revista banat lugoj by dragos gelu

„Te poţi împodobi cu penele altuia, dar nu poţi zbura cu ele.”

Banat 5-6 Lucian Blaga

Revistã editatã cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj ºi al Primãriei Municipiului Lugoj

Fondator: Ioan Ardeleanu

Anul IX

Anul literar Anişoara Odeanu (29.05.1912 - 01.09.1972) În 2012 s-au împlinit 100 de ani de la naştere şi se împlinesc 40 de ani de la moartea scriitoarei Anişoara Odeanu. Cu acest prilej, revista ,,Banat” din Lugoj va iniţia o serie de acţiuni culturale (simpozion dedicat vieţii şi operei sale, dezvelirea unei Plăci Comemorative “Anişoara Odeanu”, lansarea unui roman editat postum) şi va participa la toate activităţile comemorative alături de oficialităţile lugojene. Redacţia



Nr. 5 - 6 (101-102)



mai - iunie



2012



Lugoj

Evadare de seară O, ce frumos te-ai împodobit în seara asta, viaţa mea. Te iubesc pentru că eşti limpede şi tânără. “Toate furtunile s-au ascuns! Vino îmi spui, Te voi duce să vezi singurateca zodie albă Pe care numai florile mândre ale crestelor o cunosc. Lasă-ţi inima să doarmă şi sângelui spune-i Să se prefacă în argint, ca înălţimile să nu-l mai doară, Lasă-ţi semenii să doarmă, nimeni nu trebuie să ştie Că ne ducem în inima munţilor să surprindem ora Când brazii şi apele pornesc în Marea Călătorie.” O, viaţa mea, ce uşori îmi sunt paşii, nici nu-i mai simt, Am trecut oare de toate vămile văzduhului? Pământul a devenit o mare melodie. Niciodată n-am ştiut Că tăcerea cântă atât de frumos. Că stelele ce lunecau departe, îngheţate, Cântă pe firmament ca goana clopoţeilor de sănii în zăpadă. Drumul acesta nu se poate uita şi nu e un drum îngăduit. Mâine dimineaţă îngerul paznic al pragurilor iar îmi va spune: “Muritorii care îşi fac de cap, noaptea, vor ispăşi Trăindu-şi toată viaţa în plâns şi rugăciune”.

Banat

Cronica în imagini

Dezvelirea şi Sfinţirea Plăcii Comemorative „Anişoara Odeanu” la Lugoj; au participat: prof.ing. Francisc Boldea – Primarul Lugojului; Ioan Cerbu – Protopopul Lugojului; Mihai Sidei – preot paroh Biserica “Invierea Domunui” Lugoj, redactori şi colaboratori ai revistei “Banat” Lugoj, reprezentanţi ai Bibliotecii Municipale Lugoj, profesori, elevi, reprezentanţi ai mass-media locală, reprezentanţi ai SC “Huşanu” SRL Lugoj – firma care a realizat placa; Lugoj, 1 iunie 2012 – str. C. Dobrogeanu-Gherea, nr. 6.

Lansarea cărţii autobiografice Trei vieţi. Pedeapsa, a celebrului designer Cătălin Botezatu, urmată de o sesiune de autografe şi de o conferinţă de presă; au participat: jurnalista Monica Vlad – semnatara cărţii, manechinul Sergiu Barboni –”Burlacul” din emisiunea cu acelaşi nume – originar din Lugoj, prof. ing. Francisc Boldea – Primarul Lugojului, Henrieta Szabo – directoarea Bibliotecii Municipale Lugoj, Adriana Weimer, Claudia Spitzer, Julieta Boka – de la Biblioteca Municipală, reprezentanţi ai Primăriei Municipale Lugoj şi ai Casei de Cultură a Municipiului Lugoj, reprezentanţi ai mass-media lugojeană, sute de simpatizanţi ai creatorului de modă Cătălin Botezatu; organizatori: Primăria Municipiului Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj; duminică, 6 mai 2012, ora 14.00, la Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj.

Lansarea volumului Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchişti, semnat de prozatorii timişoreni Viorel Marineasa şi Daniel Vighi; au prezentat: Dorin Murariu şi Cristian Ghinea; moderator: Henrieta Szabo; organizatori: Biblioteca Municipală Lugoj, Revista şi Cenaclul „Banat” Lugoj, Casa de Cultură ale Municipiului Lugoj, Casa de Cultură a Sindicatelor Lugoj, Asociaţia Literară “Ariergarda” Timişoara; 24 aprilie 2012, ora 17, Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj.

Festivalul Primăvara Poeţilor/ Le Printemps des Poètes, ediţia a VIII-a, săptămâna 7 – 13 mai 2012; s-au derulat două manifestări literare dedicate poeziei: 8 mai 2012, ora 13.00, în sala Bibliotecii Colegiului Naţional “Coriolan Brediceanu” Lugoj, a avut loc “Biblioteca Poeţilor” – la care au participat: poeţii lugojeni Laurian Lodoabă, Adriana Weimer, Remus Valeriu Giorgioni, Anda Maria Neagoe, Ionel Panait, Ion Oprişor, Maria Izgherean, Nicolae Toma, scriitorul Cristian Ghinea şi profesorii Simona Avram, Rodica Banu, Ela Iakab, Corina Netedu, Mihaela Bînă, Daniela Ghinea, Daniela Dragomir; coordonatori: Henrieta Szabo, Noemi Neamţu, Adriana Weimer, Mariana Liuba; organizatori: Biblioteca Municipală Lugoj, Colegiul Naţional “Coriolan Brediceanu” Lugoj, Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj. Cea de-a doua manifestare literară: 11 mai 2012, ora 13.00, în Studioul de Concerte “Elisabeta Toth” din cadrul Şcolii de Arte Frumoase “Filaret Barbu” Lugoj, a avut loc “Poezia română de azi” – la care au participat: poeţii lugojeni Laurian Lodoabă, Ionel Panait, Maria Rogobete; acest proiect a mai cuprins: expoziţia de caligrame şi de semne de carte şi momente poetice susţinute de elevi ai Colegiului Naţional ,,Iulia Hasdeu” Lugoj: Daiana Suba, Iasmina Zaharia, Horaţiu Trifan; coordonartori: Dorin Murariu şi Anca Muraiu; organizatori: Şcoala de Arte Frumoase “Filaret Barbu”Lugoj , Biblioteca Municipală Lugoj, Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj şi Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” Lugoj.

Cultura la zi(d) Dezvelirea Plăcii Comemorative “Anişoara Odeanu” la Lugoj Pentru oraşul Lugoj, anul 2012 este ,,Anul literar Anişoara Odeanu”, deoarece s-au împlinit 100 de ani de la naştere (29 mai 1912 – 29 mai 2012) şi se vor împlini 40 de ani de la moartea (1 septembrie 1972 – 1 septembrie 2012) scriitoarei lugojence Anişoara Odeanu (Doina Peteanu). Cu acest deosebit prilej pentru literatura Banatului şi a ţării, revista ,,Banat” din Lugoj, Primăria Municipiului Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Sindicatelor Lugoj, Muzeul de Istorie şi Etnografie Lugoj, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, Academia Română – Filiala Timişoara – Institutul de Cercetări SocioUmane ”Titu Maiorescu” au iniţiat o serie de acţiuni culturale: dezvelirea şi sfinţirea Plăcii Comemorative “Anişoara Odeanu”, simpozionul dedicat vieţii şi operei scriitoarei Anişoara Odeanu, lansarea unui roman editat postum, expoziţie comemorativă etc. De asemenea, colectivul redacţional al revistei ,,Banat” din Lugoj va participa la toate activităţile culturale, aniversare şi comemorative, alături de reprezentanţii instituţiilor colaboratoare şi de oficialităţile lugojene. Astfel, un vis mai vechi al lugojenilor s-a împlinit: dezvelirea Plăcii Comemorative ,,Anişoara Odeanu” pe imobilul de pe str. C. Dobrogeanu-Gherea nr. 6 din Lugoj, casă în care talentata scriitoare lugojeancă – pe care criticul George Călinescu o numea, în Istoria Literaturii..., ,,întâia ingenuă” – s-a născut şi a copilărit. Textul încrustat pe această placă de marmură albă, cu litere în relief, este cel stabilit de regretatul prof. dr. Gheorghe Luchescu: ,,ÎN ACEASTĂ CASĂ AU TRĂIT ŞI AU CREAT PROF. DR. AUREL E. PETEANU (1887-1961) ŞI FIICA SA, SCRIITOAREA ANIŞOARA ODEANU (1912-1972)”. La acest important eveniment cultural lugojean, care a avut loc în data de 1 iunie 2012, au participat: prof. ing. Francisc Boldea (Primarul Lugojului), Ioan Cerbu (Protopopul Lugojului) şi Mihai Sidei (preot paroh al Bisericii Ortodoxe “Învierea Domnului” din Lugoj) – care au oficiat slujba de sfinţire a plăcii, Iosif Crăciunescu (directorul Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi al revistei “Banat” Lugoj), Dorin Murariu (redactor-şef, revista “Banat” Lugoj), Constantin-Tufan Stan (redactor-şef adjunct, revista “Banat” Lugoj), Simion Dănilă (redactor-şef adjunct, revista “Banat” Lugoj), Dan FloriţaSeracin (redactor, revista “Banat” Lugoj), Adriana Weimer (secretar general de redacţie, revista “Banat” Lugoj), Henrieta Szabo (directoarea Bibliotecii Municipale Lugoj), Răzvan Pinca (directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj), Mihai Huşanu (patronul firmei S.C. “Huşanu” S.R.L. Lugoj, care a realizat impecabil această placă), Simona Avram, Cornelia Luchescu (soţia regretatului prof. dr. Gheorghe Luchescu), Nicu Bădina, Marcela Balint, Rodica Cimponeriu, Ionel Panait, Simion Todorescu, Alexandru Baranyai, Ana Costea (proprietara imobilului pe care s-a montat placa), Emilia Ioschici, reprezentanţi ai mass-media, elevi, oameni de cultură.

Banat

Director: Iosif Crăciunescu Redacţia: Dorin Murariu redactor-şef Simion Dănilă redactor-şef adjunct Constantin-Tufan Stan redactor-şef adjunct Constantin Buiciuc redactor-şef adjunct Adriana Weimer secretar general de redacţie Cristian N. Ghinea proză Maria Bologa poezie Dan Floriţa-Seracin Graţiela Benga Mihai Murariu (Germania) Denis Taurel (Franţa) Laurian Lodoabă Concepţie grafică: Adriana Weimer Silviu Nopcea Tehnoredactare computerizată: Adriana Weimer Administrator site: Dan Bortoc Redacţia şi administraţia: Lugoj 305500, judeţul Timiş, str. Nicolae Bălcescu nr. 1 Telefon: 0256-357 631; 0720-052 278

Maia Morgenstern din nou la Lugoj

site: www.revistabanat.ro

Marea actriţă Maia Morgenstern ne-a făcut onoarea de a se afla luni, 25 iunie 2012, din nou la Lugoj, pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, de această dată cu monodrama “O femeie singură”, de Mario Fo, spectacol pus în scenă de regizorul suedez de origine română Marcel Stănciucu. Organizatorul principal al acestui eveniment cultural este Asociaţia Culturală BanatArt, vicepreşedintă fiind prof. Simona Avram. În deschiderea conferinţei sale de presă, actriţa Maia Morgenstern a spus: “Pur şi simplu vin şi revin la Lugoj ca acasă. Aşadar, vin cu bucurie şi cu mare drag”, un fapt care nu poate decât să ne bucure şi să ne onoreze pe noi, lugojenii. În ceea ce priveşte esenţa spectacolului “O femeie singură”, actriţa a subliniat faptul că, prin accentele de comedie, se urmăreşte relaxarea şi abaterea din încrâncenare şi din prejudecăţile pe care publicul le poate avea asupra textului: ”Relaxăm puţin, pentru a merge apoi la miezul dureros, dramatic, tragic al acestui demers artistic. Este o crimă care se produce permanent, zi de zi, picătură cu picătură, chiar dacă în viaţa acestei femei singure totul pare frumos…”. Pe toate aceste teme propuse de monodrama “O femeie singură”, Maia Morgenstern a propus, în finalul spectacolului, un dialog direct, foarte interesant, chiar de pe scenă, cu publicul lugojean prezent. Actriţa a adăugat: ”Nu se poate spune că am răspuns unei invitaţii, că am acceptat invitaţia de a veni la Lugoj, eu am aşteptat-o cu nerăbdare”. O aşteptăm şi noi, cu aceeaşi nerăbdare, la Lugoj, cu alte spectacole.

e-mail: revistabanat@yahoo.fr

ISSN - 1584 - 3890 Răspunderea pentru opiniile exprimate revine, în exclusivitate, autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Imprimat la S.C. Bab Media S.R.L. - Lugoj

Editori: Cenaclul „BANAT” al Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi Biblioteca Municipală Lugoj

Acest număr dublu este ilustrat cu imagini din viaţa şi opera scriitoarei lugojence Anişoarei Odeanu, imagini din colecţia revistei “Banat” Lugoj. Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Adrian Dinu Rachieru

Şerban Foarţă – 70 Un spectacol inimitabil: ludismul erudit D

eşi om de show, desferecând artezienele spiritului, Şerban Foarţă este un singuratic, ludismul erudit având, se ştie, un efect inhibant. Gustând efectul „perplexant” şi dedându-se desfrâului verbal, coborând în timpul jocului (în acel „răstimp roz”), el reuşeşte a fi – după propria-i mărturisire – „eliptic până la gâtuire”. Textele sale, indiferent de gen, devin spectacol critic şi criptic, inimitabil, ameninţat uneori, e drept, de o subtilitate abuzivă, excesivă. Nu e vorba însă, categoric, de stil aluziv şi limbaj esopic. Şi nici de versuri „luptătoare”, incendiare. Şerba Foarţă, încrezător doar în titlul de poet, nu este stegarul unei cauze, nu iese pe scena politică. Ştie că rangul pătează şi că harul trebuie protejat; ştie, mai presus de orice, că poetul e un ales. Dând cu tifla, el pare interesat nu de lectura subversivă, ci de insurgenţa estetică. Motiv pentru care se va refugia în ludic, într-o atmosferă neinfestată de politic, fiind şi rămânând un om liber; îngăduindu-şi câte o distracţie parcă fără scop, iscată de plăcerea textului care se deşiră, intrând într-o lume care ştie – iluzionându-se – că e „teatru”. El are conştiinţa limitei şi o va forţa fără a folosi trotilul liric. Cantonate în ocazional, folosind măştile, textele lui Foarţă (predispus, fără odihnă, la bufonerie şi „comicării”) sunt mângâiate de un „estetism şăgalnic”; cresc dintr-un humus cultural, propunând un „parnasianism în răspăr” (Gh. Grigurcu). Iubesc rafinamentul filologic, calamburul, devierea (asociaţionismul neprogramat, digresiv şi regresiv). Chiar „nuanţa balcanică”, câtă vreme Foarţă – indiferent de genul spre care se apleacă – recunoaşte efemeritatea şi caută excentricitatea, în numele unei „demiurgii demise” (cum observa acelaşi Gh. Grigurcu). Pagina sa minează şi mimează improvizaţia; purtând „reminiscenţe scripturale”, îi prieşte speculoza. Doct, poliglot, încărcând subsolurile, plantând paranteze într-un text stufos şi generos, gata oricând să elibereze echivocuri, Foarţă – un ingenios mereu în priză – propune o demonstraţie erudită, dar nu stafidită. ub aparenţa improvizaţiei, spuneam, poetul-critic are„fixaţii”; fie că e vorba de ocheanul mistificator, de păianjeni sau fluturi, (simboluri invocate cu neascunsă cochetărie) Foarţă spulberă „pacea prenatală”. Căzut din inocenţă, exegetul – mereu original – culege împătimit vocabule rare, afişează o ironie smerită, îşi îngăduie „eschibiţii”, dezvăluind un fantezism graţios pe claviatura variaţiunilor. Vicios, coboară într-un tipografen şi stoarce cu hărnicie comentarii fine; este un „logograf dibaciu” (cum însuşi scrie despre Silviu Angelescu), un degustător îmbătat de miresme arhaice, ambalat de euforii lingvistice. Un demodat, am putea zice, întârziind lenevos în misterul matein, turnând în text otrăvuri levantine. Este pasionat de exotic, propune filiaţii inventate şi, pe urmele lor, se aventurează într-un detectivism sclipitor. Locuieşte în „belepocă”, conjugând complicitatea cu virtuozitatea. Se amuză savurând parfumul trecutului, încearcă varii registre şi combinaţii (lirice). Se mulează deci pe alte spirite (intimizate), rămânând el însuşi. Duce cu sine ecoul lecturilor, multe şi adânci. m de bibliotecă, repet, Şerban Foarţă refuză gravitatea, scorţoşenia intelectuală. Gustul calamburului îl mână spre jongleriile verbale, eclipsând cumva fosforescenţa ideii. Ca „rubricant” în diverse publicaţii, terorizat de acel spaţiu fatidic, textele sale respiră o formidabilă memorie culturală şi „afecţiune (s)exegetică”. Sunt „tablete”, înghesuite în calupul genului („mai-mult-ca-scurt”) care ne lasă să ghicim setea unui spirit şi o invidiabilă competenţă lecturală, înecată de vegetaţie bibliografică. E vorba chiar de o arheolectură, Foarţă citind cuvinte – cum observa un critic –, izolând o verigă în lanţul lingvistic pentru a

propune apoi, infatigabil, cutreierat de „cehoviene panici”, conexiuni inedite, suculente. Curios mi se pare că acest „corset” (spaţiul oferit) nu-l stânjeneşte deşi trăieşte cu spaima formei fixe. pirit vagant, hrănind discursul interminabil, deşirat şi capcanele oralităţii, Foarţă îşi disciplinează – s-ar zice – pana. El porneşte de la text pentru a ajunge – laconic – la orice, „elububrând”, înghesuind atâtea gânduri interferente. Dăm fuga la dicţionar, consultăm enciclopediile, ne împotmolim în criptism; un „abuz beningn”, ar spune – imperturbabil – poetul. Este „textierul” Foarţă la îndemâna cititorilor? Categoric, nu. Compozitele sale producte aparţin unui prestigitator. O regie savantă prezidează (din umbră) aceste „exerciţii” jucăuşe, o încropeală abilă, o improvizaţie subtilă! Artizanalul Foarţă îşi culege din Bibliotecă pretextele; este un ludic ajuns la virtuozitate, textele sale, repartizate în acel „derizoriu spaţiu”, oferind – cum scria Cornel Regman – o „vegetaţie de cogitaţii hiperinteligente”. Concurând „industria poetică” (producând lirismul „la kilogram”; avem, vai, atâtea exemple la îndemână!) Şerban Foarţă aparţine unei alte familii de spirite; afinităţile sale (recunoscute) au cristalizat un stil, fixând „arealul” poetului. Justiţiar pe alocuri (când e vorba de „genitorii” lui Mitrea Cocor, de cutare catren amnezic al lui N. Davidescu etc.), Foarţă e aproape mereu sclipitor. răitor în Paradisul bibliotecii, îl vedem aşadar „papilionând” de la un tom la altul, interesat de polenul lecturilor. Zborurile bolnave de estetism ale lui Şerban Foarţă ascund efortul; transpiraţia, şi ea, negreşit, intră – chimic – în contemplaţie, cum nota un contemporan. Criticul-glosator, un „erudit al infinitului mic” (observaţia e a lui Adrian Marino) se dovedeşte, repet, un împătimit, paginile sale probând o seducătoare „filatelie filologică”. pirit nonconformist dintotdeauna, existând şi scriind în deplină libertate, repudiind poezia „utilitară” dar iubind afinităţile elective, şocantele aglutinări insolite, de luxurianţă barocă, cu efecte eufonice, Şerban Foarţă ne transportă într-o lume paradisiacă, paralelă (candoare, prospeţime, gratuitate, metamorfoză), în acea visată „temporalitate ideală” (cf. Ion Pop). Experimentalismul său graţios, prelucrând motive şi inventând omofonii (vezi Holorime), abuzând chiar de farmecul asociaţiilor copleşeşte prin erudiţia „demonstraţiilor”. Dar acest „unic mare manierist” (cum l-a văzut N. Manolescu) pare atras, mai apăsat în ultima vreme, de poezia de limbaj; fo(a)rţând limitele limbajului, sesiza Octavian Soviany, el cultivă frenetic dicteul textual, suficient sieşi (geno-textul), rupt din sine, desfăşurându-se implacabil. Iar autoreferenţialitatea tulbură acel „lujer plăpând de sens”, admirat de N. Manolescu la debut (1976, la peste 33 de ani, în „regie proprie”) până la a anihila, azi, orice „umbră de înţeles”. Şerban Foarţă, copil fiind, s-a visat jongleur sau acrobat. oezia sa (dar şi eseistica) poartă amprenta unui spirit dedat acrobaţiilor lingvistice. În tot ce face, rafinatul Şerban Foarţă propune, sub masca ludismului, un spectacol inimitabil.

Cronica în imagini

“Noaptea de veghe pentru Mihai Eminescu” – eveniment în premieră pe plan naţional şi chiar internaţional; organizatori: Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa şi Fundaţia Culturală „Orient Latin” din Timişoara; moderatori: Ionel Bota şi Ilie Chelariu; 14 -15 iunie 2012, orele 21.00 - 4.00, la Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” Oraviţa; au participat: poeţi, prozatori, jurnalişti, artişti, oameni de cultură din Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Oraviţa, Caransebeş, Anina; programul a inclus: un recital actoricesc din lirica eminesciană, apoi poeţii prezenţi în sală au lecturat din versurile lor, pe scena teatrului, până la ora 4.00, oră când s-a declarat moartea lui Mihai Eminescu.

Conferinţa de presă cu marea actriţă Maia Morgenstern, în Sala de Conferinţe a Casei de Cultură a Municipiului Lugoj, care a precedat monodrama “O femeie singură”, de Mario Fo, spectacol pus în scenă de regizorul suedez de origine română Marcel Stănciucu; organizator: Asociaţia Culturală BanatArt (Simona Avram, vicepreşedintă); au participat reprezentanţi ai mass-media locală: revista “Banat” Lugoj (Adriana Weimer), ziarul “Redeşteptarea” Lugoj (Cristian Ghinea), ziarul “Actualitatea” şi revista “Actualitatea literară” Lugoj (Nicolae Silade), Nova FM şi TEN TV (Marius Ganga, director); spectacolul a avut loc luni, 25 iunie 2012, ora 19.00, pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj.

Vizita de documentare a renumitului scriitor Radu Paraschivescu şi a jurnalistului Cătălin Ştefănescu la Biblionet Lugoj – din cadrul Bibliotecii Municipale Lugoj (Henrieta Szaboşi Adriana Weimer) –, pentru realizarea reportajelor din cadrul proiectului Biblionet – campania “Căutătorii de Poveşti”, proiect finanţat de Fundaţia Bill & Melinda Gates, prima campanie naţională de promovare a bibliotecilor din ţară; poveştile scrise urmează să fie strânse într-un e-book şi publicate într-o carte semnată de Radu Paraschivescu, Cătălin Ştefănescu şi Vlad Petreanu; site-ul: www.cautatoriidepovesti.ro; plecat într-un tur al bibliotecilor din ţară, în căutare de istorii autentice, Radu Paraschivescu spune: “Reportajele Biblionet pentru mine au fost moduri de a re-cunoaşte România. Sunt recunoscător echipei IREX, care m-a acceptat în rândul celor care au fost poftiţi să scrie despre proiectul Biblionet, cât şi GMP”.

T S

Scriitorul şi traducătorul Simion Dănilă invitat la Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” Lugoj; coordonator: prof. Simona Avram; organizatori: Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” şi Biblioteca Municipală Lugoj (Adriana Weimer).

Scriitorul şi traducătorul Dan Floriţa-Seracin invitat la Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” Lugoj; coordonator: prof. Simona Avram; organizatori: Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” şi Biblioteca Municipală Lugoj (Adriana Weimer).

Lansarea volumului Podul soarelui, semnat de Veronica Balaj; au prezentat: Cornel Ungureanu, Marian Odangiu, Tudor Creţu, Claudiu T. Arieşanu, Dumitru Mnerie; a recitat poezie din volumul Podul soarelui actorul Vladimir Jurăscu; 25 mai 2012, în Sala de Cenaclu “Orizont” a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Olimpia Berca

Doru Ilana

Despre impenetrabilul mister al Istoriei

eea ce trezeşte interesul, încă de la primele pagini ale cărţii semnate de Mihai Murariu – Mare nostrum, postfaţă de Paul Eugen Banciu, Editura Hestia, Timişoara, 2012 –, este o intensă şi fecundă preocupare pentru istorie, văzută, pare-se, nu doar ca o înşiruire de fapte, recuperabile raţional, explicabile şi relatabile logic şi cursiv, eventual cu agrementul ficţiunii, ci şi, poate mai ales, ca o impenetrabilă şi, deseori, devastatoare stihie. Tema, majoră şi pretenţioasă în sine, are meritul de a fi oarecum inedită, în concertul prozei tinere actuale. În plus, autorul reuşeşte, cu pricepere, să transforme, în derularea textului, subiectul istoric în pretext de meditaţii asupra destinului uman, asupra permanentei confruntări dintre individ şi încercările la care îl supune mersul vremurilor.

cţiunea se distribuie în şase episoade, şase proze scurte, cu evenimente strict delimitate în timp şi spaţiu, derulate succesiv, pe firul cronologiei. Sunt relatate întâmplări petrecute în zona Mării Negre (Mare Nostrum), întinse pe o perioadă de peste un mileniu: din 267 d. H., până în anul 1514. Fiecare secvenţă este însoţită de o dată ce marchează un anume moment în curgerea timpului: domnii ce se sfârşesc, răscoale şi invazii, confruntări inerente procesului de creştinare a neamurilor barbare, tulburări în sânul Bisericii Răsăritene, asedii sângeroase (Cobulo, 267; Ofranda, 695: Foc şi apă, 935; Foamea, 1317; Cei singuri, 1430-1467 şi Mujicul şi îngerul, 1514). Pe acest fundal tenebros şi contradictoriu, cu multe enigme pierdute în negură, s-au derulat evenimente capitale pentru biografia neamurilor existente azi în spaţiul pontic: naştera şi plămădirea treptată a unor popoare şi a unor limbi, asimilarea valurilor invadatoare, amestecul de noroade şi idiomuri (“Acel abandon se adună pe câmpiile Chersonului, printre satele amestecate de greci guralivi şi de goţi sumbri, aşezaţi aici încă din vremea când Aurelian cel Mare le gonise neamul dincolo e marginile imperiului. Şi au rămas de atunci, mâncând aceeaşi pâine, bând aceeaşi apă cu grecii, pe care nimeni şi nimic nu-i poate clinti din locul lor. Părul blond li s-a mai înăsprit, ochii le sunt mai întunecaţi, limba cu care alţii dărâmaseră zidurile unei lumi milenare e acum îmblânzită sau rostită doar în şoaptă, în copilărie /.../ pe jumătate barbari, pe jumătate greci, mereu captivi înăuntrul unei graniţe invizibile şi improbabile numită Cherson”). Tabloul tulbure, complex şi dramatic al etnogenezei seminţiilor din vecinătatea Pontului Euxin e surprins în tuşe iuţi şi viguroase. Nu sunt uitate elementele de realitate strictă, cum ar fi numele unor personaje istorice, ale locurilor existente cândva ori faptele consemnate de memoria înscrisurilor. Cu toate acestea, senzaţia pe care o lasă relatarea este, deliberat, ceţoasă şi vagă, asemănătoare celei din legendele plăsmuite de imaginaţia colectivă. Textul are, de cele mai multe ori, alura basmului, cu componente specifice (fantasticul şi fabulosul) acesui tip de discurs.

de remarcat modul în care Mihai Murariu exploatează fabulosul, atât la nivelul semanticii, cât şi la cel a sintaxei textuale. Mijloc de evocare a unor timpuri de dezordine, de trecere, de răspântie istorică, fabulosul contribuie la construirea a ceea ce numim culoare locală. În acel amestec de neamuri şi credinţe, ce a caracterizat profilul etnografic al aşezărilor din bazinul Mării Negre, în iureşul haotic şi permanent al războaielor, ce au zdruncinat şi nimicit grupuri umane, tradiţii vechi,

schimbând faţa aşezărilor, cutumele, limba, fabulosul intervine, în pulsaţia naraţiunii, pentru a caracteriza, mai apăsat, contradicţiile ce-au măcinat lumea secole de-a rândul. tât lumea greco-romană, civilizată, confruntată cu “barbaria”, de neînţeles nu doar din cauza diferenţelor de etnie şi obiceiuri, ci şi a felului în care era perceput, de aceşti actanţi, supranaturalul. Cât şi lumea Asiei Mici şi a ţinuturilor slave din nord, învolburate, şi ele, de războiele duse împotriva triburilor răsculate şi doritoare de pământuri şi bogăţii. Cu toţii, barbari sau indivizi “civilizaţi”, sunt, deopotrivă, loviţi, “de aceeaşi boală” a luptelor interne, “care mănâncă sufletul cetăţii: frica, trădarea, lăcomia de aur şi de putere”. Pe de altă parte, fantasmele, plăsmuiriile sau vrăjitoriile, ce bântuiau sufletele şi dirijau acţiunile şi vieţile, îşi pierd, o dată cu trecerea vremii, prestigiul (“Însă dacă ar putea gândi cu adevărat” – autorul se referă la dragonultotem, adorat în procesiunile sfinte, în cetatea Cherson, întotdeauna, la sfârşitul verii – “ochii săi – cel roşu care judecă, cel verde care visează – i-ar putea spune multe despre purtătorii săi, oricât de bine şi-ar ascunde secretele în spatele voioşiei, tristeţii sau nepăsării moleşite. Ar afla astfel că nimeni dintre cei trei nu crede cu adevărat în puterea lui”). Şi chiar dacă, din negurile neştiinţei mai apar năluci (v. scena retragerii “hoardei” care aproape cucerise cetatea Cherson, dar se retrage, înspăimântată, de “o umbră gigantică, cu uriaşe coarne de cerb”, coborâtă “în zbor de pe munte”), prezenţa Crucii le alungă (cf. confruntarea, simbolică, dintre tânărul preot Alexios, susţinut de puterea crucii, şi o fiară înspăimântătoare, ce se strecura lângă altar, furând bucatele pentru ofrandă). Zvonurile despre noua credinţă, apariţia unor misionari ori a unor preoţi, exilaţi în ţinututile mărginaşe ale Împeriului, slăbesc încrederea în idoli a barbarilor, apropiindu-i de civilizaţia greco-romană. Mihai Murariu reuşeşe să sugereze, cu fineţe, paralelismul dintre etnogeneză şi drumul spre creştinare, modul în care, treptat, pătrund în conştiinţele acelor populaţii eterogene, copleşite de setea cuceririlor, de dorinţa de a distruge şi a prăda, de a stăpâni, valorile spirituale şi morale mai paşnice, mai blânde ale lumii creştine: “Apoi vine printre noi Joshua, bărbatul din Samaria. Ne spun despre moarte şi orori, despre dreptate şi pedepse, despre suferinţe şi izbăvire. Despre peşti”.

Eminescu 123 – Horatius MMXX Î

abulosul are în scrierile lui Mihai Murariu şi o interesantă funcţie de structurare, de edificare textuală: este reper, pilon al unor unităţi narative, element esenţial ce organizează, uneori, mari digresiuni, grupate în jurul unui eveniment incomprehensibil. Dar el, fabulosul, se insinuează, cu abilitate, şi în structurile microtextuale (v., mai ales, în Foc şi apă, frumosul episod legat de formarea şi, apoi, de luptele cneazului Sviatoslaw), generând insule de polisemie, chiar de abisalitate, în fluxul narativ. oncomitent, prin natura sa retorică, prin prezenta sa la punctul de contact cu cititorul, are un rol semnificativ şi în pragmatica enunţului. Aşa se face că lectorul plasează prozele lui Mihai Murariu mai aproape de Sadoveanu decât de autorii generaţiei sale (cf. Paul Eugen Banciu, loc.cit.). Într-un fel sau altul, miticul pare, ne spune autorul, să domine istoria. Schimbările, în cursul întortocheat al faptelor, nu depind de intervenţia omului, ci de forţa credinţelor care domină, la un moment dat, mintea indivizilor. Ele colorează naraţiunea şi generează textul.

venimentele, foarte bogate, se succedă, ziceam, cronologic şi uluitor de rapid. Ele se referă la momente cruciale: invazia popoarelor migratoare, înfiriparea în arealul pontic a creştinismului, destrămarea şi, în cele din urmă, prăbuşirea Imperiului Roman, asaltul asupra Constantinopolei, încercarea de a închega state independente la nordul Mării Negre. Fiecare segment propune o “poveste”, exemplară pentru perioada avută în vedere, şi un personaj oarecum emblematic (Corbulo, Alexios, Sviatoslaw). În centru, inevitabil, stă, întotdeauna, lupta, ciocnirea sângeroasă între cuceritori şi cuceriţi, limbajul comun fiind nu al convieţuirii paşnice, ci al războiului şi al morţii. Perenitatea unor elemente, repetarea aceluiaşi tip de raporturi şi a aceluiaşi deznodământ (de pildă: cuplurile sunt, constant, alcătuite din tineri incompatibili, din punct de vedere social, iar destinul lor este tragic; spre exemplu, în Ofranda, Alexandra este fiica unor aristocraţi greci, iar Waldemar, fiul unei căpetenii din stirpea goţilor) îi creează cititorului strania impresie că se află în unul şi acelaşi timp, linear, cu aceleaşi, eterne, întâmplări dramatice şi cu unicitatea (iluzorie) a individului uman. Un individ multiplicat, cu deprinderi, defecte şi calităţi, în esenţă, identice, cu irepresibila sa nevoie de idoli, cu vise de mărire, ori romantice impulsuri erotice, cu porniri josnice, un individ mereu confruntat de Celălalt, de altul, care vrea să-i ocupe locul, să-l jefuiască şi să-l ucidă. Un ins esenţialmente imuabil, mereu căutându-şi perechea, mereu îmboldit de dorinţa de-a cuceri şi a supune, mereu supus trădărilor şi morţii. artea lui Mihai Murariu este o privire “dinăuntrul spiritului confuz al acelor vremuri şi oameni ce se prelungesc în alte haine până în zilele noastre”. Este concluzia, credibilă, a posfaţatorului. Multitudinea evenimentelor, a conflictelor şi a prefacerilor a dat acelor vremuri o configuraţie specială, definitorie, poate, pentru ceea ce înseamnă evoluţia societăţii, în genere, a civilizaţiilor, a credinţelor şi mentalităţilor. Ne aflăm în timpul destrămării marelui Imperiu Roman, în etapa plămădirii mai multor neamuri, devenite, apoi, popoarele moderne ale Europei Estice, în zilele ieşirii din barbarie şi ale răspândirii credinţei creştine. are Nostrum este un debut remarcabil, o carte ambiţioasă, scrisă de un prozator înzestrat, ce a ştiut să navigheze prin hăţişul de informaţii şi documente, ghidat nu doar de lecturi şi de o imaginaţie prodigioasă, ci şi de capacitatea sintezei şi de fascinaţia liniilor de forţă ce traversează misterul Istoriei.

1 iunie 2012

ntr-un articol – Eminescu şi marii poeţi ai lumii – publicat în „Tribuna”, VIII (1964), nr.14, Nicolae Lascu, unul dintre marii profesori ai Universităţii din Cluj, afirma că „admiraţia şi dragostea pentru clasicismul antic constituie o trăsătură caracteristică a lui Eminescu, încă de la începutul activităţii sale literare”. Dintre cei trei mai poeţi antici, prezenţi în articol – Homer, Horaţiu şi Ovidiu –, autorul celebrei Ars poetica reprezintă, după docta apreciere a autorului, „o înaltă şi nobilă expresie a influenţei clasicismului antic asupra lui Eminescu”. Cercetând cu atenţie manuscrisele eminesciene, marele filolog şi istoric al Antichităţii greco-romane observă că poetul nepereche ”manifestă încă de la primele lui încercări literare tendinţa de a se apropia de Horaţiu” şi că ”reminiscenţele horaţiene din poezia lui Eminescu reprezintă rezultatul unei îndelungate ucenicii şi al unei munci stăruitoare”. eniul nostru naţional a tradus, printre alţi mari poeţi ai lumii, şi pe – mai ales! – Quintus Horatius Flaccus (cca. 1877 – Mi-am zidit monument; 1880 – Către Mercur, Către Bullatius şi Către sclav). (5) „La traducerile lui Horaţiu, el lucra cu aceeaşi râvnă ca la o poezie originală” – observă regretatul profesor din Cluj –, „aşa se explică numeroasele variante şi reveniri asupra versurilor traduse”. Pe marele nostru poet ”l-a atras şi perfecţiunea tehnică a versurilor lui Horaţiu; dacă prin traduceri a încercat să redea în limba română frumuseţea originalului, prin versificaţie el încearcă să îmbogăţească posibilităţile ritmice şi să încetăţenească strofa safică”, la noi. Astfel, nenumăratele variante ale Odei în metru antic dovedesc – afirmă acelaşi mare filolog ardelean – „zbuciumul poetului pentru a ajunge la expresia cea mai pură a propriei sensibilităţi, atât ca formă cât şi ca fond.” (8) Admiraţia pentru poetul născut la Venusia (65 î.Chr.) reiese şi din prezenţa numelui său la începutul primei variante a Odei – „Cum pe dulcea-i liră Horaţ cântat-au”. Dar, încheie magistral doctorul în filologie şi istorie, „poetul s-a eliberat treptat de toate motivele împrumutate de la Horaţiu, rămânăd numai tehnica artistică, pe care şi-a asimilat-o în chip desăvârşit; în felul acesta, propria sensibilitate a poetului nostru îmbracă una din formele nemuritoare ale artei antice”.

n altă ordine de idei, atenţia lui Eminescu asupra lui Horaţiu a fost atrasă şi de Pseudo-kynegeticos, apărută în 1874, în care Odobescu citează copios din autorul odelor, epodelor, satirelor şi scrisorilor, de vreo 11 ori (original şi traducere). Scriind despre carte, în „Convorbiri literare” (Iaşi, an IX, nr,1, 1 aprilie 1875, pag. 20 – 21), poetul remarcă „gustul şi cultura autorului”, care reies din aceste citate. Să nu uităm nici atmosfera junimistă a vremii, favorabilă traducerilor din marii poeţi ai lumii, care l-a influenţat, desigur, pe autorul Odei.

ihai Eminescu s-a inspirat, puţin, din Horaţiu şi în opera sa dramatică, după cum afirmă George Călinescu în Bimilenarul Horaţiu (articol publicat în „Adevărul literar şi artistic”, din 26 ianuarie 1936, XV, seria a IIa,790, p.8). Marele critic şi istoric literar face observaţia că, în drama Alexandru cel Bun, Eminescu îl ocroteşte pe „feciorul urgisit” al domnului moldovean cu ajutorul unui „vultur”.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Mihai Murariu

Simion Dănilă

Nietzscheana

Der, die, das la Münster

Sâmbătă

umele lui e Mas-kul. Şi are grijă ca toţi din jur să îl ştie. Trăsăturile îi sunt un amestec ciudat de fineţe şi duritate, un carnasier aprig, însă cizelat de mâna unui maestru care nu crede în violenţă, e vegan şi nu se teme să vorbească despre sensibilitatea masculină. Păşeşte într-un semisprint legănat, un prădător de apex care nu are vreun rival adevărat, ceea ce îi permite luxul unei anumite curiozităţi indolente. Sub privirile lui, fetele par că se alungesc sau se contractă în forma care i-a atras, momentan, atenţia. Urmărindu-l cum lipăie spre destinaţie, poţi simţi o parte din vigoarea şi aura intimidantă a celor care, pe vremuri, luau cu asalt ziduri şi porţi. Acum însă nu există strigăte, nici sânge, nici fum, nici moarte. Doar sunetul de pantaloni mulaţi şi adierea unui parfum – probabil un descendent direct din Sex Panther (look it up). Pe o bancă din apropiere, trei fete de 14-16 ani îl ignoră cu desăvârşire. Dezamăgit, tiranosaurul îşi târăşte trupul mai departe spre alte victime. Fetele nici măcar nu i-au observat trecerea, fixate întru totul în telefoanele lor. Cu ceva răbdare, un observator atent ar descoperi că există o anumită logică, dacă nu o metodă, în existenţa lor, punctată de sunetul de neoprit al butoanelor şi de dansul nerăbdător al picioarelor goale.

În apropierea lor, un stand găzduieşte vorbele unei grupări care se cheamă Fraţii lui Isus, toţi tineri cu figuri pătrate, priviri şi freze blonde, cu ecusoane bine decupate, lipite de câte o cămaşă albă. Peste drum, un grup de socialişti, punctaţi cu câteva rânduri de maghrebieni şi turanici, îşi scutură pancartele contra rasismului şi pentru drepturile imigranţilor ilegali. Din când în când, insultele lor sfârâie în direcţia unui alt stand unde se discută pericolul unei Europe islamizate. La ceva distanţă, dincolo de un cordon de poliţişti muţi, forându-se într-o expresie beatificată ce ar umple de mândrie autorul dicţionarului de toleranţă multiculturalistă, câţiva Salafişti îşi împrăştie crezul din alte milenii şi lumi, în inima Europei încă adormite. Bărbile lor negre şi privirile flămânde sunt un ansamblu de nedespărţit, un tot acoperind existenţa umană, un întreg pentru care alternativele nu pot fi decât o insultă ce trebuie strivită şi integrată pe singura cale dreaptă. Alături, protejate în umbră, Qurşanuri bogat ornamentate aşteaptă în grupuri verzi-aurii. easupra tuturor, însă, se ridică vocea unui vânzător grec, purtată până departe pe aburii fierbinţi de Bratwurst, pe care-i serveşte zi de zi, indiferent de vreme, mereu un succes garantat pentru mulţimea care se grăbeşte să prindă oferta de vară de la H&M.

Centre nietzscheene de studii şi documentare G A (15)

ândirea lui Nietzsche păşind pe muchie de cuţit sau dănţuind pe funie ca acrobatul din Zarathustra, lucru insidios de care filozoful îşi dădea bine seama, l-a determinat odată (pe la începutul lunii mai 1884) să i se adreseze premonitoriu, într-o scrisoare, prietenei sale Malwida von Meysenbug cu referire la ultimele două cărţi din Aşa grăit-a Zarathustra (a 2-a şi a 3-a, căci pe vremea aceea nu plănuise încă să scrie şi cartea a 4-a), pe care i le-a trimis prin poştă la Roma: „Cine ştie câte generaţii trebuie să treacă mai întâi pentru a da naştere câtorva oameni care să împărtăşească în profunzimea sa ceea ce am făcut eu! Şi apoi mă mai înspăimântă gândul la ce lucruri nefondate şi totalmente improprii se vor profera odată la adresa autorităţii mele. Dar aceasta este suferinţa oricărui mare învăţător al omenirii: el ştie că poate deveni, după împrejurări şi vicisitudini, o fatalitate sau tot aşa o binecuvântare pentru omenire.// Ei bine, vreau să fac eu însumi totul, cel puţin pentru a nu contribui la nicio răstălmăcire mult prea rudimentară; iar acum, după ce mi-am construit această anticameră a filozofiei mele, trebuie să pun iarăşi mâna şi să nu mă las pe tânjală până nu se înalţă în faţa mea şi principala construcţie. Oameni care nu înţeleg decât limbajul ambiţiei pot cleveti că eu m-aş fi cramponat de coroana supremă, la care omenirea este silită să renunţe. Curaj!“ (KSB 6, p. 499). De ce s-a temut, Nietzsche n-a putut totuşi scăpa. Aceasta s-a-ntâmplat în Germania începând cu anul 1933: Arhivei Nietzsche i-a revenit misiunea de-a facilita şi mai mult acele „lucruri nefondate şi totalmente improprii“ proferate la adresa „autorităţii“ sale. Conducerea Arhivei era absolut conştientă, în această privinţă, de obligaţia şi posibilităţile ei. În discursul ţinut la o adunare a Prietenilor Arhivei Nietzsche din 6 decembrie 1933, directorul ştiinţific C. A. Emge a declarat în legătură cu aceasta: „Arhiva Nietzsche, după cum se ştie, întreţine relaţii directe cu führerul. Putem spune cu mândrie: Cu excepţia Bayreuthului, nu există poate niciun alt loc care să fie atât de recunoscut pe plan extern, prin führer, ca importantă iniţiativă culturală precum tocmai Arhiva Nietzsche. Ideile lui Nietzsche inspiră nu numai fascismul italian, ci şi spiritul mişcării germane. Niciun alt material nu este atât de imediat actual şi utilizabil într-un sens aşa de pozitiv ca materialul aflat în volumele postume ale lui Nietzsche.“ Această apreciere a devenit firul conducător pentru activitatea Arhivei în anii următori. ietzsche, aşa cum s-a exprimat Alfred Rosenberg, un ideolog nazist de frunte, în 2 mai 1934, într-un discurs ţinut la Weimar, trebuia să treacă din acel moment drept „precursor spiritual” al naţional-socialismului.

Dezvelirea Plăcii Comemorative „Anişoara Odeanu” la Lugoj – 1 iunie 2012 – str. C. Dobrogeanu-Gherea, nr. 6 –

rhiva Nietzsche a devenit într-adevăr, în primii ani de la impunerea dictaturii, un loc de pelerinaj al liderilor nazişti. În primul rând Hitler, care n-a ezitat să-i facă vizite de curtoazie Arhivei şi şefei acesteia în perioada 19331935, cu ocazia tuturor numeroaselor sale prezenţe la Weimar. Nu numai atât, ci el a fost şi cel care, în timpul vizitei din 2 octombrie 1934, a venit cu ideea să se ridice în imediata vecinătate a Arhivei un memorial Nietzsche, motivându-şi propunerea, între altele, prin aceea că în viitor va fi nevoie aici de spaţii în care tinerii germani să se poată familiariza, în seminarii şi prin prelegeri, cu „ideile lui Nietzsche despre rasa stăpânilor“. Pentru aceasta a pus la dispoziţie el însuşi, din propria-i avere, 50 000 de mărci, la care se mai adăuga un fond special iniţiat de el pentru achiziţionarea manuscriselor lui Nietzsche. Memorialul însă n-a fost construit niciodată. Donaţiile de felul acestora explică şi de ce colaboratorii Arhivei, dar în special şefa ei, se simţeau atât de legaţi de Hitler. Ca semn al acestei legături şi al recunoştinţei, de pildă, Elisabeth i-a dăruit führerului, cu prilejul vizitei sale din 1 noiembrie 1933 la Arhivă, bastonul cu şiş al fratelui ei. Iar în 14 iunie 1934, când Hitler şi Mussolini s-au întâlnit la Veneţia pentru tratative, i-a trimis în numele Arhivei următoarea telegramă: „Manii lui Friedrich Nietzsche să planeze-n preajma dialogului celor mai mari doi oameni de stat ai Europei.“ Hitler i-a mulţumit pentru aceasta în 20 iulie, când a venit la Weimar de ziua ei de naştere. Karl Schlechta, unul dintre colaboratorii importanţi ai Arhivei, care ne-a dat cea mai bună ediţie filologică a operelor nietzscheene înainte de cea a lui Colli şi Montinari, a lăsat o însemnare despre această vizită: „[...] Omul de stat în casa gânditorului numărul unu al statului, şi nu ca un politician la un filozof, ci ca un vizitator amabilbinevoitor şi foarte original la «sora» înălţată într-o ireală şi adâncă senectute, incomparabilei credinţe a căreia noi îi datorăm cunoaşterea noilor ţeluri. Aşa îşi primea poate, în vremuri de demult, pe marele fiu o mare mamă, o profetă pe un erou, aşa o saluta un mare om pe preoteasa care întreţinea flacăra sacră. Maiestuozitatea întâlnirii a fost sporită şi de salutările lui Mussolini transmise din capul locului de Hitler: ei – germanul şi italianul – îşi amintiseră împreună, în timpul convorbirilor confidenţiale de pe insula Lido, de femeia în vârstă de dincolo de Alpi, iar urarea ei fierbinte ca manii lui Zarathustra să planeze în preajma dialogului lor devenise mai mult decât realitate [...] De neuitat va rămâne pentru oricine a văzut asta cum Bărbatul la care întreaga Germanie priveşte cu speranţă, la care lumea se uită cu cel mai viu interes îşi lua rămas-bun de la bătrâna nepământean de graţioasă care stătea drept în cea mai strălucitoare lumină solară.“ (Naake, p. 111-113)

Dezvelirea Plăcii Comemorative „Anişoara Odeanu” la Lugoj, 1 iunie 2012

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Simion Dănilă

Maria Bologa

Poetul Hans Dama sărbătorit la Viena Î

n seara de 25 iunie 2012, la Teatrul Pygmalion, poetului Hans Dama, cunoscut bănăţenilor (mai ales celor din Sânnicolau Mare, Timişoara, Lugoj, Reşiţa, Comloşu Mare etc.), i s-a făcut onoarea de a i se dedica un simpozion festiv sub genericul: „Intermediar între culturi şi generaţii: Poetul şi filologul Dr. Hans Dama“, organizat de Asociaţia Culturală HORA şi Asociaţia Şvabilor Bănăţeni din Austria în colaborare cu Societatea Austro-Română, Teatrul Pygmalion şi Fundaţia Etniei Germane din Fostul Imperiu Austro-Ungar, toate avându-şi sediul în Viena. Lucrările simpozionului s-au desfăşurat în limba germană. Au participat prieteni, colegi, dintre care mulţi universitari, scriitori, din Austria, România, Germania, Ungaria, şi, last but not least, Mag. Veronika Mickel, preşedinta (= primăriţa) arondismentului Josefstadt din Viena, care a rostit o caldă laudatio, presărată şi cu expresii româneşti, apreciindu-l pe cel omagiat ca fiind „un adevărat european, un mediator între culturi, naţiuni şi generaţii, un om atât de multilateral şi totodată atât de modest“, care trăieşte într-o Vienă unde, la o populaţie de 1.714.142 de locuitori, 125.787 (7,34%), excluzându-i pe austrieci, au cetăţenie europeană, între ei numărându-se şi cca 14.910 (11,85%) români. Din alt punct de vedere, din totalul vienezilor, cca 177.716 (11,61%) sunt născuţi în Europa, dintre care aprox. 20.641 (11,61%) în România, iar din cca 192.599 (11,24%) dintre imigranţii vienezi, cam 21.669 (11,25%) sunt din România, în toate cele trei cazuri românii situându-se pe locul trei după germani şi polonezi. „Mă bucur – a mai adăugat doamna primar a „Iozefinului“ din Viena – şi de parteneriatul cu municipiul Timişoara, pe care îl vom reactiva în acest an, vizitând Timişoara, împreună cu Societatea AustroRomână, de ziua naţională a Austriei“ (26 octombrie). ans Dama, prin tot ce face pe tărâm cultural, a subliniat Domnia Sa, contribuie la realizarea celor trei obiective de mare actualitate ale Uniunii Europene: „o unitate paşnică, solidaritate, care tocmai acum se cere în mod deosebit, şi o puternică identitate culturală“. Participanţii la simpozion au făcut expuneri pe tema „Hans Dama: Literatura ca instanţă de contact între culturi“, după cum urmează: Mag. Roxana Bulz, vecina din Sânnicolau Mare, de şase ani studentă în Viena, a vorbit despre Itinerarul lui Hans Dama din oraşul natal al lui Béla Bartók la Viena, iar dramaturgul Philipp Kaplan de la Pygmalion, care a fost şi moderatorul întregii festivităţi, a dat citire comunicării profesorului univ. dr. Cornel Ungureanu (care, din pricina unui caz de forţă majoră, n-a putut călători la Viena): Hans Dama şi literatura Europei Centrale. Doamna Sifora Sava, originară din Arad, poetă, preşedinta Asociaţiei Culturale HORA, a vorbit despre Hans Dama şi Asociaţia Şvabilor Bănăţeni din Austria, al cărui preşedinte este însuşi Hans Dama, alegându-şi o temă extrem de emoţionantă, în care asociaţia respectivă s-a implicat: asigurarea găzduirii, pe mai multă vreme, a unor copii austrieci, lipsiţi de mijloace de existenţă în

vitregiţii ani ’20 ai secolului trecut, de către familii şvăbeşti şi româneşti din Timişoara şi alte localităţi bănăţene. Dr. Herbert Bockel din Passau, originar din Aradu Nou, absolvent al Facultăţii de Filologie (germanistică şi românistică) a Universităţii din Timişoara (1962), apoi germanist la aceeaşi instituţie (1962-1981), iar după emigrare (1982), profesor la Universitatea din Passau până la pensionare (2004), şi-a ales să vorbească despre un aspect mai puţin cunoscut al literaturii sărbătoritului: Proza lui Hans Dama. Despre Hans Dama şi „bănăţenismul“ său cultural a cuvântat prof. univ. dr. George Achim, poet echinoxist şi filolog, profesor-oaspete din Cluj-Napoca la Institutul de Romanistică al Universităţii din Viena, iar prof. Simion Dănilă, traducătorul a două volume de versuri ale banato-vienezului nostru, a făcut elogiul lui Hans Dama – traducător al literaturii române în spaţiul german. Ultimele două comunicări au fost susţinute de docent univ. dr. Andrea Anna Kolbus din Viena, originară din Jimbolia, absolventă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Karlsruhe, Germania, făcând o strălucită carieră de cercetătoare în domeniul cancerului şi al celulelor stem în laboratoare precum cele de la Centrul de Cercetări din Karlsruhe, Centrul German de Cercetări Oncologice din Heidelberg, Institutul de Cercetări de Patologie Moleculară din Viena sau în Laboratorul de Cercetări al Clinicii Ginecologice a Universităţii de Medicină din Viena etc., care a vorbit despre Multiplele legături istorice Viena-Banat ilustrate de viaţa şi opera lui Hans Dama, şi de prof. univ. dr. Nelu Brădean-Ebinger din Budapesta, poet şi prozator, originar din Arad, trăitor în Bulgăruş, licean la Jimbolia, cu studii superioare de fino-ugristică, hungarologie şi germanistică generală la Universitatea din Bucureşti şi Budapesta, stabilit în 1972 în Ungaria, funcţionând ca profesor la Universitatea de Economie Corvinus din Budapesta şi la Universitatea din Miskolc, care l-a abordat în expunerea sa pe Hans Dama – poetul. Concluzia simpozionului a fost formulată de George Achim: Afirmaţia că Hans Dama este un prieten al românilor, cum spun unii, este falsă, întrucât el este parte integrantă a culturii române. luxul expunerilor a fost întrerupt de câteva ori de o cortină muzicală susţinută de basul Theodor Coresi şi soţia sa, soprana Catarina Coresi Lal, din Viena, originari din România, care au interpretat magistral arii din cunoscute opere şi operete, spre încântarea publicului. În pauza programului, asistenţa a putut viziona în holul teatrului o foarte frumoasă şi instructivă expoziţie documentară despre viaţa şi opera lui Hans Dama, realizată de renumitul colecţionar, român în cuget şi simţire, Dorel T. Usvad, care trăieşte pendulând între Gottlobul natal, Timişoara şi Viena (la Viena a montat pe cheltuiala sa plăci comemorative pentru Cuza, Eminescu, Grozăvescu şi Blaga). Tot el este autorul mai multor emisiuni filatelice şi cartofilice cu subiecte româneşti, dintre care amintim cele două ilustrate recente dedicate lui Hans Dama, pe care le reproducem alături. El a filmat şi întreaga sărbătorire a lui Hans Dama de la Viena.

Constanţa Marcu – misterul documentului –

ub pitorescul unui titlu, cu iz regional (cartea intitulată Tata Domnu’), se ascunde o scriere plină de duioşie, nu mult cenzurată, din partea prozatoarei, care explorează o zonă de sensibilitate acută, de natură subiectivă, numită de autorul Geografiilor literare (Cornel Ungureanu) enclavă, genealogie ofertantă şi mai ales „celălalt Banat”, reliefat de critic drept „al familiilor”. Constanţa Marcu îşi asumă şi un anume plan evocator, elegiac sau patetic, recunoscându-l, simplu, ca punct vulnerabil al conştiinţei sale, pe care îl converteşte în aflarea rosturilor fundamentale, ascunse în „locul de acasă”. Redeschide pagini de viaţă, reînvie chipuri, sapă în memoria fluctuantă un sens unitar, fără de care aceşti oameni par să nu poată exista. Autoarea le configurează identităţile cu suficientă empatie elementară, pentru a le da viaţă, înlăuntrul unei colectivităţi, poate mai puţin prin biografia obişnuită, cât prin aceea spirituală, prin mentalul modelat de tradiţie, istorie şi creştinism, care împlineşte peste ani pecetea destinului. Din toposul modelator, Constanţa Marcu selectează, pentru cartea sa, trei teme fundamentale: generaţiile, structura istoricizată şi valoarea umană a documentelor, în special din Banatul Imperial. Pe de altă parte, viaţa obişnuită, evenimenţială, a acestor oameni, e şi o tehnică de a nu rămâne prizonierul vreunei stări idilizante. Prin infiltrarea unor detalii, cum proceda şi Sorin Titel, într-o parte a operei sale, îşi ţes umbra scurte poveşti, motive simbolizante ale vieţii de creştin, istorie locală, ritualul din spaţiul rural. Paginile 40-41 (printre altele) amintesc bucătăria de vară, dominată de Eva Nada, din romanele lui Sorin Titel, mai ales cele care trimit spre influenţa civilizaţiei imperiale: „Glasul ei de femeie credincioasă acoperea creştetele noastre, ale copiilor [...]. Când Mântuitorul s-a răstignit pe cruce [...]. Iarăşi cuvintele ei au înscris în viaţa mea o taină, care mi-a ţinut de cald, mi-a ţinut de frig şi nu m-a lăsat să pier.”, „Mama Elena Berceanu era o lume. Terminase şcoala de menaj şi, în două rânduri, fusese chemată la o mare familie din Budapesta”, „o aşeză în picioare în farfurioara ei cu model Meissen”, „Când am făcut eu aşa ca voi, la Pesta, la casa Herrzel, doamna m-a ridicat în picioare şi mi-a spus: «Treci la bucataria, Fräulein, treci şi învaţă să ţii cuţitul de fructe...»”. Se încearcă o alternaţă de planuri, mai precis de flash-uri, cum ar fi Anul 1907 sau perioada în care „copilul popii şi al doamnei preotese” ajunge dascăl în satul Megica (Mehadica). Pentru sine, autoarea îşi rezervă câteva extrase de viaţă actuală, suficient de concludente (Revoluţia, plaja etc.), dar însoţeşte conprehensiv toate celelalte umbre dragi. Graţie istoriei se recompun scurte naraţiuni pregnant epice, cum este aceea despre numele satului: „Apoi, nu ştiu, ştiţi ori nu ştiţi că nu Mehadica îi slobod să spunem... Kişmiháld...” Din nou apar cele trei elemente dominante, istoria, statul şi biserica: „Totul ni se trage de la desfiinţarea răgimentului de grăniceri din Caransebeş. Şi de la noua putere dualistă de la 1871 [...]. Acuma, ştiţi dumneavoastră, prin căşi, prin cuină, prin avlia Bisericii, unde nu ne aude nima, tot Megica spunem...” ocumentele, prezentate cu încredere (cf. Cornel Ungureanu): „Constanţa Marcu, autor care ilustrează, în premieră, topografii necesare”), sunt inserate în corpusul cărţii: scrisori, conferinţe, discursuri, din 1922, 1934 etc. Un discurs şcolar e semnat de Pavel Văduva, dascăl în Pârvova, la 5 ale lui iulie, 1922. Autoarea pare că le celebrează valoarea şi, investigându-le plinul uman, ţese o pânză fină de sensuri peste Banatul simbolic şi peste Banatul istoric, prelungind acel intra-muros, de care vorbeşte Andrei Oişteanu, şi spre alte zone/ zări. Este Banatul borgesian, adică „cel plin de rafturi”, ascuzătoare de înscrisuri, printre care alege să se mişte drăgăstos, cu hotărâre. ria documentară se extinde spre Orşova sau Lugoj, numind evenimente, personalităţi. Impresionantă este pofta de a parcurge aceste relicve, adunate de preoţi şi dascăli:

„Preotul intui jocul şi continuă cu vorbe mai în şoaptă decât până atunci. – Am întocmit un registru cu însemnări şi semnături, luate toate din trecut şi până în prezent, despre întâmplările aflate în cărţile şi socoţile bisericii [...]. Dascălului îi scânteiară deodată ochii la văzul registrului...” Vremuri ferecate în memoria bisericii, pagini despre Confiniul militar, înfiinţat în 1768, sub Împărăteasa Maria Terezia ş.a. Cu oarecare afinitate faţa de pictura naivă, paginile cărţii se colorează de apariţia muzicanţilor, a clopotelor, a scenelor de nuntă şi înmormântare, ultima fiind dedicată „drumului de neîntoarcere”, în memoria dascălului, condus de coriştii săi pe ultimul drum; legendarul taragot, lăuta cea veche – toate acestea nu constituie doar un suport expresiv sau dinamic al cărţii, ele ascund şi împărtăşesc înţeles/ suferinţă. În arealul, însufleţit de vocea auctorială, o notă specifică o dă taina liturgică; accente profund emblematice o reflectă, asumându-şi şi un medievalism tutelar: „Când Nicolae Riteş a aşezat Crucea de fier în vârful turnului (bisericii – n.n.), ţinându-se de ea, o închinat şi beut câte un pahar de vin pentru rege şi episcop...” O altă taină, cea a muzicii, uneşte regiunile banatice, mai ales prin „divina artă corală” (indirect sugerează blagianul Banat al stereotipiilor de calitate), numită astfel de Ion Vidu, semnatarul uneia dintre scrisorile cuprinse în carte. Iova Domăşneanu, „lugojan”, la care face aluzie autoarea, cânta „la corul lui Vidu” şi cuvintele calde şi înţelepte ale maestrului, la „Masa Poganilor”, în grădina „Concordia” din Lugoj, îi rămân în suflet pentru totdeauna. artea Constanţei Marcu insuflă determinare, sens şi căldură documentului, chintesenţă de viaţă. Gestul de a strânge la piept, cu grijă, un atare vestigiu, nu reflectă aşadar numai împătimire, ci şi raţiune de a exista, într-un plan imaginar (temă pasionantă la Isabelle Allende, în romanul Ţara mea imaginară), autoarea acordând valenţe afective – spirituale şi altor etaje ale existenţei, cum ar fi aria deductivă a viselor cu ochii deschişi. Este stil, este tehnică a comunicării, instrument de explorare, poate nu întotdeauna epuizat până la capăt, un mod indirect de a surprinde şi de a comunica o taină, şi anume că gestul şi masca trupului omenesc reprezintă un topos pentru tot ce e luptă interioară a sufletului nostru. De aceea, pentru Constanţa Marcu poate fi definitorie, referenţială, o astfel de descriere-portret, cum este: „Lugojanul împături cu grijă decupajul din foaia ziarului, îl pitulă înapoi cu grijă între actele pe care le ţinea în buzunarul ascuns, de la piept, din vestonul lui”. Prin comparaţie cu arborescenţa barocă a cărţilor lui Sorin Titel, expusă alterităţii identitare (mai ales în romanul Femeie, Iată Fiul Tău), cu disoluţia sau chiar, în alt plan, bogăţia fastică a Banatului baroc, ceea ce scrie acum Constanţa Marcu se situează la limită. Scriitoarea imprimă textului o simpatie pentru linear, în dorinţa de a statornici o anumită soliditate, iar fragmentarea epică e discretă, starea conflictuală, supusă eticului, faţa ascunsă a lucrurilor decurgând din „subteranele de suprafaţă” ale documentelor – din înscrisuri. De fapt, autoarea e mult mai aproape (o denotă şi frazele tendenţioase sau biblice) de acea subiectivizare a sufletului, care naşte o devoţiune impregnată de morală, caracteristică mai ales barocului germanic. Perspectiva prozatoarei reînnoieşte viaţa culturală a unui areal. Dincolo de pioasa comemorare a locurilor şi a oamenilor (cu unele filoane autobiografice), a întregului topos, cu spiritualitatea sa intrinsecă, înţelegem nu o cultură a amintirii (categorie organică în viziunea lui Iorga), care oricum presupune şi ea un spaţiu-matrice şi o tipologie regională. Mai degrabă o eternă reîntoarcere la căldura rădăcinilor, cum afirmă chiar autoarea în roman. estul auctorial este de a aduna ceea ce s-a risipit în timp şi, de aceea, scripturalul este cel mai potrivit, starea de poezie a trecutului confirmându-se printr-o ambivalenţă pasionată şi spirituală deopotrivă.

