetul“, „Lumea“ (Călinescu), „Orizont“ (Bucureşti), „Steaua“, „Familia“, „Orizont“ (Timişoara), „Tribuna“, „Cahiers roumains. Études littéraires“, „România literară“, „Arcade“, „Lugojul“, „Redeşteptarea“.

Membru în societăţi literare:Societatea de Lectură „Ion Popovici-Bănăţeanul” a elevilor Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, al cărei preşedinte devine în 1943; membru USR. Premii literare: Premiul I la un concurs literar pe ţară (8 mai 1943) cu tema: Care ar fi hotarele fireşti ale Ţării noastre în baza tradiţiei istorice şi a etnicului românesc? – Cum o văd ca icoană geografică şi ca organizare în viitor? În ce fel înţeleg a o sluji?; premiul I la un concurs literar interliceal din Lugoj (1944) cu tema: Puterea credinţei; premiul I la un concurs de eseuri organizat de BBC Londra în 1966 pe tema: Care este după părerea Dumneavoastră cea mai valoroasă contribuţie pe care Marea Britanie ar putea să o aducă omenirii în domeniul ştiinţific, politic sau cultural?; premiu la una din ediţiile Festivalului de Poezie „Lucian Blaga”, Sebeş-Alba. Scrierile literare:Incandescenţa şi penumbrele (eseuri). Dacia. Cluj-Napoca, 1983; Printre trestii de lumină (eseistică şi proză scurtă). Dacia. Cluj-Napoca, 1986; Cântecele lui Orphebrus (caiet de poezie). Ediţie îngrijită de Simion Dănilă. Editura Dacia Europa Nova. Lugoj, 1997. În manuscris:Viaţa culturală a Lugojului până în 1944; Memorii; Nuvele; Note de călătorie (2 vol.); Eseuri; Prozopoeme; Traducerea articolelor publicate de Basil Munteanu în „L’Europe Central“ şi „La Revue de littérature comparée“. Referinţe: În volume: Constantin Buiciuc, Oglinda lui Narcis, vol. I, Editura Marineasa. Timişoara, 2009, p. 19-20; În reviste: Cornel Ungureanu, Incandescenţa şi penumbrele, „Orizont”, 34 (1983), nr. 22 (795), p. 2; Nae Antonescu, „Steaua”, 35 (1984), nr. 3, p.55 (recenzie la Incandescenţa…); Paul Everac, O reparaţie, „Flacăra”, 34 (1985), nr. 10 (1551), p.11; Simion Dănilă, Intellektuelles Lesevergnügen, „Neue Banater Zeitung”, 31 (1987), nr. 7527, p. 3 (recenzie la Printre trestii...; versiunea românească, Deliciul intelectual al lecturii, „Actualitatea literară“, 2 (2011), nr. 10-11, iulie-august, p. 12; Gheorghe Luchescu (recenzie la aceeaşi carte), „Drapelul roşu“, 1987; Vasile Muntean, Un cugetător original, „Orizont”, 38 (1987), nr. 13 (1049), p.16 (recenzie la Printre trestii…); Irina Petraş (recenzie la Printre trestii..., „Steaua”, 37 (1987), nr. 6, p.54; N. Steinhardt, Gheorghe Iancovici între Gide şi Malraux, „Familia”, 28 (1987), nr. 10, p. 10 (recenzie la Printre trestii…); Simion Dănilă, „M-am format, cu fervoare, în umbra lor tutelară …”. Convorbire cu scriitorul Gheorghe Alexandru Iancovici, „Redeşteptarea”, Lugoj, 2 (1991), nr. 20, p. 2; Dorin Murariu, Poezie şi cultură, „Redeşteptarea”, Lugoj, VIII (1997), nr. 343, p. 11; Simion Dănilă, Biblioteca lui Iancovici, „Actualitatea literară“, 2 (2011), nr. 10-11, iulie-august, p. 12 (evocare).

7 sept. 2012

Inedit

O singură stea A C

bia când, imperios şi strident telefonul zbârnâi pentru a treia oară, Panaite, care era adâncit în lectura tratatului Vers une architecture al lui Le Corbusier, îşi strivi ţigara în scrumieră şi apucă nervos receptorul. La capătul firului desluşi vocea lui Novăcescu, directorul Casei de Cultură: – Sâmbătă după-amiază la orele 16, îl anunţă, se ţine un simpozion consacrat lui Orphebrus, de la a cărui moarte se împlinesc 5 ani. Te invităm să participi şi dumneata. Ştiu că aţi fost colegi de facultate şi prieteni.

Poate vei lua cuvântul...

Panaite reflectă câteva clipe, apoi răspunse: – Adevărul e că nu obişnuiesc să vorbesc în public (şi îmi închipui că de data aceasta va fi numeros). Accept totuşi propunerea dumitale. Aş vrea şi simt că trebuie să-l evoc pe Orphebrus, să-i relev anume trăsături de caracter ignorate de concetăţeni.

– Asta am şi aşteptat de la dumneata.

Sunt nerăbdător să te-ascult.

Cu aceasta, scurta lor convorbire telefonică luă sfârşit. Panaite rămase pe gânduri.

Vestea comemorării lui Orphebrus avu un efect răscolitor asupra lui. În genere îi displăceau asemenea ceremonii, cu tot ce e formal şi stereotip în elogiile aduse unor personalităţi marcante din trecut. Cuvântările rostite de vorbitori ocazionali îi păreau din cale-afară de fastidioase, o repetare a panegiricelor tremolate în ceasul înhumării, un al doilea prohod menit să preludeze uitarea definitivă.

Pe cât îi sta în putinţă eluda ceremonii de acest fel. Dacă însă acum, călcându-şi pe inimă, acceptase, n-o făcuse câtuşi de puţin dintr-un impuls conformist. Găsea, dimpotrivă, că va fi un prilej bine-venit să-l recheme din uitare pe prietenul cel mai apropiat, mort într-un accident de avion, în apropiere de Teheran, unde conducea de câteva luni un şantier de construcţii.

Relaţiile lor de amiciţie datau din anii studenţiei, când locuiseră în aceeaşi cameră, la cămin, pregătiseră examenele împreună,

frecventaseră aceleaşi spectacole în compania a două studente de la filologie cu care aveau să se căsătorească peste câţiva ani, citiseră şi discutaseră aceleaşi cărţi, se înflăcăraseră pentru aceleaşi idei. u trecerea anilor, viaţa îi despărţise fără însă a-i înstrăina ori a diminua forţa prieteniei de odinioară.

Reîntâlnirile lor aveau totdeauna un caracter intim, sărbătoresc. Parc-ar fi continuat o convorbire întreruptă abia în ajun. Evocau momente din trecut, îşi împărtăşeau cu însufleţire impresiile asupra oamenilor şi evenimentelor zilei, citeau versuri, râdeau. O, şi cum ştiau să se veselească cei doi: ca nişte adolescenţi! Molipsite, soţiile se amuzau şi ele de râsul lor.

Cu toate acestea, Panaite avea impresia că între ei, ca şi pe chipurile lor, se aşternuse umbra melancoliei. Nu ezită să i-o comunice lui Orphebrus: – Oricât de substanţială ar fi fost, discuţia noastră de astăzi n-a fost ca acelea, nesfârşite şi revelatoare, din epoca studenţiei, când ideile ne pasionau în aşa grad, încât eram în stare să batem străzile întreaga noapte ca să despicăm un concept, de pildă paradoxul, virtualul ori neantul.

– Într-o oarecare măsură ai dreptate.

Splendidele noastre nopţi albe clujene nu se vor repeta. Nu poţi tăgădui că şi discuţia noastră de azi a fost animată şi rodnică. În final am clarificat unele lucruri însemnate.

– Oricum, trebuie să admiţi că temperatura discuţiei n-a fost cea de atunci.

– Ei bine, cea de atunci nu va mai fi niciodată. „Atunci“ nu este un simplu cuvînt.

El evocă o anume atmosferă, un aer aparte al oraşului, o ambianţă academică dominată de câteva figuri prestigioase de profesori care au strălucit şi s-au stins rând pe rând. Ceea ce ne caracteriza în acei ani era o efervescenţă spirituală nedomolită, o imensă sete de cunoaştere, o viaţă afectivă fremătătoare.

Toate astea nu mai sunt. Între timp, am devenit mai exigenţi cu noi înşine, mai selectivi 

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

6

Banat

 în privinţa valorilor pe care fusesem dispuşi să le cultivăm, pe scurt, ne-am maturizat.

– Vrei să sugerezi, deşi eviţi cuvântul, că ne-am cam blazat.

– Din fericire, noi încă nu. Câtă vreme ne mai emoţionează o sonată de César Frank, o simfonie de Mahler, un poem de Eliot sau o pânză de Van Gogh, înseamnă că mai păstrăm ceva din frăgezimea sensibilităţii de odinioară, că n-am ajuns încă în stadiul acela regretabil când nu te mai mişcă nimic. Nici n-ar fi de dorit să ajungem, fiindcă asta nu ar însemna maturizare, ci ar echivala cu o moarte anticipată. onchizând astfel, Orphebrus zâmbise vag, îi strânsese mâna şi se îndepărtase precipitat. Nu era un tip comod Merceanu ăsta, poreclit „Orphebrus“ în memoria constructorului dac, autor al atâtor edificii magnifice, eroul lui adorat, despre care ţinuse o conferină palpitantă la Casa Armatei, în urmă cu mulţi ani.

Inteligenţa lui, penetrantă de o causticitate inclementă, nu putea să nu irite. În prezenţa sa erai într-o permanentă stare de alertă: să nu te surprindă cumva neblindat într-un sistem de argumentaţii inexpugnabil.

Dar chiar şi dacă ar fi fost protejat de vioiciunea lui, descoperea mai totdeauna străji adormite ori poarta neferecată prin care pătrundea în cetate şi o nimicea, zâmbind triumfător. Nu cinic. Nu maliţios. Doar satisfăcut că şi-a dovedit sieşi, o dată mai mult, arguţia, capacitatea de a mobiliza şi a lansa în luptă argumente peremptorii, culese din panoplia unei vaste culturi şi mânuite cu vivacitatea unui luptător consumat. În fapt, Orphebrus vizitase (s-ar putea spune studiase) principalele muzee europene şi parcursese cultura universală în lung şi-n lat (dispunea de zeci de caiete cu note, excerpte, trimiteri şi scheme sinoptice alcătuite sârguincios), aşa încât consideraţiile sale despre orice problemă, dar în special despre artă, erau nu numai competente, ci şi deosebit de subtile, putând fi indelebilă marca unei originalităţi îndrăzneţe şi deconcertante. Stăpân pe cinci limbi străine, circula cu dezinvoltură prin diverse literaturi aprofundate temeinic. Astfel, aprecierile lui de ordin estetic se completau, organic şi fericit, cu reminiscenţe livreşti, împrumutate beletristicii antice şi moderne. Orphebrus nu făcea parte din tagma snobilor omniscienţi şi prezumţioşi care, într-o reuniune publică ori intimă, monopolizează arogant şi tiranic întreaga discuţie şi-o transformă într-un soliloc, de fapt logoree. Cunoştea astfel de specimene rebarbative care se delectau degustându-şi ceasuri în şir propria lor elocinţă şi întrerupând, casant şi sever, pe cel ce s-ar fi încumetat să insinueze, timid, o părere.

De regulă, prefera să rămână izolat în vreun colţ de salon şi să urmărească, impasibil şi sarcastic, figurile perindate pe dinainte-i. Dacă cineva se întâmpla să-i ceară părerea într-o chestiune oarecare, răspunsul venea prompt şi clar ca un diamant cu faţete şlefuite meşteşugit.

Fineţea spiritului său era cu trimiteri la geometrie şl silogism. Avea oroare de truisme şi diletantism, dar nu se sfia să cocheteze cu paradoxul ori să manevreze sofismul, ceea ce făcea cu o abilitate de virtuoz. Ajutat de figura sa bronzată şi striată de trăsăturile seducătoare ale expresivităţii virile, la care se adăugau sprâncenele mobil circumflexe şi timbrul cald, învingător al vocii baritonale, e firesc ca Orphebrus să fi fost un răsfăţat al sexului estetic (pe care părea a-l dispreţui la modul condescendent) şi un temut adversar în dispute profesionale.

– Cu „Orphebrus“ nu te poţi măsura.

Are răspuns pregătit în orice problemă şi te dă gata. A-l provoca, a te angaja cu el într-o controversă e totuna cu a-ţi semna dinainte sentinţa eşecului sigur. El n-a cunoscut niciodată eşecul. Preopinenţii lui, da. Invariabil.

Era opinia generală despre dânsul.

Nu întrupa figura eruditului arid, produs prăfuit al unei îndelungi hălăduiri printre tomuri. Simţeai că ideile nu zac într-însul clasificate în fişiere de unde, la nevoie, apar tematic şi abundent. Le trăia în stil tumultuos şi le domina cu luciditate acută. Formulându-şi opiniile, nu făcea paradă de cunoştinţe etalate ostentativ şi emise sentenţios, parcă dinadins spre a cuceri aplauze ori a scandaliza. Nimic mai străin de el decât dorinţa de a plăcea, a stârni admiraţia ori pur şi simplu de a epata.

Formulările sale erau expresia unei armături spirituale solide, ale unor structuri consolidate, cu temelii înfipte în mari adâncimi. Se ferea să înfiripe un dialog cu platitudinea sau cu preţiozitatea infatuată. El însuşi un orgolios, detesta suficienţa altora. Prefera mutismul şl monologul interior interlocutorului monocotiledonat şi inoportun.

Avea în sine un partener de discuţii incitant, la fel de informat ca şi dânsul, cu care nu se plictisea să discute la infinit. („A discuta nu e a divaga, ci a elucida“ era un pre-

C

cept al său respectat cu stricteţe.) şternute pe hârtie, dezbaterile lui lăuntrice ar fi devenit eseuri scânteietoare. Câteodată şi deveneau.

Aci, în confruntările lui cu sine, îşi aveau obârşia notele despre cărţi, cronicile lui plastice şi dramatice totdeauna atât de vii, de sagace, publicate în diferite reviste. Le scria încet, cu zgârcenie, dintr-o perpetuă criză de timp. Fiindcă acesta e adevărul: Orphebrus era un complexat al timpului. Obsesia lui era dictonul angoasant Fugit irreparabile tempus, timp pe care se străduia din răsputeri să-l facă, în măsura posibilului, cât mai fertil.

De aici tempoul trepidant al existenţei sale cotidiene. Trecea prin viaţă şi printre semeni aproape alergând, hărţuit de panica clipei ce se scurge dintr-o clepsidră imaginară nefertilizată îndeajuns. De aici şi debitul lui verbal atât de caracteristic – precipitat, vijelios ca un râu prăvălitor de munte. Avea prea multe de spus. Sărea peste anume sensuri – evident, presupuse a fi aprioric ştiute – ca peste bolovani şi stânci barând avântul unui torent cu tunete, înspumări şi cascade.

Cel ce i-ar fi urmărit firul raţionamentelor într-o controversă ar fi rămas descumpănit constatând că acesta, din ce în ce mai insesizabil, angajat în sinuozităţi imprevizibile, a sfârşit prin a-i scăpa insidios, reapărând victorios doar la concluzii. Dar nu insista. Luându-şi seama că iarăşi, irecuperabil, timpul s-a evaporat, pleca zorit într-ale lui, lăsându-şi auditorii surâzători şi perplecşi. Un vârtej fascinant le trecuse pe dinainte şi acum rămăseseră privind în urmă-i consternaţi şi admirativi.

Orphebrus nu era însă doar un tip discursiv. Practic vorbind, pe tărâm profesional n-avea rival. Era un fapt – chiar dacă nu fără invidie – unanim recunoscut. Proiectele sale, trecute de pe planşetă pe teren, încântau ochiul şi mintea deopotrivă. Pe litoral şi la munte, în centre universitare şi în staţiuni balneare, construcţiile concepute şi realizate de el se distingeau prin soluţii ingenioase, eleganţă şi sobră modernitate. Brazilianul Niemeyer, care îi urmărise atent activitatea, îl amintise într-o lucrare. Vreme de trei decenii, Orphebrus îşi demonstrase creativitatea în mod strălucit.

Apoi... Apoi avu loc catastrofa.

Orphebrus fusese într-un scurt concediu în ţară şi urma să se înapoieze cu avionul la Teheran. Sandina, soţia sa, care născuse abia cu câteva zile în urmă o fetiţă şi nu ieşise încă din spitalul de maternitate, nu-l putuse însoţi la aeroport. Îl acompaniase în schimb Panaite. Orphebrus părea cuprins, în acele ultime clipe, de o stranie surescitare. Îi istorisea o mulţime de anecdote cu arabi şi iranieni, când, brusc şi nemotivat, schimbare de ton şi, fără nicio legătură cu cele relatate până atunci, rosti grav: – Îţi aminteşti desenul cu care se încheie Le petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry?

Scosese din buzmar o cutie de chibrituri şi schiţase pe capac, cu un crâmpei de creion, două dune de nisip din deşert, iar deasupra lor o singură stea.

– Atât a mai rămas din toată povestea.

Acestea au fost ultimele lui cuvinte. Pe urmă trecuse pe lângă stewardesă, urcase scara mobilă, îi făcu un semn de rămas-bun şi dispăru în interiorul avionului Boeing, care, după câteva ore, urma să se prăbuşească răpindu-i-l pentru totdeauna.

Ceea ce conţinea sicriul reîntors câteva zile mai târziu, pe calea aerului, de la locul accidentului, erau resturile unui trup carbonizat şi chircit, ales dintre altele zeci, la fel de oribil desfigurate, presupus a fi al lui Orphebrus. Să fi fost cu siguranţă el cel pe care, în prezenţa zdrobită a Sandinei, îl depuseseră în mormânt? Ce importanţă mai avea? Aci sau aiurea, pe Orphebrus îl înhumaseră în măruntaiele Terrei.

La scurtă vreme după ceremonia funebră, Panaite plecă într-o croazieră plănuită mai de mult pe Marea Neagră. E firesc că nu-i tihnise călătoria. Rezemat stingher de parapet, privea îngândurat în larg. O duduie care îi dădea târcoale încercă de câteva ori să încropească o conversţie, dar din răspunsurile lui monosilabice înţelese că omul prea e absorbit de lumea lui interioară şi-l lăsă în plata Domnului.

Din miile de scânteieri ale vălurelelor jucăuşe, lui Panaite i se părea că se recompune, proiectat pe ecranul său dinăuntru, chipul uimitor de limpede al prietenului plecat dintre vii.

La Yalta, în umbra chiparoşilor şi în feeria magnoliilor înflorite exuberant, la Alupka, în fastuosul palat al prinţului Voronţov, în superbul parc Riviera din Soci, pretutindeni imaginea lui Orphebrus îl urmări obsesiv. Îl purtă cu sine, în sine. Nu numari atât. Oricât de bizar şi de incredibil ar părea, dialogurile lor interioare (căci erau dialoguri, nu solilocvii) continuau. Ştia precis ce replică ar da (va da) Orphebrus. Ca într-o halu-

A

cinaţie auditivă, îl auzea. Dacă cineva i-ar fi spus că nu e deloc halucinaţie, ar fi confirmat-o cu toată convingerea.

Iar acum, după cinci ani, iată, era invitat la un simpozion, în cadrul căruia va fi evocat arhitectul, eseistul, poetul, mai precis omul Orphebrus. Pur şi simplu omul. Îşi luase angajamentul că va vorbi şi dânsul. Nu se pripise oare? Ce va spune? Nu-şi schiţă niciun plan al cuvântării. N-avea nevoie de aşa ceva.

Va vorbi spontan, ca şi când Orphebrus ar fi de faţă şi îl va asculta zâmbind, dintr-un colţ. Numai improvizând va avea certitudinea că spusele îi vor fi absolut sincere, despuiate de orice formalism, de orice nuanţă convenţională.

C

*

ând păşi în sala de festivităţi, Panaite se trezi în prezenţa unei mulţimi de capete de toate vârstele, care se întoarseră şoptind, ce-şi vor fi zicând? „A sosit şi cel mai bun prieten al lui Orphebrus. De ce a-ntârziat? Ce ne va spune?”

La masa lungă din faţă, prezidiul era format din cadre didactice ale Liceului de Construcţii la care Orphebrus ţinuse prelegeri, un arhitect de la Centrală şi doi corespondenţi ai revistelor din Capitală la care defunctul colaborase ani în şir. În rândul întâi, la loc de onoare, erau tatăl lui Orphebrus, un bărbat simplu, uscăţiv, fost acar, surorile lui şi Sandina, văduva cu fetiţa de cinci ani.

Directorul liceului pronunţă cuvântul de deschidere, după care prezentă, rând pe rând, pe vorbitorii care se succedară la tribună.

Fără emfază, în termeni lapidari, dar vibranţi, fiecare se strădui să evoce figura şi meritele excepţionale ale celui comemorat.

Aşa cum era şi de aşteptat, unii scoaseră în relief talentul remarcabil al arhitectului, care se distinsese încă din facultate, fiind în toţi anii cap de promoţie; alţii, aptitudinile lui de dascăl şi pedagog. Reporterii subliniară valoarea eseurilor şi studiilor atât de substanţiale pe care le publicase Orphebrus în timpul vieţii şi care s-ar fi impus să fie înmănuncheate neapărat în volum.

Un bătrân inginer constructor, cu care colaborase decenii de-a rândul relevă simţul psihologic, tactul şi generozitatea de care Orphebrus dăduse dovadă când condusese şantiere cu zeci de ingineri, tehnicieni, planificatori, normatori şi muncitori în subordine.

O impresie deosebită făcu Ciobănică, un fierar betonist foarte priceput în meserie, dar îndărătnic şi cârcotaş, cu care Orphebrus avusese numeroase discuţii. Omul îi aduse un omagiu neaşteptat, recunoscând în public că în ce-l priveşte fusese o lichea şi că „bine a făcut domnul arhitect că m-a sancţionat. Ştiu că mă preţuia ca meşter, dar asta nu l-a împiedicat să mă pedepsească odată când am venit în stare de ebrietate pe şantier.

Mai rău m-a durut nu sancţiunea bănească, ci muştruluiala nemiloasă pe care mi-a făcut-o între patru ochi. De atunci n-am mai avut curaj să dau faţă cu dânsul până cînd, într-o bună zi, văzându-mă cocoţat la al şaselea etaj pe nişte cofraje, m-a chemat la dânsul poruncitor: „Ciobănică!“ (pe mine mă trecuseră sudorile de spaimă), după care şi-a descreţit fruntea, mi-a zâmbit aşa cum numai dânsul ştia să zâmbească, de te încălzea la inimă şi mi-a întins mâna. Mă iertase. În ziua aceea am fost tot atât de fericit ca în Joia patimilor, când Zamfira mi-a născut primul prunc.“ La un semn al directorului, arhitectul Panaite se apropie calm de pupitru, îşi rezemă fruntea în palmă, pentru a-şi aduna gândurile şi vorbi: „Răspund din toată inima amabilei invitaţii ce mi s-a făcut de-a participa la această emoţionantă comemorare, ca unul care l-am cunoscut pe Alexandru Merceanu, recte „Orphebrus“, încă de pe băncile Politehnicii. Mi-am propus să vă evoc pe un Orphebrus deosebit de acela pe care vi l-au descris antevorbitorii mei. Ei vi l-au prezentat sub trei ipostaze: ca profesor la catedră, ca şef de şantier şi ca scriitor. Eu socotesc că portretul lui în cărbune ar fi incomplet şi neviabil, dacă nu ar fi subliniate anume trăsături necunoscute ale caracterului său. Or, eu tocmai de aceea mă găsesc aici, ca să le evidenţiez fără reticenţă, ca să confer un plus de relief, de expresivitate şi de viaţă u-

nui portret care altfel ar fi rămas estompat şi convenţional. Orphebrus pe care îl voi înfăţişa eu va fi cel privit din punctul de vedere al colegului de facultate şi din acela al puternicului sentiment, durabil şi neînfrânt nici de moarte care se numeşte prietenie.“ Urmă apoi evocarea anilor de studenţie, începând din momentul când am făcut cu-noştinţă. „Aşa a început prietenia noastră, care a durat până când Orphebrus a plecat dintre noi. Aş vrea să subliniez aici un lucru. Adevărata prietenie, mai ales în anii de formaţie intelectuală, se întemeiază pe afinităţi de gusturi, pe discuţii pasionate în legătură cu problemele de cultură, pe o influenţă pozitivă, pe stimulare în creaţie, pe critică reciprocă lucidă şi constructivă. Această interacţiune pozitivă a existat şi a avut efecte fertile pentru amândoi. cum să vă vorbesc puţin şi despre omul Orphebrus. Mulţi dintre dumneavoastră l-au cunoscut. Într-adevăr? Eu aş avea curajul să afirm: aţi avut doar impresia că-l cunoaşteţi. Fiecare dintre noi poartă în cursul vieţii una sau chiar mai multe măşti, după împrejurări, după oamenii cu care avem de-a face. Şi nu e vorba numai de o mască a ipocriziei. Chipul pe care îl arăţi la un moment dat e doar un aspect al insului tău, superficial şi pasager, nu fotografia neretuşată a personalităţii tale veridice şi permanente, nu imaginea fidelă a aceluia care eşti realmente, ci a aceluia care ai vrea să se creadă că eşti. Sociologul francez Gaultier numeşte această tendinţă bovarism. Sunt convins că majoritatea dintre dumneavoastră l-aţi caracteriza cum au făcut-o vorbitorii care m-au precedat, accentuând sau diminuând unele dintre trăsăturile relevate. Ba va găsi şi unul care, poate, va pretinde că în pofida calităţilor sale ieşite din comun, Orphebrus fusese doar un epicureu al ideilor, dar nu un ins mistuit de o dramă interioară. Ba era! – voi afirma eu şi, spunînd asta, nu mă refer la niscaiva confidenţe intime, la cine ştie ce secrete ale vieţii lui, al căror depozitar ar fi cel ce vă grăieşte în clipa de faţă. Dovada cea mai peremptorie a dramei şi a dramatismului său lăuntric sunt propriile lui poezii. Nu cele publicate, ci acelea pe care mi le-a încredinţat mie şi din care, cu voia dumneavoastră, am să vă citesc câteva, absolut inedite. Veţi găsi în ele mărturisirea unui suflet zbuciumat, chinuit de sensul destinului omenesc şi, mai presus de toate, de problematica gravă, obsedantă a morţii.

Pe «jovialul» Orphebrus al dumneavoastră, pe care pretindeţi că l-aţi cunoscut, pe spiritualul Orphebrus îl obseda ideea morţii. Aşa, ca un laitmotiv tulburător al şfâşierilor lui sufleteşti, ca un presentiment al sfârşitului său prematur. Vreţi o dovadă? O veţi avea îndată.“ Şi, scoţând din buzunar un caiet, începu să citească doar câteva poezii. Încremenită, sala asculta versurile sumbre, cu accente baudelaireiene şi poveşti pe care Panaite le citea solemn şi aproape în şoaptă. „Acesta – este chipul cel adevărat al lui Orphebrus, cel de sub mască, cel de sub măşti, nu acela pe care vi 1-aţi închipuit.

Si acum să închei. Cu puţin timp înainte, Orphebrus îmi făcuse o vizită şi mereu repeta neliniştit: «Hai să mergem! Hai să plecăm!» De ce insistase atât? Se vede că cineva din umbră îi făcuse semn şi el trebuia să plece. S-a supus acelei porunci şi s-a tot dus până ce a ajuns într-o împărăţie misterioasă a tenebrelor, unde s-a rătăcit şi de unde nu s-a mai întors niciodată. Să fie chiar aşa?

Cu toate acestea, în clipele când l-am evocat, s-ar putea să fi fost în mijlocul nostru. Eu unul l-am simţit pe aproape. Nu este exclus să-l fi simţit şi câţiva dintre dumneavoastră.

Iar dacă a venit, n-a făcut-o ca să ne mulţumească pentru rememorarea pe deplin meritată la care aţi luat parte. Eu, prietenul de odinioară în care Orphebrus n-a murit, mă fac purtătorul de cuvânt al mesajului, al îndemnului său cu caracter atât de imperativ: «Fiţi ca mine! Înfăptuiţi!» a să te călăuzească prin neguri o singură stea, steaua acestui îndemn ne ajunge.“ 10. VII ’89 G. Iancovici

A

C

Pagini realizate de Simion Dănilă

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat Simion Dănilă

Mihai Murariu

Nietzscheana

Europa XXI

Cântecul (2)

D

eşi unii l-ar fi numit un simplu traficant sau bandit norocos, tatăl său era cel mai mare comerciant de pe Coastă, un păianjen mercantil care ştia toate căile de intrare şi ieşire prin inelul de vegetaţie ce îi înconjura imperiul mlăştinos. În adâncimile sale nebănuite se amestecau adeseori şi căi şi oameni şi lucruri preţioase.

Toate acestea se puteau scufunda cu aceeaşi violenţă la un singur cuvânt al său atunci când oamenii folosind căile sale nu aveau destule lucruri preţioase cu care să plătească drumul mai departe.

Ca de atâtea ori, o parte din norocul tatălui se ridicase pe sprijinul mamei, o femeie cernită la înfăţişare, cu două tăieturi aspre în loc de ochi, mereu pregătind ceva în bucătăria care îi servea drept laborator şi măcelărie.

Băiatul auzise odată o servitoare şoptind că negreala din sufletul ei e întrecută doar de misteriosul lichid al marelui cazan de bronz pe care îl ţinea zi şi noapte sub foc şi fierbinte. În bolboroseala dinăuntru, femeia simţea mirosuri şi părea că poate gusta imagini şi viziuni din toate colţurile timpului.

Oricât de amară şi de distantă ar fi părut pentru cei care nu o cunoşteau, băiatul ştia că indiferent ce s-ar fi întâmplat, ea ar fi rămas mama lui, că l-ar fi protejat de orice pericol. Severă cu el era doar pentru că de ceva vreme tributul celor din mlaştină se împuţinase, iar din răsărit sosiseră veşti neliniştitoare despre un om cu chipul de leu şi privirea de aramă, un mare vrăjitor şi sfânt, ce vindeca bolnavii şi cobora focuri celeste asupra ereticilor şi necredincioşilor. Câţiva părăsiseră deja mlaştina ca să-l audă vorbind, iar numărul lor creştea în fiecare zi. Însă toate aceste griji aveau să dispară.

Acum că avea o asemenea perlă, totul avea să fie mai bine. Mama poate o să-l mângâie pe creştet, ca atunci când era micuţ, şi n-o să-l mai ameninţe că îl abandonează în pădure. Chiar şi tatăl avea să fie mulţumit, în sfârşit, după atâtea căutări, chiar dacă băiatul nu putea înţelege de ce o singură perlă – chiar şi una atât de frumoasă şi atât de greu de găsit – putea fi atât de importantă pentru el. Poate că şi oamenii care îl plăteau de obicei pentru lucrurile găsite împrejurul lacului şi mlaştinilor aveau să fie mai puţin încruntaţi...

Ascunzătoarea tatălui său era un amestec de vegetaţie cu pământ şi piatră, un colos amorf care semăna cu un pumn sau cu o inimă murdară, pompând aer în pădurile din jur prin cele câteva tuneluri secrete pe care locuitorii de dinainte le ridicaseră cumva în pământul atât de înşelător. eşi mlaştinile nu începeau cu adevărat decât la mare depărtare, băiatul credea că tunelurile mai rămâneau în picioare doar prin forţa voinţei mamei, care, pe oriunde trecea, lăsa o dâră nevăzută ca de mosc ce ar fi împietrit şi o flacără.

Trecu pragul cu un zâmbet larg, fără să-şi dea seama că poarta întredeschisă ar fi trebuit să fie ferecată la un asemenea ceas în noapte.

Fierbinţeala perlei devenise aproape lichidă în mâna lui, însă nu simţise nicio clipă vreo durere. Cunoştea foarte bine încăperile dinăuntru, chiar şi fără lumina unor lumânări.

Chiar aproape de intrare era sala unde erau primiţi diferiţii vizitatori, care uneori veneau chiar din Afară pentru a cere vreun favor stăpânului Coastei.

Mai departe era încăperea unde tatăl îşi ţinea hărţile şi instrumentele de calculat aur, pietre, stele şi suferinţă, nişte maşinării complicate şi fine ca trupul de ţânţar, pe care doar el putea să le mânuiască potrivit.

Băiatul trecu pe vârfurile picioarelor pe lângă ea, sperând să nu trezească vreuna dintre acele creaturi tăcute de fier din somnul lor. Bucătăria se desfăcu deodată înaintea lui largă. Şiraguri de carne, ciuperci, legume, bucăţi de viaţă şi fărâme de pericole nespuse atârnau pe sfori înnegrite de fum legânându-se greoi, asemenea epavelor încă plutind, în curentul ce venea dinspre coridor. În centrul camerei aştepta oribilul cazan clocotitor,

D

7

o masă masivă de bronz murdar brăzdat de zgârieturi, un sac rotund de aramă sângerie care îi vânase visele băiatului de când îşi putea aminti. e opri. Undeva înăuntrul acelei sfere neterminate, mama îi presărase numele când încă nu putea să umble bine, pentru că “numele, mai ales cele adevărate erau periculoase, puteau fi folosite pentru a găsi, a sfărâma, a desface.”

Cândva, atunci când va fi destul de mare să-şi poarte de grijă, şi-l va primi din nou. Abia atunci îşi dădu seama că ceva nu era la locului lui. Focul etern care încălzea baza cazanului de bronz fusese stins, iar în loc zăcea doar cenuşă neputincioasă. O pală de vânt trânti poarta de la intrare, iar perla se topi în mâna lui cu un şuier ca de gheaţă.

Patru umbre se prelinseră afară din ultima cameră, acolo unde părinţii dormeau.

Sub ochii lărgiţi de spaimă, patru bărbaţi îl măsurară pe băiat de sus în jos. Chipurile lor erau frumoase, cizelate, perfecte, precum acei îngeri imposibil de prins pe un pergament sau în piatră în lipsa darului divin.

Asemenea unor giganţi erau cei patru, păşind ca într-un singur trup, fără să facă zgomot.

O aură plăpândă se răspândi fugar în jurul lor, luminând câteva clipe sângele şi corpurile mutilate din dormitor, înainte ca totul să se cufunde din nou în negură. Cei patru se mişcară din nou mai aproape, iar în umbra nopţii, băiatul nu putea fi sigur unde începea un contur şi se termina altul. Doar feţele şi umerii puteau fi distinse cu uşurinţă.

Primul om părea cel mai înalt, masiv mai degrabă, şi puternic ca un taur. Avea părul alb, iar cicatricea care îi brăzda bărbia, nasul şi fruntea lată îi trecea exact de-a curmezişul privirii cenuşii. Aceia nu erau ochi vii. Însă acesta îl auzise şi îi chemase alături pe ceilalţi trei. Al doilea scrută încăperea cu o privire de azur înainte să-şi dea pe spate coama bogată şi aurie, adulmecând lent în direcţia băiatului. Un mârâit de leu i se strecură prin barbă. Următorul era mărunt, slab, cu trăsături delicate dar ascuţite cu fineţe, vizibile chiar din spatele coifului împodobit cu nenumărate pene de vultur, o mască ce îi acoperea ochii, dar prin care băiatul se simţea, mai mult ca oricând, privit. Ultimul, cu o faţă care aducea şi a bărbat şi a femeie, îi zâmbi în timp ce mâinile sale întinse păreau să-i refacă forma şi chipul, pipăind, simţindu-i viaţa şi iureşul care stătea să-i explodeze în inimă. uzi din nou poarta deschizânduse cu un trosnet sec în spate şi înainte ca să se poată gândi măcar să ţipe, picioarele deja îl purtau cu iuţeală uluitoare departe de casă, printre ierburi şi tufişuri, pe cărări secrete, prin margini de mlaştină, până în adâncul verde-negru al pădurii.

Alergă vreme de mai multe ceasuri, oprindu-se doar câte puţin de fiecare dată când îşi simţea pieptul arzând. Copacii se aplecau asupra lui în forme fantastice aducând a corăbii şi casete cu nestemate, a oase şi a trupuri îmbrăcate în argint viu. Îşi privise odată palma stângă într-unul din acele popasuri. Nimic nu mai rămăsese acolo din perlă în afară de o pată. Culori fără număr îi curgeau printre petale. Într-un târziu simţi aerul răcindu-se, iar negura se ridică din jur. Puterile îl părăsiseră, iar fuga lui devenise aproape o şerpuire, apoi un pas măsurat şi greu. Trecând de lizieră, se prăbuşi epuizat pe nisipul moale, încă respirând sacadat.