Notă: Constanţa Marcu, romanul Tata Domnu’, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2010.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Adriana Weimer

Ioan Derşidan “Anul Caragiale”

Festivalul Primăvara Poeţilor/ Le Printemps des Poètes – 7 – 13 mai 2012, ediţia a VIII-a –

La această ediţie a festivalului au participat poeţi, scriitori, oameni de cultură, din peste 30 de oraşe, care sunt prezentaţi pe internet, în paginile site-ului festivalului. stfel, şi la Lugoj, în cadrul Festivalului Naţional Primăvara Poeţilor/ Le Printemps des Poètes, în săptămâna 7 – 13 mai 2012 s-au derulat două manifestări literare dedicate poeziei, şi anume: marţi, 8 mai 2012, de la ora 13.00, în sala Bibliotecii Colegiului Naţional “Coriolan Brediceanu”, a avut loc “Biblioteca Poeţilor”, proiect literar la care au participat poeţi lugojeni, bibliotecari de la Biblioteca Municipală Lugoj, de la Biblioteca liceului gazdă, de la Biblioteca Universităţii Europene “Drăgan” Lugoj, de la bibliotecile şcolare lugojene; alături de poeţi, bibliotecari şi de elevi ai colegiului lugojean, au participat actuali şi foşti profesori ai catedrei de limba şi literatura română din cadrul Colegiului Naţional “Coriolan Brediceanu” Lugoj: Rodica Banu, Ela Iakab, Corina Netedu, Mihaela Bînă, Daniela Ghinea, Daniela Dragomir. Cel mai important moment al acestei întâlniri literare a fost recitalul poetic în lec-

estivalul Primăvara Poeţilor/ Le Printemps des Poètes, aflat la ediţia a VIII-a în România, s-a desfăşurat anul acesta între 7 şi 13 mai. Timp de şapte zile, au avut loc, în întreaga ţară, zeci de lecturi publice de poezie, mese rotunde şi dezbateri, lansări de carte şi de reviste, spectacole de muzică şi poezie, expoziţii de carte. Douăzeci de proiecte culturale au reunit diferite evenimente care s-au adresat tinerilor cititori din biblioteci, licee, şcoli generale şi universităţi, cum ar fi lecturile publice de poezie, fiecare proiect cultural fiind denumit în funcţie de contextul în care s-a desfăşurat.

anifestările literare din 2012 au cuprins 20 de proiecte, printre care: “Cuvinte despre poezia de astăzi” – dezbateri despre poezia actuală, lecturi de poezie şi lansări de carte în biblioteci, universităţi, licee, şcoli generale; “Ateliere literare 2012” – work-shop-uri în biblioteci, licee şi şcoli generale; “Maraton poetic” – lecturi în diferite locuri publice: biblioteci, şcoli, spaţii neconvenţionale; “Atelier literar ad-hoc” – poeme scrise de participanţii la întâlnirile

literare; “Astăzi, poezie!” – lecturi în spaţii neconvenţionale: cluburi, ceainării şi cafenele; “Poeme oferite cititorilor” – cărţi poştale cu poeme scrise de autori contemporani români sau străini oferite gratuit cititorilor; “Lumea dinăuntru, lumea din afară” – lecturi în spitale, case de copii şi de bătrâni; “Poeţi din diaspora românească” – prezentarea poeziei unor autori români din afara ţării; “Les Belles Françaises” – program de lecturi din poezia franceză contemporană în licee şi universităţi (program permanent al festivalului); “Poezie pe mai multe voci” – spectacole de poezie în română şi franceză/ engleză etc.; “Portrete de scriitori” – proiecţii în format electronic şi expoziţii cu fotografii ale unor poeţi români contemporani, însoţite sau nu de poemele lor în manuscris; “Graffiti” – expoziţii de pictură şi de poeme în manuscris; “Poezie sonoră” – poeme sonore în recitarea autorilor; “Poezie vizuală” – poeme vizuale realizate în colaborare cu diferiţi artişti; “Slam” – poezie în lectura cantautorilor sau a unor formaţiuni corale şcolare; “Poezia pe Cărţi Poştale” – lucrări de grafică şi pictură care ilustrează poemele unor autori români; semne de carte cu citate din poeţii români reprezentativi; cărţi de artist; “Poetomaton: poeţi români de astăzi” – înregistrări audio transmise la posturile de radio; “Biblioteca Poeţilor” – manifestări culturale în biblioteci. a nivel naţional, organizatorii generali ai Festivalului Primăvara Poeţilor/ Le Printemps des Poètes sunt Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Aurel Maria Baros, Linda Maria Baros, Horia Gârbea. Acestora li se adaugă filialele din ţară ale Uniunii Scriitorilor din România, asociaţii culturale, case de cultură, biblioteci judeţene, biblioteci municipale şi orăşeneşti, edituri, reviste, cenacluri literare, universităţi, şcoli generale, colegii, licee şi librării din ţară.

tura autorilor lugojeni: Laurian Lodoabă, Adriana Weimer, Remus Valeriu Giorgioni, Anda Maria Neagoe, Ionel Panait, Ion Oprişor, Maria Izgherean, Nicolae Toma. Invitat de onoare a fost scriitorul Cristian Ghinea, care a făcut şi prezentarea poeţilor prezenţi. Coordonatorii acestei manifestări au fost Henrieta Szabo şi Adriana Weimer – Biblioteca Municipală Lugoj – şi Mariana Liuba – bibliotecara colegiului gazdă. Momentul muzical a fost asigurat de grupul coral “Gaudete” al colegiului gazdă, coordonat de prof. Daniela Ghinea. Cuvântul de bun-venit a fost adresat de prof. Noemi Neamţu, directoarea colegiului lugojean. Organizatori: Biblioteca Municipală, Colegiul Naţional “Coriolan Brediceanu”, Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj.

ea de-a doua manifestare literară organizată în Lugoj, dedicată poeziei, din cadrul Festivalului Naţional Primăvara Poeţilor/ Le Printemps des Poètes, s-a desfăşurat vineri, 11 mai 2012, de la ora 13.00, în Studioul de Concerte “Elisabeta Toth” din cadrul Şcolii de Arte Frumoase “Filaret Barbu” din Lugoj, sub genericul “Poezia română de azi”; acest proiect cultural a cuprins: expoziţia de caligrame şi de semne de carte; întâlnirea cu poeţii lugojeni Maria Rogobete, Laurian Lodoabă şi Ionel Panait; momente poetice susţinute de elevi ai Colegiului Naţional ,,Iulia Hasdeu” Lugoj: Daiana Suba, Iasmina Zaharia, Horaţiu Trifan; recitalul instrumental susţinut de laureaţi ai Şcolii de Arte Frumoase ,,Filaret Barbu”: Andreea Borduz, Ioana Borduz (clasa prof. Elisabeta Taurel), Elizabeth Ciortuz (clasa prof. Valentina Vasiliu), Rossana Nistor – Popovici, Nicole Dohor, Valentin Lazăr (clasa prof. Carmen Schöner). Coordonartori au fost prof. Dorin Murariu – redactorul-şef al revistei “Banat” din Lugoj – şi prof. Anca Muraiu. Organizatori: Şcoala de Arte Frumoase “Filaret Barbu”, Biblioteca Municipală Lugoj, Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj şi Colegiul Naţional “Iulia Hasdeu” Lugoj.

Termitele şi cariul I (9)

deile sale despre prosperitate, iniţiativă şi dezvoltare economică îi antrenează şi pe ceilalţi (care “se mişcă” şi “fierb”). Plânsul lui Caţavencu este semnul atingerii cotei (şi al euforiei). Eroii caragialieni au o relaţie specială cu atmosfera şi imensitatea. Norocul lui Lefter Popescu rămâne încercat, forţat şi îngropat la temelia Observatorului Astronomic. Ostilitatea nordică şi nocturnă a vremii din La hanul lui Mânjoală îl îndreaptă pe erou spre han şi Marghioala. Lăsata secului (re)verifică reflexele conului Leonida şi le arată condiţionate de ziar şi de imediat, de altitudinea subiectelor. n inventar al oralităţilor caragialiene (din care am reprodus câteva forme “crucişe”, căutate) arată preocuparea scriitorului de “melodia vorbirii” (“de la intonaţia burghezului gros ca butea, până la piţigăiatul flaşnetat al cocoanelor de mahala”, scrie Barbu Delavrancea), de acustica expresivă a sunetelor. Hieroglifele (chiar schilodite) au valoarea care încremeneşte clipa de viaţă, eroii şi situaţia. În ritmul caragialian sunt cuprinse adecvarea, invenţia melodică (tactul), “preludiul etern”, fapte şi stări ale eroilor, “încremenite” sonor, perspectiva ironică. Asemeni lui Creangă, Caragiale se adresează scriptic unui public ales, instruit, capabil să descifreze mărcile personale de enunţuri şi ambalaje de tot felul. Crucişul temei (despre incendiu – sinistru – dada) şi al variaţiunilor provine, de exemplu, din punerea la contribuţie (literară) a “fanteziei nesecate” şi a “bogatului arsenal de calomnii” al … adversarilor (noştri). Toposurile frecvente sunt Bucureşti (în schiţe apar mahalaua şi balcanismul), Sinaia (cu protipendadă şi munte), Berlin (loc de emisie), cafeneaua, berăria, redacţia. Cafeneaua este bioclimatul verificat al eroilor caragialieni din schiţe (momente). Bioclimatul muntelui stimulează eroii, dar le întârzie coborârea şi măreşte uluiala amicilor (Cam târziu). Caracteristicile mediului presupun mişcări diferite ale aerului şi lasă urme în eroi. Trei exemple sunt frapante: O făclie de Paşte, La hanul lui Mânjoală şi În vreme de război. ordul caragialian înseamnă mişcare şi meteorologie (nu migraţie, ci instinct şi ne/ ”repaus”), desprindere fizică de Sud şi cuprindere (asimilare) spirituală a acestuia (opţiunea pentru poveştile orientale). El reprezintă o accepţie valorică şi un mod dinamic de raportare la lume. Meteorologia ostilă este prielnică mărimilor politice (înzăpezindu-le), îndemnându-le la somn (articolul Somnul ca agent electoral).

Bibliografie selectivă: OPERA: A. 1. Eminescu, Mihai, Opere, vol. I - XVII, Ediţia Perspessicius (continuată de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia), Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“ (apoi Academia Română), 1939, 1943, 52, 1958, 1963, 1977, 1980, 1983, 1985, 1987,1989, 1993,1999; 2. Eminescu, Mihai, Opere, vol. I-VII, Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, prefaţă de Eugen Simion, Poezii(I); Proză. Teatru. Literatură populară(II); Publicistică. Corespondenţă. Fragmentarium(III), Publicistică (IV), Publicistică (V), Dicţionar de rime. Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte. Corespondenţă (VI), Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte (VII), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999, 2000, 2003; 3. Eminescu, Mihai, Fragmentarium, Ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. B. 1. I. L. Caragiale, Opere (vol. I-VII). Nuvele şi schiţe, I-II, Reminiscenţe şi notiţe critice, III, Ediţie îngrijită de Paul Zarifopol, Bucureşti, Editura “Cultura Naţională”, 1930, 1931, 1932; Opere. Notiţe critice, literatură şi versuri, IV, Articole politice şi cronici dramatice, V, Teatru, VI, Corespondenţă, VII, Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, 1938, 1938, 1939, 1942; 2. I. L. Caragiale, Opere (vol. IIV). Proză literară, I, Teatru. Scrieri despre teatru. Versuri, II, Publicistica literară şi politică, III, Corespondenţă,IV,Ediţie îngrijită şi cronologie de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000,2001,2002; 3. I. L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, Selecţia textelor şi Cuvânt înainte de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Adriana Weimer

Colocviile Internaţionale ale Revistei „Reflex” din Reşiţa – Ediţia a XII-a, Băile Herculane, 2012 – Adriana Weimer (din Lugoj). rima zi a Colocviilor „Reflex”, joi, 10 mai 2012, a debutat, ca în fiecare an, cu prezentarea tuturor invitaţilor. Apoi a avut loc un eveniment cultural de excepţie: lansarea volumului de versuri Im Schatten der Zeit/ În umbra timpu-

a doua a zilei a avut loc un recital de poezie dedicat poetului Ilie Ştefan Domaşnea. iua de sâmbătă, 12 mai 2012, a fost dedicată poeţilor de limbă sârbă: Slavomir Gvozdenovici (poet, redactor-şef al revistei „Knjizevni život” din Timişoara; are mai multe volume traduse în

cător, conduce Tribuna literară „Francuska 7” a Uniunii Scriitorilor din Serbia; are mai multe cărţi de versuri traduse în limba română); Zoran Kostici (poet, traducător, redactor la mai multe redacţii din Banja Luka,

limba română şi alte câteva apărute în Serbia şi Republika Srpska); Adam Puslojici (poet, traducător, directorul pentru relaţii externe al Uniunii Scriitorilor din Serbia şi membru al Academiei Române; a tradus peste 100 de scriitori români; are mai multe cărţi publicate în limba română); Milovan Marcetici (poet, preşedinte al Societăţii Scriitorilor

preşedintele Uniunii Scriitorlor din Republika Srpska; este tradus în limba română cu mai multe cicluri de poezii); Milenko Jevgevici (poet şi prozator, redactor la Editura Pedagogică din Banja Luka; este tradus cu mai multe poezii în limba română); Jovan Živlak (poet, a fost preşedinte al Societăţii Scriitorilor din Voivodina, redactor-şef al revistei literare

Sârbi; are un volum de versuri tradus în limba română, în curs de apariţie); Nikola Vujcici (poet, membru al Societăţii Scriitorilor Sârbi, redactor la mai multe edituri; are un volum de versuri tradus în limba română), Mico Cvijetici (poet, traducător şi critic lite-

„Zlatna greda” din Novi Sad; are un volum de versuri tradus în limba română); Zoran Gerici (poet şi dramaturg, critic literar, directorul Teatrului Tineretului din Novi Sad; are mai multe poezii traduse în limba română); Miloş Latinovici (poet, prozator şi dramaturg, direc-

rar, redactor-şef al revistei „Knjizevne novine” din Belgrad, revistă a Uniunii Scriitorilor din Serbia; are un volum de versuri tradus în limba română, în curs de apariţie); Branislav Veljkovici (poet, redactor la revista „Knjizevne novine” din Belgrad, revistă a Uniunii Scriitorilor din Serbia; în curs de pregătire volumul de versuri în traducere românească); Miljurko Vukadinovici (poet, tradu-

torul Festivalului de Literatură „Duşan Vasiljev” din Kikinda şi viceprimarul oraşului; are un volum de povestiri tradus în limba română). Toţi scriitorii sârbi prezenţi în acest an la Colocviile „Reflex” de la Herculane au obţinut, fiecare, mai multe premii literare importante, în ţara lor, în România şi în alte ţări străine. Prezentarea poeţilor sârbi a fost urmată de un regal de poezie în limba maternă, dar şi în lectura şi traducerea scriitorilor şi traducătorilor Slavomir Gvozdenovici şi Lucian Alexiu. urmat un recital de poezie a poeţilor prezenţi: Toma George Maiorescu – ultimul student examinat de Lucian Blaga, în calitate de profesor universitar al acestuia (Los Angeles), Octavian Doclin, Nicolae Sârbu, Costel Stancu (Reşiţa), Ion Marin Almăjan, Lucian Alexiu, Slavomir Gvozdenovici (Timişoara), Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa, Ioan Matiuţ (Arad), Virgil Diaconu (Piteşti), Adriana Weimer (Lugoj). În ultima zi a colocviilor a avut loc o excursie culturală în zonă.

diţia a XII-a a Colocviilor Internaţionale ale revistei “Reflex” din Reşiţa, amplă manifestare culturală cu caracter internaţional (revista “Reflex” îl are ca director pe Gheorghe Ţunea şi ca redactor-şef pe cunoscutul poet reşiţean Octavian Doclin), s-a desfăşurat în perioada 10 – 13 mai 2012, la Băile Herculane. Organizatorii acestei ediţii a Colocviilor “Reflex” au fost: redacţia revistei “Reflex”, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea

Culturii Tradiţionale, Consiliul Judeţean Caraş-Severin. a prezenta ediţie a colocviilor au participat scriitori, critici literari, editori, traducători, oameni de cultură, din ţară şi din multe colţuri ale lumii: Cornel Ungureanu, Lucian Alexiu, Slavomir Gvozdenovici, Ion Marin Almăjan, Dana Nicoleta Popescu, Vasile Bogdan, Dan Ungureanu (din Timişoara), Hans Dama, Dorel Uşvad (din Viena), Toma George Maiorescu (din Los Angeles), Adam Puslojici, Milovan

Marcetici, Nikola Vujcici, Mico Cvijetici, Branislav Veljkovici, Miljurko Vukadinovici, Zoran Kostici, Milenko Jevgevici, Jovan Zivlak, Zoran Gerici, Miloş Latinovici (din Serbia), Ion Cocora, Dana Pocea Cocora (din Bucureşti), Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, Nicolae Sârbu, Gheorghe Jurma, Costel Stancu, Titus Crâştiu, Clara Constantin, Va-

sile Petrica, Cecilia Petrica, Dana Bălănescu, Florin Safer, Jiana Morărescu (din Reşiţa), Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa, Ioan Matiuţ (din Arad), Virgil Diaconu (din Piteşti), Pavel Panduru (Prigor), Ilie Cristescu, Dorin Bălteanu (din Herculane), Simion Dănilă şi

lui, semnat de poetul Hans Dama din Viena, în traducerea lui Simion Dănilă. Volumul a fost prezentat de profesorii Cornel Ungureanu şi Simion Dănilă; lansarea de carte a fost urmată de recitalul de poezie în lectura autorului Hans Dama. În continuare, criticul şi istoricul literar Cornel Ungureanu i-a adus în discuţie pe poeţii timişoreni Robert Reiter şi Dorian Grozdan. La finalul zilei au fost prezentate, de către reprezentanţii lor prezenţi la Colocvii, cele mai noi numere ale revistelor şi cele mai re-

cente apariţii ale editurilor, astfel: Octavian Doclin (revista „Reflex”, Reşiţa), Vasile Dan şi Gheorghe Mocuţa (revista „Arca”, Arad), Virgil Diaconu (revista „Cafeneaua literară”, Piteşti), Simion Dănilă şi Adriana Weimer (revista „Banat”, Lugoj), Lucian Alexiu (Editurile Hestia şi Anthropos, Timişoara), Slavomir Gvozdenovici (Editura Uniunii Sârbi-

lor din România), Ion Cocora (Editura Palimpsest, Bucureşti), Gheorghe Jurma (Editura Tim, Reşiţa), Ioan Matiuţ (Editura Mirador, Arad). Tot în acest context a fost lansat şi noul număr al revistei „Reflex”, pe 2012. ema din acest an a colocviilor – „Terra Banatica – între Europa Centrală şi Balcani. Domenii de referinţă: istorie, literatură-artă, ştiinţă, industrie-economie” – s-a derulat vineri, 11 mai 2012, şi a fost tratată, într-un mod extrem de interesant, de către scriitorii Octavian Doclin, Cornel Ungureanu, Lucian Alexiu, Ion Marin Almăjan, Vasile Petrica, Slavomir Gvozdenovici, Adam Puslojici; pe marginea acestei teme au mai avut loc şi discuţii libere ale participanţilor. Apoi, scriitorii Slavomir Gvozdenovici şi Lucian Alexiu au prezentat câteva cărţi semnate de scriitorii sârbi prezenţi. În partea

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Adriana Weimer

„Noapte de veghe pentru Mihai Eminescu!” – 14-15 iunie 2012 – ediţia I, Teatrul Vechi “Mihai Eminescu” din Oraviţa –

n eveniment cultural inedit – în premieră naţională şi mondială –, de o emoţie deosebită, s-a desfăşurat, în noaptea de14/15 iunie 2012, între orele 21.00-4.00, pe scena Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa; este vorba despre „Noaptea de veghe pentru Mihai Eminescu!”, marcată prin puterea tămăduitoare a poeziei – atât de iubită de marele poet, dar şi prin puterea muzicii.

man – poet (Caransebeş), Ion Jorz – poet (Caransebeş), Mihail Rădulescu – poet (Caransebeş), Adriana Ilin – poetă şi cercetătoare (Bucova), Elena Creţiu Buzea– poetă (Oraviţa), Doru Ilana – poet (Slatina Nera), Mihai Moldovan – scriitor (Oraviţa), Igor Isac – artist plastic (Oraviţa), Lorin Cimponeriu – poet (Oraviţa), Costel Simedrea – poet (Răcăşdia), Cara Molnar – poetă şi artist plastic (Reşiţa), Iulian Barbu – poet (Reşiţa), Mihai Chiper – jurnalist (Anina), Maria Chiper – jurnalistă (Anina), Ion Răşinaru – poet (Anina), Iosif Băcilă – poet şi jurnalist (Valea Almăjului), Pavel Panduru – critic literar şi eseist (Valea Almăjului), Mircea Croitor – poet (Anina), Sorin Smărăndescu – scriitor (Timişoara), Raul Bribete – poet (Oraviţa), Larisa Toma (Lugoj), Traian Pintilie, Puiu Marinescu şi mulţi alţii. n emoţionant recital actoricesc din lirica eminesciană a avut loc începând de la ora 21.00, apoi poeţii prezenţi în sala Teatrului Vechi „Mihai

„Orient Latin” din Timişoara, revista „Banat” şi revista „Actualitatea literară” din Lugoj –, de lansări de carte – fiecare scriitor şi-a prezentat noile apariţii editoriale – şi de cantautorii invitaţi – Vasile Gondoci şi George Popovici. La ora 4.00, la încheierea programului literar şi artistic, a avut loc o agapă,

„Mihai Eminescu” din Oraviţa şi Fundaţia Culturală „Orient Latin” din Timişoara. onel Bota – directorul Teatrului Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa – şi Ilie Chelariu – redactorul-şef al revistei literare „Orient Latin” din Timişoara – organizatorii şi sufletul acestei întâlniri cul-

a acest important eveniment literar, gândit şi aşteptat încă din iunie 2011, au fost invitaţi scriitori, jurnalişti, oameni de cultură, muzicieni şi artişti plastici din tot Vestul României: Timişoara, Lugoj, Oraviţa, Caransebeş, Anina, Făget: Ionel Bota – cercetăror, jurnalist şi critic literar (Oraviţa), Ilie Chelariu – poet şi jurnalist (Timişoara), Ion Scorobete – poet şi prozator (Timişoara), Maria Niţu – critic literar (Timişoara), Daniel Luca – critic literar şi traducător (Timişoara), Laurian Lodoabă – poet şi prozator (Lugoj), Cristian Ghinea – prozator, critic literar şi jurnalist (Lugoj), Remus Valeriu Giorgioni – poet, prozator şi jurcare a cimentat legăturile de prietenie dintre scriitorii prezenţi. Organizatorii acestei manifestări culturale aparte au fost: Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, Teatrul Vechi

nalist (Lugoj), Adriana Weimer – poetă, eseistă şi jurnalistă (Lugoj), Ionel Panait – poet (Lugoj), Ion Oprişor – poet (Lugoj), Vasile Gondoci – cantautor (Lugoj), George Popovici – poet şi cantautor (Făget), Mircea Anghel – eseist şi jurnalist (Lugoj), Nicolae Toma – poet şi jurnalist (Lugoj), Iosif Carai-

turale, speră ca, începând cu anul viitor, manifestarea să disemineze în toată ţara, dar şi în comunităţile de români din lume. Partenerii media ai acestei reuşite manifestări literare au fost Antena 3 şi Realitatea TV.

Eminescu” din Oraviţa au lecturat din versurile lor, pe scenă, până la ora 4.00, oră la care, în 1889, s-a declarat oficial moartea poetului nostru naţional. Programul literar şi artistic al „Noapţii de veghe pentru Mihai Eminescu” a fost punctat de prezentări de reviste – revista

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 10 Dorin Murariu

Doina Peteanu în oglinda Anişoarei Odeanu

ul biografic este adesea partea cea mai expusă a scriitorilor, fiind nevoit să suporte, în ciuda faţadelor atent colorate dintr-o epocă sau din alta, presiunile unei referenţialităţi dure, cu destule deschideri spre zonele întunecate ale drumului de zi cu zi, dar şi cu unele cărări spre lumina acţiunilor, luciditatea opţiunii fiind salvatoare. Pentru cercetătorul devotat al zonei, Doina Peteanu a reprezentat o axă definitorie, căci aceasta şi-a asumat turbionul existenţial ca să o impună pe Anişoara Odeanu, spectaculos act de metamorfoză consumat între multiple oglindiri, după cum se şi poate constata din monografia închinată scriitoarei de către Gheorghe Luchescu ori din volumul Publicistică la ,, Viaţa” (Timişoara, Editura Universuri Universitare, 2009). Aici, alături de Eugen Beltechi, cărturarul lugojean şi-a asumat încă o dată rolul de pasionat truditor întru mai buna cunoaştere a spiritualităţii bănăţene.

entru a urmări cu înfiorare prin ce sită nemiloasă trebuie să treacă autorii şi cărţile lor. Sau, mai ales, pentru a trăi măcar câteva momente alături de marii scriitori cunoscuţi doar în ipostaza lor muzeistico-şcolară. Căci Doina Peteanu ia ce este mai bun din Anişoara Odeanu şi ne livrează încântătoare secvenţe în priză directă. Ochiul ager al femeii înregistrează cu acuitate orice semnal venind din proximitatea lucrurilor sau a oamenilor. Biblioteca, biroul, celelalte mobile, hainele sunt cele câteva linii obligatorii ale cadrului. În mijloc, iradiind, portretul interlocutorului. ată-ne acasă la Camil Petrescu: ,,Biroul, cu o bibliotecă ce ocupă toţi pereţii, are totuşi un aer atât de proaspăt, de strălucitor, parcă ar fi o sală de laborator american. E totuşi cald şi intim” Apoi, ochii unei experienţe artistice (şi nu numai): ,,Camil Petrescu e senin – acelaşi surâs cald, aceeaşi lumină în ochii albaştri mici, în care s-a strâns parcă numai esenţă de expresie (când l-am cunoscut, cu vreo zece ani în urmă, mi-am dat seama câtă forţă de expresie pot avea ochii mici, câtă incandescenţă de spirit şi vioiciune [...]), aceleaşi culori pastel, pe care le ştiu de atâta timp.” Lângă masa de lucru aproape inconfortabilă unde Camil Petrescu şi-a scris toată opera, o valiză. Nu, nu pornea în vreun voiaj. Plecase doar de vreo zece ani din literatură ca să umple geamantanul cu trei mii de pagini – Teoria substanţei. I se aduce aminte că a inaugurat la noi literatura autencităţii. Scriitorul răpunde că, dacă nu i s-ar fi mărit chiria, n-ar fi fost obligat să scoată câte o nouă ediţie şi apoi, ,,cărţile astea scrise la persoana întâi sunt, sub aerul lor de document personal, mai discrete şi mai impersonale decât unele cărţi scrise la persoana a

junsă vedetă în provincia natală înainte de a fi scris ceva substanţial şi trăitoare într-un mediu cultural cu elanuri, totuşi, limitate, tânăra dezinhibată pornea să cucerească tocmai centrul spre care bănăţenii priviseră cu atâta speranţă în urmă cu decenii, atunci când nu se uitau spre Viena. Dă lovitura cu Într-un cămin de domnişoare, ajungând în cercul celor câţiva tineri aleşi să modeleze noua Românie, conectând-o la pulsul european al literaturii. Treptat, în locuinţa ei bucureşteană, ,,decorul” uman se schimbă radical şi, în locul liniştiţilor colegi de altădată, apar exponenţii noii paradigme de dreapta. Experienţa nu ţine prea mult, căci Antonescu hotărâse că venise timpul curăţeniei prin diverse mijloace. Pus în fruntea unui ziar proguvernamental, Rebreanu a împlinit proiectul apelând la câţiva dintre tinerii de succes ai momentului. Astfel, de la sfârşitul lui 1941 şi până în toamna lui 1943, scriitoarea va fi redactorul paginii a doua – Viaţa artistică – alături de Dan Petraşincu. Întâmplător sau nu, în aceeaşi formulă i-a surprins şi pagina 879 a Istoriei... lui G. Călinescu, liderii prozei din capitolul Noua generaţie fiind Mircea Eliade, Anton Holban şi Mihail Sebastian. e ce am citi acum, după aproape şaptezeci de ani, aceste pagini puternic influenţate de contextul dur al războiului? Pentru a vedea, fie şi parţial, spectacolul oglindirii Doinei Peteanu de zi cu zi în chipul fardat artistic al Anişoarei Odeanu – ar fi un răspuns. Pentru a observa cum pionul transformat în regină îi susţine în continuare pe cei rămaşi acasă. Pentru a înţelege mai bine complexele literaturii române.

treia.” În alte pagini, portretul lui Lucian Blaga (,,Sub ochii gravi, cu privire lină, mergând spre dincolo, deşi e îndreptată asupra mea, parcă toate apele sunt potolite. Şi nu e în liniştea asta nimic altceva decât linişte, nici oboseală, nici omenească resemnare, nici indiferenţă. E sufletul unui om care e atât de integrat în lumea marilor taine, încât nu-i rămâne decât să le culeagă în armonii de cuvânt şi de gândire.”) şi răspunsul său la spinoasa problemă a specificului românesc în literatură: ,,Un scriitor de mare forţă va avea în opera lui, totdeauna, o amprentă a specificului naţional.” oarte interesantă este şi vizita la Sextil Puşcariu, directorul Institutului de Cultură Română, cel mai în măsură să explice diversele ciocniri propagandistice ale timpului. Aflăm că, în Germania, traducerile din literatura română aveau un succes impresionant, autorii pe care s-a mizat fiind Sadoveanu, Agârbiceanu, Slavici, Gârleanu, Marcu Beza, Sandu Aldea, Blaga, Pillat, Voiculescu, Adrian Maniu, N. Crainic cât şi Rebreanu, romanul Ion cunoscând trei ediţii, fiecare de câte zece mii de exemplare, cea mai recentă fiind destinată în întregime frontului. În acei ani, Doina Peteanu milita pentru o literatură cu adevărat românească, ieşind din ,,băltoaca fals strălucitoare a culturii cosmopolite.” Primul pas se baza pe ,,trăirea adâncă în românesc”, ajungându-se până la rădăcinile tracice, datoria scriitorului contemporan fiind ,,de eliminare a tot ce nu corespunde acestei structuri.” egăsirea ,,în duh naţional” este mijlocită de ,,marii apostoli ai scrisului românesc.” Cel dintâi, reprezentând ,,toată latura de mistică a acestui neam profund arian” era, evident, Eminescu. Lângă el, surprinzător, era plasat Caragiale. Mai sunt selectaţi, doar într-o enumerare, Neculce, Creangă, Matei Caragiale, Liviu Rebreanu. Nu lipseşte folclorul, cu toate că ,,nu este românesc numai ceea ce se petrece la ţară. Este românesc tot ceea ce este văzut româneşte.” Nu este uitată nici nota slavă, care a avut două faţete, cea a ortodoxiei, care ne-a susţinut fiinţa sufletească, şi o alta, profund dăunătoare, deşi cu un aspect de atrăgătoare poezie: a fatalismului, a istoriei crescută pe bălăriile unei leni şi lipsa de putinţă de organizare.” iarista pune în pagină toate frământările culturale şi literare ale epocii, dovedindu-se un spirit mobil, tenace, provocator. Analizează, compară, pune diagnostice: ,,Nu mai sunt şcoli literare, curente literare, nu se mai spun lucruri categorice în niciun sens, se dibuie, se răsfoieşte prin manuale vechi, se aşteaptă, se tace mai ales, adânc, din ce în ce mai adânc.” Merge prin librării, caută cititorul ideal, enunţă elemente de teoria lecturii. O pasionează teatrul, dar nu ocoleşte nici filmele, chiar dacă ,,cele mai multe se mărginesc la prezentarea unor mondenităţi frivole, pe înţelesul midinetelor.” Pune în ecuaţie creaţia şi critica literară, căutând o plastică definire: ,,Nu, adevăratul

Aurel E. Peteanu, tatăl Anişoarei Odeanu critic nu este un scriitor ratat. El este aşa cum l-a definit un mare romancier francez în anecdota pe care o povestea despre nepoţelul lui, un puşti de vreo şase ani, ce, plimbându-se odată pe câmp şi auzind nişte oi cum behăie, le-a apostrofat plin de indignare: «Nu aşa, be-hee – ci aşa bee-hee...». Bunicul, foarte amuzat de această atitudine, i-a prognosticat: «Tu, care vrei să înveţi oile să behăie, vei deveni desigur critic literar.»” Totuşi, în alt loc se arată mai conciliantă, adoptând un model cu irizări din Baudelaire, potrivit căruia criticul este interesant dacă este privit ca un creator, iar opera sa ca o creaţie. e dovedeşte o pasionată cititoare, neuitând să precizeze că rândurile sale sunt altceva decât critică literară. Scrie cu plăcere şi cu egală atenţie despre cărţile publicate de Camil Petrescu, Mircea Eliade, Radu Tudoran, Ovidiu Papadima, Regina Maria, Nichifor Crainic, Magda Isanos sau Vintilă Horia, dar şi despre Madelaine Andronescu, Alice Basarab, Ernest Verzea, sau V. Beneş. Derapează, judecăm noi acum, în faţa acuarelelor führerului, ,,vădind o caldă umanitate şi un suflet deosebit de sensibil”, şi se extaziază în faţa romanului Sparkenbroke, de Charles Morgan, mirându-se că această carte, pe alţii, ,,i-a enervat şi i-a plictisit, că au găsit-o falsă şi confuză.” egionalismul cultural a avut în Doina Peteanu un avanpost temeinic şi entuziast, cărţile, corurile şi cultura populară din Banat reprezentând piloni ai unei regiuni ce nu era o anexă a Transilvaniei, ci ,,una din provinciile de cea mai mare vitalitate românească, una din provinciile de cel mai dezvoltat simţ artistic, cu cele mai trainice rădăcini în pământul românesc”, literatura de aici fiind una de substanţă, ,,adică neglijând forma şi hotărât neameninţată câtuşi de puţin printr-o alunecare în estetism.” diţia domnilor Eugen Beltechi şi Gheorghe Luchescu reprezintă un act recuperator de mare importanţă pentru mai buna cunoaştere a unei epoci în care mulţi inşi, ,,trăind la periferia sufletului românesc, din care n-au cunoscut şi n-au înţeles nimic, au împroşcat acest suflet cu veninul lor, vorbind despre el, în numele lui, pentru a conclude că la noi în ţară nu se poate face nimic.”

R E

Anişoara Odeanu (stânga) la Cenaclul Literar “Ioan Popovici Bănăţeanul” din Lugoj

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Constantin-Tufan Stan

Veleităţile muzicale ale familiei Peteanu Anişoara Odeanu

R T

ealizarea unui excurs în publicistica Anişoarei Odeanu ne oferă prilejul identificării unor interesante incursiuni istoriografice în spaţiul muzical bănăţean, extrem de familiar scriitoarei lugojene. atăl său, prof. dr. Aurel E. Peteanu (1887, Surducu Mare – 1961, Timişoara), profund devotat venerabilului liceu lugojean „Coriolan Brediceanu” (unde a deţinut, între anii 1919 şi 1944, funcţia de director, onorantă şi prestigioasă în acele vremuri), dincolo de preocupările sale literare şi folcloristice, a manifestat şi remarcabile veleităţi muzicale (a avut privilegiul de a-l avea ca dascăl, la Seminarul Teologic din Blaj, pe Iacob Mureşianu), ca dirijor al corului liceului, al corului bărbătesc al Societăţii „Progresul”, cronicar şi istoric muzical, dar şi compozitor, unele din creaţiile sale corale fiind inspirate de versurile fiicei. Parcurgerea unor articole şi cronici publicate în presa de epocă lugojeană şi timişoreană ne relevă intensele şi constantele preocupări literar-muzicale ale familiei Peteanu. Adunările („festivalurile artistice”) Societăţii de Lectură „Mihai Viteazul” a Liceului Teoretic de Băieţi „Coriolan Brediceanu” au constituit, de la înfiinţare (1918), prilejuri de afirmare a potenţialului artistic literar-muzical al elevilor lugojeni. Festivalurile, organizate cu periodicitate, beneficiau de aportul corului Liceului, dirijat de Ion Vidu, I. S. Caba, Ioan Bacău, Filaret Barbu, Aurel E. Peteanu, dar şi de merituoşi elevi (E. Földvári, Al. Bistriţianu, C. Seviciu), al orchestrei, precum şi al unor solişti instrumentişti şi recitatori. În 21 martie 1926 (Societatea era prezidată de prof. I. Bistriţeanu), corul Societăţii, dirijat de elevul C. Seviciu, a interpretat Marşul proscrişilor din opera Ernani de Verdi şi Vraja de Ion Vidu. A participat, ca declamator, elevul Constantin Ursulescu (viitor bariton al Operei Române din Cluj), iar colegii săi Al. Tocineanu şi A. Bartha au susţinut acompaniamentul pianistic („Răsunetul”, Lugoj, V, 14, 1926, 2: Festivalul artistic al Societăţii Literare „Mihai Viteazul”). Sărbătorirea lui Octavian Goga, pe scena Teatrului Comunal din Lugoj, în 31 ianuarie 1932, a reunit câteva din importantele societăţi culturale ale urbei: Societatea de Lectură „Semenicul”, aflată sub tutela revistei omonime, Societatea Filarmonică şi despărţământul lugojean al ASTREI Bănăţene. Programul, prefaţat de discursul lui Aurel E. Peteanu, a cuprins prezentarea unor potpuriuri naţionale, în interpretarea Orchestrei Societăţii Filarmonice, şi a unor lucrări corale susţinute de Corul bărbătesc „Progresul”, dirijat de A. E. Peteanu („Vestul”, Timişoara, III, 447, 1932, 3). Între 12 şi 14 aprilie 1934, formaţiile artistice reprezentative ale şcolilor secundare din Lugoj au fost invitate de Societatea Literar-Ştiinţifică „Tinerimea Română” din Bucureşti, pentru a lua parte la emulaţiile organizate la Arenele Romane. În prima zi a manifestărilor (prezidate de ministrul C. Angelescu), dedicate memoriei lui Spiru Haret, Orchestra Şcolii Normale de Fete din Lugoj a evoluat în compania ansamblului instrumental al Liceului bucureştean „Gheorghe Lazăr”, prezentând fragmente din opereta Crai Nou de Ciprian Porumbescu (cu acompaniamentul profesoarei Hortenzia Galiciu, sub bagheta lui Ioan Bacău), iar Corul mixt al şcolilor secundare din Lugoj (alcătuit din 85 de elevi), instruit de Aurel E. Peteanu şi dirijat de Ioan Caba, a fost invitat să cânte la Radio („Răsunetul”, Lugoj, XIII, 18, 1934, 3). În 15 februarie 1935, în ambianţa sonoră mobilizatoare a Marseillaise-i, interpretate de corul Liceului „Coriolan Brediceanu” (dirijat de elevul Ernő Földvári, viitor pianistconcertist şi dirijor al orchestrei Operei Maghiare din Cluj), Aurel E. Peteanu a fost decorat, din partea guvernului francez, cu Ordinul de „Cavaler al Artelor al Academiei Franceze” („Banater Bote”, Lugoj, XXXVII, 14, 1935, 3: Feierliche Uebergabe der französischen Dekoration an Direktor Dr. Peteanu)*. În acelaşi an (26 mai), Anişoara Odeanu (pseudonimul pe care Doina Peteanu îl adoptase din anul 1929) a organizat o şezătoare literară, cu participarea scriitorilor N. Crevedia, Mircea Damian, Radu Gyr, Eugen Jebeleanu, Horia Oprescu, Neagu Rădulescu, Anton Holban, Mihai Dan, I. Th. Ilea, C. Miu-Lerca şi Sidonia Drăguşin, care au citit din creaţia proprie (v. „Răsunetul”, Lugoj, XIV, 23, 1935, 2; „Acţiunea”, Lugoj, II, 21, 1935, 5, şi II, 22, 1935, 1), iar tatăl său a iniţiat înălţarea unui monument închinat lui Ion Vidu, „doinitorul Banatului”, cel care, „prin forţa misterioasă a fermecătoarelor şi duioaselor sale compoziţii, tot atâtea perle

nifestare desfăşurată sub auspiciile ASTREI Bănăţene, cu concursul Sindicatului Presei din Ardeal şi Banat, al şcolilor secundare, al Corului „Ion Vidu” şi al Corului Societăţii „Progresul”. Corul Societăţii „Progresul”, dirijat de Aurel E. Peteanu, a prezentat Spre Ardeal de Tiberiu Brediceanu, în final, Veturia Constantinescu, Iustin Ilieşiu, Grigore Bugarin, Zaharia Bârsan şi Florica CiuraŞtefănescu susţinând un amplu recital liric, cu poeme din propria creaţie („Primăvara Banatului”, Lugoj, VI, 5, 1944, 14-15: Serbarea comemorativă a lui Coriolan Brediceanu şi a lui Ioan Popovici-Bănăţeanul). rin câteva din articolele publicate, între anii 1941 şi 1943, în paginile periodicului bucureştean „Viaţa”, reunite, graţie excepţionalei iniţiative a doi reprezentativi cărturari bănăţeni, Eugen Beltechi şi regretatul Gheorghe Luchescu, între copertele unui consistent volum – Doina Peteanu (Anişoara Odeanu), Publicistică la „Viaţa”, Cuvânt înainte: Cornel Ungureanu, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2009 –, scriitoarea lugojeană ne introduce, cu o nonşalanţă inaccesibilă multor literaţi, în universul muzicii bănăţene. Ne sunt oferite câteva detalii biografice despre Valeriu Popescu (Un tânăr compozitor de talent: Valeriu Popescu, p. 211-212), originar din Banat (nu este precizat numele localităţii de baştină), absolvent, în anul 1936, al Conservatorului bucureştean, unde a studiat cu Dimitrie Cuclin. Probabil că tânărul compozitor a rămas la stadiul de creator talentat, deoarece nu am reuşit să identificăm nicio informaţie privitoare la o eventuală carieră artistică. Vizita corurilor „Progresul”, din Lugoj (dirijat de I. Lăzărescu), şi „Lira-CFR”, din Timişoara (Filaret Barbu), la Bucureşti, în 25-26 aprilie 1942 (Vizita corurilor bănăţene, p. 70-71), determină rememorarea nostalgică a anilor petrecuţi în oraşul său natal, marcat de o pronunţată dimensiune a spiritualităţii naţionale, urbe cu o evidentă vocaţie muzicală, în ambianţa magică a sonorităţilor corurilor româneşti (unde au răsunat însă, deopotrivă, de-a lungul timpului, într-un deplin spirit de ecumenism cultural, şi armoniile coralelor maghiare, germane şi evreieşti!) (cf. „Dacia”, Timişoara, IV, 96, 1942: Concertul Corurilor „Progresul” Lugoj şi „LiraCFR” Timişoara la Radio, Ateneul Român şi Teatrul „Muncă şi Lumină” din Bucureşti). Sub imperiul irezistibilei atracţii spre muzică, Anişoara Odeanu nu pierde prilejul de a-i lua un interviu compozitorului Alexandru Zirra (De vorbă cu d. Alexandru Zirra. Blândeţea largă a unui chip moldav – Cultura şi puritatea ca imperative pentru viitorul artelor noastre, p. 16-17), una din personalităţile artistice nevoite să ia calea refugiului, în anii 1944-1945, în comuna timişeană Făget, împreună cu cele mai importante instituţii culturale ieşene: Liceul Naţional (urmaşul vechii Academii Mihăilene), Academia de Arte Frumoase, Academia de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu” şi Filarmonica „Moldova”. În timpul exilului în micul târg bănăţean (perceput, în acei ani, de Gheorghe Alexandru Iancovici, sensibil martor al bejeniei artiştilor moldoveni, ca o adevărată Florenţă), Alexandru Zirra a compus opera Alexandru Lăpuşneanu (v. Constantin-Tufan Stan, Muzicieni din Banat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011). În sfârşit, intervievându-l pe Sextil Puşcariu despre activitatea Institutului de Cultură Română din Berlin, referindu-se la seratele muzicale organizate sub egida Institutului, marele lingvist îşi aminteşte de succesul flautistului Vasile Jianu. În 16 iulie 1942, cu câteva luni înainte de consemnarea interviului, talentatul flautist poposise la Lugoj, pentru a concerta sub auspiciile Camerei Culturale a Grupului Etnic German din Lugoj, în cadrul colaborării culturale româno-germane, însoţit de alte nume importante ale artei interpretative româneşti: soprana Rosi Baumann-Rădulescu, violoncelistul Ion Fotino şi pianistul Nicolae Rădulescu (v. „Răsunetul”, Lugoj, XXI, 29, 1942, 3). ecturarea publicisticii Anişoarei Odeanu, dar şi rememorarea unor etape biografice care au marcat evoluţia parcursului său literar, desfăşurate sub aura protectoare a tatălui său, prodigios jurnalist şi cronicar muzical, personalitate exponenţială a învăţământului şi culturii lugojene interbelice, ne oferă o perspectivă inedită a personalităţii poetei şi prozatoarei lugojene, aflate într-o armonioasă consunanţă cu vocaţia muzicală a spaţiului cultural bănăţean.

smulse din marele suflet al poporului bănăţean, a mobilizat sufletele tuturor românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, pentru înfăptuirea aceluiaşi mare şi sfânt ideal: România Mare” (fragment din textul apelului, Ad memoriam, semnat de profesorii Liceului „Coriolan Brediceanu”, citit în 4 iunie 1934, cu prilejul dezvelirii bustului muzicianului lugojean). urel E. Peteanu a colaborat, cu obstinaţie, cu consistente cronici muzicale în paginile periodicelor lugojene, dedicate principalelor corale locale, Corul „Ion Vidu” (a consemnat, cu acribie, în paginile „Răsunetului”, etapele turneului întreprins de Corul „Ion Vidu” în Cehoslovacia, în martie 1936, oferind, în acelaşi timp, publicului lugojean, ample extrase din presa de expresie cehă şi maghiară referitoare la evoluţia coralei lugojene) şi Societatea Corală „Lira”. Prin numeroasele sale cronici muzicale (semnate, uneori, cu pseudonimul P. A. Codreanu sau A. P. Codru), prin care a reflectat trepidanta viaţă culturală a urbei (ne-a lăsat, în manuscris, şi un istoric al vechii Reuniuni Române de Cântări şi Muzică), şi-a adus aportul la menţinerea unei elevate atmosfere artistice, într-o perioadă sensibilă, cu încă vizibile accente cosmopolite, după evenimentele care au statuat împlinirea dezideratului Marii Uniri. A fost unul din primii jurnalişti bănăţeni care au semnalat epocalul eveniment al premierei capodoperei enesciene, opera Oedipe, la Opera Mare din Paris (13 martie 1936). După câteva aprecieri generale privind traseul biografic al compozitorului român şi noua sa capodoperă (v. „Acţiunea”, Lugoj, III, 1, 1936, 2: George Enescu la Paris), jurnalistul lugojean rememora succesul parizian al Simfoniei a III-a în Do major, în anul 1927, şi elogiile aduse lui Enescu în presa franceză: „Le Temps”, „Comoedia”, „L’Intransigeant”, „La Liberté”, „Le Petit Parisien”. Pentru a oferi cititorilor lugojeni câteva elemente care să definească semnificaţia apropiatei premiere, Aurel E. Peteanu a prezentat câteva extrase din „Le Courrier musical” (o cronică semnată de Paul Le Flem) şi „Le Miroir Dijonnais et de Bourgogne” (numărul 134 din iulie 1930, dedicat compozitorului român după succesul concertului susţinut în 17 mai în compania Societăţii Simfonice a Conservatorului din Dijon). În finalul consideraţiilor sale, A. E.

Peteanu concluziona: „Înregistrând acest mare eveniment muzical în coloanele modestului nostru ziar din patria doinelor, din Lugojul cu vechi tradiţii muzicale, unde celebrul purtător al geniului românesc a vrăjit, în câteva rânduri, întreaga suflare lugojană prin nepieritoarele sale creaţii artistice, ne facem o preaplăcută datorie a ura acestei glorii a Neamului, chiar azi, când stăm sărbătoreşte pe pragul noului an, multă şi perfectă sănătate”. Şezătoarea literar-artistică organizată de ASTRA Bănăţeană, Despărţământul central Lugoj, la 10 februarie 1940, pe scena Teatrului „Traian Grozăvescu”, a prilejuit concertul Corului „Ion Vidu” şi al Corului Societăţii „Progresul”, cu lucrări de Gh. Dima, I. Vidu (Răsunetul Ardealului), F. Barbu (Imnul muncii şi Titiana, solistă: Ana Nişulescu, la pian: M. Costa) şi Aurel E. Peteanu (Banatul, pe versurile Anişoarei Odeanu). Au fost interpretate lieduri deTiberiu Brediceanu (Bagă, Doamne, luna-n nori şi o doină interpretată de tenorul Gh. Oprescu) şi E. Monţia (Spune-mi, codrule, vecine), muzica instrumentală fiind reprezentată de compoziţiile lui Tiberiu Brediceanu (Preludiu şi Hora, la pian: M. Costa). Au citit din propria creaţie scriitori grupaţi în cadrul revistei bucureştene „Universul literar”: Dan Botta, Victor Popescu, N. Crevedia, Matei Alexandrescu, Virgil Carianopol, Ştefan Baciu, Teodor Scarlat, Traian Lalescu şi Constantin Fântâneru. Au evoluat şi ansamblurile de dansuri populare din comunele Borlova, Iablaniţa, Coştei şi Birchiş („Răsunetul”, Lugoj, XIX, 5, 1940, 2-3, şi XIX, 6, 1940, 2). upă Dictatul de la Viena, corul elevilor refugiaţi de la Liceul Teoretic de Băieţi „Coriolan Brediceanu” din Lugoj (elevi formând aşa-numita „colonie de vară”, instruiţi şi dirijaţi de Dimitrie Stan) a susţinut o serbare cu caracter patriotic, în 25 iulie 1941, pe scena Teatrului lugojean, între piesele interpretate (Imnul Regal, La arme! de Liviu Tempea, Graiul neamului, Deşteaptă-te, române!) aflându-se şi Ardealul, compoziţie semnată de Aurel E. Peteanu, pe versurile fiicei sale. Compoziţia lui A. E. Peteanu (cu solo de bariton), dirijată chiar de autor, a fost interpretată şi în 19 februarie 1944, pe aceeaşi scenă, cu prilejul serbării comemorative închinate lui Coriolan Brediceanu şi Ioan Popovici-Bănăţeanul, ma-

* Sub egida Centrului Cultural Francez (constituit, de iure, în 1936), manifestările francofone luaseră amploare la Lugoj. Au existat însă şi alte elemente care au întreţinut efervescenţa mişcării culturale franceze. Astfel, între anii 1921 şi 1948, pe lângă Episcopia Greco-Catolică din Lugoj a funcţionat un internat de băieţi, condus de părintele A. Leandre, membru al Congregaţiei Assompţioniştilor, unde se vorbea în exclusivitate limba franceză, iar la Liceul „Coriolan Brediceanu” s-a constituit Societatea de Lectură „J.B. Moličre”, sub auspiciile căreia se organizau periodic aşa-numite „festivaluri franceze” ale elevilor (cântece, scenete şi dansuri franţuzeşti), desfăşurate sub coordonarea profesoarei Marie Popescu-Michaud.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 12 Dana Nicoleta Popescu

Călătorii în noapte D

ămasă zeci de ani într-un con de umbră, Anişoara Odeanu va reapărea în conştiinţa cititorilor odată cu volumul ce reuneşte, în anii ’80, romanele Într-un cămin de domnişoare şi Călător în noaptea de Ajun, ediţie îngrijită de Cornel Ungureanu, exeget ce o va plasa pe autoare în contextul potrivit, al generaţiei sale literare: „Este, alături de Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, dar mai ales alături de Camil Petrescu, în cercul aleşilor: al inteligenţelor de seamă ale scrisului românesc tânăr, cele care modernizează troglodita societate. Dar şi între cei ce reformează romanul modern, un roman integrat în Europa literaturii, o proză care să fie expresie a «zilei de azi».” (Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române, azi, vol. 4 Banatul, Piteşti, Editura Paralela 45, 2003, p. 112). l doilea roman al Anişoarei Odeanu, Călător în noaptea de Ajun, relatează povestea de dragoste şi nepotrivire dintre Olga şi Peter, „rilkeanul «prea obosit» printr-o «descendenţă nobilă»” (Alexandra Indrieş, apud Cornel Ungureanu, Note, vol. Într-un cămin de domnişoare. Călător în noaptea de Ajun, Timişoara, Editura Facla, 1983, p. 450). În esenţă, îi separă personalităţile şi scopurile divergente: hedonismul lui Peter, pentru care o idilă are valenţe estetice, şi sentimentele Olgăi, combinate cu aspiraţiile matrimoniale, supuse regulilor societăţii contemporane ei - cu toate că eroina este capabilă de gesturi impulsive şi de încălcări flagrante a tot ce înseamnă aşa se cuvine.

aşteaptă în camera lui, în întuneric - nelinişte, tristeţe, prezente pe toată durata relaţiei lor. e astfel, Olga nu trăieşte, în nicio situaţie, un sentiment de plenitudine, probabil singura dată când menţionează cuvântul fericire e într-o rugăciune, în care îşi doreşte să fie fericită pentru că a pierdut tot. Decorul fermecător, dar auster din Grenoble dobândeşte în noapte o stranietate onirică, fie că e vorba de o poartă veche, luminată de un felinar, de un corn de lună ce aminteşte de o stampă chinezească sau de un tramvai în care se află câţiva călători spectrali. Alexandra Indrieş (op. cit., p. 449) remarcă recurenţa scenelor nocturne, care se reverberează asupra atmosferei cărţii: „nu întâmplător o seamă de episoade se petrec noaptea, în parcuri sau străzi slab luminate. Efectele peisajului maritim nordic, prinse dimineaţa şi seara, în avântul şi declinurile luminii, sunt la fel văzute în microunduiri, în faţa unor zări fără sfârşit. Călătoriile eroinei […], cu numeroase schimbări de trenuri, noaptea, în gări mici de ramificaţie a căilor ferate, au ceva halucinant, de plimbări inutile, ca în vis.” Întoarcerea de la Grenoble spre casă nu are nimic feeric: cadrul nocturn halucinant, cu gări slab luminate şi neprimitoare accentuează sentimentul de tristeţe metafizică al protagonistei: „Trenul din faţa mea se urneşte greoi şi pleacă încet, fără zgomot, parcă ar fi un decor care e tras în culise, rămân liniile şi câteva felinare roşii şi verzi, dincolo, spre câmp. […] Prin faţa mea trece

preajma Nunţii, lipsind tocmai Nunta, intrarea în ordinea firească a lumii. Haosul nu este învins, aceasta este tema romanului.” (Cornel Ungureanu, Anişoara Odeanu - contextul unor romane, vol. cit., p. 13). rintre întâlnirile hibernale mai are loc una estivală, la Bansin, pe malul Mării Baltice, şi la Göttingen. Starea de tulburare, de neplăcere a eroinei din serile şi nopţile în care îl aşteaptă, în zadar, pe Peter este augmentată, mai apoi, de răceala cu care o tratează mama acestuia şi de sentimentul de inadecvare, simţit în mijlocul familiei lui. Lungile excursii cu motocicleta, popasurile nocturne în pădure, momentele petrecute de Olga în bezna pădurii în timp ce Peter e plecat după benzină nu au nimic dintr-o aventură palpitantă. acă la începutul relaţiei cucuvaiele îi prevesteau nenorocul, când despărţirea definitivă se apropie, o prevestesc bufniţele şi primele indicii ale viitorului război: „Zburau bufniţele grele şi negre deasupra drumului şi câmpul era înţesat de patrule de naţional-socialişti care făceau exerciţii nocturne.” (Călător în noaptea de Ajun, p. 310). Scriitoarea înşiră notaţii aparent detaşate, care, însă, au menirea de a-i descrie frământările. amil Petrescu (apud Cornel Ungureanu, Note, vol. cit., p. 447), maestrul Anişoarei Odeanu, evidenţiază scriitura cu un rol determinant în atmosfera romanului: „Autoarea nu exprimă niciodată nimic, nu comentează, nu ia atitudine, nu numai că nu are «tirade», dar în clipele cele mai acute ale povestirii, acolo unde destinul se apropie de ceea ce e dincolo de aparenţe, în faţa morţii şi în clipele ultime ale iubirii, autoarea nu schiţează nici urmă de «atitudine», totul e de-o simplicitate şi de o veridicitate care seamănă cu începutul lucrurilor.” După ultima plecare de lângă Peter, Olga încearcă, în pofida amintirilor persistente, să-şi închege o viaţă din flirturi nesemnificative la Eforie şi din ieşiri în grup la localurile

D C

Academia Română - Filiala Timişoara - Institutul de Cercetări Socio-Umane ”Titu Maiorescu” - Simpozionul Naţional “Centenar Anişoara Odeanu (1912-2012)”

Structurat pe trei părţi inegale: Peter, Răscruci, Singurătate, romanul cuprinde istoria îndrăgostiţilor în prima, urmând ca ultimele două să o înfăţişeze pe Olga postPeter, dezintegrându-se încet, pentru ca apoi să-şi regăsească, şovăitor, un precar echilibru. Imaginea celor doi eroi, „înfriguraţi ca doi călători care aşteaptă noaptea într-o gară” (Călător în noaptea de Ajun, Timişoara, Editura Facla, 1983, p. 266), rămâne emblematică pentru întregul roman şi, în acelaşi timp, îngemănează cele două motive esenţiale ale cărţii: călătoria şi nocturnul. Exegeza a remarcat prezenţa călătoriei ca pilon al naraţiunii: „Un permanent drum al unuia spre celălalt, trenuri străbătând nesfârşite întinderi ninse, […], într-o căutare febrilă, plină de o tinerească nelinişte. O incapacitate dureroasă de a se «întâlni». Iată adevăratul şi durerosul laitmotiv al cărţii.” (Sorin Titel, apud Cornel Ungureanu, Note, vol. cit., p. 448); „spectacol care poate să atragă atenţia este al Călătoriei” (Cornel Ungureanu, Anişoara Odeanu - contextul unor romane, vol. cit., p. 17); „Profund inadecvat la o realitate grăbită să ia decizii, personajulnarator din romanul Anişoarei Odeanu se mişcă de parcă ar fi mereu alungat de cineva, din urmă.” (Graţiela Benga, Anişoara Odeanu - trasee pentru o nouă lectură, „Revista de studii banatice”, I, 2010, nr. 1, p. 86). octurnul se arată omniprezent de la începutul romanului: sosirea, după o călătorie obositoare, la Grenoble, oraş necunoscut. Singurătatea şi izolarea vor persista, cu atât mai greu de suportat când protagonista se află alături de alte personaje. Una dintre primele întâlniri cu Peter, în grădina publică, întâmpinată de Olga cu o teamă nejustificată şi nelămurită, este pecetluită de o premoniţie nefastă: cântecul cucuvaielor. Mai târziu, după ce dezinteresul şi plictiseala, simţite de Olga la început, au lăsat loc posibilităţii iubirii, eroina îl

un om de la gară, cu un felinar. Îmi pare grotesc, cu lumina aceea care pâlpâie spânzurată de el, parcă flacăra se uită înapoi şi spune: «Vezi cum mă duce!» Examinez şi celelalte felinare. Toate flăcările au aerul acela de persecutaţi. Parcă fiecare a fost smulsă şi închisă acolo fără voia ei şi toate se arată cu un aer stupid: «vezi ce-am păţit?»” (Călător în noaptea de Ajun, p. 272). mulsă, închisă, dusă fără voia ei e şi Olga, rămânând la fel pe parcursul întregului roman, alături de Peter sau de alţi bărbaţi, într-o pasivitate plină de suferinţă: „Natura ei feminină se defineşte prin retragere şi prin aşteptare. În proză, opţiunea ofensivei îi este străină. Între provocatoarea, dezinvolta Anişoara Odeanu, răsfăţata literaţilor bucureşteni, şi autoarea cu acelaşi nume pare să existe o ruptură. De fapt, este vorba despre acelaşi tip de feminitate vulnerabilă, gata de abandon: bine mascată în boema Bucureştilor, această vulnerabilitate e asumată în ficţiune.” (Graţiela Benga, op. cit., p. 84). De două ori, în ani consecutivi, călătoreşte Olga în noaptea de Ajun pentru a-l întâlni pe Peter: spre Spindlermühle şi Ober Gurgl, dar petrecerile de început de an şi staţiunile montane nu-i aduc nicio bucurie, stingheră între tinerii veseli şi, poate, simpatici. ot mai străină de Peter, tot mai însingurată în mijlocul unei societăţi fremătătoare, nu mai are încredere în începuturi: „Dacă strada este o sărbătoare continuă, dacă vilegiatura, sejurul alături de logodnic pot fi recunoscute de cititor ca sărbători, ele nu se împlinesc ca sărbători; ele nu marchează începutul unei lumi, ele nu anunţă o Renaştere; ele nu fac decât să păstreze iluzia Renaşterii.”, subliniază Cornel Ungureanu. „Tema e vizibilă mai ales în Călător în noaptea de Ajun, roman în care cotidianul e valorificat ca aleatoriu, ca istorie întâmplătoare; totul are loc în

din Bucureşti. Întâlnirea cu Mircea nu-i aduce nimic, doar câteva plimbări nocturne, în care reies la suprafaţă vechile spaime: „Am privit în jur cu ochii mari. Nu mai fusesem niciodată la ora asta pe stradă în Bucureşti. Era o linişte completă. Nici maşini nu treceau. A trecut numai una, departe, pe o stradă ce se încrucişa cu asta. Zgomotul nu se auzea de la noi. Am zărit numai farurile ieşind şi intrând în noapte. Apoi am văzut venind spre noi un om beat. Aşa cum sunt descrişi beţivii de după miezul nopţii, mergea bălăbănindu-se, când lângă zid, când la marginea trotuarului. S-a lovit de un felinar, s-a dat câţiva paşi înapoi şi l-a privit ostentativ, apoi a mers până în mijlocul drumului şi a trecut pe trotuar făcând un semicerc mare ca să-l ocolească. […] Am trecut pe lângă grădini ador-

mite, pe lângă garduri cu afişe electorale. […]. Începea acum o viaţă a caselor, a gardurilor, a străzilor. Ca nişte animale obişnuite să fie ignorate tot timpul, păreau că îşi revin încet. Am avut dintr-o dată senzaţia că anul şi luna în care eram nu mai au niciun sens, că timpul şi-a pierdut semnificaţia - natura asta împietrită putea să fie tot aşa de bine cu douăzeci de ani în urmă sau în viitor, cu oamenii ei care tot aşa au dormit totdeauna.” (Călător în noaptea de Ajun, p. 370). Graţiela Benga (op. cit., p. 8) scria: „explorările străzii bucureştene […] sau ale spaţiilor franceze ori germane […] nu fac decât să proiecteze, complementar, pelerinajele interioare ale naratoarei.” oate singura amintire nocturnă blândă şi împăcată, pe care o evocă naratoarea, este prilejuită de vizita la familia lui Ivi, cu ocazia sărbătorilor de iarnă: „Pentru mine începea seara cu Corina, pe care n-aş fi sacrificat-o pentru nimic. Focul, poveştile imaginate după jăratecul aprins. Corina în cămaşa ei lungă, înflorată, vişinata amestecată cu rom şi radioul care slăbea din ce în ce, cum nu-l mai potriveam, până când muzica se auzea foarte departe, aducând cu ea toată singurătatea câmpurilor cufundate în noapte şi în somn, peste care venea…” (Călător în noaptea de Ajun, p. 398). În general, obsesia morţii şi tema eşecului (cf. Cornel Ungureanu, Anişoara Odeanu - contextul unor romane, vol. cit., pp. 23; 33) marchează existenţa Olgăi. Percepţiile ei par deseori înregistrate de o sensibilitate maladivă. Oamenii de pe bănci, în grădina publică din Grenoble, îi sugerează „un fel de senzaţie de boală, de spital” (Călător în noaptea de Ajun, p. 234). Planurile de viitor, ţesute de Peter la începutul relaţiei, le simte „pline de o melancolie dulce, de o nostalgie de bolnavi de piept dintr-un sanatoriu alpin, care se bucură de primăvară, resemnaţi totuşi cu gândul morţii apropiate” (Ibid., pp. 260-261). Pe străzile din Wiesbaden vede oameni în alb, pe care îi receptează ca fiind împăcaţi cu moartea. Scufundarea vasului Niobe, fără supravieţuitori, în Marea Baltică trezeşte în sufletul protagonistei un ecou de rău augur. La cinematograf, în Bucureşti, filmul Sora albă stârneşte „un fel de atmosferă de tragedie, de moarte în masă, ca noaptea când vin oamenii cu torţe şi felinare la locul unei catastrofe de cale ferată” (Ibid., p. 409). Viaţa devenind sinonimă cu nefericirea sau, şi mai insuportabil, cu golul, protagonista se consolează, pe moment, cu fericirea celei care a pierdut totul, care nu poate fi decât fericirea morţii: „Încercarea eroinei de a se sinucide nu se datorează «iluziei amoroase», ci lipsei de sens a lumii.” (Cornel Ungureanu, Anişoara Odeanu - contextul unor romane, vol. cit., p. 13). După ce se complace în visul unei dispariţii liniştite la mare, pe vânt şi în zgomotul valurilor, încearcă să-şi pună planul în funcţiune în decorul familiar al camerei închiriate de la Bucureşti. Noaptea şi moartea par să se confunde, însă Olga, după ce contemplă de la fereastră bulevardul luminat şi stelele, porneşte în căutarea unui medic pentru a se reîntoarce la viaţă. În pofida regenerării chiar de pe marginea tărâmului de Dincolo şi a gestului din final, în care îmbrăţişarea copacului pare menită să trezească resursele vitale din sufletul eroinei, persistă „un fel de senzaţie de gol, de fără rost” (Călător în noaptea de Ajun, p. 352). ceastă sensilibitate, alături de scriitură, plasează romanele Anişoarei Odeanu în rândul literaturii moderne: „În scrisul Anişoarei Odeanu va găsi un loc sentimentul de gol, de absenţă, de pierdere. Ea va avea sentimentul inutilului, aşa după cum îl va avea şi eroul din Străinul.” (Cornel Ungureanu, Anişoara Odeanu - contextul unor romane, vol. cit., p. 34).

Academia Română - Filiala Timişoara - Institutul de Cercetări Socio-Umane ”Titu Maiorescu” - Simpozionul Naţional “Centenar Anişoara Odeanu (1912-2012)”, director prof. dr. Crişu Dascălu

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Adriana Weimer

Adriana Weimer

Anişoara Odeanu Dezvelirea Plăcii Comemorative şi Camil Petrescu “Anişoara Odeanu”

impul sau destinul i-a adus, pe scriitorii Anişoara Odeanu şi pe Camil Petrescu, prin mai multe puncte comune, pe acelaşi drum, atât al vieţii (fiind contemporani), cât şi al nemuririi, prin scris: amândoi au fost scriitori şi publicişti pasionaţi de munca lor, dăruiţi scrisului, amândoi au rămas, prin opera lor, în literatura, în publicistica şi în conştiinţa naţională, şi nu numai. Şi iată că lucrurile se conturează şi în continuare într-o fericită comuniune: aniversarea a 100 de ani de la naşterea Anişoarei Odeanu (29 mai 1912 – mai 2012) şi aniversarea a 100 de numere ale revistei „Banat” din Lugoj (ianuarie 2004 – aprilie 2012). M-am gândit la această fericită paralelă, pentru că primul număr al revistei „Banatul” (articulat) a apărut, cenzurat, la Bucureşti (la Liga Culturală, str. Fântânei” nr. 1), în 24 ianuarie 1918, cu specificările „sub conducerea unui comitet”, redactor fiind Cassian R. Munteanu; începând cu numărul 7, revista „Banatul” (I, nr. 7, 13 aprilie 1919) a apărut la Lugoj (cu sediul în curtea Palatului „Poporului”), sub titulatura „ziar politic naţional”, director fiind Dr. Avram Imbroane. În luna mai 1919, Camil Petrescu a fost numit profesor de limba română la un liceu din Timişoara; în numărul 18 al revistei „Banatul” (din 21 mai 1919), de acum revista apărând la Lugoj, Camil Petrescu semnează primul foileton, intitulat Scrisori din Sibiu, şi primul articol, intitulat Supt români. a Lugoj, Camil Petrescu a trăit prima experienţă de gazetar, ca redactor-şef al revistei lugojene „Banatul”, timp de 49 de apariţii ale revistei (I, nr. 49, 1919), acest număr 49 fiind ultimul care a apărut la Lugoj. Începând cu numărul 50 (din august 1919), revista „Banatul” se mută şi apare la Timişoara, sub numele de „Banatul românesc”; alături de Camil Petrescu, în echipa redacţională a revistei se aflau scriitorii bănăţeni Cassian R. Munteanu, Petru Nemoianu, Nicolae Roman, Traian Birăescu. În perioada bănăţeană (mai 1919 – aprilie 1921) Camil Petrescu semnează articole în revistele „Banatul” (Lugoj), „Banatul românesc” (Timişoara), „Ţara” (Timişoara) şi „Limba română” (Timişoara), cu: Camil Petrescu, C. Petrescu, Petrescu şi pseudonimul Grămătic. Similitudinea: atât Anişoara Odeanu, cât şi Camil Petrescu au semnat articole la revista „Banatul românesc” din Timişoara. Tot de Timişoara se leagă şi apariţia, în 16 mai 1920, a primului număr al ziarului „Ţara” (iniţial cu o apariţie „tri-săptămânală”; apoi, din 2 decembrie, cu o apariţie zilnică), ziar înfiinţat de Camil Petrescu, el fiind director; în această calitate, semna în fiecare număr articolul editorial. Un lucru demn de remarcat, care îl defineşte pe scriitorul Camil Petrescu, este faptul că el a respectat toată viaţa două precepte ale lui Anatole France, devenite două majore imperative ale vieţii lui de scriitor, şi anume: „Să mângâi îndelung fraza: numai astfel o vei face să surâdă” şi „Nu ajungi la simplitate decât străbătând mai întâi cele mai întortochiate poteci şi numai după necontenite descătuşări şi eliminări”. „Câtă luciditate, atâta dramă!” este expresia pe care Camil Petrescu a înscris-o pe frontispiciul întregii sale opere şi al întregii lui vieţi. În preambulul lucrării (în mauscris) Glosarul tehnic al limbii române, scris în 1954 (cu trei ani înainte de a muri), Camil Petrescu scria: „Poeţii sunt fermenţii limbii... Limba nu este un scop în sine, ci doar un auxiliar al creaţiei artistice”. Abia în al doilea lui volum de poezii, întitulat Versuri (apărut în 1957, în preajma morţii sale, peste aproape treizeci şi cinci de ani de la apariţia primului volum cu acest titlu, în 1923) Camil Petrescu intercalează cele şapte poezii din ciclul Un luminiş pentru Kicsikem, publicate în revista „Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu, în 1922, aceste poezii fiind „amintiri versificate ale idilei timişorene, din vremea când abia împlinise douăzeci şi cinci de ani”. În acest sens, o altă similitudine este faptul că amândoi scriitorii, atât Camil Petrescu, cât şi Anişoara Odeanu, au fost şi jurnalişti, şi poeţi, şi prozatori. oina Peteanu, sub pseudonimul literar Anişoara Odeanu – prin agramarea numelui Doina – la început semna Any Od. – (29 mai 1912, Pădureni, judeţul Timiş – 1 septembrie 1972,

Lugoj) este fiica Vioricăi (născută Bujigan) şi a lui Aurel E. Peteanu, profesor de limba română şi directorul Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, publicist – întemeietorul şi directorul revistei „Primăvara Banatului” din Lugoj (1928-1930 şi 1941-1944), autor de studii de istorie literară, culegător de folclor; într-un cuvânt, tatăl Anişoarei Odeanu a fost unul dintre principalii animatori ai vieţii culturale lugojene în perioada 1920-1944. Între anii 1922-1929, Anişoara Odeanu face Liceul de Fete din Timişoara, apoi studiile universitare: este licenţiată a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti; face şi Facultatea de Drept din Bucureşti (19321936), Dijon şi Grenoble. nişoara Odeanu a debutat la numai nouă ani (în 1922), în revista „Lumea copiilor”, cu poezia După mure, apoi semna articole în revista „Primăvara Banatului” din Lugoj (al cărei director era tatăl ei), cu: Doina Peteanu, Doina P., D.P. şi cu pseudonimul Any Od., devenit mai apoi Anişoara Odeanu. Încă din copilărie, profesorul Aurel E. Peteanu, tatăl ei, a insistat ca unicul lui copil, Doina (Anişoara), să se dedice carierei literare. Lugojeanca Anişoara Odeanu a fost gazetar de-a lungul întregii vieţi, publicistica ei fiind în egală măsură literară şi culturală, dar şi politică. A colaborat la presa din Banat, dar şi la cea din ţară: „Primăvara Banatului” (Lugoj), „Semenicul” (Lugoj), „Banatul românesc” (Timişoara), „Orizont” (Timişoara), „Almanahul Banatului” (Timişoara), „Viaţa” (Bucureşti), „Seara” (Bucureşti), „Adevărul literar şi artistic” (Bucureşti), „Revista Societăţii «Tinerimea Română»” (Bucureşti), „Revista Fundaţiilor Regale” (Bucureşti), „Litere” (Bucureşti), „Curentul magazin” (Bucureşti), „Ecoul” (Bucureşti), „Universul literar” (Bucureşti), „Tribuna Ardealului” (Cluj), „Tribuna” (Cluj), „Claviaturi” (Braşov), „Litoral” (Constanţa). Prin varietatea subiectelor şi a temelor abordate în publicistică, Anişoara Odeanu a fost mereu prezentă în actualitatea culturală, literară şi artistică a timpului său, reuşind să imortalizeze în articolele ei aproape toate evenimentele culturale ale vremii: apariţii editoriale, întâlniri literare, spectacole, expoziţii; a scris cronici literare, teatrale, cinematografice, articole despre cele mai diverse subiecte, recenzii, reportaje. iind studentă la Bucureşti, viaţa literară, faţă de care Anişoara Odeanu s-a simţit atrasă, o îndreaptă spre cercul literar al lui Camil Petrescu, pe care îl admiră enorm; aici o cunoaşte şi pe scriitoarea Cella Serghi, cu care se împrieteneşte, fiind şi ea o mare admiratoare a lui Camil Petrescu. În această sferă de interese literare şi publicistice îl cunoaşte bine pe scriitorul şi publicistul Camil Petrescu, deseori în articolele ei făcând referire la opera lui: spre exemplu, în articolul Despre poezia lucrului în sine (rubrica „Paranteze”, revista „Viaţa”) dă drept exemplu romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, unde există, spune ea, „o poezie a lucrului în sine, pe care se pot broda, dibuind-o, nenumărate volume de operă politică...”; apoi consemnează succesul piesei Mioara a lui Camil Petrescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia autorului. De asemenea, Anişoara Odeanu împărtăşeşte ideea lui Camil Petrescu în ceea ce priveşte „excepţionalitatea aceluia care se manifestă în artă”, şi anume: „Aici nu au ce căuta temperamentele modeste, numai firile de structură excepţională”; „Scriitorul profesionist trebuie să-şi facă datoria, fără să-şi compromită acea puritate sufletească, acea largă înţelegere şi disponibilitate care este o condiţie sine qua non a creaţiei în artă şi literatură”, scrie Anişoara Odeanu în revista „Viaţa”, articolul Scriitorul şi profesiile. e poate spune că, în perioada bucureşteană, Camil Petrescu i-a devenit Anişoarei Odeanu un mentor spiritual; ea l-a vizitat pe scriitor şi la apartamentul său din Bucureşti (str. Câmpineanu), ceea ce a constituit un bun prilej de a asista la discuţiile despre literatură, artă, publicistică şi societate. Astfel, Anişoara Odeanu învaţă să preţuiască valoarea literară a celorlalţi importanţi scriitori ai vremii, printre care, alături de Camil Petrescu, se numără Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu.

Anul literar Anişoara Odeanu (Doina Peteanu) (29 mai 1912 - 1 septembrie 1972)

Francisc Boldea (Primarul Lugojului), Ioan Cerbu (Protopopul Lugojului) şi Mihai Sidei (preot paroh al Bisericii Ortodoxe “Învierea Domnului” din Lugoj) – care au oficiat slujba de sfinţire a plăcii, Iosif Crăciunescu (directorul Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi al revistei “Banat” Lugoj), Dorin Murariu (redactor-şef, revista “Banat” Lugoj), Con-

u acest deosebit prilej, împortant pentru literatura Banatului şi a ţării, revista ,,Banat” din Lugoj, Primăria Municipiului Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Sindicatelor Lugoj, Muzeul de Istorie şi Etnografie Lugoj, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, Academia Română – Filiala Timişoara – Institutul de Cercetări Socio-Umane ”Titu Maiorescu” au iniţiat o serie de acţiuni culturale: dezvelirea Plăcii Comemorative “Anişoara Odeanu”, simpozion dedicat vieţii şi operei scriitoarei Anişoara Odeanu, lansarea unui roman editat postum, expoziţie comemorativă etc. De asemenea,

stantin-Tufan Stan (redactor-şef adjunct, revista “Banat” Lugoj), Simion Dănilă (redactor-şef adjunct, revista “Banat” Lugoj), Adriana Weimer (secretar general de redacţie, revista “Banat” Lugoj), Dan Floriţa-Seracin (redactor, revista “Banat” Lugoj), Mihai Huşanu şi Dorina Vlaiconi (S.C. “Huşanu” S.R.L. Lugoj, firma care a realizat impecabil Placa Comemorativă “Anişoara Odeanu”), Henrieta Szabo (directoarea Bibliotecii Municipale Lugoj), Răzvan Pinca (directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj), prof. Simona Avram, prof. Cornelia Luchescu – soţia regretatului prof. Gheorghe Luchescu, Nicu Bădina (consilier), prof. Marcela Balint, Toni

colectivul redacţional al revistei ,,Banat” din Lugoj va participa la toate activităţile culturale, aniversare şi comemorative, alături de reprezentanţii instituţiilor colaboratoare şi de oficialităţile lugojene. stfel, un vis mai vechi al lugojenilor s-a împlinit: dezvelirea Plăcii Comemorative ,,Anişoara Odeanu” pe imobilul de pe str. C. DobrogeanuGherea nr. 6 din Lugoj, casă în care talentata scriitoare lugojeancă, pe care criticul George Călinescu o numea, în Istoria Literaturii..., ,,întâia ingenuă”, s-a născut şi a copilărit. Textul încrustat pe această placă de marmură albă, cu litere în relief, este cel stabilit de regretatul prof. Gheorghe Luchescu: ,,ÎN ACEASTĂ CASĂ AU TRĂIT ŞI AU CREAT PROF. DR. AUREL E. PETEANU (18871961) ŞI FIICA SA, SCRIITOAREA ANIŞOARA ODEANU (1912-1972)”. a acest important şi emoţionant eveniment cultural lugojean de dezvelire a Plăcii Comemorative ,,Anişoara Odeanu”, care a avut loc în data de 1 iunie 2012, au participat: prof. ing.

Boldureanu, Raoul Rusalin, Rodica Cimponeriu, Adriana Corbeanu, Ionel Panait, Simion Todorescu, Alexandru Baranyai, Laurenţiu Stoicănescu, Costea Ana (proprietara imobilului pe care s-a montat placa), Emilia Ioschici, reprezentanţi ai mass-media locale – revista “Banat”, revista “Actualitatea literară”, ziarul “Redeşteptarea”, ziarul “Actualitatea”, ziarul “Ziua de Vest”, TEN TV Lugoj –, elevi, profesori, oameni de cultură lugojeni. Mai există o Placă Comemorativă ,,Anişoara Odeanu” la Lugoj, care este aşezată în holul profesoral al Şcolii Generale Nr. 6 ,,Anişoara Odeanu”, de pe str. Bucegi, şcoală care se află în apropierea străzii Anişoara Odeanu. Pe această Placă Comemorativă ,,Anişoara Odeanu”, realizată prin grija prof. Nicolae Ghinea (pe atunci directorul şcolii), tot din marmură albă, sub efigia din bronz a scriitoarei, stă scris doar: “Anişoara Odeanu 1912 - 1972”. niţiatorii şi organizatorii acestui important eveniment cultural din Lugoj au fost: revista ,,Banat” Lugoj, Primăria Municipiului Lugoj, Biblioteca Municipală şi Casa de Cultură a Sindicatelor Lugoj.

nul 2012 este ,,Anul literar Anişoara Odeanu”, deoarece s-au împlinit 100 de ani de la naştere (29 mai 1912 – 29 mai 2012) şi se vor împlini 40 de ani de la moartea (1 septembrie 1972 – 1 septembrie 2012) scriitoarei lugojence Anişoara Odeanu (Doina Peteanu).

Bibliografie: Constant Ionescu, Camil Petrescu. Amintiri şi comentarii, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968; Mihail Ilovici, Tinereţea lui Camil Petrescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971; Gheorghe Luchescu, Anişoara Odeanu, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2001.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 14 Graţiela Benga

Anişoara Odeanu – câteva trasee de lectură

entimentală, metaforică, învechită – toate aceste atribute, pe lângă multe altele din aceeaşi gamă, sunt ataşate cu uşurinţă prozei feminine dintre cele două războaie. Se judecă laolaltă romane mai mult sau mai reuşite, în funcţie de un singur numitor comun: genul semnăturii de pe copertă. Asociată de la bun început cu nestingheritele revărsări afective, feminitatea pare sortită să înfrunte mult mai multe obstacole în calea unei producţii literare viabile1. Să confirme realitatea artistică această prejudecată? Oare cum arată lumea literară românească în intervalul în care prozatoarele încercau să intre, şi ele, în literatură? Şi cum va fi călătorit Anişoara Odeanu prin perimetrul creatorilor, după ce, decenii la rând, femeile au stat undeva la margine? Nu numai dinspre marginile literaturii, ci şi din periferia provinciei venea Anişoara Odeanu. Născută în 1912, Anişoara Odeanu (pe numele ei adevărat, Doina Peteanu Crivetz) crescuse la Lugoj. Tatăl ei era profesor de limba română, director al Liceului „Coriolan Brediceanu”, publicist, întemeietor de reviste şi culegător de folclor. În atmosfera profund culturală a Lugojului de la începutul secolului XX, Anişoara Odeanu începea să se maturizeze, firesc, sub semnul literelor. Debutează în 1922, la doar zece ani, scrie versuri, publică în gazete (e.g. „Banatul”, „Semenicul”, „Primăvara Banatului”), se bucură de premii şi de atenţia unor oameni bine aşezaţi în societatea vremii. Urmează facultatea la Bucureşti – în centrul iradiant al proaspetei ţări, de după Marea Unire. În capitală, Anişoara Odeanu nu este o provincială singuratică. Îi cunoaşte pe mulţi dintre scriitorii importanţi, se sincronizează cu tendinţele noi ale prozei, e parte integrantă dintr-o generaţie care va marca puternic literatura şi cultura română. Primul roman al Anişoarei Odeanu a fost scris în 1933, când ieşeau de la tipar cărţi fundamentale pentru evoluţia prozei româneşti. Se ştie că este anul în care Camil Petrescu a publicat Patul lui Procust, Gib Mihăiescu, Rusoaica, Garabet Ibrăileanu, Adela iar Mircea Eliade era premiat pentru Maitreyi. În 1933, aşadar, Anişoara Odeanu scrie Într-un cămin de domnişoare, carte a confesiunilor directe, dar nu lipsite de o profundă inocenţă. Fascinată de Camil Petrescu, cu care a ţinut şi o lungă corespondenţă, tânăra prozatoare urmează direcţiile pe care acesta le-a imprimat romanului românesc. Dar dacă în Camil Petrescu descoperise modelul, în Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu găsise prietenii prin care se însufleţea, de altfel, o întreagă generaţie literară. eneraţia Anişoarei Odeanu căuta experienţa, aventura, autenticitatea. Obişnuia să forţeze triumful subiectivităţii, victoria eului în expansiune. Fragil, cuminte, pudic, retractil (până la un punct), Într-un cămin de domnişoare mizează pe autenticitate şi experienţa cotidianului, nu şi pe vitalitatea eului. Pentru a fi, în scris, fidelă sieşi, prozatoarea nu ia în calcul energia (de multe ori) narcisică a colegilor ei de generaţie. Solidaritatea cu generaţia din care face parte este, totuşi, limitată. În cazul ei, vitalismul ar fi fost o mască. Paginile Anişoarei Odeanu nu reflectă feminitatea agresivă, încântată de sine. Dimpotrivă, prozatoarea se simte copleşită de creativitatea activă care o înconjoară, îşi percepe, speriată, inutilitatea. Natura ei feminină se defineşte prin retragere şi aşteptare. În proză, opţiunea ofensivei îi este străină. Între provocatoarea, dezinvolta Anişoara Odeanu, răsfăţata literaţilor bucureşteni, şi autoarea cu acelaşi nume, pare să existe o ruptură. De fapt, este vorba despre acelaşi tip de feminitate vulnerabilă, gata de abandon: bine mascată în boema Bucureştilor, această vulnerabilitate e asumată în ficţiune. Povestea lui Danny (din Într-un cămin de domnişoare), la fel ca aceea a Olgăi (în Călător din noaptea de ajun), se încheagă din notaţii directe, din captarea sensibilă a nuanţelor, din fixarea gestului şi a amănuntului insignifiant, – atât de banal încât atenţia cu care este reliefat riscă să fie ridicolă. Un obiect sau un gest la care se opreşte naratoarea se îmbogăţeşte cu un şir de valenţe esenţiale, căci detaliile cotidianului, greu sesizabile prin configuraţia lor măruntă, ascund de fapt elementul dinamic al unei conştiinţe treze. Proza amănuntelor în jurul cărora se structurează cotidianul, aşa cum o propune Anişoara Odeanu, este o înlănţuire de praguri spre o realitate care ar putea fi, oricând, altfel. Un gest nesemnificativ, o reacţie stranie se pot asimila, distila, exploata într-o lungă

serie de variante. În 1934, un an după ce Anişoara Odeanu şi-a scris romanul de debut, Mircea Eliade scria: „A evita ridicolul înseamnă a refuza singura şansă la nemurire. Singurul contact direct cu eternitatea. [...]/ Căci la aceasta se rezumă ridicolul: la trăirea vieţii tale proprii, nude, imediate – refuzându-te superstiţiilor, convenţiilor, dogmelor. Cu cât suntem mai personali, mai identificaţi cu intenţiile noastre, cu cât fapta noastră coincide mai perfect (sic!) cu gândul nostru – cu atât suntem mai ridicoli.”2 Plecând de la aceste afirmaţii care defineau, în mare, starea de spirit a unei generaţii, se poate distinge în cazul Anişoarei Odeanu o dublă perspectivă. De această dată, solidaritatea cu generaţia anilor ’30 se manifestă de pe alte coordonate: în timp ce povestea ignoră efectele şi se concentrează asupra vieţii imediate (riscând să fie etichetată drept derizorie), personajele fac o demarcaţie clară între gând şi faptă, fug de ridicolul în care ar putea să alunece – chiar dacă plătesc această alegere cu preţul iremediabilei ratări. În numele unei verticalităţi (demnităţi) detaşate, care deghizează armonios prăbuşirea, se sufocă între convenţii, exact în momentele în care ar trebui să se elibereze de ele. ragilitatea, retragerea, aşteptarea se întrezăresc pretutindeni în proza Anişoarei Odeanu, fiindcă spectacolul cotidianului – cu toate amănuntele experienţelor lui prozaice – nu acoperă decât parţial starea de oboseală a naratoarei. Danny, Olga (protagonistele primelor două romane ale autoarei), au în comun „o subliniată stare de epuizare. Sau: starea de pândă benefică, de aşteptare euforică alternează cu stările de oboseală, de epuizare, de sfârşeală.”3 Iar explorările străzii bucureştene, în primul roman, sau ale spaţiilor franceze ori germane, în cel de-al doilea, nu fac decât să proiecteze, complementar, pelerinajele interioare ale naratoarei. Desfăşurate pe suprafeţe alunecoase, ele poartă aceeaşi amprentă a inutilităţii, din ce în ce mai puternică de la o carte la alta. Senzaţii, istorii, vise, impresii, lecturi, gânduri se derulează în romanele Anişoarei Odeanu precum cadrele unui film care nu a trecut prin cabina de montaj. Secvenţele surprind umbre, contururi, stări nedefinite. Nu le analizează, nu le caută rădăcinile, se mulţumesc să le înregistreze. În căminul ei de domnişoare, Danny notează: „M-am trezit mult înainte de a suna, cu aceeaşi senzaţie, de ceva supărător, dar care nu era nici măcar atât de supărător ca să mă necăjească cu adevărat. O stare sufletească în care te simţi ispitit să cauţi vină celor din jur, ca să-i cerţi – şi, atunci, nu mai eşti deloc supărat, eşti, dimpotrivă, vesel şi mulţumit.” (p. 46) O existenţă sub semnul nedefinirii şi al indeciziei – acesta ar fi traseul de zi cu zi al protagonistei, cu întrebări înghesuite unele într-altele, cu neputinţa de a găsi soluţii, dar cu o mândrie care o face să trăiască, vertical, eşecul. Singură, dezorientată, goală pe dinăuntru, cum se simte adesea, Danny se reflectă pe suprafeţe plane şi se citeşte în oglindă, ca text; se acceptă şi se respinge, aşa cum se apropie şi se îndepărtează repede de o carte, după ce îi percepe inadecvarea. Profund inadecvat la o realitate grăbită să ia decizii, personajul-narator din romanul Anişoarei Odeanu se mişcă de parcă ar fi mereu alungat de cineva, din urmă. Paşii lui Danny sunt fără ţintă, ieşirile ei prin Bucureşti sunt croite pe tiparul unei alergări la întâmplare. Impulsionaţi de gândul de a juca frumos pe scena lumii, paşii tinerei sunt grăbiţi şi energici, chiar dacă, sub ameninţarea unui nou eşec amoros, tind „să se topească într-un mers lălâi şi împiedicat...” (p. 144). Verticalitatea protagonistei se sprijină însă pe teama de a nu cădea. Sau pe spaima de a nu întâlni un sprijin, de a pluti, la fel de inutil, printre oameni care nu aşteaptă. Ea, în schimb, aşteaptă până dincolo de limita suportabilului. Din teama de a nu cădea, fără sprijin, Danny îşi confundă verticalitatea cu liniile tăioase ale stâncii. Evoluţia ei nu e fluidă, ci statică, pierdută între durităţi de cremene. Cu un preaplin de feminitate, Danny ar vrea să poată fugi, măcar pentru o vreme, de condiţia ei de femeie. I-ar fi plăcut să fie într-un cămin de studenţi, nu de domnişoare, să poată plânge în voie. „Femeile, în schimb, sunt veşnic dispuse să aline suferinţi. Au suflet de infirmiere! M-am revoltat împotriva sexului meu, l-am dispreţuit şi m-am simţit umilită pentru că sunt şi eu femeie.” (p. 58) Dar încercarea de a se masculiniza îi pare, imediat, ridicolă, iar Danny se întoarce, nu fără o uşoară autoironie, la ceea ce este ea cu adevărat: femeia care aşteaptă marea dra-

goste. Femeia care vrea cu tot dinadinsul să trăiască Iubirea. acă, în prezenţa lor cotidiană, personajele feminine ale Anişoarei Odeanu sunt prin excelenţă pasive, imaginarul lor dezvăluie o altă componentă, activată de privire. Toată încărcătura afectivă şi spirituală a eului se concentrează în privire. Ochiul lui Danny şi, mai târziu, al Olgăi, pare hiperdilatat: sesizează detalii punctiforme, dar e capabil şi să perceapă dezmărginirea. De câte ori îl vede pe Dinu, Danny se refugiază în extaz mistic şi are un puternic presentiment al morţii. Mai mult, îşi doreşte moartea: „Mă închipuiam devenită, prin moarte, cer, stele şi Dumnezeu. Şi toată risipirea asta avea un punct comun – pe care nu puteam să-l lămuresc – cu Dinu.” (p. 56). Reveriile risipirii sunt legate aici, paradoxal, de reveriile intimităţii. Imaginarul naratoarei nu asociază risipirea în spaţiul cosmic cu abandonul, cu destrămarea, ci cu intrarea pe o cale care o va conduce la marea iubire. În infinitul cosmic, conştiinţa intră într-un alt tip de captivitate, transferă energii solare şi pune, în sfârşit, întrebări esenţiale. Acolo ar putea afla soluţiile pe care nu le-a găsit aici, în lumea terestră. Însă dacă moartea ascunde chemarea iubirii şi comuniunea cu miezul fiinţei, dacă apropierea nu este posibilă decât prin risipire, atunci efortul imaginarului nu este îndeajuns. Apartenenţa femeii la planul imaginar transformă relaţia afectivă/erotică într-una fatalmente contemplativă. Personajele Anişoarei Odeanu realizează comunicarea, la nivel esenţial, numai prin văz. În romanul de debut, Danny oscilează între a vedea şi a nu vedea. Mai bine zi, între sensul şi inutilitatea privirii. Ratarea dragostei vine, în cazul ei, din neînţelegrea rostului pe care îl are ochiul, ca un centru tensional al eului. În Călător din noaptea de ajun, Olga descoperă alte valenţe ale privirii. De această dată, întâlnirea cu Peter, student la Berlin, include un contact vizual adamic, o încleştare febrilă, iraţională, care ia forma unei posesiuni prin privire: „Tresar ca şi când s-ar fi produs alături de mine o explozie. Parcă s-a ridicat brusc o perdea, lăsând loc unei feerii. Are ochi verzi, de un verde-stins şi cu reflexe cenuşii. Sprâncenele castanii pornesc în sus spre tâmple. Îmi amintesc ochii aceşţia de nu ştiu ce, – nu de alţi ochi, ci de ceva ce mi se pare situat foarte departe în timp şi foarte intim. Parcă ar fi ceva din mine, ceva din atmosfera nopţilor copilăriei când plângeam pentru că nimeni n-avea timp să se ocupe de mine şi mângâiam marginea rece a patului de tablă, alb, zugrăvit cu îngeri. [...] Privirea aceea îmi pătrunde până în adâncul gândurilor. Când îmi dau seama că l-am privit aşa cum nu mă privesc decât pe mine, mă încurc şi încerc să-mi revin.” (p. 224). Hipnotic, ochiul subjugă, transmite efluvii erotice, înlănţuirea privirilor sugerând posesiunea spiritualizată – o comuniune prin care polaritatea se transformă într-o unică sursă de energie. Însă acest contact al privirilor include şi sugestia căderii, pentru că raza care pătrunde în adâncul gândurilor fetei poate schimba întreaga aşezare a eului. Or, mutaţia interioară pe care o va suferi Olga se va materializa tot la nivelul ochiului. În datele vizualităţii, în limpezimea sau tulburarea privirii, tânăra va descoperi reperele vieţii şi ale morţii. roza Anişoarei Odeanu se coagulează în jurul unor personaje feminine care trăiesc numai prin/pentru iubire. Eşecul iubirii înseamnă, fără chip de îndoială, ratarea existenţei. Străine într-o lume în care nu-şi găsesc rostul – astfel se definesc Danny şi Olga. Somnul ar trebui prelungit pentru că nu are sens să se trezească. Sensul lor e dat numai de iubire. Pentru ca ochiul să-i surprindă detaliile şi gândul să-i atingă suprafeţele, ingenuitatea personajului-narator trebuia dublată de un anume tip de4luciditate. Semnalată de George Călinescu , latura lucidă a protagonistelor se leagă însă de ideea morţii. O iubire ratată (Călător din noaptea de ajun), o alta care se sfârşeşte încă dinainte să prindă formă (Într-un cămin de domnişoare), refuzul disperat al identităţii, un dialog sincopat sau o lectură abandonată sunt doar frânturi din anticamera retragerii, a ieşirii din scenă. Am văzut că în primul roman al prozatoarei, Danny îşi dorea moartea pentru că vedea în ea calea cosmică prin care se poate apropia de iubire. olul sufletesc era valorificat, transa onirică putea metamorfoza risipirea într-o deschidere absolută, care să cuprindă revelaţia intimităţii.

Călător din noaptea de ajun cunoaşte o altă etapă a golului, a epuizării. Ratarea dragostei înseamnă, pentru Olga, întoarcerea în spaţiul nedeterminat al nimicului. În afara marii iubiri nu e nimic decât golul. Sau o enormă ratare: „Chiar dacă am să mă sinucid, n-am să fac cine ştie ce. Sunt iremediabil mediocră.”, afirmă Olga (p. 410). Moartea nu e văzută, aşadar, ca o ieşire spectaculoasă din scenă. Sau ca un act de voinţă prin care să echilibreze excesul de vulnerabilitate al fiinţei. Fără sprijinul privirii lui Peter, căderea fetei maschează îmbrăţişarea somnului – o prăbuşire în neant, dar şi un refugiu în zona latenţelor. De o simplitate halucinantă, tentativa de suicid a Olgăi se petrece în preajma ferestrei. De acolo se vede viaţa, de acolo de vede şi moartea: „Era multă lumină şi mişcare jos pe bulevard, iar sus clipeau stelele. Mă gândeam fără niciun fel de disperare că s-ar putea să fie ultima mea seară. Toate lucrurile se petrec aşa de simplu. [...]/ M-am uitat în cameră. Stinsesem becul, şi în lumina ce vedea de pe stradă am văzut divanul din fund. M-am văzut deodată întinsă pe el, moartă. (s. n.) Sau s-ar putea să cad numai într-un fel de ameţeală care să fie luată drept moarte. Mi se părea acum că aud zgomotul tramvaielor tot mai slab, că văd mai voalat. Atunci m-am speriat. Mi s-a urcat tot sângele în faţă. Am deschis ochii mari (s. n.)”... (p. 411-412). Constantă a Călătorului din noaptea de ajun, ochiul transmite o energie vizuală care străbate în moarte, dar care se poate lăsa redirecţionată, marcând forţa de transcendere din moarte, în afara ei. Prin voinţa privitorului, la care se adaugă transpunerea energiei în relaţia unitară dintre trup-afectspirit, ochiul nu transportă numai imagini, nu oferă doar senzaţii, oricât de nuanţate ar fi acestea, ci îl transportă şi pe cel care priveşte către o realitate de multe ori insesizabilă. De acum, ochiul Olgăi va fi altul. După ce îi trimite lui Peter scrisoarea în care îl felicită pentru apropiata lui căsătorie, tânăra se plimbă prin Bucureşti, văzând altfel lumea: „Printr-o fereastră deschisă se auzea un pian. M-am răzimat de un pom ca să mă uit în casă. (s .n.) [...] M-am uitat în sus, la coroana copacului, apoi mi-am întors braţele spre spate şi am apucat copacul lipindu-mi palmele de el. Mi-am întors şi capul şi mi-am lipit faţa de scoarţa dură. I-am spus în gând, «dragă copacule, dragă»... închizând ochii (s. n.) şi apăsându-mi palmele şi faţa de el mai tare.” (p. 440). Privirea Olgăi nu mai caută în afară, ci înăuntru. upă o continuă călătorie în întâmpinarea iubirii, după trenuri schimbate unul după celălalt, după imposibilitatea de a se întâlni, real, cu Peter, prin împlinirea dragostei lor, Olga îşi priveşte altfel destinul. În primul roman al Anişoarei Odeanu, Danny îşi găsea liniştea în grădina casei din orăşelul ei provincie. Întoarcerea periodică în grădina copilăriei însemna, pentru ea, regăsirea paradisului pierdut. Acolo îşi uita istoriile personale, dezamăgirile, nefericirea. Numai acolo putea ieşi dintr-un timp al risipirii. Olga nu are însă acest privilegiu, călatoriile ei îndelungate urmează doar circumferinţa, nu ating şi Centrul recuperator. Comentând Clălător din noaptea de ajun, Sorin Titel vedea în îmbrăţişarea copacului o renaştere5 a Olgăi. Mai mult, s-ar putea spune că, îmbrăţişându-l, Olga se încredinţează copacului. După ce a cunoscut (şi ea) dezrădăcinarea, peregrinând la marginile existenţei, Olga îşi regăseşte rădăcinile. Imagine dinamică, rădăcina are forţă de menţinere, dar şi de străpungere, la limita dintre lumea pământului şi cea a aerului. Olga se ancorează în profunzimi pentru a spera că, mai târziu, va putea să înflorească. Şi, în acelaşi timp, încredinţându-se copacului, s-a aşezat în afara omenirii. E un gest nu lipsit de măreţie, pentru că în raport cu omenirea, va rămâne întotdeauna o străină. u e de mirare că s-au auzit voci care să afirme că proza Anişoarei Odeanu e străbătută de irizările modernităţii. Notaţia simplă, emoţia ascunsă anunţau intrarea romanului într-o nouă vârstă, în care pregnanţa structurii interioare a epicului urma să fie înlocuită de o alunecare subtilă pe epiderma narativă, cu toată sensibilitatea terminaţiilor ei nervoase. Paginile Anişoarei Odeanu ar trebui (re)citite atât în contextul generaţiei interbelice, cât şi din perspectiva evoluţiei romanului. Nu sunt, cu siguranţă, pagini perfecte, însă au o vibraţie care – cel puţin prin dubla focalizare a realităţii şi a rătăcirilor onirice – aşază fiinţa într-un raport complex cu Imaginea, în întreita ei oglindire: ca sine, ca lume şi ca text.

Note: 1 O nouă lectură a prozei Anişoarei Odeanu a fost propusă de Bianca Burţa-Cernat în Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină postbelică, Bucureşti, Cartea Românească, 2011; 2 Mircea Eliade, Oceanografie, în Drumul spre centru, antologie alcătuită de Gabrile Liiceanu şi3 Andrei Pleşu, Bucureşti, Ed. Univers, 1991, p.8-9; Cornel Ungureanu, Anişoara Odeanu, contextul unor romane, studiu introductiv la Anişoara Odeanu, Într-un cămin de domnişoare. Călător în 4noaptea de ajun, Timişoara, Ed. Facla, 1983, p.26; cf. G. Călinescu, Istoria literaturii de la origini până în prezent, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Minerva, 1988, p. 965; 5 apud Cornel Ungureanu, Note la Anişoara Odeanu, op .cit., p. 449.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Anişoara Odeanu: ,,Pretext de interviu cu D. Camil Petrescu sau cum reuşeşte un gazetar să ia un interviu abia în momentul când renunţă să-l mai obţină!” Ora 12

olegul meu B. P. – secretar de redacţie – înfăţişare de student heidelberg-ian de film, vioi, dinamic, cu un veşnic surâs pe buze, sub care-şi ascunde gravitatea lăuntrică de ins ce are aproape toată răspunderea gazetei, – mă întâmpină de cum intru pe uşă: – Avem nevoie de un interviu pentru numărul de duminică. Aştept lămuririle suplimentare: – Da. – Un scriitor de elită, care să spună lucruri interesante, să nu fie banalizat, să poţi lua un interviu vioi, care să placă, un lucru de nerv, de inteligenţă... În sfârşit... înţelegi... Repet în gând condiţiile şi răspund imediat: – Ştiu, Camil Petrescu. Colegul meu surâde încântat. – La Camil Petrescu mă gândeam şi eu. Perfect. – Da, socotesc. Dar nu ştiu dacă va voi să ne răspundă. În orice caz voi încerca.

Ora 14,15

idic receptorul. Formez un număr. Se aude sunând la capătul celălalt al firului. Apoi soneria se întrerupe, o voce uşoară catifelată răspunde: – Alo! O recunosc. – Alo! Domnul Camil Petrescu? Aici... (îmi spun numele). Aş dori să vă văd cât mai curând posibil. Vreau să vă rog ceva. – Cu plăcere. – Da, dar vă rog să nu mă refuzaţi... Vreau să vă iau un interviu pentru ziarul „Viaţa”. Un moment de tăcere. Apoi, un glas dezolat, contrariat: – O, nu!... vezi... E foarte complicat... În sfârşit... Nu, nu dau interviuri. Dar vino să stăm de vorbă. Aşa, prieteneşte, fără interviuri. Nu te-am mai văzut de atâta vreme. Insist. Hotărârea dlui Camil Petrescu este însă inflexibilă. Mă aleg cu un singur lucru: o invitaţie pentru aceeaşi seară, la ora 7,30 – ceea ce este foarte mult pentru mine. D. Camil Petrescu are totdeauna atâtea lucruri interesante de spus – dar foarte puţin pentru cititorii „Vieţii”, cărora nu voi putea să le transmit nimic.

Ora 20. Aceeaşi zi

rc scările de marmură ale casei din str. Câmpineanu prin întunericul sălii camuflate. Am întârziat, ca întotdeauna, de pretutindeni. Mă botez cu toate epitetele posibile pentru acest prost obicei care face ca, peste tot, de-a lungul vieţii mele, să fiu cu jumătate de oră mai târziu. Sun, neliniştită. Uşa se deschide. O siluetă armonioasă se desprinde din lumina caldă a apartamentului. D. Camil Petrescu mă primeşte cu un surâs amabil. – Ai întârziat. Eram pe punctul de a pleca în oraş cu nişte prieteni. Era vorba să vii la şapte jumătate. – Da. Vă rog să mă scuzaţi. Sunt de o inexactitate fără leac. N-am să vă reţin mult, în orice caz. – Îi caut privirile, stingherită, ca să citesc în ele un aer de nemulţumire. Dar d. Camil Petrescu e senin – acelaşi surâs cald, aceeaşi lumină în ochii albaştri mici, în care s-a strâns parcă numai esenţă de expresie (când l-am cunoscut, cu vreo zece ani în urmă, mi-am dat seama câtă forţă de expresie pot avea ochii mici, câtă incandescenţă de spirit şi vioiciune, mult mai multă decât

acei ochi cât farfuriile pe care ni-i prezintă cinematograful ca ochi expresivi), aceleaşi culori de pastel, pe care le ştiu de atâta timp. D. Camil Petrescu e neschimbat. Cei ce l-au cunoscut cu douăzeci de ani în urmă spun acelaşi lucru. Există un miracol al tinereţii sufleteşti, acela de a da fizicului o amprentă de copilărească prospeţime, ce nu se şterge niciodată. Cine l-ar cunoaşte pe d. Camil Petrescu numai din scris sau din auzite nu şi-ar putea imagina că unul din cei mai rafinaţi scriitori şi gânditori ai noştri, de o inteligenţă lucidă şi gravă, de o putere de muncă inegalabilă şi de-o discreţie faţă de sine şi o sobrietate interioară de cel mai aristocratic stil sufletesc, poate avea înfăţişarea asta de spiriduş blond, cu faţa mereu luminată de un surâs amuzat, cu privirile pâlpâind mereu a glumă. Mă uit cu atenţie în jurul meu. Mă aflu în birou. E o piesă de apartament modern, în tonuri clare şi linii simple; – după cum e construit, îmi închipui că ziua trebuie să aibă multă lumină şi mult aer. Cadrul ce-1 înconjoară pe d. Camil Petrescu îi seamănă. Este tot ceea ce poate fi mai opus la ceea ce se înţelege prin „îmbâcseală”. Biroul, cu o bibliotecă ce ocupă toţi pereţii, are totuşi un aer atât de proaspăt, de strălucitor, parcă ar fi o sală de laborator american. E totuşi cald şi intim, cum este de altfel şi camera alăturată, unde îmi sunt prezentaţi prietenii dlui Camil Petrescu, un tânăr domn al cărui nume nu-1 reţin, cu soţia sa, o brună frumoasă cu chip de odaliscă. Mă aşez într-un fotoliu, stingherită, dându-mi seama că prezenţa mea nu poate, prin nimic, să compenseze un spectacol cinematografic pierdut. Dau din umeri interior. Fie. Acum, dacă am început să „calc în străchini”, cel puţin s-o fac cu convingere: – Ştiţi că tot n-am renunţat la interviu. Am să vă rog să-mi vorbiţi despre orice... N-am venit cu o listă de întrebări... Puteţi să-mi vorbiţi, de exemplu, despre... cartea dv. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, care se retipăreşte acum... Sau altceva... despre războiul actual... (îmi aduc aminte de lecţia învăţată la redacţie). Nu pot să-mi iau un aer de gravitate, situaţia mea mi se pare comică şi încep să surâd. D. Camil Petrescu mă priveşte jumătate amuzat, jumătate dezolat: – Nu ţi-am spus că nu dau interviuri? În orice caz, nu acum. Altădată. Lasă lucrurile astea. Hai mai bine să stăm de vorbă, fără să mai scrii în ziar. Cu toate că îmi vorbeşte domol, cu bunăvoinţă, îmi dau seama că hotărârea d-sale este definitivă.

Între literatură, matematici şi filozofie

şa că sunt nevoită să mă resemnez. Conversaţia se înfiripează uşor. La un moment dat întreb: – Acum la ce mai lucraţi? D. Camil Petrescu, drept răspuns, se scoală, mă ia de mână şi mă duce în faţa unei vitrine cu rafturile înţesate de cărţi. Încerc să descifiez titlurile: sunt numai cărţi de matematică, în mai multe limbi. ÎI întreb mirată: – Ce e cu cărţile astea? Dă din umeri zâmbind şi tace. Apoi, mă duce la celălalt capăt al dulapului, în faţa altei vitrine, la fel cu cea dintâi, încărcată cu cărţi de biologie. Nedumerirea mea creşte, alimentată de tăcerea d-sale: – Nu pricep absolut nimic. Înţeleg că pot să vă intereseze cărţile de biologie. Celelalte însă mă nedumeresc. E o întreagă bibliotecă de matematician acolo. – Da, îmi răspunde d. Camil Petrescu, în sfârşit. Închipuie-ţi că de trei ani m-am

izolat complet, nu mai văd pe nimeni şi fac, cu aproximaţie, zece ore de matematică pe zi. Uite, îmi arată pe o măsuţă, aici am nişte caiete de şcolar, am început cu matematicile din liceu... Iau un caiet, e plin de cifre şi explicaţii scrise cum erau, într-adevăr, tezele noastre de la şcoală. – Dar de ce toate astea? – Pentru o lucrare de filozofie pe care o am în lucru. – Ce are de-a face filozofia cu matematica? – Convingerea mea este că nu poţi înţelege filozofia fără să cunoşti perfect matematica. Este o legătură pe care nici n-o poţi bănui între una şi alta. În matematica superioară se află toate problemele filozofiei... Să îţi dau un exemplu... Ascult, din ce în ce mai atentă, urmărind firul expunerii ce mi se face, sunt disperată că nu pot să iau stiloul să notez toate expresiile pe care n-am să le ţin minte, fiind de strictă specialitate... „teoria cuantelor“... „teoria indeterminării“... „orice lucru este egal cu opusul lui“ ş. a. m. d. Interlocutorul meu se antrenează. Vorbeşte cu entuziasm. Se scoală iar. – Uite, să-ţi arăt un băiat frumos, – ia o carte masivă, capitonată, dintr-un raft – un băiat de 27 de ani, îl cheamă Heisenberg, este un tip care a răsturnat tot ce s-a crezut în matematici, până la el, despre cuante... E recunoscut ca un tip de geniu... Îi găseşte portretul, mi-1 arată, apoi cartea lui. Apoi alta, subliniată cu roşu, albastru, verde, până la refuz. Citeşte aici. Citesc. Rămân apoi pe gânduri. – Ce e cu d-ta? se interesează d. Camil Petrescu. Îmi daţi voie să transcriu câteva rânduri? – Cu plăcere. Scot stiloul şi blocul. Transcriu: „Au fur et à mesure que l’énergie utilisable d’un corps ou d’un système de corps diminue, il y a autre chose qui augmente et cette autre chose est ce que le savant allemand Clausius a appelé L’ENTROPIE. «Idée prodigieusement abstraite» disait l’illustre Henri Poincaré, à qui cependant les abstractions ne faisaient pas peur. Mot mystérieux et obscur, sur lequel ont pâli plusieurs générations d’étudiants.” E ceva în textul acesta rece ce mă emoţionează, ca şi când aş fi citit o capodoperă poetică. În clipa asta, într-o străfulgerare, înţeleg totul. Există undeva, în fundul lucrurilor, un punct în care se întâlnesc toate, în care însăşi ştiinţa devine poezie, şi poezia devine esenţă de altceva, punctul terminus al tuturor elevaţiilor omeneşti... Îmi repet cuvintele spuse de d. Camil Petrescu: „Stau de trei ani în casă, nu mai văd pe nimeni.“ Închid stiloul, pun blocul în poşetă şi ridic ochii. Chipul din faţa mea mi se pare dintr-odată schimbat. E poate un efect de lumină, poate îl privesc eu altfel, nu ştiu, cert este că trăsăturile jucăuşe mi se par dintr-odată încremenite într-o mare gravitate, o oboseală înnegurează ochii pe care m-am obişnuit să-i văd limpezi şi zâmbitori, un fel de oboseală pe care am mai văzut-o undeva, nu-mi aduc bine aminte unde – nu de bătrâneţe omenească, ci de ani sufleteşti fără număr. Mă jenez că am surprins mai mult decât se cuvenea şi tocmai unul din acele momente inferioare pe care oamenii de discreţia sufletească a dlui Camil Petrescu fac continue eforturi să le ascundă. Caut un pretext ca să destind atmosfera, fiindcă îmi dau seama că dintr-un nimic a căzut o clipă grea. Văd, lângă masa de lucru (d. Camil Petrescu are o masă de lucru la care şi-a scris toată opera, o măsuţă mică, aproape inconfortabilă – pe care o preferă somptuosului birou – poate dintr-o superstiţie), o valiză.

„Teoria substanţei“ Întreb în glumă: – Plecaţi în voiaj? – Nu. E altceva, spune d. Camil Petrescu, încercând să surâdă. Nuanţa de oboseală din ochi o regăsesc în glas. Insist, sculându-mă: – Îmi daţi voie să văd ce e acolo? ace un semn de aprobare cu capul. Valiza nu se poate ridica. Îmi dublez efortul şi o înalţ cu o palmă de la parchet. – E foarte grea! Ce e aici? – Vreo trei mii de pagini de manuscris. E cartea pe care o scriu. – Ce titlu are? – Teoria substanţei. Deschide geamantanul, resemnat. (Am

reale aptitudini de poliţist sau gazetar... american, constat.) Nenumărate caiete cu paginile bătute la maşină, ordonat, rece, ca orice scris de maşină... Şi totuşi, aici se ascund ani de muncă, de zbucium interior, viaţă mistuită... şi, poate, o lucrare de filozofie epocală. – De când vă ocupaţi de lucrarea asta? – Cam de zece ani, de când am abandonat literatura... – Şi când va apărea? – Mai am mult de lucru... foarte mult. Privesc manuscrisul îndelung şi nu mai ştiu ce să adaug. Spun, într-un târziu: – Acum înţeleg de ce nu vă mai interesează literatura. Aici e numai esenţă de lucruri.

„Nu vreau să devin un scriitor popular” – Da, desigur, admite d. Camil Petrescu. Am un roman, Atomul, ce mi s-a cerut insistent de editor. Într-un an de lucru l-aş pune la punct... Dar nu mai am timp pentru asemenea preocupări. Şi Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, dacă nu mi-ar fi mărit chiria la casă, nu-l mai scoteam într-o nouă ediţie. Nu vreau să devin un scriitor popular. M-am ferit totdeauna de lucrul acesta. – Şi totuşi dv. aţi făcut epocă în literatură. Înainte de cartea dv. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război n-a mai apărut la noi în ţară nicio carte în acest gen. Prin ea aţi inaugurat genul acesta de literatură care afectează autenticitatea. D. Camil Petrescu, intervine: – De fapt, cărţile astea, scrise la persoana întâi, sunt, sub aerul lor de document personal, mai discrete şi mai impersonale decât unele cărţi scrise la persoana a treia. Cum e cazul romanelor d-tale Într-un cămin de domnişoare şi Călător din noaptea de ajun.

Literatura viitorului

chimb vorba (nu ştiu dacă toţi cei ce se îndeletnicesc cu ocupaţia asta a scrisului au atâta onoare să li se vorbească de literatura lor): – Şi care credeţi că va fi literatura viitorului? – Tot asta. Dovadă succesul pe care l-au obţinut, şi în ultimul timp, cărţile scrise în acest gen... Mai vorbim despre influenţe, d. Camil Petrescu exprimându-şi dezaprobarea pentru atitudinea acelor scriitori care se apără de acuzarea că ar fi influenţaţi, ca şi când acest lucru ar fi infamant: Toţi suntem influenţaţi, nu e niciun rău în faptul acesta. Totul este cum prelucrezi acest material prin propria ta personalitate. – De fapt, spun, cred că toate problemele astea nu se pun decât la realizările minore. Acolo se poate desprinde influenţa ca un adaos supărător. Restul s-ar putea defini prin acel faimos ,Je prends le bien où je le trouve”. Discuţia continuă multă vreme, atingând tot felul de subiecte... scriitori, literatură... viaţă..., gazetărie... Timpul trece şi tânăra pereche se impacientează. D. Camil Petrescu însuşi pare obosit, îmi dau seama că am abuzat de ospitalitatea oferită. Mă scol şi îi întind mâna mulţumindu-i.

E ora 9,45

fară mă întâmpină o noapte neagră, săgetată de ploaie. Nu se vede la doi paşi, nu am lanternă, maşinile ies din beznă şi, trecând în goană pe lângă mine, se afundă iar în beznă. Undeva departe e linia de tramvai, iar eu stau pe cea din urmă stradă din Bucureşti, acolo de unde începe taina câmpurilor şi a lacurilor... Ca întotdeauna în asemenea situaţii neprevăzute, mă simt bine. Am doar temperament de luptător, fie chiar cu morile de vânt, îmi spun. Totuşi n-am reuşit să iau un interviu, îmi amintesc. Apoi, dintr-odată mă luminez. În definitiv, „interviu” înseamnă „întrevedere”. Rostul acestor întrevederi este acela de a provoca o discuţie interesantă (ce va fi apoi comunicată prin presă). Prima condiţie, în cazul de faţă, a fost îndeplinită. Luasem un „interviu” fără să ştiu, mai rămânea să-1 dau la lumină. Ajunsă acasă, m-am grăbit să-1 transcriu în forma în care îl prezint astăzi cititorilor. [„Viaţa“, 18 mai 1942. Reprodus din volumul: Doina Peteanu (Anişoara Odeanu), Publicistică la „Viaţa“, editat de Eugen Beltechi şi Gheorghe Luchescu, cu un cuvânt-înainte de Cornel Ungureanu, Timişoara, 2009, p.80-84]

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 16 Anişoara Odeanu: ,,O dimineaţă cu D. Lucian Blaga” – Specificul literaturii româneşti; ortodoxia, o faţetă a românismului; filozofia, operă de creaţie – Întâiul telefon – Alo! „Fundaţiile Regale“? – Da. – Aş dori să vorbesc cu d. Barbu T. – Aşteptaţi, vă rog, un moment... ştept. Privesc prin fereastră grădina inundată de soare, copacii se leagănă sub un vânt uşor, clătinând o întreagă gamă de verde. Cerul e senin, cu nori albi, gingaşi, ca în cărţile cu poze pentru copii. Pe un acoperiş se rotesc doi porumbei. „Ce primăvară!“ îi spun prietenei mele N. D., care stă lângă mine, aşteptând să termin convorbirea. Dl. B. T. întârzie. A trecut aproape un minut. În sfârşit, aud zgomot de paşi, receptorul se ridică: – Alo! Te rog să mă ierţi. Stăteam de vorbă cu d. Lucian Blaga. – D. Lucian Blaga? E în Bucureşti? exclam entuziasmată. Unde poate fi găsit? Vreau neapărat să-1 văd. – Vrei să-i comunic? – Sigur că da. Aştept iar. După câteva clipe: – Uite, i-am comunicat că vrei să-i iei un interviu. Mi-a spus că te aşteaptă. – Un interviu? Rămân nedumerită. Dar nici nu mă gândeam la asta. Voiam doar să-l văd. – Eu aşa am înţeles. Adaugă în glumă: Să nu uiţi să-mi dai jumătate din onorar, pentru serviciul pe care ţi l-am făcut. – Natural, n-am să uit, răspund gândindu-mă la acea anecdotă cu „teoria comunismului”, în care unul accepta să împartă cu celălalt tot ce nu avea. Închid receptorul. N. D. mă întreabă: – Ei, ai aranjat? – Ce? – Chestiunea aceea importantă pentru care telefonai. – Ah, da... E adevărat,... Am uitat complet. Dar e atât de primăvară afară, priveşte şi tu. Într-o zi ca asta l-am cunoscut pe Lucian Blaga, într-un oraş de provincie, undeva în vestul ţării. Am stat de vorbă prea puţin pentru tot ce aveam să-i spun, pentru tot ce aveam să-1 întreb. – Şi ce aveai să-i spui şi să-1 întrebi? – Tot. Ţie nu ţi s-a întâmplat să vrei să cunoşti un om în a cărui operă îţi regăseşti tot universul tău sufletesc, ca să-1 întrebi şi să-i spui tot ce îţi trece prin cap? – Eşti zăpăcită. Deranjezi omul cu fleacuri. – N-are să se supere. Şi, de altfel, am un pretext. Mă duc să-i iau un interviu pentru ziar. Merg deci într-un mod... oficial. – A, tu cu gazetăria ta! zâmbeşte N. D. amuzată... – Închipuie-ţi, privesc spre cerul senin pe care îşi rotesc zborul în cercuri mari cei doi porumbei – colegul meu B. P. pleacă într-un raid cu avioanele de bombardament Stukas la Kerci, ca să scrie un reportaj pentru ziar. Lumea s-a obişnuit, din cauza purtării câtorva nechemaţi, să socotească gazetăria drept o profesiune ce nu merită nicio stimă. Şi totuşi, poate să fie în profesiunea asta, atâta stil de viaţă, atâta frumuseţe şi elan tineresc, ce merge până la exemple ca acesta, de jertfă integrală.

mă trezeşte şi pe mine, până în cele din urmă, ca pe toată lumea.) Se întâmplă exact cum mă aşteptam. E şase fără două minute. Prin geam, străluceşte o dimineaţă limpede, cu nu ştiu ce aer pascal în ea. Niciodată n-am avut un sentiment mai intens de plenitudine decât în această primăvară târzie, venită după o iarnă ce părea fără sfârşit, niciodată nu-mi amintesc să mă fi bucurat mai adânc şi să le găsesc sensuri mai „poetice“ lucrurilor celor mai mici, ca o înflorire, un fâşâit de aripi, o rază de lumină jucându-se într-un geam... Îmi aduc aminte de un camarad al meu care spunea că e atâta viaţă în el încât simte că face explozie. De ce nu pot oamenii să înflorească asemenea pomilor? Ca să se ştie ce primăvară e uneori în ei... În această atmosferă sufletească, timpul începe să-şi piardă sensul – cel puţin timpul ceasurilor noastre –, ţi se pare că începi să trăieşti în timpul veşniciei. Astfel, după ce m-am ocupat de toţi pisoii şi căţeii din casă, de fiecare joc de lumină din grădină şi de pe terasă, – mi-am adus aminte de un ceas, care, meticulos, se învârtea cu un aer didactic – de cinci ani de când îl aveam – în jurul aceluiaşi cadran, parcurgând aceleaşi staţii, fără întrerupere. Urât destin mai aveau şi ceasurile astea, cărora li se tăia orice drum spre aventură. Al meu arăta ora 9 şi un sfert. Cu tramvaiul până în centru, fac trei sferturi de oră. În staţie nu găsesc nicio maşină. Mă urc în tramvaiul trei, hotărâtă să mă dau jos la primul taxi liber pe care îl găsesc pe parcurs. În piaţa Matache Măcelaru, văd o hodoroagă sforăind în staţie. Din trei salturi sunt lângă ea. E prea târziu: o cucoană a deschis uşa din partea cealaltă şi s-a instalat, privindu-mă triumfător. Deschid totuşi uşa: – Ce direcţie aveţi? Mă luaţi şi pe mine? – Teatrul Naţional. E direcţia opusă. Dar în sfârşit... tot e bine. Putea să meargă de exemplu la Bellu sau la Chitila... Mă urc. Fac un record: la ora 9 şi patruzeci sun la uşa apartamentului d-lui N. Am întârziat numai zece minute.

D. Lucian Blaga

arcurg un hol cu uşile deschise spre un birou cu o vastă bibliotecă ce ascunde pereţii. Apartament modern, mobilat cu gust. D. Blaga mă primeşte în uşa biroului. Pe cadranul luminos al ferestrei se desprinde o siluetă înaltă, subţire, un cap spiritualizat. D. Lucian Blaga mi-a amintit totdeauna de unele personaje din El Greco, rafinate în linii până la nepământesc. Astfel este şi chipul d-sale cu linii neregulate, care însă sunt legate într-o mare armonie de un aer pornit din interior, ce exprimă o linişte caldă şi bogată, o linişte de ape mari ce visează sub un cer înalt de asfinţit. Este de o amabilitate extremă, ce nu are în ea nimic ostentativ, amabilitatea oamenilor de rasă. Atent şi binevoitor, trece uşor peste o mulţime de gafe pe care le fac în timpul vizitei. D. Blaga s-a aşezat la birou, eu pe un fotoliu în faţa d-sale. Mă întreabă, cu o voce egală, armonioasă, diverse lucruri

despre mine, despre cariera mea literară. Febra mea se izbeşte de un calm, de o linişte care mă intimidează. Nu-mi rămâne decât să iau „poza naturalului“ – cum ar zice Oscar Wilde. Sunt incapabilă să-mi mai amintesc de clişeul „gazetarului care ia un interviu“ ca să-1 aplic – şi renunţ la el. – Am să vă întreb enorm de multe lucruri. Nu ştiu de unde să încep. D. Lucian Blaga surâde, politicos... Aşteaptă. – Se fac mai multe retipăriri ale operei dv. – Da, mă ajută continuând: „Fundaţiile Regale“ vor scoate o ediţie definitivă a poeziilor mele – a apărut de curând şi o ediţie a operei dramatice, complete, din care primul volum l-am revăzut. (Celelalte nu aveau nevoie.) Vor apărea de asemenea, trilogiile: Trilogia cunoaşterii, cuprinzând Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă, apoi trilogia culturii: Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii. Toate acestea s-au epuizat şi le scot într-o nouă ediţie, tot în „Editura Fundaţiilor Regale“... – Nu mai scoateţi niciun volum de versuri nou? – Nu acum. Am material pentru un volum. ÎI voi scoate însă mai târziu. – Da, iau notă – şi cu aceasta constat că toată provizia mea de întrebări onorabile s-a epuizat. Toată seria întrebărilor caraghioase ce se pot spune într-o asemenea ocazie îmi vin în minte. De exemplu: „Ce credeţi despre filozofie?“, „Ce ideal literar aveţi?” etc.... etc.... Trebuie să găsesc alte cuvinte, alt stil, pentru a avea răspunsurile dorite. – Voiam să fac o anchetă la „Viaţa”, a cărei întrebare esenţială era formulată cam în felul acesta: „Cum vedeţi o literatură specific românească?“ E un subiect care s-a discutat mult, totuşi se pare că există încă o mare diversitate de opinii asupra lui.

O literatură specific românească – O literatură specific românească? repetă d. Blaga... Tot ceea ce gândeşte şi creează un român trebuie să poarte amprenta specificului românesc, indiferent de unde ar fi luaţi eroii, subiectele, unde s-ar petrece acţiunea. Prin însuşi faptul că o operă de literatură este produsă de capul unui român, e specific românească. E greşit să considerăm că ar fi românesc numai ceea ce se petrece de exemplu la ţară, cum au înţeles sămănătoriştii. Nu interesează, în problema asta, forma, coloratura, elementele exterioare. E un fel superficial de a vedea lucrurile. Interesează spiritualitatea. Poate un lucru care întruneşte toate elementele exterioare să fie gândit mai puţin româneşte decât altul, un roman a cărui acţiune s-ar petrece de exemplu în străinătate, cu eroi străini. – Da, desigur, recunosc. Totuşi, nu credeţi că s-ar putea face ceva pentru a se deschide noi perspective în domeniul acesta? – Un scriitor de mare forţă va avea în opera lui, totdeauna, o amprentă a specifi-

Ortodoxia, o faţetă a românismului Îmi spuneau: Cum poţi d-ta să gândeşti atât de neromâneşte, în cartea d-tale Religie şi spirit? Adică atât de neortodox. E o confuzie care se face identificându-se „ortodoxia“ cu „românescul”, când, de fapt, ortodoxia nu este decât o parte a acestui românesc. Este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină. Spiritualitatea românească e mult mai largă, mult mai bogată. Nu se poate face o privire asupra acestei probleme subordonându-te ortodoxiei, – această privire trebuie făcută cu ochiul clar al filozofului, care se situează în afară de orice constrângeri, pentru a avea o impresie de ansamblu. Or, cred că s-a putut vedea, din toată opera mea filozofică de până acum, că felul meu de a gândi este profund românesc. Deci lucrarea de care vorbesc nu poate fi neromânească, pentru că nu este privită prin prisma ortodoxiei, ci prin aceea, mai largă, a filozofiei. Lucrul acesta nu înseamnă că ortodoxia nu-şi are valoarea ei, – dar nu trebuie să limităm spiritualitatea românească la o singură formă, când e atât de complexă. Urmăresc expunerea d-lui Blaga (pe care o transcriu aici cu propriile mele cuvinte, ceea ce, bineînţeles, îi ia din savoarea formei originale) cu atenţie... mă simt iarăşi tentată să pun acea naivă întrebare: „Ce credeţi despre filozofie?” şi nu ştiu cum s-o formulez mai puţin direct. Încerc: – E un lucru asupra căruia nu sunt lămurită: nu ştiu în ce măsură se apropie filozofia de ştiinţă şi în ce măsură de poezie...