O lună plină îi lumină trupul cu albeaţa sa, ridicându-se peste apele mării la care nimeni nu ajunsese vreodată. ăiatul se rezemă în coate, privind noaptea scânteind în valurile blânde. În zare, şiruri rare de pari înalţi şi subţiri sprijineau ce mai rămăsese dintr-un schelet uriaş, lăsat acolo să vegheze răsărituri, apusuri şi să nască întrebări.

De undeva, de dincolo de mlaştinile timpului, ale culorii şi emoţiei, băiatul simţea, cu fiecare bătaie a numelui său adevărat, ieşind la iveală cântecul murenei.

S

A

Centre nietzscheene de studii şi documentare

C

(17)

u privire la „chestiunea evreiască“, sora lui Friedrich Nietzsche şi-a arătat, de asemenea şi în mod demonstrativ, legăturile ei cu noii stăpânitori, înmânându-i lui Hitler, cu prilejul vizitei acestuia la Arhivă în ziua de 1 noiembrie 1933, memoriul antisemit tipărit al răposatului ei soţ Bernhard Förster, pe care el îl adresase în 1880 lui Bismarck. Elisabeth a găsit nimerit momentul acesta ca să-i vorbească Führerului despre mişcarea antisemită anterioară din Germania şi i-a raportat despre acţiunile pretins evreieşti îndreptate împotriva soţului, prigonit până în îndepărtatul Paraguay. (Nu mult după aceea, în 6 decembrie, în a opta adunare ordinară a membrilor Societăţii Prietenilor Arhivei Nietzsche s-a făcut afirmaţia că acest memoriu a conţinut încă de atunci toate dezideratele cercurilor naţionale cu referire la problema evreiască, ridicate în epoca modernă şi realizate în mare parte de naţionalsocialism.)

Informaţiile despre întâlnirea cu Hitler provin din jurnalul Elisabethei, fiind o altă dovadă abjectă a ipocriziei sale, căci, la puţină vreme după aceea, într-o scrisoare către binefăcătorul ei evreu Ernest Thiel (bancherul şi industriaşul suedez despre care am mai vorbit şi ale cărui donaţii făcute Arhivei Nietzsche s-au ridicat, până la moartea Elisabethei, la o jumătate de milion de mărci), îl asigura că ea n-a împărtăşit antisemitismul soţului ei şi că deplânge prigonirile evreilor din Germania. În aceeaşi perioadă, de altfel, ea îi fericea cu acelaşi raport ca cel dăruit lui Hitler şi pe alţi lideri nazişti şi chiar pe principalul donator al Arhivei, Philipp Reemtsma (18931959, mare fabricant de ţigări, care a donat anual Arhivei, între 1929 şi 1945, câte 28.000 de mărci).

H. F. Peters, autorul lucrării Zarathustra’s Sister (New York, 1977), descrie mai pe larg relaţiile Elisabethei cu Thiel. Preluăm şi noi câteva fragmente din traducerea franceză a cărţii realizată de Monique Poublan, Nietzsche et sa soeur Elisabeth, Paris, 1978, p. 314316 (dintr-un exemplar care a aparţinut scriitorului lugojean Gheorghe Alexandru Iancovici, păstrat azi în fondul omonim al Bibliotecii Municipale Lugoj): „Cu toate acestea, atunci când, în scrisorile ei către prietenul său suedez şi nearian, se abandona cu o asemenea revărsare de entuziasm elogiului Germaniei hitleriste, Elisabeth era conştientă că ar trebui să dea o explicaţie violenţei persecuţiilor al căror obiect îl făceau evreii. Îi declara lui Thiel că le deplânge şi le califică drept excese comise de câţiva membri răzleţiţi şi puţin importanţi ai partidului, ale căror uneltiri vor fi curmate în curând. Dat fiind că ea

era văduva unuia dintre primii antisemiţi germani, lumea o credea pe ea însăşi antisemită, lucru complet neadevărat. De fapt, o seamă dintre bunii ei prieteni erau evrei. Pe de altă parte, ea înţelegea că apăruse un puternic curent antisemit în actuala Germanie. Motivul era că anumite profesii, în special medicina, dreptul şi finanţele, erau dominate într-o proporţie mare de evrei, în timp ce neevreii se aflau în şomaj. Ea adăuga că, oricum ar sta lucrurile, era nedrept să-i persecute şi că unii dintre prietenii săi evrei au venit la ea pentru a-i cere asistenţă, în speranţa că ea ar fi dispusă să-i atragă personal atenţia lui Hitler asupra cazului lor. Nu era sigură de rezultat, dar conta pe faptul că «vor fi date legi mai puţin dure, încât cele mai bune elemente ale acestei rase străine să poată rămâne în Germania». e pare că Thiel a dat un răspuns foarte încurajator acestei lungi şi entuziaste profesii de credinţă în Hitler, căci Elisabeth s-a bucurat din toată inima când i-a primit «magnifica scrisoare despre Hitler». I-a răspuns cât de mult s-a înseninat văzând «că un spirit atât de independent şi de luminat ca al tău şi-a format despre Hitler o opinie aşa de favorabilă, mai ales într-un moment în care se colportează în străinătate cele mai stupide minciuni pe seama Germaniei». L-a invitat pe Thiel să vină la Weimar pentru a constata el însuşi până la ce punct radiază toată lumea. Ea a primit numeroşi vizitatori din străinătate, studenţi americani, profesori români şi tineri englezi care s-au exprimat despre noua Germanie cu un entuziasm comparabil cu cel al germanilor înşişi.

Dar Thiel declină invitaţia. Încetul cu încetul, scrisorile lui devin mai critice, şi Elisabeth îl avertizează să nu se lase păcălit de o propagandă ostilă. Presa străină zugrăvea un portret complet eronat al situaţiei din Germania. Era de o falsitate extremă să pretinzi că poporul german, privat de libertate, se simţea oprimat. Dimpotrivă, el se simţea eliberat de ameninţarea pe care comuniştii şi alţi indivizi de aceeaşi teapă o făceau să planeze deasupra lui. După atâta timp, Germania redevenise, în sfârşit, o ţară în care domnea ordinea publică. Dacă în primele luni fuseseră comise unele excese, Thiel trebuia să-şi aducă aminte că treceam prin chinurile unei revoluţii şi că acestea nu se petrec niciodată fără vărsare de sânge. În acest timp, Hitler în persoană o asigurase că nu va tolera cruzimi inutile. [...] u există nici urmă de vreun răspuns din partea lui Thiel la efuziunile Elisabethei. Fără îndoială că a preferat să evite o controversă pe teme politice cu vechea lui prietenă.“

S

N

B

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

8

Banat Maria Bologa

Note despre poezia Anişoarei Odeanu „Kömm, o Tod, du Schlafes Bruder” (Robert Schneider, Frate somn) „Cine poate dezlega tainicul semn/ Ce stă scris în sângele nostru/ Ca neagra otravă din inima scânteietorului mac...” (Anişoara Odeanu, în vol. Noaptea creaţiei)

P

oezia Anişoarei Odeanu este o oglindă, care captează teme şi voluptăţi moderne. Aspectul de legendă al eului biografic, cu nota sa inerentă de senzaţional, este dublat şi de nemulţumirile artistului, care trăieşte dramatic o inaptitudine, ce îi este, să recunoaştem, şi generoasă hrană pentru gândurile azvârlite în timp: „Acum mă gândesc foarte serios să mă sinucid” (dintr-o scrisoare către Cella Serghi), „Scriu dezolant, nu sunt mulţumită deloc” (scrisoare către Camil Petrescu), „[...] obosit de continua oscilaţie între atracţia ce o reprezintă pentru el (n.n. artistul) mirajul literaturii şi conştiinţa insuficienţei acestui mijloc pentru realizarea tuturor posibilităţilor sufleteşti...” (între 1937 – 1943, mitul artistului o preocupă constant pe Anişoara Odeanu). xistenţa şi arta i s-au părut a fi, celei care a ales moartea, un fel de Pat al lui Procust, prin aceea că: „Ceea ce mi se spune să scriu e prea larg/ Pentru măsura vieţii mele puţine.”

Cu talent prozastic şi pertinent, Cornel Ungureanu (în cartea Imediata noastră apropiere) se află printre cei care atrag atenţia că asemenea fraze, de genul „...nu mai e nevoie de mine, nu mai pot să contribui cu nimic la nimic” – nu trebuie considerate ca aparţinând unei „dramolete de salon”, ceea ce reiterează, în altă cheie, şi dojana lui Camil Petrescu: „Anişoara, te comporţi ca o miliardară americană, şi nu eşti...” (incluzând aici şi o întreagă generaţie risipitoare şi dramatică în ale existenţei). Autenticitatea, ca aspiraţie a acelor spirite tutelare ale epocii (vezi celebra întrebare a lui Camil Petrescu, din Note zilnice – 1927/ 1943 – Dar poate un creator să mintă?) şi retragerea în imaginarul poetic sunt oare nişte refugii suficient de consolidate, pentru a o adăposti de fantasmele propriei vieţi? Prăbuşirile, ca rezultate psihologice, se produc în interior şi configurează, cum afirmă autorul Ultimei nopţi..., acea poziţie tragică, fiind şi trăire egotistă.

Ca atare, Anişoara Odeanu scrie undeva, în poemele sale, despre „orgoliul nemăsurat” al propriei singurătăţi, orgoliu contrariat de „paginile originale, cu pete de lacrimi şi alcool” (Elena Jebelean), ale manuscrisului ajuns la Cornel Ungureanu, care le consideră a fi „reflectarea ultimelor ore de viaţă ale scriitoarei” – manuscris publicat postum, sub titlul Ora fără chip – poezii (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2012).

Nu vom urma şirul cronologic al volumelor de poezie, cuprinse în Noaptea creaţiei (căci, oricum, orice intervenţie temporară, înmulţită, acţionează ca un fel de exorcism, de la o clipă la alta, de la un vers la altul), ci doar un aspect particular. Frângerea unui spirit e întotdeauna senzaţională, mai mult, poetul trebuie să trăiască furibund şi senzaţional, este mesajul avangardei şi poate cheia de înţelegere, pe care o propune Anişoara Odeanu, prin manechinul-poet din textul Ciudata viaţă a poetului. Influenţat de literatura absurdului, dar parcă şi de viziunea cehoviană, acesta este bolnav de inocenţă, rănit de timpul său (poate şi de sine) şi, în cele din urmă, sinucigaş. Căci există, în drama Pescăruşul, o replică a Ninei, compatibilă cu atâtea dintre versurile Anişoarei Odeanu: „Mă trezeam dimineaţa şi începeam să cânt”, “Te iubeam, visam glorie, şi-acum? [...] Sunt atât de obosită”, „Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura”.

Cu idiosincrazia pe care i-o provoacă scrisul, profitând de libertatea poeziei, Anişoara Odeanu pune în paranteză concretul

E

existenţial, anodin, eul cotidian, resurecţia lui întâmplându-se în altă parte. În PostScriptum la o carte de versuri, efortul poetei se cristalizează într-o anti-mărturisire: „Prieteni, nu credeţi cărţile cu foile reci/ Care alunecă printre degete ca nişte mătănii ale morţii./ Am scris şi eu ca alţii dar nu mai mult îmi plăcea/ Să mă gătesc în faţa oglinzii [...]/ Bucuriile mele nu sunt aici/ Şi nici tristeţile mele de om”. Este un text în care poeta nu e departe de accentele amare ale autopersiflării. E prezentă aici trauma străinei care descinde în poem, căci altfel contrazicerea, din alte versuri, scrise pe urmele lui Rilke, nu ar avea înţeles: „De acum, prieteniile, dragostea şi primăverile/ le vom căuta îndelung între scoarţe de cărţi” (Toamnă). Pe de altă parte poeta îşi afirmă istovirea: „De-atâta căutare/ a drumeţilor rătăciţi dincolo de zăbranicul luminii” (Căutare). Nu ar avea sens să supunem poemele moderne unui interogatoriu, doar ca să aflăm unde exprimă ele tristeţea şi unde bucuria…, ne avertiza cândva H. Friedrich.

Să ne întrebăm, totuşi, cu privire la Anişoara Odeanu, dacă nu ar fi potrivit să o raportăm şi la o altă familie de spirite, afine, Virginia Wolf şi, selectiv, Fernando Pessoa, care, în Cartea neliniştirii, scrie despre faptul că viaţa în esenţa ei e o stare mentală, dar şi despre „sinistra pace a frumuseţii celeste”, despre defectul de voinţă sau despre ingredientele sufletului neliniştit: „Există veninuri necesare, unele dintre ele extrem de subtile, alcătuite din ingrediente ale sufletului, ierburi culese prin cotloanele ruinelor din visurile noastre, fluturi negri capturaţi printre morminte…” semenea norilor împinşi de vânt, implacabilă, se arată, şi în scriitura Anişoarei Odeanu, solitudinea neagră a unei imense oboseli a inteligenţei, care nu tulbură ca oboseala emoţiei, ci e o greutate de conştiinţă a lumii, un fel de a nu mai putea să respiri cu sufletul: „O, zac în mine miile de oboseli/ ale tuturor oamenilor care au fost regi”. Şi – poate ecou de albatros baudelairean – „Nimeni nu m-a înfrânt, dar aripile-mi sunt atât de largi,/ Viaţa le-nsângeră, ca pe vulturi zăbrelele” (Şah).

Pe de altă parte şi cu alte obsesii, tragicfeminine, chiar Virginia Wolf nota, în 1925: „Totuşi nu mai sunt dispusă să mă înclin în faţa morţii…” id. În 1926: „cum nu rămâi cu tine însuţi, ci cu ceva din univers”, „Dar nici scriind nu reuşesc să surprind nimic.

Tot ceea ce pot face este să consemnez această curioasă stare de spirit” (Jurnalul unei scriitoare). Ecoul acestor cuvinte îl regăsim mai palid, mai molcom şi în versurile Anişoarei Odeanu, ca şi în sintagma preferată de autoare, pentru a se autocaracteriza: note marginale: „Am să-mi iau toate hârtiile şi sufletul meu din adânc/ Să le arunc de-a valma în foc”.

Nu se poate trece peste o anumită temă, a demonismului, înnobilată cândva de romantici, complementară damnării, în poezia modernă. Nu ştim dacă ea are accente teologice, pentru Anişoara Odeanu (marile cruci profilate peste sat, în poezia „tradiţională” a autoarei) sau sunt mai degrabă psihisme abisale: „Şi demonii urâtului vor ieşi din toate colţurile/ Şi iubitului tău îi vei zdruncina inima” (Stelele au răsărit). Poeta atribuie o stare asemănătoare şi cărţilor, rod al melancoliei negre, a nopţii. Undeva afirmă în treacăt: „Credem că demonismul aparţine creierului” – nedezvoltând ideea, de altfel incompletă: „Când toate cărţile sunt închise, cu izvorul lor de melancolie” (Ceas de seară). Gest împins până la anihilarea de sine: „Din mine niciodată nu se va mai naşte nimic”. În absenţa demonului, poeta oferă o linişte plăcută şi o frumuseţe stranie: „Sunt frumoasă, iubitul meu, ca începutul/ Demonul mi-a adormit” (Uneori seara parcă nu mai sunt eu).

Astfel de versuri depăşesc cota reminiscenţei romantice, din Stele au răsărit, din care reţinem însă halucinaţia modernă, oa-

A

recum spectaculoasă. Un alt aspect este in-teresant, cum feminitatea îşi asumă somnambulic ochii unui demon, gonit de pe cără-rile lumii, mistuindu-se arzând în noapte „Ca un gheizer de foc împrăştiind scântei în ce-runtreg”. entru Anişoara Odeanu somnul e o obsesie, un simbol, în matricea căruia se află deopotrivă moartea şi starea de veghe. Viaţa fără moarte ar fi doar plâns nesfârşit, lasă să se înţeleagă, în special, expresionismul. Peisajul nocturn deţine lărgime şi adâncime, în apele sale sumbre se declanşează imaginea primordială a soarelui în cădere, adică o singurătate mai vastă decât cea a poetei, în care ea se doreşte, din instinct, încorporată, cu toate neliniştile umane: „Ca acele soarelui, cândva, pe potecile mele”, „De parcă toate nopţile de la începutul lumii/ S-au strâns trudite şi însingurate în ea” (Îngerul morţii).

Este poate forma tipică a unei experienţe psihice, prin care se cristalizează în poezie legătura simbolică dintre lucrurile lumii.

Cumva, prin secrete afiliaţii, poetul îi mai regăseşte sublimitatea: „Am căzut izbindu-mă de speranţe şi certitudini, cu toate asfinţiturile de soare”, scrie şi Fernando Pessoa.

Remediul împotriva deselor insomnii ale poetei constă în înfruntarea lor, ca într-o criză existenţială: „Şi noaptea mă întreabă: «Cine-n inimă îmi bate?»/ Sufletul meu îşi caută tainele/ Şi întunericul mă-ntreabă: «Cine îmi sfâşie hainele?»” (Semne). Prezenţa din spatele lumii, o interpretează ca pe un duh, ce face parte din noaptea creaţiei, hrănit palpitant, cu sufletul adânc al subconştientului: „Dintr-o foarte ciudată regiune a sufletului meu”, „E acolo, parcă, după gândul meu luminos” (Noaptea creaţiei). În versuri ample, poemul continuă ca un epilog teatral, care o prinde pe poetă: „Dacă versurile mele le-aţi citit şi v-au plăcut/ Să nu mă întrebaţi pe mine cum e mai departe” (Post-Scriptum…). În unele versuri cititorul e îndemnat să privească spre Cartea lui Dumnezeu: “Numai sus cerul cu stele clare stă deschis ca o carte” (Cerc închis). Pe linie borgesiană scrie poeta: “Dumnezeu e visător,/ Începe marea melancolie/ A tainicelor înalturi” (Mâinile lui Dumnezeu au răsărit pe cer).

Mai aproape de epocă, Lucian Blaga scrie că există un echilibru şi pentru mitul creator, un fel de garanţie că nu ne vom pierde sau dizolva în pâcla deasă a misterelor, dar această lucrare nu se poate susţine fără o certitudine (Trilogia cunoaşterii). nişoara Odeanu cunoaşte substanţial tema înstrăinării, păstrându-i pe cât se poate capătul înstelat. Uneori textul se reîntoarce la senzaţie, care este mai sinceră, în frustitatea ei, şi asigură un intermezzo de calm: „Atunci am înţeles, iubitul meu, că te voi pierde/ Erau toate atât de încete, de împăcate” (Plecare). În bună tradiţie lirică, valea secată a existenţei umane este inundată de chemarea iubirii, căci e mai bine să fie două suflete decât unul, chiar dacă, aşa cum scrie Lorca, şi cum se întâmplă şi în poezia Anişoarei Odeanu, de o altă factură, dragostea descoperă în celălalt nesfârşitul mormânt al singurătăţii interioare. Ca şi pe Magda Isanos, mitul iubirii o însufleţeşte. Ambarcaţiune stranie în centrul unor poeme se dă o bătălie pentru laicitate, adică pentru inima omului: „Unde eşti, inima mea, unde eşti?” (Echinox de toamnă). Cuvintele de suflet ale modernităţii, care începea din Baudelaire, continuă să-şi transmită mireasma otrăvită: aceşti poeţi nu pot iubi decât acolo unde frumuseţea e atinsă de moarte. Până la un punct, iubitului i se permite să fie însoţitorul poeziei, apoi el se îndepărtează şi se transformă într-un străin al poemului.

P

A

Intrarea în toamnă dezvoltă evanescent partitura de influenţă rilkeeană a celui care citeşte cărţi, în tăcerea odăii sale. Zidurile sunt imaginar translucide, cuplul e format din umbre ce alunecă fără ţintă, pe străzile oraşului, în amurg: „Nu mai avem timp pentru nimeni/ Viaţa noastră a intrat acum în paginile cărţilor”.

Să izolăm însă acel mit care, dedus din acumularea de detalii, invadează toata fiinţa poetei, transformând vaga presimţire în introvertire. Figura mitică feminină apare clară printre umbrele poeziei: Euridice. Se luminează înţelesurile întunecate, ghemul infernal al umbrelor, de care poezia Anişoarei Odeanu geme, până la saturaţie, ca un vaier nesfârşit (de poem negru,în genuli lui Trakl), prin chemarea Euridicei către iubitul Orfeu.

Alte detalii care o susţin sunt pădurile, sunetele, fiarele, apele fără capăt: „Pe tine te căutam, iubitul meu,/ Te auzeam cântând undeva şi nu ştiam în care casă” (Pe tine te căutam).

Este şi mitul cel mai în măsură să împace, de ambele părţi, legenda eului biografic (cu dezacordul lui între măreţia visată şi fericirea absentă) şi ruptura existenţială, un centru adevărat în jurul căruia se rotesc abisurile. Mitul, care are la baza lui o căsnicie (Euridice, soţia cea mult iubită), spre deosebire de mitul lui Ulise, un mit al aşteptării, pe partea lui feminină, îşi concentrează toată forţa în căutare şi, o dată cu ea, o trăire în proximitatea altei lumi. Euridice, mută, dar misterioasă şi neînţeleasă pe deplin, prezenţă mistuitoare care se comportă de parcă ar trimite scrisori din lumea umbrelor: “Şi din moartea mea ard, şi moartea mi-o acopăr”, “Şi câtă umbră e în genele/ Ce îmi ascund privirea” (Întâlnire).

Fie că o numim anxietate, mare decepţie sau surdă poezie a sufletului, nemulţumit însă împăciuitor, lirica Anişoarei Odeanu nu ignoră taina cea mare a Luminii, nu se prăbuşeşte (şi aici ne separăm de F. Pessoa) ca „un maelström negru” într-un nesfârşit „sorb sinistru”, ci dă impresia că urcă spre „chipul de fulger al Dumnezeului”… rin raportare la expresionism, şi, în special, cu dumnezeirea, a lui R. M. Rilke – poet de mare influenţă în lirica românească, Anişoara Odeanu trăieşte profund o anumită dimensiune a creştinismului, însă mai apropiată de cel din Vechea Biblie şi de cel al sihăstriei însingurate.

Că este aşa, probează versuri aflate printre primele poeme, dar şi în cele mai târzii, cum se reflectă în Poemele toamnei, ultimul volum din antologia Noaptea creaţiei: „Şi spre pământ plecându-şi fruntea greu/ Au plâns tăcut să nu-i audă Dumnezeu” (Preludiu) şi „Doamne, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc/ Pentru calda mea singurătate”, „Îmi priveam chipul, îndelung, în oglinzi.// Era atât de alb şi de cuminte,/ Încât nu-i înţelegeam vrerile tale sfinte”, „Numai eu, calmă, mă duc să-ngenunchiez/ Pe lespezile-nsingurate ale unei vechi biserici,/ Cu faţa lângă faţa sfinţilor tăi, surâzând să visez” (Binecuvântarea).

P

Notă: Anişoara Odeanu, Noaptea creaţiei, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969.

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat

9

Gheorghe Luchescu

Anişoara Odeanu – o scriitoare de marcă (1)

S

criitoarea Anişoara Odeanu provine dintr-o “lume”, a crescut şi s-a format într-o atmosferă prin excelenţă intelectuală şi provincială în acelaşi timp – dar fără a avea şi a simţi complexul provincialismului –, şi e firesc ca, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mare în unele opere, mai mică în altele, acestea să se regăsească statornic în creaţia ei.

Astfel încât – prozatoare, poetă, publicistă – Anişoara Odeanu devine una dintre reprezentantele de seamă ale acestei lumi, cu o personalitate şi o mentalitate specifică.

Invocăm, aici, calitatea de “întâia ingenuă a literaturii române” pe care i-o atribuie autoritatea lui George Călinescu, la apariţia primului ei roman.

Aparţinând unei generaţii literare şi unui timp al unor probleme majore, când impune puncte de vedere specifice dintr-o perspectivă ce anunţă, în multe privinţe, modernismul în literatură pe care o numim feminină, venind dintr-o regiune puternic individualizată, Anişoara Odeanu este autoarea unei opere ce nu-şi pierde nici actualitatea şi nici interesul. Scriitoarea “absoarbe” orientările şi tendinţele ilustrate de scrisul feminin de până la ea, ridicându-le la un nou grad de potenţialitate artistică. Într-un fel sau altul, ea beneficiază de sugestiile creatoare ale înaintaşelor şi fie se delimitează prin respingerea unor clişee tematice şi de ordin formal, fie ştie să selecteze acele câştiguri ale acestei literaturi, validate sub raport artistic.

Ea înţelege, de asemenea, să preia şi să conştientizeze sugestia călinesciană precum că orice scriitor de valoare nu se mai poate realiza cantonându-se în regional, ci, dimpotrivă depăşind regionalismul şi confruntându-se cu viaţa tumultoasă a Capitalei.

Note despre literatura română interbelică

C

onceptul de “literatură feminină” a fost înţeles în general ca o literatură scrisă de femei. Împotriva termenului s-au ridicat destule voci care nu recunosc dicotomia, admiţând în fond doar o literatură de calitate şi una lipsită de valoare, indiferent că ar fi produsă de scriitori bărbaţi sau scriitori femei. Pe această temă s-a dus, de altfel, în presă o îndelungată şi oţioasă discuţie. Totuşi literatura scrisă de femei nu poate fi ignorată. Avem de-a face cu o scriitură feminină destul de abundentă, dovedind anumite calităţi artistice, dar care experimentează anumite formule literare noi, de o anume sensibilitate, cu o specială preferinţă tematică. Această literatură s-a sprijinit, mai mult sau mai puţin, direct s-au indirect, pe problema “fericirii” femeii, pe aspiraţia ei de a fi luată în seamă, cu problemele ei specifice. Literatura română dintre cele două războaie se caracterizează “printr-o prezenţă de echipă a unor scriitoare de răsunet”.1 Astfel, se înscriu în lista creatoarelor de la noi nume ca: Elena Farago, Lucia Mantu, Igena Floru, Alice Soare, Magda Isanos, Otilia Cazimir etc., ca poete, şi Hortensia PapadatBengescu, Lucia Demetrius, Cella Serghi, Ştefana Velisar-Teodoreanu, Ada Orleanu, Anişoara Odeanu etc., ca prozatoare.

La multe dintre scriitoarele perioadei interbelice creaţia realizată include trăsături esenţiale ale caracterului, indiferent de eroi; creaţiile relevă părţi realizate, dar şi altele, neîmplinite. Scriitoarele perioadei interbelice au impus o “şcoală literară” de calitate şi, în majoritatea cazurilor, au reuşit să concureze literatura aşa-zisă “bărbătească”. Ele au ştiut să oglindească viaţa, să o proiecteze în viitor cu un remarcabil discernământ, indiferent că abordează proza subiectivă sau cea de natură obiectivă. Accentul este pus, totuşi, pe analiza psihologică, pe introspecţiunea sufletelor umane, a punerii în evidenţă a unei largi game de trăiri, sufletul feminin însemnând, implicit, o adâncire în tipologic.

Pe plan naţional, despre creatoare-femei se poate vorbi încă din secolul al XIXlea şi începutul celui de-al XX-lea, “când descoperim nume ca: Maria Burada, Catinca Chinezu, Dora d’Istria, Hermiona AsachiQuinet, Emilia Maiorescu-Humpel, Ana Maiorescu, Livia Maiorescu, Zulnia Iorga, Smara Gârbea, Maria Rosetti, Matilda CuglerPoni, Sofia Nădejde, Iulia Hasdeu, Veronica Micle, Elena Sevastos, Cornelia din Moldo-

va, Constanţa Donca-Schiau, Adela Xenopol, Maria Suciu, Lucreţia Suciu-Rudow şi care relevă, în majoritatea cazurilor, temperamente rustice, de un vitalism debordant, pragmatic”2. Cu toate acestea, participarea directă a femeilor la dezvoltarea literaturii române este în secolul al XIX-lea e destul de modestă. Începutul de secol XX şi prima lui jumătate aduc şi în acest sector unele schimbări.

Apar nume noi ca: Alice Soare, Maria Cunţan, Maria Ciobanu, Margareta Meşter, Florica Ciura, Claudia Milian, Alice Gabrielescu, Alexandrina Scurtu, Ecaterina Pitiş, Bucura Dumbravă, Agatha Grigoresc-Bacovia etc.; e altfel, revistele “Familia” de la Oradea şi “Luceafărul” de la Sibiu înregistrează un nou contingent de scriitoare care afirmă o nouă sensibilitate.

toare muncă de educaţie naţională românească. Activitatea lor are, adesea, prin publicistica pe care o practică, un caracter militant şi în legătură cu emanciparea femeii în societatea românească. (De exemplu, Emilia Lungu-Puhallo, o activistă neobosită pentru drepturile şi ridicarea românilor, pledează şi pentru schimbarea condiţiei femeii, nu numai prin articolele publicate în diferite reviste, ci şi prin chiar eroina romanului său: Elmira!). om consemna câteva nume reprezentative pentru a întregi imaginea cultural artistică a Banatului: Sofia Vlad-Rădulescu (1851-1943), Emilia Lungu Puhallo (1853-1932), Mia Cerna (Maria Florescu) (1883-1940), Dridri Goroniţă (Adriana Livia Savii) (1896-1981), Maria Dogaru (1906-1942)5.

În perioada interbelică, între anii 19201930, se afirmă noua literatură născută dintr-un “labirint de nelinişte şi interpretări”, în care “absurdul, sentimentalismul, susceptibilitatea, ingenuitatea erotică, emoţiile metafizice sunt în măsură să ne edifice asupra mutaţiilor petrecute în presa vremii”3.

La finalul acestor sumare consideraţii despre literatura feminină interbelică, putem conchide că aceasta are o anume tradiţie şi pe teren românesc, dovedindu-se, nu de puţine ori, o creaţie erudită, rafinată, sentimentală şi, nu o dată, analitică, afirmând îndrăzneală tematică şi stilistică. Prozatoarele literaturii noastre au fost preocupate de a impune un limbaj nou, indiferent de gen, adecvat scriiturii, dobândind astfel personalitate şi fizionomie specifice. Nu vom ezita, însă, să mai cităm în acest context, aprecierea făcută de profesorul Ovidiu Papadima, într-o scrisoare din 1977 către George C. Bogdan: “Cred că (Anişoara Odeanu) e cea mai puternică personalitate feminină din literatura noastră, alături de Hortensia Papadat-Bengescu”4.

Anişoara Odeanu: începuturi, repere biografice

D

Repere în scrisul feminin din Banat

B

anatul beneficiază de-a lungul timpului de creaţia notabilă, dar, în general, de circulaţie limitată la regiune, a mai multor scriitoare, astfel încât am putea admite că scrisul literar feminin e un fenomen cultural local specific, asemănător aceluia, mai cunoscut poate, al scriitorilor plugari. Valoarea lucrărilor acestor autoare e, uneori, modestă, înscriindu-se, cele mai multe, în sfera mai largă a culturalului decât în cea a literaturii propriu-zise.

Totuşi, fie şi numai pentru caracterul istoric al faptului, e de reţinut că Banatul dă culturii româneşti primul roman scris de o femeie: Elmira, de Emilia Lungu-Puhallo. De asemenea, Maria Dogaru e prima scriitoare şi publicistă ţărancă din literatura noastră.

Existenţa lor în contextul evocat în prima parte a lucrării noastre pledează, pe de o parte, pentru o anume deschidere şi dorinţă a unei mari părţi a intelectualităţii bănăţeneinclusiv femeile, adesea distinse, cu gust rafinat de a se cultiva, de a fi la curent cu evenimentele culturale şi artistice mergând până la practicarea unor forme de artă: literatură, teatru, muzică etc., şi, pe de altă parte, pentru prezenţa unei năzuinţe a aceleiaşi intelectualităţi de a antrena în astfel de forme de cultură şi artă (coruri, teatru etc.) a unei mase largi a populaţiei, împreună cu o stărui-

V

P

rin Anişoara Odeanu, Banatul se afirmă în sensul plenar al cuvântului în literatura română. Importanţa şi semnificaţia operei sale depăşesc limitele regiunii de baştină. În literatura ei, majoră şi modernă, s-au descoperit filoane valoroase ce o plasează merituos alături de reprezentanţii iluştri ai literelor româneşti din prima jumătate a secolului nostru: Eugen Ionescu, Urmuz, Camil Petrescu, Mihail Sebastian etc. De aprecieri elogioase s-au bucurat în epocă atât romanele şi nuvelele sale cât şi poezia sa. Literatura ei are o semnificaţie şi un destin dintre cele mai interesante, poate nu îndeajuns relevate încă. oina Peteanu vede lumina zilei la 29 mai 1912, în localitatea Pădureni, din judeţul Timiş. Era fiica Vioricăi, născută Bujigan, şi a omului de cultură Aurel E. Peteanu, care, alături de alţi fruntaşi ai Lugojului, a contribuit hotărâtor la menţinerea prestigiului cultural şi artistic al oraşului, după Marea Unire. Tatăl Peteanu a avut o influenţă hotărâtoare asupra copilului Doina Peteanu, pe care a sprijinit-o şi a îndrumat-o. Ulterior, dezvoltarea şi evoluţia scriitoarei se desfăşoară într-o remarcabilă dependenţă faţă de familie. Mama i-a murit de tânără. Făcea parte dintr-o familie cu manifeste înclinaţii artistice. La maturitate, în nuvela Acele lucruri mari, dezvoltată în romanul cu acelaşi titlu, scriitoarea evocă anii copilăriei cu o anume detaşare, cu ironie amestecată cu duioşie faţă de propria-i figură.

Studiile secundare le-a făcut la gimnaziul din Lugoj, oraş în care tatăl ei a fost îndelungă vreme recunoscut cărturar şi îndrumător de cultură, şi la Liceul de Fete din Timişoara, între anii 1922-1929, unde susţine şi bacalaureatul, în vara anului 1929. Urmează studii universitare la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi apoi pe acelea ale facultăţilor de drept (1932-1936) din Bucureşti, Dijon şi Grenoble, devenind şi licenţiată în drept. nişoara Odeanu s-a dovedit un talent literar precoce. A debutat în revista “Lumea copiilor” (1922), cu poezia După mure, la vârsta de nouă ani, fiind în clasa I liceală: micuţa autoare surprinde naivitatea copilărească a lui Nicuşor şi Costăchiţă, copii de vârsta ei, care vor să fure mure din grădiniţă; grădinarul îi observă

D

A

la timp şi le administrează o binemeritată lecţie: ”Într-o verde grădiniţă/ Nicuşor şi Costăchiţă/ Văd prin gard frumoase mure/ Şi gândesc cum să le fure”etc. ugojul intelectual şi cultural-artistic reacţionează prompt în chipul cel mai favorabil. Oraşul priveşte afirmarea tinerei Doina Peteanu cu simpatie şi încredere, apoi cu mult entuziasm: vede în ea şi în opera ei viitoare o şansă ce se poate realiza în sfârşit pe deplin, dând adevărata şi aşteptata măsură a spaţiului şi a oamenilor lui. “Literatura era aşteptată să aducă locului gloria pe care i-o aduceau muzica, istoria, personalităţile politice. Privat de o seamă de drepturi după Marea Unire, oraşul vroia competiţii câştigate. Prima dintre ele putea fi a literaturii. Timişoara încă nu îşi arogă drepturi de metropolă, gazetele lugojene aveau, în continuare, tiraje mari şi Bredicenii, fie numai prin amintirea ilustrului patriot, care era Coriolan Brediceanu, însemnau o familie care putea să concentreze în jurul ei viaţa spirituală a unui oraş.

De altfel, în familia lor intrase şi se stabilise, pentru câţiva ani, Lucian Blaga. Oraşul rămânea, fără îndoială, provincial, dar provincialismul lui orgolios nu era şi dictatorial”6.

Adevărata afirmare o dă însă, în aceste timpuri, Capitala, care va atrage forţele creatoare ale ţării. Ştia deja acest lucru, căci experienţele de până acum – pe de o parte, predecesorii ei, Victor Vlad Delamarina şi Ion Popovici-Bănăţeanul, primiseră atestarea şi consacrarea în ţară, prin autoritatea lui Titu Maiorescu, pe de altă parte, premiile pe care Anişoara Odeanu le primise, veneau de la Bucureşti – pledau pentru a lua drumul oraşului ce-i va oferi alte posibilităţi – generoase şi variate – de formare şi afirmare creatoare7.

Perioada care urmează este fecundă mai ales în ceea ce priveşte poezia. Gravitatea tonului şi a viziunii este prezentă şi în volumele pe care le publică acum: Fata lui Codru Împărat (1939), Moartea în cetate (1943) şi Noaptea Creaţiei (1943); sub acest titlu Ion Oarcăsu va edita, în 1969, o selecţie din poezia scriitoarei. În anii imediat următori războiului, A. Odeanu îşi întrerupe activitatea literară. Căsătorită cu dr. Dan Crivetz, un fugar, trebuie să-şi piardă urma în noile realităţi ale ţării. Scrisese articole antisovietice, publicase chiar şi o broşură pro-legionară comandată de Ministerul Propagandei (1943).

Aşadar, pentru a nu fi descoperiţi, în 1947, stau la Vărădia, apoi la Anina, de unde se vor muta la Lugoj, unde, prin 1965, o găseşte Ion Oarcăsu, care o determină să revină la literatură.

Desăvârşirea sa ca prozatoare a avut loc în ultimul deceniu al vieţii, când, de sub condeiul său, au ieşit volumele de nuvele: Sub lumina verii (1967) şi Nedumeririle lui Duduţă (1969) (o selecţie cuprinzătoare din aceste volume, a publicat în 1985, sub titlul Domnişoara Lou şi trandafirul galben, Cornel Ungureanu), precum şi romanele: Legile jocului (1972) şi Acele lucruri mari (1973).

Poezia Anişoarei Odeanu este de factură erotică-intimistă, versurile au o cantabilitate clasică. Totuşi, ele nu se vor bucura de ecoul pe care l-a avut proza scriitoarei. Mircea Vaida a intuit-o, se pare, în trăsăturile ei majore: “În semnificaţiile ei fundamentale poezia Anişoarei Odeanu rămâne sub zodia romantismului ceea ce conferă originalitatea ei (…) e atmosfera inedită, dozarea de subtilitate remarcabilă a senzaţiilor de rară fineţe, spectrul îmbălsămat al aromelor somnului şi mai ales somptuoasa legănare a versului, arhaică şi deopotrivă modernă”8.

L

Note: 1 Liana Cozea, Prozatoare ale literaturii române moderne, Oradea, 1994, p.10.

2 Ibidem.

3 Dora Pavel, Care e prima scriitoare din literatura română? Prezente vieţi de doamne…, în “Apostrof”, IV, 1993, nr. 6 (37), p.3.

4 Cf. George C. Bogdan, Contribuţii la biografia Anişoarei Odeanu, în Studii de limbă, literatură şi folclor, vol. IV, Reşiţa, 1978, p.181. Tot de acolo (Ibidem), am reţinut afirmaţia profesorului bucureştean, care precedă această parte a lucrării noastre.

5 Gheorghe Luchescu, Anişoara Odeanu, Cluj, 2001, p.25-52.

6 Cornel Ungureanu, Imediata noastră apropiere, vol.

II, Timişoara, 1989, p.129-130.

7 Tot în acel timp, G. Călinescu (Opinii fugare şi libere despre Banat, în “Banatul”, III, 1928, nov.dec., p.1-4) îi îndemna pe bănăţeni să iasă din “faza etică” şi să adopte “conştiinţa estetică” şi “o rezistenţă critică implacabilă”, renunţând la un provincianism neproductiv. În acelaşi sens pleda şi Camil Petrescu, şi el în trecere prin Timişoara, devenit curând model şi ideal literar al Anişoarei Odeanu.

8 Mircea Vaida, Noaptea Creaţiei, în ”Tribuna”, 10 iulie 1969, p.5.

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat 10 Vasile Pistolea

Un roman despre singurătate, dragoste şi moarte L A

a editura Polirom din Iaşi a apărut, în 2009, romanul lui Augustin Buzura intitulat Raport asupra singurătăţii. Primul caiet. Anunţată în opera anterioară (Tentaţia risipirii) şi considerată „romanul vieţii”, cartea abordează experienţe decisive ale existenţei umane: singurătatea, iubirea, moartea.

Raport asupra singurătăţii este un roman confesiv, cu pronunţate accente autobiografice, construit pe tehnica inserţiei sau a povestirii în ramă. Acesteia i se adaugă tehnica anvelopei, a acumulării de episoade, utilizată şi în romanele anterioare, cu alternarea planurilor naraţiunii (prezent/rememorare) şi cu procedeele introspecţiei şi retrospecţiei. În acest sens, romanul cuprinde mai multe naraţiuni de dragoste, inserate în rama naraţiunii principale, remarcabile prin claritatea şi febrilitatea stilului. Ele sunt proiectate pe fundalul unor dramatice evenimente sociale şi istorice („nebunia istoriei”) prin care a trecut ţara noastră. Aria sau plaja lor de cuprindere este destul de întinsă: de la al Doilea Război Mondial până la realităţile României contemporane. Adesea cutremurătoare prin deznodământ, ele sunt înţesate cu inserţii din operele unor celebri scriitori, filosofi sau întemeietori de religii, care pecetluiesc destinul personajelor şi adesea îl generalizează.

Liantul acestor istorisiri îl asigură personajul rezoner, Cassian Robert, alter ego al autorului. De profesie medic psihiatru, ajuns la vârsta senectuţii, Cassian Robert îşi părăseşte familia şi se retrage în munţi, la o cabană construită în tinereţe, în vecinătatea unei Staţii Meteorologice. În perioada îndelungatei sale absenţe, cabana a fost lăsată în grija meteorologului Gheorghe Toma şi a fiicei sale Mara.

Medicul, devenit personaj narator, recurge la această izolare alpină pentru a se elibera de obsesii (singurătate, durere, spaimă, umilinţă, eşecuri etc.), de nelinişti (trăise într-o lume falsă, alienată la toate nivelurile şi structurile sociale, care l-a obligat mereu „să fure” linişte, dragoste, hrană, dreptul de a munci etc.) şi pentru a găsi un răspuns la marile întrebări existenţiale (scopul şi sensul vieţii, efemeritatea lumii şi a faptelor umane în contrast cu eternitatea Universului şi a morţii, cu „enigmele” ei etc.). Această dorinţă acută de eliberare din stările anxioase marchează şi existenţa personajelor purtătoare de voce ale prozatorului.

Deviza lui de viaţă avea caracter aforistic („Fiecare trebuie să-şi poarte propriul război cu viaţa. Totul e să fii conştient de asta şi să încerci să laşi o urmă cât mai durabilă în drumul tău spre moarte”), ca şi principiul etic al eroilor cărţii: „Toate trebuie întâmpinate cu demnitate, şi cele bune, ca şi cele rele, până şi moartea, care îţi mijloceşte întâlnirea cu Creatorul.” Aici, în singurătatea munţilor, el scrie precipitat despre un şir de destine umane ratate, care se intersectează cu retrospecţii din viaţa sa şi cu inserţii din prezentul vieţii de la cabană.

O primă idilă se petrece între erou şi Teodora, soţia meteorologului Gheorghe Toma, care îngrijea de Staţie şi de animalele domestice aferente. Este o dragoste mereu amânată şi neîmplinită, căci Teodora a murit pe neaşteptate, în urma unei încercări nereuşite de avort. Toma l-a rugat să-i ia fiica copil de suflet şi să-i găsească un rost în viaţă.

Mara este fiinţa de care se leagă cu toate simţurile şi care, la fel, are revelaţia zădărniciilor vieţii. Ea îi propune să escaladeze împreună muntele „Marginea Vieţii” (nume simbolic şi oracular) unde, după război, în perioada colectivizării, s-au purtat lupte grele între refugiaţii în munţi şi securitatea care-i urmărea. Pentru medic aceasta reprezenta ultima ascensiune de depăşire a limitelor organismului. Nu vor ajunge să escaladeze muntele, dar rămân personajele la care se raportează mereu prezentul narativ al romanului, intersectat de naraţiunile amintite.

Prima poveste de dragoste împlinită se derulează între Mara şi călugărul Serafim, care a fost adus la Staţia Meteorologică de tatăl său, Gheorghe Toma, la slujba de înmormântare a mamei. Din confesiunea acestuia către Mara rezultă că este „un ratat”. Fost

student la mai multe facultăţi (Conservator, Politehnică, Medicină), cu numele adevărat Sever Moraru, el avea la activ mai multe iubiri eşuate, care l-au determinat să îmbrace haina monahală. Călugărul reprezintă prima dragoste împlinită a Marei, pe care, din păcate, după o săptămână a părăsit-o.

A doua naraţiune de dragoste, cu un final tulburător, este a socrului său Darius Pop, pictor de biserici şi alter ego al prozatorului. Istorisirea este proiectată pe fundalul dramatic al unor evenimente istorice: dictatul de la Viena (1940), prin care nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei, şi al Doilea Război Mondial. arius se căsătoreşte cu Madeleine (Ella), care moşteneşte o avere uriaşă. La nuntă participă numai părinţii lui Darius, din Ardeal. Părinţii miresei au lipsit, fiindu-le frică să treacă frontiera din România în Transilvania. Ella a reuşit să ia legătura cu ei prin intermediul Consulatului român din Cluj, şi au fixat o întâlnire la Turda, unde trebuia să ajungă şi Darius, prin intermediul unei filiere clandestine de ghizi din Banat (Făget). Dar la frontieră a fost prins şi întemniţat în lagărul de transfugi de la Someşeni. Aici a fost anchetat şi supus la torturi insuportabile, fiind învinuit că este comunist şi spion român. Din lagăr a fost eliberat, s-a întors acasă şi, după o noapte de iubire epuizantă cu Ella, a fost încorporat şi trimis pe frontul războiului, în Ucraina, unde primeşte trei scrisori de la Ella. Aceasta îi mărturiseşte, printre altele, că şi-a reluat meseria de medic, încercând să facă faţă greutăţilor războiului. Este rănit într-o explozie şi se hotărăşte să dezerteze. Terorizat de foame şi de spaima morţii, reuşeşte, cu ajutorul unui tren de marfa, să ajungă la o stână, în Bucovina, unde ciobanul l-a hrănit şi l-a pus la curent cu mersul războiului. După o altă escapadă dramatică, ajunge acasă şi se ascunde în debara, de unde asistă la o scenă pătimaşă de dragoste între soţie şi un căpitan de contrainformaţii din armata maghiară.

Cuprins de sentimentul unei pierderi ireparabile, ajunge totuşi acasă, unde, după ce părinţii i-au deschis, descoperă că avea o fetiţă de un an şi jumătate pe care o chema Daria şi că soţia sa era angajată ca medic în lagărul de la Someşeni. Este adăpostit de un văr al tatălui său la o cabană, în pădure, unde se ascundea ziua, iar noaptea se întorcea acasă. Aici a stat din primăvară până în toamnă, când războiul s-a terminat. Întors acasă, tatăl nu-1 avertizase că Ella sosise mai devreme să-şi vadă fetiţa, astfel că întâlnirea lor memorabilă a fost o surpriză totală, desfăşurată într-o tensiune insuportabilă. Urmează „spovedania” Ellei, care îi mărturiseşte că, neavând niciun semn de viaţă din partea lui, s-a aruncat în braţele ofiţerului maghiar de frică şi de spaima lagărului, căci avea sânge evreiesc, iar tatăl său le-a dat ajutor comuniştilor. I-a povestit îngrozită despre metodele de tortură şi lagărele infernale în care îi ţineau provizoriu pe evreii ce urmau să fie trimişi la Auschwitz.

Au plecat apoi împreună spre locuinţa din oraş, unde mărturisirile Ellei au continuat, au luat cina şi, după ce s-au săturat de plâns, s-au culcat împreună.

Ziua următoare, Darius a plecat acasă, la ţară, cu promisiunea că se va întoarce peste două zile şi că vor căuta împreună un drum spre a-şi relua viaţa de familie. Dar, la întoarcere, îl aştepta o scrisoare tulburătoare în care Ella îşi făcea „mea culpa”, cu speranţa că se vor regăsi în iubirea lor totală, căci, „dincolo de lovituri, dragostea înseamnă şi iertare”. Scrisoarea a reprezentat o lovitură „mortală” pentru Darius care, simţind durerea singurătăţii, îşi dădea seama cât de mult o iubea.

Peste doi ani, Darius primeşte o altă scrisoare din Paraguay în care îi spunea că Marton, ofiţerul maghiar, a părăsit-o, iar ea s-a călugărit într-o mănăstire romano-catolică, de unde dorea să plece, dacă Darius i-ar fi dat un semn de viaţă. Lui Darius însă i-a rămas doar chipul Ellei, îngheţat pe planşele sale, iar pe Daria a convins-o că mama ei a murit. Socrii lui s-au depărtat de ei, iar, după

D

ce comunismul s-a înrădăcinat în ţară, au plecat definitiv din România.

Dacă Darius ar fi ţinut legătura cu ei, ar fi rămas, probabil, moştenitorul unei mari averi şi ar fi restabilit relaţia cu Ella. În final, eroul invocă Providenţa divină, întrebând de ce l-a pedepsit cu atâta singurătate. „Povestea” relatată de prozator este mult mai emoţionantă. Ea reprezintă cea mai tulburătoare secvenţă a romanului şi de aceea neam permis s-o rezumăm în întregime.

Naraţiunea aminteşte de un celebru roman al lui Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război) nu numai prin tematică (drama iubirii prezentată pe fundalul războiului) şi numele personajului feminin (Ella), ci şi prin profunzimea analizei psihologice. Un regizor talentat ar putea-o transpune pe ecran. Scenariul, creionat deja în articulaţiile lui de bază, are toate „ingredientele” necesare unui film de succes. altă secvenţă, foarte interesantă a romanului, este relatarea întâlnirii cu moartea prin care a trecut personajul narator, la o sindrofie în familie, când „timpul a dispărut şi toate se petreceau într-o secundă dilatată la maximum”. De atunci 1-a urmărit mereu frica de boli, decrepitudine, paralizii şi, mai ales, faptul că nu-şi găseşte rostul într-o lume care nu-i a lui şi care îl sperie. Acest „atac de panică” este şi un pretext epic prin care prozatorul trece şi se opreşte la povestea de dragoste a Claudiei, soţia fiului său Dan. Naraţiunea este proiectată pe fundalul social al lumii interlope, cu racilele ei: comerţul cu droguri, proxenetismul, prostituţia etc.

Istorisirea lasă un gust amar cititorului, ca şi povestea Ellei. Şirul acestor „felii de viaţă” („tranches de vie”, cum ar spune Flaubert) este urmat de „povestea” tragică a unei familii de medici (Andrei şi Dana), foşti colegi de facultate ai naratorului. Relatarea este proiectată pe un alt fundal istoric: lupta partizanilor din munţi împotriva instalării puterii comuniste şi a colectivizării forţate a satelor. În „nebunia” colectivizării, Andrei ucide pe secretarul de partid raional şi fuge în munţi, unde este foarte grav rănit de forţele opresive. Este operat şi salvat de dr. Cassian Robert, adus în spital şi, la ieşire, arestat, împreună cu Dana. Ambii au fost condamnaţi pentru uneltire împotriva orânduirii sociale: Dana la 5 ani, iar Andrei la 12 ani de muncă silnică. S-a eliberat în 1964, împreună cu toţi deţinuţii politici şi, la scurtă vreme, a trecut Dunărea în Iugoslavia, stabilindu-se în Austria. După doi ani 1-a urmat şi Dana. A revenit în ţară, după Revoluţie, cu puţin timp înainte de moartea Danei.

Zeii tutelari ai acestor existenţe dramatice sunt Eros şi Thanatos (nevoia de iubire şi frica de moarte). Ele se pot salva doar prin împlinirea în dragoste, împlinire esenţială a vieţii, dar mediul social în care evoluează este potrivnic, ostil. Pe acelaşi fundal istoric, de frământări şi suspiciuni ale vieţii, sunt relatate alte fapte şi întâmplări în care rezonerul preia vocea şi destinul mai multor personaje. Ele sunt intersectate mereu cu reflecţii ale naratorului din singurătatea vieţii de la cabană, pigmentată, la rândul ei, cu povestea de dragoste dintre medicul narator şi Mara, fiica Teodorei.

Tensiunea colectivă atinge însă punctul culminant odată cu anunţarea vizitei de lucru pe care conducătorul ţării (tovarăşul Nicolae Ceauşescu) o face în ţinutul muntos al Pădurenilor, urmată de o partidă de vânătoare.

Scopul vizitei: Tovarăşul vroia să se convingă dacă se poate construi o hidrocentrală pe pârâul comunei. Prozatorul prezintă în detaliu şi cu accente ironice întreaga „mascaradă” a vizitei: mobilizarea tuturor factorilor răspunzători (activişti de partid, miliţie, securitate, primărie, şcoală, dispensar etc.), precizarea sarcinilor şi a activităţilor ce urmau a fi întreprinse pentru modificarea realităţii şi transformarea ei într-un fel de „eden” terestru, cu tot felul de construcţii şi amenajări, animale de rasă, păsări şi alte „bunătăţi”, o parodie utopică a Paradisului celest. Vânătoarea a devenit şi ea o „comedie”, cu diverşi „cetăţeni turmentaţi”, astfel că nu se ştia da-

O

că Tovarăşul a fost mulţumit de vizită. Dominant era doar sentimentul de vinovăţie că hidrocentrala nu se va mai construi. doua „mascaradă” este conturată în finalul romanului, când fiul său Dan şi soţia Claudia îl invită să-i însoţească la o întâlnire cu „crema ţării”: un viitor candidat la preşedinţie, ce poartă un nume sugestiv, Matei Goarnă, şi cu un viitor ministru al Economiei sau al Finanţelor, Savu Boulescu. Aceştia sunt însoţiţi de odraslele lor şi de alţi profitori ai regimului democrat, instalat după Revoluţie. Participanţii asistă la un film, derulat pe un ecran imens, cu trecutul lui Goarnă (de când a fost pionier până la împuşcarea lui Ceauşescu) şi terminat cu efigia aurită a candidatului, deasupra României tricolore, urmată de Imnul Europei.

Invitaţii asistă apoi la scene dezagreabile, cu „eroi” purtând aceleaşi nume hazlii (GhikaŞorecani, Puricei etc.) şi afişând atitudini cameleonice. Întreaga reuniune se transformă astfel într-o comedie bufă, cu personaje caricaturale („nulităţi morale”), dominate de instincte, între care prevalează dorinţa de mărire şi de înavuţire.

Ambele mascarade sunt puse în antiteză cu visul, lupta şi sacrificiul partizanilor pentru a sublinia discrepanţa enormă dintre ceea ce s-a dorit şi ce s-a înfăptuit. În acest sens, referinţele la realităţile României contemporane sunt descalificante: „Şi ce mi-a oferit viitorul în care crezusem nebuneşte? Murdărie materială şi spirituală şi o ţară condusă de pigmei în care nu-mi găsesc niciun rost.

Libertatea a devenit aliatul cel mai preţios al mincinoşilor, hoţilor şi impostorilor. Oamenii de valoare, cei care înseamnă ceva, trăiesc singuri, impostorii în cârd, în haită... O lume asasină, dominată de haite de primitivi, care se rostogolesc peste tine, îţi intră în minte, în felul de a fi, sub pătură, în baie şi în cele mai ascunse adâncimi ale sufletului, te obligă să fii ca ea, iar dacă nu poţi, nu eşti în stare, te distruge.”

Peste toată această lume pestriţă, de indivizi grobieni şi destine eşuate, se revarsă, ca un lamento tragic, şuvoiul de nelinişti, obsesii şi întrebări existenţiale ale naratorului, devenit „cerşetor la poarta eternităţii”. Dacă în romanele anterioare, eroii prozatorului se luptau cu „bolile” societăţii totalitare, care le depersonalizau existenţa, aici rezonerul îşi îndreaptă investigaţia spre propriul eu pentru a-şi clarifica sensurile vieţii şi rosturile lumii şi pentru a-i releva una din valorile ei durabile – dragostea. Constantă rămâne doar luciditatea cu care îşi scrutează conştiinţa. În acest sens, el are revelaţia că duşmanul său înverşunat nu este moartea, căci trăise experienţa ei, ci spaima, frica de ea. I-a mai rămas doar curiozitatea: ce va fi dincolo, în lumea umbrelor, peste care ea domneşte. Şi speranţa că va descoperi, prin moarte, ceea ce n-a reuşit să descopere în viaţă. A găsit şi un antidot împotriva morţii: scrisul. Scrie mereu pentru a se elibera de singurătate, de obsesii şi nelinişti, dar mai ales pentru a crea o stavilă, un zid între el şi moarte. „Călăul” tuturor frământărilor şi căutărilor vieţii rămâne doar Timpul. Liantul dintre singurătate şi moarte îl reprezintă iubirea, cu toate corolarele ei. Romanul constituie şi un elogiu adus iubirii.

După Marin Preda (Cel mai iubit dintre pământeni), Augustin Buzura este al doilea prozator român care valorifică exemplar capitolul 13, Iubirea, din Epistola 1 către Corinteni a Sf. Apostol Pavel. Romancierul vede iubirea ca principiu catalizator al lumii şi al vieţii şi, deopotrivă, ca forma cea mai înaltă de împlinire umană, „un fel de capăt al drumului şi ţinta tuturor căutărilor”. rin profunzimea analizei meandrelor sufletului uman, Raport asupra singurătăţii este romanul care îl situează pe Augustin Buzura în faimoasa familie a analiştilor români: Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban, Mihail Sebastian etc. De altfel, cum am mai spus şi în altă parte, rezonerii lui şi-ar putea pune întreaga existenţă sub semnul aserţiunii emblematice rostite de un celebru personaj camilpetrescian: „Câtă luciditate, atâta dramă!”.

P

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat Cristian-Paul Mozoru

C

Adriana Weimer Restituiri bãnãþene

Poema din poem: Octavian Doclin

u o activitate literară trasată în zeci de volume, operă ce ar stârni cu uşurinţă invidia oricărui aspirant la podiumul literaturii poetice, poetul Octavian Doclin, pseudonim literar ce îl poartă, bănăţean fiind, “cu fală” atât pe copertele volumelor proprii, dar şi în pagini ce îl conţin în calitate de co-autor, îşi petrece în continuare gândurile în metafore ce construiesc de la sine noi coordonate poetice, lansând parcă, cu fiecare nou volum, o nouă invitaţie la Marele Spectacolul Poetic în care fiecare dintre noi, cititorii, s-ar putea regăsi.

Făcându-şi neînfricat avânt în marile teme ale omenirii şi aşezându-le cu fină măiestrie în rime “gândite-n stil”, Octavian Doclin ridică ancora, poate, unui nou gen poetic ce cu uşurinţă s-ar putea numi doclinian, dupa cum frumos se intitulează şi unul din volumele poetului apărut la editura Dacia XXI din Cluj-Napoca în anul 2010, o reeditare a unui mai vechi volum, Docliniană (55+5 poeme). Totodată, autorul nu îşi lasă uitate rădăcinile ce i-au înălţat bogata corolă poetică, strecurând în versurile poemelor sale şi motive rurale (clasice), motive ce-i curg în vene prin însă naşterea-i, urzită parcă de lirica românească: “Am ieşit în grădină./ Tocmai înflorise cireşul./ Mirosea grădina ca o lună arată./ Voi coborî pe-o catedrală în pămînt./ Atunci să ascultaţi: un ceas de apă/ va suna blînd” (1) Uşurinţa cu care s-ar părea că poate fi citită poezia docliniană se dovedeşte a fi doar o nebună iluzie, din care, în cele din urmă, cititorul se trezeşte buimac şi nedumerit.

Poetul, încă de la primele volume, evoluţia poetică a autorului fiind vizibilă de la un volum la altul, ştie să ascundă tenace sensuri, înţelesuri, epitetizând propriile-i simţiri în cuvinte-cheie, într-o simbolistică uluitoare ce lasă loc semnului de întrebare la fiecare revenire asupra paginilor pe care îşi lasă semnat numele. Reinventând parcă poemul, Octavian Doclin nu se abate de la propriul crez (poetic), rămânându-i prizonierfidel acestuia, fără a cere graţiere celui căruia însuşi s-a lăsat întemniţat: “Numai poetul o dar numai poetul/ poate părăsi poemul/ după ultimul punct// de aici/ vrei să priveşti încă o dată înapoi/ (dorinţa - un sigiliu verde pe umăr).” (2) Începând a prinde contur literar la mijlocul anilor ’60 şi dând curs chemării scriitoriceşti în zorii anilor ’70 în volume colective din care pot fi amintite Ritmuri din ţara lui Iovan Iorgovan (Reşiţa, 1970) şi Uneori zborul: şapte poeţi tineri (Editura Facla, Timişoara, 1973), aşadar într-o perioadă puternic influenţată de ceea ce astăzi numim clasicism, nu putem totuşi să nu vorbim despre poezia docliniană şi în contextul liricii actuale, în contextul lircii moderniste.

Este adevărat, altfel nici nu s-ar putea, şi pot fi observate cu ochiul liber rădăcinile scriitoriceşti clasice ce l-au marcat pe autor, însă evoluţia poetului Octavian Doclin reuşeşte să mascheze, păstrându-le deci, atât de bine, aceste elemente, oferindu-le o tentă modernistă încât rezultatul nu poate fi decât o poezie clasico-modernă. Posibil ca această formulă să pară una bizară, însă în acelaşi timp, privită prin prisma ochiului critic, statutul ei original şi rezultatul ei final, fac din poezia lui Octavian Doclin o poezie ce reuşeşte a se întinde pe suprafaţa temporalo-

11

stilistică a acestor două teritorii scriitoriceşti: “A trecut o umbră clară/ peste ochii mei galbîni,/ suflet trist de Domnişoară/ ca un fluture-n salcîmi.// Şi se scutură polenul/ tu pe unde o să treci/ cînd îşi va vărsa mileniul / rîul blînd pe ochii-mi reci.” (3) sau, actualul Doclin, în poezii în care se regăsesc elemente noi precum: grai bănăţean (“pră gealul Gîşcii, acolo unge şăgia Mama mea,/ şî unge o ajuns-o tata într-un tîrziu”), termeni şi expresii bănăţene (şol, plaţ, o fost, lu’ uica Gheorghe), nume de localităţi bănăţene (Vărădia, Forotic, Doclin), ba chiar mai mult, folosirea denumirii... locale, a satului Grădinari, şi anume Cacova (“- Atunci, hai să mergem la Cacova”) (4); aşadar, elemente ce dovedesc, prin simpla lor folosire, o puternică maturizare poetică, elemente ce aparţin totodată de însăşi fiinţa poetului... bănăţean şi iubitor de Banat. u un rafinat simţ estetic, scriitorul în vers Octavian Doclin, dovedeşte o lirică iluzorie, atât prin formă cât şi prin conţinut. Şi cum altfel ar putea fi posibil, când eul autorului este permanent “cu gândul la metaforă”? Ieşind din obişnuitul cotidian, lirismul doclinian înfăţişează un alt nous literaturii poeticii zonale (excluzând poetica în grai), însă totodată şi literaturii naţionale.

Prin urmare, în “cazul Doclin”, pledoaria pentru poezie este cât se poate de evidentă. Apărarea poemului este expusă cu o atât de inatacabilă claritate încât orice argument ce s-ar încerca şi s-ar dovedi a fi împotriva, este eliminat încă de la primele formulări.

Poetul, “odată pătruns în cetatea poemului”, nu numai că se ridică prin scris, prin Cuvânt, în apărarea Poemului, ci începe chiar a exista în pântecul acestuia, în infinita-i fiinţă.

Fiind “unul din cei mai prolifici şi cunoscuţi poeţi din Banatul ultimului sfert de veac” (5) şi totodată “un reprezentant autentic al poeziei Banatului” (6), după cum frumos îl înfăţişează Gheorghe Jurma şi desenând un lirism ce “poate fi socotit, cu totul, un gest flamboyant, de re-distribuire a fragmentelor realului, pe un decor compozit, copleşit de proiectarea unor obsesii cu iz mai mult sau mai puţin “finalist” dar cît se poate de apropiat de antonomiile temporalului” (7), după percepţia criticului Ionel Bota, ce s-ar mai putea oare spune despre poetul Octavian Doclin, când însăşi cuvintele-i spun totul despre el: “Vom fi şi-n Cer cum suntem pe Pămînt? Sau invers?” (8) Note:

C

1) Doclin, Octavian - poemul “Ceasul de apă” în volumul “Muntele şi iluzia” - Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 33.

2) Doclin, Octavian - poemul “Poemul scurt”, secţiunea 12 - în volumul “În apărarea poemului scurt” - Editura Hestia, Timişoara, 1993, p. 23.

3) Doclin, Octavian - poemul “Cîntec” - în volumul “Neliniştea purpurei” - Editura Facla, Timişoara, 1979, p. 29.

4) Doclin, Octavian - din volumul “Docliniană (55+5 poeme)” - Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, pp. 9, 66, 71, 72, 73.

5) Jurma, Gheorghe - în “Cuvînt introductiv” - în volumul “Muntele şi poezia. Eseu asupra poeziei lui Octavian Doclin” - Editura Timpul, Reşiţa, 1997, p. 5.

6) Jurma, Gheorghe - idem., p.5.

7) Bota, Ionel - “Muntele şi poezia. Eseu asupra poeziei lui Octavian Doclin” - Editura Timpul, Reşiţa, 1997, p. 57.

8) Doclin, Octavian - interviu “În viaţă nimic nu este întâmplător: Maria Vaida în dialog cu Octavian Doclin” - în revista “Nord literar”, nr. 3 (82), Martie, 2010, Anul VIII, p. 14.

Dezvelirea Plăcii Memoriale “Mihail Bejan” şi lansarea volumului Mihail Bejan, de Constantin-Tufan Stan Două evenimente culturale importante pentru municipiul Lugoj s-au derulat luni, 13 august 2012: de la ora 16.00, pe strada Unirii din Lugoj, în prezenţa descendenţilor familiilor lugojene fam. Athanasievici-Bejan, fam. dr. Constantin Puţinelu, fam. ing. Zeno Bejan şi fam. arh. Mihai Bejan, a avut loc dezvelirea Plăcii Memoriale “Mihail Bejan”, de către primarul Lugojului – prof. ing.

Francisc Boldea; placa a fost montată pe Palatul Bejan, o clădire emblematică a oraşului, construită între 1901 – 1902, care are faţadă pe trei străzi: str. Unirii – faţada principală, str. Avram Iancu şi splaiul Corneliu Coposu, pe malul drept al râului Timiş. Slujba de sfinţire a fost oficiată de preot iconom stavrofor Ioan Cerbu – protopopul Lugojului – şi diaconul Cristian Cerbu, la ceremonie fiind prezenţi, alături de întreaga familie, şi oameni de cultură, scriitori şi reprezentanţi ai mass-media, printre care: Constantin-Tufan Stan, Simion Dănilă, Adriana Weimer, Toni Boldureanu, Nicolae Streianu, Raoul Rusalin, Mircea Anghel, Romeo Pârvulescu, Patricia Ghemeş.

Acest eveniment a fost organizat de familiile Puţinelu şi Bejan, Primăria Municipiului Lugoj, Muzeul de Istorie şi Etnografie Lugoj şi Protopopiatul Ortodox al Lugojului.

A

l doilea important eveniment cultural l-a continuat pe primul: după dezvelirea şi sfinţirea Plăcii Memoriale “Mihail Bejan”, la Galeria “Pro Arte” din Lugoj, de la ora 17.00, a avut loc prezentarea cărţii “Mihail Bejan”, semnată de prof. dr. Constantin-Tufan Stan, prezentare făcută de prof. Simion Dănilă; Mihail Bejan (1838 – 1908) este autorul primei traduceri în limba română a “Cronicii notarului anonim al regelui Béla”. La lansarea acestui volum au mai luat cuvântul: prof. ing. Francisc Boldea, prof. dr. Vasile Muntean şi Simona Puţinelu, care, în numele familiei, a mulţumit tuturor celor ce au contribuit la realizarea acestor două evenimente culturale importante atât pentru familie, cât şi pentru viaţa culturală a oraşului Lugoj. În cadrul acestei manifestări, moderată de Constantin-Tufan Stan, elevii Şcolii Gimnaziale de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj, Denisa Dragoescu (vioară), Raul Petrescu (clarinet) şi Iulia Sârbu (flaut) au susţinut un recital. Lansarea de carte a fost organizată de Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu”, Biblioteca Municipală Lugoj şi Revista “Banat” Lugoj. La acest eveniment au participat, alături de familie, de autor şi de prezidiu, oameni de cultură, scriitori şi reprezentanţi ai mass-media, dintre care amintim: Dorin Murariu (revista “Banat” Lugoj), Cristian Ghinea (ziarul “Redeşteptarea” şi revista “Banat”, Lugoj), Răzvan Pinca (Muzeul de Istorie şi Etnografie Lugoj), Adriana Weimer (Biblioteca Municipală şi Revista “Banat”, Lugoj), Toni Boldureanu (ziarul “Ziua de Vest” Timişoara), Raoul Rusalin (Primăria Municipiului Lugoj), Florin Popovici (TEN TV Lugoj), Ioan Cerbu şi Cristian Cerbu (Protopopiatul Lugoj), prof. Simona Avram, dr. Dan Traian

Demeter, Freddy Stauber, Eduard Bayer, Maia Bayer Dobrin, Nicolae Silade şi Mircea Anghel (ziarul “Actualitatea” şi revista “Actualitatea literară”, Lugoj), prof. Nicolae Streianu, dr. Romeo Pârvulescu, Patricia Ghemeş şi mulţi alţii, fiind prezent un public numeros. e coperta a 4-a a cărţii Mihail Bejan, semnată de Constantin-Tufan Stan, prof. Simion Dănilă scrie: “Numeroasele restituiri de succes cu care ne-a obişnuit în ultima vreme muzicologul şi genealogul Constantin-Tufan Stan sunt extrem de necesare pentru recuperarea unui trecut aproape dispărut din memoria noastră activă, în timp ce la generaţia nouă nici n-a apucat bine să se instaleze. Arta evocării, punerea în scenă, prospeţimea şi totodată patina limbajului, aşa cum le practică el, generează o confortabilă actualizare dramatică, aducându-ne în conştiinţă, în cazul cărţii de faţă, o personalitate a locului despre care logojănii aproape că nu mai ştiau decât că a devenit numele unui palat pe malul drept al Timişului: MIHAIL BEJAN (1838-1908), un veritabil „pogan“, dacă nu cumva cel mai mare de la Masa Poganilor de altădată. Din presa vremii, din scrierile lui, din arhive, din corespondenţa şi documentele cu grijă păstrate de descendenţii lui (cărora profesorul Stan le-a câştigat încrederea, căci au văzut, ca şi urmaşii altor lugojeni iluştri, că el le returnează integral şi nedeteriorat materialul documentar pus la dispoziţia sa şi utilizat imediat şi cu mare folos în scrisul său), prinde viaţă, încet-încet, omul cu trăirile lui intense, notarul competent, poliglotul erudit, militantul demn şi neobosit pentru românism în imperiul multilingv, prietenul loial, scriitorul şi gazetarul talentat şi, poate în primul rând, cel dintâi traducător în limba română al unei cronici inestimabile ca valoare pentru istoria noastră: Gesta Hungarorum, renumita şi controversata Cronică a notarului anonim al regelui Béla.”

P

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat 12 runţit, fuma trabucuri scumpe, mă rog, se ştia cineva şi se comporta în consecinţă. Pe Anica, învăţătoare de meserie, n-a lăsat-o să profeseze, nici n-avea de ce, o ţinea ca pe palme, cu bucătăreasă, menajeră, cu tot ce se cuvenea. Totuşi asta nu i-a prea folosit, căci peste ani, când Georgescu a fost răpus de un cancer la prostată, Anica a trebuit s-o ia de la capăt cu lucrul. Dar ce i-a venit ei în minte? S-a făcut profesoară de limba rusă, auzi tu? Că era la căutare după război. Îi plăcea să i se spună Anna Georgevna! Ca să vezi!... n fotograf se chircise în faţa noastră, îl mai văzusem, cutreiera plaja de la un capăt la celălalt, însoţit pretutindeni de un câine-lup alsacian năpârlit, pe care copiii se repezeau să-l mângâie spre disperarea mamelor lor. O poză de la mare, domnilor, ne îmbiase băiatul, gata să ne prindă în vizorul aparatului său, color, procesare automată, tehnologie – vest, Kodaaak!... Rostea ultimul cuvânt prelungit, imprimându-i o sonoritate sporită, în speranţa, probabil, că îndemnul său va suna mai convingător. Pe vremea aceea, numele câtorva firme străine, Mercedes, Kent, Kodak ş.a. sugerau la noi calitatea ireproşabilă. Kodaaak, domnilor! insistase băieţandrul. Ignora faptul că folosirea cuvântului domn era interzisă prin lege. Dar nimeni nu se prea sinchisea de asta, de o lege ciudată care nu prevedea sancţiuni în cazul că nu i te conformai.

Nu, nu, se împotrivise cu vigoare Cucaras, ridicându-şi o mână în dreptul obrazului.