Filozofia, o operă de creaţie – Filozofia, asemenea poeziei şi asemenea a tot ce este viabil în lume, e operă de creaţie. Pentru a aborda acest teren, e nevoie întâi de toate să ai o aptitudine pentru aceste preocupări, cum ai nevoie de aptitudini pentru o artă, de exemplu. Să ai o viziune a ta personală, care se câştigă prin intuiţia directă a marilor fenomene transcendente. Cimentarea acestei opere de intuiţie se face după aceea. Pentru această cimentare, ai nevoie şi de datele ştiinţei, dar nu porneşti de la formule fixe dintru început. Nu porneşti cu programe şi cu scheme. tât de importantă este această participare a forţei creatoare, în orice domeniu al activităţii omeneşti, încât chiar ştiinţa este guvernată de ea. Nici ştiinţa n-ar fi existat fără creaţie, conclude, surâzând, d. Blaga. Tac, privesc spre fereastră şi-mi amintesc iar unul din marile mele regrete, acela de a nu fi făcut nicio incursiune în aceste domenii. Am avut totdeauna impresia că se deschide, în această ramură de canalizare a zbuciumului omenesc, nu o cale care duce la ceva absolut, dar, în orice caz, un itinerar de pure încântări spirituale... Abandonez terenul, alunecând pe unul apropiat: – Nu vi se pare că, în momentul actual, literatura românească se realizează mai intens în poezie decât în proză? – E şi impresia mea, confirmă d. Lucian Blaga. – E păcat că publicul nu e încă pregătit pentru poezie. – Am o părere mai bună despre public decât dv. Am, dimpotrivă, impresia că se citeşte mult mai mult acum – şi [avem] o literatură de un nivel mai înalt decât cu zece ani în urmă, de exemplu. Avem un public foarte bine informat, mai ales în Bucureşti. În Ardeal, citeşte mai mult tineretul. Eu sunt mulţumit de acest progres vizibil al publicului. – Care credeţi că va fi literatura viitorului? E o atmosferă de nedumerire generală în clipa de faţă. Toate formele vechi s-au

Al doilea telefon

. Lucian Blaga stă, în trecerea prin Bucureşti, în familia unei vechi cunoştinţe a mele, asistentul N. Telefonez la ora mesei. Este, de obicei, ora telefoanelor. Cel puţin, e un moment când ştii precis de la ce îndeletnicire deranjezi pe cineva. Răspunde la telefon d. N. Când îi spun numele, exclamă: – Vrei să vorbeşti cu Lucian Blaga, nu-i aşa? Confirm. După câteva clipe, o voce calmă, egală. D. Lucian Blaga e amabil ca întotdeauna, de acea amabilitate corectă – fară expansiuni, dar cu un substrat de căldură care te face să te simţi bine – a ardelenilor. I s-a comunicat că vreau să-1 văd. În ce priveşte interviul, rămâne să mai vorbim despre asta, adaugă. Îmi fixează timpul pentru a doua zi de dimineaţă, la ora 9,30, fiind singurul timp pe care îl are liber – în scurta d-sale trecere prin Bucureşti. A doua zi urmează să plece în provincie, de unde se întoarce săptămâna viitoare. O, acele veşnice întârzieri... De data asta n-am să mai întârzii, promit. Pun deşteptătorul la ora şase. Am astfel garanţia că mă voi trezi la şase fără un sfert, preocupată să opresc soneria deşteptătorului, pe care n-o pot suferi. (Într-un fel mai complicat, ceasornicul deşteptător

cului naţional. – Iar ceilalţi nu contează, adaug... Nu pot constitui o problemă. Nu se pot face şcoli speciale pentru uzul „micilor gânditori” şi „micilor scriitori”. (De altfel, adaug în gând, niciunul dintre noi n-ar mai scrie dacă şi-ar spune de la început că niciodată nu va ajunge la o realizare de mare forţă.) – Fiecare îşi găseşte în sine măsura posibilităţilor. E un teren pe care nu se poate face nimic, fiecare se rezolvă individual. e altfel – îşi aminteşte d. Blaga – am avut, în acest sens al românescului, nişte discuţii foarte aprinse cu câţiva teologi. Se refereau la cartea mea Religie şi spirit.

Palatul “Milcovici” din Lugoj – str. Ştefan cel Mare nr. 4 – casa în care scriitoarea Anişoara Odeanu a trăit ultimii ani ai vieţii

(continuare în pag. 17)

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat (continuare din pag. 16)

destrămat, se simte parcă născându-se o lume nouă. – Da, acest lucru durează de câţiva ani, de altfel. Înainte se punea în discuţie o alternativă între tradiţie şi modernism. Eu, încă de la începutul activităţii mele, am depăşit acest teren. Cred, de altfel, că în momentul de faţă nici nu se mai poate pune problema în felul acesta... Există cu totul alte aspecte... D. Lucian Blaga se întrerupe aici, am înţeles ce mai era de adăugat şi completez eu, cum am mai făcut până atunci, de fiecare dată. Firul gândirii d-sale e clar, i-1 urmăresc uşor. Îi cer părerea despre diverşi poeţi şi prozatori, apoi întreb: – Nu v-ar interesa să scrieţi un roman? – Nu văd sensul unui roman decât în măsura în care este clădit pe una din problemele esenţiale ale spiritului. Aşa, numai de dragul anecdotei, din amuzamentul de a crea personaje... nu. Dacă aş scrie vreodată o carte, aş vrea să scriu ceva în genul autobiografiei lui Goethe... Să fie toate lucrurile transpuse pe un plan foarte înalt. – Da, dar atunci nu mai e roman, ci metafizică. E nevoie de un material omenesc, care, în asemenea cazuri jenează... V-a plăcut Sparkenbroke? – Da, mi-a plăcut. Are pagini admirabile. Şi acolo jena, oarecum, anecdoticul. Şi totuşi, dacă n-ar mai fi fost acest anecdotic, nu mai era roman nici în măsura în care se mai poate numi roman, aşa cum este. – Totuşi Dostoievski a realizat o asemenea operă de proză – în care totul este transpus pe un plan atât de înalt, încât nu mai jenează nimic... Mă gândesc. Intens. D. Lucian Blaga mă lasă să mă descurc singură. Dar cum timpul trece şi tăcerea se prelungeşte, caut să mă scutur de această „furtună într-un pahar cu apă“ venită nelalocul şi timpul ei. – Aş vrea să vă mai întreb o mulţime de lucruri, dar am impresia că am abuzat de bunăvoinţa dv. – Nu, deloc, îmi face multă plăcere, protestează d. Blaga. Poţi să mai stai. Nu am niciun alt program. Mă instalez iar în fotoliu, după ce făcusem o mişcare să mă ridic. Mă întreb, privindu-1, de unde vine amprenta aceea de linişte pe care o poartă chipul d-sale. Sub ochii gravi, cu privire lină, mergând spre dincolo, deşi e îndreptată asupra mea, parcă toate apele sunt potolite. Şi nu e în liniştea asta nimic altceva decât linişte, nici oboseală, nici omenească resemnare, nici indiferenţă. E sufletul unui om care e atât de integrat în lumea marilor taine, încât nu-i rămâne decât să le culeagă în armonii de cuvânt şi de gândire. Se pare că ascultă interior, ca într-o scoică, zbuciumul acelor îndepărtate mări de unde toate izvorăsc şi în care toate se întorc. oate, din această cauză, azi, când încerc să transcriu conversaţia avută cu d-sa în dimineaţa aceea, deasupra cuvintelor rostite, parcă pluteşte un fum care le destramă. Mult mai puternică mi-a rămas o impresie de ansamblu, din care lucrurile povestite par câteva frânturi, ieşite la lumină aşa cum ies crestele pădurilor sub ceţuri – dar sub aceste ceţuri mişcătoare se poate bănui toată bogăţia infinitei păduri, infinită nu numai prin forma ei văzută, ci prin toată bogăţia de sensuri interioare. Am întâlnit arareori atâta armonie între un om şi opera sa. Este impresia pe care am păstrat-o tot timpul, în cele două ore de vizită, în care am discutat mult mai multe lucruri decât cele redate în aceste rânduri – de la organizaţia statului portughez până la... tirajul ziarului „Viaţa“, întrebând şi povestind în sfârşit o parte din ceea ce strânsesem de atâta vreme – aceasta pentru beneficiul meu personal, după ce îmi făcusem datoria de gazetar. Când mi-am luat rămas-bun de la d. Blaga era ora 11,30. Am ieşit în lumina bulevardului cu sufletul senin – era iarăşi o primăvară în care parcă tot cerul descinsese pe pământ. Şi, fapt curios, n-a fost o trecere bruscă, din lumina acelei biblioteci, pe strada strălucind de soare proaspăt, – ci era parcă o continuare a aceleiaşi atmosfere. În tramvai, un domn cu cioc se certa cu taxatorul. L-am privit amuzată, şi, dacă n-ar fi fost circulara aceea cu pedepsirea scandalagiilor din tramvai, i-aş fi spus: – Domnule cu cioc, ca să te cerţi cu taxatorul fiindcă nu mai e valabilă „corespondenţa“ d-tale, dumneata te-ai întrebat vreodată ce înseamnă să fie primăvară, să trăieşti în plină poezie şi într-o paradisiacă împăcare cu tot ce e frumos în lume? Sau, nici pentru acest drum spre alte zone, nu ţi-e valabilă corespondenţa?

[„Viaţa“, 25 mai 1942. Reprodus din volumul: Doina Peteanu (Anişoara Odeanu), Publicistică la „Viaţa“, editat de Eugen Beltechi şi Gheorghe Luchescu, cu un cuvânt-înainte de Cornel Ungureanu, Timişoara, 2009, p.87-92]

Anişoara Odeanu – despre regionalismul cultural – Lirica bănăţeană tânără

n măsura în care se poate pune problema unui naţionalism cultural, ceea ce înseamnă participarea fiecărei ţări la cultura continentală, prin specificul ei, – se pune în mod implicit şi problema, în interiorul unei ţări, a unui regionalism cultural. Nu este, acest punct de vedere, un atentat împotriva libertăţii creaţiei, cum au afirmat susţinătorii individualismului excesiv, ci pur şi simplu o încercare de a pune ordine într-o stare de spirit care tindea să alunece în haotic. Fiindcă, oricât de paradoxal ar părea, adevărata libertate nu este aceea a dezordinii. Compartimentând viaţa, atât în domeniul social, cât şi în acela al spiritului, nu se riscă o înăbuşire a acestei vieţi, ci, dimpotrivă, acest act înseamnă o împiedicare a forţelor de a se irosi într-o mişcare centrifugă, dându-le, prin această delimitare de planuri, un maximum de concentrare în graniţele lor naturale. Întoarcerea neamurilor în matcă înseamnă repunerea în singurele posibilităţi reale de a merge pe linia creaţiei unei culturi pe care timpul n-o poate măcina. Regionalismul cultural înseamnă, în sânul unui neam, ceea ce înseamnă naţionalismul cultural în turnul babilonic al neamurilor. Pentru a se clădi, fiecare neam trebuie să vorbească în limba lui, – pentru a se clădi în interiorul unei ţări viaţa spirituală a unui neam, fiecare ţinut trebuie să-şi dea maximum de aport spiritual, cu propriile lui posibilităţi şi propria lui formă de exprimare. În ţările occidentale de formaţie relativ recentă, consistând, nu cu mult în urmă, dintr-o serie de principate războindu-se între ele, există, în afară de linia mare spirituală ce înfăţişează sufletul unui neam distinct, o sumă de note particulare ale fiecărei provincii în parte, ce îi dă un colorit cu totul specific. Cu o mai mare unitate spirituală, neamul nostru are şi el, în provinciile ţării, trăsăturile specifice ale fiecăreia – manifestate în viaţă şi în artă într-un mod destul de evident pentru a ne recunoaşte. Altfel este sufletul moldovean, de reverie slavă, – altul cel muntean, înclinat spre polemică şi ascuţişuri de gândiri, – altfel cel ardelean, de patriarhală puritate, mai închis în sine, dar având stilul solemn şi sobru al pădurilor carpatice, – altfel eroica Bucovină, Basarabia fatalistă, Dobrogea Tristelor lui Ovidiu, cu miros de alge marine şi parfum de istorie getică, – şi, în sfârşit, acea provincie care, în mod armonios, întruneşte vioiciunea olteană şi [...] melancolia Ardealului, care este Banatul. Ne-am propus să consacrăm acestei provincii, prea puţin cunoscute, o serie de articole ce vor avea ca scop acela de a o pune în adevărata ei valoare. Pentru moment, ne mărginim să-i schiţăm un sumar portret spiritual, – pentru a încadra prezentarea unei cărţi de versuri ce ne-a parvenit recent şi pe care o socotim specific bănăţeană. rta bănăţeană – literatura îndeosebi – ilustrată în momentul de faţă printr-o serie de nume din tânăra generaţie, reprezentând o mişcare literară demnă de toată atenţia – se relevă îndeosebi prin câteva însuşiri armonios întrunite, care în creaţia literară sunt condiţii sine qua non ale unei realizări. Poeţii bănăţeni, dintr-o mare vitalitate sufletească sau dintr-o mândrie regională – foarte specific bănăţeană –, sunt, în general, opaci oricăror influenţe literare. Poezia lor, de un puternic autenticism, este poezia unor oameni care au păstrat o trainică legătură cu pământul din care îşi trage seva mereu proaspătă, mereu nouă, fără niciun pericol de anemiere, ca a acelor plante de seră crescute artificial. Astfel scrie Miu-Lerca, aşa a scris Valeriu Cârdu, – e apoi o generaţie întreagă de poeţi foarte tineri, din care îl cităm pe Pavel Bellu, – în momentul de faţă avem la îndemână volumul de versuri al lui Petru Sfetca: Echinox – o carte care, în afară de unele inegalităţi inerente începutului, se prezintă ca o operă poetică excepţională. Poetul Petru Sfetca întruneşte în versurile lui, în afară de un colorit de mare autenticitate, şi o nuanţă de muzicalitate cu totul particulară. Cităm din Autobiografie: „Eu vin de undeva departe/ Şi am trecut prin câmpul gol./ Pe mânjii mei azurul cade/ Şi timpul e domol, domol.../ Îmi leagănă genunchii drumul/ Şi obrajii-mi tremură de soare/ Unde mă duc e altă lume/ Şi jocuri calde de culoare”. Socotim acest citat ca o prefaţă la o serie de note viitoare despre lirica bănăţeană actuală. Deocamdată ne mărginim la o ridicare de cortină.

[„Viaţa“, 25 februarie 1942. Reprodus din volumul: Doina Peteanu (Anişoara Odeanu), Publicistică la „Viaţa“, editat de Eugen Beltechi şi Gheorghe Luchescu, cu un cuvânt-înainte de Cornel Ungureanu, Timişoara, 2009, p. 34-35]

suri filosofice de un tâlc plin de adevăr şi viaţă: „Eu nu citesc ca voi în stele/ Şi nu mă-ntreb ce va să vie,/ Nu ştiu de ce sunt macii roşii…/ Dar simt eterna poezie,/ Pe căi de codri fioroşi/ Cânt singur dorurile mele.” (Ciobanul vorbeşte, 1929). Acum vreo cinci luni, în numărul din 15 ianuarie 1933 al „Adevărului literar şi artistic“, dra Doina Peteanu semnează cu pseudonimul Anişoara Odeanu o schiţă cu mult umor, pătrunsă de un spirit de ironie simţitoare: E teza candidatului X. Cu mare ingeniozitate şi un fin spirit de analiză, dra Peteanu ne descrie un examen cu toate prezentările-i variate şi caraghioase. Studenţii scriau din greu tezele lor, profesorul citea „Dimineaţa“, „în care a publicat un articol despre nu ştiu ce importantă problemă culturală“; o singură candidată visa lucruri mai fericite şi se înduioşa în sufletul ei. „Şi nu ştiu de ce, domnule profesor, scriindu-vă aşa, încep să mă-nduioşez de propria-mi soartă. Batista mi-e în poşetă; e ridicol să-ţi ştergi nasul după o înduioşare de esenţă atât de superioară! Poşeta e deasupra cursurilor; vă privesc: peste ziar îmi urmăriţi mişcarea; v-aţi sculat [...] Peste teza pe care am adus-o cu mine acasă, scris cu roşu, apăsat şi nervos, se ruşinează parcă de ea însăşi o nemiloasă acuzare materializată într-un cuvânt: «Copiat».“ Şi-acum ceva din activitatea literară mai recentă, apoi ceva cu privire la viitor. cum vreo două luni apare, tot în „Adevărul literar“, un fragment lung (Jana, Marga şi eu) dintr’un roman care este în manuscris, Într-un cămin de domnişoare. Din acelaşi roman a mai apărut în „Adevărul literar“ din 21 mai a. c. un alt fragment, tot aşa de interesant, Sesiune de examene. Judecând după fragmentele publicate, acest roman este de-un interes viu pentru literatura noastră română. Domnişoara Doina Peteanu inaugurează un gen nou de scriere, în care prinde viaţa plină de palpitaţii; viaţa ce se prezintă sub variate forme de manifestare în interiorul unui cămin de domnişoare, şi încă de studente. Spiritul de fină şi profundă analiză psihologică, îmbinate cu o mânuire rară şi uşoară a stilului adecvat anume acestor descrieri, promite un succes remarcabil şi măreţ sub toate raporturile. În „Adevărul” din 30 mai a. c., apreciatul publicist şi literar N. Batzaria scrie un foileton asupra tinerei scriitoare Doina Peteanu, unde, între alte juste aprecieri, spune că romanul e aşteptat cu multă nerăbdare şi odată apărut „va însemna o dată importantă în literatura noastră feminină“. Acelaşi încheie spunând: „De altfel, încă o notă bună pentru dra Peteanu o constituie faptul că, deşi nu e o scriitoare apărută în volum, totuşi reviste literare din Germania au publicat in traducere din schiţele ei din «Adevărul literar»“. Iată ce ne îndreptăţeşte să credem că Banatul nu numai în trecut a reprezentat o putere de manifestare culturală, dar că în el şi azi trăiesc şi pulsează energii vii, care fac să apară din timp în timp, sub forma unor străfulgerări impresionante, tinere scriitoare care ştiu să ilustreze prezentul cu talentul lor măreţ. Ele vor introduce Banatul nostru cu demnitate şi cuvenit respect în simfonia plăcută a literaturii române moderne. L[iviu] Roman

Doina Peteanu U

n nume cunoscut lugojenilor azi se extinde din ce în ce mai mult peste întreg întinsul de cititori şi iubitori de literatură aleasă. O stea minunată ca strălucire, lansată in lumea infinită a artei, printr-o putere proprie de creaţie artistică, dra Peteanu se conturează din ce în ce mai scânteietor şi mai măreţ pe seninul cer al literaturii române. Dra Doina Peteanu, care semnează cu pseudonimul Anişoara Odeanu, a scris şi colaborat la foarte| multe reviste. Sufletul ei vibrase încă din frageda copilărie în scânteieri de inspiraţii poetice. La vârsta de 9 ani publică în revista „Lumea Copiilor” prima şi simpatica poezie „După mure“, urmându-i în acelaşi an, 1922, „La Bălgrad“, „Iarna la| ţară“ şi altele de o plasticitate tot mai remarcabilă. În anul 1923 publică frumoasa| poezie „Sfârşit de iarnă“, atrăgând atenţia cititorilor şi îndreptăţind o largă şi frumoasă devenire literară. Anii 1923-1929 i-a petrecut la Liceul „Iulia Hasdeu” din Lugoj, căutând ca, prin scrisul, dar mai ales printr-un citit sârguincios, să-şi fixeze o formă de manifestare artistică, înclinând pe-atunci mai mult spre poezie. Versurile din acest timp sunt de-o muzicalitate plăcută şi pe-alocuri înrudite cu cele eminesciene. Iată o strofă dintr-o poezie, Sub raze de soare: „Pe un cer scăldat în soare norii albi se conturează/ Şi în zare-un plop cât veacul, legănându-se, visează;/ La fântână-n drum răsună râsete zglobii de fete/ Când zefirul mai obraznic li se joacă printre plete./ Mai departe-nspre pădure se aude-un dulce şuier,/ Lin izvoarele se-alungă ca şi cântul unui fluier...” În timpul cât era elevă colaborează la toate ziarele şi revistele din loc şi chiar din alte părţi, împrăştiind cu dărnicie frumoasele-i evocări ale unei copilării dragi, în care o lume fantastică e reînviată şi prezentată cu deosebit simţ artistic. În cl. VII de liceu, dra Doina Peteanu obţine primul premiu pe întreaga ţară cu minunata schiţă Un examen de limba franceză, publicată în „Adevărul literar şi artistic“ din 18 aug. 1929, precum şi premiul literar la concursul instituit de acelaşi ziar cu schiţa A plecat un tren. Ajunsă la universitate, ca studentă, la sfârşitul anului 1929-’30, este prima premiată la estetica literară a profesorului M. Dragomirescu, iar în anul 1932, în calitate de studentă in anul III, la concursul „Tinerimii [Române]” a fost prima premiată a tuturor facultăţilor de litere şi filosofie de la cele patru universităţi din ţară. ersurile drei Doina Peteanu conţin o putere de rară emoţie, cucerind printr-o notă specifică de caldă şi sinceră duioşie. Un aer de tandreţe fină se degajă din depănarea versurilor; o duioşie ce te mângâie şi înfiorează în acelaşi timp. În versurile ei adesea cântă durerile lumii mari, ale lumii suferinde sub povara unei vieţi crude şi pline de deziluzii. În alte poezii ne apare ca o profundă gânditoare, înşirând ver-

[„Răsunetul“, Lugoj, 12 (1933), nr. 23, 4 iunie, p. 1-2]

Premiata Banatului L

a marile concursuri literare organizate, ca-n fiecare an, între 17 şi 21 mai crt., de către Societatea „Tinerimea Română“ din Bucureşti, cu ocazia serbării celei de-a 50-a aniversări jubiliare a sale, între aproximativ 5000 cei mai distinşi elevi şi eleve ai şcolilor secundare din Ţară, simpatica şi apreciata noastră poetă, dra Doina St. Peteanu, fiica dlui Prof. Aurel E. Peteanu, elevă de cl. a VI-a la Liceul de Fete „Iulia Haşdeu“ din localitate, a obţinut al II-lea premiu din întreaga Ţară, decernat pentru cl. a VI-a de fete, cel mai mare din toate provinciile alipite, împreună cu Taca Ana, elevă de cl. I a Şcoalei Norm[ale] din Beiuş, şi unicul din Banat, – considerând toate clasele şcolilor secundare de fete. Pentru acest strălucit succes al drei Doina Peteanu obţinut pentru Banatul D-Sale mult iubit, redacţia ziarului nostru îşi ţine de cea mai plăcută datorie a-i exprima atât d-sale, cât şi dlui Prof. Dr. A. Peteanu întreaga sa admiraţie şi cele mai sincere urări de bine. Gh. Ţăran [„Răsunetul“, 8 (1928), nr. 22, 27 mai, p. 2]

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 18 Marcela Balint

Anotimpul regăsit

ri de câte ori trec prin faţa casei aflate pe strada C. DobrogeanuGherea, nr. 6, din Lugoj, colţ cu strada Xenopol, simt nevoia să mă opresc pentru câteva clipe, deoarece, asemenea madlenei lui Proust, este semnul care declanşează în mintea mea „edificiul”, chiar dacă nu atât de imens ca la marele precursor al Anişoarei Odeanu, „...edificiul amintirii”, al amintirilor, şi mai ales al evocărilor ulterioare din primii ani ai copilăriei petrecuţi în această casă. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi la începutul lunii iunie a acestui an, când, după un număr impresionant de ani, am intrat din nou pe poarta, nu din lemn – aşa cum a rămas în amintirile mele de copil, a acestei case, pe care urma să fie montată placa ce va aminti lugojenilor, „exegit monumentum”, că aici au trăit profesor dr. Aurel E. Peteanu – unul dintre directorii Liceului ”Coriolan Brediceanu”, actualul Colegiu Naţional ”Coriolan Brediceanu” – şi Doina Peteanu – alias scriitoarea Anişoara Odeanu, fiica acestuia şi soţia unuia dintre medicii renumiţi pe care oraşul a avut şansa să-i aibă, dr. Dan Crivetz. E casa în care, într-o friguroasă şi înzăpezită zi din martie, puţin după jumătatea veacului trecut, m-am născut şi eu, „Piţpantoc”, căci aşa îi plăcea unchiului Aurel să-mi spună, casa în care erau trei camere spaţioase şi alte câteva dependinţe, plus o verandă cu două intrări şi nişte geamuri uriaşe, şi în care mai locuiau: mătuşa Lencuţa – tanti Nunuţa, cum am botezat-o eu, mama „vitregă”, dar şi iubitoare, a Anişoarei Odeanu şi mătuşa tatălui meu –, părinţii mei, servitoarea Aurora – căreia, nu mai ţin minte de ce, toţi îi spuneam Mada şi care nu a părăsit casa decât pentru a se stinge tot atât de discret cum a trăit –, precum şi câinele mare, alb cu negru, Picu – ce convieţuia destul de paşnic cu motanul Ţicu. De aceşti din urmă locatari se leagă şi primele mele amintiri, destul de vagi, dar repovestite de mama mea Olga: într-o zi, bietul Picu şi-a dat obştescul sfârşit, fapt ce ne-a afectat pe toţi, căci toţi îl iubeam, dar mai ales pe unchiul Aurel, care a trimis-o pe Mada să coboare o ladă mare din pod, în vederea ceremoniei de înmormântare. Căci a avut loc o adevărată ceremonie, cu tot dichisul cerut de un asemenea eveniment. Când Mada, transformată volens nolens în gropar, ne-a anunţat că totul este pregătit, unchiul, mătuşa, mama şi cu mine ne-am îndreptat spre fundul grădinii, mult mai mare la acea dată, căci nu fusese încă înstrăinată o parte din ea, şi a început ritualul înmormântării după toate regulile, unchiul având şi studii teologice. Din păcate, pe la mijlocul predicii în care au fost amintite toate meritele fidelului şi iubitului animal, neînţelegând solemnitatea momentului, mama şi apoi mătuşa, au izbucnit în râs. Cu un gest au fost expediate şi apoi ignorate mai multe zile, până şi-au ispăşit greşeala. Poate şi altora li se va părea ridicolă o asemenea scenă din partea unei personalităţi a vieţii culturale lugojene şi distins profesor. Mie nu mi se pare deloc aşa şi văd aici doar expresia unei sensibilităţi profunde ce se va regăsi şi în creaţia Anişoarei Odeanu, a unui umanism care mi-a fost inoculat şi mie împreună cu dragostea pentru animale, plante şi alte valori, cum ar fi muzica şi mai ales studiul. Dar, înainte de a povesti despre acestea din urmă, trebuie să evoc o altă „tragedie”: dispariţia motanului Ţicu. Acesta mai avea obiceiul să hoinărească din când în cînd, dar de data aceasta chiar că a întrecut măsura. Şi, pe când toată lumea îşi luase deja gândul de la frumoasa felină, unchiul, scandând probabil memorabilele versuri danteşti, s-a trezit cu mine dând buzna pe verandă şi ţipând cât mă ţinea gura: – Unchiule, unchiule, l-am umflat pe Ţicu ! – Unde l-ai aflat, Piţpantoc? Dar s-a şi ridicat, m-a luat de mână şi am pornit amândoi spre gardul pe care „umflatul” animal se întindea languros la soare pentru a-şi reveni din lunga excapadă motănească. Şi, pentru că o asemenea revedere i-a prilejuit atâta bucurie, ne-am continuat promenada spre băcănia din colţul străzii Cernei, băcănie ce mai există şi azi, şi unde am fost pusă să aleg ce dulciuri voiam din oferta ce exista la acea vreme, când pâinea şi alte produse se dădeau pe cartelă. Un personaj destul de pitoresc şi cam tuciuriu, care pentru mine era folosit şi pe

post de Bau Bau, a fost ţiganul Ştefan. Spun ţigan, pentru că el ar fi fost primul uimit dacă i s-ar fi spus rrom... El venea de obicei când credea că trebuie să ne taie lemnele. Îl amintesc, pentru că de el este legată o altă poveste a cărei morală a avut o mare influenţă asupra mea şi e edificatoare pentru caracterul, umanismul, modestia şi integritatea unchiului Peteanu, cât şi a Anişoarei Odeanu. neori, spre seară, unchiul obişnuia să se plimbe pe „Corso” şi câteodată îl însoţeam eu, mama sau ea şi cu mătuşa mea Puşa – şi ea o nepoată a mătuşii Lenuţa, ce-şi va găsi de asemenea adăpost, pentru o vreme destul de îndelungată, în casa Peteanu, în acele vremuri de mare criză imobiliară. Când mă gândesc câţi locuiam, în acelaşi timp, în acea casă şi familie primitoare – Anişoara Odeanu şi soţul ei „se refugiaseră”, din motive politice, acesta e cuvântul, la Lugoj –, îmi vine în minte o poveste ucraineană cu o mănuşă pe care animalele din pădure o implorau să le ofere adăpost. Dar să revin la unchiul care era salutat şi respectat de foarte multă lume. Deodată ne-am trezit în faţă cu Ştefan. Nu era prea arătos după o zi de lucru: zdrenţuit şi în spate cu un fierăstrău şi un sac. Numai bun de speriat copiii. Obosit, dar politicos, Ştefan l-a salutat cu mult respect. Unchiul s-a oprit şi, bătându-l prieteneşte pe umăr, i-a răspuns poate puţin cam preţios: – Te salut, iubite Ştefane! Au mai schimbat câteva vorbe şi am plecat. Pe mama, care suferea de oarece brumă de snobism la vremea aceea, îndemnată fiind şi de Puşa, care nu vedea nici ea cu ochi prea buni entuziasmul unchiului, au pus-o păcatele să-i spună: – Vai, unchiule, dumneavoastră, un profesor atât de apreciat, vă opriţi în plin „Corso” şi staţi de vorbă cu ţiganul...!? A urmat un perdaf pe care l-a ţinut minte toată viaţa şi pe care mi l-a povestit, nu o dată, şi mie: – Dacă eu, profesor cum spui, îl ignor pe acest om simplu, dar respectuos, sunt mai lipsit de educaţie decât este el. Imaginează-ţi cum s-ar fi simţit această fiinţă plină de bun-simţ dacă nu aş fi băgat-o în seamă! entru că a venit vorba despre educaţie, iar azi aş mai adăuga şi carieră, trebuie să mărturisesc că şederea noastră de câţiva ani în casa Peteanu a fost hotărâtoare pentru mine. Ajunsesem chiar, după ce am început să vorbesc, să mă prezint stâlcind numele Peteanu şi ignorând cu graţie propriul meu nume de familie. Când nu-şi petrecea dimineţile scotocind prin arhivele Liceului „C. Brediceanu”, unchiul citea şi scria la masa din verandă, iar eu, aşezată pe un scăunel la picioarele sale, eram în stare să „studiez” la rândul meu sau să mă joc ore în şir cu arlechinul cu clopoţel în vârful fesului, cusut cu multă îndemânare de tanti Nunuţa. Îi uimeam pe toţi cu răbdarea mea, destul de neobişnuită la un copil de câţiva anişori, conştientizând parcă importanţa preocupărilor sale. Uneori simţea nevoia să se mai relaxeze după atâta scris şi cugetare. Atunci mă lua de mână şi se plimba cu mine pe sub brazii şi pomii din curte şi grădină. Cred că în asemenea momente mă învăţa, cu talentu-i de orator şi tonul academic, că profesoratul nu este doar o meserie frumoasă şi potrivită pentru o fată, ci şi vocaţie, că trebuie să respecţi ca să fii respectat, că infatuarea nu este o calitate. Când cineva era pus să mă întrebe ce vreau să devin, răspundeam cu toată hotărârea de care eram în stare la doi-trei ani şi graseiat: „popetoară de limba f... anceză”. Un alt moment legat de educaţia mea, şi care a stârnit protestul indignat al unchiului, a fost cel de după întoarcerea mea de la bunicii de la Rusca Montană, unde, din cauza unei boli destul de serioase a mamei mele, am petrecut vreo două luni. Destul pentru ca, la cei trei ani ai mei, şi nu lipsită de o brumă de talent în învăţarea limbilor străine, să-mi însuşesc perfect un dialect austriac din zona Viena – Salzburg. Iar când unchiul m-a întâmpinat – dânsul care făcuse serioase studii de litere şi filozofie la Budapesta şi mai trecuse şi pe la Viena–, şi eu am început să turui în dulcele grai al strămoşilor mei austrieci, vă puteţi imagina izbucnirea sa. – Copilul trebuie să uite această limbă, a hotărât el cu autoritate! Nu l-am uitat, dimpotrivă îl vorbesc chiar cu plăcere cu prietenii mei din Austria,

sionar, era mereu invitat la banchetele de la liceu, pentru că acesta făcea parte din viaţa sa, i s-a dăruit cu totul şi nu l-a părăsit decât în urma unui atac pe care l-a avut chiar acolo şi care i-a cauzat apoi moartea.Ce mândru ar fi fost dacă ar mai fi apucat să ne plimbăm pe sub cireş, povestindu-i despre cursurile de filologie romanică făcute la Timişoara şi despre bursa de la Grenoble şi să-i trimit şi lui o vedere, cum am trimis părinţilor mei, din „oraşul de pe Isere străbătut şi de Doina”. ot aşa îmi imaginez posibile dialoguri cu Doina, întrebări fără răspuns despre Grenoble sau despre Camil Petrescu, alături de Proust – scriitorul meu preferat. Singura care a mai apucat primii mei ani de profesorat a fost mătuşa Lenuţa. Dar ei nu am mai îndrăznit să-i pun întrebări; despre Doina, desigur. Parcă o văd şi acum cu părul alb rulat într-un mic coc, puţin adusă de spate şi cu capul tremurând din cauza Parkinson-ului – din păcate boală tradiţională în familia noastră –, dar deschizâdu-mi, secondată de credincioasa Mada, una din camere ce dădea spre templul amintirilor. Nu mai ştiu ce-mi spunea, dar ştiu că ne-am oprit amândouă îndelung, într-o tăcere desăvârşită, în faţa unei fotografii înrămate ce atârna pe peretele din dreapta uşii. Din ea ne privea o tânără ce şedea pe o stâncă la malul mării şi care, din păcate, alesese să nu mai fie printre noi: Doina. Când lacrimile noastre tăcute au început să se zvânte, mătuşa a spus doar atât: „Ce rău îmi pare că nu mai staţi aici”. espre Doina, scriitoarea Anişoara Odeanu, nu am prea multe amintiri. Eram prea mică şi ei – ea şi soţul – s-au mutat din casa părintească înaintea noastră. Mult mai potrivit ar fi fost să plecăm noi şi Puşa, dar Doina, fire independentă şi superioară, a preferat să plece ea. Mătuşa, cu educaţia specifică a fetelor de preot, menite să fie bune gospodine, soţii şi mame iubitoare, plină de o tandreţe obositoare şi chiar sâcâitoare până la urmă, a determinat-o, cred, să ia această hotărâre. Ne mai întâlneam câteodată pe stradă sau în diverse alte locuri. Am auzit-o, pe când eram la liceu, citind versuri sau vorbind despre scrierile sale. Cu domnişoara Zorica Hrodinski, bibliotecară cu studii de filozofie şi litere la Liceul „C. Brediceanu” – singura ce ştia despre legăturile mele de rudenie cu familia Peteanu-Crivetz –, am vorbit foarte mult despre Doina, mai ales după moartea ei, moarte despre care au apărut atâtea variante, chiar şi în familie. Unii, raţionali şi mai duri, o considerau o nebunie, alţii o puneau pe seama unei boli incurabile, ba chiar erau tentaţi să o vadă ca pe o ieşire teatrală din existenţă. oina intra des la noi când locuiam împreună. Cu mine nu pierdea prea multă vreme, dar nici eu nu mă dădeam atunci în vânt după proiectele ei literare, despre care vorbea uneori cu mama, discuţii care, de cele mai multe ori, degenerau în lungi dezbateri despre modă şi chiar activităţi practice. Mama avea vagi cunoştinţe de croitorie, dar mult gust şi pasiune pentru design-ul vestimentar; iar Doina, recent şi cu mari intervenţii stabilită – după un fel de domiciliu forţat în sudul Banatului, cu soţul – la Lugoj, cochetă şi elegantă, îşi cosea singură rochiile. Eu, profitând de neatenţia lor, mă strecuram afară, căutând alte preocupări, ca să pot fugi în calea doctorului Crivetz, când acesta se întorcea de la spital, pe jos, poate obosit, dar mă lua totuşi de mână şi îmi acorda ceva din preţiosu-i timp de cercetător cu notorietate în specialitatea sa. Oricum eram prea mică pentru a da atenţie unui dialog cu o replică uitată până în momentul fatal: „Dacă Dan moare – era cardiac şi fuma enorm –, mor şi eu!”. Fiindcă şi mama o uitase, reamintindu-şi-o şi cutremurându-se doar la aflarea cumplitei veşti. oina ţinea enorm la soţul ei, Dan Crivetz, al cărui sânge albastru se materializa nu doar prin originea sa nobilă şi, din câte am aflat mai târziu, legăturile cu Casa Regală, ci şi prin nobleţea comportamentului său. Iar această înfiorătoare decizie luată, din cele aflate, cu mult timp înainte şi cu răceala lucidităţii, mi se pare mai degrabă în linia eroilor lui Camil Petrescu, însetaţi de absolut şi care, nemaigăsind nicio raţiune de a supravieţui unei astfel de pierderi, aleg o soluţie extremă. vreme am ezitat să mai intru în casa copilăriei mele, deşi destinul a vrut ca ea să aparţină acum unei prietene a mamei, chiar dacă simţeam uneori nevoia să o fac. Voiam să o păstrez în minte aşa cum o ştiam. Intrând totuşi în curte şi privind în jur, am putut constata că mă aflu în faţa unui palimpsest, în care imaginea reală devine estompată, făcând loc celei a copilăriei mele regăsite.

Dezvelirea Plăcii Comemorative „Anişoara Odeanu” la Lugoj – 1 iunie 2012 – str. C. Dobrogeanu-Gherea, nr. 6 –

dar, pentru a-mi potoli conştiinţa, o mai dau şi pe „Hoch deutsch-ul” învăţat tot la Liceul „C. Brediceanu”. ltima mea amintire legată de unchiul Aurel e dintr-o zi geroasă: când am ajuns aproape de casă, am văzut în faţa porţii un atelaj mai puţin obişnuit, ceva lume în jur şi poarta larg deschisă. Mi se spusese că unchiul a murit, dar era prima dată când eram confruntată cu un asemenea eveniment. Am urcat scările holului în tăcere şi ţinută de mână de tatăl meu, pentru că mă împiedicam precum copilul din Iarna pe uliţă, în cojocul nou şi puţin prea lung. Ne-au întâmpinat femei cu văluri negre – Doina şi mătuşa – şi am intrat în camera cu catafalcul. Dar în cameră era tăcere şi împietrire. Nu mai răsunau ca altădată acorduri de vioară şi acordeon. Da, pentru că în casa Peteanu aveau loc, seară de seară, cel puţin pentru o vreme, mici concerte în familie, avându-i protagonişti pe unchiul şi pe mama. Toţi ceilalţi trebuiau să înceteze orice activitate. Chiar şi Mada. Din program făcea parte zilnic Balada lui Ciprian Porumbescu şi Pe lângă plopii fără soţ. Multă vreme, când îmi povestea mama, nu-mi venea să cred că trebuia să-l acompanieze pe unchiul Aurel la acordeon – pentru că pian, la care mama cânta, nu aveau –, în timp ce el cânta la vioară faimoasa piesă. Mi se părea cam bizar, până în momentul în care am auzit melodii de Liszt interpretate de un acordeonist şi orchestra celor o sută de primaşi din Ungaria. Iar muzica m-a fermecat. ar, revenons a nos moutons: am fost impresionată de cortegiul nesfârşit de oameni care s-a oprit în faţa Liceului „C. Brediceanu”, pe care unchiul Aurel l-a condus şi iubit atât de mult, de discursurile care-i proslăveau meritele şi din care nu-mi mai amintesc nimic. Îmi amintesc însă, cu detalii chiar, fiindcă mi-a rămas perfect întipărit în memorie, chipul Doinei; aplecată asupra tatălui ei expus în Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Lugoj – biserică ctitorită de străstrămoşul meu şi al mătuşii Lencuţa, biserică în care, doar cu câţiva ani în urmă, unchiul mă însoţise la botez şi se supărase (uneori îi lipsea umorul) că l-am „făcut de râs”, urlând cât m-au ţinut puterile în timpul ceremoniei oficiate de însuşi protopopul. Nu ştiu ce gândea Doina în acele clipe în care timpul parcă se oprise şi nimeni nu era în jurul ei pentru a-i tulbura reculegerea, nici chiar soţul ei, dr. Dan Crivetz, dar cu siguranţă ştia că nimeni de acum înainte nu-i va mai spune cu duioşie şi plin de mândrie – căci era foarte mândru de fiica sa – „Doiniţa dragă”. Tot aşa am înţeles şi eu că de acum înainte nimeni nu-mi va mai spune „Piţpantoc”, că nu voi mai fi Piţpantoc decât când mi se va povesti despre dânsul. De câte ori mă opresc cu flori şi lumânări în faţa criptei de familie sau smulg ierburi rebele ce se încăpăţânează să iasă prin crăpăturile din beton din jurul ei, îmi imaginez ce bucuros ar fi fost să ştie că am urmat Liceul „C. Brediceanu” fără ca profesorii mei, dintre care mulţi i-au fost colegi, să afle de relaţia noastră de rudenie; şi, deşi stăteam mizerabil la matematică iar profesorul şi dirigintele meu din clasa a IX-a, Gheorghe Popescu, parcă-mi uitase numele spunându-mi doar „umanista”, „literata” şi, ironic, „perla neagră” când mă scotea la răspuns, a fost foarte uimit să constate, pe când eram deja studentă şi cu bursă de vară la Grenoble, că o cunoştea pe mama de la balurile Liceului „C. Brediceanu”, unde îl însoţea, împreună cu Puşa, pe unchiul Aurel – mătuşa refuza cu obstinaţie asemenea sindrofii. Deşi pen-

D O

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Delia Badea

Anişoara Odeanu: copilăria ca spaţiu generator de mit în romanul Katinka sau fantomele de la Valea Lungă

n istoria literaturii noastre feminine, Anişoara Odeanu se alătură unor nume de marcă ale perioadei interbelice, precum Hortensia Papadat-Bengescu, Henriette Yvonne Stahl sau Cella Serghi. Aparţinând unei generaţii literare foarte bine individualizată, prezenţă remarcabilă şi dinamică printre scriitorii epocii (îi amintim aici pe Camil Petrescu, George Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade sau Mateiu Caragiale), Anişoara Odeanu este, fără îndoială, cea mai importantă scriitoare a Lugojului şi, probabil, a Banatului. Unul dintre maeştrii săi a fost însuşi Camil Petrescu, cel care polarizase în jurul său principalele talente literare ale epocii, influenţând destine şi traiectorii literare. rimele două romane publicate de Anişoara Odeanu în perioada interbelică, Într-un cămin de domnişoare (1934) şi Călător din noaptea de ajun (1936), se înscriu pe traiectoria literaturii spectacol a momentului, o literatură a prezentului, a cotidianului, în care vitalitatea, ingenuitatea şi feminismul construiesc o stare de spirit definitorie pentru epoca interbelică. Romanele sunt foarte bine primite de critica vremii, însuşi George Călinescu consacrându-i autoarei un capitol aparte în Istoria sa publicată în 1941, numind-o „întâia ingenuă a literaturii române”.

tul real este invadat de misterul unor întâmplări din trecut. Pădurea devine o poartă către această lume magică, iar cititorul, însoţind-o pe Steluţa, este condus într-o lume stranie, aflată la hotarele fabulosului. De altfel, cititorul este avertizat, ce-i drept, discret, încă din debutul romanului, asupra turnurii fabuloase pe care aveau să o ia lucrurile: „Vacanţa asta din vara anului 1930 nu s-ar fi deosebit prea mult de celelalte, dacă nu ar fi intervenit o întâmplare neobişnuită (s.n.) care a avut urmări mult mai ciudate decât ar fi putut cineva să bănuiască”. Rezultă, aşadar, o poveste feerică, cu conţi şi contese, o iubire ca în basme, însă un basm al cărui implicit happy end este brutal suspendat prin readucerea bruscă a cititorului în prezentul narativ. teluţa, fetiţa de 12 ani este, de fapt, un alter ego al scriitoarei sau, mai exact, este o personificare a sufletului de copil al autoarei pentru care nostalgia copilăriei pierdute rămâne definitorie. Portretul bunicilor (cei care, prin poveştile lor, deschid porţile către lumea fantasticului), ca şi descrierea locurilor copilăriei, sunt realizate prin ochii copilului, cu o atenţie minuţioasă acordată fiecărui detaliu. Astfel, imaginea gării, ca poartă de intrare în spaţiul magic al copilăriei reprezentat de satul bunicilor, a rămas vie în mintea fetiţei: „Ajungeam de obicei în zorii zilei în gara mică de ţară a-

din ceea ce au văzut sau au auzit în legătură cu povestea Katinkăi. Odată cu derularea firului epic (întrerupt, periodic, prin reîntoarcerea în prezentul narativ), Steluţa se confundă tot mai mult cu frumoasa Katinka, mergând până la identificarea cu dorinţele şi idealurile unei lumi apuse: „Gândul meu se reîntorcea mereu la pavilionul de vânătoare, la eleganţa de acolo şi la doamna cea frumoasă” (p. 141), traducând nostalgia personajului, şi implicit a autoarei, de a evada într-un timp şi un loc de basm. Recunoaştem, aici, o serie de elemente specifice literaturii fantastice: femeia fantomă, venită din lumea de dincolo, zărită adesea de Steluţa pierzându-se în pădure, întrepătrunderea visului cu realitatea, oprirea sau iterarea timpului, castelul şi spaţiul sacru în care se desfăşoară întreaga poveste, sunt, toate, elemente caracteristice literaturii fantastice. ai mult, casa bunicilor, ca loc sacru al copilăriei, îşi găseşte un corespondent în această lume magică, prin imaginea pavilionului de vânătoare. În acest context, pavilionul devine centrul sacru al unei lumi fabuloase, un Eden regăsit la ieşirea din labirintul pădurii. Aici, în acest spaţiu protector, cu puternice conotaţii simbolice, Jolan, mama de suflet a Katinkăi, este cea care o iniţiază pe Steluţa,

Academia Română – Filiala Timişoara – Institutul de Cercetări Socio-Umane ”Titu Maiorescu” – Simpozionul Naţional “Centenar Anişoara Odeanu (1912-2012)”

În afara celor două volume deja menţionate vor mai apare, postum, romanele Legile jocului (1972), Acele lucruri mari (1973), Simina şi istoria (roman publicat fragmentar în volumul Domnişoara Lou şi trandafirul galben, ediţie îngrijită de Cornel Ungureanu, 1985). omanul Katinka sau fantomele de la Valea Lungă, nedatat, a fost publicat parţial în antologia Crinul, cofetărie pentru doamne (1997). Abia în anul 2010, mulţumită regretatului Gh. Luchescu, romanul este publicat la Editura „Orizonturi Universitare”, întregind astfel opera Anişoarei Odeanu. Volumul, îngrijit, de Gheorghe Luchescu, are o prefaţă semnată de Cornel Ungureanu şi o postfaţă de Dorin Murariu. Asemenea romanului Acele lucruri mari (1973), Katinka sau fantomele de la Valea Lungă este un roman cu iz autobiografic, în care călătoria iniţiatică întru descoperirea adevărului guvernează aşezarea destinului în lume. O secvenţă din copilăria personajului principal, Steluţa Băiaşu, devine pretext de evadare într-o lume fantastică în care întâmplări aparent obişnuite capătă dimensiuni fabuloase. Întreaga naraţiune, de la prima la ultima pagină, este învăluită într-o notă de mister şi suspans, iar personajele aduse în scenă de autoare par desprinse dintr-un basm. Astfel, aventura Steluţei care, aflată în vacanţă la bunici, porneşte prin pădure la cules de ciuperci, se transformă pe nebănuite într-o poveste fantastică, cu duhuri, castele şi fantome încât, aproape insesizabil, prezen-

le cărei ziduri, din cărămizi aparente roşiatice, abia se întrezăreau prin frunzişul pomilor bătrâni ce o înconjurau – în faţa peronului distingeam îndată silueta masivă a bunicului meu care mă cobora din tren şi mă ducea de mână în dosul gării, unde ne aştepta căruţa ce avea să ne ducă dincolo de păduri”. atul copilăriei se afla, aşadar, dincolo de pădure. O pădure misterioasă, labirintică, înfricoşătoare adesea, în ochii copilei, o pădure – graniţă între două lumi. În apropierea satului se aflau ruinele castelului contelui Miraky Zoltan, acum părăsit. Este spaţiul care generează mitul, căci poveştile legate de castel şi de lumea de acolo o determină pe Steluţa să pornească în această călătorie iniţiatică. Odată stabilite reperele spaţio – temporale (vacanţa de vară a anului 1930, la bunici, la Valea Lungă), scriitoarea aduce în scenă o serie de personaje – narator care relatează, pe rând, adeseori intercalat, frânturi din povestea de dragoste dintre Katinka, frumoasa fiică a contelui Miraky Zoltan şi Bela, fiul doicii acesteia, cameristă la castelul contelui. Folosind tehnica povestirii în povestire, autoarea suprapune permanent cele două planuri ale naraţiunii: planul prezentului, susţinut de întâmplările de vacanţă ale Steluţei, este astfel dublat de un al doilea plan narativ, al trecutului, reconstituit de cititor cu ajutorul relatărilor diferitelor personaje – narator. Rând pe rând, personaje precum baba Florica, croitoreasa Kocsis Marika, notarul Höldes, sau doica Jolan relatează fragmente

desluşindu-i povestea fiicei contelui. Din poziţia personajului – narator omniscient, Jolan îi dezvăluie Steluţei secretul poveştii de dragoste dintre Katinka şi Bela, aducând astfel la viaţă o fermecătoare lume, apusă. storisirile doicăi au un dublu rol: pe de o parte, ele atenuează misterul, dezvăluind episoade din această poveste magică. Pe de altă parte, prin intermediul acestor povestiri, gesturile şi atitudinile personajelor capătă semnificaţii simbolice. Aflăm, astfel, din relatările lui Jolan, despre evadările repetate ale Katinkăi din cercul strâmt al nobililor, sfidând barierele sociale, pentru a-şi petrece timpul alături de tânărul Bela. Katinka devine o prezenţă mitică, figură romantică şi fermecătoare, valenţe transferate implicit asupra Steluţei. Între aceasta şi Jolan se leagă o relaţie de afecţiune, doica ajungând să vadă în Steluţa o reîntrupare a frumoasei Katinka. Folosind tehnica povestirii în ramă, autoarea întrerupe adesea firul narativ, dezvăluind faptele doar „pe bucăţele”, încât cititorul se vede pus în situaţia de a reconstitui o fermecătoare poveste cu iz de basm, adunând cu grijă bucăţi din acest puzzle, pe măsură ce ele îi sunt oferite de personajele – narator aparţinând atât prezentului narativ, cât şi poveştii însăşi. dată cu moartea Katinkăi (eroina moare răpusă de boală) şi cu dezlegarea misterului ce învăluia întreaga poveste, Steluţa se desparte de lu-

mea fantastică în care se regăsea, iar această desprindere de fabulos capătă semnificaţia dramatică a ruperii de lumea magică, lipsită de griji a copilăriei: „Sfârşitul unei lumi care ar fi putut să fie de basm – notează criticul Constantin Buiciuc – este reluat de sfârşitul copilăriei şi intrarea în maturitatea simţirii şi a gândirii”1. Risipirea misterului implică, fatidic, moartea tuturor protagoniştilor acestei lumi. Jolan moare de inimă chiar în pavilionul de vânătoare. Pavilionul însuşi, simbol al acestei lumi fabuloase, este mistuit de flăcări. Dispariţia pavilionului închide poarta către această lume magică. ălătoria Steluţei se dovedeşte a fi fost una iniţiatică, în care nostalgia copilăriei eroinei ne conduce către o lume de basm. Dar paradisul pierdut se dovedeşte intangibil, şi întoarcerea în prezentul narativ anulează orice posibilă legătură cu spaţiul magic al copilăriei. Planul prezentului se închide, aşadar, la rându-i, simetric, peste cel al trecutului. Eliberarea pisoiului lui Jolan în pădure, în finalul romanului, semnifică eliberarea Steluţei de suferinţa trecerii într-o nouă etapă. Ruinele castelului nu mai reprezintă un punct intangibil, semn că trecerea dincolo de a fost asumată.

Note: 1 Constantin Buiciuc, Anişoara Odeanu: Katinka sau fantomele de la Valea Lungă, revista „Banat”, VIII, 2011, nr.11, p.15.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 20 Impresii de cãlãtorie

Constantin Buiciuc

Ce căutaţi aici, români?* Italia

neşti, se agăţau, cu ultimele lor forţe crispate, de mult râvnita şi unica noastră viaţă de pe pământul acesta!

Monopoli

Catedrala “Madonna della Madia”

(2)

onopoli este un oraş de 50.000 de locuitori, situat în “călcâiul” “cizmei” italiene, la sud de Bari şi la nord de Brindisi, pe ţărmul Mării Adriatice. Cu 10.000 de ani în urmă, aici locuiau vânători şi pescari, în grotele de-a lungul coastei sau pe dealuri. În anul 561 după Cristos, regale longobarzilor, Totila, a cucerit oraşul roman Egnaţia, aflat la zece kilometri mai la sud. Locuitorii de acolo, fugind din faţa năvălitorilor, s-au amestecat cu oamenii grotelor de pe ţărmul mării. De aici şi numele oraşului, căci în greceşte Monopoli înseamnă “un oraş”, provenit din unirea a două aşezări. Acum, la începutul mileniului trei, Monopoli este, ca şi alte oraşe mijlocii italiene, o îmbinare pitorească de istorie şi de modernitate. De pe ţărmul mării, după ce îţi întorci privirea de la valurile verzi, foşnitoare, cu creste înspumate, deasupra cărora zboară albii pescăruşi, vezi o cetate însorită, cu mari, compacte şi simple ziduri albe, luminând în soare, de după care se ivesc turle de biserici şi ziduri de castele. Este oraşul vechi, care, străbătut cu maşina sau pe jos, se dovedeşte a fi un adevărat labirint, demn de cel construit de Dedal şi Icar în insula Creta a lui Minos. Străzile sunt foarte înguste, cu dale mari de piatră şi cu felinare, cele mai multe cu sens unic, în care maşinile abia se strecoară, gata să se atingă. În unele locuri, ajung numai pietonii. Pe aceste străzi, care seamănă toate între ele, dacă nu eşti de-al locului, te poţi rătăci extrem de uşor. Ajungi să te bucuri când, pe sub frunzele palmate, verzi, ale palmierilor, ridicate pe trunchiurile solzoase, zăreşti întinderea calmă, respirând uşor, a mării. Ea este, oricum, un reper. Te smulge din labirintul dintre pereţii vechi, verticali, uniţi cu punţi, cu portaluri, cu pasaje de trecere, şi îţi oferă, dezinteresat, cu mărinimie, larga linie a orizontului de sub cerul albastru. Oraşul vechi are numeroase biserici. De pildă, Biserica “Santa Maria Amalfitana”, din secolul al XII-lea. Legenda spune că ea a fost construită de marinari, deasupra unei cripte, atunci când oamenii mării s-au oprit aici în vremea unei furtuni. Biserica are trei nave, este austeră, cu pereţii albi de piatră, cu un tavan de lemn, cu bârne de susţinere. Din loc în loc, tablouri uriaşe înfăţişează scene biblice. Uneori, biserica serveşte ca loc de conferinţe şi de concerte. Mergând de la o biserică la alta, am vizitat, fugitiv, şi Castelul Carlo V, construit, în 1552, de împăratul Carol al V-lea, şi restaurat, în secolul al XVIII-lea, de Pedro de Toledo, vicerege al regatului Neapolelui şi al Siciliei. Oricum, castelul, care, până acum 20 de ani a fost închisoare, se prezintă într-o formă foarte bună, deoarece a fost restaurat cu numai câţiva ani în urmă. Construit în formă de pentagon – obişnuită pentru astfel de fortăreţe – castelul este şi el auster, fiind destinat soldaţilor. Este simplu, nu are mobilier. Acum însă nu mai e vizat de soldaţi, ci aici vin scriitorii, pictorii şi muzicienii din Monopoli. O excepţională deturnare, care ar trebui să-i pună pe unii pe gânduri. La fel cum se întâmplă cu bateria de tunuri de pe zidul de apărare ce se înalţă semeţ pe malul mării! Tunurile nu mai bat nicio corabie inamică, ci servesc exclusiv unui scop turistic. După ce, prin primitivele dispozitive ale tunurilor, am ochit valurile blânde ale mării, am admirat, din exterior, Biserica “San Salvatore”. Mi-a plăcut un buchet de flori mov care creştea, direct din zid, la o anumită înălţime. Vântul de lângă mare bătea florile, care se clătinau uşor, dar nu se lăsau smulse! După ce am trecut de Biserica “Santa Tereza” şi am traversat Piaţa Palmieni, ne-am oprit în faţa Bisericii “Purgatoriul”. Acolo, mai mulţi porumbei dormeau fără griji în altoreliefurile de pe zid, ca în nişte cuiburi de piatră. Biserica avea un altar în stil baroc, din piatră fină, albă, moale. Coloanele cu modele realizau o adevărată dantelărie de piatră. Edificiul conţinea morminte ale clericilor, ale sacerdoţilor şi ale nobililor. Interesant este că, în sacristie, erau expuse şase schelete, scoase din morminte, toate din secolul al XVIII-lea, îmbrăcate în haine monahale. Parcă erau întrupări ale morţii, care, îmbrăcate cu haine ome-

mândrie a monopolitanilor este Catedrala oraşului, numită “Madonna della Madia”. În vremurile vechi, aici era un templu roman, închinat zeului Mercur. Prima catedrală a fost înălţată pe ruinele templului roman. În secolul al XIlea, episcopul Romualdo a iniţiat ridicarea unei noi catedrale, dar oamenii nu au mai avut bani să construiască acoperişul. În noaptea de 15 spre 16 decembrie 1117, un paracliser, pe nume Mercurio, a văzut cum se apropia de micul port al oraşului, venind pe valurile mării, o plută pe care stătea o icoană bizantină înfăţişând-o pe Fecioara Maria cu pruncul Isus. De trei ori a trebuit să-i apară paracliserului ivirea miraculoasă până când acesta l-a convins pe episcop să coboare în port şi să primească icoana, pe imensa plută. Lemnul plutei a fost folosit la construirea acoperişului catedralei. Este un lemn preţios – pinul de Alego. O bucată din plută poate fi văzută şi azi, la ieşirea din catedrală, în partea stângă. De asemenea, icoana bizantină se află la loc de mare cinste, în nava centrală a bisericii (care este construită în forma vechii cruci romane), protejată de geamuri groase. Monopolienii ţin foarte mult la legenda lor şi, în fiecare an, organizează, în două rânduri, la 16 decembrie şi la 14 august (pentru turişti), procesiuni care imită marea procesiune din 1117, când episcopul Romualdo a dus, cu mare fast, icoana bizantină găsită pe plută, de la ţărmul mării până la catedrala al cărei acoperiş aştepta să fie construit. Catedrala care poate fi admirată azi, ridicată în stil baroc, în 1741, are picturi deosebit de frumoase. Capela a fost realizată de Francesco de Mura, artist al şcolii napolitane. Catedrala se vede de departe, prin înalta clopotniţă (campanila), pe care se află un mozaic care reproduce icoana Madonnei de la Madia. Mozaicul este opera lui Anna Brigida, un artist monopolitan care a activat la Florenţa. e mine m-a impresionat un mare tablou din catedrală, care reproducea alaiul din 1117. Totul era întunecat, aproape negru, numai siluetele albe ale sacerdoţilor în procesiune luminau oarecum, ca nişte lumânări, printr-un şir şerpuit, de la mare până la catedrală, pământul întunecat şi valurile tenebroase, pe care imensa plută abia se zărea. Parcă şi icoana avea umbre pe ea. Dar icoana bizantină din catedrală lumina alb şi auriu, de parcă era nou – nouţă, de parcă nu trecuseră multe secole peste ea. Iar geamurile din faţă reflectau şi ele razele, într-o bucurie a luminii!

Şcoala “Alessandro Volta”

coala medie de stat “Alessandro Volta” se află peste drum de Stadionul Municipal din Monopoli. Este o şcoală modernă, foarte bine dotată, fără excese de materiale, totul fiind funcţional. Am vizitat această şcoală italiană din oraşul plantat în “călcâiul” peninsulei, în cadrul unui program educaţional “Comenius”, coordonat de profesoara Dana Tipei, conducătoarea grupului de români – elevi şi cadre didactice – plecat în vizită în sudul I-

taliei. Am vizitat, fugitiv, biblioteca, sălile de: sport, calculatoare, arte plastice, muzică, audio-video. Sala de conferinţe a şcolii era imensă, excepţional dotată. Prin înalţii pereţi transparenţi ai paralelipipedului sălii, care alinia, pe podea, şiruri de fotolii roşii, se vedeau, la diferite etaje, elevii străbătând coridoarele, urcând şi coborând scările, în timpul pauzelor scurte dintre ore. În sala calculatoarelor, computerele legate permanent la Internet, îşi etalau ecranele extraplate, care, uneori, se luminau multicolor, cu sclipiri schimbătoare, în timp ce se auzeau clicuri discrete. În sala de desen era multă animaţie. Relaxaţi, destul de zgomotoşi, văzând-o pe profesoară ca pe o inevitabilă şi tolerată prezenţă, elevii pictau, cu acuarele, tot felul de fructe, mai ales galbene banane, prune vineţii şi mere roşii ca para focului. Iar perele erau, evident, galbene, ca şi bananele, dar de o nuanţă mai mohorâtă, uşor verzuie. Pe pereţi erau şiruri de desene ale copiilor, dar şi nişte măşti metalice, arămii, strălucitoare. Mi s-a spus că aceste frumoase măşti sunt confecţionate de elevi. ai mult mi-a plăcut ora de muzică, desfăşurată de la 12 la 13 (ultima oră de curs din acea zi), la clasa I A (echivalenta clasei a VI-a din şcolile româneşti). Sub îndrumarea profesoarei Marisa Martino, elevii au prezentat, cu multă dezinvoltură, fără niciun fel de inhibiţie, un moment vocal şi unul instrumental. Copiii au cântat mai multe cântece italiene, printre care şi o “tarantella”, un dans specific sudului Italiei. Au mai cântat în spaniolă, în engleză şi, desigur, în română. Deşi ne aflam la echinocţiul de primăvară, au interpretat cu multă siguranţă “Moş Crăciun cu plete dalbe”, deşi nu prea puteau să pronunţe pe ă, â, ş şi ţ. Partea orchestrală a fost asigurată de cinci cântăreţi la flaut. Moment semnificativ: ora s-a încheiat cu Imnul Uniunii Europene – Oda Bucuriei, din ultima parte a Simfoniei a IX-a de Ludwig van Beethoven. Mie mi-a atras atenţia o fetiţă care avea, pe bancă, un penar cilindric, albastru, pe care strălucea, în toată splendoarea, chiar în centrul lui, o frumoasă stea roşie ca focul, în cinci colţuri. Steaua comunistă (sau poate că era altă stea, pe care eu nu o ştiu) rezona ea, oare, cu muzica titanului de la Bonn? Sau aceste amănunte n-au nicio importanţă, ca toate amănuntele? Oricum, mie mi-a plăcut un băiat grăsuţ, cu părul perie, din penultima bancă, vecin cu mine, care stăteam în ultima bancă. Era probabil, afon, căci nu a cântat nimic toată ora. Numai a dirijat şi a aplaudat, împreună cu noi, musafirii români. Iar când a sunat, i-au strălucit ochii de bucurie. Plecând, mi-a spus că steagul românesc (pe care îl aveam pe ecuson) seamănă cu steagul italian. M-am gândit că are dreptate: e vorba de două drapele tricolore, numai culorile diferind puţin. Înainte de a pleca acasă, o fetiţă a venit la mine şi mi-a spus: “Şi noi avem 15 români la lucru. Tata are o proprietate cu măslini şi castraveţi şi ei lucrează acolo”. lecând spre amabila gazdă, profesorul Gerardo Gillini, directorul şcolii, duceam cu mine un tulnic, care urma să fie folosit în spectacolul de a doua zi al elevilor români. Am fost oprit de mai multe ori, de elevi şi de profesori. “Ce este aceasta?” “E un instrument muzical tradiţional românesc. Cu el se transmiteau diferite semnale, unele de avertizare, căci sunetul jos al tulnicului (al buciumului) se auzea departe!” “Cântaţi şi pentru noi!” “Nu se poate, acest instrument are un pur rol decorativ. Fata care va sufla în tulnic va imita. Sunetul va fi reprodus la computer”. Unii mă credeau, alţii, nu. M-au fotografiat cu tulnicul

Dezvelirea Plăcii Comemorative „Anişoara Odeanu” la Lugoj – 1 iunie 2012 – str. C. Dobrogeanu-Gherea, nr. 6 –

în mână. Unii m-au pus să suflu în el, dar n-a ieşit nimic. O profesoară m-a întrebat: “Nu poate fi folosit şi ca baston?” “Cum să nu!”, şi am întors instrumentul muzical, apucându-l de partea mai subţire şi agitând partea uşor îngroşată: “Seamănă cu un baston folosit de jandarmii noştri şi de carabinierii voştri! Ba chiar e mai mare!”

La profesorul Gerardo Gillini

rofesorul Gerardo Gilllini este un tipic intelectual italian de stânga. Îşi conduce cu pricepere şcoala. Deşi nu pare a vrea să iasă în evidenţă. Vorbeşte scurt, concis, la obiect. Este un partizan convins al integrării europene. Pragmatic, atent la toţi şi la toate, consideră că viitorul Europei este într-o comunitate în care toţi vom fi împreună şi ne vom înţelege. Când a fost prima dată în România, în septembrie 2002, în cadrul programului eucaţional “Comenius”, a fost dus la Muzeul din Drobeta Turnu Severin. Am fost şi eu acolo. I-am spus profesorului italian, în limba franceză, pe care amândoi o înţelegem acceptabil, că diferiţi conducători români, ale căror portrete le-a văzut în muzeul de pe malul Dunării, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ion Vodă cel Cumplit, Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu şi alţii, au fost omorâţi (decapitaţi, sfârtecaţi, împuşcaţi). S-a întors spre mine, uşor contrariat: “Cum, toţi conducătorii voştri au fost omorâţi?” Am rămas puţin pe gânduri, apoi am răspuns, nesigur: “Destul de mulţi!” Acum, Gerardo Gillini era gazda mea, la Monopoli. Îi întorceam vizita şi am rămas fermecat de casa lui. Locuia la ultimul etaj dintr-un bloc (italian, nu românesc) de pe malul Mării Adriatice. Camerele mari, aerisite, luminoase, se adăugau unei bucătării imense, unor băi (două) îmbrăcate în marmură şi în faianţă şi, mai ales, unei uriaşe terase, cu flori ornamentale, de pe care se vedea, printre alte două blocuri, “o bucată” din însorita şi verdea Mare Adriatică. Soţia lui Gerardo Gillini, profesoară de istorie şi de filosofie, pensionară, era şi ea o stângistă convinsă, poate chiar mai convinsă decât soţul ei. Inteligentă, vivace, ea participa, deşi era bolnavă de inimă şi aştepta o operaţie, la mitingurile electorale de la Bari (marele oraş învecinat cu Monopoli) ale coaliţiei de centru – stânga, conduse de Romano Prodi (care a şi câştigat atunci alegerile din Italia, la mică diferenţă de coaliţia de centru – dreapta, condusă de Silvio Berlusconi). Dincolo de aptitudinile ei politice, soţia lui Gerardo Gillini este o excelentă gospodină. Ne-a oferit minunate, deosebit de gustoase mâncăruri italieneşti. Într-o zi, am mâncat excelente mâncăruri marine: peşte copt la cuptor, înconjurat de legume, scoici servite în mijlocul macaroanelor (trebuia să scoţi din cochilii gustoasa carne fiartă a scoicii), raci roşietici, cu crusta crocantă şi cu carnea moale, albă, zemoasă. Am mai mâncat tot felul de mâncăruri italiene specifice. Mi-amintesc de masiva, galbena omletă, cu sparanghel sălbatic, fire verzi care penetrau, ca nişte nervi, masa aurie a omletei. Nu mai am nimic de zis de brânzeturi. Credeam că Franţa este specialistă în aceste mâncăruri. Dar nici Italia nu e mai prejos. Brânzeturile galbene, aurii, variante ale caşcavalului, conservate, vechi, alternau cu brânzeturile albe ca zăpada, tremurătoare, umede, proaspete, care trebuiau mâncate cât mai repede. Li se adăugau măslinele, unele proaspete, verzi, altele negre, lunguieţe, marinate, cu un gust specific. Şi peste toate, domina vinul roşu, un roşu închis, spre negru, italian, turnat cu o imensă risipă, cu o mare largheţe, din sticle negre, cu gâtul subţire, ca o ţeavă de puşcă. Nicio masă italiană nu se încheie fără fructe: banane, pere, mere, mandarine, kiwi, portocale. Toate luminează, galbene, aurii, atrăgătoare, din panerele risipite pe mese. Am mâncat şi ananas, în felii portocalii, parfumate, uşor unsuroase, răcoritoare. Ananasul s-a terminat rapid de pe masă şi apoi au fost foarte bune celelalte fructe, pe care le-am mâncat visător, privind, prin geamul transparent, valurile verzi, cu dungi albe de spume, ale Mării Adriatice! *Constantin Buiciuc, Ce căutaţi aici, români?, Editura Marineasa, Timişoara, 2010.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat spui nimănui, mă trezeam vorbind. – Lodi, gândirea este un dialog lăuntric, într-un continuu progres. neori aşa îmi spunea, după porecla fratelui mai mare, erau colegi de clasă, şi s-au hotărât în ultimul moment, după ce au picat la bac în iunie, să dea în toamnă şi bacul şi admiterea la medicină veterinară. În fiecare după-amiază ieşeam la pescuit pe malul bălţii, admiram zborul lişiţelor razant cu oglinda apei, looping-urile raţelor sălbatice, după bancurile de roşioare, dar, spre surprinderea mea, nu zăream nicio barcă pe întinderea nesfârşită a apei. Doar câţiva copii, probabil din colonie, îi zăream printre papura care se întindea între insulă şi mal. Curios, m-am dus să-i întreb dacă nu cumva e vreo sărbătoare religioasă, că întâiul mai muncitoresc a cam trecut demult. Erau doi băieţi, mai mici decât mine, mondialişti, adică din colonia Mondial, fostă Muschong, în capitalism. Puţin speriaţi să nu le fur undiţele, i-am liniştit şi întrebat ce se întâmplă de nu sunt pescari pe baltă. – Păi, azi e înmormântarea tovarăşului Grecu, şeful de la cuptoare. – Dar ce s-a întâmplat?... – L-au găsit ieri dimineaţă fără suflare în barca lui, cea roşie, pe care erau desenate secera şi ciocanul. – L-au bătut să-i ia peştele!... Au fost în colonie şi două maşini de Miliţie. Era lovit rău la cap. – I-au săltat pe fraţii Wolf, care zbierau că sunt nevinovaţi, că... toată ziua de ieri au stat în birt. Mare necaz pentru Liţu şi mama lui. Din ce o să-l ţină dacă reuşeşte la facultăte? Doamna Grecu lucra ca educatoare la grădiniţa din colonie. Avea o soră profesoară în Arad. După un an, Liţu şi mama lui au plecat pentru totdeauna din colonia Muschong în Arad. Încet, încet etnicii germani, sătui de promisiuni şi de traiul mizerabil din fabrica de cărămidă, forţau graniţa cu Yugoslavia, să ajungă în Germania. Răul începuse, dar nu se terminase.

când eram în liceu. Mă apropii mai mult de bătrânul pescar, care purta o cămaşă roasă, spălăcită, de blue jeans, devenită între timp albă. Sub această cămaşă se distingea un pantalon, la fel de jerpelit, puţin peste genunchi, din acelaşi material, dar mai închis la culoare. Luna plină, de-o imensitate nemaivăzută de mine, începea să urce printre stele şi razele ei s-au fixat pentru o clipă pe feţele noastre arse de soare. Bătrânul era uscat de slab şi, la o privire atentă, mi-am dat seama că nu este insular. O clipă de tăcere s-a lăsat între noi. O stea îşi găsea sfârşitul, departe în eterul întunecat. Cu o oarecare timiditate îl întreb în limba engleză învăţată în liceu: – What’s up fisherman?... Dar n-am primit niciun răspuns. După o pauză destul de lungă, în timp ce îşi aprindea o ţigară de foi, bătrânul pescar costeliv se întoarce spre mine şi îmi zâmbeşte, spunându-mi: – Buddy, you are from Central Europa?... Probabil după accent şi-a dat seama că vorbeam engleza învăţată în şcoală, nu dialectul din insulă. După un dialog sec, pescarul care purta o barbă albă neîngrijită se opri instantaneu din cântat şi mă străfulgeră pentru o clipă cu privirea, de parcă m-ar cunoaşte de undeva. Încerc să-i spun că sunt doar un turist ocazional, care am ajuns aici cu un bilet low cost, în ultima vacanţă exotică, înainte de pensionare. Ochii pescarului erau adânciţi în orbite, oasele feţei parcă îi străpungeau pielea arsă de soare şi de suferinţă, ale cărei riduri aduceau cu încreţiturile unei folii abrazive. După voce, îmi părea o veche cunoştinţă, chiar din perioada copilăriei. Nu se poate, mă înşel. N-ar avea ce căuta aici în aşa hal de caşexie, pe o insulă ca Grenada. M-am reîntors puţin tulburat la hotelul ,,Lion’’, nu departe de plajă, după ce i-am spus un ,,Good night’’, urmat de un ,,Bye, bye’’ bătrânului pescar. Am introdus cardul, deschizând uşa camerei şi patul confortabil parcă mi-a făcut cu ochiul, că e timpul să mă culc, după ce toată ziua am hoinărit prin toate localurile insulei. Nu pot să adorm, mă întorc de pe-o parte pe alta, dar gândul îmi aleargă retro, printr-un tunel al timpului, la tânărul student intrat odată cu fratele meu la medicină veterinară, mai în vârstă cu şase ani decât mine. Să fie oare Liţu Grecu?... Au trecut treizeci de ani!

Cap 2.

Cap 3.

Grenada

Emigrarea

nsula mirodeniilor, care nu depăşeşte 344 km pătraţi, scăldată în soare, undeva la nord-est de Venezuela, nord-vest de Trinidad şi Tobago şi la sudvest de Saint Vincent. Soarele a dispărut încet în valurile oceanului, lăsându-şi amprenta în perdeaua de nori care îmbrăţişa răcoarea brizei de seară. Plaja, în imensitatea ei, devenea un sanctuar periat doar de spuma valurilor care sfârşeau pierzându-se printre firele de nisip. Întunericul începea să înghită până şi tăvălugul valurilor. O melodie cântată la muzicuţă începea să tulbure liniştea serii, cu intonaţii care nu aveau nimic în comun cu această insulă exotică. -am apropiat de silueta fantomatică a unui podeţ care intra câţiva metri în apa caldă a oceanului. Melodia se auzea tot mai clar, în ciuda valurilor. Nu departe de acest podeţ, disting, la lumina unei lămpi de camping, silueta unui bătrân pescar. Melodia îmi aducea aminte de şlagărele din ţara mea europeană, de prin anii ’70, pe

iţu a reuşit să ia admiterea şi intră în anul întâi la medicină veterinară. În anul al doilea este exmatriculat din cauza absenţelor şi a partidelor nocturne de poker. Ajuns un Don Juan în urma escapadelor erotice, reuşeşte în scurt timp s-o cunoască pe sora unui activist de partid, cu o stare materială de invidiat pentru acele timpuri. Nu stă mult pe gânduri, îi spune, în felul lui inconfundabil, că nu a iubit pe nimeni până la ea şi o ia de nevastă. Cine era Liţu, copilul unui şef de cuptoare dintr-un cartier de cărămidari, ajuns cumnatul unui ştab... iaţa prăfuită dintr-un orăşel de provincie, cum este numit de cei din capitală, nu este pe placul fantelui Liţu, care, din plictiseală, cocheteză cu teatrul de amatori. În afară de câteva aventuri cu două colege de activitate artistică, tinere şi supraponderale, Liţu nu avea un venit grozav pentru firea lui aventuroasă şi cheltuitoare. Încearcă şi reuşeşte să intre la o şcoală

Laurian Lodoabă

Grenada Cap.1

(1)

Colonia de cărămidă

n cartier liniştit nu departe de centrul oraşului, cu alei largi prăfuite sub soarele necruţător de iulie. Casele aranjate, după moda germană, cu grădini în faţă, pline de verdeaţă, arată şi astăzi trainice şi decente. Undeva la periferie, era vama, marcată de un podeţ, sub care şiroia pârâul, afluent al râului care despărţea oraşul în două etnii, una germană, şi una română. De la vamă, în partea dreaptă, începea un cartier, a căror locuitori lucrau la fabrica de cărămidă a fostului magnat Muschong, ajuns cel mai potent milionar din urbea natală, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Casele muncitorilor cărămidari erau înşiruite de-o parte şi de alta a drumului principal. Erau construite pe un singur nivel, netencuite, aliniate ca vagoanele unui tren de marfă. Adevăratele condiţii de trai, în acest peisaj monocolor, erau absolut dezgustătoare. Oamenii trebuiau să trăiască în bucătărie, cu pardoseala din cărămidă arsă, iar copiii într-o cămăruţă în continuarea acestei bucătării. Toaleta era o improvizaţie din lemn, la capătul şirului de locuinţe. Singura distracţie a acestor locuitori era birtul din dreapta fabricii, unde la sfârşit de săptămână se încingeau beţii zdravene, nu rareori zburau sticlele de bere, şi capetele însângerate erau transportate la spital. O altă distracţie, la sfârşit de săptămână, mult mai utilă, era pescuitul pe baltă. Colonia Muschong era compusă la început din etnici germani şi maghiari, aduşi chiar de patronul fabricii. Primul lac, care s-a săpat manual, se întindea în lungime cam doi kilometri şi luciul apei se vedea din vamă, chiar de pe podeţul pârâului, până la liziera de stejar a primului sat. Pe acest lac imens aproape fiecare locuitor al coloniei fabricii de cărămidă avea o barcă. Era mai mult o improvizaţie, propriu-zis arăta mai mult a ladă. În interior era izolată cu smoală, vopsită în culori primare şi acţionată manual de două vâsle din lemn, cioplite rudimentar de către proprietar. Această imensă baltă era bogată în peşte, de la caraşii aurii, roşioarele alb-roşii, latiţele multicolore de Dunăre, la clenii care se prindeau uşor cu cireşele din luna mai, până la ştiucile mari, care răpeau bobocii de raţă. Coloniştii se lăudau la birtul ,,Luna veselă’’ cu capturi serioase de ştiucă, de zeci de kilograme. Era un singur român nou venit din părţile Ardealului, pe nume Grecu, care, după ce trăgea patru, cinci pahare de monopol, se lăuda într-una cu aceste capturi piscicole. Era şef la cuptoare. Statură atletică, doi ochi negri, iscoditori, mâini groase şi scurte, acoperite de o pilozitate abundentă. – Măi, Wolf, azi am văzut cu ochii mei cum ditamai ştiuca a înhăţat bobocul de gâscă sau de raţă. E adevărat că era ultimul, cel mai mic din cârd. – Şi... – Şi ce?... – N-ai prins-o?... – Tu eşti tâmpit, cum s-o prind, era cât pe ce să mă răstoarne din barcă cu valurile care s-au format! – Las c-o prind eu săptămâna viitoare, sughiţă Wolf, un tânăr uscăţiv, cu părul blond şi ochi albaştri, puţin prea apropiaţi de piramida nazală, şi bărbie în formă de semilună. Eram oarecum prieten cu fiul lui Grecu, care era cu şase ani mai mare. Urma liceul teoretic. Mă proteja uneori de ceilalţi copii ai coloniştilor, care căutau să-mi fure beţele de pescuit, chiar şi peştii pe care i-am prins. Tânărul Liţu Grecu, ajuns în ultima clasă de liceu, era mai tot timpul vesel, râsul la el era un mod de a gândi. De statură potrivită, cu ochi ageri şi negri, încadraţi într-un oval al feţei, cu o bărbie progenică. Mai târziu şi-a lăsat barbă, să mascheze acest defect anatomic. Era pasionat de literatură. Vorbea de Hegel, de care eu, la vârsta mea, habar n-aveam cu ce se mânca. Venea pe malul bălţii, cu teancul de cărţi sub braţ. Ne întreba pe noi, care eram în şcoala generală, ce este gândirea... – Păi gândirea e ceva ce ai în cap şi nu

de tehnică dentară, în Arad. Aici locuia împreună cu mama lui. Departe de bârfele micului oraş îşi petrece cei doi ani la maxim, prin baruri şi cafenele, cu pipiţe care mai de care mai apetisante. Între timp devine tată, tânăra domnă îi aduce pe lume o fetiţă. Bucurie mare, se pare că Liţu, proaspăt absolvent de tehnică dentară, profesie bănoasă pentru acele timpuri, devine în sfârşit om aşezat la casa lui. După câţiva ani, ne reîntâlnim cu totul întâplător la Cluj, eu student medicinist, Liţu floaşterist, adică lipit cât era ziua de lungă de Corso. – Ce faci, Liţule?... – Păi aş vrea să dau şi eu la Medicină, dar nu sunt pregătit pentru o admitere aşa de grea. – Aruncă-te tare cu burta pe carte şi intri!... – Nu, n-am nicio şansă! – Ştii că am divorţat?... – Nu, de unde, n-am fost de trei luni pe acasă! – M-a urmărit activistul de cumnat, în timp ce urcam în apartament cu pipiţa. – Ce scandal! – Cucoana mea a băgat divorţul şi, uite, acum plătesc pensie alimentară! Ce să fac, femeile sunt adevărata mea pasiune! Avea Liţu tot felul de jargoane, era sociabil, chiar simpatic, dar se maimuţărea prea mult. Mi-au rămas până azi unele ,,texte’’ ale la Liţu: ,,numai pe omul prost îl iubeşte munca’’ sau ,,nu trebuie să ne speriem de juliturile mici ale vieţii’’, dar nici să ne ,,scufundăm în butoiul cu melancolie’’. Mi-l amintesc perfect, se îmbrăca elegant, nu prea înalt, dar bine proporţionat, chiar atletic, purta o barbă neagră tunsă scurt, care îi masca defectul congenital al bărbiei. Părul, la fel de negru, dat pe spate, îi expunea o frunte înaltă, expresivă. Ochii scânteietori şi negri îl făceau un bărbat atrăgător. Ori de câte ori mă întorceam în orăşelul natal, din cetatea universitară clujeană, şi ieşeam pe Corso, era imposibil să nu dau cu ochii de Liţu Grecu. Într-o zi de toamnă, înainte de începerea cursurilor universitare, Liţu îmi face semn să mă apropii şi traversez strada. – Hai, guştere, la un ceai!… Nu puteam să mă supăr pe el, găsea tot felul de porecle la minut. – Ce-ţi faci probleme, eu fac cinste, tu eşti student! Îi plăcea să facă pe galantul, să arate că are bani. În timp ce dădea comanda, începea să-mi vorbească despre planurile sale de viitor: – Am de gând să părăsesc această tristă ţară. – Vrei s-o tai peste graniţă?... – Nu, nu risc, ce sunt tâmpit! Îmi iau o etnică germană de nevastă şi o uşchesc legal. – Aha, bun plan. – Eu nu sunt un erou, eu sunt un homo profitanis şi, pe deasupra, sunt un laş, nu-mi risc pielea! – Ştii ce a păţit Mihăescu?... – Nu… – L-au prins, l-au bătut cu patul puştii în burtă, bocanci în spate, şi de două săptămâni nu se mişcă din pat şi se pişă roşu. După câteva săptămâni, bietul Mihăescu, coleg de liceu, cu un an mai mare decât mine, a murit, după ce l-au operat de cancer la colon. Iulia, soţia lui Mihăescu, care de abia împlinise douăzeci de ani, însărcinată în luna a treia, rămânea cu durerea, fără niciun sprijin material. Copilul lui Mihăescu, absolvent de medicină generală, nu şi-a cunoscut tatăl, decât din poza pe care mama sa o poartă şi în ziua de azi în portofel. – Ei, vezi?... După treizeci de ani cine mai îşi aminteşte de acest Mihăescu, care a vrut să fie un om liber, să-şi aducă nevasta şi copilul într-o ţară liberă, nimic altceva! – Foarte puţini, foarte puţini!… – Uite, eu mă orientez spre femei. Le-o trag bine, le spun că sunt îndrăgostit, că ,,nu pot trăi fără tine’’, ,,ca tine nu mai există altă femeie”… Aşa progresez, Lodi!... – Nu prea e fair-play, măi Liţule! – Fair-play nu există nicăieri!... Braşoave, baliverne, cum vrei să le spui. Hai mâine după-masă la ,,Turcu’’, să ţi-o prezint pe viitoarea mea soţie. – O nouă victimă, Liţule?... – Ei, hai măi, nu vorbi aşa, că o iubesc de adevăratelea. a ,,Turcu’’ era o cafenea arhicunoscută în urbe, care avea, într-adevăr, mandatar un turc, originar din defuncta insulă Ada Kaleh, de pe Dunăre.

Dezvelirea Plăcii Comemorative „Anişoara Odeanu” la Lugoj – 1 iunie 2012 – str. C. Dobrogeanu-Gherea, nr. 6 –

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 22 Veronica Balaj

Adriana Weimer

Cina lupilor*

(6) – Atunci, mai bine mă lipsesc de filozo- pentru liceu i-a plătit-o el, nu-i om care să fările astea, hotărăşte Adriana pentru liniştea vă pricinuiască rău, va face orice să obţină ei. Dar ziceai de ăla, de… Eclezist? şi alte doze pentru fiica lui”. – Ecleziast? Fii şi tu mai atentă! E o foarMedicul pare să fi fost chiar Dr. Mareş te frumoasă pildă în versuri despre zădărni- de care vorbea ghidul nostru Tavi? Ori poate cia bogăţiilor şi a zbaterilor din viaţă. l-o fi cunoscut pe fratele primarului, unchiul – Daaa? Ei, nu le am cu astea. Eu vreau Adelei, doctorul în devenire, Jorj Filimon? să lucrez la o bancă, termin anul viitor un Las buluc în urmă toate imaginile, taxiul curs, îmi plac banii, traiul bun, fără lipsuri. a sosit deja, domnul Tavi se va urca în faţă Mama, ştii, doar mi-a dat de toate chiar şi fiindu-i mai uşor să-şi manevreze piciorul după moartea tatălui nostru. beteag. N-am răspuns. La urma urmei, tulburaSe închide un cerc din care ies cam rea mea acută la vederea locului unde-a sufe- pârjolită. De fapt asta am riscat. Să fiu în rit mama mea nu are legătură cu Adriana miezul roţii, ca un disc de foc. decât tangenţial. oartea şi viaţa sunt două proII bleme prea complicate dacă le pui alături sau, şi mai rău, dacă orfota din ograda primarului File pui în balanţă. Trebuie luate pe rând când limon se putea observa de la o vin spre noi, ori asta e mai dificil pentru vârsta poştă, chiar dacă vestea că-şi măAdrianei. Mă copleşeşte tristeţea când mă rită fiica cea mare, pe Adela, n-ar fi zburat gândesc că Adela a murit la numai douăzeci cu viteza unei telegrame. Întreg târgul Ivanşi şapte de ani. Nu-i pot spune acestei fete, dei ştia totul. De o săptămână se tot cărau oricum nu înţelege ce-am căutat pe-aici hă- piese de mobilier în locuinţa nouă, parte din lăduind pe nişte coridoare pline de microbi, zestrea Adelei. conduse de un personaj insolit, iată-l cum Casa de la stradă impunea prin mărime, se chinuie să urce ultimele trepte şi să iasă, dar noul cămin era mai cochet. Se văruise în fine, în curte. Desigur aşteaptă o recom- proaspăt iar cercevelele geamurilor fuseseră pensă şi să scape urgent de noi. Îi voi da o vopsite într-un albastru deschis. În cinstea sumă frumuşică pentru a-i răsplăti strădania. evenimentului până şi podul care lega zona Mie mi-a fost necesară experienţa de faţă. de sus şi cea din vale a Ivandei, până şi acesta Pe neaşteptate îl aud adresându-se Adrianei: fusese întărit pe cheltuiala edilului. – Domnişoară, nu vă supăraţi, dar puţină Neamul filimoneştilor era grupat în parfilozofare nu strică în viaţă. Mă scuzaţi, spun tea de la deal a târguşorului. Primarul aşa s-a şi eu din cele văzute şi trăite. Eu cânt de pomenit, să-şi aibă ca vecini rudele mai amulte ori cu Ecleziastul, cum vă spuneam. propiate. Exact vis-à-vis de locuinţa lui, dar Mi-e drag de Ecleziast. peste pârâul care traversa localitatea, se afla – Cum? Cântaţi cu el? Adică… trăieşte? gospodăria fratelui său, Grigore, directorul gafează soră-mea şi pe omul acesta lipsit de şcolii din Ivanda. Malurile abrupte ale pârâpretenţii îl face să dea din mână, a lehamite. ului, cu matca veşnic secată dar adâncă, îi – Să cauţi pe internet, vei găsi explicaţii, obligau pe cei doi fraţi să facă un ocol treîi spun ironic. Pentru vârsta ei, însă, niciune- când un podeţ ori de câte ori se vizitau. Şi le nici altele nu cred să fie o problemă de lu- asta se întâmplă zilnic. Vecinul din dreapta at în serios. era celălalt frate al său, Jorj, plecat la studii Adriana râde. Se simte stăpână pe timp de medicină chiar la Paris dar care deja soşi viaţă, fotografiază cu telefonul mobil clă- sise pentru a fi prezent la nunta Adelei, nedirea Sanatoriului din mai multe unghiuri şi poata sa. Se convenise că el era cel mai popentru asta îi mulţumesc în gând. În fond, trivit ca şi cavaler de onoare... Şirul imobinu am vreo vină pentru felul în care a fost lelor locuite de rudele primarului se întindea educată! Ea face parte dintr-o altă generaţie, până la biserica de lemn de sub deal. Dacă de vreo trei ani se află în una din marile ca- râpa cu malurile gloduroase şi abrupte n-ar pitale din lume, maică-sa trăieşte… nu poate fi despicat localitatea, Ivanda nu s-ar fi desimţi ca mine, urmele lăsate de pierderea cui- osebit de alte aşezări. Avea însă un loc aparte, va foarte drag. o albie de râu unde niciodată nu rezistau aÎn jurul nostru, noaptea seamănă cu o pele. Oamenii au înţeles din totdeauna un mâhnire adâncă. Pădurea din preajmă e o lucru nespus: locul acela adânc, misterios, pânză neagră, mă cuprinde teama. O rog pe plin de neguri, era postat acolo de natură, sora mea să formeze numărul pe care l-am drept o vamă, o oprelişte şi asta i-a făcut aflat în gară în timp ce scot din poşetă o precauţi, ştiind de mici copii despre existenţa bancnotă de cinci sute de mii. Îl privesc pe unor pericole de care trebuie să iei seamă. domnul Tavi în ochi. Sunt apoşi, poate mă Pe marginile adânciturii, de-o parte şi de alta, văd ca în oglinda unui lac: era o adevărată lizieră de salcâmi protejând – Mulţumim frumos pentru tot, îi spun. ochiul de hăul dintre cele două maluri. La Omul se bâlbâie, nu-i vine să creadă. vremea florilor, aceştia erau o încântare, Bancnota va fi a lui? Se scuză: poate nu întâmplător primarul a ales data – Vai, ce rău îmi pare, nu-i aici trăsura, nunţii fetei sale în această perioadă. Nuntaşii vă duceam eu, avem un cal zdravăn, îl îngri- veniţi din alte părţi nu vor fi şocaţi de surpăjesc, dar nu-i la meu, e al spitalului. Domnul tura în care bolboroseau umbrele noaptea, doctor-şef are dreptul să-l ia când vrea, e iar apele nu stau în matcă şi sunt înghiţite de plecat la un tratament, dar dacă nu vă e greu adâncuri într-un mod miraculos. În această să mă luaţi, vă însoţesc cu taxiul până la gară. perioadă a anului, imaginea de groapă neagră – Şi cum vă întoarceţi? Pe jos nu va fi putea fi estompată. uşor. Adela credea cu nestrămutare în exis– Găsesc eu pe cineva. Mereu vine unul, tenţa unui înger cu aripi asemenea unor pealtul şi dacă nu, rămân în Bârnova. Am pri- tale uriaşe, plimbându-se de la biserică în eteni. Mă luaţi? vale, de-a lungul pârâului, care, după ploi e– Desigur, nu ne deranjează îi spun cu ra câtva timp gălbui, mâlos şi leneş în curgejumătate de gură. Înţeleg mai degrabă dorinţa re. Apoi, aluviunile învingeau undele rămânea lui de plimbare decât obligaţia de a ne şti a- doar albia. junse în siguranţă la gară. Poate stă până Adesea, îngerul cu aripi uriaşe îşi odiurcăm în tren. hnea umbra chiar peste poarta casei. Ieşim la drumul mare. Las în urmă o iNumai aşa îşi explica jocul unor forme magine personală, strict personală a docto- asemănătoare norilor subţiri coborâţi pe perului care, convins de asistenta şefă, Marta, reţi şi peste albul porţii. Lemnul nu apuca să mâna lui dreaptă în sanatoriu, a deschis cu se înnegrească de ploi sau zloată. Chiar deagrijă un dulap de medicamente după ce s-a supra zăpezii ce se aşternea pe crengile coasigurat să nu fie nimeni prin preajmă. Să- pacilor de la marginea râpei flutura, uneori, vârşea un act de nesupunere umblând la re- imaginea aripei îngerului mare şi liniştit. Nu zerva de penicilină. Nu avea voie să se atingă era un înger grăbit. Adela şi-l închipuia greoi, decât dacă venea vreun bolnav cu recoman- înţelegător şi mai ales ocrotitor. Ciorile nu-l dare de la partid sau vreun grangur din a- plăceau, poate de aceea, nu se opreau prea ceastă zonă. Doamna Marta îi garantase că mult în această parte a Ivandei, preferând în câteva zile maxim, fiolele vor fi puse la liziera pădurii aflată la câţiva kilometri depărloc. Adela, pacienta foarte tânără, avea ne- tare. Doar la vreme de toamnă şi ploaie vevoie urgentă de aceste injecţii. Avea febră şi neau grăbite în zbor derutant, flămânde şi gădelira. Tatăl ei, om cu vază, fost primar în lăgioase. Poate datorită heruvimului care se orăşelul apropiat a promis returnarea medi- putea alungi de la biserică până hăt-departe camentului. Poate prin fratele lui, medic ple- în vale, din mâl nu puteau ieşi la iveală cine cat în străinătate. ştie ce spirite rele închise în adâncuri, se gân„Domnu’ doctor, vă rog, nu vă fie tea- dea fata. mă, Filimon e un om de cuvânt, m-a ajutat *Veronica Balaj, Cina lupilor, fragment din romanul în curs de apariţie. mult cu fiul meu, aproape întreaga cheltuială

Festivalul de Poezie şi Muzică Folk „Aproape de inima ta” – Lugoj 2012, ediţia a treia –

enaclul „Anotimpuri” al Casei de Cultură a Municipiului Lugoj a organizat vineri, 18 mai, de la ora 19.00, pe scena Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj, cea de a treia ediţie a Festivalului de Poezie şi Muzică Folk „Aproape de inima ta”.

a în fiecare an, aşa cum, atât de sugestiv reiese chiar din numele acestui festival, întâlnirea s-a desfăşurat într-o atmosferă caldă, de prietenie şi bună înţelegere, de colegialitate literară şi muzicală, de bună interacţiune cu publicul lugojean prezent în sală.

n ceea ce priveşte momentul literar, au recitat din lirica proprie poeţii: Remus Valeriu Giorgioni, Ion Oprişor, Adriana Weimer, Anda Maria Neagoe, Daniela Radu, George Popovici, Ion Căliman, Ionel Panait, Gheorghe Busuioc, Ionel Peia, Lucreţiu Epure; Cristian Ghinea a citit un fragment de proză scrisă de tatăl lui, prof. Nicolae Ghinea. Au susţinut recitaluri folk, cu mare priză la publicul lugojean, cantautorii: Cristian Buică, Vasile Gondoci, George Popovici, Cezar Costescu. În mod deosebit, “Imnul Lugojului” (muzica: Vasile Gondoci; versuri: Sergiu Boian), interpretat de cantautorul Vasile Gondoci, acompaniat de excepţionalul chitarist Cezar Costescu, a fost, după cum era de aşteptat, extrem de bine primit de public. Moderatorii acestei întâlniri de suflet au fost: Ion Oprişor, coordonatorul Cenaclului „Anotimpuri”, şi Cristian Ghinea.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Liliana Ardelean

La Vârfuri (Fie pâinea cât de rea...) (12) – Da, no, ia, şi cum să transport tot aurei îi vine să-şi ia câmpii. Se simce-i aici şi este de aruncat? te sfârtecată. O doare. Brusc sim– Am eu pe cineva, n-ai tu grija asta. te că este foarte obosită. În sufle– No, ia, da’ soţia mea trebuie să vină. tul ei s-a iscat o furtună aprigă. Ea nu a mai fost aici de câţiva ani. Este supăImaginile s-au succedat cu viteză şi doar rată pe mine pentru casa asta. Zice că stric un efort de voinţă incomensurabil a putut prea mulţi bani. Acuma vrea o listă de la mi- să o facă să iasă din cercul propriilor gânne, să ştie pe ce am cheltuit, dar polirul, duri. Harry nici nu a avut vreme să observe i-am spus şi nu mi-o face. Eu am cumpărat cât de departe fusese ea. Revenită, îl ia de tot ce-a zis el, dar multe materiale s-au dis- braţ, se lipeşte uşor de el şi-i zâmbeşte. trus. Hai în grădină să-ţi arăt sacii de ciment, „Oare de ce fac acum gestul acesta? o sută şi ceva, toţi s-au întărit, că i-a lăsat Am gândit, ce-am gândit, iar acum sunt ca afară şi iarna s-au stricat. Şi de ploaie. Tre- topită. Culmea este că asta şi simt cu adevăbuia să-i pună în şură, dar ai văzut că şi a- rat. Nu-i minciună.” colo nu mai este loc. Sunt motocicletele din – Harry, este târziu, hai, trebuie să plecolecţie, ştii că am un motor şi din al doilea căm, spune cu voce ofilită, pe care, distrat, război mondial, motorul nemţilor, pe care cum este el, n-o remarcă. l-au folosit ei, şi paturile acelea de o sută – Dar ţi-a plăcut aici? Aşa-i că-i frumos? cincizeci de ani şi dulapul. Nici nu mai ştiu Când o să fie totul gata, o să ai camera ta. dacă nu s-au stricat. Ah, no! dă din mână a Zighi vrea să schimb ferestrele şi uşile, dar pagubă. Soţia, ea a trimis de fiecare dată unde mai găsesc eu aşa clanţe? Uite-te numa’ când am venit, saci cu haine pe care să-i la ea! îi arată o fereastră. Vezi cum e? Aşa dea la unul şi la altul, numai ea ştie cum să ceva nu mai există. Dar nu ştiu cine să le facă, trebuie să vină să-i împartă. Io nu ştiu. recondiţioneze. Cred că data viitoare când Şi ţigla pentru acoperiş. Foarte multă am să vin o să aduc din Germania scule şi o s-a spart, acolo, în curte. Am cumpărat în să curăţ eu vopseaua de pe ele să văd cum Austria, fiindcă am văzut la vecinul, care a este lemnul. Dacă mai este bun, le mai păsfăcut repede acoperişul, în trei săptămâni, trez, dacă nu, pun termopan cum vrea Zighi, dar eu am văzut ce repede s-a distrus ţigla. ce să fac?!.. În locul şurii am proiectat pisciÎn doi ani. Ţigla trebuie probată, pusă în foc na acoperită... şi atunci în apă rece, ca să poţi vedea dacă „Iar visează. În felul acesta nu va terse sfarmă. Aşa că eu am adus cu maşina mina nici într-o sută de ani. Are dreptate Zimare, din Austria. A costat foarte mult. Şi ghi. Geamurile astea nu sunt bune de nimic. acuma se strică aicea şi nu vine polirul să Lemnul este putred. Se vede. Este prea vechi.” facă acoperişul. Tot trebuie să aştept după La casa cealaltă i-a arătat o clanţă hârel şi promite că vine, da’ nu a urcat. Şi azi buită. O admira ca pe un odor. aştept telefonul lui. A spus săptămâna trecută, „Drept, că odată a fost frumoasă, dar într-o seară, târziu m-a sunat, că vrea să vi- acum este stricată şi nu cred că se va mai nă, dar mai întâi să mergem la un sat, unde putea repara. Ar fi grozav să se poată, însă are el o fermă cu pui, no, un pământ, i-a dat nu prea cred. De ce mă mai şi gândesc? cineva numa’ să folosească, să luăm pui, să Ăsta este el. Are nostalgii. Ar fi grozav să şi ducem la Vârfuri, cu noi. Este diferit să mă- le poată împlini. Şi mie mi-ar plăcea. Dar nânci pui congelat, sau unul crescut în curte. cum? Nu prea văd soluţii. La noi, meşteri de – Dar săptămâna trecută nu aţi urcat. calitate, care să ştie să recondiţioneze astfel – Nu. de lucruri, nu mai sunt. Au murit de mult. – Atunci de ce ar fi trebuit să mergeţi Iar cei tineri sunt aproape toţi nişte şloasări, după pui? nepricepuţi, care nici nu au interes să înveţe. – Păi ţi-am spus că sunt mai buni ăştia Numai la bani le este gândul. Lucru de amorul crescuţi de casă. Ăia de la crescătorie sunt artei nu mai există.” hrăniţi cu hormoni, ca să crească repede şi Nu-i spune ce gândeşte. E păcat să-i mari, dar nu sunt sănătoşi. Ai lui poliru’ sunt fure iluziile. din curte şi sunt mari. Facem unul şi să mă– Cum să pun termopan aici? Poate gănânce el şi cu ai lui, cu echipa, care sunt sesc pe cineva care să copieze modelul acopiii lui, să mănânce cum vor. Na, asta. cesta... Ştii, Zighi a zis să nu te aduc aici. „E clar! Iar turuie, iar sare de la una la – Cum vrei s-o duci pe Laura acolo? E alta, iar i se-ncurcă limba-n gură. E clar. Ce mizerie, Papi. Nici baie nu este. Unde vrei cauţi tu cu omul ăsta aici, muiere bună?!” să meargă, în grădină? a, ce căuta? Laura şi-a amintit din – Ei, na, răspunde Laura, ce, crede că nou şi de existenţa femeii pe care eu nu pot să merg în cucuruz? Sau hai să-l Harry, Harry al ei, o numea atât înnobilăm şi să-l ridicăm la rangul de pode reverenţios şi cu respect „soţia mea.” Ni- rumb, poate aşa va fi Zighi mai liniştit, gluciodată nevastă-mea, cum fac majoritatea meşte ea. bărbaţilor când vorbesc despre soţii, în faţa – Am văzut că ştii merge şi-n cucuruz. iubitelor. O să-i spun că tu ştii toate. Dar el te vede „Bravo lui! Meritul lui că ştie să se poar- numa’ aşa, o mare doamnă. Nu o să creadă te aşa! De fapt de ce să-l judec? Este o cali- că azi ai spălat toate vasele rămase de când tate rară, nu un defect. Eu sunt cea de vină. a fost Cristi aici, ştii, prietenul lui, şi uite şi Cum am putut uita de Hanelore, când nu tu, a lăsat mizeria asta. Cu mâinile tale mamai departe decât azi, când ne-am plimbat nichiurate, frumoase, cu degetele acestea pe uliţele satului, o femeie l-a întrebat, evi- fine, ai spălat toată împuţiciunea de pe acele dent în nemţeşte, despre ce face Hani, iar el vase cu mâncarea uscată pe ele de luni de i-a răspuns nonşalant că este bine şi că va zile. Ştii, eu prima dată la o femeie mă uit la veni şi ea curând? Cum am putut uita şi să mâinile ei. Ale tale sunt foarte frumoase. fiu atât de stupidă să cred că va accepta a– Îhm. Toată viaţa mi s-a spus asta. Că jutorul meu?! Tot ceea ce spune atunci când am mâini frumoase şi elegante, de pianistă. foloseşte apelativul noi, în care este inclusă Dar adevărul este că pianistele au degete ea, Laura, vizavi de a face ceva, este doar o boante şi puternice. Numai aşa pot cânta. gogoaşă. Bine rumenită şi frumoasă, dar go- Povestea cu degetele lungi şi mâini frumoase, goaşă. Sau..., sau o fi un vis al lui, care i-ar de pianintă, este o simplă formă de stil... plăcea să fie împlinit, dar ştie că nu va fi ni- Ha, ha, o apucă râsul. Mai eram eu compliciodată, se înmoaie Laura, priindu-i să se a- mentată şi în legătură cu gâtul. Cum că aş măgească. Ori, poate nu. Încă speră să aibă avea gât de lebădă. Dar la şcolă, copiii m-au parte de el o dată şi o dată, i se avântă iar poreclit girafa, din cauza aceluiaşi gât lung speranţele, poate e chiar adevărul pur... Îşi şi subţire. Mai târziu, bărbaţii vedeau în el doreşte împlinirea acestui vis şi de aceea nu delicateţe, fineţe, feminitate. Însă copiii... poate să se abţină şi să nu viseze cu voce arry tace câteva momente, pritare. Aşa că, ori te obişnuieşti cu asta şi acvind-o lung şi adânc. Apoi o ia cepţi că nu este locul tău aici, ci al alteia, cel în braţe şi o sărută. puţin deocamdată, ori îi dai papucii. Ori îl – Lur, îţi mulţumesc pentru ziua asta. accepţi aşa cum este, ori îi faci paşaportul. „Orice-ar fi, cum aş putea să nu-l iuDin două, una... Da, aşa ar trebui să fac, besc când e aşa? Cine mai face în ziua de numai că atunci când vorbeşte, aşa vorbeşte azi asemenea gesturi? Nu ştiu alta, decât sex, de convins, încât şi el însuşi crede. Cum să sex şi iar sex. În fond, de ce dragostea platomai ştiu ce este pe bune şi ce nu? Cum, ne- nică să nu fie valabilă?! E ceva foarte frucum şi de ce, de nece, dintre atâţia, taman mos şi curat şi, mă rog, asta este!” pe el m-am găsit să-l aleg, să-l vreau, să-mi Îi dă drumul. placă, să fie pentru sufletul meu. Acum nu – Hai să plecăm. Este foarte târziu. am decât să suport. Am ştiut de la bun înceÎnainte de a pleca, se mai duc o dată în put că are acasă o nevastă. E drept că mi-a grădină, ca să-şi ia rămas bun de la fruspus că nu se înţeleg, dar oare nu este acesta museţea locului. Iarba se mişcă. O vietate obiceiul deja înveterat al tuturor bărbaţilor, se strecoară tiptil, felin, pe nesimţite, însă de a-şi ameţi iubitele? Nevasta e de vină.” se apropie cu curaj. Este un pui de vulpe.

Boticul ascuţit, în vânt, adulmecând, iar ochii de chihlimbar sunt fixaţi pe Harry, parcă nesiguri şi întrebători. Îşi înclină puţin capul, ca să primească prin aer semnale olfactive dinspre Laura. Harry se aşază pe vine şi întinde mâna spre vulpiţa cea roşcată, care şi-a ridicat coada stufoasă în sus, ca semn de răspuns. – Nu te cunoaşte. Cred că sondează terenul, de aceea este atât de precaută. Riki, Riki, komm zu Vati, komm, meine Kleine. Nu-ţi fie frică. Ea este prietena mea, Lur, pe care eu o iubesc la fel ca şi pe tine. Sunt sigur că o să vă împrieteniţi şi că o s-o placi, pentru că e bună ca pâinea caldă, iar tu, imposibil să nu simţi asta, desigur, cu instinctele tale dezvoltate şi cu simţurile asemenea. Şi ea te va plăcea pe tine. Hai, Lur, spune-i ceva, cheam-o. Este fetiţă. Laura îl ascultă pe Harry, se aşază jos pe iarbă, cu picioarele înainte. – Haide Riki, hai dulceaţă. Eşti o scumpete, ştii asta? Măi frumuseţe, vino la mami! Se pare că puiul de vulpe ştia, pentru că s-a apropiat cu viteză, fără a mai fi precaut şi se duce direct la Laura, i se cuibăreşte în poală, cu ochii în ochii ei, puţin încordată, gata să o tundă la fugă, dacă ar fi fost cazul. Laura o mângâie ca pe o pisicuţă, vulpiţa se firfileşte şi se cuibăreşte mai bine, iar Laura simte prin pânza blugilor cum fiecare muşchi al animăluţului se destinde şi cum îi piere orice reţinere. Dintr-un imbold venit instantaneu, se apleacă spre ea, încet, ca nu cumva s-o sperie şi, de la o distanţă de un centimetru, îi trimite un pusi din vârful buzelor. Vulpiţa îşi ridică boticul umed şi rozaliu, şi-l împinge în sus, cu maxilarele uşor întredeschise, ca şi când şi ea ar da un pusi. I se zăresc dinţişorii mici, mărunţi şi ascuţiti, de prădător. Scena pare incredibilă. Harry se uită fascinat la ele şi este tot o lumină, zâmbind încântat. – Îţi place vulpea mea? – A noastră, vrei să spui. Cui ar putea să nu-i placă aşa ceva? E absolut superbă. Cum a ajuns aici? Este doar un pui. Ar trebui să fie cu mama lui. – Presupun că şi mama este prin preajmă. Ea a venit prima dată la mine, vara trecută. I-am pus mâncare şi apă. La început se atingea de ele doar noaptea. Apoi s-a domesticit cu totul. Acum vine regulat în vizită şi, dacă găseşte uşa deschisă, intră în casă fără teamă. O dată am găsit-o în pat, tolănită lângă mine, când m-am trezit. Îţi dai seama? Cred că şi-a făcut cuibul în lemnărie şi acum au apărut puii. Mi se pare că sunt doi, însă doar aceasta este mai prietenoasă. Pe celălalt îl văd rar, nu iese, stă la casa lui. Şi când îl zăresc, se ţine la distanţă şi repede fuge iar între lemne. – Iubire, bun mai trebuie să fii tu, dacă un animal viclean, precum sunt vulpile, s-a apropiat astfel de tine. Şi nu una, ci două. Asta nu mai este nici întâmplare, nici excepţie. Ele te-au simţit. Teutonul meu cel rece, distant, neîncrezător şi precaut are un suflet mai bun ca laptele cu miere care curge prin râurile din Paradis. aura se ridică, continuând să ţină puiul în braţe, care nu se sperie, ci-şi agaţă lăbuţele din faţă de umărul ei şi-şi propteşte căpşorul în scobitura gâtului, stând cuminte şi nemişcată, în timp ce femeia îl sărută pe bărbat cu o dragoste fără limite, într-un abandon total. Animăluţul se strânge tot mai mult la pieptul ei, pe măsură ce sărutul devenea tot mai pasionat. S-au despărţit nespus de greu de Riki. Laura a vrut să plece de o sută de ori, dar se tot întorcea, ca să o mai alinte încă o dată. – Ce se întâmplă cu ea când tu nu eşti aici? – Am lăsat la vecina bani, ca să-i cumpere mâncare şi să le pună lângă cuib. – Vizuină, nu cuib, dragoste. Cuibul este pentru păsări. – No, sigur, vizuină. Acum o să le lase în pace. Într-o zi am ieşit la stradă şi am stat pe bancă, de vorbă cu un cunoscut. Vulpea a venit şi ea să stea cu mine la taifas. Am zis corect? – Da. – Omul acela este vânător şi a sărit de pe bancă să fugă după puşcă, ca să împuşte vulpea. Dar eu i-am spus-o lui: „Să nu îndrăzneşti să faci asta. Este vulpea mea.” De atunci tot satul ştie că e vulpea mea şi, când au venit puii, la fel. Şi nimeni nu le face nimic. Toţi le zic „Vulpile lui doctorul”. S-a făcut deja noapte când au plecat, în sfârşit. Greu s-au îndurat să plece. Noaptea era vrăjită. Pe cer s-au adunat o droaie de stele, mai mari şi mai strălucitoare decât de obicei. Dintr-odată au început să-şi scuture pletele şi să arunce în ochii muritorilor praful lor strălucitor şi orbitor de suflete. erul s-a umplut de lumina stelelor căzătoate, care-l brăzdau târând după ele trenele lor lungi de mirese părăsite. Era o noapte specială, creată anume pentru ei doi. – Ţi-ai pus o dorinţă? – Lur, eu nu cred în astea.

Ioan-Nicolae Cenda

Trei zile şi trei nopţi la Londra (Ce vede ochiul Londrei!?) (4) ărţile din colecţia ,,mari muzee”, Adevărul sunt grozave, atunci când sunt citite, consultate ,,pe viu”. Adela se dovedeşte un bun ghid, apelând la album. Jos, la magazinul de suveniruri, Elena este felicitată de o vânzătoare pentru alegerile făcute. Reproduceri după operele de artă sub toate formele. S-au ales oglinzi şi semne de carte magnetice. În căutarea bisericii româneşti, ajungem din nou la ,,Sfântul Martin-din Câmpie”. Sub coloana din faţa pronaosului se află un nou-născut din marmură, prunc dolofan şi jucăuş, cioplit într-un bloc care, cu suprafaţa lui amorfă, ţine loc şi de scutec. Din buricul pruncului, cordonul ombilical este legat cu mama-glie, pământul ce ne suportă pe toţi. Sculptorul, care a ţinut să rămână anonim şi-a botezat lucrarea: ,,Aşa s-a născut viaţa” (p.218). Turnul Parlamentului, orologiul Big Ben şi autobuzul roşu cu dublă platformă, aparţin Londrei. Legendarul Routemaster, adică ,,Stăpânul traseelor” nu este doar un original mijloc de transport în comun, ci şi un simbol. S-a oferit o soluţie de descongestionarea reţelei rutiere din metropola ameninţată cu paralizia. Routemaster este un izvor de bucurii pentru turişti şi un refugiu pentru îndrăgostiţii atraşi de locurile din extremele platformei superioare. (p.275). Fălos cu informaţiile mele, luate din cărţi, comunic alor mei, că după 60 de ani de circulaţie neîntreruptă, ghinionul îi pune frână ,,dromaderului roşu”. Cine ştie cât mai are de trăit bătrânul Routemaster? Sigur, fără el, străzile vor pierde din farmec şi londonezii vor regreta că nu l-au salvat! Am mers câteva staţii, aşezat pe un loc în faţă, la etaj şi am sorbit din priviri străzile de pe traseu. Luni, 7 noiembrie 2011, la o oră târzie din noapte, o lacrimă s-a scurs din ochi. Am reuşit să mă îndrăgostesc de Londra, dar va trebui să o părăsesc. ,,La revedere, Londra!” Mulţam economiştilor mei, Adela şi Cristian!

* NOTĂ: Toate trimiterile din articol se fac la Ioan Grigorescu - ,,Spectacolul lumii – Anglia”, Neverland, Bucureşti, 2011.

– Să crezi! Pune-ţi o dorinţă! El îi face pe plac şi închide ochii. – Gata, mi-am pus. Nu te-ntreb dacă tu ai făcut-o, sunt sigur de asta. Ce dorinţă ţi-ai pus, Lur? – E secret. Dacă o dezvălui, nu se mai împlineşte. – Sper că este în legătură cu mine şi că e de bine. – Nu ştiu, nu pot să spun. Vreau să mi se împlinească, zâmbeşte tandru Laura. Femeia avea inima grea, apăsată de o mare părere de rău. Ar mai fi rămas acolo. O noapte şi încă o zi, ori măcar noaptea aceea. Dar el nu a zis nimic. Nu a invitat-o, iar ei îi era ruşine să vină cu propunerea. S-ar fi simţit precum ultima otreapă. O usturau ochii, din cauza efortului de a-şi stăpâni lacrimile, care s-au înfipt, ameninţătoare, la marginea pleoapelor. Ziua a fost minunată, ca o poveste, ar fi trebuit să se simtă fericită. Ei, însă, îi venea, îi venea... Îi părea rău, pentru că era convinsă că locul acela nu va putea fi niciodată şi al ei. Măcar un pic şi numai şi numai sentimental. Harry, deşi ar dori-o, nu-şi putea permite. Avea alte obligaţii. Ea înţelegea, dar inima îi sângera şi o durea rău de tot. Îi sângera la fel de tare cum a sângerat şi neantul invadat de apusul soarelui printre vârfurile munţilor, pe care l-au privit numai cu câteva ore în urmă, cu admiraţie fascinată, nostalgici. Nişte fericiţi nefericiţi, vrăjiţi parcă, stând îmbrăţişaţi pe terasa din grădină, nemişcaţi precum stanele de piatră, dar cu simţirile mai vii şi mai treze ca oricând, conştientizând o dată în plus ceea ce înseamnă unul pentru altul. „De ce a trebuit, Doamne să se întâmple?! Şi de ce aşa?! Cu ce ţi-am greşit de mă pedepseşti?!” Tot drumul de întoarcere, amândoi au fost tăcuţi. O tăcere plină de durerile tristeţii, care i-a prins în mreje precum o ceaţă deasă şi lipicioasă din tentaculele căreia nu ai scăpare. Vor ajunge acasă, în zgomotul şi vânzoleala oraşului şi va veni despărţirea. Fiecare la casa lui. În patul lui. Singur. Din nou. Greu. Foarte greu. Dar ceva tot au câştigat. O zi de Rusalii plină de vrajă, care a fost şi va rămâne săpată în veşnicia lor. O zi pe care nimeni, niciodată nu va putea să le-o ia, sau să le-o fure. Va rămâne comoara lor... Ei doi!

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 24 Gheorghe Luchescu

Veronica Balaj

Expoziţie bipolară la Timişoara

Lugojul, climat cultural şi vatră folclorică (14)

Arhitectura populară din Lugoj şi zonă

e cât de bogată şi variată apare geografia sud-vestului românesc, pe atât de frământată a fost istoria acestui pământ dintre Dunăre, Mureş şi Carpaţi, constituind o componentă organică a dăinuirii multimilenare a poporului nostru. Istoriografia a dovedit persistenţa elementului autohton, începând cu perioada stăpânirii romane, contribuţia sa fiind una importantă la sinteza din care s-a ivit poporul român. Nu întâmplător Constantin Daicoviciu afirma: “Cuprinsul bănăţean a avut o mai largă viaţă romană”1, fapt dovedit şi de nenumăratele urme materiale existente în acest spaţiu. anatul de Severin s-a suprapus de fapt pe o Terra românească, un fel de organizaţie prestatală, bazată pe o puternică uniune de obşti din sudestul bănăţean, beneficiind de o largă autonomie politică şi administrativă, până la ocupaţia turcească din secolul al XVI-lea. De acelaşi privilegiu s-au bucurat şi celelalte opt districte româneşti, existente în acea vreme, între care şi Lugojul. De altfel, din 1770, administraţia vremii elaborează planuri de sistematizare, atât pentru localităţile de la câmpie, cât şi pentru cele din zona colinară2. În zona Lugojului şi a Făgetului, sistematizarea localităţilor s-a făcut mai târziu, respectiv la începutul secolului al XIX-lea. Gospodăria ţărănească din această parte a Banatului era compusă din: casă, şură, grajd, cocină, cămară, la care se adaugă “ocolul căşii” şi grădina. În lumea satului existau case vechi, cu două – trei încăperi, ograda, grajdul (ştălogul), cocina, pătulul (cotarca), şopronul (şofrul pentru căruţă), cletul (destinat păstrării căzilor şi butoaielor), umbrariul (pentru păstrarea cerealelor), şura de oi, aria (unde se aşezau paiele, fânul, tuleii şi grâul treierat), gardul, porţile; iar în epoca modernă găsim: buticuri, café-baruri, discoteci. asa, construcţie a gospodăriei, a fost, de-a lungul istoriei, alături de hrană şi îmbrăcăminte, o stringentă nevoie omenească, reprezentând condiţia sine qua non a habitatului. Fiind de mai multe feluri, casele de pământ bătut erau cele mai numeroase, prezente în toate zonele. Acest tip de construcţii îl întâlnim pe cursul Mureşului, în zona Lipova, pe văile Begheului şi Timişului, întinzându-se chiar până dincolo de Lugoj. Despre aceste case din lemn aflăm de la Evlia Celebi (1661), care semnalează la Lugoj şi Caransebeş locuinţe din material lemnos acoperite cu paie. De asemenea, J.J. Ehrler (1774) relevă că românii de aici îşi construiau casele din “... lemne lungi puse unul peste altul, fierul nefiind deloc folosit în construcţie ...”. Şi J. Lehmann, când trece prin Lugoj (1781), pomeneşte de existenţa caselor de lemn acoperite cu paie3. Mai târziu, se trece la construcţia caselor din piatră şi cărămidă. Dacă ne referim la tipologia locuinţei, găsim în zonă casa fără prispă, sau cu prispă parţială, apoi cu prispă continuă. În general, casa ţărănească bănăţeană are, în componenţa sa, câteva elemente importante, dar şi funcţionale în acelaşi timp: camera(e) de locuit, tinda, cămara şi prispa (târnaţul). În zona Lugoj este prezentă în special casa cu prispă parţială, care se află pe Valea Sărazului, la nord-est de Lugoj, ca şi pe cursul superior al Timişului. otuşi, la vest de Lugoj (Coştei, Belinţ, Şuştra etc.), această variantă nu apare. Relevăm faptul că, în jurul Lugojului, odată cu trecerea timpului, casei cu târnaţ i s-a mai adăugat şi un aşazis târnăţari, un fel de “scurtă poiată”, cu acoperiş separat, format dintr-o singură pantă. Asemenea construcţii întâlnim şi astăzi în localităţile: Dragomireşti, Visag, RemeteaPogănici ş.a. În partea de şes, respectiv la Belinţ, Chizătău, Şuştra etc. poiata poartă denumirea de “aplecătură”. Locuinţele ţărăneşti au un caracter permanent, iar casa cu târnaţul liber o întâlnim şi în zona Lugojului. Paiele de pe acoperiş au fost înlocuite cu ţiglă solzi, produsă la Lugoj sau în altă parte. Există şi un “folclor” al casei, respectiv obiceiuri străvechi legate de locuinţa omului, având drept scop îndepărtarea nenorocirilor. Acestea sunt: capul de cal (decor traforat), potcoava aflată în

pragul de la intrare. Obiectele de interior: icoanele, candela, apa sfinţită, busuiocul “aşezat în chită pe grinda mare” (această plantă este originară din India, fiind o plantă “de suflet”, despre care se spune că aduce noroc, dar are şi multe întrebuinţări în medicina naturistă şi în fitocosmetică); capul de cocoş şi bănuţii zidiţi în temelie; creanga de pe noua construcţie pe care se aşază seminţe, o sticlă de vin sau ţuică, împodobită cu un ştergar sau cârpă colorată. Cel mai bătrân din casă aprinde focul în noua vatră, apoi are loc sfinţirea casei de către preot, eveniment la care participă rude, vecini, prieteni etc.4 ajoritatea călătorilor străini, care, de-a lungul timpului, au vizitat Banatul, fac trimitere şi la construcţiile anexă ale gospodăriei ţărăneşti, regăsite în ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor, respectiv agricultura şi creşterea animalelor. Deci, între anexele gospodăreşti intră hambarul (cotarca), pentru păstrarea porumbului, dar şi a altor cereale, construit din lemn, rămas până în zilele noastre în apropiere de Lugoj (Belinţ, Visag, Babşa, Lugojel, Oloşag), dar şi la periferia oraşului, precum şi pe Valea Pogăniciului (Iersig, Berini, Uliuc etc.), apoi grajdul pentru animale, căruia i se adaugă un şopron încăpător pentru adăpostirea uneltelor agricole sau, uneori, a oilor, în timpul iernii. În zona de sud a Lugojului există şi cămări în care se depozitează unele alimente (făină, cărnuri afumate, unele băuturi). Aceste cămări au acoperişul aranjat în patru ape, uneori având şi o prispă în faţă. Tot din bârne de lemn sunt construite şi coteţele pentru porci (cocini), apoi cuptoarele de pâine (cuptoriţe), şi, nu în ultimul rând, fântânile, “... pentru bunul străinilor sau al călătorilor, spre iertarea păcatelor, care-s aşa de frumos întocmite, cât înving pe cele horaţiene...”5. Pe lângă locuinţa tradiţională şi anexele gospodăreşti, satul bănăţean, a păstrat şi un fond de clădiri ridicate de către comunitatea acestor aşezări. Între acestea amintim: bisericile, şcolile, primăriile, casele naţionale, bibliotecile, hanurile, birturile, prăvăliile etc. Cercetătorii apreciază că în spaţiul românesc există şi unele biserici construite din lemn6. Multe monumente din lemn au fost conservate, în special în zonele din preajma Lugojului şi a Făgetului (Crivina de Sus, Dragomireşti, Băteşti, Jupâneşti, Căpăt etc.)7 atul contemporan, care a evoluat de la tipul de casă tradiţională la casa urbanizată, se află într-un proces continuu de transformare a întregii sale structuri. Asupra arhitecturii populare au acţionat, în diferite epoci istorice, mai mulţi factori, printre care enumerăm pe cei: economici, sociali-culturali, politici, administrativi, etnici şi geografici. Romulus Vuia ordonează următoarele tipuri de aşezări: sate cu case izolate, sate răsfirate, sate de vale, sate de-a lungul drumului etc. Locuinţa (interiorul locuinţei), gospodăria, tehnicile şi materialele de construcţii, porţile şi gardurile împrejmuitoare, pivniţele ţărăneşti8.

n Săptămâna Mare, în Sala “Hyperion” a Facultăţii de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş” din Timişoara, în organizarea Ligii Studenţilor de la Medicină, sub egida prestigioasei instituţii, a avut loc un vernisaj cu multiple tangenţe. Mai întâi, e de remarcat faptul că expoziţia a fost semnată de doi studenţi, fraţi gemeni ceea ce nu este chiar un lucru adesea întâlnit. Tinerii artişti sunt Vlad şi Răzvan Neagoe; ambii sunt studenţi în Timişoara, în anul patru, primul la Medicină, iar fratele său la Arhitectură. În paralel cu aceste studii, ei fac şi cursuri de arte plastice de mai mulţi ani, aşa încât această expoziţie eveniment este a treia expoziţie din palmaresul lor. O altă coordonată este faptul că expoziţia a fost gândită ca un demers nu doar artistic, ci şi de binefacere. Banii obţinuţi din vânzarea tablourilor au fost donaţi copiilor orfani. Frumos gest şi frumoasă întâmplare, dacă ne gândim că arta poate fi văzută şi ca percepţie morală, existenţială. Artiştii gemeni au reactualizat un concept admirabil. Expoziţia, reunind peste 50 de lucrări, cuprinde, într-o ordine aleatorie, ca tematică, tablouri reprezentând natura statică, compoziţii şi expresivităţi coloristice în stil modern şi peisaje. Din primul moment privitorul este atras de vitalitatea şi prospeţimea coloristică. Culori îndrăzneţe în combinaţii

dări vitaliste. Câteva obiecte din atelierul pictorilor sunt motiv de meditaţie calmă, participativă şi din partea privitorului aşa cum şi-a dorit autorul. Nu separarea tonurilor face nota marcantă a acestei întâlniri cu pictura, ci tocmai dualitatea, consonanţa. Este infuzie de imaginaţie, firească în artă, dar o comunicare tainică, secretă, între cei doi fraţi gemeni dă expoziţiei o notă de căldură, dincolo de rigori şi convenienţe. Trecând la tablourile de compoziţie în stilul modern, Răzvan Neagoe pare să fie fascinat de acest segment. O carafă are toarta în formă de ochi sau translaţii din cotidian capătă noi efecte. Într-un joc coloristic bipolar: acolo, undeva, realitatea, aici, în pictură, o nouă imagine. Vlad Neagoe merge pe compoziţii din unghiuri, redimensionând şi el comunicarea cu viaţa cotidiană. eisagistica propusă de cei doi tineri artişti este şi ea bogată în nuanţe şi tonuri coloristice. Predomină însă vitalitatea verdelui. La ambii autori. Natura capătă noi echivalenţe, în plan artistic şi imaginativ. Este o translaţie coloristică cu un plus de fantezie, rezultând o fermecătoare şi poetică rezolvare în stil impresionist. O duală viziune şi o discret perceptibilă nuanţă particulară dă farmecul celor două modalităţi de a picta. O bipolaritate afectivă străbate şi din tablouri. Este şansa lor de a fi uniţi ca ge-

particulare la Vlad Neagoe şi în tonuri temperate, oarecum narative, la fratele său, Răzvan Neagoe. Policromia porneşte de la anumite convenţii vizuale imaginate de autori, capătă apoi conotaţii şi efecte noi şi fără stridenţe, poţi sesiza diferenţa dintre cei doi frati artişti. Lucru cât se poate de normal şi chiar de dorit, întrucât în artă nota specifică autorului este chiar condiţia originalităţii, a modului de a distinge un artist de altul. Natura statică din această expoziţie porneşte de la o redimensionare a obiectelor, o anume notă de spectaculos pe care artiştii o adaugă realităţii transpuse în artă. O rândunică devine conotaţia zborului, colorat în tonuri de galben luminos, ciupercile sau fructele exotice dau senzaţia unei debor-

meni şi nu avem decât să-i admirăm. Mama lor este medic, dar şi o persoană care îndrăgeşte şi exersează artele, aşa că, genetic vorbind, aria se extinde. În arta lor, ce anume-i va uni şi ce-i va defini pe fiecare în parte rămâne să decidă timpul. Publicul acestei întâmplări cu final umanitar a fost alcătuit din studenţi şi din cadre didactice; în mod aparte, semnalăm prezenţa domnului Rector al Facultăţii de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş” din Timişoara, Mircea Raica, a distinsului profesor universitar dr. Dan Poenaru – Prorector – şi a altor slujitori ai lui Hypocrate, care au achiziţionat lucrări, fondurile fiind trimise copiilor care au avut neşansă în viaţa familială.