La ce bun?... Apoi, după ce fotograful se îndepărtase, urmat de bietul câine toropit de

aveam doar 18 ani când m-am îmbarcat prima oară, fie mai târziu pe Dunăre, am cunoscut atâtea, şi bune, şi rele, încât, dacă aş avea condei, n-aş mai isprăvi să le aştern pe hârtie. Voi grecii sunteţi povestitori înnăscuţi, mi-a spus odată cineva, om foarte cultivat, îl întâlnisem în casa lui Georgescu cu ocazia uneia dintre vizitele pe care i le făcusem căpitanului de port. ra cumnatul acestuia, medic din Lugoj, după cum bine îmi amintesc, doctorul Seracin.

Multă lume s-a bucurat de ospitalitatea Georgeştilor, fiindcă veni vorba, dar nimeni nu avea parte de o mai aleasă primire în casa acestora decât cumnatul căpitanului, fratele Anicăi. Venea rar, poate la un an o dată, descindea dintr-un Buick negru, strălucitor, însoţit de soţia sa şi de şoferul ce îndeplinea cu această ocazie şi obligaţiile unui valet.

Ceea ce mi s-a părut cu deosebire ciudat la acest personaj era faptul că aducea de fiecare dată cu sine, într-o damigeană pântecoasă, vin din propria podgorie şi nu consuma decât din această băutură. Fireşte, o oferea şi celorlalţi, dar altceva în gură el nu punea. Avea Georgescu un bar ticsit cu băuturi dintre cele mai alese, dar pe cumnatu-său ele îl lăsau cu desăvârşire indiferent. Georgescu nu părea afectat de refuzul acestuia de a servi din specialităţile lui, ba chiar dădea impresia că i se părea normal ca musafirul să se comporte astfel, încât, când mi-a venit bine, l-am întrebat aşa, cu jumătate de gură: Ce-i cu domnul acesta? Se teme să nu fie?... Da de unde, mi-a luat vorba din gură, veselindu-se, Georgescu, nu bea altceva fiindcă sughite.

Cum?... n-am înţeles eu. Aşa cum auzi, dragul meu, sughite. Orice altă băutură îl face să sughită. Ba chiar şi altă apă, uneori…

Altfel, omul, doctorul de care ziceam, era de societate, îi plăcea să distreze damele, cânta la flaut absolut remarcabil, spunea glume, chiar deşuchiate unele, dar ştia să le pună oarecare perdea, ca să nu lezeze urechile fine. Anica părea să îl adore, într-atât se stră-

căldură, îmi şoptise, ca şi cum mi-ar fi dezvăluit o taină, la drept vorbind mi-e şi silă de mutra mea de maimuţă bătrână. Nu mi-o pot suferi! Îmi vine să-mi trag palme când mă aflu în dreptul oglinzii. Cum de am putut să mă hidoşesc în halul acesta? Satir bătrân, îmi mai zice uneori la supărare Lolita, ca deunăzi, când mi-am scrântit piciorul… Să ştii că mă doare parcă mai tare astăzi când păşesc, decât ieri.

O radiografie, mă arătasem iarăşi îngrijorat, ar fi necesară, totuşi, şi un bandaj elastic. Nu e de joacă!...

Prin faţa noastră tocmai trecea o tânără pereche, împrăştiind în jur vocea unei cântăreţe revărsată dintr-un casetofon voluminos cât un geamantan. Boys, boys, boys urlau difuzoarele în vibraţie maximă. El, un ins slăbănog, căra aparatul făcând un efort aproape supraomenesc, judecând după grimasa feţei şi transpiraţia care-i inundase trupul. Ea lingea impasibilă dintr-un cornet de îngheţată.

Cei întinşi la soare se ridicau în capul oaselor cu mâna streaşină la ochi ca să-i privească.

Da mai lăsaţi-o naibii cu muzica voastră, se arătase nemulţumită o băbuţă ce făcea plajă fără sutien. Cuvintele mai mult i se puteau citi pe buze decât auzi. O seamă de prichindei, mânjiţi pe alocuri cu nămol, îi urmau în şir pe cei doi, bâţâindu-se în ritmul muzicii, ca un cortegiu miniatural de bacante şi satiri.

Decebaleee! Decebaleee! urla o mamă, cu mâinile pâlnie la gură, văzându-şi odorul că se îndepărta prea mult. Îmi place să povestesc, îmi mărturisise Cucaras, după ce hărmălaia se mai domolise.

Vorbea cu vinovăţie în glas, ca şi cum şi-ar fi recunoscut o meteahnă. Dar de când e lumea lume, navigatorii le-au potolit, celor ce n-au avut parte de călătorii, curiozitatea, povestindu-le despre încercările la care au fost supuşi în largul apelor, despre oameni şi locuri pe care ascultătorii nu le vor putea cunoaşte niciodată. Dumneata eşti cu siguranţă un om citit, spune sincer, nu-i aşa că astfel de întâmplări au stat la temeiul celei mai frumoase literaturi? mă întrebase retoric, privindu-mă în ochi, Cucaras. Fie pe mare, că

duia să-i facă toate voile. Când a aflat că sunt grec, musafirul căpitanului mi-a acordat multă atenţie şi, pe lângă observaţia că noi, grecii, suntem povestitori înnăscuţi, mi-a mai spus câte ceva. Între altele, am reţinut bine, fiindcă m-au impresionat vorbele lui, susţinea că grecii de astăzi, nu mai sunt cei de odinioară. Zicea că am fi, cei de azi, un popor pervertit. Şi asta fiindcă ne-am lăsat creştinaţi, că am renunţat la cultura noastră milenară, întemeiată pe o cu totul altă ideologie, care ne-a făcut unici în lume, pentru a deveni ce?... Nişte cvasi-anonimi. V-aţi depersonalizat! Degeaba vă lăudaţi voi cu Eschil, Sofocle, Euripide şi cu toţi ceilalţi, spunea. Pentru voi piesele acestora sunt asemenea libretului unei opere, a cărei muzică, adică esenţialul, n-o veţi mai auzi niciodată.

Om cultivat, dom’le, cultivat!... e pare că se număra printre descendenţii familiei generalului Seracin din Caransebeş, pentru că l-am auzit discutând despre el cu Avender, căpitanul de grăniceri, acesta provenind dintr-o familie de negustori austrieci, aşezată în Banat încă din secolul trecut. Spunea Avender, care abandonase tradiţia familiei sedus fiind de strălucirea uniformei militare, că bunicul său ar fi avut onoarea să-l cunoască pe general cu ocazia unei vizite a acestuia pe Clisura Dunării.

Cu totul altfel decât el părea să fie soţia doctorului. Am aflat că era femeie şcolită, medic cu studii în străinătate, o recomandase elogios Anica, deşi era evident că n-o prea avea la suflet, fapt de care cumnată-sa nu părea că s-ar sinchisi. Anica, la fel ca frate-său, se simţea bine între lume, pălăvrăgea câte-n lună şi în soare, astalaltă stătea retrasă, ai fi zis că era posacă, dacă nu i-ar fi mijit mereu în colţul buzelor un zâmbet, de om distant însă. Anica era mereu plină de bijuterii, se îmbrăca fistichiu, cumnată-sa purta o rochie simplă, închisă la culoare, potrivită pentru orice ocazie, original, ţin minte, îi era rochiei purtate atunci doar gulerul, care se aduna într-un nod pe omoplatul drept, de unde se desfăcea sub forma unei mici lava-

Dan Floriţa-Seracin

Medeea de pe Istru * (1)

Î

mi aduc aminte, din ce în ce mai des – o fi vreun semn şi ăsta, de chemare la cele veşnice, poate! –, de lumea de pe-atunci, dinainte de război, de cum era Orşova altădată, vreau să spun, îmi vorbise cu o tonalitate mai scăzută a vocii Cucaras.

Oamenii mai acătării, cu dare de mână, altfel zis, erau aproape toţi adunaţi în inima oraşului vechi, acum acoperit de ape, de când cu hidrocentrala aia, că ne-au mâncat zilele cu ea, nu le ajute Dumnezeu de păgâni! Mulţi au sfârşit cu zile de inimă rea din pricina celor întâmplate cu oraşul lor în care s-au născut şi au îmbătrânit. Atunci s-au prăpădit, la scurtă vreme unul după celălalt, şi unchiul meu, Spiros, şi socrul meu, Aram. Se umpluse oraşul de turci veniţi din Ada-Kaleh, le dăduseră comuniştii paşapoarte să plece în Turcia, mulţi s-au dus, vreo şaptezeci de familii, se vorbea, alţii nu, cei bătrâni, mai ales, şi după inundarea insulei lor au rămas şi au murit cu lacrimi în ochi tot privind spre locul geamiei, deasupra căreia oficiaseră chiar slujbe, înghesuiţi pe un bac, până când li s-a interzis şi asta din pricina unui posibil accident. Oficialităţile le-au promis în schimb că le reconstruiesc insula, exact aşa cum a fost, pe ostrovul Şimian, lângă Turnu Severin, au refăcut ele ceva din fosta fortificaţie, dar s-au lăsat păgubaşe curând. Nimeni nu voia pe Şimian. Clima aceea mediteraneană de la Ada-Kaleh, favorizată de anumiţi curenţi de aer, ori mai ştiu eu de ce, n-o puteau reconstitui nicăieri.

Cucaras inspirase adânc, apoi dăduse iarăşi a lehamite cu mâna, de data asta mai energic, încât îi trosniseră încheieturile palmei. Se aplecase să-şi pipăie din nou, cu o grimasă pe obraz, glezna învineţită. Voise să mai ia o gură din paharul de plastic pe jumătate îngropat în nisip, dar pesemne gustul lichidului din el se alterase. Atunci îşi deşertase, cu un gest de nervozitate, restul conţinutului peste încheietura bolnavă. Şi cum îţi zicem, continuase el oftând, după ce urmărise atent câteva clipe scurgerea lichidului plin de clăbuci albicioşi pe pielea învineţită, se aflau în inima oraşului case nu glumă, de oameni prosperi, ce să-ţi spun, mai mult decât toate îmi plăcea casa căpitanului de port Georgescu, apoi a ofiţerului de grăniceri Avender, nici cu a noastră nu-mi era ruşine, că ne dăduse una socru-meu, din trei câte avea. Toate erau case cu etaj, aveau prăvălii sau birouri pentru afaceri la parter, iar sus se aflau spaţiile de locuit. De la balconul casei noastre vedeam Dunărea până hăt departe în amonte şi aval, şi tot malul sârbesc, ceva mai înalt şi frumos înverzit. Şi multe alte case erau în Orşova, o mândreţe, pe toate le-au culcat la pământ afurisiţii, când cu hidrocentrala lor, de ne-au cocoţat să locuim pe un deal, mereu în pericol aflându-ne ca într-o bună zi să alunecăm, cu toate şandramalele de pe coastă, în Dunăre.

Dintre toţi, mai mult m-am ataşat de Georgescu, la începuturile mele prin partea locului. De ce? Din două motive, unu, pentru că era şi el marinar, doi, pentru că o rupea binişor pe greceşte, cutreierând în tinereţea lui prin porturile balcanice. Or, mie, la început, cum ziceam, îmi venea greu necunoscând limba, că şi cu Lolita mea mai mult prin semne ne-am înţeles când ne-am luat, dar şi în franceză, că asta studiase ea la şcoală dintre limbile străine, franceza, îţi dai seama, J’ai vous pries, madame, Permettez, madame, Je vous aime, madame, asta se cam auzea la început vorbindu-se prin spaţiul nostru locativ… Da! Noroc că în iubire, îşi lăsase Cucaras faţa inundată de un zâmbet larg, până la urmă cuvintele sunt de prisos!

Aşadar, îşi reluase el vorba, după o altă scurtă pauză, vecini fiind, cu Georgescu îmi petreceam în bună parte vremea, fireşte, când nu mă aflam cu treburi pe Dunăre, în sus sau în jos, după cum dictau interesele în afaceri ale unchiului meu. Georgescu era binişor mai în vârstă decât mine, avea peste patruzeci de ani, în schimb nevastă-sa, Anica, era mai tinerică, îi şi plăcea să facă pe tinerica, se arăta încântată de Lolita mea şi nu mai ştia cum s-o alinte, vecinicule, te aştept la o cafea, vecinicule, i se adresa neveste-mi de câteva ori pe zi. Ieşeau împreună la cumpărături, cu ordonanţa după ele, Anica mereu foarte atent fardată, avea boala să poarte berete roşii, se înzestrase cu o garnitură întreagă de astfel de berete, Georgescu, în schimb, era om sobru, înalt, prematur încă-

U

E

S

liere în două culori, cât despre bijuterii, nu ştiu să-i fi remarcat vreuna. Îmi amintesc de o întâmplare stranie în legătură cu această femeie, ne duseserăm la Ada-Kaleh cu şalupa căpităniei portului, Georgescu, mare amfitrion, ţinea de fiecare dată când avea oaspeţi importanţi să-i ducă acolo. Se întâmplase cu puţină vreme înaintea izbucnirii războiului celui de al doilea. Ai fost vreodată la Ada-Kaleh?...

Nu, n-am fost, îi răspunsesem, eram prea tânăr, se făcuse odată o excursie cu şcoala prin anii şaizeci şi ceva, dar, nu mai ştiu de ce, nu m-am putut duce. Îmi pare foarte rău acum de acea ocazie pierdută. ra un mic paradis cu aer medieval acolo, îşi mijise cu nostalgie Cucaras ochii. Toate se păstrau în perimetrul insulei parcă neatinse de trecerea vremii. Ea a ajuns să facă parte din România după primul război, printr-un referendum populaţia, turci fără excepţie, optase pentru alipirea la statul român, iar casa regală a acestuia îi oferise o mulţime de facilităţi, înlesniri comerciale, scutiri de taxe şi aşa mai departe. Produceau acolo locuitorii din moşistrămoşi rahat după o reţetă proprie, vestitul Locum, dulceaţă din smochine, trandafiri sau nuci verzi, ţigări foarte tari, eu nu m-am putut obişnui niciodată cu ele, şi bijuterii minunat filigranate, căutate în lumea întreagă. Şi încă multe altele, bineînţeles.

Străduţele insulei, foarte înguste, erau pavate cu piatră de râu – spaima doamnelor vizitatoare ce purtau încălţări cu tocuri înalte – casele lor înşiruindu-se sub forma unui mic bazar, oferind cumpărătorilor o mulţime de lucruri, dintre care săreau în ochi de departe covoarele cu motive orientale, în nuanţe de roşu mai ales. Pretutindeni atârnau la uscat, făcute mănunchi, frunze de tutun. Vegetaţia bogată, învăluia întreaga insulă într-o umbră extrem de binevenită, mai cu seamă vara. Să-i facem o vizită lui Şenase, ne-a pro-pus Georgescu, imediat ce coborâserăm din şalupă, de obicei vizitatorii erau aduşi de barcagiii din partea locului în nişte lotci mari care acostau frecvent direct pe plaja cu nisip fin, chiar lângă zidurile dărăpănate, dar pitoreşti în felul lor, ale fostelor fortificaţii, exista şi un debarcader rudimentar din piatră, dar când afluenţa de turişti era mare, în sezonul estival mai ales, acesta nu mai făcea faţă solicitărilor. Fireşte, pentru oaspeţii mai simandicoşi, cum eram noi, de pildă, aduşi cu şalupa căpităniei portului din Orşova, se elibera imediat locul optim de debarcare. Şenase era un turc pântecos, cu fes roşu, şalvari şi ilic negru cu bumbi de argint, avea faţă negricioasă cu un neg mare în stânga nasului. Să trăiţi, kapitanim, i se adresase turcul lui Georgescu, care îşi anunţase din timp sosirea, astfel că băncuţele de sub umbrarul lui Şenase se păstraseră neocupate.

Poftiţi, poftiţi, ne îmbiase turcul cu ambele mâini, necontenind din temenele, mare onoare pentru mine vizita dumneavoastră. Vorbea perfect româneşte, doar un uşor accent trăda că folosea în mod curent altă limbă. Numaidecât măsuţa de sub umbrarul dintr-o pânză vârstată în roşu şi alb, franjurată pe margini, s-a umplut de bunătăţile casei: cafele aburinde făcute la nisip, şerbet cu apă rece tocmai scoasă din puţ, rahat, dulceţuri, rodii proaspete, sucuri de toate felurile.

Ce-ţi mai fac copiii, Şenase? l-a întrebat politicos Georgescu. Pe un turc dacă nu-l întrebi de copii, înseamnă să nu acorzi o minimă importanţă. Pe Şenase nu-l chema, de fapt, Şenase, ci Uzein Mehmet, aveam să aflu într-o împrejurare oarecare, dar sub acest nume era cunoscut în insulă, cum se întâmplă şi prin satele noastre, unde fiecare om e cunoscut mai degrabă după poreclă, decât după nume. Teşekkürler, kapitanim, adică, mulţumesc căpitane, i-a răspuns omul, care mai strecura cuvinte turceşti printre vorbele sale, ca să dea o tentă mai pitorească exprimării lui. Üzün şi-a deschis frizerie în Severin, iar Kemal e angrosist în Constanţa.

N-au vrut să rămână aici, că de viitor nu este, spun dânşii, se plânsese bătându-şi palmele Şenase. În acelaşi timp îşi urmărea cu coada ochiului cele două ajutoare, care se întreceau în aşeza toate cele cuvenite pe masa acoperită cu feţe de pânză în carouri albe şi roşii. Pentru ceea ce nu putea oferi din gospodăria proprie, baclavale şi îngheţată, de pildă, la cerere Şenase aducea numaidecât din altă parte. Dar să revin la ceea ce am început să-ţi spun, parcă de la nevasta doctorului pornind. După ce mesenii au băut cafelele, sora acestuia, Anica, s-a arătat numaidecât dornică să li se ghicească în cafea. Cu acest scop a fost chemată o turcoaică bătrână, cu feregea pe obraz, soţia doctorului rămăsese chiar la urmă cu ghicitul, lipsită de prejudecăţi nici măcar nu şi-a întors cu gura în jos ceaşca din care băuse, i-a întors-o cumnată-sa aproape cu de-a sila. 

E

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat

13



D

upă ce sporovăiala celorlalţi a reînceput, amuzaţi mai mult sau mai puţin de ceea ce li s-a desluşit în ceaşcă, turcoaica s-a apropiat şi de dânsa. Eu m-am nimerit chiar în vecinătate, să-ţi văd şi înălţimii tale viitorul, bayan, i-a şoptit turcoaica prin feregea, ea nu, că n-o interesează, că astea-s copilării. Două vorbe, numai, a insistat ghicitoarea, şi i-a ridicat ceaşca de pe farfurie. Doctoriţa, o femeie prea stilată pentru a atrage atenţia prin împotrivirea ei, a rămas cu privirea pierdută în direcţia unui superb leandru, pe care nu contenise să-l admire încă de la venire. Baba s-a uitat bine, apoi a început să clatine din ce în ce mai adânc din cap şi a rostit, în cele din urmă, cu un oftat din adâncul pieptului, oh, oh, benim kizim, prea dragă cerului eşti pentru a te lăsa prea mult pe acest pământ!... Nici un muşchi n-a tresărit pe obrazul femeii la auzul acestor vorbe şi nici măcar pentru o clipă n-a contenit din zâmbet. Ca şi cum toate cuvintele ar fi fost pronunţate în altă limbă, necunoscută.

Ce, ce, ce-a spus?... s-a interesat numaidecât Anica, fiindcă uitase, într-o clipă de neatenţie, să tragă cu urechea. Fireşte, nu i-a răspuns nimeni. După câte ştiu, doctoriţa a murit în floarea vârstei, iar soţul ei i-a supravieţuit douăzeci şi ceva de ani şi s-a recăsătorit cu o femeie din părţile noastre, pe care Anica avea să i-o aducă în casă. Mai vreo câteva zile să fi rămas atunci doctorul în Orşova şi şi-ar fi cunoscut viitoarea soţie. Dar a plecat şi, cum s-au abătut timpuri grele peste noi, nu l-am mai văzut şi nimic altceva n-am mai auzit de el… Ba nu! ia stai, ceva totuşi am mai aflat, Anica ne-a împărtăşit cândva, după anii războiului, vestea, auziţi, oameni buni, ne-a spus, ce trăsnaie a fost în stare să facă fratemeu, a adoptat un copil! Spuneţi şi voi! Să uite el de mine, surioara lui, şi să-şi ia copil de suflet, să lase tot ce are unui străin!... Ah, numai vipera aia de nevastă-sa l-a îmbrobodit să facă asemenea prostie. S-o mai prind eu vreodată pe aici!...

Câţiva prichindei în apropiere încercau gălăgioşi să înalţe un balon cu aer cald. Balonul, un fel de pungă din folie de material plastic foarte subţire, trebuia umflat prin întoarcerea orificiului de alimentare cu aer în direcţia brizei. Aerul captat era apoi încălzit de soare, făcând balonul să se ridice.

Cucaras, în picioare, cu mâna streaşină la ochi, scruta plaja de la un capăt la celălalt.

Vântul dinspre uscat, din ce în ce mai viguros, încerca să abată balonul copiilor spre larg. Aceştia se opuneau cu toată energia, scoţând ţipete ascuţite. Soarele intrase într-un fel de pâclă, încât dimensiunile discului său păreau să se fi mărit.

Asta e prea de tot, murmura Cucaras. E prea de tot, frate! Toate au o limită. Nu lăsa limpede să se înţeleagă la ce se referă, la gălăgia copiilor cu balonul, sau la altceva. Mai că-mi vine să plec să o caut, adăugase. Ceva mă îndeamnă să umblu după ea prin toate ungherele afurisitei ăsteia de staţiuni!...

N-ar fi o idee prea bună, îl întrerupsesem, edificat asupra motivului iritării lui, riscaţi să vă căutaţi mult şi bine unul pe altul. Şi-apoi, cu piciorul acesta, nu ştiu cât de departe puteţi ajunge. Ce-ar fi să-mi spuneţi, mai bine, ce era cu individa aceea, care avea să devină, cum ziceaţi, a doua soţie a doctorului, cumnatul lui Georgescu din Lugoj!... Şi cum de i-a dus-o Anica, soră-sa, în casă?

Iată, iată, se pare că te-am făcut curios de-a binelea, observase cu un zâmbet larg Cucaras, după ce, ascultându-mi sfatul, îşi reluase locul lângă mine, sprijinindu-se gemând de lemnul mâncat de soare şi de ploi al popicăriei dindărătul nostru. Şi eu care crezusem că, împins de păcătosul meu obicei de a mă întinde la vorbă, îmi răceam gura de pomană. Şi Lolita, oftase cu nostalgie, mă asculta cândva cu evlavie, deşi mă cam chinuiam cu româneasca mea de atunci, stârnindu-i râsul. Dar mă numea Sindbadul ei drag, acum însă naiba îi mai poate scoate nasul din telenovelele alea interminabile, iar dacă insist să-i mai spun câte ceva îmi zice, măi Istrate, ce-ar fi să mă mai laşi tu pe mine în pace şi să te duci să trăncăneşti cu boşorogii tăi pe băncuţa de la stradă. , nu…, protestasem, negăsind cuvinte pentru a lămuri cauza interesului meu crescând. Aceasta fiindcă, nu voiam să-i explic deocamdată interlocutorului, mă gândeam să găsesc un moment mai propice pentru asta, că se întâmpla, naiba ştie cum, stranie coincidenţă, ca acel copil adoptat de doctorul din Lugoj să fiu eu însumi.

Poate de aia nu mi-a dat Dumnezeu urmaşi, comentase Cucaras, privind spre prichindeii care plecau smiorcăindu-se, după ce îşi văzuseră balonul luat de vânt, pentru că nu am deloc răbdare cu copiii, cândva mă bătuse gândul să înfiez şi eu unul, ca doctorul de care vorbeam, poate că, dacă nu ne-ar fi evacuat, dacă nu ne-ar fi mutat păgânii din locuşorul nostru… Cine ştie? La necaz nu-ţi

A

trebuie copii. Ia să fi ştiut doctorul că nu multă vreme după aceea îi va muri soţia, i-ar fi trebuit? Mai ales că şi-a adus apoi o alta în casă, cum ţi-am spus… Sârboaică! Da, sârboaică! E periculos să te încurci cu sârboaicele. Mai dure femei decât ele nu găseşti în partea noastră de lume. Păi ştii ce-au păţit nemţii cu ele în Al Doilea Război, vai de mine, că luptau nebunele cot la cot cu bărbaţii?

Odată, cică ar fi găsit nemţii într-un oraş oarecare pe una în durerile facerii, s-au îndurat să-i acorde asistenţă la naştere, când colo, după ce a născut, ea a scos un pistol de la căpătâiul patului şi l-a descărcat în pieptul medicului care a moşit-o!... Hm! Să te cutremuri când auzi!... e asta, de care veni vorba, şi care va ajunge peste ani de zile, după un şir de fapte incredibile, nevasta doctorului din Lugoj, a adus-o Avender de peste Dunăre. Da, da, Avender, insistase Cucaras, amintindu-mi că mai pronunţase acest nume, vecinul nostru, ofiţerul unităţii de grăniceri din oraş. Dat dracului om, individul ăsta. Descendentul unei familii de negustori austrieci, cum ziceam, stabiliţi aici încă de pe vremea Habsburgilor, când cu fostul confiniu militar, cu afaceri prospere întinse de la Viena până hăt la Sulina. Le-am fost şi lor transportator de marfă o vreme.

Frumos copil mai fusese Avender ăsta, ce era a lui, era a lui!... Nu i-a stat însă capul la afaceri, îi puţea munca de birou, cum se zice, spre disperarea lui tat’su, care nu ştia pe mâna cui o să-şi lase spre administrare imensa avere. Înalt, blond, uniforma îi venea feciorului de negustori ca turnată. Când a fost luat la oaste, se zice că l-ar fi băgat ăia în garda palatului regal, la Bucureşti. A făcut şi ceva şcoală militară pe-acolo şi se mai spune că ar fi avut parte de mai multe aventuri amoroase cu tot felul de doamne din highlife-ul politic ori ofiţeresc, de s-au luat şefii lui cu mâinile de cap. Aşa că l-au trimis la origine, ha, ha, cu rang de căpitan, i-au dat şi funcţie, numai să se vadă scăpat de el.

Chipeş om, repet!... Orşovencelor, ce să-ţi mai spun, li se scurgeau ochii după el, să vezi ce se mai sclifosea Georgeasca în prezenţa lui, nu mai ştia ce model de beretă roşie să poarte. Ar fi trebuit de-acum să se aşeze şi el la casa lui, dar nu-şi găsise încă pe cineva, familiile mai acătării din oraş îl priveau ca pe un cal breaz, avere, avere, dar când se ştia că era un du-te – vino de femei prin uşa lui, ca la tractir, să-ţi mai dai fata pe mâna unuia ca ăsta?!... Numai dacă ţi-a luat cumva Dumnezeu minţile! În rest, când nu era luat cu treburi de-ale slujbei militare, de care, în treacăt fie spus, nu i se frângea lui prea mult, Avender îşi trecea timpul la cazinou, unde cât ai fi clipit din ochi îşi înjumătăţea solda la masa de joc.

Cu bătrânu-său era mereu în conflict că nu mai înţelegea ăla să-i umple buzunarele ca altădată. Se zvonea că l-ar fi avut la mână contrabandiştii, după ce-i împrumutaseră imense sume de bani.

Ei, şi a mai făcut rost Avender al nostru rost la un moment dat de o şalupă de-ţi pica obrazul, alea câteva vedete grănicereşti pe care le avea la unitate nu-l mulţumeau pesemne, că aveau motoare mult mai leneşe pe lângă ambarcaţiunea asta, de-o cumpărase, nu se ştia cum, de unde, numai ce ne-am trezit într-o bună zi cu ea legată la chei. Sau poate i-o dăduseră ăia, de-şi făceau ei afacerile în spatele lui?!... Am văzut-o şi eu, a cui e asta, am întrebat pe cineva, cunoscător în materie, a lu’ Avender ăl tânăr, mi s-a spus, lucru german, ultimul răcnet, se fac la Passau, serie mică, te costă o avere!... Şi Führer-ul cică ar avea una. Argo i-a pus numele, scris mare cu roşu pe copastie, ştii tu de unde, de la corabia aia a argonauţilor…

Da, da, confirmasem, povestea cu Iason şi Medeea… Euripide a conceput…

Aşa, vezi că ştii, se grăbise să mă laude Cucaras, încă nu-i spusesem că mă specializasem ca student în literatură universală şi comparată. Bijuterie, cum ziceam, şalupa lui Avender, adăugase el, nu prea mirat în privinţa cunoştinţelor mele de mitologie elină.

Probabil că în Grecia de aşa ceva luai cunoştinţă în clasele primare, dacă nu mai devreme chiar, din gura bunicilor.

Cu şalupa lui circula Avender toată ziua, obişnuia să-şi ia chefliii cu el şi să-i care de colo până colo, ba la Ada-Kaleh, ba la Turnu Severin, ba pe la sârbi… Ei bine, de acolo, de la sârbi, i s-a căşunat lui în cele din urmă să-şi aducă nevastă. I-a căzut lui cu tronc aia şi basta! Ca să vezi ce ţi-e şi cu destinul omului!... Era unica fată a unui bogătan din Pojarevăţ. Frumoasă şi ea, frate!... Phuuu!...

Am cunoscut-o îndeaproape puţin mai târziu. Avea ceva straniu femeia asta, nu mio amintesc altfel decât îmbrăcată în negru, de parcă ar fi fost mereu în doliu, dar, ce spun eu, chiar şi era în doliu, vei vedea numaidecât după cine, că nici eu nu mi-am dat seama aşa, chiar din prima. Avea o privire,

P

asta nu i-am spus-o Lolitei mele, rămâne între noi, care parcă îţi răscolea măruntaiele. Începeai să-ţi cam cauţi cuvintele când intrai în vorbă cu ea. Prinţesa, ajunsese să i se spu-nă. Şi pe bună dreptate!... şa mândră ţinută avea! um lui Avender i se dusese buhul de cal breaz după apucături, şi de-a stânga şi de-a dreapta Dunării, ce să-i dea bogătanul din Pojarevăţ unica fată de nevastă! Şi când sârbul îţi spune nu, atunci poţi fi sigur că vorba îndărăt nu şi-o mai ia. Dar şi când sârboaicei i se aprind călcâiele, apoi se face luntre şi punte să-şi ostoiască focul ca nimeni alta! Şi după un scandal straşnic cu ai săi, a plecat fata de nici nouăşpe ani cu chipeşul grăniceri pe neştiute, fără să-şi ia ziua bună de la părinţi, în schimb n-a uitat să ia cu sine ceea ce credea că i se cuvine ca zestre, adică, se zicea, un purcoiaş de galbeni. Că nimeni nu mai păstra nici lei, nici dinari, decât aşa, ca mărunţiş pentru piaţa de toate zilele, pe vremea aceea. Inflaţia dusese toţi banii de râpă, numai aurul avea căutare, monede, bijuterii, aur să fie. Bineînţeles că le-au luat urma, Avender, după câte am aflat, îşi lăsase şalupa în grija unor prieteni la gura Moravei, dar repede lămurite despre starea lucrurilor, rudele fetei, mişcare bine calculată, i-au întins o cursă pe Dunăre, cu puţin înainte de Baziaş.

Ei bine, dragul meu, ceea ce s-a întâmplat acolo am văzut cu ochii mei. Mă oprisem să iau la remorcă un şlep încărcat cu cherestea pe care promisesem unui partener de afaceri să i-l urc până la Belgrad, stăteam în cabina remorcherului făcând pregătiri de plecare, când aud zgomot de motoare ambalate din amonte. Iarăşi se iau la întrecere nişte idioţi, îmi spun, că aveau obiceiul unii, mai ales de sărbători, când erau bine afumaţi, să se ia la întrecere pe Dunăre, lucru nepermis, fireşte, fiindcă nu de puţine ori s-au produs accidente cu urmări nefaste. Duc binoclul la ochi şi văd venind din amonte şalupa lui Avender, pe care o cunoşteam deja bine, năpustindu-se în jos cu toată forţa, flancată însă de două bărci cu motor dintre cele foarte rapide, folosite mai ales de contrabandişti, cărora nici vedetele grănicereşti nu prea aveau ce le face, numai dacă le prindeau cumva în bătaia armamentului din dotare. Curând mi-am dat seama că nu era vorba de o întrecere a unor nesăbuiţi, ci de un conflict în toată legea, care se tranşa sub ochii mei cu pistoalele în mână. Şalupa nu mai avea nicio şansă de scăpare din cleştele urmăritorilor, care o flancaseră, norocul ei ar fi fost doar să-i vină în ajutor vreo vedetă, care să fi patrulat întâmplător la faţa locului. La prora uneia din bărci, în picioare, stătea un individ bărbos, avea o alură de cuceritor viking neînfricat bărbosul, încordat ca un arc de oţel, gata să dea piept cu duşmanul. Dacă acela abordează şalupa, nu mai dau doi bani pe pielea lui Avender, îmi spuneam, fiindcă cele trei ambarcaţiuni în goana lor dementă tocmai treceau prin dreptul remorcherului pe care mă aflam, legănându-mi-l sub siajul lor.

Cucaras se oprise câteva clipe din relatare, ritmul alert al povestirii îi tăiase la un moment dat respiraţia. Trăia cele spuse, cu obrazul uşor îmbujorat, de parcă toate întâmplările evocate s-ar fi derulat înaintea lui. De sub şepcuţa din paie de orez prinsese să i se prelingă pe obrazul stâng un firicel de transpiraţie. Plaja începuse să se cam golească de lume. Prin peretele popicăriei din spatele nostru se auzeau voci, fiinţa acolo un mic centru de închiriat obiecte de plajă, şezlonguri, umbrele şi altele de felul acesta. Oamenii le restituiau înaintea plecării. Cineva ridicase glasul, imputând unui client deteriorarea umbrelei de soare. Ceaţa din largul apei parcă devenise mai densă.

Atunci s-a întâmplat ceva la care niciunul dintre cei ce căscam gura la faptele petrecute sub ochii noştri nu s-ar fi aşteptat, îl auzisem iarăşi pe Cucaras vorbind. Una dintre bărci, tocmai aceea în care se pregătea mândrul viking să-şi înhaţe prada, a explodat. S-a ridicat o jerbă de foc şi a bubuit una, de cred că s-a auzit până hăt dincolo de Cazane. Ce au putut avea la bord urmăritorii lui Avender de s-a declanşat o asemenea explozie, nu ştiu. Cineva mi-a spus ulterior că poate pregăteau să arunce trotil în şalupa urmărită, s-o facă praf cu tot cu ocupanţii din ea. Secunde bune după explozie nu mai conteneau să cadă în Dunăre, ca după un foc de artificii, bucăţi arzânde din barca sfărâmată. Cealaltă barcă a încetat urmărirea şi cei dintr-însa au început să caute rămăşiţele omeneşti, înainte de a fi înghiţite de ape.

Am vrut să le ofer şi eu o mână de ajutor şi mi-am trimis subalternii cu barca de salvare în larg, dar ăia mi-au înjurat în sârbeasca lor oamenii şi nu numai pe ei, ci şi întregul neam românesc, pe care-l voiau, după câte înţelegeam din spusele şi gesturile lor, nimicit de pe suprafaţa pământului, şi i-au alungat pe cei trimişi de mine cu armele întinse spre

C

dânşii. Şalupa lui Avender a dispărut în aval, fără să-şi contenească o clipă goana. N-am mai văzut-o la întoarcere nici la Orşova, acostată la locul ei ca altădată, se zicea că ar fost dusă şi ascunsă undeva, la Ada-Kaleh, poate, prin vechiul bastion, sau mult mai jos, nici n-am mai văzut-o de atunci, probabil că Avender, prinzând un moment prielnic, a vândut-o. e el l-am întâlnit câteva zile mai târziu în Orşova, era cătrănit rău, se deschisese o anchetă care a încercat să stabilească circumstanţele accidentului, eventualii vinovaţi. Era însă foarte greu să tragi nişte concluzii, în absenţa oricăror dovezi, în afara mărturiei oamenilor ce au fost de faţă. Dar lucrurile s-au petrecut cu o rapiditate care i-a buimăcit pe toţi, relatările lor fiind contradictorii, în acea zonă, la ceva distanţă, un fel de no man’s land, în mijlocul cursului de apă, care, practic, nu se află sub jurisdicţia nimănui. Aşa că ancheta a trenat, a tot trenat, cred că Avender şi-a pus în mişcare toate pilele şi relaţiile pe care şi le făcuse în capitală înainte de a reveni la Orşova pentru a ieşi basma curată, cu toate că şi partea sârbească a deschis o anchetă şi cerea insistent colaborarea noastră, asta până când a izbucnit războiul împotriva lor pe la începutul lui ’41. De atunci, nimeni nu şi-a mai bătut capul cu cele întâmplate.