Note: 1 “Analele Banatului”, III, fasc. 2, Timişoara, 1930, p. 3. 2 Ioan Boroş, Regularizarea comunelor din judeţul Caraş, în “Anuarul Banatului”, III, Timişoara, 1930. 3 xxx, Călători străini despre Ţările Române, II, redactor responsabil Maria Holban, Bucureşti, 1968, p.317, 329, 534-535; vezi şi “Tibiscus”, II, 1973, p. 323. 4 N. Ţăranu, Tipologia locuinţei ţărăneşti de tradiţie arhaică din Banat, în “Tibiscus – Etnografie”, Timişoara, 1975, p. 87-106; D.G., Busuiocul – o plantă de suflet, în “Renaşterea bănăţeană”, nr. 5185, 2007, p. 12. 5 D. Bojincă, Scrieri, Timişoara, 1978, p. 20. 6 V. Drăguţ, Colocviu ..., Salonic, 1973; V. Vătăşianu, Contribuţii..., în “Analele Institutului de7Istorie”, Cluj-Napoca, II, 1960, p. 27-35. N. Săcară, Biserica din lemn din Căpăt, în “Studii şi Cercetări de Istoria Artei”, Bucureşti, I, 1975, p. 163, passim. 8 Satul românesc din Transilvania şi Banat, în Studii de etnografie şi folclor, Bucureşti, 1975, p. 158; Radu Octavian Maier, Arhitectura ţărănească în vestul ţării, Arad, 1979; Gheorghe Luchescu, Comunitatea rurală şi credinţa, la Simpozionul naţional “Satul românesc tradiţional”, ediţia a IX-a, Tismana-Stolojani, Gorj, 1416 septembrie 2001; idem, în “Almanah bisericesc”, Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei, Timişoara, 2002, p. 155-160; idem, Forme tradiţionale ale educaţiei populare, în “Coloana infinitului”, III, nr. 25-26, Timişoara, 2000, p. 20; idem, Relaţia lui Lucian Blaga cu satul românesc, în “Coloana infinitului”, III, nr. 31-32, Timişoara, 2000, p. 29; idem, Poluarea folclorului muzical din Banat, în Caiete culturologice, I, nr. 1, Reşiţa, 1974, p. 52-53.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Mircea Pora

Masă rotundă

(2) Gânditorul Părinteasa: Aferim! Ca- un general... Bietul om... Un scorpion îl re-i metodologhia? înţepa în buze, un ibis îi sorbea un ochi, o Peregrinul: Am să vă răspund, deşi nu lăcustă îi forfeca sprâncenele... Seara, pe e lucrul cel mai uşor de pe lume... ”Şoapta Marele Zid, zeci de Fii ai Cerului dansând... Predării”? …O întreagă istorie… Pentru în- Picioarele scurte, mâinile mici, pe cap buceput, cea mai bătrână muliere din sat e lă- chete de flori cu miros de mâl... La pagina sată iarna în pădure pradă la coyoţi. Poate 65... Marea Salamancă... Străzi în pantă, să treacă un an, doi sau mai mulţi şi haita să porţi grele cu zăvoare, lanţuri şi gratii, corinu se atingă de ea. Când, în sfârşit, nu-i gă- doare cenuşii de Universitate, preoţi taciturni, sim decât resturi din sombrero, înseamnă uscaţi ca iasca, portrete de oameni clasici, că primul sacrificiu a fost primit. Apoi ale- caballieros cu inima rivalilor în vârf de spadă, gem un pater să traverseze o apă-not. Când catifele, brocarturi, mormane de smirnă, ajunge la unul din ţărmuri, îl trimitem înapoi pictori, parfum, desfrâu, pământ îngreunat spre celălat ţărm, când iarăşi ajunge, iarăşi de maladii şi cranii. Mă relaxez la un frizer îl trimitem şi tot aşa, până la al cincilea răsărit ale cărui cunoştinţe mă impresionează... La al lunii în mijlocul Ursei Mari... Dacă taica pagina 100: “S-a trezit cu senzaţia că nu mai mai trăieşte, îl facem duh al apelor, dacă e el. Îşi purta sieşi amintiri îndepărtate... nu, înseamnă că şi cel de-al doilea sacrificiu laptele acru al mamei, dulăul sărind cu laa fost primit. Pe urmă, preţ de-o generaţie, bele-n ferestre, flacăra lumânării pe obrazul numărăm păsările negre şi păsările albe care alb al mătuşii... Încearcă să cuprindă-n braţe trec pe cer. La număr cu soţ, o mie de tineri casa cu pridvor înecată în zăpadă... În mivor pleca după floarea iubirii, la număr fără cile cămăruţe o mai fi trăind cineva?... O soţ, o mie de virgine vor fi trimise în pădure muzică de flaut se scurge printre plopi. Apa la viespi... Dar drumul făcut până aici nu e rostogoleşte în bulboanele ei, clipa când suîn zadar... Din ceruri, zeiţa-mpreunării se fletele lor s-ar fi putut apropia. Soseşte iarăşi pogoară spre pământ. Când Berbecul şi Leul vrăjitorul care din orice iscă nepieritoare buîl muşcă pe Săgetător, pădurile de eucalipţi curii. Singurătatea dusă spre mormânt înşi cactuşi răsună de strigătul ei primordial... tr-un sicriu de păianjen”...Şi mai departe ”He-he! He-he! He-he!” Mai trece o genera- nimic... N-am notat, cinstită masă rotundă, ţie şi, în sfârşit, o fată şi-un băiat sunt trimişi cât costă prin lume o majă de porumb... la zeiţă. Se joacă atunci următoarea scenetă: Istoricul Anuichii: Bine-ai făcut, pereJuan o cheamă pe Juana; aceasta strigă… grine, căci la anul, cu banii economisiţi, vom ”Sunt a ta!” Zeiţa, harşt! o arde pe spinare. porni şi noi să colindăm mapamondul... să ltă generaţie... Juan iarăşi o avem ce povesti la neveste, copii, părinţi, cheamă la el pe Juana; acelaşi surori, cuscri, fraţi. Am dori să te vizităm şi răspuns afectuos... zeiţa, harşt! pe tine, să-ţi pipăim zeii, să gustăm din torun corbaci după ceafă. Încă o generaţie... tilla, să vedem cât costă la voi o majă de Juan îi face din colibă semne Juanei... ”Vino porumb... Dar pentru asta, onorabile Tusă-mi pui ventuze, că mor” Zeiţa aşteaptă ciuros, trebuie să trecem Apa cea Mare. Poţi pregătită să lovească... ”Stai să-mi găsesc să ne spui cum să ne construim corabia? ochelarii şi vin... Sunt a ta pe vecie!” Zeiţa eregrinul: Să nu râdeţi, vă rog, se preface în pală de fum, s-a ajuns, în sfârdar trebuie început din nou, cu şit, la ”Şoapta Predării”, minune şi taină penun şir de sacrificii. Din turmele altru care învăţaţii nu găsesc cuvinte... be veţi tăia mieii negri, din turmele negre, Prota Veniamin: Dar oare uinele noas- mieii albi, dintre cocoşii cântători pe cei netre vor suporta aceste asceze? cântători, dintre găinile ouătoare pe cele nePeregrinul: Je ne sais pas... întrebaţi-le ouătoare... Pe urmă de abia treceţi la conînseşi pe uine... strucţia propriu-zisă... În timpul lucrului să Economistul Ruppy: Să trecem acum nu fiţi nervoşi, să vă vedeţi doar săptămânal la chestiuni mai terestre. Cât costă o majă cu femeile, giunii, însă mai des, să mâncaţi de porumb prin locurile pe unde ai umblat, uşor, fără aluaturi şi grăsimi, să locuiţi împeregrine? preună, seara, să vă analizaţi greşelile, să lăPeregrinul: În jurnal am notat multe saţi de-o parte particolele de nobleţebiv, vel, lucruri, căci vreau la întoarcere să scriu o cârc, să vă spuneţi pe numele mic... Pupa o carte... Spre exemplu, la pagina 16: ”În pi- veţi face din stejar cu scoarţa cenuşie, prora ramida lui Keops, zăpuşeală, lilieci cât capul din fag scorburos, coverta din măr pădureţ, contesei de Brabant. Ghidul, fiu al lui Allah, pentru bompress era bun cocotierul dar se în timp ce mă buzunăreşte, îl evocă pe A- poate folosi şi “târşul pitic “. Catargul mare, mon-Ra. Om cult şi îndemânatic”... La însă, neapărat să fie din „pinus eternus“, căci pagina 19: ”Oi!... Oi!... Oi!... Săracă Hella- e singura esenţă rezistentă la săptămânile de dă!...Tu, Hronos, măsurător al vremilor... navigaţie monotonă. Cât priveşte pavilionul, Voi zei, eroi, protoeroi... Pe Acropolă, capre vă sugerez o cotrânţă... şi başbuzuci jucând zaruri, la Mikenos, ierbi Gânditorul Părinteasa: Şi-odată gata înalte şi ziduri pline de şerpi, la Eleuzis, în pluta, cum să ne-mpărţim? loc de mistere, un cuplărai fără pereche, în Peregrinul: Cunoscându-vă pregătirea, teatrul lui Dyonysos, şcolari fără profesori, puteţi fi, pe rând sau toţi, căpitani, secunzi, pisici şi câini, coase ruginite, în cetatea Spar- mateloţi, observatori, scriitori în jurnal, mâtei, un moşneag ţinându-se de apendice... nuitori de pânze. Doar Prota să stea la triSărmană Helladă... n-ai un han fără vin bord şi ziua-noaptea să cânte... Şi acum aş nebotezat, n-ai o farfurie de tocană fără dori să mă retrag, căci mâine pornesc spre oase, n-ai un pat fără pureci cât mura?... La Himalaya. pagina 22:“ Mandarinul Ciu-Hai îmi intinde Amorezul Kakos: Da, ne ridicăm cu o mandarină spunându-mi...”Iu-Wuki-mu- toţii şi-ţi mulţumim din suflet, peregrine.Uina ma-mu”… Repede am înghiţit-o. După nici Ana te aşteaptă în bistroul ei, cu fasole, fazece minute, ca prin apele unui acvariu, îl şirt, oaie, sarmes romanus şi-un pat alb ca văd pe “Fiul Cerului“ smulgând limba unui laptele de capră... sfetnic, în timp ce un alt sfetnic îi citea din Peregrinul (ridicându-se): Buenos dias, Li-Tai-Pe. ...Pe urmă, acelaşi Fiu se plimbă Signores... prin grădina “Preacuratei Răsuflări“…Din Masa Rotundă: Umblă sănătos, Tuciuchioşcul “Zăpezii de Noapte“ îi iese-n cale ros...

Mergeam la braţ c-un om în vârstă Şi discutam despre războaie, Despre congrese, armistiţii Şi despre ropotul de ploaie. Parc-am rostit şi nişte nume, De muzicieni şi de poeţi, Din lumea păsărilor, sigur, Am amintit despre sticleţi. Şi uite-aşa, o oră, două, Ne-am tot plimbat pe străzi obscure, Presaţi din stânga şi din dreapta De case umede şi sure.

Grupaj liric – 1970 –

Şi-ntr-un târziu mi-a spus bătrânul, Sfâşietor mai e decorul, Din parc, în care stă să moară, Sub pomi, însângerat, Condorul.

I În dimineaţa aceasta de panică albastră, Când vestejiţi copacii fantastic se lovesc, Găsesc că mai nimic nu e iubirea noastră Dar să ţi-o spun deschis, desigur nu-ndrăznesc.

Tăcere-adâncă e în sală, Pe scenă cu accente grele, Un bas îşi plânge suferinţa În arii lungi şi ariele

Şi tocmai de aceea, în orele confuze, Când tu în mod amantic la mine te gândeşti, Îţi recomand s-asculţi balade andaluze Sau ca un papagal să-ncerci să ciripeşti. Şi dacă nici astfel nu rezolvăm problema Numai pe fluviul Congo ai să te regăseşti Şi dacă nici acolo... atunci îţi mai rămâne Să-ţi plimbi melancolia prin cârciume ruseşti. II O geografie mai înaltă Cu Amazoane şi cu Anzi, O iarnă pură, esenţială, Cu fulguieli de doctoranzi... O casă fără-identitate Cu-acoperişul vechi, căzut, Un orator imens în piaţă Cu cap de plastic, mâini de lut... III Prin masa de aburi se scurge uşor O ploaie din era terţiară, Bomboane umplute cu spumă şi nor Se vând la chioşcul din gară. Statuia Iubirii e plină de praf Dictoane latine rostesc poliţienii Pe-o lună, pe două, sosita-n oraş Un circ de vedenii... Pe-arena de fotbal un zgârie nor Superb îşi arată balansul Într-o sală de bal, de la Pol la-Ecuator Ne-ncepem noi dansul... IV O, câte fete mor fără iubire, Şi câţi amici plecaţi nu mai revin, În parc îmbătrâneşte-o amintire Sub sticla cerului senin.

Transpuşi sunt toţi... şi tragedia Le lasă-n suflet aspre dungi Şi domnilor în fracuri negre Şi doamnelor în rochii lungi. Şi totuşi... undeva, în spate, Şi ne-având grija nimănui, Doi inşi, probabil de la ţară, Pe-ndelete rod un pui... VI Vă întrebaţi, de bună seamă, Noaptea, cine bate-n porţi? Răspunsul taie ca o lamă Amicii, fără vreme, morţi… Dar ce mai vor, dac-au plecat? Aici, nimic nu le-a rămas Din viaţa lor cea netrăită Din când în când mai vor un ceas. VII Plouă, ninge, bate vântul, Timpu-i foarte schimbător Prin cartiere nou-burghezii Se descurcă binişor Unii au maşini frumoase Alţii, mici gospodării, Însă, toţi filtrează cinstea Prin lentile fumurii. Dacă-i prinde sau nu-i prinde, Asta-i partea secundară Viaţa fără puşcărie-i Devenită floare rară. Numai eu c-o geantă-n mână, În noroiul fără fund, Stau cu sufletu-ntr-o rână Nu întreb şi nu răspund…

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 26 Ion Căliman

Ion Căliman

Sub zodiile dorului

ăscut într-un sat din Banat, numit Ohaba-Mâtnic, poetul Ion Ghera a scris în anul 2003 un volum de poezii intitulat Ţăran dă Ohaba-Mâtnic, semn că în concepţia domniei sale ţăranul, cu rădăcinile înfipte adânc în glia străbună, mai reprezintă încă un titlu de nobleţe. Şi nu-i puţin lucru să vezi lumina zilei într-un astfel de topos bănăţean care, în volumul de faţă, stă sub semnul dorului. Titlul volumului, Cuibar de dor, ne duce cu gândul la cunoscutul vers eminescian: „În cuibar rotind de ape peste care luna zace” din Călin (file din poveste), poemul care sublinia o realitate de basm, tipic românească. Şi la poetul bănăţean am remarcat, chiar în al doilea poem, care dă şi titlul întregului volum, prezenţa sentimentului de dor şi a luminii: „Să strângi,/ de sete,/ apa-n rădăcină,/ să nu mai crească/ plumburiii nori,/ să se oprească/ dorul/ de lumină/ şi să se-nchidă-n/ ochii zburători” (Cuibar de dor). Întreaga poezie a volumului stă sub pecetea acestui sentiment al dorului, prezent încă din lirica noastră populară şi mai apoi în poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga (La curţile dorului) şi alţii. Într-unul dintre poeme, intitulat chiar Dorul, sentimentul este personificat, devenind o tânjire după el însuşi: „Dorul taie/ ca un cleşte/ şi strânge/ ca un inel,/ fără dor/ nu se trăieşte,/ nu se moare/ fără el./ Dintre doruri,/ călătoare/ şi sub soare,/ şi sub nor,/ este dorul cel mai mare/ dorul dorului/ de dor”. Sintagma „dorul dor”, pe care am întâlnit-o prima oară în poezia lui Blaga, a fost întregită de către poetul Ion Ghera prin „dorul dorului de dor”, tocmai în ideea de a sublinia însăşi permanenţa şi perenitatea sentimentului. Poezia acestui volum este una a vieţii şi a morţii şi mai cu seamă o poezie a luminii şi a iubirii. Ea te inundă ca o apă lin curgătoare, fără mari vâltori, pentru că poetul despre care vorbim a ajuns la vârsta împlinirilor. Împăcarea cu sine reprezintă doar partea de suprafaţă a râului, căci în adâncuri ghicim zbuciumul sufletesc prezent încă din poezia cu valoare de artă poetică, Atât, care deschide volumul. Aici poetul se autodefineşte printr-un simplu adverb, arătând că rostul lui este acela de a transfigura sângele în lumină: „Şi-atât primim,/ în ce va fi să vină,/ cât sânge punem,/ spre a fi lumină!”. Poemul merită să fie citat în întregime, tocmai pentru forţa şi puterea de condensare a mesajului: „Eu nu-s al meu,/ eu sunt al nimănui.../ Acesta/ e destinul meu/ de piatră./ N-auzi în mine/ noaptea care latră?/ Nu vezi/ în mine/ ziua care nu-i?”. Lătratul nopţii sugerează iminenţa dureroasă a morţii şi aminteşte câteva cunoscute versuri din lirica lui Nichita Stănescu („Tristeţea mea aude nenăscuţii câini/ pe nenăscuţii oameni cum îi latră”). Ceea ce dă unitate întregului volum este acest laitmotiv al dorului care însoţeşte şi însufleţeşte fiinţa umană din tinereţe şi până la moarte, aşa cum se poate observa dintr-un poem numit Scrisoare de toamnă

târzie: „E toamnă/ ca un miez/ de noapte/ şi florile/ au adormit,/ de dorurile/ mele/ coapte/ şi/ părul tău/ a-ncărunţit./ Privesc,/ de dor,/ în depărtare/ şi-ţi văd/ cuprinsul/ necuprins.../ O lacrimă/ de cer/ mă doare/ şi-ngenunchez/ de stele /-nvins”. Într-o asemenea poezie, dorul se îmbină cu motivul timpului, într-o tonalitate de romanţă cu iz bacovian, în poemul intitulat Târziu: „E-un răsărit/ din alte/ vremi/ şi-i un pustiu/ din alt pustiu,/ nu l-ai primit,/ să nu-l/ mai chemi,/ acum/ când este/ prea târziu”. Târziul şi prea târziul sunt motive specifice liricii bacoviene şi sugerează imposibilitatea împlinirii existenţiale. Un alt poem care marchează aceeaşi trecere a timpului poartă un titlu sugestiv şi simbolic: Gara. Aici viaţa, în curgerea ei, este asimilată unui „tren flămând”: „Să fie/ prea târziu/ în lume/ şi/ prea târziu/ pe drum/ de fier? Trec/ zilnic/ trenuri/ fără nume/ spre/ gara/ ochilor/ din cer”. ubirea, nunta, durerea, timpul, lumina sunt motive cheie, care conturează atmosfera volumului. Într-un poem intitulat Pânza de iubire sentimentul se ţese din petale şi din şoapte. Simbolul aceleiaşi iubiri, văzută drept o primăvară sufletească, devine mărţişorul evocat în două poeme distincte: „Mărţişorul/ prevesteşte/ ziua-n care/ nu se plânge,/ când lumina/ se nunteşte/ cu un strop/ de cer/ din sânge./ În cireşul,/ păsărescul,/ joacă sferic/ ploi/ de soare/ şi/ se pare/ că-i cerescul/ stelelor/ de mărţişoare”. E lesne de constatat că într-o asemenea poezie iubirea şi moartea coexistă la fel ca în lirica eminesciană, prin oximoronul „dor de moarte”, din bijuteria poetică Peste vârfuri. În poemul Frunze de gând ideea morţii este sugerată prin simbolul frunzei desprinse din copacul care-i susţinea existenţa, devenind o „frunză plutitoare”, un simbol al morţii: „Ne-nţeleasă/ călătoare/ învelită-n/ foc/ de nor,/ drumurile/ din picioare/ ţi/ se-ngălbenesc/ de dor”. Deşi cuprinde doar 25 de poeme, volumul Cuibar de dor rezistă tocmai prin unitatea viziunii poetice. La fel ca în poezia noastră populară, dorul devine o potecă, un drum care se întunecă odată cu trecerea vieţii: „Cu lumini/ de dor,/ întunecate,/ mai privim/ în urmă,/ spre izvor,/ niciun drum/prin noi/ nu mai străbate,/ e/ şi drumul/ nostru/ trecător”. Volumul se încheie cu poemul intitulat sugestiv Un cântec, expresie a acestui spaţiu bănăţean al rădăcinilor, ilustrat prin simbolul Lugojului, „împletit în trei culori”. Este un spaţiu bănăţean străvechi, străbătut de apa Timişului, lin curgătoare, cea care ne poartă pe toţi spre zodiile nemuritoare ale neamului: „Poartă zodii/ fără moarte/ Timişul neobosit,/ Timişul/ nu ne desparte,/ totdeauna/ ne-a unit”. oezia lui Ion Ghera din acest volum mi se pare una matură, a omului împăcat în parte cu condiţia existenţială, o poezie a fiinţei care şi-a descoperit matca şi curge acum firesc pe făgaşul ei.

Ion Căliman

O carte catharsis, o terapie necesară D

(3) in ipostaza de actant şi martor la dibaci mai eşti, mă, […] Eu, când citesc, parnenumărate întâmplări şi nenoro- că îl văd şi îi aud vocea. Vouă nu vi se pare?“ ciri din război, protagonistul Ni- (p. 207). Înclin să cred că acest motiv al colae (personaj al povestirii, care, pe front, personajului actant-martor-observator-rea fost şi observator, privind zile în şir zările porter şi scriitor memorialist (constituind frontului prin binoclu), se metamorfozează mitul autorului) este cheia în care poate fi în calitate de potenţial autor de memorii, se citită această minunată carte-catharsis, care izolează, treptat, se rătăceşte, devine în sânul recuperează viaţa unor oameni obişnuiţi, în familiei indiferent şi ursuz, fiind captivat doar momente limită, atingând aura fabulosului de amintirile sale şi de consemnarea lor în- epopeic şi care, ca operă literară, ar trebui să tr-un caiet (cu titlul relevant Viaţa mea ca fie, pentru cititorul de astăzi, o terapie utilă. în oglindă), simţind că aducerea realităţii în Căci „nimic nu-i uşor pe Pământ“ (spune pocuvânt, prin transfigurare, înseamnă scri- etul), nici viaţa din timpul războiului, nici, itură, textualitate, artă a cuvântului, litera- măcar, viaţa de după război, nici cântecul tură, cu alte cuvinte, responsabilitate. El îşi vieţii, cum iarăşi glăsuieşte poetul: „Greu e transcrie viaţa şi amintirile având conştiinţa totul, timpul, pasul./ Grea-i purcederea, pounei astfel de mărturisiri, respectând adevă- pasul./ Grele-s pulberea şi duhul,/ greu pe urul: „Trebuie, e musai să respect cum au curs meri chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, întâmplările, că altfel nu-i corect“ (p.200), mai mare/ fi-va capătul de cale./ Să mă-mpaajungând să fie recunoscut şi admirat de face cu sfârşitul/cântă-n vatră greeruşa:/ Mai milie şi neamuri, care se minunează de ta- uşoară ca viaţa/, e cenuşa, e cenuşa“ (Lucilentul său: „Te şi miri cum le poate potrivi an Blaga, Greeruşa). cu atâta dibăcie, zău, nu l-aş fi crezut în staP.S.: La împlinirea frumoasei vârste de 60 de ani, re nici pe lumea aialaltă…“ (p. 204) şi care îi dorim reporterului-scriitor ani mulţi şi cât mai pot jura „că e mâna unui om de meserie“, multe împliniri literare! cumnatul său, Nicu Marinescu, nemaipuDumitru Oprişor, De pe front mai vin veşti triste, tându-şi stăpâni admiraţia: „Ptiuuu, Nicolae! Editura Brumar, Timişoara, 2011

Poetul între bolgiile pământeşti P

oet al discretelor gingăşii ale sufletului, dar şi al marilor încercări existenţiale, Ion Ghera a scris şi scrie constant despre ceea ce leagă fiinţa umană de spaţiu şi timp, de lumea sa, despre teluricul din noi, înţelegând dramatic că pământ suntem şi în pământ vom merge şi că tot ce ne aparţine, trăirile, iubirile, nădejdile, speranţele, până şi lacrimile, au substanţială componentă pământeană. Ca poet teluric el simte cu întreaga fiinţă că suntem fraţi cu vechile roci ale Terrei şi veri cu norii, fapt dovedit de cea mai uzitată sintagmă din acest volum, dar având dimensiunea, gândurile şi sentimentele fiinţei. Pământul este rană, lăcaş, hrană, …şi „coboară/ din zeci/ de secole/ de foc”. Reprezintă sălaşul luminii, pe verticală, timp şi loc pentru iubire, este sluga vieţii şi alfabetul inimilor. Este rânduit de Dumnezeu, efervescenţa sa fiind „setea de lumină” şi consistenţa sa „cireşul păsăresc”, spirit şi materie, omul din Cercul de pământ, care este poetul. Titlul său de nobleţe este pământul pe care îl duce cu sine, cât şi lespedea de cer, focul şi dorul stropului de ţărână, al cărui orgoliu ascensional, moştenire anonimă şi aleasă – „cireşul păsăresc al nimănui”, şi, cu atât mai mult, al tuturor, este simbolul care irigă imaginarul poetic al lui Ion Ghera, de la primul volum, intitulat chiar aşa, Cireşul păsăresc (Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 1999), precum o obsesie năvalnică, stăruitoare. Ea (imaginea imaculată a florii de cireş) este frumuseţe, belşug, dărnicie, singurătate, suferinţă, speranţă, altruism, cu alte cuvinte este omul supus chemărilor diametral opuse ale firii omeneşti. Cu o înţelegere resemnată a rostului, poetul îşi poartă destinul spre Golgota, care „-n-cruci/ de soare/ plânge”. În primăvara fără flori se rostuieşte totul după simbolistica cifrei trei: trei păsări, trei căprioare, trei cai, trei osii, trei roţi, conturând călătoria individului de la naştere până la moarte, sub zodia deşertăciunii: „Mă poartă/ ca temutul/ dric,/ de la izvor/ către vărsare,/ ca pe-o celulă/ de nimic…”. În poemul Pământul din om, care ar merita citat integral, viziunea asupra condiţiei telurice a omului este o proiecţie panoramică, dar şi traiectorie virtuală efemeră, văzută în timp şi spaţiu. Dărnicia pământului este hărăzită tuturor, dar roata de pământ îşi rostuieşte mersul şi existenţa după minutarele cereşti, înscriindu-se într-o splendidă imagine cosmică, în care se-ncercuie, firesc, pribeagul reprezentant (produs) al teluricului: „Când cercul/ luminii/ e-nchis/ şi stelele/ cad/ în izvoare,/ minutul/ ce fostu-ne-a scris/ e-o pauză-n/ pământul/ de soare”, care ar fi o răsfrângere maculată a celestului. Cercul de pământ este existenţa individului, circumscrisă unui spaţiu mai degrabă bucolic şi generos, decât unuia al austerităţii, al bucuriei cumpătate de a trăi şi de a se înfrupta din plăcerile şi bunătăţile firii: „Sub cireş/ de mai,/ pe cale,/ altă umbră/ e stăpână,/ voi pleca/ din dor/ la vale/ cu cireşele/ de mână”. Invariabil, unul dintre motivele esenţiale ale lirismului lui Ion Ghera, cireşul, ca simbol magic şi totem, îi însoţeşte poezia şi destinul, pe când în alte poeme ale volumului de faţă mesajul împrumută elemente ale limbajului sentenţios, uneori livresc, dovedind că a atins un nivel al măiestriei artistice în care cugetarea se poate insinua cu lejeritate sugestivă în ţesătura imaginilor, amplificându-le expresivitatea şi semnificaţiile. Sunt însăilate contradicţii şi antiteze construite cu migală şi inspiraţie. Fiinţa de pământ (telurică) îşi imaginează exitusul (ieşirea din lume) compus din aceleaşi elemente: mesajele sale, lucrurile şi întâmplările care îl însoţesc, chiar şi epistolele, toate, ca în cântecul mare de petrecut, au gustul şi rostul pământului. Se identifică cu teluricul, cu toate elementele ce compun viaţa, dar şi cu celestul, într-o coabitare umano-astrală, aşezată între stele şi sânge: „Am fost/ scurta linie/ de vară/ ce răsare-n/ orice/ început,/ între stele/ ochiul/ ce separă/ când se cere/ sângele/ băut.// M-ai căutat/ în cea/ din urmă/ groapă,/ ai crezut/ că-s ultimul/ rămas,/ să devin/ un înveliş/ de apă,/ amintire/ cu canini/ în glas”, dar, ontogenetic, poartă cu sine, ca un stigmat al asumării existenţiale, „gustul de pământ”. Poetul este în stare să asculte şi să înţeleagă consubstanţialitatea teluricului: „Neîntrerupt/ ascult/ pământul,/ iarba,/ frunzele/ şi floarea,/ ascult/ ploile/ şi vântul,/ dealul,/ muntele/ şi marea” (Ascult şi-nţeleg), la care se adaugă mineralele (fierul) şi vegetalele (lemnul), cât şi celestul, în apropierea romanticilor dintotdeauna (lună, stele, soare). Eul teluric este confruntat cu vicisitudinile specifice unei sensibilităţi ieşite din comun, seismografice, disconfortul fiind tratat poetic şi oblojit magic cu „seminţe de soare”. oate hărţuirile lumii, însă, se încadrează într-o unică ramă – moartea, care le încape pe toate, prilej ca eul liric să-şi rememoreze şi cursul vieţii,

o copilărie în care s-a maturizat înainte de vreme. În alte versuri, încadrate într-o paradigmă a durerii, revoltei şi regretului, el îşi reneagă naşterea întâmplată sub semnul setei de lumină: „Mai bine/ de nu mă năştea/ măicuţa mea/ într-o grădină,/ sub semnul/ stelei de-a avea/ o mare sete/ de lumină” (M-am născut), înscriind-o, totuşi, sub semnul beneficului şi iubirii. Astfel, poetul sugerează o dialectică a răstignirii şi sacrificiului, din jale ivindu-se boţul de pământ ce cade şi se ridică serafic în eternitate. Conturând imaginea unei comunităţi în disoluţie continuă, amară este constatarea împuţinării numărului de cuiburi de rândunică din streaşina casei părinteşti (spaţiu miticomagic al ocrotirii statorniciei şi continuităţii), odată cu tectonica timpului, care îşi iese din ţâţâni şi dă peste maluri, toate cele ale siguranţei şi nădejdii pământeşti rostogolindu-se cu grăbire „într-o fântână/ cu otravă”. Tristeţea şi deznădejdea cuprind şi împuţinează până şi seva diafan-magică a poeziei lui Ion Ghera, reiterată mereu în toate volumele sale – cireşul păsăresc: „Va fi cireşul/ adormit,/ pustiu,/ vom fi-mpreună/ flăcări/ în pocale” (Flăcări), împrumutând destinul creatorului, care imaginează o nuntă postumă cu această paradigmă emblematică, într-o supremă ardere pe rug, pe fundalul unui „clopot de petale”. În contextul numirii acestei paradigme, care-l singularizează pe seraficul poet creştin şi, concomitent, pe teluricul vizionar, desluşim elemente de vegetaţie şi o toponimie a satului său colinar, dar şi a comunităţii din care s-a zămislit, aşa cum, cu o incontestabilă naturaleţe, ele sunt descifrabile şi în poezia sa în dulcele grai bănăţean: platanii de rugină din inima satului contrabalansează puberala imagine a cireşului păsăresc, la care se adaugă stejarul, bradul, pădurea, frunza, livada, dar şi fântâna, streaşina casei, doldora de cuiburi de rândunică, părinţii, sătenii, drumul, reprezentând tot pe atâtea simboluri, teme şi motive consubstanţiale universului liric al lui Ion Ghera. De altfel, în câteva poeme, lirismul său se împleteşte cu epicul baladesc, preluând reuşite ale creaţiei populare. Poemul Calul meu este edificator în acest sens şi, deşi ar merita să fie citat integral, ne vom opri doar la un fragment: „Vom rămâne/ fraţi/ de ceaţă,/ fraţi/ de vise/ şi/ de gând,/ ne vom depărta/ de viaţă/ prin galopul/ de pământ”. Cu alte cuvinte, „galopul de pământ” înseamnă drumul simbolic al individului spre marea călătorie. Trifoiul şi stelele sunt, în câteva poeme, împerecheate imagini prin care călătoreşte individul-poet, aşa cum apa şi soarele, drumul şi astrele, lumina, crucea, ploaia, grindina, furtuna sunt simboluricheie care vorbesc despre legământul intim al inspiratului scriitor. Este demnă de remarcat, în acest sens, obsesia telurică susţinută de repetiţia-leitmotiv din poezia Pământ. Eul liric alege ploaia de mai: „De-un secol/ am rămas/ umil,/ nevinovat/ în ploaia/ rece,/ ploaia de mai,/ ca pe-un/ copil,/ mă-ntâmpină/ şi/ mă petrece” (Ploaia), care însoţeşte individul, ca într-un requiem, prin existenţa pământeană ostilă. Însă, ca-ntr-un ecou, presimte poetul, ploaia cea mai grea este cea a interiorităţii, bacoviană oarecum, a eului apăsat de jos în sus, ploaia de dincolo de existenţă, cu alte cuvinte: „Plouă/ pe tot/ ce e/ şi-a fost,/ plouă/ mărunt,/ dar plouă/ bine,/ pricep/ târziu,/ că/ n-are rost/ să lupt/ cu ploile/ din mine”, apa celestă, astrală, filtrată prin sitele purgatoriului, însemnând, desigur, şi purificare, ritual care trebuie să înceapă cu propriul eu, printr-o expurgaţie a maleficului. Remarcabilă este poezia Pasăre oarbă, prin eufonia care transcrie şi transcende euforia existenţială a sufletului şi gândului: „Ploaie/ de gând,/ cu aripi/ de vânt,/ se adună.// Şi/ cerul divin/ şi/ stelele vin,/ să ne spună:// Uşa-i deschisă,/ masa e-ntinsă,/ sufletu-i mare…// Veniţi să gustaţi,/ veniţi să luaţi/ apus de soare.// Mi se întâmplă,/ undeva-n/ tâmplă,/ o pasăre oarbă…// Veni-va,/ în cioc,/ cu foame/ de foc,/ în ea/ să mă soarbă…”. Gândul ne fuge, premonitor, din lipsă de imaginaţie, la fatidicul motiv al păsării cu clonţ de rubin din ultima poezie a lui Nicolae Labiş, dictată înainte de ceasul morţii… Finalul să reprezinte o împăcare înţelegătoare şi resemnată cu destinul, aşa cum sugerează versurile?!...: „Din pământ/ e/ dimineaţa,/ în pământ/ se-nchide/ cartea…// Nu se ştie/ ce e viaţa,/ până/ nu se-nvaţă/ moartea”, sau o bucurie a întâlnirii, luminoasă şi amară, cu universul său specific, cu matricea aureolată de mireasa – menirea sa, care îl reprezintă pe poet ca voce autentică în peisajul poeziei contemporane : „Eu/ mi-am înfipt/ în soare/ rădăcina,/ când/ îşi ardeau/ cireşele/ lumina,/ şi/ ochii mei/ şi-au sfredelit/ izvoare/ în oasele/ cireşelor/ amare”, închizând, astfel, de la rădăcină până la coroană, cercul de pământ în sinele său. Între imund şi sublim, poetul îşi poartă crucea, încercuindu-se în bolgiile pământeşti.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Erwin Josef Ţigla

Gabriela Şerban

„Zilele Literaturii Germane la Reşiţa” – Ediţia a XXII-a, 4 - 6 mai 2012 – „Un eveniment autentic de cultură germană şi, totodată, un highlight anual de sărbătoare a literaturii germane din România!”

„Considerat la noi în ţară ca un eveniment autentic de cultură germană şi, totodată, un highlight anual de sărbătoare a literaturii germane din România, Zilele Literaturii Germane la Reşiţa vor trăi anul acesta a 22-a ediţie.” Aşa anunţa Balthasar Waitz această manifestare în cotidianul de limbă germană din Bucureşti, „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien”, în 2 mai 2012. Dacă a fost şi anul acesta aşa? Să privim aşadar înapoi şi să analizăm împreună ceea ce a fost… otul a debutat înainte de miezul zilei de 4 mai 2012, când, la Liceul „Diaconovici – Tietz” din Reşiţa, Anne Junesch din Sibiu a lecturat, în faţa şcolarilor, din ultimele ei volume apărute. Alături de ea s-a aflat fiica sa, ilustratoarea de cărţi Elke Klein. Anne Junesch a prezentat, de asemenea, volumul „Kinderträume“ („Visuri de copii”), apărut în anul 2011 la Editura „Hon-

2011, acum nu au existat banii necesari. Nutrim speranţa că anul viitor va apărea din nou un catalog „întreg”! Apoi a urmat prezentarea lucrării „Deutsche Literaturtage in Reschitza, 2006 – 2010. Vorträge, Studien, Berichte” („Zilele Literaturii Germane la Reşiţa, 2006 – 2010. Prelegeri, studii, relatări”), editor: Erwin Josef Ţigla, volum apărut în 2012, la Editura „Banatul Montan”, Reşiţa. ste cea de-a 52-a apariţie editorială a Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa, apărut sub lectoratul ec. Waldemar Günter König. Această carte se doreşte a fi continuarea celor cu aceeaşi tematică din 1996 (ediţiile 1991 – 1995), din 2001 (ediţiile 1996 – 2000) şi din 2006 (ediţiile 2001 – 2005). ema acestei a 22-a ediţii a „Zilelor Literaturii Germane la Reşiţa” a fost propusă de Joachim Wittstock

turarea autorului. Având în vedere faptul că oaspeţii din Slovenia nu au putut ajunge la manifestarea din acest an, din motive obiective, a fost schimbată puţin ordinea prezentărilor din această zi. Începând cu ora 16.00, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“ a fost programată o prezentare de carte: dr. Annemarie Podlipny-Hehn (Timişoara) a prezentat volumul „Stafette“ („Ştafeta”), antologie a cenaclului literar german cu acelaşi nume din Timişoara, apărut la Editura „Cosmopolitan Art“ din Timişoara, în anul 2011, urmată fiind de prelegerea foarte bine primită în cadrul discuţiilor: „Genius (1924 - 1926). Eine Zeitschrift für Weltliteratur“ („Genius: o publicaţie pentru literatura universală“), susţinută în limba germană de către Maria Pongrácz (Timişoara). După o scurtă pauză a urmat o lectură literară cu autoarea Edith Guip-Cobilanschi din Timişoara, din volumul propriu „Schulmeisterin im Osten, 1961 – 1998” („Învăţătoare în est, 1961 – 1998”), nu înainte însă de a fi prezentată noua apariţie a autoarei născute în Banatul Montan, astăzi trăitoare la Timişoara, prezentare susţinută de Elvira Slovig. entru prima oară a fost organizat în cadrul acestei ediţii un spectacol de teatru în limba germană la Reşiţa. Începând cu orele 19.30, la Palatul Cultural Reşiţa, sediul actualului „Teatru de Vest”, a putut fi vizionată premiera piesei „Tägliche Tage” („Zile zilnice“), adaptare după Samuel Beckett de şi cu Robert Gabriel Elekes şi Carmen Elisabeth Puchianu, alias „Duo Bastet“ (Universitatea „Transilvania“ Braşov). În sală se aflau participanţii oaspeţi ai „Zilelor Literaturii Germane la Reşiţa”, etnici germani din Reşiţa, precum şi elevi care învaţă limba germană ca limbă maternă la Liceul „Diaconovici – Tietz” şi elevi care în-

terus“ din Sibiu. Toate acestea s-au desfăşurat de două ori: o dată pentru elevii claselor de limbă germană/ limbă maternă I şi II, începând cu orele 10,00, iar pentru clasele de limbă germană/ limbă maternă III şi IV, începând cu orele 11,00. a ora 16.00 a avut loc, la Muzeul Banatului Montan, deschiderea oficială a acestei ediţii, cu vernisajul expoziţiei „Cromografii” a artistului plastic timişorean Dumitru Popescu. Despre expoziţie şi autor au vorbit Erwin Josef Ţigla, în calitate de organizator, criticul de artă dr. Ada Cruceanu-Chisăliţă, preşedintele Filialei Reşiţa a Uniunii Artiştilor Plastici din România, Ion Bobeică, şi autorul lucrărilor expuse. A urmat apoi deschiderea festivă în limbile germană şi română de către Erwin Josef Ţigla, în sala de conferinţe a muzeului. În cuvântul introductiv de întâmpinare a oaspeţilor, organizatorul a subliniat importanţa şi semnificaţia acestor 22 de ani de manifestări dedicate literaturii germane din România, a urat bun-venit oaspeţilor din ţară şi de peste hotare şi a evidenţiat, printre altele, faptul că participarea unora dintre invitaţi aproape că este parte integrantă a acestei instituţii a „Zilelor Literaturii Germane la Reşiţa”. Astfel, scriitoarea Edith Guip-Cobilanschi a fost aici pentru a 19-a oară, scriitorul şi istoricul literar Joachim Wittstock din Sibiu a fost la cea de a 16-a participare, reprezentantul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din Bucureşti, Carol König, la cea de-a 15-a, dr. Annemarie Podlipny-Hehn din Timişoara şi dr. Carmen Elisabeth Puchianu din Braşov, ambele au fost pentru a 14-a oară aici. În continuare s-a prezentat plicul filatelic ocazional cu ştampila aferentă ediţiei a 22-a a „Zilelor Literaturii Germane la Reşiţa” şi, nu în ultimul rând, revista „Echo der Vortragsreihe” („Ecoul Asociaţiei”), ediţia specială nr. 81, cu titlul „Cărţi ale germanilor din România, cărţi germane din România”, ediţie care, în anul acesta, a apărut cu 31 de pagini, care cuprind 131 de titluri de cărţi, un catalog restrâns, doar cu noile achiziţii. Pentru apariţia unuia complet, cum a fost cazul în

din Sibiu: „Pe Weltbuckel (spinarea lumii – deal al Reşiţei) şi altundeva. Locurile unde trăiesc scriitori, scenele naraţiunilor acestora”. La tema dată a fost şi prima prelegere susţinută: „Am Weltbuckel und anderswo: Anton Breitenhofer zum 100. Geburtstag“ („Pe spatele lumii şi altundeva: Anton Breitenhofer la 100 de ani de la naştere”, susţinută de Edith Guip-Cobilanschi din Timişoara. Pentru a aminti de centenarul naşterii scriitorului, jurnalistului şi omului politic reşiţean Anton Breitenhofer, a fost, de asemenea, organizată, în foaierul muzeului reşiţean, o mică expoziţie fotodocumentară dedicată acestuia. A urmat apoi o nouă prezentare de carte. Werner Kremm (Reşiţa) a prezentat a 2-a ediţie întregită din 2012 a volumului „Spätlese. Gedichte” („Cules târziu. Poezii”) de Hans Dama din Viena. Cartea a apărut anul acesta la Viena. După o scurtă pauză, a urmat o nouă prezentare de carte: Robert Gabriel Elekes din Braşov a prezentat volumul apărut în 2012 la Editura „Stutz“, Passau/ Germania, „Patula lacht. Roman“ („Patula râde. Roman”) de Carmen Elisabeth Puchianu din Braşov, urmată fiind de lecturarea autoarei. Cu aceasta s-a încheiat prima parte a „Zilelor Literaturii Germane la Reşiţa”. Sâmbăta, 5 mai 2012, programul a debutat la orele 10.00, la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“, cu prelegerea: „Dominante Lebensstätten. Ihr Zauber, ihr Zwang und die Sehnsucht nach Ungebundenheit” („Locuri de viaţă dominante. Farmecul lor, constrângerea lor şi dorul de independenţă”), de Joachim Wittstock (Sibiu), urmată fiind de o alta, „Sozial und Systemkritik in Nikolaus Berwangers Mundarttexten“ („Critica socială şi a sistemului în textele dialectale ale lui Nikolaus Berwanger“), de dr. Hans Dama (Viena). A urmat apoi o prezentare de carte: dr. Annemarie Podlipny-Hehn (Timişoara) a prezentat volumul, „Krähensommer und andere Geschichten aus dem Banat“ („Vara ciorilor şi alte povestiri din spatele frontului”) de Balthasar Waitz din Timişoara, apărut la Editura „Cosmopolitan Art“ din Timişoara, în anul 2011, urmată fiind de lec-

vaţă limba germană ca limbă modernă în cadrul Liceului „Traian Vuia” din municipiul de pe Bârzava. Interesant a fost pentru organizator că o parte din tinerii spectatori din cadrul Liceului „Diaconovici – Tietz” au dorit, după terminarea reprezentaţiei, să le mulţumească personal celor doi artişti pentru remarcabila apariţie pe scenă, dorind totodată să se fotografieze cu ei. treia zi a „Zilelor Literaturii Germane la Reşiţa”, duminică, 6 mai 2012, a debutat, începând cu orele 11.00, la Biblioteca Germană „Alexander – Tietz“, cu prezentarea volumului apărut în 2012 la Editura „Johannis Reeg“ din Bamberg/ Germania, „Hermannstädter Miniaturen“ („Miniaturi sibiene“), al autoarei Dagmar Dusil (Bamberg/ Germania), şi lecturi din proză scurtă. Oaspetele din Germania a fost anul acesta pentru prima oară la Reşiţa. Apoi au urmat lecturi din creaţia proprie a scriitorilor Nora Iuga (Bucureşti) – poezii scrise direct în limba germană, şi Robert Gabriel Elekes (Braşov), cu proză scurtă din seria „Buffet froid”. La sfârşitul părţii oficiale a „Zilelor Literaturii Germane la Reşiţa”, organizatorul principal al manifestărilor a anunţat că intenţionează să organizeze acest ciclu în formatul actual doar până la ediţia nr. 25, după care va trebui totul regândit. A fost lansată chemarea ca toţi cei interesaţi de literatura germană, în şi din România, să se gândească despre cum va continua, după anul 2015, acest gen de manifestări cu caracter literar. Desigur că nu a lipsit anul acesta nici aşa-zisa excursie literară în Banatul Montan, de data aceasta vizitându-se satul Gărâna de la poalele Semenicului. În timpul vizitării localităţii, s-a făcut şi fotografia de grup obligatorie, în amintirea unei ediţii reuşite! Nici această cea de a 22-a ediţie nu ar fi fost încununată de succes, dacă nu ar fi contribuit foarte mulţi pentru a se crea ceva interesant, plăcut şi cu amintiri de neuitat. Tuturor celor care au participat la această reuşită, mulţumirile organizatorului... În încheiere, un sincer „La revedere” în anul 2013, la ediţia cu numărul 23!

E T

Festivalul-concurs de folclor „Aurelia Fătu Răduţu”

estivalul-concurs de Folclor „Aurelia Fătu Răduţu”, Ed. a XIX-a, Bocşa, Caraş-Severin, s-a încheiat joi, 7 iunie 2012. Dintre cei 12 finalişti, câştigătorii au fost următorii: Marele premiu, trofeul festivalului, în valoare de 1500 lei, a fost câştigat de MILICĂ ALIN din Olt; Premiul I – MEDREGONIU MARIAN – Mehedinţi (trofeu + 1000 lei); Premiul II – MIHALACHE FLORIN – Bucureşti (trofeu + 700 lei); Premiul III – DUICĂ ELENA – Gorj (trofeu + 500 lei); Premiul III – IOVA IASMINA – Caraş-Severin (trofeu +500 lei); Menţiune – FIRU BOGDAN – Timişoara (trofeu); Menţiune – TOMONI CRISTIAN – Lugoj (trofeu); Premiu Special pentru autenticitate – GACIU CONSTANTIN – Olt (plachetă). Fiind un festival care promovează tinere talente, pe scenă au urcat – în afara concursului – tineri interpreţi: Raluca Creangă, Ţanigoi Denisa, Giorgiana Viţa, Petrică Prefus, iar în recitaluri nume consacrate ale folclorului românesc: Nicoleta Voica, Mioara Velicu, Victoriţa Lăcătuşu, Valeria Arnăutu, Ciprian Roman, Dumitru Teleagă, Carmen Biruiescu, Ramona Viţa, Gabriel Dumitru, Luminiţa Safta, Lorena Pela şi Maria Tirean. Ambele zile au avut în deschidere Ansamblul de dansuri „Bocşana” cu prestaţii excepţionale. Directorulul Festivalului a fost Gabriela Şerban, iar juriul a fost alcătuit din: Gelu Stan (preşedinte), Tiberiu Ceia, Nicoleta Voica, Valeria Arnăutu, Constantin-Tufan Stan, Gh. Ţunea, Mirel Patriciu Pascu. Festivalul a fost prezentat de Felicia Stoian (TVR Timişoara) şi Sergiu Taban (Radio Reşiţa). Pe parcursul celor două zile de festival au fost prezenţi şi au transmis în direct: Zoe Zaica Fuicu (Radio Timişoara) şi Laura şi Bogdan Piperiu (Radio Reşiţa). Prezenţi au fost şi TVR Timişoara, care de duminică – 10 iunie 2012 – au început să transmită, în emisiunea „Cântecul de acasă”, cadre din Festivalul „Aurelia Fătu Răduţu”. Orchestra a fost condusă de maestrul Sebastian Roşca (Timişoara) şi a avut următoarea componenţă: Radu Vincu, Ilie Vincu, Ion Moldoveanu, Petrică Viţa, Tudor Toma, Mihai Gongoş, Dumitru Ion, Dumitru Ioji, Perian Ionel, Ionuţ Butan şi Mircea Ardelean. estivalul-concurs Naţional „Aurelia Fătu Răduţu” a fost organizat de Primăria şi Consiliul Local Bocşa prin Biblioteca Orăşenească „Tata Oancea”, în parteneriat cu Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Caraş-Severin. Parteneri media: Radio România Reşiţa, Radio România Timişoara, TVR Timişoara, TVR 3, Banat TV, Jurnal de Caraş-Severin, Next Gen Comunication şi Librăria Semn de Carte din Reşiţa. Sponsori: TransProtector – sponsor principal; Societatea Camand, Raiffeisen Bank, BCR, Irish Pub Bocşa, SC Gligor Bocşa, SC Total şi Pensiunea Stejarul Bocşa.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 28 Dan Floriţa-Seracin

Bănăţeni care au fost: Ştefan Petrovici (1859 – 1922)

ăscut la 3 aprilie 1859 în comuna Jabăr din vecinătatea oraşului Lugoj, Ştefan Petrovici a făcut parte din acea generaţie care s-a impus pe scena vieţii politice şi culturale bănăţene în perioada imediat premergătoare înfăptuirii unităţii naţionale. Ea s-a dedicat trup şi suflet apărării identităţii şi integrităţii etnice a românilor aflaţi sub guvernare maghiară în Imperiul austro-ungar, supuşi unei sistematice politici de deznaţionalizare şi discriminare de autorităţile de la Budapesta. Meritul acestei generaţii a constat în primul rând în faptul că, în pofida prigonirilor şi suferinţelor provocate de autorităţi, a înţeles să nu se abată de la idealul său şi să demonstreze lumii întregi că poporul român e hotărât să-şi apere cu orice preţ drepturile legitime. De asemenea, în momentele înfăptuirii Marii Uniri, atunci când Banatul era izolat de restul ţării, sub protecţia trupelor misiunii franceze, liderii acestei generaţii au preluat cu fermitate din mâinile foştilor ocârmuitori posturile de comandă ale provinciei lor, facilitând integrarea ei administrativă României Mari. Ştefan Petrovici provine dintr-o modestă familie de ţărani. După terminarea şcolii primare confesionale din localitatea natală, s-a decis să urmeze cursurile gimnaziului maghiar din Lugoj (primul liceu românesc s-a înfiinţat aici abia după Unire), pe care l-a absolvit în anul 1879. Un an mai târziu îl găsim pe Ştefan Petrovici student al Facultăţii de Drept din Viena, concomitent satisfăcându-şi şi stagiul militar în cadrul Regimentului 43 Infanterie din Caransebeş, dislocat la Viena în perioada respectivă. În anul 1884 îşi termină studiile, obţinând titlul de doctor în drept, dar nu se mulţumeşte cu atât, astfel că se decide să urmeze şi cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. După o jumătate de an însă, înţelegând că nu manifestă chemare pentru cariera preoţească, renunţă la studiile teologice şi se angajează candidat de avocat în biroul cunoscutului jurist cernăuţean Tarnovsky. După doi ani de practică la Cernăuţi, Ştefan Petrovici pleacă la Budapesta unde îşi va da examenele echivalare a diplomei de avocat la Universitatea de aici în anul 1888. La Budapesta el leagă trainice prietenii cu români aflaţi la studii în capitala maghiară, cum erau Dimitrie Florescu (viitor primar al Lugojului), Cornel Jurca (unul dintre viitorii fondatori ai publicaţiei Drapelul din Lugoj), George Dobrin (primul prefect român al judeţului Caraş-Severin), cunoscutul politician şi publicist Valeriu Branişte (pe atunci student la Filozofie), viitor membru onorific al Academiei Române, Alexandru Bireescu (fiul preotului Nicolae Bireescu din Lugoj, vestit cântăreţ), Isidor Pop (maramureşean de origine, dar stabilit mai târziu ca avocat la Lugoj) ş.a. În anul 1888, Ştefan Petrovici se reîntoarce la Lugoj, completându-şi stagiatura ca avocat în biroul cunoscutului lider al românilor bănăţeni, Coriolan Brediceanu, iar un an mai târziu îşi deschide propriul birou avocaţial în acelaşi oraş. Va rămâne la Lugoj până în 1914, când părăseşte urbea de pe Timiş pentru a-şi deschide un birou de asistenţă juridică la Bocşa. Aici rămâne până în anul 1919, când, după Marea Unire, pentru a veni în sprijinul autorităţilor române solicită postul de preşedinte al Tribunalului din Caransebeş. Avându-se în vedere însă vârsta sa înaintată, i se oferă postul de notar public în acelaşi oraş, mult mai potrivit pentru menajarea sănătăţii sale precare. Suferind din pricina unui accident vascular, care îi provoacă o hemiplegie cu urmări grave, se stinge din viaţă la 21 iulie 1922. Ştefan Petrovici are o remarcabilă activitate în mişcarea de emancipare a românilor bănăţeni supuşi oprimării de oficialităţile maghiare, mai ales după Angleich-ul ce a consfinţit instaurarea monarhiei bicefale în 1867. Ca elev al Gimnaziului maghiar din Lugoj, a contribuit la înfiinţarea, din iniţiativa lui Coriolan Brediceanu, în anul 1876 a unei societăţi culturale secrete, căreia i se afiliaseră elevii români din respectiva instituţie şcolară, printre ai cărei conducători s-a numărat până în anul 1879, când îşi încheie studiile aici. Ca student la Viena, bursier al Fundaţiei „Emanoil Gojdu” fiind, Ştefan Petrovici de-

vine membru în Societatea Academică Social-Literară „România Jună” a studenţilor români din capitala Austriei, ale cărei întruniri au fost frecventate cu un deceniu în urmă şi de Mihai Eminescu, bănăţeanul fiind ales în 1883 vicepreşedinte al acesteia (sub preşedinţia lui Tit Liviu Mera, viitorul memorandist). Este interesant de reţinut că tocmai în acest an Mihai Eminescu publică în Almanahul Societăţii „România Jună” capodopera sa „Luceafărul”, pe care e posibil ca Ştefan Petrovici să o fi cunoscut încă în manuscris. Cel mai important moment al prezenţei sale la Viena l-a trăit Ştefan Petrovici în acelaşi an, 1883, după cum însuşi a susţinut ulterior, când, laolaltă cu ceilalţi membri ai Societăţii „România Jună”, a luat parte la festivitatea primirii în gara oraşului a regelui Carol I al României de către împăratul Franz Joseph, cu ocazia unei vizite diplomatice a monarhului român, prilej de exaltare a sentimentelor naţionale a tinerimii româneşti din capitala Imperiului. tabilindu-se ca avocat în Lugoj în anul 1888, Ştefan Petrovici se afirmă nu doar ca jurist eminent, dar şi ca important animator cultural. Când în anul 1896 Asociaţia culturală Astra, cu sediul la Sibiu, intenţionează să înfiinţeze despărţăminte în Banat, avocatul lugojean se dedică împlinirii obiectivelor acesteia şi în oraşul de pe Timiş. A fost membru al Reuniunei române de cântări şi muzică din localitatea de reşedinţă, al cărei preşedinte a devenit în anul 1904. A fost, de asemenea, membru în comitetul parohial bisericesc şi în sinoadele consistoriului diecezan şi mitropolitan. (v. şi Ion Rusalin, Dr. Ştefan Petroviciu, „Revista Cercului juridic bănăţean”, an VI (1937), nr. 6, p. 247 – 252) Ştefan Petrovici a luat activ parte la viaţa politică a timpului său, ca membru al Partidului Naţional Român. Locuitorii de etnie română din Banat şi restul Ungariei au înfiinţat partidul lor sub această denumire la 26 ian. 1869, alegând în fruntea sa pe Alexandru Mocioni. În 23 – 24 februarie 1869, românii din Transilvania au constituit şi ei un Partid Naţional Român în provincia lor, pus sub conducerea lui Ilie Măcelariu. Principala deosebire între cele două partide a constat în faptul că, dacă în Banat se optează pentru „activism” politic, conform prevederilor legislative ale Ungariei (devenită entitate statală cu guvernare proprie după Angleich în cadrul Imperiului austro-ungar), partidul românilor din Transilvania aleg „pasivismul” ca tactică politică, adică neimplicarea în competiţia electorală din regatul ungar, socotită a fi manipulată de guvern, dar susţinerea prin toate celelalte mijloace a intereselor naţionale. În anul 1881 cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş hotărăsc fuzionarea celor două partide româneşti sub numele Partidul Naţional Român din Transilvania, fiind ales în fruntea acestuia Alexandru Mocioni, iar ca tactică politică, „activismul”. Un prim motiv de discordie între cele două fracţiuni ale PNR, cea ardeleană şi cea bănăţeană, a fost aşa-numita acţiune memorandistă iniţiată de ardeleni. Liderii politici ai acestora manifestau convingerea că împăratul Franz Joseph, devenit din 1867 şi rege al Ungariei, n-ar cunoaşte de facto situaţia naţionalităţilor, cu deosebire a celei româneşti, lăsată la discreţia nemeşilor maghiari, şi că ar trebui edificat în această privinţă printr-un memorandum depus oficial de fruntaşii politici români, aceştia socotindu-se îndreptăţiţi în gestul lor urmare a nenumăratelor dovezi de fidelitate ale românilor faţă de coroana imperială. Timp de un deceniu ideea memorandumului a tulburat relaţiile dintre fruntaşii românilor din cele două provincii, până când la conferinţa naţională a PNR din anul 1892 ţinută la Sibiu, se hotărăşte punerea ei în practică. Aceasta în pofida împotrivirii delegaţiei bănăţenilor, după cum relatează omul politic, ziaristul şi memorialistul Valeriu Branişte în opera sa Amintiri din închisoare (Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 176): „La conferinţa naţională din vara anului 1892 venise Alexandru Mocioni cu un genial expozeu, concludând în 6 rezoluţii, din care ultima se termina cu vorbele că Memorandul

– acest «şarpe de mare» al politicii noastre, care deja din 1881 tulbură minţile oamenilor – să fie prezentat Coroanei «la timp potrivit», formulă de a prelua de la ordinea zilei chestia. În suita lui A. Mocsonyi era fruntea Banatului […] veniseră şi prieteni de la universitate, dr. Ştefan Petrovici, dr. G. Dobrin şi alţii, toţi «antimemorandişti». upă cum se vede, A. Mocsonyi nu respingea cu totul ideea Memorandumului, ci doar data nepotrivită a prezentării acestuia, cunoscând el ca nimeni altul situaţia de la Curtea imperială, care-şi întemeia deocamdată politica pe o bună relaţie cu nemeşii maghiari, chiar cu preţul nemulţumirii celorlalte popoare din componenţa statului multinaţional. Liderul bănăţean a avut dreptate, fiindcă, prezentat împăratului de o delegaţie de 237 persoane, suveranul transmite documentul necitit parlamentului de la Budapesta, care, tot fără să îl citească, îl restituie autorilor. Dar fiindcă textul acestuia a fost publicat şi răspândit, atât în ţară, cât şi peste hotare, autorităţile maghiare decid să dea în judecată pe semnatarii lui pentru instigare prin presă. Printre apărătorii în instanţă a celor acuzaţi s-au numărat Coriolan Brediceanu şi Ştefan Petrovici. Ca apărător în procesele prin care autorităţile îi hărţuiau pe liderii politici ai românilor sau pe redactorii publicaţiilor acestora, Ştefan Petrovici s-a afirmat însă cu mult înainte. De răsunet este în anul 1892 pledoaria sa în aşa-numitul proces al Replicii, în care inculpat a fost bunul său prieten Aurel C. Popovici (1862 – 1917), cunoscut mai ales ca autor al proiectului Statelor Unite ale Austriei Mari. Cele întâmplate atunci au fost consecinţa unei acţiuni iniţiate în 1890 de Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, care a redactat şi publicat un document sub titlul Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania. A urmat un răspuns al studenţilor maghiari, care a atras după sine o Replică a studenţimii române redactată în diferite limbi. Autorul principal al Replicii a fost A.C. Popovici. Procesul Replicii a avut loc 1893 la Curtea cu juraţi din Cluj. Apărători ai lui A.C. Popovici au fost avocatul slovac Mudron şi avocatul lugojean Ştefan Petrovici. În pofida pledoariei convingătoare a celor doi apărători, acuzatul a fost condamnat la 4 ani temniţă de stat, „sentinţă nemaipomenit de aspră până atunci” (V. Branişte, idem, p. 199). La sfatul lui Ştefan Petrovici, înaintea punerii în aplicare a sentinţei A.C. Popovici s-a refugiat în România. Solicitarea de a contribui la apărarea în justiţie a memorandiştilor a fost adresată lui A. Mocioni de I. Raţiu. Liderul bănăţean nu ezită să răspundă pozitiv, fiindcă „această prigonire ne priveşte pe toţi şi este efluxul urei sălbatice contra românilor, neavând nimic de a face cu diferenţele interne dintre noi.” (V. Branişte, idem, p. 189) În procesul de răsunet european al Memorandumului, Ştefan Petrovici este desemnat ca apărător al acuzatului Mihai Velici din Arad. După cum se ştie, memorandiştii au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea de la câteva luni la patru ani şi, cu toate că ei au fost graţiaţi peste numai un an de monarh, românii au rămaşi convinşi că nu îşi pot vedea împlinite aspiraţiile rămânând în componenţa statului bicefal. De altfel, la 16 iunie 1894, Ministerul de Interne a decretat prin ordinul nr. 321 desfiinţarea Partidului Naţional Român, interzicându-i orice drept la activitate şi întrunire. Ştefan Petrovici s-a implicat şi în promovarea presei în limba română din Banat, atât ca organizator, cât şi ca publicist. În anul 1893, românii bănăţeni iau iniţiativa înfiinţării unui cotidian de mare tiraj în limba română la Timişoara, în locul periodicului Luminătorul condus de Pavel Rotariu. Ştefan Petrovici este solicitat să ia legătura cu vechiul său prieten, Valeriu Branişte, redactor la Tribuna din Sibiu, pentru a-l convinge să accepte, alături de Constantin Diaconovici, preluarea conducerii noii publicaţii. Momentul este evocat de Branişte în memoriile sale: „Cu prilejul acestei excursii (la Sălişte, după conferinţa PNR din 1893, n.m., D.F.-S.) mia confiat dr. Ştefan Petrovici, că ei, bănăţenii […] voiesc în frunte cu Mocsonyistii să în-

fiinţeze un mare ziar cotidian la Timişoara şi tinerimea bănăţeană condiţionează participarea ei la această întreprindere de venirea mea ca redactor la ziar. […] Dar Petrovici ţinea la gândul bănăţenilor şi nu mă slăbea cu vorba că trebuie să viu la ei! Pe atunci nici n-am visat că vorba lui se va împlini întocmai. (V. Branişte, op. cit. p. 193) Ziarul va apărea un an mai târziu sub numele Dreptatea. Ulterior, pentru articolele publicate aici în apărarea memorandiştilor şi împotriva sentinţei abuzive pronunţate împotriva lor, V. Branişte va fi condamnat la 15 luni temniţă de stat. Confruntându-se cu dificultăţi insurmontabile, Dreptatea îşi încetează apariţia în anul 1896. În anul 1900, un grup de intelectuali din Lugoj, între care şi Ştefan Petrovici, hotărăşte să înfiinţeze un ziar în urbea lor. Astfel apare Drapelul, care umple golul lăsat prin dispariţia Dreptăţii. Ştefan Petrovici îl convinge pe V. Branişte să preia şi această publicaţie, al cărei prim număr apare la 1 ian. 1901. În felul acesta, centrul politic al Banatului devine oraşul Lugoj, lucru favorizat şi de faptul că familiile Mocioneştilor îşi aveau reşedinţa în comune din judeţul Severin, la Birchiş, Căpâlnaş şi Bulci. Ştefan Petrovici a publicat numeroase articole în Drapelul pentru apărarea cauzei naţionale, prin care şi-a atras aversiunea guvernanţilor. De pildă, în nr. 6 din 17 aprilie 1901, el ia atitudine împotriva deciziei acestora de interzicere a PNR (prin ordonanţa nr. 321 din 16 iunie 1894), afirmând: „Această ordonanţă trebuie să o considerăm ca de jure neexistentă, deoarece stă în evidentă şi flagrantă contrazicere cu dreptul de liberă întrunire şi consultare garantat de Constituţie, aşa cum a considerat-o şi adunarea generală a alegătorilor români la 16/28 XI 1894, pentru că guvernul nu are dreptul de a dizolva partidul, pentru că drepturile cetăţeneşti derivă din Constituţie şi nu din arbitrarul guvernului.” Combătând politica de maghiarizare forţată dusă de oficialităţi, în articolul Cine agitează din Drapelul nr. 42 din 26 mai 1901, Ştefan Petrovici recurge la o exprimare cu tonalitate de pamflet, pentru a evidenţia abuzurile săvârşite în această privinţă: „Maghiarii au prins o idee zămislită în capul bolnav de grandomanie al unui bărbat de stat maghiar, anume ideea fixă, că trebuie, pot şi au să şi devină o naţiune maghiară mare şi puternică cu atât mai vârtos, că n-au să se sporească în mod firesc, ci pur şi simplu au să prefacă pe toţi nemaghiarii din ţară în maghiari, ca şi când nemaghiarii ar fi tipuri omeneşti de lut fără duh naţional, pe care maghiarii îi pot preface în tot atâţia maghiari, insuflându-le duhul lor maghiar.” erturile religioase fără sfârşit între reprezentanţii bisericii ortodoxe române şi cei ai bisericii grecocatolice, care aveau drept consecinţă slăbirea coeziunii neamului, dezbinarea acestuia, îl determină pe Ştefan Petrovici să ia atitudine împotriva luptelor confesionale într-un articol din Drapelul, nr. 46 din 9 iunie 1901, condamnând tendinţa manifestată în cele două biserici „de a-şi spori credincioşii prin abaterea credincioşilor de la Biserica în care a(u) crescut. Sau doară e moral şi naţional a-ţi spori turma mulcomind şi momind oile străine de turma ta? Oare aşa au făcut apostolii? Oare s-au folosit ei de mijloace materiale sau numai şi numai de arma adevărului spus în vorbe neofensive şi blânde? Religia nu e posibilă fără morală şi omul care trafichează cu confesiunea sa nu poate fi un om moral şi religios, şi nici nu se poate a clădi o Biserică pe ei. Oare acela care pentru bunuri lumeşti se deslipeşte de Biserică, în care s-a născut şi la a(l) cărei sân a crescut, 

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat  adică de mama sa bună, nu se va despărţi pentru alte favoruri lumeşti şi de mamă-sa adoptivă, adică de Biserica la care a trecut? Negreşit că da!” În finalul articolului său, autorul notează: „Desbinarea e făcută de 200 de ani. Poporul s-a liniştit în cele confesionale şi ţine la Biserica sa, prin urmare e religios şi moral, iar în cele naţionale e unul şi nedespărţit. Cine-l clatină în religiozitatea şi moralitatea sa comite un păcat naţional, ce Românii nepreocupaţi nu-l vor ierta nicicând, pentru că slăbindu-se poporul prin împerecheri şi demoralizându-se devine incapabil de a se prezenta ca unul şi nedespărţit pe arenă pentru eluptarea drepturilor noastre naţionale, individuale şi colective.” Ştefan Petrovici continuă să publice şi în anii următori în Drapelul, vădindu-se acelaşi apărător consecvent al intereselor naţionale româneşti, până când, pentru articolul de fond apărut în nr. 99 din 26 aug/ 8 sept 1904, este trimis în judecată de oficialităţi şi condamnat, cu toată pledoaria susţinută în favoarea sa de Coriolan Brediceanu, la 6 luni temniţă de stat şi 200 coroane amendă. Motivul condamnării a fost acela că în articolul încriminat autorul ar fi agitat populaţia română împotriva statului. Ca şi cum ar fi prevăzut motivarea sentinţei ce se va pronunţa împotriva lui, Ştefan Petrovici menţiona în textul său: „Nu este zi de la D-zeu să nu ni se zică, că agităm contra statului. Noi am mai spus-o de repeţite ori, că nu NOI (s.a.) suntem agitatori primejdioşi statului, cu aceia, cari zi de zi creează şi trec în legislaţia şi administraţia ţării teorii, ce sunt de natură a produce în popoarele nemaghiare din patrie convingerea, că nu mai pot trăi în comunitate cu maghiarii. […] Da! Suntem agitatori, însă nu în contra statului, ci în contra nedreptăţilor, ce ni s-au făcut şi ni se fac. Da! În acest înţeles suntem agitatori dar în acest înţeles avem şi datorinţa naţională şi etică să fim agitatori.” oncomitent au fost trimişi în judecată şi condamnaţi pentru articolele lor redactorul responsabil al ziarului Corneliu Jurca şi diaconul Mihai Gaşpar, membru al colectivului de redacţie. Se zice că autorul unora dintre textele reprobate în instanţă ar fi fost însuşi Coriolan Brediceanu, dar Corneliu Jurca a preluat vina publicării lor asupra sa. Ştefan Petrovici era deja deputat în Dietă (ales fiind în anul 1905 în cercul electoral Zorlenţul Mare), când s-a propus, după încheierea procesului, ridicarea imunităţii lui parlamentare în vederea arestării. Cu ocazia şedinţei parlamentare în care s-a îndeplinit această formalitate, deputatul Aurel Vlad a afirmat: „Este de datoria fiecărui cetăţean de a respecta, într-un stat de drept, hotărârile judecătoreşti. Totuşi, în cazul acesta îmi ridic glasul, căci asupra deputatului Dr. Ştefan Petroviciu s-a săvârşit un adevărat omor judecătoresc. (Justizmord.) Cazul acesta este un caz eclatant de prigonire politică. În cazul prezent vedem o eroare judecătorească şi este foarte trist pentru împrejurările noastre singur faptul că procurorii îndrăsnesc să ridice acuze pentru astfel de articole.” (după I.Rusalin, op. cit. p. 251) Deşi bolnav, Ştefan Petrovici este încarcerat la 14 febr. 1907 la Seghedin. După eliberare, el îşi continuă activitatea publicistică până în anul 1914, când, cu sănătatea grav zdruncinată, îşi schimbă domiciliul, mutându-se la Bocşa. Cu toate că se sfârşeşte prematur din viaţă, are satisfacţia de a-şi vedea împlinit idealul căruia şi-a dedicat întreaga existenţă: Marea Unire. Unul dintre admiratorii lui, Ion Rusalin, afirmă în articolul elogios pe care i-l dedică: „Credem însă că cetăţenii oraşului Lugoj au de îndeplinit o datorinţă faţă de memoria lui Dr. Ştefan Petroviciu, pentru imortalizarea numelui lui, care prin activitatea-i intensă dusă până la jertfă, alături de concetăţenii săi, a avut partea leului în crearea faimei numelui oraşului Lugoj, ca centru politic bănăţean şi oraş de focar de lumină şi cultură naţională…” (I.Rusalin, op. cit p. 252).

Adriana Weimer

Atelierele de la Româneşti – la Centrul de Jurnalism –

n perioada 3-14 iunie 2012, la Centrul de Jurnalism din satul Româneşti, comuna Tomeşti, judeţul Timiş, s-a desfăşurat cea de a VII-a ediţie a Taberei transfrontaliere de creaţie literară Atelierele de la Româneşti, în cadrul unui proiect finanţat de Institutul Cultural Român/ Direcţia Români din Afara Ţării. Manifestarea literară a fost organizată de Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, în parteneriat cu Fundaţia Vest pentru Jurnalism Regional şi Euroregional şi revistele „Lumina” (din Pančevo) şi „Libertatea” (din Novi Sad), care grupează în jurul lor majoritatea scriitorilor români din spaţiul ex-iugoslav (Regiunea Autonomă Vojvodina şi Valea Timocului). În spiritul unei tradiţii deja constituite, proiectul are ca obiectiv cultivarea, promovarea şi consolidarea parteneriatului şi bunelor relaţii dintre scriitorii membri ai Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România şi scriitorii români membri/ nemembri care trăiesc şi îşi desfă-

şoară activitatea în Regiunea Autonomă Vojvodina din Serbia. Beneficiarii proiectului sunt, alături de scriitorii participanţi – Marian Odangiu (iniţiatorul şi coordonatorul proiectului), Duşan Baiski, Slavco Almăjan, Ioan Baba, Nina Ceranu, Ilie Chelaru, Dorin Murariu,Adriana Weimer, Ana Baiski, Ion Căliman, Nicu Ciobanu, Constanţa Marcu, Dumitru Oprişor, George Popovici, Ion Oprişor, Ionel Panait – cei peste douăzeci de scriitori din zona de implementare (Lugoj – Făget – Deva), autorităţile locale şi locuitorii din arealul Făget – Româneşti – Tomeşti, care sunt implicaţi direct în activităţile derulate, precum şi alţi iubitori de literatură, atât din zonă, cât şi comunitatea română din Regiunea Autonomă Vojvodina şi Valea Timocului. anifestarea a inclus, pe lângă serile de lectură, lansări de carte, creaţie literară şi recitaluri folk, excursii de documentare, întâlniri cu autorităţile locale şi cu personalităţi literare din zonă, vizite la obiective turistice şi culturale.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 30 Laurenţiu Nistorescu

Statuia Filip

ntorsul acasă, cât de greu se lăsase întunericul, ar fi fost ca o plimbare vara, pe aleile înverzite ale Petrionului, dacă trecătorii nu le-ar fi urat la tot pasul să le fie noaptea lină şi urechea ciulită. Pricepu că nu-i a bună până şi Constantin, la anii săi, şi făcură amândoi mersul alergare. În poarta casei, şi la zidul grădinii, şi chiar sub coama acoperişului, pe unde ies porumbeii, se zăreau veghind slujbaşii baciului şi alţii de-ai lor. Baciul însuşi stătea în mijlocul odăii celei mari, sfătuindu-se cu căpitanul de limitanensi, căruia degeaba-i bătuse copilul în poartă la ceasul tocmit. – Hai, bine c-aţi găsit drumul îndărăt, le vorbi văzându-i, apoi le porunci să fie gata de nesomn, iar lui Filip, după ce băiatul fu trimis să aducă lapte, să nu se mai dezlipească de scholarul ce i-a fost dat. Căpitanul îl privea din coada ochiului, continuând să vorbească cu oierul: – Văd şi eu pentru cine l-au ucis pe Isanduros şi-a trebuit să fugă Marcus, şi mă întreb, ca şi tine, dacă n-o fi osteneală în zadar. Dar, fie! că la ceasul ăsta, oricum, avem de ales doar între două năpaste. Starostele frământa în pumn un boţ de pâine şi era gata să-i răspundă, când, de pe uşa din dos, veni lângă ei un limitanens de rând, care-i şopti căpitanului său că de pe Dunăre s-a pus foc la Cerna şi că, în partea cealaltă, la Turnu, unde se adună năimiţii Contraepiscopului, e zvon că ar urma să treacă şi două trenuri de oşteni – dacă s-or mai găsi atâţia până jos, la Justiniana. – Şi zici că nu-s gepizii cei care vin către Cerna? mai întrebă căpitanul, iar starostele îşi puse la bătaie barba albă: – Nici Kunimund, nici Hilderith şi-ai lor nu au corăbii fără vâsle şi foişoare-defoc-scuipătoare, şi nu-mi mai spune că astea-s eresuri şi basme, că numai aşa a pierdut împărăţia cetăţile gemene de la Dara... Şi nici rana de i-a luat viaţa lui Isandurus n-a fost făcută de spadă... Şi de flăcăul ăsta, spui c-ar putea fi osteneală-n zadar? dar nu-i mai zadarnic să tot înalţi basilei pe Hipodrom? apoi muşcă, aşezându-se, din pâinea frământată. Filip, în schimb, vorbi din înfierbântarea sângelui: – Ca-n Oraş aici, şi mai rău încă, pentru că nici n-aş şti unde să fug! Pe omul ăsta l-am văzut cu cel de care spune-acuma că-i una din năpaste, abia e ceasul de când îi mulţumea că nu mai sunt eretici pe la Theodora... şi numai palma grea a oierului, lăsată pe umăr, îl făcu să tacă. – Nu pe el l-ai văzut, îi spuse cu supărare înţeleaptă bătrânul, ci pe fratele lui de-o seamă, care face bine ce face şi, neîndoit, n-ar povesti ce vede numai cu ochiul. Lămuriri avea însă să-i dea altădată, întrucât, în momentul acela, căpitanul, după câteva vorbe schimbate şoptit cu una din străji, îi spuse că ar cam fi timpul să scoată lumea din cetate – iar Constantin apăru din nou în odaie, cu o ulcea mare de lapte şi lacrimi pe faţă. Starostele se aşezase din nou, fără ca Filip să-şi dea seama dacă o făcuse doborât de vestea pe care i-o adusese nepotul sau, dimpotrivă, mulţumit că mămuca acestuia, vrăciţa, ieşise în curtea mică a casei şi-şi începuse legările şi dezlegările în vorbe numai de ea ştiute. Nimănui altcuiva nu părea să-i pese de descântecele femeii: căpitanul şi limitanensii lui ieşiseră să rânduiască fuga drobetanilor din cetate, către Amutria mai ales, iar străjile aşezate de oieri, dintre ei înşişi, plecaseră care s-adune turmele, care să dea şi ei obol unui om de-al Contraepiscopului, prins, se pare, iscodind prea aproape de casa cea mai bine păzită din târg. Pe Filip îl trase de mânecă băiatul, cerându-i să-i dea ajutor s-o scoată pe femeie din vrajă, că-i de rău tare când termină a descânta şi nu mai ştie de dânsa – iar urmaşul lui Vitalian aşa făcu, după ce primi de la protectorul său încuviinţare cu privirea. Afară, mămuca lui Constantin, înfăşurată, peste straiele dintâi, într-o ţesătură rară de să-ţi vezi prin ea pielea, domolea cu palmele întinse deasupra para unui foc aprins, de nepriceput, la un cot înălţime de iarba necosită, udă de roua nopţii, din curte. Nu mai descânta – dar când îi rosti numele, o făcu aidoma, şi-şi aminti de zisa din tren, cu timpul lupului.

Atunci Filip, îndemnat şi de băiatul lipit de el, se apropie de femeie şi, îngenunchind, o întrebă: – Acuma-i vremea aceea? Nu, dar e-aproape, îi spuse supusă vrăciţa, ca şi când de ora mesei i-ar fi vorbit, după care se pierdu în sine şi, de n-ar fi prins-o în braţe fugarul din Oraş, s-ar fi lovit de lespedea din marginea ierbărişului. Pe lespede, Filip citi câteva litere şi prin minte îi trecu în grabă învăţătura cu dascălii săi de retorică. Tot atunci, însă, baciul ieşi să-i anunţe că-i carul pregătit şi pentru ei, şi asta îi abătu gândul. Literele acelea pomenind de mater castrorvm îi reveniră în faţa ochilor abia când erau ieşiţi din cetate, pe drumul ce ducea spre Mediana, iar el ocrotea, întins în otava din mijlocul carului alături de băiatul toropit de somn, capul femeii adormite. Care, când Filip o întrebase şoptit, ca să audă nimeni, dacă lespedea nu fusese cumva adusă de la castrul vechi al cetăţii, îi mai rosti o dată numele, ca de binevenire. Cam pe atunci, starostele întoarse şi el capul către culmile în spatele cărora lăsaseră Drobeta, şi văzu, sau i se păru că vede, un început de roşeaţă ca la încă neaşteptatul răsărit al soarelui. Când dădu peste ei dimineaţa, erau deja la Mediana, de fapt doar în dreptul aşezării, ale cărei case abia se îndurau să-şi arate din înalturi, prin pădure, cuşmile şi câte-o dâră de fum. O ceată de pădurari li se întâmplase în drum un ceas mai devreme, de la ei aflând starostele că femeile, copiii şi puţinele turme ale cătunelor din munţii de-a dreapta Cernei se roiseră în ceastălaltă parte, bărbaţii rămânând – drept e că mai mult astâmpăraţi de sfatul căpeteniilor de vale – să ţină veghe la trecători. – Şi veşti de la ei sunt? întrebă Filip, trezit şi el de câtăva vreme, iar baciului îi plăcu întrebarea. – Ba, au venit acum două zile niscai bersovieni să vândă grâne p-aci, dar nica n-au ştiut, numai ce-au auzit şi ei de la alţii mai dinspre Dunăre că s-o pornit prăpăd de n-o rămas viu unul la Sirmium, le zise un tânăr căciulat, săltând legătura de lemne în spinarea măgarului. – Fost-ai vreodată la Sirmium? îl întrebă baciul, după ce-l privi cu atâta luare-aminte pe lemnar, încât Filip gândi să facă la fel: sub claia de păr şi haine ca a păduchioşilor ce-i urmau în Oraş lui Zooras şi altora ca el, amândoi ghiciseră un mai mare-al locului. Răspunsul acestuia îi lămuri că nu greşiseră prea mult: tatăl său fusese gardă al ducăi tocmite la Drobeta Theodora, când s-a luat din nou cetatea pentru limitanensi, şi eu acuma-s ginere la popa mare din Tivisc, care d-asta mă trimite-n toată vara la scripturi la Sirmium, să prind har, că poate i-oi urma. Opriseră să lase carul. Aveau de urcat pe munte, iar Filip ajută vrăciţei să stea în şeaua măgarului de-i ţinea Constantin căpăstrul, altminteri stându-i pe limbă să-i pomenească începătorului în preoţie că, după judecata de la Sfânta Sfintelor, învăţătura urmată de gepizi e rătăcire curată. Starostele îşi urma şi el socoteala sa: încheiase tocmeala cu un pădurar mai trecut şi mai închis la vorbă şi minte, pentru casa în care aveau să stea câteva zile. – Patru, nu mai mult, că-mi vine apoi neamul să le dau oile, şi acelaşi lucru îl strigă şi-n urma ginerelui: Patru, nu mai mult, aşa să zici la Tivisc acasă!

Leontios

e Leontios, Gărzile Palatului îl găsiră repede şi încă mai repede îl săltară, încât omul trebui să se roage de ei să-l lase să urce singur în nacelă. Cât plutiră peste Forum, oştenii îşi făcură hatârul, aplecându-l de câteva ori peste marginea coşului, să le ştie de frică şi să-nceapă să le povestească şi ce n-au încă habar să-l întrebe. Iar cărturarul, având pesemne şi ştiinţa celor ce avea de pătimit de la tovarăşii de drum, asta şi făcu: le spuse cine este şi că e de trebuinţă împărăţiei şi că numai aburii băuturii îl făcură să vorbească nerozii – dar le mai spuse, cât să nu-i fie ruşine de sine, şi că mai teamă-i e de proorocirea lui Zooras decât de treaba că l-or prăvăli în gol deasupra Hipodromului. – Ei, aşa mai vii de-acasă, că de zisa lui Zooras ni-i şi nouă grijă, îi răspunse capul oştenilor, zâmbindu-i chiar, lămurin-

du-l că de-asta s-au şi ostenit să-l înhaţe şi că, până când Stăpâna nu le dezvăluie pentru ce i-a pus să-l înhaţe, să nu-i fie nici teamă c-ar cădea din nacelă, dar nici bucurie că l-ar muta, cumva, în turn la Philadelphion, în balonul împărătesc. De altfel, abia ce trecură, în ocolul cerut de slujitorii de la Sfânta Sfintelor, pe lângă zisul turn, prinsul văzu cu ochii lui că acolo nu agăţau la ora aceea nici coşurile strategopezilor, necum Phaetonul Augustului. Ce-ar putea să vrea Stăpâna, tocmai de la unul ca el, întrebă Leontios şi primi un răspuns pe care nu-l aşteptă: – Din ce ştim noi, doar dacă poţi să faci prostiile astea să meargă şi împotriva vântului, cu minunea magnetitului – iar de ce nu ştim noi, ţie să-ţi fie spaimă. Şi căpetenia oştenilor îi zâmbi din nou, după care îi puse pe însoţitorii săi să-şi dea jos obrăzarele: chipul unuia singur dintre ei nu-şi aminti Leontios să-l fi văzut la băile lui Leuxip, îndemnându-l în povestea despre Zooras. Nacela fusese trasă pe terasa a doua a Megaleonului şi, înainte ca gărzile Palatului că coboare cu cărturarul, după eliberarea din strânsoare a baloanelor cărătoare, două doamne înveşmântate ca porfirogenete îşi făcură apariţia în foişorul de primire. Dacă vor fi fost mame, copiii acestora erau de ani buni plecaţi din casa părintească; cu toate acestea, cele două îşi purtau în spate spadele de rang ca un oştean tânăr – chiar dacă n-aveau nevoie a le mânui vreodată, cum îşi putea da oricine seama, de îndată ce le zărea armele-de-foc la şold. De l-ar fi întrebat cineva, Leontios, trecut de mai multe ori, de-a lungul vieţii, prin lumea strălucitoare a palatelor Basileului, ar fi jurat că cea mai în vârstă dintre femeile cu spadă e fiica dezmoştenită a demult răposatului Justin. Cealaltă fu însă cea care le porunci oştenilor să plece, iar învăţatului să meargă înaintea lor. – Am trimis înştiinţare Stăpânei că ai sosit... din voie sau din nevoie, după cum ţi-o fi rămas – i-a mai zis, dar, cât coborâră cu foişorul, cele două îl ţinuseră strâns de braţ, ca să nu uite că a venit ca prins. La ieşirea în coridorul lung, care trebuie că ducea spre dormitoarele Basilissei, un paj numai sânge pe faţă îşi da duhul, sub privirile plânse ale altor câţiva, care îngânau rugăciunea de despărţire – şi asta-i dădu iar frică lui Leontios. Dezmoştenita se opri însă lângă ei, le făcu semn să nu-i facă plecăciune şi, după ce-i şterse muribundului fruntea cu mâneca largă, îi făcu semnul crucii. Apoi se îndepărtară tustrei, lăsând, în urmă, ca unul din grupul pajilor să aprindă lumânarea. – Al unsprezecelea? o întrebă cealaltă, iar porfirogeneta dintâi îi răspunse fără plăcere: – Ultimul. De-acum – voia Domnului.

Theotim

u mai ţinu nici unul supărare că antul sărise din car şi-o luase la goană printre copaci, încă de când se zărise umbra primului călăreţ, fără să le mai spună lui Theotim şi Isaurului ce-i aşteaptă. Spre liniştea lor, în fruntea cetei cât două steaguri, imediat lângă cel care le poruncea tuturor, stătea ilivakianul pe care grămăticul îl crezuse pierit – şi care i se adresă cu respect: – Pace din nou şi n-aveţi grijă! Nici gând n-aveam cine poţi fi, cărturare, dar dascălul ce-l ai la Oraş are aici trecere mai ca împăratul şi de-asta o să-ţi stăm de pază până la corabie la Transmarisca, iar eu chiar până Sirmium, dacă-ntr-acolo călătoreşti. Chiar până la Sirmium nu, dar nici prea departe de cuibul gepizilor, le răspunse Theotim, privind încă neîncrezător mulţimea de luptători zdraveni, dar de neamuri întunecate la faţă şi, mai toţi, cu părul strâns în coadă şi cu arcuri ca luate din prada de la Flagelis Deii. Căpetenia lor începuse să-i spună ceva grămăticului într-o elinească stricată tare, apoi o dădu pe ce va fi fost graiul lui, cu unele cuvinte din limba comună – iar însetatul de la Ilivakia înţelese şi-i răspunse la fel, fără să mai tălmăcească. Între timp, mulţi dintre luptători descălecaseră şi învârteau ţesăturile din carul antului, dar nu spre paguba acestuia, ci în negoţ, plătind cu monede amestecate, al căror număr sporea în palma căruţaşului când acesta-şi mângâia marfa – sau scădea, dacă luptătorul făcea semn că sare în şea. În şei urcară şi ei într-un dat, după ce Micul Isaur dădu rămas bun antului, pentru amândoi, ca să-l lămurească apoi pe Theotim că ce vorbise ilivakianul cu kutrigurul era de râs şi de ţinere minte totodată: – Dascălul de ţi să înveţi la domnie cu el e la mare cinste printre ei, că li a dat cu-

vântul Domnului când ista abia si născuse şi măcar că creştini se socot acum, li ţin pe el de sfânt şi mai mult de-atât. Ei, o să poarte şi povara asta, se bucură Theotim – cu oarecare înnorare a feţei, că plecase ştiindu-l pe bătrânul dascăl pe patul de moarte. Iar ilivakianului, despre care tocmai află că se numeşte Gherman, îi spuse drept că la Drobeta Theodora are drum, ori pe cât de aproape s-o putea, şi chiar că de soarta fiului lui Vitalian îi este grija, ca nu cumva să-i facă rău Acoperirea sau altcineva din neştiinţă, că aşa s-ar putea ţine pace la Dunăre. – Pace aici nu mai are cine ţine; cât despre mine, nu ştiu istoria cu Vitalian de care zici decât din vorbele altora – dar m-am dat tălmaci ăstora pentru voi şi cu ei cuvântul se ţine şi dacă te lupţi, şi dacă nu, îl linişti omul, povestindu-i apoi că, după o încăierare cu kutrigurul, când a fost gata lupta, acesta l-a tocmit să-i fie de strajă la cort o noapte încheiată şi l-a plătit dimineaţa ca şi pe-ai lui. Drumul până la docul Transmariscăi, lung cam cât fusese şi cel de la Tomis până unde-i lăsase antul, îl făcuseră, în goana cailor, în mai puţin de cinci ceasuri. Lui Theotim, timpul câştigat îi căzu bine, însă-i dădu dreptate şi Isaurului, care i se plânse de oboseala din şea ca de schingiuirile de la închisoarea din zidul lui Anastasios. Goana, îi lămuri ilivakianul, era nu atât pentru îndatorarea celui ce-nvăţase cu botezătorul kutrigurilor, cât din teama că vestea primită cine ştie cum de căpetenia acestora ar putea fi adevărată: hoarda unui alt neam, cândva una cu cel de-i însoţea, trecuse Dunărea mai jos, pe la Capida şi căzuse la înţelegere cu maimarii steagurilor dinspre Dârstor, să le ia urma şi prada cestorlalţi. – Poate căruţaşul vostru să le spună de drumul ce-am apucat, mai zise ilivakianul, adăugând că, de n-ar fi jurămintele schimbate de kutriguri cu anţii Turrisului, să-şi lase unii altora iscoadele să meargă în voie, căpetenia lor ar fi pus să i se ia capul. Mirării tăbăcarului că tocmai peste-o iscoadă de-a anţilor au dat să-i ducă, Theotim îi răspunse că asta mai mult decât negoţul îi mai mână pe drumurile dintre Hem şi Dunăre, unde de ani mulţi nu-i săptămână în care să nu se dea încăierări, cu sau fără ştirea strategopezilor Palatului. – Ba, mai adesea ştiu numai ei şi nimeni alţii de luptele alea, că hoardele astea de trec dincoace ei le cheamă şi le plătesc, să pună foc şi să prade pentru câştigul lor, întoarse vorba supărat Gherman şi, când Theotim îl iscodi de unde-atâta încrâncenare pe oamenii împărăţiei, după câteva clipe de cumpănă, oşteanul le povesti că în două rânduri satele de către Ilivakia au fost vânturate de steagurile împărăteşti, cărora şi-aşa le plăteau dări: – De la noi şi dări, şi călăuze până-n Ripei, şi grânele pentru Dârstor primeau, şi tot ne-au vânturat, zicând că vor să n-aibă ajutor prin noi oricare neam de sciţi ar da năvală, dar noi ştim că au dat locurile lui Ardagast, pentru datorii ce le-aveau la acesta din alte tocmeli. În jurul lor, se făcuse roată de bărbaţi ascultându-i în tăcere şi nepricepere, iar prin roata asta trebuiră să-şi facă loc, fiecare călare, căpetenia de kutriguri şi o femeie voinică, destul de tânără, căreia luptătorii i se plecară cu lipsă de încântare. – De copiii ce i-am dat zălog le-ai spus, tălmaciule? le vorbi femeia într-o elinească frumoasă, sărind de pe cal şi fiind gata să se-mpiedice în fusta lungă şi-n toate culorile. Când, după ce luară masa cu căpetenia şi cu tălmaciul Gherman, kutrigurii îi aşezară într-o luntre de-a locului, al cărui vâslaş mulţumi Cerului c-a rămas şi cu viaţa, şi cu năvodul plin de peşte, femeia se mai arătă o dată, intrând în apă până la glezne, ca să strige după Theotim: – Blestem pe capul Theodorei voastre, că n-a rămas viu nici unul din cei doisprezece fraţi ai mei! Şi ţie cale bună!

Leontios

şteptaseră semn de la Basilissa până, lui Leontios cel puţin, i se uscase gâtul. Într-un târziu, prin uşa din dreapta dormitoarelor, scundă cât pentru un copil, ieşiră o însoţitoare acoperită numai de voaluri albe, şi, imediat după ea, alte două în veşminte de închinate – verde una şi albastră cealaltă, cât să fie semn că Stăpână nu va osândi, ci va face sfat. Dez-



Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat  moştenita îi dădu un ghiont, iar Leontios ştiu să se plece în genunchi, înainte ca Basilissa să se arate prin uşa împărătească; când apăru, învăţatul văzu, aşa cum trebuie, întâi doar condurii roşiatici şi, abia după îngăduirea dată din îndoirea genunchiului crăiesc, faţa brăzdată de nesomn a celei ce-i poruncea împăratului. – Nici pietrele tale de Magnesia, nici adăpostul ce mi l-a dat în tinereţe răposatul tău tată nu mă fac să-ţi îngădui a vorbi aşa de Vitalian şi de Nika – ci numai prietenia cu egipteanca de te are soţ, ea şi griji pe care măcar cei ca tine ar trebui să le priceapă, îi spuse cu glas coborât Basilissa, întoarsă spre dreapta, unde sta purtătoarea mai tânără a sabiei-de-rang. Leontios aşteptă până ce însoţitoarele urmară semnul Stăpânei de a se întoarce în dormitoare, apoi îngenunche din nou. Iar de acolo, de jos, auzi cu mirare vorbele dezmoştenitei: – Îţi pierzi şi acum vremea, Theodoro, şi dacă nu ştii, află că l-ai pierdut şi pe ultimul şi altă trecere n-avem – că doar nu cu Phaetonul se va putea trece, fie şi împănat de pietrele ăstuia. Basilissa îl ridicase pe Leontios cu o atingere pe umăr, apoi îi răspunse bastardei lui Justin cu glas abia stăpânit: – Vom mai vorbi la masă – şi-ţi mulţumesc că, a doua oară azi, îmi aminteşti că sunt în palatul ăsta prin fapta mea şi nu din naştere. După care deschise ea însăşi uşa mică dinspre dormitoare şi o chemă cu o poruncă scurtă pe însoţitoarea verde, ca să ştie toate unde-l vor găsi mai târziu pe cărturarul soţ al egiptencei. Se lăsase seara când lui Leontios îi sosi chemare, din nou, la Theodora. La intrarea în thermion, unde fusese adus de doi voinici în care nu putu să ghicească nici un neam, cărturarul trebui să aştepte întâi ca, printre ţâşnitoarele de aburi din stânga sa, să intre un cârd de însoţitoare în voaluri albe şi doar atât. Până le urmări cu privirea, voinicii dispărură. Leontios era de data aceasta încurcat, ajunsese pentru prima oară aici şi nu cunoştea obiceiurile. Însă Basilissa, care era şi acum însoţită de dezmoştenită, îl chemă să se aşeze chiar lângă ele. I se adresase pe nume, semn că, de-acum, era liber să răspundă cum pofteşte. – Ştii pentru ce am nevoie de tine? Pentru a face Phaetonul să meargă prin taina pietrelor de Magnesia, zise cărturarul şi, văzând chipul netulburat al Stăpânei, se grăbi să adauge că, dacă i se dă răgaz două sau trei luni, crede că i-ar putea da de cap. Auzindu-l, dezmoştenita râse cu poftă şi-i explică apoi Theodorei de ce râde – ăsta e atât de pierdut cu firea, că nici nu ştie să asculte. – Fii mai blândă, Irino, îi ceru împărăteasa sfetnicei sale şi abia acum Leontios se pierdu cu firea: nici o fiică de Basileu, de la Vetranius cel fără noroc începând, nu purtase numele Irina – în schimb, aşa se numise mama aceluia, despre care rămăsese poveste c-ar fi pierit într-o furtună, pe când fiul ce-avea s-ajungă împărat abia împlinise trei ani. Irina dezmoştenita n-avea însă grija socotelilor pe care şi le făcea-n gând Leontios, după cum şi Theodora, căreia întâistătătoarea însoţitoarelor îi ceruse, şi primise, voie să dea drumul la cântări in laudamus, îşi urmărea planul dintru început. Mai întâi, îi spuse cărturarului că Phaetonul primise putere magnesiană de atâta vreme, încât acum nu mai era strategoped sau themariot care să nu ştie, ori măcar să nu bănuiască asta: cât ar fi fost de grele vremurile, nu era el, Leontios al egiptencei, singurul învăţat al împărăţiei. Apoi îi istorisi ceva despre cum căutaseră pajii poarta către tărâmulcelălalt şi că îi pierduse pe toţi. – Doar Iovian al meu mi-a mai rămas şi-un căţelandru de i l-am luat eu lui Vitalian şi-acum mi l-a gonit nu ştiu încă unde Acoperirea, îşi scăzu Theodora glasul, după care rosti iar poruncitor: Să faci ce-oi şti şi ce n-oi şti ca poarta să stea deschisă măcar un sfert de ceas! – Iar însoţitoarele încetară cântarea şi voinicii care-l aduseseră pe Leontios apărură iar, ca să-i arate acestuia drumul prin coridoarele Palatului – vreme în care, ieşind de după tronul de apă al Basilissei, cealaltă purtătoare de sabie-de-rang îi legă Irinei mâinile cu un şnur de mătase şi o scoase din thermion pe o fereastră joasă. (fragment de roman)

Dorin Murariu

Adriana Weimer

Scriitorii în contemporaneitate J

oi, 5 aprilie 2012, Studioul de Concerte ,,Elisabeta Toth” din cadrul Şcolii de Arte Frumoase ,,Filaret Barbu”, Lugoj, a fost arhiplin la întâlnirea cu un grup de scriitori din aria culturală a Banatului. Alături de scriitorii lugojeni Laurian Lodoabă, Adriana Weimer şi Ionel Panait, s-au aflat în sală autori cu o operă deja bine conturată, prezentarea acestora fiind realizată de poetul şi editorul Lucian Alexiu. Profesorul universitar Sabin Ionel a captat atenţia auditoriului prin consideraţiile domniei sale despre locul tinerilor în lumea de azi, despre rolul pe care scriitorii îl au într-un timp asediat de un flux informaţional fără precedent. De asemenea, a prezentat romanul Aşteptarea, recent publicat la Editura Hestia. Este un volum despre locurile cu multiple semnificaţii ale Munţilor Apuseni, pe care le învie un narator puternic implicat afectiv, exploatând polimorfismul amintirilor. ,, Nu mă pot cufunda în trecut ca un scafandru într-o străvezie şi bogată în vestigii mare

multe ori un bronz parcă dăltuit, mai îndelung sau mai puţin şlefuit, dar întotdeauna unitar şi sugestiv. Pentru el, esenţială şi miraculoasă e creaţia, un fel de «ivire în lume» a nebănuitelor puteri ale unor forţe care ne pecetluiesc existenţa” – după cum aprecia criticul Livius Petru Bercea. Poeziile lui Aurelian Sârbu mizează pe potenţialitatea unor imagini care vizează adâncimile semnificaţiilor: ,,apele mele nu sunt ca marea în larg/ apele mele se-adăpostesc/ în fiorduri// adânci te-ademenesc/ la ţărm/ într-o îmbrăţişare/ liniştită albastră.” Din aceeaşi echipă de oaspeţi ar fi trebuit să facă parte şi Florin Contrea. Au fost prezente doar interesantele cărţi ale domniei sale: Labirynth – roman, Dimitrie Cantemir – discurs narativ şi normă retorică, Urmuz, semnificative studii despre două dintre momentele (atât de diferite) care au marcat evoluţia literaturii române. Cartea despre Dimitrie Cantemir are două părţi ce se oglindesc, astfel încât analiza operei să dobân-

a timpului. De la facerea lumii, strămoşii mei s-au retras în ţărână rânduri-rânduri, împreună cu vitele şi uneltele lor, cu puţinele bucurii şi multele necazuri, întăriţi în credinţa că raiul poate fi oriunde, dar nu pe pământ. Şi iată-mă acum pe mine, împins în lumină, scrutând din când în drumul de unde vin, cu teama rătăcirilor în suflet.” Poetul hunedorean Aurelian Sârbu mizează pe expresia concentrată a poemelor, cu relaţii minime între cuvinte, de cele mai

dească aşteptata complexitate. După ce a expus succint evoluţia retoricii, precizând câteva din reperele sale, autorul analizează scrierile lui Cantemir din perspectivă retorică, ajungând la concluzia că ,,ceea ce a fost esenţial în sistemul teoretic al retoricii Antichităţii greco-latine a fost păstrat şi chiar dezvoltat creator în opera” eruditului cărturar. În cartea despre Demetru DemetrescuBuzău, exegetul prezintă, mai întâi, câteva elemente definitorii din biografia celui care, în dimineaţa de 3 noiembrie 1923, şi-a zburat creierii în pavilionul unui parc din Bucureşti, pentru ca, în continuare, să analizeze structura scrierilor urmuziene, propunând în continuare câteva repere exegetice formulate, de-a lungul timpului, de Stephan Roll, Ion Biberi, P.P. Panaitescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Lucian Boz, Matei Călinescu, Eugen Ionescu şi Marin Sorescu. Semnificative sunt şi paginile în care Urmuz este plasat în contextul literaturii de avangardă, cât şi cele despre absurdul urmuzian văzut ca mod de existenţă literară. Întâlnirea a continuat cu dialoguri artistice la care au participat poeţii lugojeni invitaţi, cât şi elevii instrumentişti ai şcolii gazdă.

Robert Şerban la Festivalul European Literature Night de la Londra R

obert Şerban s-a născut la 4 octombrie 1970, în Turnu Severin. Este scriitor, jurnalist şi editor. Trăieşte în Timişoara. A debutat cu cartea Fireşte că exagerez (poezie, 1994, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România). Au urmat Odyssex (poezie, 1996), Piper pe limbă (interviuri, 1999, Premiul Filialei din Timişoara a U. S. R.), Pe urmele marelui fluviu/ Auf den Spuren des grossen Stroms (coautor, poezie şi proză, 2002), Timişoara în trei prieteni (coautor, poezie, 2003, Premiul revistei Poesis), A cincea roată (interviuri, 2004, Premiul Filialei din Timişoara a U. S. R.), Barzaconii/ Anus dazumal (proză, 2005), Cinema la mine-acasă (poezie, 2006), Athénée Palace Hotel (coautor, teatru, 2007), Ochiul cu streaşină (publicistică, 2007), O căruţă încărcată cu nimic/ Ein karren beladen mit nichts (coautor, poezie, 2008) şi Moartea parafină (poezie, 2010).

oetul timişorean Robert Şerban a avut bucuria de a fi unul dintre invitaţii din acest an ai Festivalului European Literature Night de la Londra. Aflat la a patra ediţie, acest important eveniment cultural s-a desfăşurat la Centrul de Conferinţe British Library, la mijlocul lunii mai 2012. În cadrul festivalului, poetul şi jurnalistul Robert Şerban a citit o selecţie de poeme, traduse în limba engleză, din cel mai recent volum al său, Moartea parafină, a-

părut la Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010. Festivalul European Literature Night de la British Library a prezentat opt scriitori din Austria, Danemarca, Germania, Ungaria, Muntenegru, Polonia, România şi Suedia. “De la romane poliţiste la pagini de dragoste, sau de la naraţiuni istorice la literatură horror, povestiri scurte şi vers contemporan, autorii selectaţi sunt exponenţi marcanţi ai literaturii ţărilor din care provin şi vor crea un dialog pan-european despre noua literatură în traducere”, au subliniat organizatorii festivalului, care a fost moderat de Rosie Goldsmith, jurnalist BBC. Festivalul European Literature Night – un maraton internaţional de lecturi pentru iubitorii de literatură, organizat simultan în 20 de capitale din Europa şi Asia – este iniţiat de 24 de instituţii culturale europene (EUNIC Londra), precum şi de Comisia Europeană în Marea Britanie. Poetul timişorean Robert Şerban a fost invitatul ICR Londra.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 32 Ladislau Daradici

Marius Chelaru

Despre „alcătuirea poemului”

uţini sunt poeţii care izbutesc să comprime o multitudine de sensuri în lexeme puţine, sau, ca să fim în asentimentul lui Barthes, să facă din limbaj literatură („Vedeţi-mi cuvintele, sunt limbaj; vedeţi-mi sensurile, sunt literatură”). Dacă cineva ar însuma cuvintele din cărţile lui Aurelian Sârbu – Interiorul umbrei (2009), Albedo (2009), Seducţia undei (2010), Limes (2011) etc. –, ar rămâne surprins: poetul a reuşit să reducă multe din poemele sale chiar la şapte, opt sau nouă cu--vinte! Cât despre sensuri... Se pare că în cazul autorului nostru („nu am vocaţie epică”, mărturiseşte el într-un Autoportret), s-au intersectat (caz fericit şi rar) două dimensiuni de excepţie: cultura, bazată şi pe o carieră de filolog şi de critic de artă, dar şi ceea ce Emil Cioran numea, în urmă cu aproape opt decenii, acea „energie debordantă”, acel „lirism interior” care, neexteriorizat, te-ar putea pierde. Îndrăznesc să afirm că este ceea ce i se întâmplă şi poetului Aurelian Sârbu. În privinţa „cantităţii”, aş da un singur exemplu: cele 37 poeme din Interiorul umbrei, de pildă, însumează nu mai mult de 605 cuvinte (inclusiv cele de legătură şi cele care formează, combinându-se, secvenţe fonetice unitare de genul „e-n”, „ce-i”, „mi-e” etc.).

păianjen/ luntre/ pod arcuit” (În undă), altele concentrându-se în jurul unor elemente ca muntele, noaptea etc.: „pisc solitar –/ o îngustă biserică/ pentru un dumnezeu aşezat bătrâneşte/ stăpân firav/ pătruns de cerul/ înalt” (Pisc solitar) sau „noapte –/ ochii şiau mutat privirea/ în peştera trupului...” (***). Alte „poeme-definiţii” sunt bazate pe comparaţie: „întinzi mâna –/ ca un zbor de fluture/ frânt” (Gest) sau „noaptea se închide în mine/ ca într-un nod/ de timp/ moale”. (Timp moale) ucrurile nu sunt însă atât de simple. Deseori, Aurelian Sârbu construieşte o metaforă pentru un concept, un gest – rezultând metafora-definiţie. Însă termenul propriu (conceptul), împreună cu construcţia metaforică, vor forma împreună o nouă metaforă (o metaforă a metaforei sau o metaforă „în ramă”), cu semnificaţii imprevizibile, de o profunzime nebănuită iniţial. Dar iată un poem în acest sens: „mi se stinge candela în mână/ – icoana ta mincinoasă”. E cât se poate de limpede... Însă titlul ales de poet este Pelerin (o altă metaforă, la rându-i, şi care va răsturna semnificaţia iniţială a construcţiei, aducând o nouă „informaţie”, adăugând o nouă dimensiune, întregul rezultat în final fiind net diferit (superior) semantic. Există şi alte exemple: „trup zidit –/ în

părtate/ una de alta”, glasul îndrăgostitului de odinioară fiind de un tragism aparte: „aşterne-mă odată cu ultimul val/ pe nisip/ lasă-mă cu pescăruşii pe mal/ printre scoici/ în zarea altui cer/ .../ umbră-a luminii mele/ încă te mai regăsesc/ în spuma lăsată în urmă/ de vâsle/ în fiecare aripă îmbibată/ de vânt”... (Stăpâna albastră). În cele din urmă, iubirea rămâne o Floare cicatrizată în chilimbar: „singură iubirea –/ în chilimbar/ floare putredă/ cicatrizată/ petală cu petală căzând// singură iubirea –/ miros de abator/ paradis îndoielnic/ cu porţile vraişte”. De la Blaga, Aurelian Sârbu a învăţat că „veşnicia s-a născut la sat”, unele poeme surprinzând elemente definitorii ale acestui univers aparent nealterat: „la ţară stelele şi îmblânzita lună/ ce-aproape-s” (La ţară), sau: „pe prispă-n ograda înstrăinată/ ţăranul/ se tot socoteşte” (Peisaj remanent), sau: „morile nu mai macină/ nici vânt/ nici noroc/ nimic// rotiri invariabile/ inutilă/ axă/ a/ lumii”. (Inutilă axă a lumii). urprinzător, Aurelian Sârbu a izbutit esenţializarea chiar în cazul pastelului. „Peisajele” sale poartă însă acelaşi numitor comun al „tălmăcirii” de sine, în paralel cu surprinderea elementelor relevante (nu rareori eminesciene) ale universului: „se naşte noaptea lumina/ pe buze cuvântul/ stelele se gonesc/ între ele/

În prim-plan

George Baciu, Obştile săteşti, leagănul neamului românesc

xistă, în acest volum, două poeme formate din câte şapte cuvinte, două din câte opt, patru din câte nouă cuvinte şi aşa mai departe. Următorul, de pildă, format din nouă lexeme, conţine doar douăzeci şi patru de sunete: „în grai/ e val/ şi-s corbi/ şi somn” (pagina 38). Ne întrebăm, firesc, cum reuşeşte Aurelian Sârbu această performanţă? Se spune că fiecare poem este o metaforă. În cazul lui Aurelian Sârbu însă, fiecare metaforă este un veritabil poem. Aş asemăna textele poetului cu câte un ou (adus la limite fizice minime), dar în care poţi desluşi o infinitate de zboruri. Unele poeme sunt imagini mentale (un gen de „metafore-definiţii”) ale unor concepte mai mult sau mai puţin abstracte. Astfel, singurătatea devine o întunecare de sine, ca în poemul de şase cuvinte De unul singur: „mă-ntunec/ în cerul mut/ părăsit” (poemul fiind doar esenţializarea altuia, de unsprezece silabe, publicat cu doi ani în urmă: „în cerul mut părăsit/ în trupul luminii tale/ singur mă-ntunec”). De subliniat faptul că poetul reia şi în alte culegeri poeme din volumele anterioare, ducându-le spre o limită a esenţializării. Câteva „definiţii” sunt metafore ale sinelui, ca de pildă: „eşti doar umbră tulbure/

alcătuirea poemului/ alb/ peste alb/ o tăcere/ peste altă tăcere” (Fabro) sau „umbre –/ caracatiţe hulpave/ bântuie prin galerii”... (Thriller). incolo de această economie radicală şi un aparent ermetism, semnificaţiile duc la metafizici existenţialiste, autorul fiind înarmat cu o hiperluciditate trecută, de-a lungul deceniilor, prin lecturi de calitate. Pentru poet, prezentul nu-i decât o „filă” din enigmaticul top al destinului: „în faţă/ căi nepotrivite –/ în urmă/ nedescifrate”. (Filă) Exteriorizarea înlăuntrului liric devine o zbatere agonică: „nimeni nu mă-nvaţă să uit// cum să topesc în muţenia mea/ atâtea cuvinte”. (Scrib) Iată şi o metaforă a înălţării/ prăbuşirii în destin (o altă posibilă expresie „lingvistică” a unei picturi): „fântâni secate/ rămase/ fără cumpene/ frânte/ de atâtea suişuri/ de-atâtea cufundări/ goale”. (***). Lirismul e autocenzurat, poeziile amintind de haiku, chiar dacă Aurelian Sârbu nu-şi propune să scrie haiku, chiar dacă, întâmplător, am putem vorbi de respectarea canoanelor acestei specii. Poemele erotice merită un studiu aparte. Însă trebuie precizat că, în majoritatea lor, regăsim motivul mării („tu rămâi în apele tale/.../ stăpâna mea albastră”), al corăbierului „ce dă ocol insulelor/ tot mai înde-

între văzut şi nevăzut/ fântâni adorm cu ape-n oglindă/ un glas ascuns răzbate deasupra” (Se naşte noaptea lumina). Sau: „sa răsturnat cerul/ izvorul îşi amână/ ţâşnirea/ de parcă ar asculta în adâncuri/ confidenţa focului ferecat// pe-aici/ la răstimpuri/ doar câte un stol de egrete năpădeşte/ luciul lacului” (Pesaj, lângă Mondsee). Iată şi două exemple de concentrare maximă a imaginilor: „la o margine de luminiş/ un trup de cerb/ jupuit” (Vedută), sau: „vânt prin frunziş/ seara – / martor mut/ păianjenul într-un colţ” (***). avigator pe mările destinului („corabie-ţi sunt/ cu un petec de velă/ ori marea străveche/ răscolită/ de vânt”) poetul poartă în sine obsesia ţărmurilor stâncoase, a valurilor înspumate. În acelaşi timp, are o aplecare constantă spre mitologie, identificându-se în imaginea figurilor legendare de odinioară, titluri de poeme ca Odyseu, Icar, Narcis, Pygmalion stând mărturie în acest sens. Închei cu un Autoportret relevant pentru lirica singulară a acestui poet: „nu am vocaţie epică// vin rar/ stau puţin/ ţâşnesc vulcanic/ plec iute// mor încet şi mereu/ egoist solitar// sunt un poet ferecat în memorie// flacăra mea/ e o zbatere-nceată/ lumina ei/ ţine cât zborul unui lăstun/ cât pacea ţărmului între un val/ şi alt val”.

emnalam, la aceeaşi rubrică, apariţia unei cărţi (Ion C. Hiru, George Baciu, Domneşti, arc peste timp. Crâmpeie de monografie) al cărei coautor era George Baciu, care urma o alta pe aceeaşi temă – Domneşti – oameni de ieri şi de azi, apărută în 2004. O altă carte semnată de George Baciu este Obştile săteşti, leagănul neamului românesc, un subiect uneori discutat dar care, după ştiinţa mea, nu a fost abordat în lucrări separate, de amplitudine. Autorul îşi fundamentează lucrarea pornind de la o idee acceptată, cu nuanţe de la istoric la istoric, anume că „rolul fundamental al poporului dac ca element constitutiv al poporului român este dat, în afara contribuţiei sale etnice, lingvistice şi culturale, de transmiterea directă la români a formei sale tradiţionale de organizare: obştea sătească”. Apoi, pas cu pas, îşi expune propria viziune (pornind şi de la bibliografia în domeniu) asupra modului în care, în timp, obştea a evoluat până ce, între secolele VIIXIII, „suferă un proces de integrare în formaţiuni politice tot mai vaste, de tipul ţărilor”, ajungând, în final, după o serie de etape (obştea aservită, obştea de vale ş.a.), la destrămare. Procesul de destrămare având loc, scrie Gheorghe Baciu, lent, între cauze fiind „apariţia relaţiei marfă-bani, diferenţierile sociale şi financiare, individualizarea proprietăţii ş.a. Structura cărţii: Cap, I – De la obştile săteşti la statele medievale româneşti, Cap. II. – Instituţia obştii săteşti, Cap. III. Instituţia proprietăţii, Cap. IV. – Instituţia domniei şi obştea sătească, Cap. V – Destrămarea obştilor săteşti. Dincolo de modul în care autorul îmbină argumentele istorice cu propriile consideraţii, faptul că este o lucrare dedicată exclusiv obştilor şi evoluţiei lor în timp, e în sine un lucru care trebuie semnalat. Între toate, aş face numai o remarcă, pornind de la citatul din Lucian Blaga cu care începe Predoslovia cărţii, semnată de autor – „Suntem şi vom fi întotdeauna un neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă şi de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului”. Frază care, în contextul actual, capătă un gust mai curând amar, dat fiind modul în care este tratat satul românesc, în care sunt „sprijinite” şi făcute cunoscute tradiţiile, atâtea câte s-au mai păstrat. George Baciu, Obştile săteşti, leagănul neamului românesc, Editura Alfa, Iaşi, 2010, 186 p.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Florica Gh. Ceapoiu

Poemele neuitării Ecoul îndelungatelor căutări reverberează duios în neliniştea purificatoare a sufletelor noastre pereche. Iubirea ne cuprinde într-o suavă împletire: prin vise întinerindu-ne încă o dată, din speranţe reînviindu-ne. Înfrăţiţi într-un singur zbor – sub ondularea luminii gândului senin şi ne-ntinat – redevenim metafore fără vârstă, rodind poemele neuitării.

Inspiraţie Pasărea albă a nesomnului, trezind întunericul, tresare pe muchia nopţii, sub pleoapa de beton a oraşului adormit.

Doar poezia Doar poezia deapănă armonios fiorul tăcerii din gândul meu – în adâncuri de negrăire adăstând luceferi. Doar poezia întrezăreşte, misterioasă, galaxia de lumini îngăduită pe bolta viselor mele nedezvăluite încă vreunui muritor. Doar poezia, printr-o singură lacrimă, adapă iarba neuitării însetată de cuvinte abia şoptite.

După ele… Poeziile mele s-au scăldat în soarele după-amiezii; eliberate de griji, şi-au luat zborul spre înaltul cerului. Tânjesc după ele cu lacrima verde a ochiului lăuntric…

Înmugurire Râvnind desăvârşita atracţie a contrariilor şi splendida inegalitate a stărilor de agregare, tânărul poet – necunoscând sărutul Gloriei – într-o amăgire mântuitoare, a sfărâmat disperat zăvoarele adâncurilor şi lujerii tăcerii au înmugurit.

Insomnie Pe sub fereastră, un câine vagabond sparge liniştea nopţii, latrând pesemne la Steaua Polară… Cioburi de întuneric sar pe perna mea, gonindu-mi somnul şi gândurile rebele dau năvală ca nişte saltimbanci, zbătându-se în mrejele cuvântului…

Noapte albă Prin întunericul vieţii, inegale şi melodioase – în batalioane pedestre sau în regimente blindate – gândurile răsar, se ivesc, se-mprăştie ori se adună ca să se reverse până la dizolvarea speranţelor în sângele muritorului şi-n mintea-i iscoditoare, dând sens unei alte lumi, în care durerea – înrourată şi sublimă – contează mai mult decât surâsul scăldat în mierea bucuriei.

Geo Galetaru

Nina Ceranu

Timpul personal al Rodicăi Pop*

Tăcutele seminţe ale întunericului Vezi, vezi: pădurile ard, Fiara calcă lumina în crângurile negre, Ostaticii adorm cu faţa în nisipul fierbinte. Un urlet albastru, o neverosimilă goană Prin ganglionii unei planete inerte: Atât să fie semnul că lucrurile vorbesc Despre imperceptibile vinovăţii, despre Rostul nostru împovărat de neputinţe. Apoi petala lunii apune, pasărea Poposeşte în sângele cuminţit de ploi. Oh, da, ardoarea gestului tău Şi tăcutele seminţe ale întunericului: Mărturisire despre viaţa care nu ne mai vrea.

Dar noaptea aceea Calcarul lunii şi umbra peste Pajiştile de ieri. Crengi albastre În calea călătorului nevăzut: zodia Arzând între praguri, acolo, niciunde. Am venit, mireasmă a unui glas străin Ce nu-şi mai găseşte limanul, nici Aura cu care a învins noaptea. Dar noaptea aceea suntem chiar noi.

Oglindă a râsului meu îngheţat Oh, gesturi încetinite pe roata ameninţătoare, Fulgii văd totul, vinovăţiile cad ca Nişte săbii de aur. Lumi rotitoare şi Veşnicul murmur al celor ce vin. Petala dimineţii peste albastre abisuri Va fi, va fi, iar tu vei mărturisi. O noapte amară, un cor hipnotic, Spui tu, oglindă a râsului meu îngheţat. Cuţitul cade în văi, purpura înaintează Ca un solstiţiu pe munţii din vis. Şi cine vorbeşte? Şi cine e însuşi ecoul?

Pasărea neagră O pavăză peste iertarea de ieri, Acolo timpul jubilează cu un schelet în braţe. E seară şi sângele vorbeşte cu iedera, Dragostea e un plâns sub norii de aur. Vom sta în micile vinovăţii ale nopţii Ca în peşteri ferite de gloria mesagerului obscur. Să mergem, să mergem, Pasărea neagră ne caută Pe după vieţi mai blânde.

Nopţile frunzei albastre Se deschide cartea? Vorbeşte Cineva în calea rugului din deal? Atavice fericiri, împreună să fim Ca şi când am secera luminile absente. Un orologiu carnivor, o clară fraternizare Sub înaltele nopţi ale frunzei albastre. Cetatea îşi clatină anotimpul: Se pregătesc dezastre în ochii copiilor.

Un pământ care-şi caută răspunsul Vremelnică e zodia greierului: cândva Vor veni îngeri împovăraţi de blândeţe. Şi tu vei fi în inima aceea străină, Vei scanda viziunile frunzei. Ca vederea Care şi-a lăsat urma în noapte. Şi cerul E un plâns al fiinţelor fără noimă, Un pământ care-şi caută răspunsul.

e întâmplă ca unii dintre noi, atinşi de aripa divină, să aibă la-ndemână cuvintele potrivite şi să nu găsească răgazul de a le aşterne pe hârtie. Asta pentru că mereu are prioritate cotidianul, de cele mai multe ori acaparator. În situaţia aceasta s-a găsit Rodica Pop, cu ceva timp în urmă, când, luată cu asalt de imaginile care veneau din trecut, să fie „obligată” a le aşterne pe hârtie, sondând în poemele sale, când eul interior, când universul din care facem parte şi ne determină trăirile de care nu ne putem desprinde. În monologurile dorite şi necesare, răzbate acea lumină şi căldură care îi sprijină viaţa viitoare, unde, din tot sufletul, speră să alunge faptele rele, în acea credinţă că făuritorul de lumi noi, pe hârtie, are puterea de a magnetiza şi etala în profunzime lucrurile şi faptele ce abia se întrezăresc şi sigur unele ar rămâne iluzorii, ascunse, dacă un astfel de autor n-ar fi avut intuiţia că perla există, dar trebuie căutată şi pusă în valoare. Recoltând un succes de netăgăduit din vremea când frecventa cenacluri literare (şi nu e, oare, aceasta prima confruntare şi un infailibil barometru?), Rodica Pop s-a învrednicit, într-un târziu, să-şi adune creaţiile şi să le dea şansa să „respire un timp personal”, altul decât cel al sertarului. A avut Rodica Pop intuiţia şi ştiinţa de a aşterne poezie pe retina celor doritori, de-a înstruna în poemele sale refrene pentru vii şi pentru nevii. Ca oricare creator de frumos, când a fost vremea poeziei, mai întâi s-a bucurat ea însăşi de durabilitatea cuvântului scris şi era cât pe ce să uite că pasul imediat următor este acela de a-l face cunoscut şi cititorilor. A funcţionat însă bunul simţ creştinesc de a-şi încredinţa poezia memoriei colii albe, e drept cu teamă şi cu un pic de gelozie, poate în credinţa că ochii profani sau rău intenţionaţi ar fi ars-o. Însă şi-a dat seama că opera scrisă şi publicată în timpul vieţii trebuie arătată, citită şi mai ales e nevoie să se scrie despre ea. Nu e suficient să-ţi faci ţie pe plac… Observăm însă, în treacăt, că această ofertă n-a urmat servil modelele cenacliere şi că autoarea şi-a păstrat acelaşi spirit de luptătoare, aceeaşi noutate cu care ne surprinde mereu în luările sale de cuvânt aplecat pe textele în dezbatere. Şi-ntr-un firesc a urmat volumul Timp Personal, iscat din abundenţa de trăiri şi de cuvinte poetice, adunate ani şi ani de zile, creaţii în care poţi colinda, între meditaţie şi aspiraţie, în căutarea adevărului, a dragostei şi a unei forţe regeneratoare. Aşadar, începând cu o poezie cerebrală, superioară ca realizare artistică, dar uşor descifrabilă, Rodica Pop continuă în paginile Timpului Personal „să-şi încerce puterile” şi ascuţimea minţii, cu alte poeme din care

se desprind meditaţia şi aspiraţia sa de a se ridica peste destinul insului comun. Fără a avea o temă predilectă, fără a investiga o anumită lume, sau o stare anume, poeziile sale, unele, sunt căutări în sinele său “bântuit” de frumuseţe, de tristeţe, în dorinţa de a-şi menţine un echilibru, instabil uneori, fragil în faţa “nostalgiilor de seară”, în faţa anotimpurilor. Nevinovate, căci ele au mers în drumul lor, înjumătăţindu-i viaţa, uneori netrăită cum ar fi trebuit. Fiecare cuvânt al său, din fiecare poem al său, are un loc bine determinat, fără de care scrierea poetică n-ar mai funcţiona la parametri reali, ele fiind merindea de drum în acest urcuş, dar în acelaşi timp şi “semnele” pe care autoarea, conştient, le presară în urma sa pentru a se putea întoarce, în siguranţă, în lumea atât de râvnită a literaturii. şadar, cele 33 de poeme sunt premii pe care autoarea şi l-a acordat sieşi pentru starea-i de spirit deosebită, din care a scăpat “întreagă” de-a lungul vremii, dar marcată de fiecare trecere “durernică”. Nu ne rămâne decât să salutăm, cu entuziasm necenzurat, ivirea acestui volum, o bună măsură în care coabitează şi poeta, şi poezia sa.

* Rodica Pop, Timp Personal, Timişoara, Editura David Press Print, 2011

Aşa se întâmplă Da, sigur, aşa se întâmplă cu tine, Vine toamna şi te ia în braţe, Te duce acolo şi te pune-n cuvânt. Vine pata aceea de catifea, vine Pleoapa fardată dinspre ploile fierbinţi Şi atunci spunem: da, sigur, aşa Se întâmplă cu noi când vine toamna Şi ne lasă oglinzi aurii la picioare.

Inima umbrei Amiaza şi câinele vociferând pe podiş, Cine să-ţi mai spună tăişul pedepsei ? Când ploaia fuge cu un orb în braţe, Când acolo se ascund săbiile albe ale neputinţei, Noaptea şi gesturile tale în zăpada învinsă. Vorbeşte, vorbeşte, până se va vedea Inima umbrei cum îţi calcă pe urme.