Iar Avender s-a căsătorit cu femeia aceea adusă din Serbia şi s-a aşezat cu ea în casa lui părintească din centrul oraşului, în vecinătatea noastră, iar la mai puţin de un an după cele petrecute le-a venit pe lume celor doi primul copil. I-am cunoscut şi eu nevasta, curând după măritiş, cum îţi ziceam, se purta numai în negru, şi, după ce i-am fost prezentat cu nu mai ştiu care ocazie, am întrebat-o dacă ţinea doliu după cineva. După frate-meu, mi-a spus. În acel moment mi-a venit aşa, ca într-o străfulgerare a minţii, s-o întreb dacă nu fusese fratele ei un tip înalt, cu statură atletică, purtând el barbă… Da, da, mi-a confirmat grăbită, l-aţi cunoscut pe Saşa cumva?... Şi atunci mi-a căzut fisa. O fisă grea ca plumbul. Individul acela voinic, vikingul care se ţinea în picioare la prora bărcii navigând bezmetică, omul dezmembrat sub ochii mei, de i-au strâns însoţitorii părţile corpului risipite în apă, fusese frate-său!...

Cucaras tăcuse brusc, cu faţa adumbrită, parcă retrăind şi mai intens momentele acelea de coşmar. Medeea, am şoptit eu atunci, frapat de coincidenţe, numele pomenit deja în ziua aceea în discuţia avută cu bătrânul căpitan, barbara prinţesă din Caucaz, care şi-a ucis fratele încercând să scape de urmăritorii săi… Să nu mergem prea departe cu presupunerile, încercase să-mi domolească imaginaţia, parcă citindu-mi gândurile, Cucaras. Vinovăţia ăsteia nu pare atât de evidentă… În clipa aceea, un tunet se făcuse auzit îndărătul nostru, fusesem în asemenea măsură captivat de relatarea bătrânului căpitan, încât zgomotul puternic, survenit pe neaşteptate, mă determinase să tresar puternic. După încetarea modulaţiilor sale prelungi, un vânt prăfos măturase plaja, aruncând în apa mării mai multe obiecte uşoare de pe ţărm. Câţiva oameni se repeziseră cu ţipete să-şi strângă lucrurile risipite, zorindu-şi copiii să renunţe la joacă. Mă ridicasem să văd ce se întâmpla dincolo de peretele şandramalei, lângă care stând fusesem feriţi de efectul circulaţiei tot mai intense a curenţilor de aer. Observasem numaidecât că orizontul dinspre uscat căpătase un tiv negru, ca şi cum înserarea ar fi tins să se lase de la apus spre răsărit, cu mult înainte de vreme. Salvamariştii îşi trăseseră bărcile pe uscat, după ce se convinseseră, cutreierând grăbiţi plaja, că nimeni nu mai adăsta în valuri.

Cucaras nu-şi modificase poziţia în timpul investigaţiei mele. Se pare că va ploua, remarcase el sec, şi nu puţin. Vai, domnule căpitan, îi spusesem atunci alarmat, dar să vedeţi cum arată cerul încolo… Da, da, înclinase aprobator capul, dar norii vor trebui să se răsucească, adăugase întinzând spre zare mâna, pentru a veni dinspre nord asupra noastră… Altfel, nooo!... Drept răspuns, un nou tunet se făcuse auzit, ca o năprasnică b-taie de tobă. Aşa că mai avem, niţel răgaz, îşi dusese la capăt ideea bătrânul meu interlocutor după reinstalarea liniştii, cu siguranţă o să apară şi Lolita mea mai curând, avertizată de această canonadă cerească. Da, da, bine că n-am luat-o razna s-o caut prin staţiune, m-ai sfătuit bine. Va veni ea curând, presimt. Dar tu nu eşti curios să afli sfârşitul acestor întâmplări?

Ba, cum nu? mă reinstalasem eu pe vechiul loc, liniştit puţin de calmul afişat de încercatul marinar, trecut prin toate încercările posibile, desigur. Dar parcă spuneaţi adineauri că nici marea nu arată prea bine…

Nu arată bine pentru navigatori, îmi răspunsese, dar nouă ce ni se poate întâmpla? 

P

Banat, anul IX, nr. 8, 2012



Banat 14 S

-a oprit puţin să observe dacă nu mi s-a diminuat cumva interesul pentru relatarea lui, apoi, mulţumit de cele constatate, a continuat. Aşadar să închei totuşi această poveste, a spus, trec peste alte amănunte ca să ajung la acel episod cu hidrocentrala, când ni s-a distrus multora dintre noi existenţa. Despre bieţii locuitori de pe Ada-Kaleh ţi-am povestit. Apoi, curând, a venit rândul nostru, al orşovenilor.

Vremurile deveniseră de nesuportat. Oamenii renunţau plângând la casele lor, în care au trăit o viaţă, îşi dezgropau morţii din cimitire pentru a-i strămuta aiurea… Păgânii nu cunoşteau nicio limită în abuzul lor. Eu mi-am depus cerere de repatriere în Grecia, dar m-au tot amânat şi iarăşi m-au amânat, până când am renunţat de bună voie să plec. Îmbătrânisem, în Grecia nu mai aveam pe nimeni, aici, de bine, de rău aveam ceva, o pensioară, o căsuţă, pe o coastă de deal acum, şi o nevastă înnebunită după telenovele. Căci pe ea n-am putut-o convinge, în pofida strădaniilor mele, să mă urmeze, te duci, Istrate, treaba ta, îmi zicea mereu când aduceam vorba despre asta, dar eu locul meu nu mi-l las!... Şi ar trebui să-ţi fie ruşine, că i-ai jurat lui tata că aici vei rămâne, cu mine, cât trăieşti. Dar ceva mă îndemna să cred, un drăcuşor cu corniţele roşii, aşa se zicea pe la noi, că numai gândul de a nu-şi mai înţelege telenovelele preferate acolo, în Grecia, o făceau să refuze categoric orice propunere din partea mea. În schimb Avender a şters-o. N-a spus nimănui nimic şi şi-a luat de unul singur lumea în cap. A lăsat totul şi pe nevastă-sa însărcinată cu al doilea copil şi dus a fost. Îi mergea şi lui greu, din armată îl dăduseră afară, lucra pe unde apuca, pe şantiere, la munca de jos, cum se zicea pe-atunci, aşa că, venindu-i lui bine, a trecut Dunărea şi s-a făcut nevăzut. O vreme nu s-a ştiut nimic de el, apoi a început să trimită câte de toate, pachete şi bani, din Austria, unde se stabilise, căci avea pe-acolo ceva rude mai îndepărtate, încât mai muncind şi ea pe apucate, nevastăsa o scotea aici cumva la capăt. Rămăsese aceeaşi femeie mândră, suportând cu totală demnitate greutăţile vieţii. Copiii îi erau îngrijiţi, mereu ca scoşi din cutie, îi ducea aproape zilnic la plimbare, tot în doliu, tot în doliu, doamnă Avender, o întrebasem odată, da, mi-a răspuns, că mi-a murit şi tata între timp. uptase alături de Tito tatăl ei, aflasem de la Georgeasca, ea, mai ales, ne ţinea la curent cu una, cu alta, asta până nu s-a mutat la Lugoj, lângă frate-său, că numai pe el îl mai avea pe lume.

Ajunsese ceva mahăr după război, tată-său, ne edificase în continuare Georgeasca, dar niciodată fiică-sa nu-i ceruse ajutorul, nici măcar atunci când, după o perioadă de îngheţ, relaţiile cu sârbii s-au îmbunătăţit. Se apropiaseră cele două femei, rămase singure, vecine fiind, se mai ajutau una pe alta, iar după ce a început să trimită Avender tot felul de lucruri, Anica îi mai vindea şi ea pe sub mână câte ceva, primind o parte din profit la bună înţelegere cu prietena ei. Asta până a nu pleca la Lugoj, unde s-a făcut profesoară de rusă, cum ţi-am mai spus.

Mai rău a fost când cu strămutarea, căci casa pe numele lui Avender fiind, moştenită de la părinţi, au naţionalizat-o nemernicii ăia imediat după plecarea lui. Că aşa era pe atunci, dacă o ştergeai peste graniţă, te ştergeai pe bot de tot ce lăsai în urma ta. Degeaba a bătut biata femeie la porţile ălora, să n-o lase cu copiii fără acoperiş deasupra capului, că n-au nicio datorie faţă de ea, i-au zis, casa aparţinea statului, ce atâta tura-vura, abia aveau ce oferi oamenilor muncii, nicidecum nu se simţeau obligaţi faţă de odraslele exploatatorilor şi trădătorilor de ţară. Unii i-au făcut propuneri indecente, ademenind-o cu vagi promisiuni, alţii o luau în derâdere şi o trimiteau să-i dea Tito casă, dacă voia. Şi tocmai când lucrurile se complicaseră într-atât, încât nu păreau să-şi afle o soluţie, a picat ca din senin, ca un deus ex machina, Avender, deja cetăţean austriac. Curat ex machina, căci descinsese dintr-o maşină ultimul tip. Venise să rezolve toate problemele, zicea că-i dă bani neveste-si să-şi cumpere şi ea o căsuţă modestă sau un apartament, din cele ce se construiau, că bani pentru ceva mai acătării nu avea. Dar o făcea în schimbul unui lucru: semnătura ei, fără condiţii şi alte pretenţii, pe actul de divorţ. doua pală puternică de vânt, însoţită şi ea de un nor dens de praf, măturase plaja, alungând şi pe cei mai îndărătnici vilegiaturişti spre adăpost. Nu doar zarea dinspre apus, ci şi aceea dinspre nord se întunecaseră atât de

L

A

mult, de parcă o perdea de arbori imenşi ar fi crescut fără veste în vecinătatea staţiunii.

Peste noi alergau nori zdrenţuiţi, încălecându-se la diferite înălţimi, când negri, când albi, lăsând pe alocuri să se întrevadă pete de cer cu marginile orbitor luminate.

Apoi începuseră să zboare prin văzduh mici crengi, fragmente de panouri publicitare şi obiecte de camping.

Să plecăm, spusesem, cu siguranţă soţia dumneavoastră s-a adăpostit pe undeva.

Nu, nu, îmi răspunsese Cucaras, profitând de altă scurtă acalmie, acum nu mai are niciun un rost, n-ai decât să pleci dacă vrei, eu mă văd silit s-o aştept. Ori poate vrei să afli tocmai ce te-ar putea interesa mai mult?... Mă privise insidios, cu privirea celui ce ştia el unde să pună degetul pe rană. imţisem atunci nevoia să-i demonstrez că pot anticipa deznodământul întâmplării.

După raţionamentul meu, individa trebuie că s-a dovedit a fi o Medee până la capăt!... Eram sigur că pentru gestul său, o astfel de femeie n-ar fi îngăduit ca soţul infidel să scape nepedepsit. După ce sacrificase totul pentru el, răzbunarea ei trebuia să fie pe măsură.

Nu cumva urmarea a fost, îi dădusem cu oarecare iritare în glas răspunsul, încercând să acopăr şuieratul vântului şi plescăitul tot mai intens al valurilor, că individa şi-a ucis copiii pentru a se răzbuna pe soţ?...

Nici vorbă, protestase grăbit, cu voce gâtuită Cucaras. Nu, nu! Gurile rele spun asta. Îmi aruncase o privire aproape duşmănoasă, de supărare ochii păreau să i se fi alungit sub sprâncenele stufoase. Nu i-a ucis ea, continuase, respirând anevoie. S-a prăbuşit o boltă de pivniţă peste ei. Că le dărâmaseră nemernicii casa şi doar în pivniţă le rămăsese loc de adăpost.

Simţeam întreaga popicărie zguduindu-se în spatele meu. Aveam presentimentul că în scurtă vreme va fi făcută una cu pământul. Pe mare începuseră să se ridice valuri ca nişte cocoaşe imense, de parcă sute de cetacee ar fi ieşit, ca la un semn, la suprafaţa apei.

Prora în vânt, prora în vânt!... începuse să strige cu un fel de stranie veselie Cucaras.

Era cu capul gol, căci şepcuţa din paie de orez îi dispăruse de mult.

Dumnezeule, îmi spusesem îngrozit, ăsta e lovit cu leuca! Dădusem să mă întorc pe călcâie, gata s-o iau din loc, când îi simţisem mâna prinzându-mă zdravăn.

O urăşti, de aceea crezi asta fiindcă o urăşti! îmi spusese cu alura celui ce ştie totul, a celui care e edificat în orice privinţă.

Iar ea, află de la mine, a continuat să trăiască printre dărâmături, până în preziua inundării fostului oraş.

Trăia laolaltă cu câinii rămaşi fără stăpân, care urlau sinistru, noapte de noapte, printre grămezile de moloz şi beciurile fostelor clădiri. Era văzută căutând prin gunoaie şi hrănind câinii ca pe proprii ei copii… Cu forţa au scos-o de-acolo, fiindcă nu părea să aibă de gând să se ferească din calea apelor crescânde. Se zbătea şi urla cu voce groasă de câine. Mai mulţi ani a stat după aceea închisă într-un ospiciu!... Apoi, eliberată de acolo, întâmplarea a făcut că l-a întâlnit, prin intermediul ei, pe fratele Anicăi, tocmai rămas văduv….

Atunci când lemnăria popicăriei începuse să se dezmembreze, frânturi din ea luând calea largului mării, când asupra noastră căzuse brusc un soi de întuneric sfâşiat de fulgere, aproape tot atât de dese ca primele picături de ploaie, se auzise o voce întrecându-se cu vuietul stihiei: Istrate, unde mama dracului eşti, Istrate?!... În lungul plajei pustii, cu nisipul răscolit, ţinându-şi cu ambele mâini veştmintele ce păreau că se rup de pe ea dintr-o clipă în alta, venea o namilă de femeie. Venea călcând greu, adevărată stâncă imposibil de clintit, oricât efort ar fi depus natura dezlănţuită. Părea statuia însufleţită a mumei primordiale înseşi. olita, îmi eliberase braţul din strânsoare Cucaras. Lolita! Lolita mea!

Aici sunt. Vin, mamă, vin! Fugise şchiopătând în calea ei, încât, în pofida tuturor celor întâmplate îmi venise să râd. Satir bătrân!... îmi amintisem de vorbele sale.

Un alt nor de praf, învârtejindu-se, mi-i ascunsese pe cei doi câteva clipe privirilor.

Când se dusese după celelalte, amestecânduse cu apele negre ca păcura, mereu mai răscolite ale mării, zadarnic încercasem să-i mai văd în jocul fulgerelor bezmetice. Înaintea ochilor mei plaja era cu desăvârşire pustie.

S

L

* Fragment din volumul A opta treaptă, în pregătire

Petru Solonaru Petru Solonaru s-a născut în comuna Iohanisfeld, judeţul Timiş, la 20 iunie 1950; a absolvit Facultatea de Economie Politică, ASE, în 1973; activitatea literară: a debutat cu poezie în ,,Suplimentul literar-artistic” al ,,Scânteii tineretului”, din iunie 1984; volume publicate: ÎN (poezie), Editura Semne, Bucureşti, 2008; OR (poezie), Editura Semne, Bucureşti, 2009; TETRAION (poezie), Editura Nelinişti metafizice, Constanţa, 2010; e cuprins în Antologia Sonetului Românesc (Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti 2007 şi 2009, îngrijită de Radu Cârneci) şi în în volumul de istorie şi critică literară Poeţi români, de Aureliu Goci; este autorul ,,Zamolxeion’’-ului; a primit Premiul ,,Paracelsius’’ al revistei “Contact-Internaţional”, pe 2011; a tradus din: Stephane Mallarmé şi Omar Khayyam; este promotorul unor ,,portrete de poet’’ ca: S. Mallarmé, Omar Khayyam, Paul Valéry; a colaborat la revistele: “Steaua”, “Convorbiri literare”, “Luceafărul”, “Familia”, “Însemnări ieşene”, “Euforion”, “Contact-Internaţional”, “Orizont”, “Poezia”, “Revista Nouă”, “Vitralii”, “Revista de Sud”, “Literatorul”, “Bucureştiul literar şi artistic”, “Spaţii culturale” etc.; hermeneutice la: Ion Barbu, Camil Petrescu şi Omar Khayyam.

Cortina Adevărul legii, cale dintr-a fi, curge osialic drept un punct pe i, eon lângă eon viu a repeta.

A nu şti e vorba, nevorbind e-a şti...

Preoţi ai tetradei după mistic fald prin atlanta limbă’n table de smarald au topit tăcerea. O avem citi numai dacă zeul întru-ne-i scafald.

Punte peste umbră şi lucire, crug, ne-a făcut ca roata’n formele ce fug toate înde unul, noimei înadins, ciclului să pară pururi prădăşug.

Dar, plecând spre ţărmul de adânc eter dintr-o fire’n alta, chiar de-acestea pier devenirii morţii, viaţa vom urca.

Scăpătând cortina’n dedesubt mister...

Taci!...

Naşterile’n hume a deşert apar. Şi’nţeleptul moare ca cel tâmp, zadar...

Cu durere-i plină cana vieţii... Smalţ de iluzii poartă întrupatu-i var...

Bocetul îşi are’n veselii izvor...

Toate-s vremii strâmte, deşi mari se vor, necăzând adaos şi nimic scăzut.

Ce-a fost, este, fi-va... prag fără zăvor.

Funia speranţei sub nevoi s-a frânt plină de obidă, goană după vânt...

N-o îndreaptă nime când aproape, sus umblă pe sub soare ignic legământ.

De folos cuvântul sta-va să-l desfaci, însă doar misteru-i cel mai bun tălmaci.

Nu deschide gura, stăruie’n adânc...

Temerii de Unul dă urmare: – Taci!...

Nicolae Nicoară Horia Marie...

M-am întrebat adeseori în gând, Atunci, în Ziua Adormirii tale, Când aerul se auzea plângând, Din Somn nu a fost nimeni să te scoale? Şi astăzi întrebarea se destramă Ca aburul din miezul pâinii frânt, Cum stau lângă tăcerea ta de Mamă – Deşteaptă-te, Marie, din cuvânt!

Tu iartă-mi, dar, suspinul efemer Din inima de dragoste preaplină, Ştiu, trupul tău s-a înălţat la cer, Născător de-a pururi de lumină.

Cum putea să plece fără el Sufletul, cel fără de prihană?

Acum, aici, pentru Jertfitul Miel Curg lacrimile tale din icoană...

Rostindu-i numele şi e de-ajuns, Mi se umple versul meu de bine, Ave Marie! Dumnezeu şi-a pus Toată veşnicia Lui în tine!...

Ce eşti pentru mine?

– Ce eşti pentru mine, Doamne, zămintind cărnii-mi obidire-alături de alint?

Indecis în toate m-ai lăsat pustiu din carafa goală adevăr sorbind.

Urmă-a unei urme beznei de-a rămas să închege drumul aşezat prin ceas, viaţa-mi, o căţuie doar s-afume prav, juruinţă vană,’ în fatum m-a distras.

Cântec a sminteală din puţinul – mult, hăituind întocmai un pariu s-ascult între izbăvire şi damnatul vis, mă trecu decindei sub răzor ocult. Însă-amândurora ursitori voraci ne-au undit mii ceruri mire de copaci... …-Şi privind într’nse a vedea nimic, proslăvit eu mie-mi, tu, ce-ai să mai faci?...

Egipet – Iată că din Sais, ţara arsă Kem, gnostica mireasă, mie-mi tâmplă,-o chem!... Între lut şi spirit Psiche, zâmbet pur, nu mai mult o pradă glodului -golem, drum alchimizează cu de stele praf şi-mi aşează’n minte-absurdul epitaf: ,,Totu-i gol în cercul unde golu-i tot dus spre nimicie de un alb seraf.’’

Cride-s rânduite cu măsură’n har celui număr parte chiar dacă nu par, când, peste sahară cicerone, – un vânt, trece ca uitare-al soarelui arcar...

– Ce mai am a face?... Nilul curge-a gând spre edenizarea omului tăcând...

Egipteana carte cere vieţii preţ.

Se ascunde clipa-mi... – Unde, cui şi când?...

Eugen Evu

Evuanghelia Profania Adevăr ştiu învinşii revin Ei răzbună ceea ce a îngropat Groapa comună a metafizizicii.

Eul primordiei e mai tare ca Moartea. Repetitivă cunoaşterea Prin aceea că spaţiul–timp mişcarea Sunt circulare într-Unul.

Ore – Hore – Ornice Zodii rezonante ne sunt Precum în Sistem, aşa şi în om.

Niels Bohr a-nţeles, Einstein nu.

Nu este masculin, Da femininul.

Epifania Drum sburat ca gând de zeu Dimensiune eul meu. Între Hubble-n jos şi-n sus Poezie – ochi compus Sanctuar pe umeri dus.

Instabila-mi devenire Înstre Sine şi trezire. În orânda ordinii Primordia datinii Memorie freatică Heraclito – eleatică.

Diafan naiv prezent Din arheus inocent.

Drum sburat ca gând de zeu Dimensiune eul meu.

Axis mundi ars poetica Euristică rebelă a-nghiţit rana ca perlă...

Sus de vis mă ceartă-o mierlă.

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat Mihai-Florin Donţu

Penitenţa nevisării

S

unt din nou captiv. Port costumaţie cu ondulaţii negre. Am reuşit, cumva, să evadez de acolo pentru câteva momente. Libertate în afara ariei de detenţie. Cândva au fost plantate pe drum, de la un capăt la celălalt, patru şine. Două sensuri: una din lumea celor de dor înspre lumea celor fără de dor şi viceversa. Totul a fost modernizat pe aici. Au asfaltat şoseaua.

Sensul vieţii şi al morţii. Purgatoriul este doar un popas al reculegerii. Al retrăirii. Astăzi, Charon nu mai umblă ca pe vremuri. S-a modernizat: de acum nu mai are luntre, ci tramvai electrificat. Nici cei din Departamentul de Culegere al Sufletelor (D.C.S.) nu s-au lăsat mai prejos. Cu toată democratizarea asta în masă, au trebuit să ia şi ei atitudine. Cu toată aderarea asta la U.E., au trebuit să creeze standarde europene la locul de muncă. Să elimine, parţial, discriminarea.

Să le ofere şi altora posibilitatea unui loc de muncă decent. Au angajat personal: charon bătrân, tânăr, bărbat ori femeie. Democraţie în toată puterea cuvântului la graniţa dintre existenţă şi nonexistenţă. Charon din tramvaiul numărul 6 îmi face semn cu mâna preţ de câteva clipe cât trece. Sfios, îi răspund maşinal. Discut cu trupu-mi pe o bancă din oase crescută din cenuşă. Are o privire îndepărtată. Stinsă. Se pare că nu este atent la ceea ce îi spun. E pierdut cu privirea şi cu trăirea în depărtări străine. Nu mai are rost să-l fac să înţeleagă toate astea. Mă perind pe trotuarul din marmură. Cineva a răsucit soarele în cer. Din el a crescut lumina zilei.

Am jucat şah cu îngeri şi cu demoni. Am învăţat să câştig de fiecare dată.

Nevăzutul muşcă din lumină. Porumbeii întunericului ciugulesc din speranţele pacienţilor. În această temniţă a inerţiei nu se vorbeşte, nu se râde şi, în mod strict, nu se trăieşte. Celulele sale sunt numite saloane, locuri în care îngerii în halate albe îţi injectează în venă amintirile. Pretutindeni, câteva fantome cu lampioane albastre bântuie coridoarele locului în căutarea răspunsurilor. În căutarea trupurilor zdrobite şi a eliberării. Mi-au confiscat bagheta de tei, însă, am fost deştept.

Lângă prinsoare sunt câţiva tei carbonizaţi.

Am reuşit să-mi rup o coastă şi să-mi cioplesc cu ea o baghetă provizorie din bacata

unui tei. Mi-am ascuns temerile de ei. Am transmis cu ajutorul baghetei mesaje acasă, în lumea de dincolo. Dacă mă voi purta frumos, îmi vor da drumul mâine. Hmmm, mâine. Acest mâine poate însemna peste câteva clipe, ori niciodată. Este un fel de imediat românesc. Un imediat care ţine între 5 minute şi niciodată. Pereţii s-au îmbâcsit cu suferinţă şi cu moarte. a fiecare crepuscul, spiritele pierdute cântă în cor hipnotic. Atrag alte suflete în povestea lor. Îşi cântă viaţa şi dorul. Este un cer de foc. Curând, vor aprinde reflectoarele şi vor căuta posibilii evadaţi. O dată ce m-am întors acolo, nu voi mai putea comunica cu nimeni. Saloanele sunt moderne: câte un gheţar suspendat în fiecare colţ, un televizor color foarte subţire.

Nu, nu se uită nimeni la telenovele, ştiri ori sport. Televizorul îi rulează fiecăruia, în funcţie de experienţele sale, momente din viaţă, ca să vadă ce a avut şi ce a pierdut. Refuz să iau parte la această tortură. Nu mi-am jucat toate cărţile. Mai am multe cărţi de jucat, şi foarte mulţi aşi ascunşi în mânecile sufletului. Gardianul citeşte tabloide şi bea cafea cu stropi de coniac. Dacă voi pune mâna pe o baghetă făurită din lemn de Sequoia, voi putea evada din acest loc. Voi fugi cât mă vor ţine câlcâiele. Un urlet surd si sinistru îmi inundă auzul: alarma. Gardienii au intrat în pâine. Pe fiecare dintre evadaţi îi sorb cu piatra lor de onix şi îi aruncă direct în camera de corecţie. Acolo, vor trebui să facă faţă unui loc în care timpul refuză să mai curgă.

Un loc al inerţiei şi al imaculării psihedelice.

Am fost şi eu expediat acolo. Am reuşit să scap la timp datorită unei aşchii din baghetă ascunsă de mine în mână. Cu ajutorul ei am reuşit să mă metamorfozez într-o asistentă şi să fug unde am văzut cu ochii.

Ultimul transport spre uitare pe ziua de astăzi. Va trebui să mă întorc negreşit. Nu mai este câtuşi de puţin sigur pe aici. Ne vom auzi mâine. În cazul în care voi fi prins, ori voi fi consumat de lumea lor, nu uita, te rog, să îngropi o lacrimă de-a mea împreună cu câteva rune la baza gorunului. Spintecătorii uriaşi au ieşit la muncă. Am plecat. „Telfus, ănimul iş regluf!”

01.08.2012

Mihai-Florin Donţu

Adriana Weimer

Revista online “Foaie cu Zâmbet”

Epitaf Mi-e foame de apă şi sete de aer, mi-e sufletul gol de trup şi de viaţă, ascuns de priviri trag clopotele noaptea, culc moartea în oameni.

13.07.2012

Răsărit Visele noastre se ascund în crisalidele pomului cu lampioane, norii se-ntorc cu ploaia în cioc, vântul şterge noapţea, şuieră şoapta suspinului alabastru, miroase a nevisare.

10.04.2012

Ploaia îmi cântă visele ei uitate de suflet oranj.

L

*** 20.07.2012

V

ară aceasta a apărut la Lugoj o nouă revistă; este vorba despre revista on line “Foaie cu Zâmbet”, din care au apărut, “cu zâmbet” (după cum se specifică pe prima pagină): numărul 1/ mai 2012; numărul 2/ iunie 2012 şi numărul 3-4/ iulie – august 2012. Din colectivul de redacţie al acestei inedite reviste fac parte: Dan Timaru, Dana Nicolescu, Titus Suciu, Ion Ghera, Arcadie Chirşbaum, Adi Dobrogeanu, Alfred Hamm. Scriitorii care semnează în această “Foaie cu Zâmbet” poezii umoristice, tablete umoristice şi epigrame au credinţa că ,,Râsul este un medicament fără efecte secundare”. Pe lângă textele literare, revista e presărată cu caricaturi, care aduc şi ele zâmbetul pe faţa cititorilor. Le dorim tuturor cititorilor “Foii cu Zâmbet” un zâmbet bun!

15

Dumitriţa Gabriela Pozsar Meniu Te am în gând zi după zi, În orice clipă eşti cu mine Şi mă gândesc, de nu ai fi, De ce-aş mai exista în lume.

Eu te iubesc cu-adevărat, Dar totul e secret, e doar în mine.

Dacă ţi-aş spune ce gândesc, Oare ce-ai crede despre mine?

Eşti pentru mine tot în viaţă: Mamă, şi tată, şi copil!

Cu mare drag te-aştept acasă, De parcă toţi la masă ar veni. Şi cu respect eu vă servesc pe fiecare, Vă pun pe tavă felul meu de-a fi Şi ca meniu vă dau iubirea Ce-n suflet eu o port zi după zi!

09.04.2006

Ce mi-a rămas este doar idealul, Pe care poate l-am visat prea des Şi care pentru cei din juru-mi A fost ceva ce nu poate fi-nţeles. Şi-acum, la vârsta-nţelepciunii, Mă tot întreb de are rost Să ai prea multe idealuri Ce la sfârşit n-au niciun rost.

Sau poate dragul meu cu suflet mare Va reuşi ca să mă scoată din visare Şi să-mi arate în curând Că el e idealul meu cel sfânt!

02.02.2006

Iozsi Omul ales să fie-n veci Alăturea de mine.

Este real şi de cuvânt Şi crede în iubire.

Cinstit, modest, mărinimos, Trudind cu drag pentru a sa glie, Păstrând în gând doar ce-i frumos Pentru cei dragi, doar cum el ştie.

Un Făt-Frumos adevărat, Fără mantie ori avere, Un om cu sufletul curat, Aşa cum inima mi-o cere.

Că-l venerez şi îl iubesc Doar bunul Dumnezeu o ştie Şi cât o fi ca să trăiesc Am să-i rămân soţie.

Vara Frumoasă este primăvara, Dar mai mult vara am iubit-o, Când la Tomeşti, din întâmplare, Dragostea mi-am întâlnit-o.

O dragoste ce mi-a adus În viaţă-o mare fericire. Şi am putut trăi muncind, Având o mare împlinire.

Ca şi soţie şi iubită Mi s-a împlinit visul mereu Şi-am fost tot timpul fericită, Căci lângă tine-am fost mereu. Şi între florile de vară Ce bine-i viaţa s-o trăieşti, Atunci când ştii că-i lângă tine Chiar omul pe care-l iubeşti!

3.01.2006

Aşteptare

Iubitul meu Că te iubesc, nu-i de mirare, Iubitul meu cu suflet mare!

Te-am aşteptat şi ai venit, Iar Soarele a răsărit Şi viaţa mea întunecată Cu flori a fost încununată.

Flori cu parfum şi cu iubire Ce strălucesc în nemurire, Păstrând totul ce este sfânt În existenţa mea pe-acest Pământ.

Dar, chiar şi dincolo de stele, Rămâi iubirea vieţii mele, Veşnic dorit şi aşteptat Când de acasă eşti plecat, Rugând pe bunul Dumnezeu Să lumineze drumul tău Şi trandafiri să-ţi pună-n cale, Căci te aştept cu nerăbdare Din nou în braţe să te strâng, Iubitul meu pe-acest Pământ!

2.01.2006

Ideal Cred că speranţe am avut prea mari În ţara asta mult prea mică, În care tarii îi ridică pe cei tari, Iar pe cei mici, pe dată, îi despică.

În aşteptarea zilei în care Mă vei atinge şi mă vei Binecuvânta cu sfinţenia rodului Împletesc visele Într-o imensă broderie a viitorului, În care pun inimă din inima mea Şi pe care o stropesc cu sângele dorinţei mele Înflăcărat de patima iubirii ce ne-a unit Prin sărutul de foc al gurii dragi Care m-a atras în laboratorul magic Ce mă va transforma şi îmi va aduce Darul cel mai frumos din lume, Glasul plăpând care mă va striga: Mamă!

Primul sărut Nu vreau să spun acelaşi lucru Care mi-e cert de la-nceput: Eu te iubesc şi port pe buze Încă şi-acum primul sărut.

Sărut pe care-l port în suflet Ca pe un tainic talisman Şi care pentru noi a fost Barca ce duce spre liman.

Liman pentru o fericire În care credem amândoi Şi-am vrea ca peste ani de zile Primul sărut să ne găsească tot în doi!

06.02.2006

Poezii din volumul Sufletul meu, Editura Nagard, Lugoj, 2012.

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat 16 Franz Metz

Horaţiu Suciu

Concert de orgă

L

a Catedrala Romano-Catolică (DOM) din Timişoara (Piaţa Unirii), a avut loc miercuri, 1 august 2012, de la ora 19.30, un concert extraordinar de orgă, susţinut de Franz Metz (orgă) şi Wilfried Michl (bariton).

Programul concertului a cuprins lucrări de Richard W. Oschanitzky (primă audiţie), Johann Sebastian Bach, Johann Michael Haydn, Franz Liszt, Marcel Dupré. În centrul programului au stat cele două lucrări de Richard W. Oschanitzky (1939-1979 Timişoara): Ave Maria şi Sieben Gesänge um Wort, Licht und Heil/ Şapte căntece pentru cuvânt, lumină şi mântuire; Ave Maria este una dintre primele lucrări al compozitorului, poate chiar prima, şi a fost compusă în 3 decembrie 1953, la numai 14 ani, la Timişoara; ciclul de şapte cântece a fost compus între 1974-1975, la Bucureşti şi la Sinaia, unde el a poposit de mai multe ori. Abia după moartea compozitorului aceste lucrări au fost descoperite de către dirijorul Peter Oschanitzky, fratele lui. În timpul vieţii, aceste lucrări nu au putut fi interpretate, deoarece regimul

comunist a interzis prezentările în publice ale muzicii religioase; de aceea, ele puteau fi interpretate strict în cadrul bisericesc, fără afişe, fără programe. u toate că Richard W.Oschanitzky ştia de aceste interdicţii, a compus mai multe lucrări religioase, poate din dorinţa personală de a lauda pe Dumnezeu în opusuri proprii. Pentru ciclul de cântece Sieben Gesänge um Wort, Licht und Heil/ Şapte căntece pentru cuvânt, lumină şi mântuire a scris şi textul (compozitorul a scris mai multe poezii şi textele pentru propriile compoziţii muzicale.

Cele două lucrări au fost interpretate în cadrul acestui concert de orgă în Domul timişorean, acelaşi loc în care a fost interpretată, într-o Liturghie, lucrarea sa Gloria, (pentru cor, orgă şi orchestră), sub bagheta lui Franz Stürmer, la vârsta de doar 12 ani a compozitorului. Din păcate, se cunosc mult prea puţine lucruri despre omul Richard W. Oschanitzky, care, în timpul vieţii, a fost sărbătorit ca fiind cel mai mare pianist de jazz din estul european.

C

Mircea Rusnac

Pătrunderea Armatei Române în Banat (1919) T

(2) rupele Armatei Române proveneau din Divizia a II-a olteană, comandată de generalul Iancu Jitianu.

Trupele au fost primite cu bucurie de populaţia română, germană şi maghiară a Banatului. La Lugoj, generalul Jitianu a declarat: “N-aş fi crezut ca, intrând în Banat, să văd că toată suflarea românească este un singur suflet, o singură inimă… Impresia clipelor de faţă asupra mea este covârşitoare.” (p. 4).

La 20 iulie, ora 2.30, Marele Cartier General transmisese ordinul nr. 2.355 pentru transportul Diviziei II în Banat, pe calea ferată. La 21 iulie, ora 17,50, cu trenul G1, cartierul general al Diviziei II şi două companii din Regimentul 26 Rovine au plecat spre Lugoj prin Vârciorova. În aceeaşi zi, din Regimentul 19 Infanterie Romanaţi au fost lăsate la Orşova două companii, din care un pluton destinat ocupării insulei Ada Kaleh. (p. 4) Trenul a ajuns la Orşova la 22 iulie ora 2,45, la Teregova la 8 şi la Caransebeş la 10.45, unde trupele au fost întâmpinate de episcopul Miron Cristea, împreună cu 20 de călăreţi plugari îmbrăcaţi în costume naţionale. Gara era împodobită cu flori şi drapele, iar peronul era înţesat de oameni. La 12.35, trenul a ajuns la Căvăran, iar la 14.00, la Lugoj. (p. 3-4). La 23 iulie, şi alte unităţi din componenţa acestei Divizii au ajuns în Banat. La ora 16.00 a sosit la Lugoj primul eşalon din Regimentul 26 Rovine. La ora 18.00, Regimentul 3 Olt a adus la Caransebeş 24 de ofiţeri, 616 soldaţi, 50 de cai şi 53 de trăsuri din primul eşalon. Al doilea eşalon a ajuns în aceeaşi localitate la ora 19,20 cu 32 de ofiţeri şi 1.036 trupă. (p. 5). La 22.30, corpurile de trupă ale Diviziei II au primit ordinul de a se instala astfel: Companiile 5 şi 6/R 19 Infanterie la Orşova; Statul Major al R 19 Infanterie, Bateria III/R 19 Infanterie şi Compania 8 Mitraliere la Slatina Timiş; Compania 7 la Caransebeş; Comandamentul Diviziei a II-a şi Batalionul I/R 19 Infanterie la Lugoj; Brigada 4 Infanterie şi Regimentul 14 Obuziere la Recaş; Brigada 3 Infanterie, Brigada 2 Artilerie, Regimentul 2 Infanterie şi Regimentul 26 Infanterie la Arad. (p. 5).

La 24 iulie, noi ordine menţionau: Cartierul Diviziei se va transporta de la Lugoj la Arad; trenul G13 va debarca la Arad, iar trenurile G12 şi G14 la Radna. Trenul G9 a debarcat două companii şi două secţii mitraliere la Slatina Timiş, trimiţând câte una din fiecare la Reşiţa şi la Anina. Restul batalionului era debarcat la Caransebeş, iar restul R 19 Infanterie la Lugoj. Tot acolo sosea şi trenul G7 cu 22 de ofiţeri, 949 trupă, 48 de cai şi 53 de trăsuri. (p. 6). În aceeaşi zi, colonelul Gheorghe Florescu, comandantul R 19 Infanterie, a fost mutat comandant al Diviziei 21

Infanterie, comanda fiind preluată provizoriu de locotenent-colonelul Petru Scarlat, până la venirea colonelului Gheorghe Dobrovici. (p. 6) La ora 18 a ajuns în Lugoj Batalionul I/R 19 Infanterie. Între 26 iulie şi 13 decembrie 1919, Regimentul 19 Infanterie a menţinut, la ordinul Comandamentului de Trupe Transilvania din Sibiu, garnizoane la Orşova, Caransebeş, Petroşani, Reşiţa, Timişoara, Pecica, Oradea, Curtici, Arad şi Aradu Nou. (p. 7).

La 26 iulie 1919, ora 4, o parte din detaşamentul din Slatina Timiş, condus de locotenentul V. Şerbănescu, a pornit către Reşiţa, aflată la o distanţă de 65 km. Era vorba de Compania a 10-a cu o secţie mitralieră, conduse de cadrele: lt. L. Gruia, slt. Nicolae Predescu şi slt. M. Vlădoianu. În acelaşi timp, Compania a 7-a, cu lt. V. Şerbănescu, slt. I. Udrescu şi slt. Grigorie Defta, împreună cu o secţie mitralieră, se îndreptau către Anina, aflată la 85 km de Slatina Timiş. (p. 7). in 28 iulie, întregul Banat intra sub administraţia românească, fiind ocupat treptat de trupele acestei ţări până la 21 august 1919, urmând ca apoi să fie făcută delimitarea teritorială dintre Serbia şi România în conformitate cu prevederile Conferinţei de Pace de la Paris. (p. 8 ). La 14 august, Brigada 54 Infanterie avea la dispoziţie trei batalioane în linia întâi, la Timişoara, Gătaia şi Reşiţa-Anina, iar în rezervă alte două batalioane la Lugoj şi Caransebeş. (p. 9). Unităţile din componenţa ei aveau următoarele misiuni: asigurarea ordinii şi liniştii la oraşe şi sate, asigurarea liniilor ferate, a podurilor, gărilor şi tunelurilor, a liniilor telegrafice şi telefonice şi menţinerea perfectă a ordinii pentru continuarea activităţii la minele din Petroşani şi Anina şi la uzinele din Reşiţa. (p. 9). La 21 august, Brigada 54 Infanterie transmitea Regimentului 19 Infanterie un ordin pentru menţinerea siguranţei şi ordinii, prin care Banatul era împărţit în două sectoare de brigadă. Ordinul conţinea şi date amănunţite asupra noilor dislocări de trupe. (p. 9-10). Unităţile urmau să ţină cât mai mult în mână trupa. Zona fiind întinsă şi trupele puţin numeroase, ele erau trimise în localităţile în care se semnalau neajunsuri. (p. 10). Erau păzite în mod deosebit liniile ferate, împărţite de asemenea pe sectoare între diferitele unităţi militare. În acest mod a fost Banatul integrat României. A fost o perioadă dificilă pentru locuitorii regiunii, la capătul unui război lung şi sângeros, care a schimbat fundamental situaţia existentă până atunci. În continuare, evoluţiile din acest spaţiu vor fi cu totul altele decât până în 1919, şi acest fapt se datorează tocmai transformărilor pe care le-am prezentat. De aceea, manuscrisul lui Dan Neagoe este unul extrem de folositor.

D

România - 2012

Cât de antisemiţi (rasişti) mai suntem?

(1) ericit autorul care-şi întâlneşte sur- riilor de acest tip (apropo, şi în România nesele corespunzătoare! Şi, întrade- garea Holocaustului este pedepsită de lege; văr, fără multă osteneală, sursele dar se pare că nimănui nu-i pasă). Şi acum, relevante pentru subiectul din titlu mi s-au ca de obicei, vă las să judecaţi singuri ce dezvăluit şi m-au ajutat să compun o imagi- popor modern şi educat e poporul român. ne. Povestea a început când, navigând, desDupă Coco am ajuns la „Lista lui Hitler”. tul de naiv, pe internet am ajuns la articolul Povestea evreului pe care “Fuhrerul a incercat Jurnalistul Hal Vaughn: „ Coco Chanel a fost sa-l salveze de lagar” un articol preluat de spion al naziştilor. Îi ura pe evrei” (autor: Iu- situl stirileprotv.ro din Daily Mail (prin 9 lian Ioncea), de pe situl ziarului “Adevărul” martie 2012). Articolul prezintă felul în care (14 august 2012). Un articol ca oricare altul, ofiţerul evreu care a condus plutonul în care nimic deosebit, despre o Coco Chanel antise- luptase Adolf Hitler în Primul Război Mondial mită. Apoi am ajuns şi la comentariile postate a fost salvat (sau mai degrabă “salvat”) în de cititori pe site la rubrica Comentarii/ Spu- timpul Holocaustului de la moarte de către ne-ţi părerea... Citez din aceste comentarii Führer. Şi să-i dăm drumul: Vlad D: “Da sa(şi le preiau exact, cuvânt cu cuvânt şi, mai se milioane sa zicem... Eu cred ca numarul ales, de cele mai multe ori, fără cuvânt, vir- era mult mai mic, dar hai sa zicem ca ar fii gulă, ortografie, gramatică): vasi (răspunzând murit 6 mimioane de Evrei, cu CE sunt ei unei provocări): „si ce este rau in a “uri” j.i- mai importanti decat celalalte 49 de milioane danii???”. vasile (răspunde): „spune tu,iste- de oameni morti in al 2-lea razboi mondial? tule, ceste bun!”. Intervine în dispută Mi- Stiiti voi oare care milioane de Ucrainieni au chelina (după câteva ore bune): „Corect, Va- pierit in Holodomorul lui...” (apropo, situl e si. Si judenii l-au rit pe Iisus Hristos, si l-au super - poţi urmări uşor şi părerile celorlalţi, omorit. Nu exista un singur popor pe aceasta chiar şi pe cele nexprimate prin cuvinte; planeta, care sa-i iubeasca pe judeni. DE CE? deci, Vlad D primeşte aşa: 14 utilizatori au De ce nu vietnamezii sau tibetanii? Uite de spus că le place acest comentariu 6 utilizatori aia n-are ursu’ coada. Judenii au nascocit bol- au spus că le displace acest comentariu). semismul care este crima impotriva umanitaupă această negare prin trivializare tii.” După citirea acestor comentarii am ştiut apare o dispută printre “comentacă descoperisem o comoară. Părerile cititotori”. Aurel Mocanu: “Probabil ca rilor, postate la sfârşitul articolelor online, nu ai auzit ca evreii sunt poporul ales al lui mi-au confirmat ideile despre o Românie an- Dumnezeu!!!”. Îi răspunde sandra m: “Ce tisemită (şi rasistă), semn al lipsei de educa- popor ales?? cine a spus?? l-ai auzit pe ţie, al, de ce nu?, unor grave dereglări psi- DUMNEZEU spunand asta?? eu nu. Sunt hice. Aceste opinii combină, ca într-un tablou credincios, cred in DUMNEZEU. dar evreii de Hieronymus Bosch, cele mai ciudate idei: si tiganii... mai lasa” (deci şi tiganii... şi 3 miturile antisemite, conspiraţiile, antiiuda- utilizatori au spus că le place acest comenismul religios, “trăsăturile” caracteristice ale tariu 0 utilizatori au spus că le displace acest “evreilor”, negarea Holocaustului. comentariu). Iulian se aruncă în luptă cu o Şi pentru a înţelege mai bine acest ultim zacuscă ideatică, primind aprecierea punct o să facem referire la cartea Între ne- cititorilor (şi dezaprobarea lor) – 11 utilizatori gare şi trivializare prin comparaţie. Negarea au spus că le place acest comentariu 9 Holocaustului în ţările postcomuniste din utilizatori au spus că le displace acest coEuropa Centrală şi de Est, în care Michael mentariu - pentru negarea Holocaustul: “imi Shafir prezintă principalele forme de negare place de voi ca ganditi,ceea ce este un lucru a Holocaustului: negaţionismul integral (a- f. bun.stie cineva cati oameni a omorat stalin. ceastă formă a negaţionismului respinge cati evrei au fost salvati de romani, adica gucomplet existenţa Holocaustului), negatio- vernul roman. poporul ales de Domnul l-a nismul deflector (aceasta forma a negaţionis- omorat pe fiul Domnului. estevsigur ca a mului nu neagă Holocaustul dar transferă fost poporul ales ,dar de catre cine, nu cumculpabilitatea asupra membrilor altei naţiuni va isi trage suferinta...” (negaţionism deflecsau minimalizeă participarea propriei naţiuni tor, trivializare prin comparaţie, antiiudaism... la un grup nesemnificativ; negaţionismul tot ce vrei şi nu vrei în câteva cuvinte). deflector cunoaşte la rândul său mai multe Şi intervine ThePhantom cu o viziune forme: deflectarea culpabilităţii exclusiv total nouă asupra istoriei: “Nimenea nu stie asupra germanilor, deflectarea culpabilităţii k datorita lui Hitler astazi evreii au o tara asupra unor periferici, deflectarea vinovăţiei numita Israel. Nu sunt fan de nicio tabara asupra evreilor), negationismul selectiv (este dar luati o harta pana in 1945 si cautati tara. acea formă a negaţionismului care acceptă Chiar si extremistii evrei recunosc “Datorita Holocaustul în alte locuri, negând orice lui Hitler astazi avem o tara” recunoscuta participare a membrilor propriei naţiuni la de ONU in 1948 iar liga araba nici in ziua de implementarea acestuia); trivializarea prin azi nu o...” (3 utilizatori au spus că le place comparaţie a Holocaustului (aceasta forma acest comentariu 0 utilizatori au spus că le de negaţionism recurge fie la “umanizarea displace acest comentariu). În fantezia fan“istoriei locale în comparaţie cu atrocităţile tomei Adolf Hitler este un erou al poporului naziste, fie prin compararea Holocaustului evreu.”. Şi, aproape halucinant, nu e singucu alte evenimente în care au suferit largi rul adulator al lui Hitler. Caracatita: “Heil pături ale unei populaţii).

Hitler! Bai... ideea asta a fost una foarte buna, Desigur, acest articol nu poate oferi un avand in vedere ca si dictatorul a avut origini răspuns sociologic chestiunii din titlu. Nu evreiesti. Oricum, nu stiu daca ce-am spus vă pot oferi procente (deşi, probabil, s-ar pu- eu aici are un inteles, dar eu INCA il sustin tea ajunge şi procente). O să încerc să ofer pe Hitler (chiar daca nu mai exista fizic) si o impresie. Printre comentarii există şi păreri sper ca intr-o zi sa fie si in romania...“. pertinente, normale. Dar celelalte... Totuşi, re- (+7utilizatori au spus că le place acest venind la răspunsuri-întrebări, cine sunt su- comentariu 1utilizatori au spus că le displace biecţii (antisemiţii) noştri? o să răspund sim- acest comentariu). Calin, Laurentiu şi Andrey plu: desigur nişte oameni educaţi, nişte inter- aduc şi argumente “logice” pentru o posibilă nauţi, la zi cu tehnologia, care pot citi ediţia pentru dorita reîncarnare a lui Adolf Hitler online a unui ziar şi, mai mult, se pot loga, în România. Calin: “Poi da. Ca la cate avorturi cu username şi parolă pentru a posta un co- fac romancele o sa ne “stapaneasca tiganii”. mentariu. Şi asta mă sperie. Nişte oameni Laurentiu: “@caracatitra, moarte ciorilor!!!”. educaţi şi, totuşi, antisemiţi. Ar mai fi şi ches- Andrey: “ar trebui sa vb cu Papa, sistemul tiunea limbajului. După cum o să vedeţi, lim- religios pe care-l conduce a avut in trecut, ba română e mult mai vastă şi bogată decât multe asemanari cu nazismul,iar evreii(iudeii) vă puteaţi închipui. Într-adevăr, orice scriitor nu sunt balega societati,mai bine de jumatate şi-ar putea dori să poată scrie aşa. Mai e şi din premiile Nobel au fost luate de evrei.sa umorul... involuntar, presupun. Citind şi re- nu-i confundam cu tiganii, arabii etc”. citind comentariile, am fost tentat, în mai ăi da, aşa mai merge. Să vină şi multe rânduri să dau o tentă umoristică arPapa, să-i scoatem din ecuaţie pe ticolului. Şi am făcut-o, chiar dacă, în fapt, evrei, să rămânem cu ţiganii (adică chestiunea este, în miezul ei, una dureroasă. fără ei) şi, da, aşa mai merge... 9 utilizatori În sfărşit mai rămâne problema moralei. Nu au spus că le place acest comentariu 0 utimă refer la morala „subiecţilor”, ci a publica- lizatori au spus că le displace acest comenţiilor on-line care permit postarea comenta- tariu.

F

D

P

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat Constantin Buiciuc

17

Laurian Lodoabă

Impresii de cãlãtorie

Ce căutaţi aici, români?* Italia (4)

Castel del Monte

Î

n apropierea oraşului Andria, ridicat pe o colină, la 540 de metri deasupra nivelului mării, se află faimosul Castel del Monte, construit între 1230 şi 1240, de către Frederic al II-lea, împărat (1220 – 1250), rege al Germaniei (1212 – 1250) şi al Siciliei (1197 – 1250). În Sicilia a pus bazele unui stat centralizat şi a sprijinit dezvoltarea culturii.

Castelul se vede de departe, de un galben solar, luminând de pe vârful conic al colinei cu livezi de măslini la poale şi continuând cu păduri până aproape de incintă. Înconjurat de câţiva pini umbrelă, se ridică dintre copaci, zvelt, înalt, alb – galben, castelul. Opt turnuri octogonale sunt legate prin ziduri, iar în fiecare zid se deschid câte două ferestre: una mai mare sus, cu ogivă şi alta mai mică, mai jos, cu arc.

Castelul este, într-un fel, neobişnuit, căci nu are trăsăturile caracteristice unei fortăreţe medievale. Îi lipsesc şanţul de apărare, podurile şi meterezele. De asemenea, îi lipsesc grajdurile, deci nu era folosit ca loc de la care se porneşte la vânătoare.

Castelul întruneşte idealul lui Frederic al II-lea, un mare iubitor de artă, un mecena.

Se pare că aici veneau artişti, astronomi, matematicieni. Şi tot se pare că aici căutau perfecţiunea, pe care, desigur, nu o găseau niciodată. Aşa cum cuadratura cercului simbolizează perfecţiunea umană, octogonul – în care este construit castelul –, forma care merge spre cerc, forma perfectă, simbolizează divinitatea. În construirea interioarelor se îmbină armonios elemente din arhitectura romană (bolta în semicerc), arabă (arcele) şi germanică. Etajul întâi cuprinde încăperile organizatorilor vieţii de curte, iar etajul al doilea, camerele împăratului, câte opt pe fiecare nivel, toate înconjurând o curte centrală, desigur, octogonală. Ierarhia strictă a Evului Mediu este respectată: partea de jos a castelului (unde se aflau soldaţii şi servitorii) este construită din materiale mai simple, iar partea de sus – din marmură scumpă, din Grecia. În trei din cele opt turnuri sunt scări spiralate care duc spre vârf, iar celelalte cinci erau folosite pentru spălătorie, igienizare.

Pentru Evul Mediu, când, se spune, oamenii nu se prea spălau, nu era deloc rău! Trei cămine mari serveau castelul. Printr-un sistem de ventilare orizontală a aerului erau încălzite toate încăperile. Am putut vedea şi un ingenios sistem de aducere a apei potabile şi de scoatere a condensului, care curgea prin canale săpate în ziduri şi în paviment.

Sala de baie era de-a dreptul uriaşă, iar încăperea “unde intră o singură persoană” era

surprinzător de modernă! În încăperile goale, reci, de piatră, cu trepte tocite, şlefuite de paşi nenumăraţi, bolţile erau divizate de arce, pentru susţinere, iar la locul unde se întretaie arcele era un ornament. În fiecare cameră erau câte patru capiteluri corintice, cu frunze, pe câte trei coloane unite, lipite de zid.

Printr-o fereastră din trei părţi se deschidea, de sus, perspectiva spre oraşul Andria, credincios lui Frederic al II-lea, chiar când regele a fost excomunicat din cauza apropierii sale de cultura orientală.

Ignorând flash-urile argintiilor aparate foto digitale şi rumoarea vizitatorilor, îmi plăcea să-mi închipui cum, în acest castel al armoniilor, putea să tacă, măcar pe moment, zăngănitul armelor. Poate că în serile reci şi senine de iarnă, aici ardea, cu lumini şi umbre, focul în cămin şi răsunau cântecele menestrelilor şi versurile poeţilor. Iar astronomii – cine ştie? – poate ieşeau pe ziduri, mai aproape de cer, şi încercau să descifreze tainele oamenilor în mersul aştrilor mediteraneeni.

Portocalul de lângă uleiniţă

L

a 65 de kilometri nord de Bari, nu departe de Castel del Monte, pe Via Traiana, drumul pe care vestitul împărat roman, cuceritor al Daciei, l-a construit pentru a lega Roma de sudul Italiei, se află “Terre di Traiano”, o uleiniţă pentru uleiul de măsline, la care se adaugă un muzeu al uleiului şi un restaurant cu hotel. m privit cu interes maşinile vechi, din lemn de culoare întunecată, care produceau uleiul. Într-o sală de recepţie, pe mai multe mese, se aflau sticle paralelipipedice, verzi, cu etichete tot verzi, care conţineau mult apreciatul ulei. Dar, pe lângă ele, se găseau, răspândite peste tot, sticle cu gâtul lung şi subţire, conţinând vin roşu. Pe mine, şi nu numai, m-a interesat un portocal. Crescut la intrarea în uleiniţă, el contrasta cu nesfârşitele livezi de măslini care se vedea pretutindeni. Printre frunzele lui verzi, strălucitoare, luminau, sferice, portocalele, ca nişte globuri oranj dintr-un original pom de Crăciun. Deşi în jurul portocalului era noroi, în urma multelor ploi din martie, vizitatorii români, suedezi, letoni şi francezi au ţinut să se fotografieze în grupuri lângă pomul cu lumini în el. Câinele care păzea incinta se uita mirat şi nu putea să-şi explice de ce aşa de mulţi oameni calcă şi frământă noroiul de lângă cuşca sa.

Am părăsit uleiniţa şi, spre seară, am poposit, pentru puţin timp, în oraşul Bari, aflat pe ţărmul Mării Adriatice.

Italienii ne-au spus, de mai multe ori, că nu e bine să ne aventurăm în centrul istoric al oraşului, pentru că acolo sunt mulţi hoţi. Nici n-am avut timp de o vizită mai lungă şi ne-am rezumat la Basilica Pontifica “S. Nicola”, situată pe ţărmul mării.

Când am intrat în marele edificiu, chiar avea loc o penitenţă, o Cale a Crucii, în întâmpinarea Paştelui catolic. Cele trei nave ale bazilicii, dintre care cea din mijloc era mai înaltă decât celelalte, erau imense şi avea pereţii goi, galben – alburii, de piatră. Numai tavanul navei centrale era pictat spectaculos, cu ornamentaţii aurite.

La stânga se afla statuia Sfântului Nicola, patronul oraşului. Când am ieşit din biserică, am mers puţin pe străzile de piatră, străjuite de zidurile groase ale caselor. Ele se aflau lângă ţărm şi culoarea galbenă a lor, subliniate de felinare, contrasta cu albastrul mării reflectat de albastrul închis al cerului de seară. Şirurile de becuri, lungi, urmau, curbat, linia ţărmului, iar valurile cu creste albe loveau ritmic pietrele mărunte ale uscatului. Şi înserarea cobora, ireversibilă.

Nu ne-a prădat niciun hoţ. Pe ţărm era, de altfel, puţină lume, iar în memorie mi-a rămas imaginea unui coleg al meu, profesor de matematică. El venea zâmbitor spre autocarul gata de plecare, ţinând într-o mână o sticlă de bere şi în alta un hamburger.

Era fericit şi aceasta îmi era de ajuns.

A

*Constantin Buiciuc, Ce căutaţi aici, români?, Editura Marineasa, Timişoara, 2010.

Grenada (3)

Cap.5 Mihaela, dădaca...

F

iul cel mare a lui Liţu, Marc, dorea să facă un liceu de informatică, dar în Germania nu reuşeşte să acumuleze punctele necesare şi să urmeze acest liceu de profil.

Problema lui Marc Grecu era limba română, pe care o înţelegea, dar nu ştia să o scrie şi să o pronunţe corect.

Miha l-a dat la ore de limba română şi l-a ajutat să intre la Liceul cu profil de informatică.

Se lăuda că are un fiu vitreg şi toţi trei se înţeleg atât de bine.

– Suntem acum o familie, Lodi, obişnuia să-mi spună ori de câte ori ne vedeam.

Ne-am mai revăzut de câteva ori, după ce amândoi şi-au luat licenţa şi au deschis cabinetul privat.

De cele mai multe ori Miha era la cumpărături singură, în timp ce Liţu rămânea la cabinet şi şi-o trăgea cu tânăra asistentă proaspăt angajată.

Liţu nu se jena faţă de mine, ne cunoşteam din copilărie. Chiar îi facea plăcere să se laude cu noile aventuri.

Când ne-am întâlnit pentru ultima oară pe terasă, numai noi doi, îmi mărturiseşte: – Dacă nu emigram în Germania, nu aş fi luat niciodată examenul de admitere la Medicină.

– Mda, era foarte greu, dar acum te-ai ajuns.

– Ei, nu fi rău, aştept sentinţa de divorţ din Germania şi mă căsătoresc cu Miha. Încă o dată Liţu era un homo profitanis şi urca o treaptă de progres pe spinarea fragilă a unei femei deosebite.

Razele de soare se jertfeau pe muşcatele curgătoare din jardinierele de pe terasa de lângă havuzul cu peşti.

Miha aştepta clipa divorţului care întârzia. Părinii o priveau tot mai puţin înţelegători cu privire la relaţia lor, care dura de ani buni fără o finalizare legală.

Liţu continua să-mi povestească cu lux de amănunte aventura pe care o avea cu tânăra asistentă de la cabinet.

Mă prefăceam că îl ascult, dar gândul îmi era la Miha, această fată deosebită care încă credea orbeşte că Liţu o iubea tot atât de mult pe cât îl iubea ea.

Cum să fac să o trezesc la realitate, să-i spun că o înşeală chiar cu asistenta lor.

De ce Liţu preferă să lucreze după-masa până seara târziu, în tură inversă cu ea.

Au trecut mai bine de doisprezece ani în care relaţiile dintre noi s-au topit parcă în creuzetul universal al uitărilor. Într-o zi m-am reîntâlnit la un restaurant din apropierea Universităţii de Medicină, cu un coleg medic la care am apelat cu o mică problemă de sănătate. Am hotărât să servim două pizze la restaurantul din imediata apropiere a cabinetului său medical. a acest coleg, Miha şi Liţu au făcut practica medicală în timpul vacanţelor.

– Ce mai ştii, Donato, despre cei doi îndrăgostiţi?...

Doctorul Donato avea tatăl italian şi mamă ardeleancă. Erau nonagenari şi trăiau retraşi într-o o vilă în Apuseni.

– Nu ştiu prea multe, dar stai puţin că telefonez imediat la un coleg care colabora cu ei pe partea de tehnică dentară. Îl văd cum atinge discret cu arătătorul ecranul ,,touch screen’’ al celularului Nokia şi, după câteva momente, pe fizionomia sa apare o undă de nedumerire.

– Aha, da şi... ea unde?...

– Acasă... la părinţi...

– Bine, bine..., îi mulţumesc.

Eu abia aşteptam să aud că s-au căsătorit, au poate un copil împreună...

– Nu, nici vorbă, ea este grav bolnavă.

Liţu a infestat-o cu HIV! – Nu se poate, nu se poate!... abia mi s-au rostogolit în gură aceste cuvinte, limba mi s-a lipit de obraz, nu mai aveam salivă!

– Ba, uite că se poate, zise Donato.

– Părinţii o întorc cu cearceaful, şi-a pierdut şi vederea de curând.

– Cum, la nici treizecişişase de ani?...

– Şi el?

– El a părăsit-o! Cică a plecat într-o insulă.

L

Între timp am fost serviţi cu cele două pizze Calzone şi colegul Donato îmi zice: – Această cumplită boală, din câte ştiu, are o evoluţie mai lentă la bărbaţi decât la femei. Clima caldă este benefică, poate prelungi viaţa.

– În ce insulă?

– Stai că mai sun o dată, că nu am reţinut...

Donato îşi scoate tacticos celularul din borseta din piele şi formează din nou numărul.

– Alo, unde a plecat Liţu?...

– În Grenada, nu în Granada?

– Aha, gata am înţeles, la nord-est de Venezuela, pe acolo, pe undeva.

Trebuia să o atenţionez că acest Liţu este un nemernic. Ştia că despărţirile sunt dureroase, de aceea nu avea obiceiul să se certe, dar călca cu nonşalanţă pe cadavre să-şi atingă scopul.

– Ce, puteai să te bagi între ei, îmi zice Donato.

– Asta e, mi-ai dat o veste cât se poate de tristă.

– Oare cât mai are de trăit biata Miha?...

– Să merg la părinţii ei?... Mai are rost?...

– Acum e prea târziu, îmi zice Donato.

– E prea târziu, prea târziu îngânai eu...

– Donato, de câteva zile m-am întors din Grenada, am prins un ,,low cost’’ şi mi-am zis să nu ratez. Cine ştie ce aduce ziua de mâine, nu mai suntem tineri.

– Tu vorbeşti, care eşti cu aproape opt ani mai tânăr? Ce să spun eu?...

– N-ai ştiut că m-am pensionat?

– Nu!...

– Cu pensia de medic pot să-mi acopăr cheltuielile de întreţinere, dar nu şi să trăiesc.

– Păi ca medic privat mai trag, dacă pot, chiar până la şaptezeci.

– Hai, spune, cum a fost în Grenada?... superb ca peisaj, numai în California mai vezi aşa ceva. Briza oceanului, sagotierii care parcă ating cerul, localnicii atât de primitori. În ultima seară de dinaintea plecării m-am plimbat pe buza oceanului şi dau de un pescar care, în bătaia lunii pline, părea o stafie, dar care îmi aducea aminte de Liţu.

Au trecut un car de ani de când nu l-am mai văzut, nu am mai auzit nimic de ei.

Acest schelet ambulant, după ce l-am luat pe englezeşte, îmi răspunde că, după accent, sunt de undeva din Europa centrală şi, chipurile, vorbesc engleza din cărţi.

Eu scrâşnesc din dinţi: ,,măi al naibii fler ai’’, şi el îmi răspunde perfect româneşte: ,,ne cunoaştem de undeva’’? ,,Se prea poate’’, i-am răspuns, dar nu mi-a spus cum îl cheamă şi nici eu nu i-am spus.

Tuşea tot timpul, stăteam la oarecare distanţă de această stafie, care probabil îşi consuma ultimele clipe de viaţă.

Era o seară când timpul devine spaţiu, şi spaţiul devine timp sub roata enormă a lunii.

Departe perechi de tineri îndrăgostiţi păşeau pe valurile argintate înghiţite în maluri de nisip. i-am luat rămas bun de la doctorul Donato şi obsesia gândului hălăduieşte spre drama tinereţii pierdute a tinerei doctoriţe care l-a iubit orbeşte pe aventurierul Liţu.

E

M

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat 18 Dora Alina Romanescu

Constantin Lupeanu

Concursul Internaţional de Poezie şi Proză pentru Românii din Întreaga Lume – “Starpress 2012”

L

uni, 27 august 2011, ora 11.00, la Librăria „Dora Alina Romanescu” din Mangalia, a avut loc un eveniment de mare însemnătate pentru cultura oraşului de la ţărm de mare: a treia ediţie a Concursului Internaţional de Poezie şi Proză pentru Românii din Întreaga Lume – “Starpress 2012”. În acest loc de taină pentru sufletele însetate de hrană spirituală au poposit oameni de cultură din ţară şi străinătate pentru a participa la festivitatea de premiere a scriitorilor participani la acest concurs, organizat de revista româno-canadiano-americană “Starpress” (www.valcea-turism.ro), din doi în doi ani. Concursul a reunit un număr record de participanti: 8476 (opt mii patru sute şaptezeci şi şase) de concurenţi, de pe toate meridianele. Peste 150 de premianţi au caştigat premii şi menţiuni.

Au fost prezenţi la întâlnire peste 50 de scriitori din Canada, Germania, Anglia, Republica Moldova şi România, din oraşele: Cluj-Napoca, Vatra Dornei, Lugoj (în calitate de premiat, a participat şi lugojeanul Laurian Lodoabă, poet şi prozator, colegul nostru de redacţie – n.r.), Bucureşti, Constanţa, Râmnicu Vâlcea.

Oaspeii au fost întâmpinaţi de scriitoarea Dora Alina Romanescu, domnul consilier Ovidiu Mihalache, reprezentantul Consiliului Local Mangalia şi doamna Aida Gomeajă, reprezentanta Primăriei Mangalia.

Neputând să participe la întâlnire, dar prezenţi cu sufletul alături de cei reuniţi la Mangalia, au transmis mesaje pline de har câştigători din întreaga lume: Mariana Zavati Gardner/ Londra/ Anglia – Premiul I – poezie; Miahela Cristescu/ Sidney/ Australia – Premiul I – poezie; Gabriela Calutiu Shonenberg/ Costa Blanca/ Spania – Premiul II – proză; Ioana Diaconu/ Atena/ Grecia – Premiul III – proză; Lavinia Hutisoru Dumitriu/ Bucureşti/ România – Premiul II – poezie; Paula Diana Handra – Timişoara/ România – Premiul Tinereţii – proză; Mihaela Burlacu/ Constanţa – Menţiune. remiile au fost înmânate de distinsa doamnă Ligya Diaconescu, director general al revistei internaţionale “Starpress” (www.valcea-turism.ro), membru fondator al Asociaţiei Internaţionale a Ziariştilor de Origine Română din Intreaga Lume/ “Association des mass-médias et journalistes d’expression roumaine sans frontière Qubec – Canada, membru al Clubului de Presă Transatlantic, membru de onoare al Asociaţiei Profesorilor Universitari din Canada – ACRUPO/ Toronto, un spirit ales, un om de cultură de mare valoare, care a reuşit să-i reunească pe scriitorii români contemporani din întreaga lume în Antologia scriitorilor români din întreaga lume – “Starpress”, ediţie bilingvă, editată în limbile română – engleză, în anul 2011, şi în română – franceză, în anul 2012.

Cele două antologii s-a bucurat de un real succes, având lansări în România, Anglia, Italia, Spania, Germania, Grecia, Israel, Australia, Franţa, Belgia, SUA şi Canada; ele vor fi urmate, în curând, de cea de-a treia ediţie bilingvă, română – germană, care va

P

vedea lumina tiparului la începutul anului 2013; alături de această antologie mai apare şi o altă carte, care va purta semnătura Ligyei Diaconescu: Românii sunt deştepţi, elevaţi şi talentaţi, ediţie bilingvă, română – engleză (în care vor fi prezenţi români de succes, din toate domeniile, de pe toate meridianele). a această a treia ediţie a Concursului Internaţional de Poezie şi Proză pentru Românii din Întreaga Lume – “Starpress 2012”, Premiul I la proză a fost obţinut de doamna Elena Buică din Toronto/ CANADA, prezentă la premiere, şi de scriitoarea ce trăieşte în oraşul Mangalia, Dora Alina Romanescu.

Dintre scriitorii premiaţi, au fost prezenţi: Titina Nica Ene, din Cluj Napoca – Premiul I – poezie; Ionela Flood Takat, din Londra – Premiul I – poezie; Mircea M. Pop, din Germania – Premiul II – poezie; Odeta Tătaru, din Republica Moldova – Premiul II – poezie; Cristiana Maria Purdescu, din Bucureşti – Premiul II – poezie; Laurian Lodoabă, din Lugoj – Premiul III – poezie; Gheorghe Vicol, din Vatra Dornei – Premiul III – poezie; Mihaela Marvei, din Constanţa – Menţiune; Virgil Stan, din Mangalia – Menţiune. A fost o atmosferă de sărbătoare, de bucurie, cu multă iubire pentru literatură, ţară şi cultura românească de pretutindeni.

S-au recitat versuri, s-a ascultat muzică folk, interpretată cu multă sensibilitate şi har de talentatul cantautor Vasile Gondoci, din Lugoj. În afară de diplome, premianţii au primit din partea Ligyei Diaconescu, ca la fiecare ediţie, sejururi de zece zile pe litoralul românesc, iar scriitoarea Dora Alina Romanescu va beneficia de zece zile de şedere în Canada, la Toronto.

La eveniment au participat şi membrii Ligii Scriitorilor din Constanţa, care au avut prilejul de a-l asculta pe distinsul om de cultură Alexandru Florin Ene – preşedintele Ligii Scriitorilor din România şi de pretutindeni.

Acesta i-a înmânat Ligyei Diaconescu Premiul Ligii Scriitorilor pentru “cea mai bună şi mai cuprinzătoare Antologie a scriitorilor români contemporani din întraga lume, cu menţiunea: “Comitetul director al LIGII SCRIITORILOR vă felicită şi apeciază munca dumneavoastră în promovarea literaturii române pe mapamond”.

Distinsa câştigătoare a Premiului I – poezie, Ionela Flood Takat, din Marea Britanie, a înmânat directorului revistei internaţionale “Starpress” (www.valcea-turism.ro) – Ligya Diaconescu – o diplomă de recunoaştere a activităţii sale culturale pe plan internaţional din partea “ROMANCA SOCIETY LONDON” şi un premiu de şedere în house residence at ART STUDIO/ London/ UK, cu propunerea încheierii unor parteneriate culturale între cele două instituţii culturale. Domnul Primar al Municipiului Mangalia, Cristian Radu, a oferit premianţilor o masă la restaurantul “Barcheta” din staţiunea Neptun. Frumoasa şi rodnica activitate desfăşurată la Librăria „Dora Alina Romanescu” din Mangalia toţi cei prezenţi o vor purta în sufletele lor ca pe o amintire dragă, de neuitat.

L

Femeie căsătorită (2)

P

use cadoul alături, nedesfăcut. În ultimii ani, P. Oet nu-şi făcea griji din pricina copiilor. Nu-şi făcuse niciodată. Cel mare îşi întrerupsese facultatea când se apucase de droguri şi acum era om de serviciu la Stadionul Dinamo. Îl recomandase fratele său mai mic. Acolo, cunoscuse o sportivă ratată, se căsătorise şi se liniştise. Cel mic trăia cu o ţigancă, nepoata unuia dintre masorii stadionului, şi îşi duceau existenţa din felurite expedimente.

Sora lor, situată ca vârstă între cei doi băieţi, fusese balerină, făcuse bani în Turcia, dar şi un copil, o fetiţă care semăna cu tatăl turc, necunoscut, dar care era crescută cu drag de soţul ei român.

P. Oet trecu în revistă situaţia copiilor ca un scanner care s-ar fi deplasat peste chipurile, piepturile, braţele lor şi tot restul, la rece, impasibil. Scanarea, deşi nu durase decât câteva secunde, îl obosi şi-l adormi.

Se trezi târziu, după ora 9. Silica dispăruse de lângă el.

– Nevastă! strigă.

– Bună dimineaţa, dragule! îi strigă ea din bucătărie. Îi pregătea cafeaua şi micul dejun.

– Vino!

– Iartă-mă, dragul meu, iartă-mă! se scuză ea, apărând cu o tavă de tinichea, pe care se aflau cafeaua aburindă şi farfuria din tablă încărcată cu bunătăţi.

– Atât îmi spui? se burzului el.

– Vai, cum aş putea să uit? La mulţi ani!

El se ridică în şezut, lăfăindu-se în mijlocul patului.

– Vino să te simt. Văd că ai luat halatul care-mi place mie, deşi nu-ţi mai stă bine cu el.

Ea puse tava pe masă, se urcă în pat sprijinindu-se de genunchi, se apropie de el şi întinse buzele să-l sărute.

– Ia stai! o opri el. La faţă te-ai urâţit de tot, dar genunchii plini mă excită!

– Dragul meu! şopti ea, închizând ochii.

O trecuseră două ape, una smulsă din crivăţ rus şi alta dintr-un taifun de tropice.

El îşi puse mâna pe genunchiul ei stâng, o împinse înainte până constată că ea n-avea nimic pe sub halatul său preferat. O răsturnă şi se aruncă asupra ei. O mângâie, o sărută pe gât şi pe sâni, îi luă mâna dreaptă şi o puse la el sub pântec. Se hârjoniră, însă el nu reuşi să cunoască o dorinţă ca cea care crescuse în ea. Aceasta fu prima dezamăgire a zilei lui de naştere.

A doua o află în după-amiaza aceea. La prânz mâncaseră câte doi mici la Cocoşatul, apoi se duseseră în Herăstrău, la lumea copiilor. Linseseră vată de zahăr, se fugăriseră, se dăduseră în roata mare, iar când ajunse sus el se simţi rege fără ţară.

– Sunt rege! urlă, încântat de gândul acesta.

– Taci bă, viezure! Îi strigă cineva din scaunul de-alături, risipindu-i încântarea.

Seara, Silica avu inabilitatea de a face o aluzie la faptul că el împlinise vârsta pensionării, dar era un bătrân fără pensie.

– Ştii, dragul meu, m-am gândit să-ţi spun că la noi s-a creat un post de curier, bine plătit. Ce-ar fi să-l iei tu? Tu n-ai o pensie. Va fi pensia ta, dragule! N-ai altceva de

făcut, decât să duci nişte plicuri ici-colo, prin Bucureşti.

Ea pregătea cina şi nu se uita la el. Cum stătea în cadrul uşii, el se rezemă de toc şi se făcu negru ca aragazul lor nespălat de multă vreme.

– Dacă vrei să ştii, e cadoul meu pentru tine. Directorul general a creat în mod special acest post.

P. Oet nu era numai dezamăgit, dar vorbele femeii îl înfuriară. Cu acest cadou nesocotit îi strica ziua.

– Nu ţi-am spus azi-dimineaţă, să fie o surpriză deplină.

Dar el nu mai era acolo. Fugi la calculator, refuză să mănânce, deşi îi era foame şi navigă pe internet ore în şir, să uite dezamăgirea cea mare, care aruncase o găleată de noroi peste bucuria care-l inundase în zori.

Târziu, îşi dăduse şi ea seama de gafă.

Crezuse în ultimul moment că o să-l schimbe? Uitase felul lui de a fi? Vroise să-l biciuiască, răzbunare de o viaţă, timp în care numai ea adusese bani în casă? Silica se culcase nedumerită de ea însăşi. Adormise ca de obicei, repede, şi dormise fără să ştie de ea până la 6, când sună ceasul deşteptător, moştenire de la tatăl ei. Se răsuci şi nu-l găsi pe P. Oet. E la baie, fu primul gând şi murmură cuvintele desluşit, mai mult să se liniştească pe ea însăşi. Urina de două-trei ori pe noapte.

Ieşi pe coridor, dar la baie era lumina stinsă. Se grăbi s-o aprindă. Baia era goală.

Se întoarse în singura lor cameră şi-l văzu pe P. Oet jos, lângă computer, într-o baltă de sânge. Au urmat ore şi zile de chin şi de remuşcări, plus o gaură destul de vizibilă în trezoreria de râs a casei lor. După ce chemase salvarea, Silica s-a aplecat lângă el pe covorul lor de iută şi i-a şoptit că salvarea e pe drum, să se ţină tare, ea îl va salva. Atunci l-a văzut prima oară pe P. Oet cu lacrimi în ochi.

– Mi-au spus să nu te mişc...

– Secretul... Dacă e să mor, vreau să ştii secretul vieţii mele...

Acolo, jos, el mânjit de sânge şi ea în pijama, P. Oet i-a spus că el urâse de mic munca, serviciul, de când mama sa îl încuia în casă dimineaţa. Ea pleca la munca ei de măturătoare într-o instituţie şi se întorcea după-amiaza târziu, uneori când soarele sta să apună. După ce el a intrat la şcoală, i-a pus cheia de gât, iar el tot singur era. Atunci, în anii de început, el jurase că nu-şi va lua un serviciu şi nu va lucra pentru alţii nici măcar o zi, toată viaţa lui.

– Nevastă, aşa-i zicea, nu-i spusese nici în tinereţe pe nume. Nevastă, îţi dai seama ce-ai făcut, nenorocito!? Eu şi program fix?

Eu să semnez condică şi să nu pot pleca decât după opt sau zece ore de muncă? Am reuşit eu să nu lucrez în anii lungi ai socialismului, când te lua chiar şi de pe stradă şi-ţi găseau cât ai clipi un loc de muncă, şi să-mi iau serviciu acum, când nimănui nu-i pasă cum trăieşti? Acum, la şaizeci şi cinci de ani?

– Vai de mine, ce-am făcut, proasta de mine! a exclamat Silica şi s-a bătut cu palma peste gură, după ce-l ascultase mută.

La Spitalul de nebuni, doctorii i-au liniştit. P. Oet se tăiase superficial la gât...

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat Adriana Weimer

19

Daciana Vuia

Ruga Lugojeană Expoziţia etnografică “Piese de port din blană de oaie, din zona etnografică Lugoj -Făget”

L

a sărbătoarea Lugojului – Ruga Lugojeană, din 15 august 2012 – ziua hramului Bisericii Ortodoxe Române „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj, au participat delegaţii din oraşele înfrăţite cu Lugojul: Jena (Germania) – delegaţie condusă de Jurgen Haschke, consilier al oraşului Jena; Vârşeţ (Serbia) – delegaţie condusă de Cedomir Zivkovic, preşedintele Comunei Vârşeţ; Nisporeni (Republica Moldova) – delegaţie condusă de Ion Gangan, primarul din Nisporeni; Kriva Palanka (Macedonia) – delegaţie condusă de Arsencho Aleksovski, primarul din Kriva Palanka; Szekszard (Ungaria) – delegaţie condusă de dr. Horvath Kalman, consilier al oraşului Szekszard; Mako (Ungaria) – delegaţie a Spitalului Clinic „Dr. Diosszilagyi Samuel” din Mako, condusă de directorul medical Aurelia Dehelan (care a încheiat un parteneriat cu Spitalul Municipal „Dr. Teodor Andrei” din Lugoj); a participat şi Călin Dobra, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Timiş. Manifestările oficiale au debutat la ora 10, cu primirea, la Primăria Municipiului Lugoj, a delegaţiilor din oraşele înfrăţite cu Lugojul, de către prof. ing. Francisc Boldea – primarul Lugojului – şi Alin Tech – viceprimar. Tot la ora 10, au început şi manifestările religioase, oficiate de un sobor de preoţi, în frunte cu P. On. Ioan Cerbu – protopopul ortodox român al Lugojului. La Sfânta Liturghie, de la ora 11, au participat atât oficialităţile locale, cât şi delegaţiile străine prezente la Lugoj; ceremonia religioasă s-a încheiat prin înconjurarea bisericii cu prapurii şi steagul Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj, purtat de Alexandru Jilac.

deopotrivă de femei şi bărbaţi, respectiv pieptare femeieşti (numite popular becheş) sau pieptare înfundate (numite popular burdic). Decorate cu măiestrie, cojoacele din blană de oaie dispun de un câmp ornamental bazat pe compoziţii fitomorfe (pomul vieţii, ruje, frunze, merişoare etc.), dar şi pe broderii, executate din fire subţiri de lână (numită popular bircă) sau de mătase policromă (numită popular arămiz) şi aplicaţii de piele fină, vopsită, lustruită şi perforată. Pieptarele femeieşti şi bărbăteşti specifice subzonei etnografice Făget se particularizează prin folosirea abundentă a nuanţelor de roşu în redarea câmpului ornamental. tatisticile cu privire la meseriaşii din Lugoj atestă existenţa, încă din anul 1785, a unui număr de 5 meşteri cojocari şi argăsitori în oraş. Înflorirea acestui meşteşug pare a cunoaşte punctul de glorie la începutul secolului al XX-lea, ziarul lugojean “Drapelul” consemnând că, la nivelul anului 1902, în Lugoj se realizau 10.000 de cojoace din blană.

Prin această expoziţie etnografică am încercat reconstituirea atmosferei unui atelier de cojocărit din Lugojul de la începutul secolului al XX-lea, prin expunerea unor obiecte tridimensionale aflate în patrimoniul muzeal lugojean (maşină de cusut, unelte de cojocărit, unelte de argăsit). Atenţi la calitate şi detalii, maistorii cojocari lugojeni, ce preluau de la târguri comenzile pretenţioşilor lor clienţi, au creat în epocă un adevărat brand (cum am spune în limbajul zilelor noastre), piesele de blană lucrate de ei reprezentând un simbol al distincţiei locale, ce particularizează Lugojul ca oraş cu vechi tradiţii în meşteşugul cojocăritului.

Această expoziţie etnografică, vernisată în 15 august 2012, ora 19.00, la Galeria “Pro Arte” din Lugoj, este zilnic la dispoziţia vizitatorilor, între orele 8.00 - 16.00, în peioada 15.08 - 6.09.2012.

S

S

ărbătoarea Rugii Lugojene a continuat după slujba de Vecernie, în Piaţa Victoriei fiind prezenţi numeroşi lugojeni şi oaspeţii lor veniţi din localităţile bănăţene, prin sosirea alaiului rugii, format din artişti ai Ansamblului folcloric „Lugojana” al Casei de Cultură a Municipiului Lugoj, şi prin tradiţionala intrare a fetei în joc. Onoarea de a deschide Ruga Lugojeană din acest an, împreună cu protopopul Ioan Cerbu, pe frumoasa melodie „Ana Lugojana” a lui Ion Vidu, i-a revenit tinerei perechi Daniela Zepa şi Paul Borchescu. Programul artistic al Rugii a fost susţinut de soliştii de muzică populară Nicu Novac, Ramona Viţa, Mirela Petrean, Larisa Lungu, împreună cu orchestra; pe platoul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor au concertat formaţiile Kraft Cover Project, Trio Pumpkins şi Desperado. Ruga Lugojeană s-a încheiat cu un foc de artificii.

M

uzeul de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj a organizat, cu prilejul Rugii Lugojene din 15 august 2012, Expoziţia Etnografică temporară cu titlul “Piese de port din blană de oaie - zona etnografică Lugoj-Făget”.

Ca o ilustrare a vechii tradiţii meşteşugăreşti a cojocăritului, un adevărat simbol identitar ce particularizează zona etnografică a Lugojului, instituţia noastră a expus, la Galeria “Pro Arte” din Lugoj, piese de port popular din blană, confecţionate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, de meşterii lugojeni - cojoace mari de blană (bundă - în grai popular), purtate

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat 20 Veronica Balaj

Liliana Ardelean

Poezia la ceas de august – Budapesta, 2012 –

Î

n acest fine de august, ca în fiecare an, între 22-26 august, la Budapesta, cu locaţia specială Plisjaszfalu, s-a desfăşurat a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie “Mare şi Cuvinte”, coordonat de Asociaţia Culturală “Amon”, al cărei director şi fondator este poetul Aron Gaal, o persoană cu adânci rădăcini sciitoriceşti, având înaintaş pe unul dintre scriitorii marcanţi ai literaturii interbelice maghiare.

Toată admiraţia pentru organizatori, în care o includ şi pe neobosita Magdi Gaal, soţia poetului, care, fără emfază, trece de la rolul de şoferiţă, daca e nevoie, la cel de intremediar în protocolul cu oficialităţile. În acest oraş plin de turişti, o stradă, timp de o oră, a fost rezervată poeziei. S-a lecturat în maghiară şi în limbile poeţilor invitaţi (rusă, engleză, română, ebraică); acum doi ani, s-au mai adăugat limbile sârbă şi

Un bărbat special (Tot sacu-şi are peticul) (2) – Nu vreau mereu, dar nici aşa ca tine, toată lumea îi spune Zighi. din an în paşti. Pusiurile şi mângâierile şi dezum să nu ştie?! Dar, când se ivea mierdările şi îmbrăţişările, toate acestea sunt prilejul să vorbească despre ceva manifestările care demonstrează existenţa iudrag lui, avea obiceiul să se repebirii. Altfel, de unde să ştiu eu că mă iubeşti? te, să uite că i-a mai spus acel lucru şi altă Sunt ingredientele iubirii, ca să mă exprim dată, însă Laura îl lăsa în pace. Îi făcea, oriîn stilul tău. cum, plăcere să-l asculte. Îi făcea bine. De – No, sigur că da! Io nu uit cum a spu- când n-a mai fost cineva lângă ea, care să-i s-o tatal meu. Asta este iubire de maimuţă. vorbească numai ei? O voce reală, de om, Laura se crispează revoltată. care să vorbească anume pentru ea. Nu doar – Zău! Tu te-ai născut din iubire de mai- televizorul, pe care-l deschidea de îndată ce muţă? avea un moment liber, ca să umple tăcerea, – Îmmm! No, ia, mormăie, neştiind ce golul. Nici nu ştia ce se petrece pe ecran, să replice. doar că nu era linişte. O falsă senzaţie. Senincolo de orice, în sacul calităţilor zaţia că nu e singură. lui, colac peste pupăză, se mai – Acasă mai am unul. Inel, vreau să afla şi un graseiat, de mai mare zic. Mare. Cu pecete serioasă. Aşa-i zice, dragul, care-i conferea un plus de şarm. Cel pecete, nu? Când am fost tânăr, ca să imprepuţin astfel i se părea Laurei. Probabil că tot sionez fetele, îmi plăcea să mă dau mare, le iubirea era de vină. La omul iubit, totul e scriam epistole şi puneam pecetea pe ceară frumos şi bun. Chiar şi defectele. Când iu- roşie. Vezi, doamne, culoarea sângelui fierbeşti, te loveşte, indiscutabil, orbul găinilor. binte şi, bineînţeles, însemnul sângelui meu Chiar dacă vezi, chiar dacă înţelegi, nu vezi de nobil, fapt menit să le facă praf şi să nu şi nu înţelegi. Nonsens, dar aşa se întâmplă. mai aibă nici cea mai vagă şansă de scăpare Găseşti atâtea scuze persoanei iubite, încât din mâinile curecitorului. până la urmă te socoţi vinovat pe tine însuţi – I-auzi! Teutonul! N-ar fi trebuit să de greşelile sau, s-o spunem pe cea adevăra- foloseşti ceară albastră, dacă tot ai sânge tă, de măgăriile ei. Cât de adevărată este afir- albastru şi nu roşu ca noi ăştialalţii, plebea? maţia că nu-ţi place ceea ce este cu adevărat Cum de m-ai ales acum pe mine, o plebeiană ceva sau cineva, îţi place ceea ce tu însuţi cu sânge cât se poate de roşu? vezi. Sau, mă rog, vrei să vezi, din varii mo– Păi, tocmai asta este, că, fiind foarte tive. „Să fie oare omul acesta, cu toate atri- roşu, pare să fie şi foarte fierbinte. butele pline de calităţi pe care i le confer, Râd amândoi şi iar se sărută. Printre doar o impresie falsă de-a mea? O iluzie? buzele prinse între dinţi, uşor, a hârjoneală, Doar pentru că asta îmi doresc eu să am? el mârâie silabisind.

Prea mult gol am avut în suflet, iar acum, – Măi... tu.., vră-ji-toa-re!.. Ce mi-ai... dacă mi s-a întins un deget, mă agăţ ca şi pus... în... mân-ca-re?... Hmmm? înecatul de pai? Doamne, nu mă pedepsi să O vreme tăcerea a domnit în încăpere am dreptate! Fă să fie adevărat aşa cum mi şi numai foşgăiala voalată a trupurilor se ase pare mie că este!” uzea brăzdând aerul încărcat doar de senti– Heei! Eşti tare departe? Te-am între- mentele lor. Aerul acela a devenit greu, ca o bat ceva, îi trece Harry mâna prin faţa ochi- pâclă, care îi învăluia protector, ca să-i felor, zâmbind poznaş şi arătându-şi dinţii rească de ochii răi ai lumii. frumos înşiruiţi şi albi, precum implantele – Când am fost acasă, un prieten mi-a de porţelan la marii actori de film. spus că am înnebunit de tot, că, din patru – A! Nu! Doar mă gândeam. propoziţii, trei sunt despre tine şi că sigur – Pot să ştiu şi eu la ce te gândeai, sau mi-ai făcut vrăji. Voi, româncele, vă pricepeţi. e secret?

– Nu este secret, dar... aşa, aiurea.

– Zăău?! Când eşti lângă mine, tu îţi permiţi să fii aiurea?! Măi, tu, ai grijă, că te întorc cu fundul în sus şi-ţi trag o bătaie! zice omul în glumă, cuprinzând-o în braţe şi sărutând-o cu patos. „Deci se poate şi aşa”, gândeşte Laura, mulţumită-n sinea ei că a fost capabilă să-l provoace. Îi răspunde, lăsându-se în voia lui, precum aluatul în mâna bucătăresei.

A fost ca o ploaie rapidă de vară, dar care a reuşit să potolească, pentru moment, pojarul. Au rămas înlănţuiţi, parcă nevenindu-le să se dezlipească unul de celălalt, deşi se complăceau într-o leneveală calmă, de dolce farniente.

Inconştient, Laura a prins din nou a se – Hei! Tu! îi trage ea un pumn de joacă juca cu inelul lui.

– Dar văd că ai ceva treabă cu inelul în mijlocul pieptului, semn de uşor şi fals meu! protest.

– Şi ce, vrei să spui că nu este aşa? Ui– E frumos.

– Hm! Acesta a fost purtat de multe te ce mi-ai făcut! Ai apărut în viaţa mea şi generaţii, moştenit din tată în fiu. După mine acum simt că nu vreau să te pierd, dar nici îl va avea Sigfried, fiul meu. Ştii, obişnuit, nu ştiu ce să fac cu tine. Unde să te pun?

Tot ce se întâmplă este o prostie. Una mare de tot. Eu, atât de departe. Germania e la mii de kilometri. Tu, aici. Nu am habar ce-i de făcut.

– Să mă ascunzi ca pe o cârtiţă. Asta să faci.

– Nu pot. Nu vreau să te pierd. Sunt atât de fericit că ai intrat în viaţa mea. Să nu dispari! Îl mângâie blând, punându-i ambele palme pe obrajii proaspăt bărbieriţi. Nu se suporta nebărbierit. Niciodată. Fără excepţie.

Ca un maniac. Primul lucru pe care-l făcea dimineaţa, fără excepţie, orice ar fi fost, era cum spunea el: „Acum trebuie mai întâi să mă fac proaspăt”.

– Te rog să nu dispari!, repetă.

– N-o să dispar, decât dacă vrei tu.

– Ştii ceva? Mâine te duc la notar, la notar te duc şi isprăvim povestea.

– Nu la notar se merge, ci la primărie, dacă înţeleg eu bine ce vrei să spui. Dar nu mă duci nicăieri.

C

D

L

a prima ediţie a acestui ingenios şi foarte bine organizat festival, din România a participat Ana Blandiana, căreia poetul Aron Gaal i-a tradus o carte. A urmat apoi o colaborare la fel de fructuoasă cu poetul arădean Vasile Dan, al cărui volum tradus în limba maghiară de acelaşi prieten al limbii şi culturii române a făcut o remarcabilă impresie în presă. În fiecare an, pregătirile şi selecţia participanţilor începe din luna aprilie. Munca de inter-relaţionare, adunarea textelor care vor fi apoi traduse, căutarea locaţiilor unde să se ţină lecturile poetice etc. nu este deloc uşoară. E nevoie de foarte bună şi multă organizare, tenacitate şi iubire pentru poezie, asta o poate confirma orice participant la întâlnirea culturală de rang special pe care o avem în atenţie acum.

Participanţii au fost mai ales universitari – poeţi şi jurnalişti – poeţi: Andrei Serbakj Zukov – din Moscova, Aleksey Lansov – tânăr universitar din Helsinchi, Paivi Nenonem – poetă din Helsinchi, Ana Banshichikova – profesoară, poetă din Sankt Petersburg (de o vitalitate şi un talent în a recita din Ana Ahmatova şi de a cânta cum numai sufletul slav poate să o facă), Laur Pfilter – universitar din Estonia, Menahem Falek – din Israel (pe care îl admir mai ales pentru că ştie limba ebraică, atât de veche şi misterioasă), Veronica Balaj – din România. O mai cunoscusem şi pe Nely Piguleva din Bulgaria, pe directoarea Studioului de Radio din Dablin, pe redactorul-şef al revistei “Grădina” din Muntenegru, toţi rămaşi înscrişi cu numele şi ţara de origine pe un soclu din marmură, sculptat în fiecare an de către artistul sculptor Lajos Papp şi amplasat în Szenendre. Şi acest gest de a păstra numele participanţilor înscris în marmură cred că spune foarte mult despre respectul pentru arta scriitoricească.

Aş începe conturarea acestui tablou în mişcare poetică recent încheiat prin a spune că, după ce se derulează programul şi se ajunge la despărţirea de prietenii făcuţi în cele câteva zile, se lasă cu lacrimi. Totul este atât de cald, de inventiv, de neaşteptat şi, mai ales, există o notă permanentă de respect pentru litera şi versul scris, încât normal că nu poţi rămâne indiferent. Aduc un prim argument: din moment ce, în fiecare ediţie, primarul din oraşul medieval Szentendre îşi face timp să-i primească pe scriitorii veniţi din multe părţi ale lumii, să-i aştepte cu şampanie şi mici discursuri în Sala de Consiliu a instituţiei, fotografii şi gratulări, respectul acordat este evident.

bulgară.

A

nul acesta, programul s-a mai lărgit, în sensul că s-a vizitat şi oraşul istoric Estergom, unde a avut loc şi o serată literară la Casa Memorială a poetului interbelic Mihaly Bobits. Interesantă legătură cu perioada istorică respectivă a fost când s-a vizionat un film documentar alb-negru, de epocă, în care s-au putut vedea figurile unor mari scriitori maghiari din vremea respectivă – Tokay Mor, Ady Endre – semnătura multora fiind păstrată pe un perete al casei ca un document prin timp. Tot acolo există şi semnătura scriitorului Mose Gaal, înaintaşul de onoare din familia poetului Aron Gaal, gazda festivalului.

Lecturile poetice se desfăşoară de fiecare dată altfel; aici este nota de inventivitate de care vorbeam la Casa Memorială M. Bobits (de remaracat că poetul are o statuie absolut impresionantă în chiar centrul istoric al oraşului). Lectura poetică a avut parte de un public numeros, deşi era sâmbătă seară.

Sau, poate de aceea. Tipicul este că fiecare poet are traduse, de către Aron Gaal, câteva poezii în limba maghiară. Acestea sunt lecturate, după ce se face o prezentare a autorului, în maghiară, dar şi în engleză (ne-am bucurat să-l reantâlnim pe acelaşi tânăr traducător de acum doi ani). În anumite locaţii, lectura în maghiară este făcută de actori profesionişti, în alte locaţii de către traducător. Urmează apoi lectura în intrepretarea autorului şi, desigur, în limba sa maternă. În acest fel se realizează o inter-comunicare specială. Este un babilon poetic de mare farmec.

Tot în această ediţie s-a mers la sărbătoarea vinului dintr-un sat slovac vecin, Pilliscevo, unde poezia, se-nţelege, a avut alt glas…

Sinagoga din Budapesta este un obiectiv care merită a nu fi uitat, mai ales că, în unele ediţii, la Biblioteca Marelui Rabin se fac lecturi poetice de neuitat şi lansările de carte sunt cu mult dichis. A beneficiat de acest gen de lectură Menahem Falek din Israel şi subsemnata, acum doi ani, când a fost lansată cartea tradusă în limba maghiară de către Aron Gaal. ă nu uit a spune că în plin centrul Budapestei există o stradă numită STRADA CULTURII. Chiar aşa se numeşte. Aici, într-o locaţie aleasă pe termen lung, sunt expuse, sub formă de tablouri înrămate, poezii în maghiară şi în limba maternă a autorului, cu precizarea ediţiei la care a participat fiecare.

Se poate, deci, să se construiască o istorie poetică...

S

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat Denis Taurel

Savatie Baştovoi: Les lapins ne meurent pas Le Petit Nicolas chez les Soviets

N

ous sommes en 1980, Vakulovski Alexandr, surnommé Sasha, a neuf ans et vit en Moldavie. Ou plus exactement dans cette demi Moldavie à l’est de la rivière Prut, que l’on nomme aujourd’hui République moldave, qui s’appelait hier 10eme république socialiste soviétique, et avant-hier Bessarabie. Il convient de distinguer ce pays de sa jumelle, la région roumaine de Moldavie. Pour inciter le lecteur français à regarder une carte, précisons que la capitale de la république dont nous parlons ici est Chisinau (Kichinev en russe). L’enfant s’exprime en roumain mais il est soumis directement à l’endoctrinement communiste soviétique. Il raconte avec candeur, sa vie, ses joies, ses désarrois, dans une campagne isolée, aux tréfonds de ce minuscule satellite de la grande Russie.

Il va à l’école et, pareil à un Petit Nicolas (1) rural et communiste, son monde est fait de leçons non sues, de bousculades dans les couloirs, de baffes et de coups de pieds dans la cour de récré. Sasha semble quelque peu livré à lui-même, on ne voit guère apparaitre le père que pour tuer le cochon, alors que le jeune garçon doit, lui, tous les jours après l’école, nourrir les animaux. Ses journées débutent par le voyage dans «le car jaune, petit et renflé comme ballon» un autocar qui rebondit merveilleusement sur les dos d’âne (pour peu que l’on réussisse à occuper la banquette du fond), et se poursuivent par l’arrivée à l’école (le car est toujours en retard), sous l’œil mauvais de la maitresse Nadejda Petrovna, pour se terminer par le retour à travers champs et bois où l’on croise gens, bêtes et plantes. Il doit enfin remplir un grand sac de fumeterres plante officinale qui sert aussi de nourriture aux cochons.

Dans cette société collectiviste, certains membres du kolkhoze ont des projets personnels: «Nicolas Arsenievici s’acheta une paire de lapins et les plaça dans une cage» Puis il décide d’entreprendre un élevage mais de le cacher dans la forêt, son idée: reconstituer un grand terrier artificiel pour que les lapins aillent se nourrir euxmêmes. Dans la forêt on fait connaissance avec d’autres gens, réels ou imaginaires, il y a un garde forestier un peu braconnier qui devise avec Vladimir Illich Lénine, «Pourquoi les lapins meurent-ils dans les forêts, tués par des éclats capitalistes?», on observe aussi un voisin qui coupe frauduleusement du bois et qui cache les grands troncs bien droit pour confectionner une échelle. Sasha s’interroge de manière cocasse: «C’est quoi une échelle pittoresque? Une échelle (...) grande et solide et qui sert à Dieu pour grimper dans le ciel (…). Pendant que Dieu lève son échelle, le pilote soviétique passe dans son avion parmi les nuages (…) parce que rien n’est inaccessible à l’homme soviétique». On le saisit bien: dans la tête de Sasha, les figures tutélaires de Dieu et de Lénine se confondent quelque peu.

La couverture de l’édition en langue roumaine «Iepurii nu mor» fait référence aux articles de la presse française Quelqu’un félicitait tout le monde

L

es portraits de Lénine, Vladimir Ilitch, sont partout: dans la classe, les rues, les boutiques, les bureaux du kolkhose, les maisons. On est heureux et fier de vivre dans une république socialiste, dans l’union des républiques qui œuvre pour la paix, qui soustrait les hommes aux griffes des capitalistes, qui envoie des soldats pour aider les progressistes d’Afghanistan et guide l’humanité sur la voie du progrès scientifique avec Youri Gagarine.

Les fêtes patriotiques sont l’occasion de défilés où l’on agite des ballons de baudruche, où l’on scande des slogans anticapitalistes, où l’on brandi des panneaux: «Combattons coude à coude pour la victoire de l’homme soviétique! Que la colombe de la paix ne soit plus écartelée par le corbeau noir du capitalisme!». (…) «Sasha marchait en rang avec Micha Zaborov qui tenait la ficelle de deux ballons ovales. Dans le porte voix, quelqu’un félicitait tout le monde à l’occasion de la fête du Grand Octobre et tous les enfants répondaient en lançant des hourras».

Mais la grande affaire, dans les défilés, c’est de cacher dans sa poche de petits morceaux de verre et de faire éclater les ballons des filles sans se faire tirer les oreilles par les maitresses. Et puis, Il y a l’éveil à la douceur féminine, lorsque la grande fille qui aide le médecin pour dépister les porteurs de poux l’attire contre elle, lui caresse la tête, et lui murmure à l’oreille pour ne pas l’humilier publiquement: «tu en as! Dis à ta maman qu’elle te les enlève». Et lui, il voudrait rester ainsi la tête contre son tablier blanc, dans son parfum de muguet.

Malgré ses notes médiocres et sa tenue négligée, Sasha finit par être admis dans la phalange obligatoire des pionniers. Il prête le serment d’allégeance à la patrie, face au drapeau rouge teinté du sang des 20 millions de morts soviétiques qui se sont sacrifiés pour la victoire sur le fascisme. Il reçoit le foulard rouge, coupé dans un coin du drapeau teinté du sang de ceux qui…

Il pense que c’est un beau gâchis de découper ainsi des drapeaux mais s’avise que les foulards sont sûrement teintés avec de la teinture rouge et non du sang.

Couronnement de cette journée de passage, il guette la grande fille à la sortie de l’école et il ose lui demander si elle veut bien nouer son foulard tout neuf. «Sasha sentit les mains de Sonia soulever le col de sa chemise et lui passer le foulard autour du cou. Il respira le parfum de la petite bouteille allongée comme un petit épi de maïs et il eu l’impression que son nez avait effleuré son tablier blanc tandis qu’elle se penchait vers lui pour replier le col sur le tissu rouge. (…) Ce soir quand il ôtera son foulard, il le posera sur l’oreiller et l’oreiller sentira aussi la petite bouteille (…).

Un grand succčs littéraire… en France

P

Baştovoi est fort décoratif, très couleur locale avec sa barbe noire, dans la tenue typique de l’officiant Orthodoxe

renant en main l’édition roumaine (la troisième) de Iepurii nu mor, on est frappé par la couverture qui reproduit titres et extraits de journaux et magazines français. C’est que depuis la sortie en France du livre début 2012, aux éditions actes Sud dans la belle traduction de Laure Hinckel, tous les chroniqueurs littéraires français y ont fait allusion. Eblouis par ce premier livre venu de République de Moldavie (au fait, c’est où?), ils se sont pour une fois accordé sur un ton commun : le laudatif. “Un joyau littéraire nous arrive de Moldavie, le premier roman d’une sorte de génie polyvalent”, écrit le Figaro Littéraire. Dans le Point Sylvain Tesson parle de «culture pope» et note «L’étrangeté hoquetante des pages de Bastovoi (qui) tient au tableau absurde de ces vies passées à ingurgiter les slogans». Le Monde trouve le roman plein de finesse et dit que la manière dont Baştovoi restitue la propagande staliniste confine à une manière de «poésie de

l’absurde», tandis que David Fontaine dans le Canard Enchainé loue ce roman si coloré qui utilise la vision d’un enfant pour faire «une critique joyeuse et radicale du dogme communiste». Les plus pédants ne peuvent s’abstenir de noter la tonalité panthéiste du récit, mais tous sont conquis. La palme de l’enthousiasme revient aux journalistes du magazine catholique La Vie. Non contents d’avoir chroniqué le livre, ils ont décidé de se rendre en Moldavie sur les traces de Baştovoi. Imaginez leur excitation! Voici un fils de « marxiste léniniste activiste», qui eut la révélation de sa foi à 17 ans, fut interné pour folie, écrivit Un Valium pour Dieu, reprit des études de philosophie à Timisoara, écrivit Les lapins ne meurent pas, puis, jetant son froc de philosophe aux orties, choisit à 23 ans la vie monacale. C’est la journaliste Marie Chaudey qui a suivi le père Baştovoi, d’abord sur les lieux du roman dans le petit village d’Oricova, puis à Chisinau où il est rattaché à la paroisse Saint-Dimitru, baptisant et mariant les paroissiens, enfin, et c’est là que culmine l’extravagant périple, à Chitcani, en Transistrie où il vit en compagnie d’une cinquantaine de frères au sein du monastère Noul Neamþ (fondé jadis par des moines de l’immense monastère de Neamţ en Moldavie roumaine). Adresse du monastère ? 1 rue Lénine! On y psalmodie l’office en vieux slavon. L’équivalent pour les orthodoxes slaves du latin d’église. Ebullition dans les bénitiers, les lecteurs de La Vie seront aux anges. Quel admirable héraut de la parole divine ils tiennent là.

21

Menuţ Maximinian

Menuţ Maximinian s-a născut la Timişoara, la 10 iulie 1979. A urmat Şcoala Postliceală de Informatică – Grupul Şcolar de Informatică al Universităţii BabeşBolyai. Este absolvent al Facultăţii de Litere, secţia română-etnologie, cu masterat în Etnologie, la Universitatea de Nord Baia Mare. Este director editorial la cotidianul “Răsunetul”, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Societăţii Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni”, al Ligii Scriitorilor din România, al Societatăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, al Cenaclului „George Coşbuc”. Este redactor Radio la “Renaşterea”.

Colaborează la: “Realitatea”, “EuRoCom” şi “VIP” – Bucureşti, “Agero” – Stuttgart, “Romanian Tribune” – Chicago, “Revista ilustrată”, “Conexiuni”, “Studii şi cercetări etnoculturale”, “Litera Nordului”, „Vatra veche”, „Gând românesc”, “Mişcarea Literară”. Este autorul a zece cărţi: Confesiuni, Ed. Arcade, 2004; Cartea Diuganilor, Ed Karuna, 2006; Generaţia în blugi, Ed. Karuna, 2007; Chip de înger, Ed. Karuna 2007; Pe aripa cerului, Ed. Karuna, 2008; Povestea Anei, Ed. Lidana, 2009; Solidaritate şi toleranţă, Ed. Mesagerul, 2009; Rădăcini împrumutate, Ed. Karuna, Bistriţa, 2009; Rugăciunea cântată, Ed. Eikon, 2010; Vremea sintagmelor; Ed. Karuna, 2010; Pomul cu litere, Ed. Karuna 2011; Stop reportofon, Ed. Karuna, 2011; Cartea cu coperţi de sticlă, Ed. Semănătorul, 2011. Este prezent în antologiile: Scriitori Bistriţeni, Ed. George Coşbuc, tradusă în 7 limbi; Pretexte, Ed. Eikon, 2008; Punţi, Bistriţa – Giula, Ed. Eikon, 2009; Al nouălea cer, Ed. George Coşbuc, 2009; Colocviile Ion Căian – Românul dedicate culturii tradiţionale, Ed. Clubul Saeculum, 2009; Pretexte literare, Ed. George Coşbuc, 2009. Este cuprins în Dicţionarul culturii şi civilizaţiei populare din Ţara Năsăudului, vol. I, Ed. Napoca Star, 2009. Premii literare: Premiul de Excelenţă PROADO, Premiul Casei Româneşti din Catalunia – Centrul Cultural Român Barcelona, Premiul de Excelenţă al Festivalului “Romulus Guga”, Marele Premiu al Ligii Scriitorilor Români; a primit Premiul pentru Jurnalism Cultural, pentru Municipiul Bistriţa.

Răstignit pe cuvinte* Calea Pâinii

La couverture de l’édition en langue roumaine «Iepurii nu mor» fait référence aux articles de la presse française

O

n le voit, à 36 ans, ce moine orthodoxe n’a pas précisément l’étoffe d’un contemplatif. A l’heure actuelle, surveillé par le pouvoir moldave, il enseigne l’iconographie au séminaire de Chisinau, dirige la revue Ekklesia ainsi que les éditions Cathisma à Bucarest.

Mais dans quelles circonstances a-t-il abandonné son émission d’histoire religieuse Les pierres parlent? Il ne le dit pas, mais semble très à l’aise avec les média, n’hésitant pas à inviter des journalistes étrangers pour promouvoir son livre. Icone vivante du mysticisme triomphant face au matérialisme, avec sa belle gueule d’apôtre, il pourrait n’être qu’une image, qu’un instrument de propagande religieuse. Et cependant, à la lecture de son livre, ce qui saute aux yeux c’est bien son immense talent littéraire, un don de dieu dit-il. Un don travaillé et maitrisé dirons-nous, un don transfiguré qui irradie son livre rythmé comme un poème. L’auteur parvient à nous captiver de bout en bout, à recréer tout un monde ou se côtoient sous couvert d’innocence, la foi en Lénine, l’amour de la nature, la promesse d’un homme meilleur. Et si ce petit livre se révélait un jour pièce maitresse d’une grande œuvre?

Comme une cathédrale byzantine que l’auteur bâtirait sous nos yeux? Le moine moldave n’a peut-être pas fini de nous étonner.

Savatie Baştovoy, Les lapins ne meurent pas, éditions Actes Sud/ Jacqueline Chambon 22€.

(1) Le Petit Nicolas chronique naïve de la vie d’un écolier des années 60, texte de René Goscinny, illustrations de Sempé.

Pe muntele vremurilor, în satul de dincolo, Departe, în inima codrului, Femeia îşi curăţă casa.

Prin colbul fierbinte, Gătată de sărbătoare, Cu năframa de foc şi cămaşa de lapte, Este timp de patru ceasuri Pe calea Pâinii.

Cu desagii pe spatele încovoiat, Coboară la cooperativă.

E Ziua pâinii, Sfânta Sâmbătă, Iar Dumnezeu se vede în aluat.

Apoi, cu şapte pite, una pentru fiecare zi, Ia drumul întoarcerii, Tot pe munţi, şi pe munţi, Unde dacii sunt liberi.

Minunea Peste margini de lumi, În pădurea credinţei, Ochii mari şi miloşi ai Măicuţei Lăcrimează pentru noi.

Icoana minunilor dă viaţă Dă sănătate, bucurie, speranţă, Dă lumii sens, Lumina Minunii.

Fiii lacrimilor sărută Chipul Sfintei.

Cu capul spre pământ şi inima spre Cer Îşi pun sufletul în palma Mariei, Mama cu chip blând.

La Nicula veacurile devin veşnicie.

Un loc Drum de o rugăciune Până la calea strămoşilor.

Acolo sălbăticiunea este îmblânzită Şi greşelile iertate.

Pe obrajii rumeni se vede tihna raiului. În satul cocoţat printre nori se aude liniştea.

Stăpânul râde liniştit. În munte stă Lumina, iar în brazdă sfinţenia.

Poiana Omului e plină de cântec. Şerpuind printre ţarcuri imense şi căpiţe de fân, Ajungi la Casa Sufletului. *Poezii religioase din volumul în pregătire Noduri în haos

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat 22 Emilian Mirea E milian Mirea s-a născut în 16 ianuarie 1964, la Craiova, judeţul Dolj. Este absolvent al Facultăţii de Agronomie, Universitatea din Craiova, promoţia 1990; este de profesie inginer. Activitatea literară: debut în presa literară în revista “Contemporanul”, în 1985, cu o prezentare semnată de poetul Radu Cârneci.

Colaborări la revistele: “Contemporanul”, “Convorbiri literare”, “Viaţa românească”, “Ramuri”, “Luceafărul”, “Tribuna”, “Contact internaţional”, “Poezia”, “Poesis”, “Oglinda literară”, “Actualitatea literară”, “Scrisul românesc”, “Mozaicul”, “Autograf”, “Agero” (Stuttgart, Germania), “Kafe Fonix” (Budapesta, Ungaria), “Observatorul” (Toronto, Canada). Tradus în spaniolă şi catalană de scriitorul şi traducătorul spaniol Pere Besso şi în maghiară de scriitorul şi traducătorul ungur Cseke Gabor. În anii 1985 şi 1986, laureat al Premiilor revistelor “Contemporanul” şi, respectiv, “Convorbiri literare”, la Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, organizat la Suceava, de Uniunea Scriitorilor din România. În 1987, laureat al Premiului Asociaţiei Scriitorilor din Craiova şi al revistei “Ramuri”, pentru Poezie. Debut editorial: în 1988, cu volumul de poezie Drumul pe care vin, Editura Scrisul Românesc. Cărţi apărute după debutul editorial: De vorbă cu Dumnezeu, poeme, Editura Obiectiv, Craiova, 1996; Vârsta Christică, poeme, Editura Obiectiv, Craiova, 1998; Omul care îţi schimbă viaţa, parapsihologie, Editura MJM, Craiova, 2001; Autoportret, poeme, Editura MJM, Craiova, 2008; Avatar, poeme, Editura MJM, Craiova, 2011; Virtuozitate, poeme, Editura Ramuri, Craiova, 2012; Poemele morţii, poeme, Editura Ramuri, Craiova, 2012; Despre lumea în care trăim şi murim, parapsihologie, Editura MJM, Craiova, 2012. Cronici literare: Nicolae Manolescu (“România literară”), Florian Lazăr (“Steaua”), Ştefan Vlăduţescu (“Ramuri”), Ion Ţugui, Horia Gârbea (“Luceafărul”), Maria Diana Popescu (“Agero”), Mihail Gălăţanu, Marius Ghica, Aurelian Zisu. Coautor la volumul Paradoxismul, apărut SUA, în 2002, sub îngrijirea scriitorului american de origine română Florentin Smarandache, volum editat de Universitatea Gallup, Texas, USA. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

suntem iarbă am aflat că după ce murim creierul se lichefiază şi devine un lichid verzui ca iarba acum îmi dau seama cât de simplu e totul: suntem iarbă păscută de vite apoi ne prefacem în lapte şi în copii şi tot aşa până când universul se va sătura de noi şi va scutura puternic preşul de la intrare

mă transform într-un brusture pe măsură ce trece timpul mă transform într-un brusture – picioarele mi se lignifică iar corpul mi se desface în frunze mari şi cărnoase numai bune pentru a-ţi face în ele culcuş sper să am timp să trec prin metamorfoza completă până va veni cosaşul şi va culca totul la pământ deşi pe mine ca brusture în devenire şi încă plin de viaţă s-ar putea să mă ierte

ofertă am visat odată că urcam nişte scări şi nu m-am mai întors ceea ce înseamnă că am rămas undeva sus tot aşa am visat odată că făceam dragoste împreună şi nu se mai termina ceea ce înseamnă că pe undeva formăm un singur trup şi ne putem prezenta la reîncarnare ca la ofertă: doi în unul

Ion Căliman

Nicolae Gheju cântă şi scrie din prisosinţa sufletului Moto: „Cine m-a dat dorului/ Aibă casa cucului/ Şi odihna vântului…”

N

icolae Gheju s-a născut în 3 august 1948 în localitatea Soceni, din preajma Reşiţei, ca fiu al lui Ioan şi al Persidei, familie de ţărani cărăşeni.

După cum mărturiseşte în „autoprezentarea” de la sfârşitul primei sale cărţi de poezie, La izvorul dorului (Ed. Tim, Reşiţa, 2009), şi-a petrecut copilăria în satul natal „printre copiii zglobii ai timpului, cărora le aparţinea libertatea deplină a copilăriei”. Tot în satul de baştină a urmat şcoala primară, iar cea profesională şi liceul la Reşiţa. A scris prima poezie în anul 1963, aceasta fiind recitată în cadrul unui program artistic susţinut de formaţiile de dansuri, cor şi teatru din satul său, condeierul Nicolae Gheju fiind timp de zeci de ani un remarcabil artist amator, vătaf al renumiţilor căluşeri pe generaţii din Soceni, cât şi un solist vocal cu o voce minunată, cu care ne încântă de fiecare dată la întâlnirile Asociaţiei Scriitorilor în Grai Bănăţean, amintindu-ne de Ştefan Pătruţ prin mlădierea pricesnelor şi doinelor sale autentice şi bine simţite.

Din anul 1985 a devenit colaborator şi membru al Cenaclului „Paul Târbăţiu” al condeierilor ţărani din judeţul Caraş-Severin, care îşi avea centrul în localitatea Grădinari.

Debutează în presă (revista „Reflex”) în anul 1986, cu poezia Cuget. Din 1992 devine membru al Cenaclului „Tata Oancea”, cu sediul în Bocşa, iar în prezent face parte din Cenaclul „Aurel Novac”, din acelaşi oraş, cât şi din Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean.

A publicat în revistele „Bocşa culturală”, „Valea Bârzavei”, „Lumină lină”, „Tăt Bănatu-i fruncea” etc., fiind, totodată, colaborator la Radio Timişoara, Radio Reşiţa sau Radio Actualităţi. În ultimii ani a participat frecvent la Festivalul artiştilor populari „Din toată inima”, care se desfăşoară anual la Deva, cât şi la activităţile şi întâlnirile Asociaţiei Scriitorilor în Grai Bănăţean, devenite tradiţionale în câteva localităţi ale Banatului cărăşean ori timişean. În strânsă legătură cu originile sale, cu îndeletnicirile şi „iubirile” sale, este şi profesiunea sa de credinţă în domeniul creaţiei literare, în calitate de condeier plugar bănăţean, după cum rezultă şi din volumul amintit, structurat inspirat în şase secţiuni: La mijloc de codru verde, Satul meu, mândră grădină, Frumoasa cărăşană, Gheju din Soceni, Dor de viaţă, Mărturii, în care destăinuirile lirice se orânduiesc concentric, dinspre exterior (codrul, împrejurimile şi satul) înspre intimitatea fiinţei umane, a eului liric confesiv, într-o comunicare directă, sinceră, cu vizibile influenţe din poezia populară.

Motivaţia profundă şi responsabilă a scrisului la Nicolae Gheju este „dorul şi setea de a cânta în versuri obiceiurile, întâmplările şi gândurile celui mai iubit şi îndeaproape, care este omul”. Fiind ţăran şi fiind legat cu întreaga fiinţă de sufletul satului, iată ce mai mărturiseşte poetul: „M-am dedicat ţărănimii, pe care am îmbrăţişa-o în scrierile mele, pe care am cântat-o, cât şi oamenilor pe care i-am zugrăvit cu obiceiurile, datinile, gândurile, codrii, izvoarele şi doinele care le alină inima, cu care se trezesc, muncesc, plâng, se-nveselesc şi mor. Sunt acei oameni minunaţi, fără de care nu se poate (…), căci sunt în primul rând acei care plămădesc pământul cu toate bogăţiile lui, care au în ei tot ceea ce este mai de preţ – dragostea de pământ, dragostea de glie”. Iar despre începuturile sale literare, cât şi despre determinarea de a scrie, Nicolae Gheju adaugă: „Nu voi uita niciodată acea toamnă a lui 1980, când am avut prima întâlnire cu regretatul Petru Petrica din Cârnecea, acel ţăran scriitor care a fost pentru mine piatra de hotar în viaţa mea literară. La îndemnurile sale mi-am strâns manuscrisele şi le-am savurat împreună”.

Acum, prinzând aripi, Nicolae Gheju publică întâia sa carte de autor, care cuprinde, cum arătam mai sus, şase secvenţe, adică tot pe atâtea ipostaze ale eului liric în relaţie cu natura, satul şi sătenii, cu ogorul şi muncile specifice, iubirile şi amintirile sale, notând şi implicarea autorului în viaţa culturalartistică, cu bucuriile sale de artist amator şi cetăţean receptiv, activităţi oglindite şi în mărturi-sirile şi fotografiile din finalul volumului. În prima secvenţă, La mijloc de codru verde, pe urmele poeziei populare, dar şi ale veşnicului Eminescu, condeierul nostru imaginează un dialog cu codrul (De ce plângi tu, codrule, Codrul, Doina), dar unul admirativ-constatativ, reţinând acele expresii

care conturează dominantele permanente ale codrului, dar şi cele care intră tainic în rezonanţă cu sentimentele omului, devenind stimulent al încântării şi extazului: „Codrule, bătrân mai eşti,/ Codrule, ce-ntinereşti,/ Codru-ai fost, codru-ai rămas,/ Veşnic tânăr, veşnic treaz./ Cine intră vara-n tine/ Cu drag începe să cânte,/ Că toată umbriţa ta/ Îi alină inima./ Câtă umbră, cât miros/ Se pierde vara pe jos/ şi se risipeşte-n tine,/ S-o petreacă n-are cine”, trezind orizontul sufletesc al doinei, umplând parcă spaţiul dintre pământ şi cer, ca şi viaţa, între naştere şi moarte: „Doina când încep s-o cânt,/ Morţii tresar din pământ;/ Doina, cântecul iubit,/ De la strămoşi moştenit”. Secvenţa a doua a volumului (Satul meu, mândră grădină), cu vizibile rezonanţe lirico-nostalgice şi muzicale, cuprinde o imagine a satului cărăşean văzut ca centru al lumii, în care ţăranul, harnic şi gospodar, lucrător al pământului şi destoinic crescător de animale, ştie să-şi împartă activitatea cotidiană între chivernisirea materială şi bucuriile sufleteşti, spirituale, izvodind din tradiţiile şi credinţele sale străbune, cum rezultă din poezii precum: Amurg, Iarna la sălaş, Oaia, Hărnicie, La căzan, Căluşarii, Jurământul vătafului, La şezătoare şi altele. În ciclul Frumoasa cărăşană, cel mai bogat, ca număr de poezii, sunt cuprinse, în bună parte, poeme de dragoste, remarcându-se idilele Iubire, Aşteptare, Legământ, Floarea malului, Mândruliţă de pe Cerna, Sus la cucă, în care sentimentele şi trăirile sunt exprimate simplu, direct şi frust, iar iubita este chemată romantic să accepte ritualul dragostei în mijlocul naturii: „parc-aud foşnind pădurea”, „pe plaiu-nţesat cu flori”, „steauă dulce dintre brazi”, „precum salcia-şi apleacă”, eminescianul „la mijloc de codru des”, ori secvenţa: „Pe cărarea de la cucă/ Mândra vine să-mi aducă/ Buzele şi guriţa/ Ce-mi alină inima”, imaginile vorbind despre simplitatea şi bucuria clipei „furate” timpului şi naturii veşnic renăscătoare. O remarcă specială merită poezia Floarea malului pentru baladescul bine regizat şi personalizat. espre „triunghiul (literar, bineînţeles – n.m. I.C.) cărăşan”, pe care autorul îl vede format din „Cătană, Gheju şi Stan”, despre Tata Oancea, dar, mai ales, despre propriul glas liric vorbeşte poetul nostru în secvenţa numită transparent Gheju din Soceni (cum reiese din versurile: „Iar în urma lor răsare/ Mândru fecior din cărare,/ Este Gheju din Soceni/ Care cântă la codreni”, din poezia Cei trei), întărindu-şi încrederea că demersul consemnării poetice, a preaplinului sufletesc are şansa de a rămâne peste timp: „Scrisul lor, scris va rămâne/ Peste azi şi peste mâine,/ Peste rai şi peste iad,/ Ca şi vântul peste brad”, convins fiind, în forul său lăuntric, de adevărul din latinescul verba volant, scripta monent.

Din ciclul Dor de viaţă pot fi citate câteva versuri merituoase, în care este zugrăvit chipul mamei, împovărat de griji, peste care se aşterne nemilos timpul: „Pe capul ei de mult a nins,/ Căci mult a suferit,/ De trudă şi de plâns,/ Parcă a-mbătrânit” (Gândul mamei), iar din secvenţa a cincea a cărţii lui Nicolae Gheju (Despre ţară şi pământ) reţinem iubirea pătimaşă pentru moşia (glia) satului şi a ţării: „Pământule, de-o vecie/ Ţi se smulge rodul ţie,/ Primăvara brăzdat eşti/ şi-apoi mândru-ntinereşti”, pentru ţărâna născătoare şi roditoare, care ne hrăneşte şi ne primeşte pe toţi, cum atât de limpede şi adevărat concluzionează poetul: „Că pe toţi i-ai săturat/ Şi pe toţi i-ai îngropat”, aducându-ne aminte că pământ suntem şi în pământ vom merge cu toţii. ecvenţa a şasea a cărţii, intitulată Mărturii, este cea care îl aşează pe poet în rândul lumii, în mijlocul sătenilor săi, agricultor, cetăţean, artist amator entuziast, un om între oameni. Din capitole precum Autoprezentare, Ce m-a îndemnat să scriu, Istoricul formaţiei de căluşari din Soceni, Istoricul corului din Soceni aflăm date elocvente despre locul naşterii lui Nicolae Gheju, despre sat şi locuitorii săi, despre învăţătorul harnic la muncile câmpului, dar implicat şi în activităţile culturale, despre renumitul său consătean, Ion Românu, marele dirijor şi muzicolog, despre bunul şi vechiul obicei al consătenilor săi de a da identitate comunităţii prin cultură, prin mişcarea artistică de amatori, aici fiinţând încă dintre cele două războaie mondiale formaţii renumite de cor, apoi de căluşeri, teatru şi dansuri populare. Alături de datele biobibliografice de autor, de profesiunea sa de credinţă, pentru toa-

D

S

te emblemele culturale ale satului Nicolae Gheju transcrie cu mândrie performanţele, completând însufleţitele sale versuri şi gânduri cu imagini fotografice edificatoare.

Destul, ca să putem considera că volumul său prim de versuri mărturiseşte convingător despre un condeier plugar care îşi aduce în cântec şi vers sensibilul său suflet.

Nicolae Gheju Floarea malului Şi trecură anii Ca iarba din deal Îmi ieşi în cale Mândra de la Mal. Ea frumoasă tare Ca soare răsare O văzui mergând Mândru-i legănând.

Eu grăbeam mai tare Ca să o opresc Două vorbe-n vale Ca să îi şoptesc.

De unde eşti Floare Tu Floare din soare Tu acea ce-n faţă Îmi aprinzi bujorul Tu acea ce-n viaţă Poţi să-mi stâmperi dorul.

Ce vrei tu bujor?

Cu pieptu-ţi cu dor Dar bine tu fragă Care îmi eşti dragă Stai şi te opreşte Cu mine vorbeşte.

Eu nu sunt bujor Şi sunt un fecior Ce vreau să mă-nsor Şi sunt plin cu dor.

Vreau să te iubesc Nu să te-amăgesc Cu doru-ţi vorbesc Şi astfel glăsuiesc.

Eu mi-s de departe Şi-am un dor aparte Vreau să-ţi rup o floare Din soare răsare.

- Vino mâine-n zori De vrei să te-nsori Vin la mine-acasă Mă ceri de mireasă Şi-ţi voi fi soţie Până voi fi vie.

- Ascultă tu floare Hai la mine-n vale Vin la mine-acasă Ca să-mi fi mireasă.

Ea pe gânduri sta Şi se cumpănea Şi-o luăm agale Spre satul din vale. Şi ajunşi acasă Ce vedem în poartă Se arată-n poale Mama mea din vale.

Eu i-o arătai Pe fata de crai, Ne îmbrăţişarăm, Şi ne sărutarăm, Mama bucuroasă Ne pofti în casă Ne pofti la masă... Şi în zori de zi Ea aşa-mi vorbi - Tu, astăzi te-nsori Pleci dintre feciori Cu o floare aleasă Ce-ţi va fi mireasă, Floarea Malului Şi a dorului, Tu, bujor iubit, Cu tin’ mă mărit, Hai la mine-acasă, Mă ceri de mireasă Şi-ţi voi fi soţie Până ce-oi fi vie.

Dar ajunşi în deal La satul ei „Mal” Ne primi în casă Bătrâna-i zgriboasă Şi când-o auzit Ce am hotărât O încremenit! Şi pocni din palme Mai să-ngălbenească!

Numai să ne-oprească.

Noi ne-am sărutat Şi am suspinat, Ea rămase-n poartă Şi eu am plecat...

Dar de-atunci, o floare Se uită la vale La bujor din cale Şi suspină-a jale.

Iunie 1977

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat

23

Constantin-Tufan Stan Biblioteca muzicalã bãnãþeanã

F

File din hronicul muzicii corale bănăţene U

ăgeţeanul Ioan Cipu ne-a propus în ultimul timp, cu o prolifică fervoare editorială, câteva teme legate de trecutul cultural al Banatului istoric (vezi contribuţiile monografice – Toracu Mare.

Vorbie dân Băbăluc (vocabular torăcean) –, cele dedicate evocării unor personalităţi culturale mai puţin cunoscute – Români de vază din Banatul sârbesc – sau incursiunile în spaţiul habitaţional rural bănăţean – Interioare româneşti), prin care are ambiţia de a stăpâni, deopotrivă, instrumentele analitice ale filologului-lingvist şi ale istoricului-monografist. Recent, am intrat în posesia ultimului său „product” editorial – Corurile românilor din Banatul sârbesc până în 1920 (Editura ICRV, Zrenianin, 2012, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012, volum apărut sub egida Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina) –, în care îşi exersează, cu dezinvoltură, şi veleităţile de istoriograf muzical, străduindu-se să panorameze o imagine cât mai completă şi obiectivă a vieţii muzicale corale a românilor din Banatul de Vest în perioada ante- şi interbelică.

Aşa cum se precizează în Cuvânt-înainte, tomul se doreşte a fi o replică la afirmaţia apodictică formulată, cu ani în urmă, de autorul prefeţei volumului lui Costa Roşu (un alt prodigios cercetător al fenomenului coral din vestul Banatului), Corurile noastre bănăţene, cu privire la exactitatea şi obiectivitatea investigaţiilor acestuia (I. Cipu fiind animat de ambiţia exhaustivităţii şi a deplinei obiectivităţi).

După o consistentă Introducere, în care sunt expuse principiile şi metoda utilizată în procesul documentării (parcurgerea unor surse primare – presă de epocă –, decelarea unor repere fundamentale privind anul fondării unor formaţii corale laice sau religioase, structuri repertoriale, genuri muzicale abordate etc.), autorul ne invită la un amplu excurs istoriografic, cu o certă eleganţă literară, dar şi cu evidente artificii didactice, demne de un curs liceal sau chiar universitar.

Sunt prezentate tipurile de ansamblu coral care au activat în spaţiul cultural bănăţean (coruri de copii, tineret şi adulţi), apoi enumerate, în ordine alfabetică, corurile românilor din arealul geografic respectiv, de la corurile din Alibunar, Biserica Albă şi Coştei la cele din Uzdin, Vârşeţ, Vlaicovăţ şi Voivodinţ. În final, autorul realizează o retrospectivă conclusivă a demersului său (Câteva precizări, observaţii şi concluzii), într-o meritorie încercare de sistematizare a tipologiei repertoriale abordate: creaţie corală laică sau

practica muzicală liturgică era susţinută de un grup vocal alcătuit din 28 de cântăreţi: „La adunarea cea de azi ţinută, s-au luat înainte iarăşi, precum că pofteşte cinstita adunare a rămâne acele persoane, care mai înainte au fost în pevniţă şezând au nu pofteşte pe acestea, aşa s-au încheiat: fiindcă numai 9 persoane poftesc a se întoarce la strane, aşa dară în chestia aceasta să nu rămână niciunul în strane, fără numai preoţii, domnii şi cântăreţii”1. n alt protocol (nr. 25 din 30 mai 1822) înregistrează respingerea cererii lui N. Marcu, prin care acesta solicitase o anumită remunerare din partea bisericii pentru activitatea sa de instruire şi conducere a corului: „Învăţătorul al 2-lea din Lugoj, Nicolae Marcu, a propus înaintea adunării o instanţă, în carea se roagă ca să să învoiască adunarea, şi, pentru că cântă el în biserică, o anumită plată a-i rândui, să capete de la sfânta biserică a Lugojului. [...] Fiindcă la biserica noastră din Lugoj, cântarea pe plată încă până acum nu a fost, şi starea vremei de acum aşa fel de cheltuieli biserica să facă nu îngăduie, de aceea, cerătorul loc nu are”2.

Cel de-al treilea protocol cu relevanţă în reconstituirea istoricului reuniunii este cel încheiat în 31 mai 1836, în care este consemnată cererea lui Ştefan Marcu, fiul lui N. Marcu, de a i se oferi un post de „învăţător al 3-lea” la Şcoala confesională greco-orientală. Autorul petiţiei elogiază activitatea didactică a tatălui său, care, „timp de 28 de ani [unii autori au transcris cifra 26, cifra unităţilor fiind parţial ilizibilă, de unde interpretările diferite privind anul de referinţă, 1808 sau 1810], nu numai cu pruncii în şcoală, ci şi cu cântarea de totdeauna în biserică trudă a pus”3. echea dorinţă a lugojenilor, însuşirea „filarmoniei cântării” (cântarea pe note, în conformitate cu sistemul de notaţie guidonic şi principiile armoniei tonale), a fost pusă în practică în 24 noiembrie 1840, când Adunarea obştească, prezidată de protopopul Ştefan Athanasievici, a decis trimiterea la Timişoara a unui grup de cântăreţi (băieţi şi adulţi), care să fie iniţiaţi de Moritz Pfeiffer, capelmaistrul Domului, în schimbul unei remuneraţii de 200 de florini4. Prima liturghie oferită credincioşilor lugojeni după episodul instrucţiei timişorene, sub conducerea lui George Ghina, s-a săvârşit cu prilejul Sfântului Paşte al anului 1841. „De-atunci, la toate sărbătorile mari, corul pe note a cântat, spre mângâierea

U

religioasă, muzică de teatru, instrumentală, creaţie dramatică, manifestări coregrafice (dansuri populare). entru a risipi unele ambiguităţi, datorate unor clişee perpetuate de-a lungul vremii prin citarea unor surse depăşite ca valoare informaţională sau cuprinzând anumite erori, se impun câteva precizări, pe marginea unor afirmaţii din Introducere, privitoare la însuşirea aşa-numitei „filarmonii a cântării” de către Reuniunea Română de Cântări şi Muzică din Lugoj. Protocoalele emise de protopresbiteratul lugojean în prima parte a secolului al XIX-lea, sub egida adunărilor obşteşti, reconstituie câteva repere istorice importante. Astfel, în protocolul şedinţei din 1 iulie 1815 (consemnat în 15 septembrie 1815) se relatează despre reglementarea unui diferend apărut între membrii corului, prin stabilirea locului în care trebuia amplasat grupul cântăreţilor („pevniţă” sau cafas), o mică parte a acestora dorind să-şi continue activitatea, potrivit vechilor cutume ortodoxe, la strană. În acea perioadă, corul nu devenise o entitate autonomă, glasurile sau celelalte cântări liturgice fiind interpretate ad libitum de masa credincioşilor, împreună cu cântăreţii de strană.

Din cuprinsul documentului rezultă că

P

V

sufletească şi spre ridicarea evlaviei creştinilor.” (Ibidem, p. 17). n alt clişeu priveşte istoricul Corului din Chizătău. Anul de referinţă al întemeierii este, într-adevăr, 1857, când statutele au fost aprobate de Venerabilul Consistoriu din Arad, dar aşa cum rezultă din mărturia lui Trifu Şepeţian, făcută cu doi ani înainte de trecerea sa la Domnul, începuturile vieţii corale româneşti la Chizătău datează din 1840, anul venirii venerabilului preot, originar din Secusigiu, în sat: „Am discutat multe şi deosebite; mi-am însemnat informaţiuni; mai cu seamă însă m-au interesat împărtăşirile ce mi le făcea parohul Şepeţian senior, cărunt la păr însă tânăr la animă şi vesel, despre începuturile prime, în anul 1840, ale corului plugarilor din Chizătău, admirând dezvoltarea sub care a ajuns sub conducerea talentului şi zelului fiului său Lucian, în timpul mai nou” (vezi Chizătău (Schiţe de călătorie), articol semnat cu pseudonimul Ardeleanul, în „Luminătoriul”, Timişoara, VI, 47, 1885)5.

Relevant în acest sens este şi documentul „Pro memoria”, datat 31 august 1851 (azi pierdut), identificat în anul 1975, de părintele Ioan Covaci, în turnul bisericii din Chizătău, în care autorul, Trifu Şepeţian, atestă existenţa Corului din Chizătău, „pe patru voci melodios cântătoare”. incolo de aspectele semnalate şi de câteva lacune bibliografice care i se pot imputa (surse primare sau secundare), demersul lui Ioan Cipu (pe copertă, prenumele apare în varianta Ion) este un meritoriu prinos adus muzicii corale bănăţene, constituindu-se într-un valoros reper pentru viitoare asemenea investigaţii istoriografice.

D Note:

1

Ioan Stratan, Corul „Ion Vidu” din Lugoj. 18101970. Contribuţie la istoria corurilor din Banat, Casa Creaţiei Populare a Judeţului Timiş, Timişoara, 1970, p. 27.

2 Coriolan Brediceanu, Date şi reminiscinţe pentru istoria Reuniunei Române de Cântări şi Muzică din Lugoj culese şi scrise de Coriolan Brediceanu, fost membru activ al Reuniunei, Tipografia Ioan Florea, Lugoj, 1900, p. 8-10.

3 Registrul bisericii ortodoxe române din Lugoj, vol. I, punct 13, p. 152; cf. Constantin-Tufan Stan, De la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică la Corul „Ion Vidu”. 1810-2010. 200 de ani de cânt coral românesc la Lugoj, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010.

4 Vezi punctul 34 al protocolului; cf. Coriolan Brediceanu, Date şi reminiscinţe…, op. cit., p. 917.5 Cf. Corul din Chizătău, Ediţie îngrijită de Constantin-Tufan Stan, Editura Marineasa, Timişoara, 2004.

Adriana Weimer

Rezultatele Concursului Naţional de Poezie, Proză, Epigramă, Teatru Scurt, Reportaj, Eseu, Pictură, Fotografie Artistică, Heraldică şi Vexilologie „Pe aripi de dor domnesc”, – Domneşti, ediţia a V-a, 26 august 2012 –

S

-a încheiat şi cea de-a V-a ediţie a Concursului Naţional de Poezie, Proză, Epigramă, Teatru Scurt, Eseu, Reportaj, Pictură, Fotografie Artistică, Heraldică şi Vexilologie, organizat de Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel”, Biblioteca Municipală „Nicolae Velea” din Curtea de Argeş, Casa de Cultură Domneşti şi Asociaţia Naţională de vexilologie „Tricolorul”, Revista „Pietrele Doamnei”. Tema propusă – lumea satului – a fost ilustrată cu talent de cei 101 concurenţi participanţi. Din zona Banatului, sunt câştigători ai acestui concurs: Ion Răşinaru (Anina, jud. Caraş-Severin); Ioan Crăciun-Petrişan (Timişoara); Violeta SecoşanCadar, (Timişoara); Petronela-Vali Slavu (Aninoasa, jud. Hunedoara); Eugen Ilişiu, Deva, jud. (Hunedoara).

Juriul, format din Ion C. Hiru (scriitor, preşedinte executiv al Fundaţiei „Petre Ionescu-Muscel”) – preşedinte, George Baciu (poet, redactor şef al revistei „Pietrele Doamnei”) – secretar, lector dr. Sorin Mazilescu (directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Argeş), Mona Vâlceanu (poet, director al Editurii „Zodia Fecioarei”, Piteşti), Cucu Ureche (artist plastic), prof. Florica Popa şi Marian Ghiţă (director al Bibliotecii Municipale din Curtea de Argeş) – membri, a a-

cordat următoarele premii: ecţiunea Poezie: Premiul I: Vasile Popovici (Corni, jud. Botoşani); Any Drăgoianu (Ţânţăreni, jud.

Gorj); Oana-Anca Preda (Topoloveni, jud.

Argeş); Premiul II: Gheorghe Trifu (Bucureşti); Oxana Cârlan (Chişinău, Rep. Moldova); Ion Răşinaru (Anina, jud. Caraş-Severin); Premiul III: Virgil Şerbu-Cisteianu (Alba Iulia, jud. Alba); Gheorghe PopescuGer (Bucureşti); Sorin Calea (Valea Iaşului, jud. Argeş); Menţiuni: Constantin Geantă (Călimăneşti, jud. Vâlcea); Ioan Crăciun-Petrişan (Timişoara); Paulian Buicescu (Slatina, jud. Olt); Elena Agiu-Neacşu (RâmncuVâlcea); Gavril Moisa (Cluj-Napoca). ecţiunea Proză: Premiul I: Nicuşor Constantinescu (Bucureşti); Mirela Penu (Bucureşti); Premiul II: Petre Petria (Râmnicu-Vâlcea, jud. Vâlcea); Neculai Laza (Constanţa); Premiul III: Mihaela Suciu (Bacău); Violeta Secoşan-Cadar (Timişoara); Menţiuni: Ioan Crăciun-Petrişan (Timişoara); Grigore Buga (Măteşti-Săpoca, jud. Buzău); Any Drăgoianu (Ţânţăreni, jud. Gorj); Valentina Varău (Paşcani, jud. Iaşi); Petru-Ioan Gârda (Cluj-Napoca). ecţiunea Memorialistică: Premiul I: Dorel-Mihai Gaftoneanu (Botoşani); Premiul II: Florentina-Lore-

S

S S

dana Dalian (Bucureşti). ecţiunea Teatru: Premiul I: Constantin Geantă (Călimăneşti, jud.

Vâlcea); Premiul II: Ioan CrăciunPetrişan (Timişoara).

Secţiunea Fotografie: Premiul I: Dorel Lazăr (Aiud, jud. Alba).

Secţiunea Epigramă: Premiul I: Nichi Ursei (Râmnicu-Vâlcea); Petru-Ioan Gârda (Cluj-Napoca); Ioan Crăciun-Petrişan (Timişoara); Premiul II: Ion Micuţ (RâmnicuVâlcea); Liviu Zamfirescu (Bucureşti); Petronela-Vali Slavu (Aninoasa, jud. Hunedoara); Premiul III: Cătălina Orşivschi (Vama, jud. Suceava); Ioan Toderaşcu (Costeşti, jud.

Vaslui); Gheorghe Bălăceanu (Iaşi); Menţiuni: Gheorghe Popescu-Ger (Bucureşti); Ştefan Al. Saşa (Câmpina, jud. Prahova); Mircea Micle (Baia Mare, jud. Maramureş); Ica Ungureanu (Buzău); Eugen Ilişiu (Deva, jud. Hunedoara). arele Premiu „Pe aripi de dor domnesc”: Marin Voican- Ghioroiu (Bucureşti); Premiul „Petre Ionescu-Muscel”, acordat de Fundaţia „Petre Ionescu-Muscel” pentru frumuseţea versului cu care descrie satul românesc: Dorel-Mihai Gaftoneanu (Botoşani); Premiul „Ionel Cristescu-Muşăteşti”, acordat pentru cel mai tânăr poet: Gabriela-Oana Bucur (Găeşti, jud. Dâmboviţa); Premiul Bibliotecii

S

M

Municipale „Nicolae Velea”, acordat pentru frumuseţea poemului într-un vers: Adina Enăchescu (Râmnicu Vâlcea); Premiul revistei „Pietrele Doamnei”, acordat pentru sensibilitatea cu care scrie eseuri despre lumea sfântă a satului: Zenovia Zamfir (RâmnicuVâlcea); Premiul „Gheorghe Tomozei”, acordat pentru volumul Se legănau mestecenii în vânt... Icoane din Surpate, o frescă a vieţii la ţară păstrate în cufărul inimii: George Voica (Râmnicu-Vâlcea). in motive financiare, festivitatea de premiere nu a mai avea loc, diplomele fiind trimise prin poştă.

Organizatorii mulţumesc tuturor participanţilor pentru truda cu care s-au aplecat asupra universului satului românesc. Iată o poezie ilustrativă despre sat, semnată de George Baciu: Trec prin sat: “Trec prin sat când abia se deşteaptă somnul,/ Poarta casei moţăie veşnicia pe frunte,/ Praful din drum priveşte orb tăcerea ruginită/ Şi undeva o cruce îşi piaptănă pletele cărunte.// Pe dealul dinspre uitare aleargă copilăria,/ O lacrimă se frânge pe ciutura fântânii,/ Mama mai toarce caierul nesfârşitei doine,/ Pe care bunicul o atârnase-n grinda stânii.// Sub salcâmul din poala izvorului albastru/ Coboară luna cu stelele zornăind în buzunar,/ Începe să cadă frunza peste pârleazul pustiu,/ Trec prin sat, căzut în suflet, ca printr-un bazar”.

D

Banat, anul IX, nr. 8, 2012

Banat 24

Carte

Biblioteca din Vest

Banat, anul IX, nr. 8, 2012