Am privit iluzia în faţă Cineva pierdea vara la ruletă, cineva Care vine din câmpiile tinere şi spune: Aici e de noi, aici îmbobocesc îngerii Şi viaţa metaforei pe lacul scânteietor, Departe în inima ultimei întâmplări rănite Am stat şi am privit iluzia în faţă. Atât şi nimic mai mult Pentru o simplă lecţie Despre singurătate şi fericire.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 34 Horaţiu Suciu

Viaţa cotidiană din Dacia romană. Bogaţi vs. sclavi. Viaţa la oraş vs. viaţa la ţară C N

(2) elipsiţi din preajma celor bogaţi, parte din casă şi familie, sunt sclavii. Personajele care se respectau în lumea romană aveau sclavi care se ocupau de toate treburile casei. În fapt, orice personaj, cât de cât „avut”, avea un sclav. Inscripţiile din Dacia menţionează două tipuri de sclavi şi liberţi (adică foşti sclavi): publici şi privaţi. Sclavii publici au o situaţie (economică) comparabilă cu a oamenilor liberi, ba câteodată mai bună. Aveau de asemenea o libertate deplină (la Sarmizegetusa există un sclav public Ampliatus – care are propriul lui sclav (45)). Dar sclavii privaţi, în afară de cazul în care sunt administratori ai moşiilor de la ţară sau ai unei afaceri, sunt în atenţia noastră. Materialul epigrafic ne aminteşte în Dacia un număr destul de redus de sclavi privaţi; totuşi trebuie reţinut că sclavii din inscripţii nu reprezintă decât o infimă parte din numărul total (46), aceştia fiind cei favorizaţi în urma unor funcţii sau moşteniri. Iată câteva inscripţii reprezentative „I(ovi) O(ptimo) M(aximo) D(oliheno)/ Iulius/ Valentin[us]/ flamen m(unicipi)/ pro Salutem/ suam suorum/ que omnium contubenium(-alium?)/ v(otum) l(ibens) m(evito) p(osuit)” (Iulius Valentinus a pus altarul lui Jupiter Dolihenus, pentru sănătatea sa, alor săi şi a tuturor sclavilor (ce trăiesc în casa sa) (47) de la Tibiscum). „D(is) M(amibus)/ Ael(ia) Tiiademes Palmera/ vix(it) an(nis) VIII, Surillio/ vix(it) an(nis) XXV, Rufina vix(it)/ an(nis), Ael(ius) Bolhas Bun/ naci vet(eramus) ex n(numero) Palmur(enorum)/ et Ael(ia) Domestica colniux aeius posuerant/ filia pientissimae et dulc(issi)m(ae) et liberto et menlesteriis b(ene) m(eerentibus)” (Zeilor Manilor, Aelia tiiadmes, născută în Palmiria a trăit 8 ani, Surillio a trăit 25 ani, Rufina a trăit 20 ani; Aelius Bolhas Bannaci, veteran din numerus Palmyrenorum şi soţia sa Aelia Domestica, au pus (monumentul) prea pioasei şi scumpe fiice, libertului şi sclavei ce au binemeritat) (48) este o inscripţia demonstrând aproprierea între sclavi şi stăpâni. Această apropriere ne e dovedită şi de o inscripţie de la Sarmizegetuza: „D(is) M (anibus) Q(uinto) Aureliu Q(uinti) f(ilio)/ Papi (iria tribu) Tertio dec(urioni) et flamin(i)/ col(iniae) Sarm(izegetusae)/ Q(uintus) Aurelius/ Saturminus/ aug(ustalis) col(oniae)/ et Proshodus/ et Logismus/ li(berti) et hered (es)/ f(acinendum) c(uravenrunt)” (Zeilor Mani, lui Quintus Aurelius, fiul lui Quintus, din tribus Papiria, Tertius, decurion şi flamen al coloniei Sarmizegetusa, Quintus Aurelius Saturninus augustalis al coloniei şi Proshodus şi Logismus, liberţii moştenitori (ai săi) s-au îngrijit să se facă (acest monument)” (49). De unde provin aceşti sclavi? În Dacia, trei tăbliţe cerate, ne spun că aceşti sclavi provin din vânzare - cumpărare. Numele şi vârsta lor ne arată că ei nu pot fi decât sclavi casnici: Passia, de 6 ani, un copil sclav Apalaustus şi Theudote, o femeie sclavă (50). Tot cumpăraţi sunt şi sclavii lui Juvenal: „N-am plătit cu bani grei sclavii lician sau frigian” (pe care-i am), care ne spune şi că „Unul vine de la ţară, tată lui a fost cioban/ După maică-sa tânjeşte nu s-au mai văzut de un an./ Altul e deprins de acasă vacile să le păzească/ Îi e dor de boi, de capre, de coliba părintească” (51) arătând că ei sunt cumpăraţi din rândul copiilor sclavilor rurali. Fenomenul transformării sclavilor rurali în sclavi casnici ne este confirmat şi de Longos: „Astylos (fiul stăpânului) la rugăminţile lui Gnathon (prietenul) făgădui să-l ceară pe tânărul Dafnis (sclav rural tânăr) de la Dionisofan (stăpânul) şi să îl ducă la oraş, să-i fie lui Gnathon iubit, iar lui slujitor” (52). Slujbele pe care aceşti sclavi le îndeplinesc sunt variate. Lucian din Samosata ne spune că ajuns la locuinţa lui Nigrinos: „am bătut la uşă şi un sclav mic mă vesti stăpânului său, care mă chemă” (53). La fel Apuleius povesteşte că „...ajungând la intrarea casei începui să strig şi să bat în uşa care era zăvorâtă cu nădejde. În sfârşit se ivi o fetişcană (sclavă)...“ (54). Un fragment din Aulus Gellius ne arată care este rostul sclavilor copii: „Filosoful Taurus ne primea la masă la Atena de obicei când se lăsa seara... puterea mesei fiind adesea o oală de linte egipteană cu dovleac tocat mărunt... Într-o zi, când sclavul a adus şi a pus pe masă o oală cu mâncare iar noi eram aşezaţi şi aşteptam, Taurus i-a poruncit să toarne în ea untdelemn. Era acest sclav,... un copil

de cel mult 8 ani cu mişcările şi vorbirea isteaţă... El aduce cu o figură nevinovată o carafă de Samos, goală, ca şi cum ar fi fost plină... şi o întoarce... deasupra mâncării din oală, dar nu curgea deloc untdelemn. Copilul priveşte cu ochi duşmănoşi şi supărat carafa, o zguduie puternic şi o răstoarnă iarăşi în oală. Noi râdem pe înfundate. Copilul însă zice, făcând pe seriosul: „Nu râdeţi, este untdelemn. Nu ştiţi ce frig a fost azi dimineaţă... a îngheţat”. „Pungaşule”, zice Taurus râzând, „du-te-n goană şi cumpără untdelemn” (55). recvent aceşti sclavi casnici sunt bucătari. Apuleius vorbeşte despre „sclava Fotis... (care) gătea pentru stăpâni o mâncare din carne tăiată” (56). Sau de „fraţi care erau sclavi” (şi care îl cumpără pe personajul – măgar Lucius cu 11 dinari): „ ...unul era cofetar, specialist în plăcinte şi turte cu miere, iar celălalt bucătar, meşter în mâncăruri gustoase, pe care le fierbea înnăbuşit şi le dregea cu tot felul de sosuri şi mirodenii” şi „mă cumpăraseră (pe măgarul Lucius) ca să le transport numeroasele vase de bucătărie necesare diferitelor nevoi, stăpânul lor călătorind des dintr-un ţinut în altul” (57). Lucian din Samosata descrie problemele „...omului care cheltuieşte din banii lui...” Acesta „ori se ceartă cu bucătarul, care i-a gătit prost mâncarea, ori, dacă nu face asta trebuie să mănânce nişte bucate rău pregătite şi astfel nu se mai desfată. Altă dată se războieşte cu economul pentru că nu-i conduce bine gospodăria” (58). Iuvenal aminteşte şi el de „bucătarul priceput” ce „cu-ndemânare, învârteşte-n mâini cuţitul cum stăpânul i-a cerut” (59) şi e „...meşter în a curăţi ciuperci/ Se pricepe să gătească, tăvălind în sosuri fine,/ Pasărea...“ (60). Tot aceşti sclavi se ocupă şi de servitul mesei în timpul ospeţelor căci „...mai mulţi sclavi sufrageri serveau mai multe feluri de mâncare” (61), afirmă Apuleius, iar „micul sclav... (spune Iuvenal completându-l pe autorul african) cupe simple... aduce (oaspeţilor)” (62). Sclavele îşi servesc stăpânele ca şi „cameriste” (63), „pregătind tot rostul băii: apă, rufe şi ulei” (64); după care se ocupă de coafura stăpânei după cum ne atestă acelaşi Iuvenal: „Biată Psecas, despletită, se trudeşte din picioare/ Părul să i-l onduleze. – Ticăloaso! Ce ţi-am spus?/ Buclele nu-s potrivite; cea din dreapta e prea sus... altă sclavă-i strânge părul şi i-l piaptănă-n inele” (65). Chiar în Dacia, pe un relief de piatră provenit de la Rediu, o sclavă, aranjează părul stăpânei sale. Muncile îndeplinite de sclavii casnici sunt însă şi mai variate. Lucian din Samosata pune în gura zeului Hermes următoarele afirmaţii, care ne prezintă ziua unui sclav casnic: „de cum se ivesc zorii zilei, trebuie să mă scol şi să mătur locul banchetului. Pun scoarţe pe paturile din jurul mesei, rânduiesc fie ce lucru, aştept poruncile” (66). Cum curăţenia e ceva serios însăşi stăpânul supraveghează operaţiile, după cum ne face cunoscut Iuvenal: „Ştergeţi bine pardoseala! Marmura să mi-o spălaţi!/ Uite-o pânză de paianjen! Măturaţi sufrageria!/ Vase să nu văd murdare!” (67). Asta mai ales dacă „retras în camerele sale” stâpânul aude „vorba sclavilor” (68), de care se plângea Plinius cel Tânăr. Împotriva sclavilor casnici, autorii antici aduc numeroase plângeri, căci, după cum crede Plinius cel Tânăr: „la sclavi teama de stăpânii pe care-i ştiu blânzi dispare prin însăşi puterea obişnuinţei... Pe mine mă aşteaptă fără prea multă grijă” (69). Iuvenal ni-l aminteşte pe „...sclavul ce a pierdut două ştergare” (70), iar Marţial pe „o slujitoare ce plânge.../ că ţi-a pierdut oglinda, pe undeva uitată” (71). „Blestemaţii ăştia de sclavi care nu mă ascultă de loc” (72) după cum ne lasă să înţelegem un personaj al scriitorului din Samosata, sunt, ba „prinşi” de Iuvenal „lingând plăcinta”, ba prinşi de Apuleius, după ce un câine le-a furat pulpa de cerb, din bucătărie, gata să taie personajului-măgar, în urma sugestiei primite de la nevastă: „taie-i măgarului o pulpă, toac-o mărunt cu multă grijă, prepar-o cu un sos picant şi serveşte-o stăpânului în locul pulpei de căprior!” (73). Mai mult ne spune Lucian din Samosata: din când în când „un ticălos de slujitor sau îngrijitor de-al casei se furişează în pivniţă să-i tragă acolo un chef, râzând astfel pe socoteala bietului stăpân, pe care-l urăşte” (74). Iuvenal îşi sfătuieşte un prieten (confirmând acuzaţiile autorului sirian): „Uită

casa, lasă sclavii să te fure, să prădeze” (75). âteodată, un sclav ca Syros, care „se întovărăşise cu nişte jefuitori de temple şi pătrunse împreună cu ei în templul lui Anubis”, aducând lucrurile furate în casa stăpânului său Antifilos, poate provoca întemniţarea acestuia (76). De aceea, la cumpărare, stăpânii trebuie să se asigure că sclavii „nu sunt hoţi, nu fac pagube, nu vagabondează” (77). Dar poate asta nu e ce-i mai rău. Apuleius ne dezvăluie cum „prin argumente... şi ...zece monede de aur” un personaj, îl convinge pe un sclav „să-l introducă la stăpână”, în lipsa soţului bineînţeles. Iar când soţul se întoarce acasă pe neaşteptate „sclavul spune că în întunericul nopţii nu găseşte cheia” dând amantului timp „să fugă pe uşa din dos” (78). Lucian din Samosata ne arată că poate fi şi mai rău: „Vrei în mare taină să afli cine-o îmbrăţişează pe Calligeneea, nevasta ta, în chiar patul tău, în casa ta? Robul tău, Protogenes, în care ai toată încrederea! Faci dragoste cu acesta, iar el, la rându-i o îmbrăţişează pe soţia ta... slujnica-ţi Calypso e şi ea tăinuitoare... “ (79). În condiţiile acestea, chiar dacă legile nu o permit (după cum ne spune Gaius: „astăzi însă nici unui cetăţean roman şi nimănui..., de sub cârmuirea poporului roman, nu-i este permis să trateze cu cruzime şi fără motiv pe sclavii săi... potrivit unei constituţii a împăratului Antoninus (Pius)” (80)), bătăile se ţin lanţ. Astfel Lucian din Samosata scrie că „ ...nici un om n-ar fi în stare să-şi osândească bucătarul pentru simplul fapt că, în timp ce acesta gătea carnea, şi-a vârât degetul în sos să-l guste sau a şterpelit vreo bucăţică de friptură, pe care a înfulecat-o. Oamenii privesc cu multă îngăduinţă întâmplări de felul acesta. Iar de se întâmplă să se mânie din cale-afară, atunci cară şi ei acolo vreo doi pumni şi-l mai altoiesc cu câteva scatoalce pe cel vinovat” (81). Şi Iuvenal ne aminteşte o doamnă nemulţumită de sclavele care o coafează, le mai „atinge”: „Braţele-i cad pe spinare până când se rup în două;/ Peste carnea-i sângerată lovituri de bice plouă,/ Peste umeri, peste şale, peste mâini, peste obraz” (82). Nu e de mirare să auzim deci din gura unui sclav (rătăcit în „Nopţile Atice” ale lui Auleius Gellius) cuvintele „din cauza bătăilor nedrepte şi zilnice am fost silit să fug” şi să mă ascund (83). Cu puţin noroc unii din aceşti sclavi îşi pot face o avere. Lucian din Samosata ne dezvăluie că era bine să-ţi faci prielnic sclavul ce te invită la un ospăţ („strecurându-i în mână cel puţin 5 drahme”); la fel pe portarul sirian (sau după caz pe nomenclatorul din Libia) era bine să-l înmoi cu un bacşiş (84) şi accesul în casa stăpânului său era liber. Apuleius vorbeşte şi el de doi sclavi bucătari care „după cină, aduceau la mica lor odaie numeroase feluri de mâncare de la cina stăpânului”; a doua zi „din aceste lucruri rămase la masa stăpânului, cei doi sclavi le vând în piaţă” (85). Eudormos, sclav de care aminteşte Longos, şi care face drumuri lungi pentru a supraveghea o moşie de la ţară, primeşte „o mulţime de „daruri, mai ales daruri la îndemâna păstorilor de capre: caşuri vârtoase, un ied mic, o piele de capră, albă şi cu părul lung, să aibă ce pune pe el iarna de drum”. Drept pentru care Eudromos mulţumeşte „şi făgăduieşte să pună o vorbă bună la stăpân” (86). Cu aceste averi, astfel strânse, sclavii casnici îşi pot îndupleca stăpânii să-i elibereze din robie. Din anumite motive, unii sclavi pot fi eliberaţi şi prin testamentul stăpânului, primind întreaga avere ca moştenire. Lucian din Samosata ne vorbeşte de un sclav nedeprins cu avuţia stăpânului său şi pe care acesta i-a lăsat-o de curând drept moştenire (87) sau despre (pe un tot răutăcios): „un sclav desfrânat, pe care stăpânul îl preţuia pentru că-i va fi prilejuit niscai plăceri neruşinate”, care moştenind prin testament pe respectivul stăpân „ia simbrie mare pentru feluritele plăceri ce le prilejuise” (88). Despre „viaţa de la ţară” din Dacia romană se ştiu mult prea puţine lucruri. De obicei, vorbindu-se despre viaţa la ţară din Dacia sunt amintite descoperirile de villa rustica (descriindu-se alcătuirea lor, o locuinţă şi anexe gospodăreşti, ca hambare, şoproane, grajduri; plus, în dese rânduri, un zid de incintă): Hobiţa, Cincişi, Mănereu, Aiud, Pruela, Aiton, Cimăfaia, Apahida. De asemenea, ne este prezentat P. Aelius Maximus – decurion la Napoca (89). Se prezintă descoperirile de fiare şi cuţite de plug roman, securi, coase, sape, casmale, greble, manşoanele,

verigile, mortariile din depozitele de la Lechniţa de Mureş, Dedrad, Obreja, Mărcureni sau din aşezările sau villa rustica de la Cristeşti, Tălmaci, Haghiz, Apulum, Bumbeşti, Răcari, Hobiţa (90). Se remarcă titlurile şi deci, puterea unor conducători „pascui et salinaru” precum P. Aelius Marus şi P. Aelius Strenuus (91). Capitolul despre agricultura Daciei, cele de mai sus fiind spuse, se încheie cu un epitaf de la Sucidava care ne face cunoscute dispoziţiile testamentare ale unui anonim, prin care acesta lasă urmaşilor uzufructul a două ingera de vie şi al unei case din venitul cărora ei să îngrijească mormântul şi să facă sacrificiile anuale cuvenite: [volon[ubeo... curatoribus sepulchir mei fructum]/ [v]i [eranm iug(erum) (duorum)... ][et usum eius aedifi –]/ [ci] quod iunctum sepu(lchro meo est concedere sub suprascripra)/ condicione quicung [ue hereditatem adierit ex heredibus meis]/ vel ex is per gradus v[el qui substitutus erit, si quis eorum]/ interdicerit. Volo iubeo [heredes meos curatorem sepulchiri mei]/ in locum eiu(i)s, qui obierit aut officium sum de seruerit/ substituire eadem co[ndicione qua curatores supra instituit sint]/ qui similiter officium g[erat et...]/ sit et quicumque ea [condicione curator institutus aliquid neglexerit]/ pertinens ad volant [em mean dimittatur eique alius sufficatur ut]/ sit, qui ex issus meo in [sepulchro meo quotannis sacra faciant]/ ita u[t s(upra) s(criptum) e(st)]./ Ut eae vineae et aedifi[cium curatoribus reservata sint, ius heredibus]/ meis aps[it] dand[I ea aut alienandi. Si quis voluerit vendereea]/ aut alienare q[uod adversus voluntatem testamenti mei] fecerit, vendito et [alinatio irrita sit et (denariorum)... m(ilia) dare damnas esto. Pecunia]/ ea reliquo[ru]m caus[a hereditati adcrescat...]/ ita ut post[mortem meam curatores quotannis sacra faciant]/ ex fructu s[upra scriptarum vinearum] (92). oncluziile ce se pot trage din cele de mai sus sunt următoarele: proprietatea rurală în Dacia se baza pe villa rustica ce aparţineau unor impozante personaje din Dacia. Păşunile aveau un statut special aparţinând Împăratului. Importanţa acordată acelor arendaşi ai păşunilor, de oraşele din provincia nord-dunăreană, e determinată şi de faptul că aceşti proprietari de villa rustica ce trăiesc la oraş sunt şi mari crescători de animale. Uneltele descoperite arheologic şi inscripţia de la Sucidava ne dovedeşte, dacă mai era nevoie, faptul că, în cadrul acestor villa rustica producţia e diversificată, concluzie susţinută şi de Plinius Secundus: „...pământul trebuie lucrat prin culturi variate şi alternative” (93). Trebuie însă adăugat ceva acestor precise concluzii. Şi în Dacia, ca şi aiurea în Imperiul Roman (poate mai puţin în Italia), în secolul al II-lea d.Hr. exista şi o puternică proprietate ţărănească. Dacă suntem de acord că dacii n-au dispărut odată cu cucerirea regatului lor de către romani, ei trebuie să se fi încadrat în sistemul juridic roman şi să fi arendat unele din „acele terenuri municipale” (municipii în apropierea cărora se aflau satele lor) despre care Gaius ne spune că „sunt date în arendă cu convenţia ca, atâta timp cât va fi plătită arenda, să nu-i fie retras terenul nici locatarului însuşi, nici moştenitorului său” (94). Probabil aici se ascunde şi diferenţa dintre municipii şi colonii: pe când pământurile de pe teritoriile primelor nu pot fi decât arendate (pe viaţă şi cu drept de moştenire), pământurile din teritoriile celor de-al doilea puteau deveni proprietate (cumpărate de la stat). Probabil că în Dacia romană, în zona rurală, întâlnim două tipuri de proprietăţi (villa rustice şi proprietăţi mici ţărăneşti) pe care le întâlnim descrise la Longos, Apuleius sau Marţial. Marile proprietăţi ca acelea descrise de Plinius Secundus, şi de care acesta se plânge: „în ultimii cinci ani, cu toate reducerile făcute, restanţele arendaşilor mei (colonilor) au crescut şi de aceea cei sau mulţi dintre ei nici nu se îngrijesc să le poată achita; pun mâna chiar şi consumă toate produsele pământului, gândindu-se că nu le mai strâng pentru ei. Trebuie deci să preîntâmpin noi neajunsuri... O singură posibilitate de remediere – să nu le cer arenda în bani, ci în produse şi să pun şi câţiva dintre oamenii mei să supravegheze lucrările şi să păzească recolta” (95). Par să lipsească din provincia nord-dunăreană, mai ales că o altă soluţie căutată de autorul nostru pentru rezolvarea problemelor este: „trebuie să le procur sclavi cu atât mai scumpi, cu cât vreau să fie sclavi buni, căci nici eu nu am nicăieri sclavi în lanţuri, şi pe aici nimeni nu are” (96). ongos ne vorbeşte de „pământul unui om bogat, o moşie dintre cele mai frumoase: înălţimi cu vânat din belşug, câmpii roditoare cu lanuri de grâu, dealuri cu vii, păşuni cu turme” (97). Şi cu toate acestea, singurii sclavi care se ocupă de această proprietate sunt o familie formată din trei oameni (părinţii şi un copil). 

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Gânduri la dezvelirea Plăcii Memoriale Peteanu - Odeanu Simion Dănilă M

Dezvelirea Plăcii Comemorative „Anişoara Odeanu” la Lugoj – 1 iunie 2012 – str. C. Dobrogeanu-Gherea, nr. 6 –



n cazuri excepţionale, ca de exemplu când se culegeau viile „femeile din apropiere au fost chemate la cules” ca şi bărbaţii (98). Asta trebuie să fi fost şi situaţia din Dacia. Villa rustica cu puţini sclavi, şi care în „momentele de campanie” se foloseau de populaţia din jur, de oameni liberi pentru a face faţă situaţiei (nici arheologic villa rustica nu dovedesc că ar putea adăposti un număr prea mare de sclavi). Marţial ne descrie această „moşie”... „e-o casă la ţară/ ...unde găseşti grămezile grâne... şi buţi cu dulci de vin miresme.../ ...se-aud mugiri de taur.../ Prin găinaţul curţii se plimbă-n lung şi-n lat/ Gâlcevitoarea gâscă.../ Cocoşul, care ţanţoş dă raită prin ogradă/ ...Un fâlfâit de aripi prin porumbar foşneşte/ ...În urma gospodinei purceii vin flămânzi” (99). Micii ţărani trăiesc mult mai greu. Personajul-măgar Lucius al lui Apuleius, aflat în posesia unui mic grădinar, ne descrie viaţa pe care o ducea: „Stăpânul meu îmi punea în spinare mari cantităţi de legume şi mă ducea în oraşul vecin. Acolo preda marfa revânzătorilor şi încasa banii... apoi ne întorceam acasă unde săpa şi uda, toată ziua... încovoiat peste brazde.” Casa grădinarului este dărăpănată şi „acoperită cu frunze şi ramuri de copaci”. Neavând un grajd, măgarul dormea afară (100). Activităţile zilnice, la ţară, sunt prezentate de autorii antici: „dai orz la cai în traistă, vei pune în iesle fânul” (101) după cum spune Iuvenal, sau trebuie, după cum ne lasă să aflăm Apuleius: „să-mi iau de acasă instrumentele... şi să vă castrez măgarul” (102); de asemenea putea fi vremea „foarfecelor de tuns” ţapi de care ne aminteşte Lucian din Samosata (103). Sau dacă nu era nimic de făcut, ţăranii puteau merge „câteva zile la târgul din apropiere” (104). Primăvara „terenul este curăţat cu desăvârşire, spinii şi mărăcinii fiind tăiaţi” (105) şi „cu hârleţul... trebuie săpat pământul” (106). Ciobanii „după ce mulg oile... trudesc mult timp cu pusul laptelui la prins” (107). Toamna „toţi aveau de lucru la podgorii: unul dregea teascuri, altul curăţa chiupuri, celălalt împletea coşuri... care îşi ascuţea custura pentru tăiat ciorchini, care pregătea o piatră de strivit boabele zemoase,... bărbaţii cară struguri în coşuri, îi deşartă în teascuri, îi culcau apoi şi la sfârşit duceau mustul în chiupuri... în acest timp femeile gătesc bucate culegătorilor . . . după vreo două zile, culesul s-a isprăvit”, după cum ne dezvăluie Longos (108). Urmau apoi câteva zile de bucurie, în sunet de flaut sau se mai practicau, după cum scrie Lucian din Samosata, dansuri pentru chefuri şi oameni chercheliţi. „Aceste dansuri”, continuă scriitorul sirian „sunt jucate adesea de bădăranii de la ţară, cu sărituri foarte obositoare” (109). Iarna venea ca o izbăvire, după cum ne face cunoscut Longos: „omătul bogat căzut, fără veste a năpădit drumuri şi cărări, închizând pe ţărani în casă... oamenii nu mai făceau un pas în ogradă, ci aprindeau la cântători un foc din cele mari şi stau prin case, torcând in, ţesând postav din păr de capră. Ieşeau numai să pună paie vitelor în iesle,

ai anul trecut sau poate anţărţ a pus stăpânire pe mine o spaimă urieşească la receptarea cumplitului zvon că în Lugojul cultural-artistic era pe cale să se comită un sacrilegiu fără pereche de primitiv, o agresiune sălbatică la adresa spiritului. Vedeam o hoardă barbară ce cucereşte palmă cu palmă, centimetru cu centimetru o redută în care cândva mustea cultura, intelectualitatea pură: concheranţii, dornici de-a intra măcar în geografie, erau cât p-aci să şteargă un nume sonor – iluzionându-se că-l pot scoate din istoria oraşului şi a literaturii române – de pe firma unei şcoli care s-a bucurat de rarul privilegiu de-a se numi „Anişoara Odeanu“, ca strălucita scriitoare, fiică a lui Aurel Emil Peteanu, el însuşi un ilustru cărturar al urbei. Din fericire pentru toţi, a fost doar un vis urât. Temerile mele nu s-au adeverit. Îmi cer scuze colegilor de la respectiva şcoală pentru că am putut gândi prăpăstios că nişte cadre didactice s-ar putea deda la o asemenea crimă monstruoasă, în ciuda faptului că n-am exprimat niciodată până acum gândurile negre care mă frământau în legătură cu această ameninţare. Acolo unde în închipuirea mea putea cineva să scuipe, lugojenii au depus astăzi un sincer sărut de recunoştinţă! Le mulţumesc din toată inima. 1 iunie 2012 frunze în staul pentru oi şi capre, jir şi ghindă pentru porci în cocini... ţinuţi aşa în casă cu de-a sila, plugarii şi păstorii tare se mai bucurau că au scăpat de osteneli o vreme, că pot mânca în tihnă ţi dormi pe săturate” (110). În această lume, diferenţele dintre oamenii liberi nu sunt mari, căci un om liber e de acord să-şi căsătorească fiica cu un sclav; ba mai mult cel din urmă îl refuză (111). După cum afirmam la începutul capitolului, stăpânii vin rar la ţară; stăpânul moşiei din „Dafnis şi Cloe” nu-şi vizitase moşia de 16 ani, dar „un vestitor” de la oraş vine la ţară şi „rămâne până ce avea să se stoarcă mustul” (112). Când stăpânii sosesc la ţară, după lungi perioade, o fac ca Aulus Gellius, pentru a scăpa de arşiţa verii (113) sau fiindcă „doresc să vâneze iepuri cum stă bine unor tineri bogaţi ce se află” (114). Totuşi, odată sosit la moşie „Dionisofan se duse, rând pe rând să cerceteze tot ce-avea Lamon în grijă, găsind ogorul arat bine, via bogat crescută şi livada minunată” (115). Apoi, după ce stăpânii aduc jertfe zeilor locului... „ţăranii începuseră să vină, care dincotro cu bune urări şi daruri pentru Dionisofan” (116). Motivul pentru care ţăranii fac acest lucru, ni-l explică Apuleius: căci „neînsemnata lui căsuţă se învecina cu întinsele ogoare ale unui moşier bogat... Acesta îi omora oile, îi lua boii, îi călca în picioare grânele necoapte... a pornit un neîntemeiat proces de hotare pentru a-i ocupa ogorul” (117). Fenomenul acesta apare descris şi la Iuvenal, Marţial sau Lucian din Samosata. Note: 45. Dumitru Tudor, Istoria sclavajului în Dacia romană, p. 87; 46. Mihail Macrea, op. cit., p. 274; 47. IDR III/1, 139, p. 162; 48. Dumitru Tudor, op. cit., p. 263; 49. IDR III/2, 288, p. 325; 50. IDR I, Tab Cer D VI, VII, VIII, p. 212 – 222; 51. Iuvenal, op. cit., p. 214; 52. Longos, op. cit., p. 172; 53. Lucian din Samosata, op. cit., p. 247; 54. Apuleius, op. cit., p. 29; 55. Aulus Gellius, op. cit., p. 430; 56. Apuleius, op. cit., p. 31; 57. Ibidem, p. 234; 58. Lucian din Samosata, op. cit., p. 199; 59. Iuvenal, op. cit., p. 112; 60. Ibidem, p. 237; 61. Apuleius, op. cit., p. 47; 62. Iuvenal, op. cit., p. 214; 63. Apuleius, op. cit., p. 246; 64. Iuvenal, op. cit., p. 93; 65. Ibidem, p. 142; 66. Lucian din Samosata, op. cit., p. 70; 67. Iuvenal, op. cit., p. 240; 68. Plinius cel Tânăr, op. cit., p. 81; 69. Plinius cel Tânăr, op. cit., p. 34; 70. Iuvenal, op. cit., p. 238; 71. Marţial, op. cit., p. 425; 72. Iuvenal, op. cit., p. 281; 73. Apuleius, op. cit., p. 193; 74. Lucian din Samosata, op. cit., p. 105; 75. Iuvenal, op. cit., p. 216; 76. Lucian din Samosata, op. cit., p. 372; 77. IDR I, Tab Cer D VI, VII, VIII, p. 212 – 222; 78. Apuleius, op. cit., p. 206 – 207; 79. Lucian din Samosata, op. cit., p. 431; 80. Gaius, Instituţiunile, p. 78; 81. Lucian din Samosata, op. cit., p. 76; 82. Iuvenal, op. cit., p. 143; 83. Aulus Gellius, op. cit., p. 161; 84. Lucian din Samosata, op. cit., p. 335; 85. Apuleius, op. cit., p. 235; 86. Longos, op. cit., p. 165; 87. Lucian din Samosata, op. cit., p.37; 88. Ibidem, p. 108; 89. Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, p. 241; 90. Mihail Macrea, op. cit., p. 296; 91. Ibidem, p. 297; 92. IDR II, 187, p. 102 – 103; 93. Plinius Secundus, op. cit., p. 215; 94. Gaius, op. cit., p. 237; 95. Plinius cel Tânăr, op. cit., p. 296; 96. Ibidem, p. 115; 97. Longos, op. cit., p. 107; 98. Ibidem, p. 124; 99. Marţial, op. cit., p. 326; 100. Apuleius, op. cit., p. 215; 101. Iuvenal, op. cit., p. 173; 102. Apuleius, op. cit., p. 168; 103. Lucian din Samosata, op. cit., p. 309; 104. Apuleius, op. cit., p. 168; 105. Lucian din Samosata, op. cit., p. 44; 106. Ibidem, p. 101; 107. Longos, op. cit., p. 118; 108. Ibidem, p. 124; 109. Lucian din Samosata, op. cit., p. 229; 110. Longos, op. cit., p. 145; 111. Pierre Grimal, op. cit., p. 278; 112. Longos, op. cit., p. 165; 113. Aulus Gellius, op. cit., p. 477; 114. Longos, op. cit., p. 168; 115. Ibidem, p. 169; 116. Ibidem, p. 177; 117. Apuleius, op. cit., p. 218.

Hans Dama

Umbrele securităţii

a în fiecare an până la acea dată, am venit şi în 1989, în vacanţa de vară, la Sânnicolau Mare, pentru a-mi vizita mama şi fratele cu familia, care trăiau acolo, în orăşelul acela din Triplex Confinium, triunghiul în care se întâlnesc graniţele României, Ungariei şi Serbiei. Domneau încă legile mizantropice ale comunismului ceauşist şi mereu trebuia să ai grijă ce păreri, decalraţii şi chiar observaţii aparent atât de neînsemnate îţi ies din gură. În perioada şederii mele la Sânnicolau Mare şi-a anunţat telefonic vizita la fratele meu un tip ce mie-mi părea în regulă, care urma să sosească în zilele următoare cu doi dintre colegii săi. Întrucât asemenea mici aranjamente îmi erau extrem de familiare, am aşteptat realmente fără nicio încordare, ba chiar cu oarecare interes, vizita notificată. Cumnată-mea Irmgard s-a străduit să-şi joace bine rolul de gazdă primitoare, iar fratele Ludwig ţinea pregătite băuturile răcoritoare, întotdeauna râvnite, căci nimeni nu trebuia să se plângă de ospitalitatea bănăţeană care, în vremurile acelea, lăsa de dorit. Şi au sosit… trei domni, imediat după-masă, instalaţi într-un autoturism Dacia cu idicativele nebătătoare la ochi ale judeţului Timiş: cel cunoscut deja mie de mai înainte, prin anunţarea vizitei, poet din Timişoara pe care, după evenimentele din România din Decembrie 1989, l-au dus cu mari onoruri la Bucureşti, la Ministerul Culturii, mi-a dat, după maniera Estului, sărutul obişnuit-obligat al Iudei şi ni i-a prezentat pe cei doi însoţitori ai săi, „colegi“ – după cum ne avizase deja telefonic: doi ziarişti bucureşteni care lucrau la revista „Tribuna României“, rezervată difuzării în străinătate. Primire ceremonioasă, refugiu din calea soarelui paralizant în răcoarea plăcută din interioarele amenajate cu gust. „Colegii“, peste măsură de stilaţi pentru astfel de relaţii – cămaşă, cravată, costum –, sufereau vizibil în ambalajul lor de cărţi ilustrate. Poetul, dimpotrivă, se simţea confortabil în ţinuta sa lejeră şi se comporta degajat. S-au oferit răcoritoare şi, vorb-aceea, la-nceput s-a bătut mult apa-n piuă. „Cum o mai duceţi?“ voiau ei să ştie despre mine, iar eu eram conştient că pe ei îi durea-n cot cum stătea treaba cu sănătatea mea. Cu abilitate şi multă, multă prudenţă s-a adus vorba despre domeniul meu de activitate universitară, apoi însă interesul a fost deplasat formal spre proiectele mele de cercetare din acea vreme. „Iar nouă ne-ar face plăcere să vă fim cu ceva de-ajutor…“

„Cum să-nţeleg asta?“ am reacţionat eu liniştit, în ciuda felului meu de a fi un pachet de nervi. „Păi, vă invităm în România pe dumneavoastră şi familia dumneavoastră, în numele redacţiei, pentr-un sejur de cercetare şi documentare, să zicem cam de două săptămâni… Toate biliotecile şi celelalte aşezăminte instituţionale similare vă vor sta, bineînţeles, la dispoziţie, inclusiv logistica şi cea mai bună casă şi masă.“ La aşa ceva chiar că nu mă aşteptam, deşi ceva asemănător mi s-a mai propus de câteva ori. m scăpat numai după ce mulţumisem foarte politicos pentru această invitaţie curioasă, pretextând mai întâi că şi aşa în timpul anului şcolar este imposibil să te gândeşti la aşa ceva, iar apoi că vara excursiile din concediu cu familia sunt întotdeauna cu grijă planificate etc. „Colegii“ însă n-au cedat uşor, adulmecau primejdia şi au izbucnit în cele din urmă că totuşi ar exista pentru noi posibilitatea să acceptăm invitaţia lor ca un sejur de concediu în România. Dar şi eu mi-am pierdut răbdarea şi am întrebat cu neobrăzare: „Şi ce contraserviciu aşteptaţi din parte-mi dumneavoastră şi persoanele care v-au împuternicit să-mi faceţi această ofertă?“ Tăcere consternată întâi, căci această reacţie n-a fost, evident, luată în calcul, colegii-mascotă considerându-se doar, sub toate aspectele, în superioritate retorică… şi infailibilitate rectilinie. „Ei bine, noi nu urmărim niciun fel de intenţii prin această invitaţie“ s-au demascat acum ei înşişi. „Ne-am gândit numai că ar trebui să şi răsplătim prietenii, iar dumneavoastră sunteţi totuşi un prieten al culturii române…“ De mult înţeleseseră cei doi că nu se putea face cu mine nicio afacere de felul acesteia. Poetul care în tot acest timp a meditat în linişte, de unul singur, păru dintr-odată că se grăbeşte şi le zori pe cele două marionete în costum, probabil fiindcă mai aveau de înmânat… şi alte invitaţii. La fel de ceremonioasă ca primirea s-a desfăşurat şi despărţirea. Nici nu s-a pus bine în mişcare autoturismul, că mă şi repezii la telefon pentru a suna la sus-numita redacţie bucureşteană, şi o voce amabilă m-a încredinţat că nici domnul X, nici domnul Y nu activează în redacţia lor, iar domnii îi sunt complet necunoscuţi…

Traducere: Simion Dănilă

Ciprian Muntean Doar tu vei fi existat Misterioasă apă Treceam printr-o apă care, pe măsură ce înaintam, se tulbura tot mai tare, până când conturul chipului meu, la început bine definit, s-a pierdut de tot. După ce am ajuns pe malul celălalt, am aşteptat limpezirea apei ca să-mi privesc din nou chipul, recăpătându-şi încet, încet, conturul.

Timpul, pahar de cristal, din care savurez zilele iluzorii, va aluneca din mâna mea slăbită, cândva, şi se va preface în mii de cioburi. Doar tu vei fi existat pentru mine, vis evanescent, captiv în ochii mei, vis trăit într-una de mine, pe ţărmul unui râu ciudat, în care mi-am zărit o singură dată chipul întunecat de nelinişte.

Temniceri tăinuitori

Ecoul

Ochii tăi strălucitori, temnicieri tăinuitori, îmi îngăduie să evadez din propria-mi înserare, doar în măsura în care mă dau prizonier luminii tale. Prin gratiile ploii de mai, întind mâinile, te îmbrăţişez, nemaivrând a rămâne prizonier în himera propriei mele celule, nici măcar o secundă. Am evadat. Nicicând luna nu mă va mai surprinde atât de neînduplecat în îndatorirea de a sfărâma ceasul de nisip.

Ecoul unui ţipăt este furat în dificila înserare, pleoapele subminează pentru totdeauna privirea, chipul meu moşteneşte lumina stelei care se stinge. Mâna mea a scrijelit în inimi temătoare versuri în care acum stăruie iubirea, versuri care susţin greutatea sufletului meu, cuvinte din care voi învia adeseori, cu neliniştile, cu visurile zădărnicite, cu slăbiciunile mele, ca din morminte îngrijite, în care se pare că am fost depus de mult.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 36 Igor Ursenco

Adriana Weimer

Câştigătorii Concursului Internaţional de Poezie şi Proză pentru Românii din Întreaga Lume “Starpress 2012” C

oncursul Internaţional de Poezie pentru Românii din Întreaga Lume, organizat de revista internaţională “Starpress”, şi-a desemnat câştigătorii. Avem bucuria de a avea printre câştigătorii acestui concurs şi scriitori bănăţeni: Laurian Lodoabă (Lugoj), poet şi prozator, redactor al revistei “Banat” şi Liliana Ardelean (Timişoara), prozatoare, colaboratoare importantă a revistei “Banat” – ambii scriitori sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara; Geo Galetaru (Arad), poet, colaborator al revistei noastre; Andrei Surugiu (Timişoara); Paula Diana Handra (Timişoara); Doru Arăzan (Timişoara); Anamaria Luiza Mehedinţi (Liebling, Timiş); Andrei Caucar (Deva); Augustin Haidu (Timişoara); Ramona Purza (Arad). a secţiunea poezie, premiile au fost acordate astfel: Premiul I: Titiana Ţene (Cluj-Napoca, România), Mariana Zavati Gardner (Londra, Anglia), Mihaela Cristescu (Sidney, Australia), Ionela Flood (Londra, Anglia); Premiul II: Mircea M. Pop (Heidelberg, Germania), Cristiana Maria Purdescu (Bucureşti, România), Lavinia Hustisoru Dumitriu (Bucureşti, România), Odeta Tătaru (r-n. Rişcani, s. Petruşeni, Republica Moldova); Premiul III: Monalisa Livia Gheorghiu (Galaţi, România), Tatiana Dabija (Chişinău, Republica Moldova), Laurian Lodoabă (Lugoj, România), Gheorghe Vicol (Vatra Dornei, România); Menţiune: Ioana Elena Ciobanu (Cornegliano Laudense (LO), Italia), Constantin Popescu (Craiova, România), Ştefania Bicu (Nürtingen, Germania), Dumitru Galeşanu (Rm. Vâlcea, România), Mirela Ramona Neagu (Făurei, Brăila, România), Mihaela Claudia Condrat (Tübingen, Germania), Alexandru Toma (Madrid, Spania), Claudia Voiculescu (Bucureşti, România), George Baciu (Domneşti, Argeş, România), Constantin Stroe (Bucureşti, România), Cristian Gabriel Groman (Londra, Anglia), Anita Shterjova Dragovich (Scopia, Macedonia), Manciuc Maricuţa (Madrid, Spania), Arabel Bondarenco (Voluntari, Ilfov, România), Costel Stancu (Vînju-Mare, Mehedinţi, România), Costin Tănăsescu (Piteşti, România), Andrei Caucar (Deva, România), Veronica Drăngoi (Chişinău, Republica Moldova), Daniel Bănulescu (Bucureşti, România), Gheorghe Galetar – Geo Galetaru (Arad, România), George Ioniţă (Titu, România), Noni Emil Iordache (Popeşti-Leordeni, România), Cristian Bodnărescu (Iaşi, România), Adriana Maria Sav (Jibou, România), Violeta Laura Gleaja (Grădinari, Olt, România), Tatiana Scurtu Munteanu (Galaţi, România), Vasile Popovici (Botoşani, România), Iustinian Zegreanu (Cluj-Napoca, România), Mihaela Aionesei (Târgu Secuiesc, România), Mihaela Meravei (Constanţa, România); Premiul Tinereţii: Adrian Dumitru (Câmpina, România), Vlad Sîrbu (València, Spania), Mihaela Alexandra Constantinescu (Motru, România), Diana Laura Nohit (Braşov, România), Diana Harabagiu (Bucureşti, România), Alina Dadus (Petreşti, raionul Ungheni, Republica Moldova); Premiul pentru Debut: Andreea Claudia Agapie (Craiova, România), Victoria Azareonoc (Vadul-Leca, Raionul Teleneşti, Republica Moldova), Andrei Surugiu (Timişoara, România), Jelena Dragovich (Scopia, Macedonia), Andra Andrioaie (Moineşti, Bacău, România), Cristi Iulian Avram (Dorohoi, România), Diana Talpa (Răuel, Raionul Făleşti, Republica Moldova); Premiul Mezin Talent: Ioana Pavelescu Bucureşti, România), Delia Maria Atanasoaie (Stăuceni, Botoşani, România); Premiul Societăţii Culturale “Românca” – Londra, Regatul Unit al Marii Britanii – “Românca” Society London: Liliana Ardelean (Timişoara, România); Premiul pentru Autenticitate: Valeriu Cercel-Hamilton (Ontario, Canada), Victor Burde (Alba Iulia, România), Voican Marin (Bucureşti, România), Vanghea Mihanj-Steryu – Vanga Steryova (Skopje, Macedonia), Augustin Haidu (Timişoara, România); Premiul Presei: Iacob Cazacu (Toronto, Canada), Ofelia M. Uta Burcea – Ofelia de Santos (Madrid, Spania), Theodor Răpan

(Bucureşti, România), Ştefania Bicu (Nürtingen, Germania); Menţiune Specială: Ligia Ionescu (Madrid, Spania); Daniela Bejan (Piatra Neamţ, România), Cristian Răduică (Linz am Rhein, Germania), Marian Dragomir (Ploieşti, România), Constantin Marafet (Râmnicu Sărat, România), Ana (Any) Drăgoianu (Craiova, România), Daniela Nicoleta Ionescu (Drăgăneşti, Prahova, România), Tanea Nicolescu – Tania Nicolescu (Tulcea, Romania), Dumitru Popitan (Bistriţa Năsăud, România), Elena Simona Popescu (Rm. Vâlcea, România), Elena Trifan (Ploieşti, România), Gina Agapie (Buzău, România), Vlad Sîrbu (València, Spania), Alexandru Horezanu (Rm. Vâlcea, România), Iardanca Ramona Purza (Arad, România), Dumitru Baluta (Chişinău, Republica Moldova), Mihaela Alexandra Constantinescu (Motru, România), Tamara Dragovich (Scopia, Macedonia), Jeanina Georgeta Ţenea (Rm. Vâlcea, România), Daniela Dermengi (Chişinău, Republica Moldova), Liviu Florian Jianu (Craiova, România), Ion Roşioru (Hârşova, România), Mariana Margarita Tănase (Brăila, România), Paul Stanisor (Rm. Vâlcea, România), Mihaela Dordea (Bucureşti, România), Nicolae Pogonaru (Buzău, România), Costina Verginia Rauti Bratiloveanu (Văieni, Gorj, România). a secţiunea proză, premiile au fost acordate astfel: Premiul I: Elena Buică (Qubec, Canada), Dora Alina Romanescu (Mangalia, România); Premiul II: Gabriela Calutiu Shonenberg (Costa Blanca, Spania), Mariana Zavati Gardner (Londra, Anglia), Mihaela Cristescu (Sidney, Australia); Premiul III: Ioana Diaconu (Atena, Grecia), Doina Postolachi (Chişinău, Republica Moldova); Premiul Tinereţii: Paula Diana Handra (Timişoara, România), Bogdan Cătălin Mereuţă (Galaţi, România); Premiul Presei: Timotei Ursu (New York, SUA), Ionela Elena Ciobanu (Cornegliano Laudense (LO), Italia), Ştefan Lucian Mureşanu (Bucureşti, România), Ion Burcin (New York, SUA), Emil Lungeanu (Bucureşti, România); Menţiune: Despina Ioan Alexandru (Bruxelles, Belgia), Constantin T. Ciubotaru (Roşiori de Vede, România), Aurel Avram Stânescu (Constanţa, România), Doru Arăzan (Timişoara, România), Mihai Stirbu (Roman, România), Virgil Oprescu Runceanu (Rm. Valcea, România), Dorel Mihai Gaftoneanu (Botoşani, România), Anamaria Luiza Mehedinţi (Liebling, Timiş, România), Aurel Mihai Bruma (Iaşi, România), Nicolae Ciobanu (Moleşti, raionul Ialoveni, Republica Moldova), Mihaela Burlacu (Constanţa, România), Silvian Floarea (Giurgiu, România), Adrian Stângă (Moreni, Dâmboviţa, România), Vasile Larco (Iaşi, România), Veronica Osorheian (Alba Iulia, România); Premiul pentru Autenticitate: Virgil Stan (Mangalia, România), George Nicolae Podisor (Bucureşti, România), Dumitru Mircea Mămăligă (Chişinău, Republica Moldova); Premiul Mezin Talent: Lepadatu Denisa (Galaţi, România); Premiul pentru Debut: Andreea Claudia (Craiova, România), Tabita Streinu (Drobeta Turnu Severin, România), Andreea Roxana Jipa (Verneşti, Buzău, România), Bogdan Cătălin Mereuţă (Galaţi, România), Mircea Boboc (Iaşi, România); Menţiune Specială: Alexandru Toma (Madrid, Spania), Voican Marin (Bucureşti, Romania), Arabel Bodnarenco (Bucureşti, România), Postu Maria (Bucureşti, România), Mihaela Meravei (Constanţa, România), Manciuc Maricuţa (Madrid, Spania), Dumitru Cascaval (Iaşi, România), Andrei Velea (Galaţi, România), Radu Costel Bobică (Vaslui, România), Georgi Cristu (Galaţi, România), Filip Cristinescu (Satu Mare, România), Florentina Loredana Dalian (Slobozia, România), Vasile Popovici (Botoşani, România), Mircea Mitrofan (s. Tartaul, r. Cantemir, Republica Moldova), Ioana Mihaela Popescu (Bucureşti, România), Paul Ersilian Roşca (Bistriţa, România), Petre Rau (Galaţi, România), Adriana-Maria Sav (Jibou, România), Ştefan Cătălin Topliceanu (Vaslui, România), Ioan Florin Stanciu (Constanţa, România).

Igor Ursenco (9 februarie 1971, Republica Moldova), prozator, poet, scenarist, filosof şi teoretician al culturii, freelancer poliglot. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2012), din Republica Moldova (2010) şi al Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare. Întemeietorul şi promotorul activ al metodei artistice integratoare cunoscute sub numele de eres arhetipal, totodată e considerat a fi agentul catalist al semiosofiei, înţeleasă ca „mişcare pneumatică a textului”. Prezent cu profiluri artistice în „Antologia poeziei maramureşene de la origini pînă în 2009”, „Antologia prozei scurte transilvane actuale” (2010) şi cartea de interviuri „Convorbiri cu elite” (2011). A luat premii naţionale şi regionale pentru proză scurtă, poezie şi eseu, dintre care: Premiul I pentru Poezie – Concursul Naţional de Poezie şi Proză „NOI, NU!” (Prima ediţie, 2012); Premiul „Simpozionului Grigore Vieru” – Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, 2012; „Premiul pentru Proză” – volumul „S.T.E.P.”, Salonul Internaţional de Carte, ediţia XX (2011), Biblioteca Naţională a Republicii Moldova; Certificado de partipación en el V Festival International „Palabra en el Mundo” (Démosle una oportunidad a la Paz”, 19 mayo 2011); „Premiul Special al Juriului” – Concursul Naţional de Proză Scurtă „Pavel Dan” (2010) (Timişoara), pentru cartea de proză scurtă „S.T.E.P.” în manuscris; Premiul II – Concursul Naţional de Poezie „Carmen Patriae” (Braşov), ediţia a VIII-a, 2010. A fost ziarist, lector universitar, redactor departament invenţii şi mărci de producţie, trader valori mobiliare & broker trading în marjă, a figurat în pelicula artistică „One of the Hollywood Ten” (2000) – în regia lui Karl Francis, cu participarea starurilor americane Jeff Goldblum & Greta Scacchi. Actualmente e freelancer poliglot şi traducător, printre lucrările sale numărându-se pastile editoriale semnate de Umberto Eco (italiană), proze scurte din Juan Manuel de Prada (spaniolă), manifeste din teoria cinematografică a lui Iury Tîneanov (rusă), compilaţii parenetice marca Nicolae Milescu Spătarul (slavonă) şi volumul autobiografic al sopranei Virginia Zeani (engleză). De asemenea, face incursiuni critice în literatura actuală – publicate în revistele: „Metaliteratura” (Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Ion Creangă”), „Intertext” (Institutul de Cercetări Filologice şi Interdisciplinare, Republica Moldova), ezinele de cultură clujene „Europe’s Times and Unknown Waters” şi „EgoPhobia”, fiind invitatul special din nr. 31 al acestei din urmă. A publicat până acum 9 titluri în varii genuri artistice (poezie, proză, eseuri critico-filosofice, ficţiune cinematografică & dramaturgie), volumul de proză „Kaďros Moldav” – thriller menipeic – fiind în curs de apariţie la una dintre editurile bucureştene: „Monstrul Spaghetelor Zburătoare” – poeme thriller, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012; „S.T.E.P.” – proză scurtă, Editura Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2011; „EgoBesTiaR” – alte eseuri trans-culturale, Editura Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2011; „Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală” – antologie internaţională, Editura Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2011; „Clauza poeziei celei mai favorizate în lirica maramureşeană şi basarabeană contemporană” – antologie lirică internaţională, Editura Limes, Cluj, 2010; „apoptosium” – versuri, Franc Tireur Publishing House, NY, USA, 2010; „Teo-e-retikon” – eseuri trans-culturale & glose meta-semantice, Editura Eikon, Cluj, 2009; „retina akashică” – scenarii film artistic & piese de teatru), Editura Mega, Cluj, 2009; „Logos, tatăl meu: mama mea Imago” – versuri, Editura AGEPI, Chişinău 1997/ Editura Limes, Cluj, 2009. Blog: http://igorursenco.blogspot.com.

Kaďros Moldav *

INOPSIS: Călătorii terestre (cu taxiul, maxi-taxiul, troleul, Fordul şefului ori Mercedesul guvernamental) efectuate în viaţa reală a autorului, deplasări supraenergetice (fabulosul Vehicol Kamayana, catapulta Merkaba ori catabaza orfică), proiecţii pneumatice (actualizări în Portalul Akĺ’hic, flash-uri mitologice, insight-uri numerologice, know-how-uri ocultate), incursiuni în cultura universală (istorie şi psihologie, teosofie şi termodinamica sistemelor cuantice, filosofie & retorică, semi-

otică & naratologie, statistică şi etimologie) şi literatura naţională (Eminescu, Blaga, Noica, Maiorescu sau poeţi basarabeni contemporani), dezvăluiri despre background-ul astral al unui Maior de Poliţie Rutieră ori scene inefabile din Teatrul unui singur Actor: toate se împletesc reciproc până la ştergerea oricărei frontiere dintre ficţiune şi realitate, pretextând tot atâtea motive pentru a face o breşă în linearitatea Istoriei oficiale a micii Republici balcanice. * thriller menipeic, “excerpte originale din manuscris“

Sincronii karmice ori hazard terestru!

n perioada când abandonam Proiectul „raţiunii” franceze pentru a îmbrăţişa cu suficiente emoţii „austeritatea” germană, încă nu trecusem de ultima etapă a celei de-a doua Ierarhii: Principates ori Spirite ale formei-autosuficiente. Desigur, se vor găsi cititori nemulţumiţi care, în aşteptările de consumatori versaţi de reality show-uri, ar fi vrut să optez pentru Johann Wolfgang von Goethe sau măcar pe Christian Johann Heinrich Heine. Acum doresc să neg din start orice preferinţă accidentală pe care cârcotaşii ar putea-o pune pe seama mea, mărturisind în cel de-al doisprezecelea ceas că a fost prea târziu: pentru ei sau pentru mine, ce mai contează! Spre marea mea dezamăgire, locatarul premiant de la Weimar devenea, în doar cele 15 secunde alocate depăşirii raţiunii, discipolul iubit al Principelui. Admirabilul poem goethian „Faust” e mărturie în acest sens, mai ales că unele pasaje revelează semnătura disruptivă a lui Niccolò Machiavelli! Nu îmi rămăsese decât să-mi pun toată nădejdea rămasă în talentul literar trans-material al lui Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, născut la Königsberg în zodia inconfundabilă de „Aquarian” umanist, şi care s-a bucurat de o excepţională pregătire muzicală, cochetând în paralel şi cu talentul de pictor înnăscut. Ca dovadă a unui simţ exacerbat de a depăşi realitatea, a dovedit aplecare în special pentru caricatură: despărţit de singurul său frate de sânge, el şi-a consumat copilăria printre persoane în etate, într-un mediu străin din toate punctele de vedere, amprentele austere ale căruia s-au materializat ca teme fantomatice în

scrierile sale. Poate că şi în segmentul karmei mele evolutive a intervenit nemesis – partea culminantă rezultată din hybris – sub formă de „răzbunare” ireversibilă a fenomenelor implicate în anecdotica tragediei! Împins de circumstanţe nefavorabile în care recunosc „stilul asasin” al adversarului meu pomenit deja, şi pe care nu doresc să le detaliez în textul de faţă, titanicul Hoffmann a deraiat brusc în fricţiunile mărunte ale Curţii Supreme de Apel din oraşul austriac în care a locuit o vreme. Evident că şi calitatea sa de membru al unei Comisii de anchetare a delictelor de trădare nu a trecut neobservată de boomerangul karmei, astfel că preţiosul transcendentalism pe care îl urmăream cu atâta abnegaţie în proiectul „Hoffmann” şi-a găsit refugiu compensator în logica scolastică a lui Christian Wolff (1679-1754). De unde rămăseseră criogenizate câteva decenii sterile, Immanuel Kant (1724-1804) a preluat cu abnegaţie frâiele Proiectului meu: până când „Demonii” ruşi ai lui Dostoievski au reuşit să preia, pentru un alt secol sângeros şi turmentat, minţile întregii umanităţi. nume în acest gap al raţiunii şi terorii istorice oficiale s-a plămădit şi materializat manuscrisul „Logos”, tatăl meu: mama mea „Imago”, concepută de Alistar într-o ţară inexistentă nu doar în istoria raţionalizată a Europei de Vest, dar nici măcar în conştiinţa bursieră a Americii de Nord. De dragul adevărului pur, cititorii trebuie să ştie că mult timp Republica Moldova a fost un spaţiu geo-politic nerevendicat sub nicio formă, nici măcar de realismul magic din America Latină, ajuns iată la vârsta senectuţii estetice.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Györfi-Deák György

Gheorghe Secheşan

Viorica Mureşan – Mulajul unui gând isprăvit – P V

iorica Mureşan (născută Ilieş, în 1968, în Jibou) a debutat în revista „Tribuna”, în perioada când Cenaclul „Integralia” din orăşelul de pe Someş a reuşit să-i adune laolaltă pe creatorii de frumos. A publicat ulterior în micuţul „Bilet de voie”, editat de Biblioteca Orăşenească, apoi i-a apărut medalionul liric „Şaptesprezece începuturi: În lumina bivolilor albi” în numărul 2-3/ 1998 al revistei „Limes” (Zalău), unde a fost prezentată de poetul Viorel Tăutan astfel: „Versurile sale, ieşind eclatant nu o dată de sub imperiul pastişei, par să aparţină unui talentat jucător cu vocabule, nefiind subordonate, decât arareori, la ceea ce ne-am obişnuit să numim poezia feminină. Imaginând aparent cu seninătate, facil, situaţii lirice în metafore îndrăzneţe, [...] poeta, cunoscută deocamdată doar de un cerc restrâns de prieteni, propune spre lectură un univers obsesiv, într-un discurs coerent, cu foarte rare stereotipii lexicale”. Nu trebuie să luaţi în serios termenul „imperiul paştişei”, el reprezintă doar stupefacţia mediului misogin pus în faţa unei vitalităţi nemaiîntâlnite: „în oglindă/ îmi descopăr/ al treilea ochi de cobalt şi-n el/ copila cu semn tăiat în coxal/ în fluxul cărnii ei/ născându-mă bărbat”. E o reacţie defensivă în faţa unei voci şocant de originale, zglobie, nonconformiste, de o senzualitate aparte şi totuşi atât de intangibilă: „Flirtează/ stropi de vin în pocal/ îl sparg/ şi cu nesaţ/ înghit aur/ argint să-mi înveţe/ sângele să iubească bogat”. Încurajată de prieteni, Viorica Mureşan şi-a adunat poeziile într-un volum, pe care l-a aruncat în zbuciumatul ocean al concursurilor literare. Premiile n-au întârziat să apară, mai întâi la Festivalul de Poezie al Editurii „Paralela 45” de la Piteşti (1999), iar apoi Premiul revistei „Luceafărul” şi Marele Premiu al Festivalului naţional de Poezie “Gheorghe Pituţ” (Beiuş, 2-3 iunie 2000), eveniment mediatizat de o sumedenie de publicaţii naţionale, atât cotidiene de mare tiraj („România liberă”), cât şi reviste literare („Luceafărul”, „Familia”, „Convorbiri literare” etc.). Editura timişoreană „Augusta” (directoare Anca Augusta), şi-a respectat promisiunea şi, la cea de-a VI-a ediţie a Festivalului “Gheorghe Pituţ” (Beiuş, 8-9 iunie 2001), a avut loc lansarea volumului laureat în anul precedent, cu titlul „Urma piciorului stâng”, apărut sub îndrumarea scriitorului Adrian Dinu Rachieru. Coperta cărţii, semnată de Camil Mihăescu, reprezintă un curcubeu (“un laţ în aşteptarea/ visului”) pe ţărmul mării. Am semnalat evenimentul editorial în cotidianul „Transilvania Jurnal” din 19 iunie 2001. Îmi terminam articolul intitulat „Tăierea împrejur a tăcerii” cu următoarea concluzie: „Cu acest debut în forţă, Viorica Mureşan se înstăpâneşte ca una dintre prezenţele tăcute, dar imposibil de ignorat, ale poeziei sălăjene.” Deşi se cocoţase pe creasta valului care părea s-o poarte către succesul mult aşteptat şi invidiat de alţii, turnúrile tragice ale vieţii au îndepărtat-o de creaţia literară. Curând, unul după altul, i s-au stins părinţii şi le-a moştenit gospodăria. Şi-a crescut băieţii, i-a trimis să înveţe carte şi i-a supravegheat până când au ajuns să-şi câştige singuri pâinea. Când sistemul de învăţământ şi-a modificat structura şi cerinţele faţă de absolvenţii de liceu pedagogic s-au schimbat, Viorica Mureşan a fost nevoită să se înscrie la facultate şi să dobândească o licenţă în litere. Iată, pe scurt, ceea ce Viorel Tăutan considera că reprezintă un „anturaj social şi familial cronofag”. Este ceea ce umple cu dragoste şi durere un deceniu din viaţă şi a amânat cu zece ani chemările muzei. nul trecut, în miez de mai, imediat după Festivalul „Primăvara poeziei”, poeta şi-a lansat cea de-a doua plachetă de versuri, „Uimitoarea măsură”, publicată la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj. Spre deosebire de exuberanţa din primul volum, în noua apariţie editorială întâlnim o creatoare matură, preocupată de reacţiile paradoxale ale unei lumi aflate în criză, marcată de tragicul existenţei: „Ziceam să ţinem ochii închişi în poemul acesta/ să putem desface toate nodurile/ să înlocuim velele arse/

să recenzăm orele încercuite înrămate/ pe cele proaspăt eliberate să le albim/ pe manechine de vocale pronunţate/ în limba copilului ce trebuia să mai fim” (Ziceam). oua atitudine nu este o poză, ci o stare de spirit, uneori soră bună cu depresia: „Am iertat toate pietrele nepăsătoarele/ Neîndurătoarele gropi/ Câinii ce m-au lătrat în ritmurile hiphop ale motocicletei/ Am iertat iarba şi frunzele că s-au uscat/ Pasărea pe care-am pariat că va zbura mai aproape de stele/ Vârfurile crengilor grămădite la mine pe geană/ Fulgii prea mici şi prea rari/ încât să închidă o rană” (Poem pentru anul 2003). Cartea „Uimitoarea măsură” este structurată în trei părţi: prima este nostalgica „Aceeaşi iubire”, unde în versuri şi „în această cerneală” se adună „înţelesul iubirii”; urmează meditativa „Aşa, pur şi simplu”, o sumă de metamorfoze trăite şi abandonate deliberat (Începusem să construiesc o casă şi iată/ versul acesta în care m-am trezit/ pasăre); culminând cu răsfoirea contemplativă a unui album ce cuprinde clipe de viaţă şi jaloane ale parcursului literar: „Numai poemul acesta vechi”. Iată o lirică a firelor de iarbă din faţa casei, spaţiu familiar şi familial, survolat în libertate de zborul păsărilor (un simbol des utilizat, cu un regret nedisimulat: „de-ar fi fost să fie”). Vocaţia autoarei se împlineşte în muncă şi jertfă: „E imposibil să dormi ca iarba/ somn moale răcoros/ dar căutam mereu sub pleoapa-i/ pulsul senin şi curajos/ In clipa germinaţiei/ ori a căderii sub coasă/ calmul ei candid dezolant/ mă ferecă-n lanţuri de groază/ într-un somn chinuit”. Apare des ceea ce aş numi „o monadă a generaţiilor”, alăturarea ipostazelor extreme ale existenţei umane: „Dăinuie gândul/ ca un animal bătrân bătrân/ ceea ce înseamnă înţelept generos şi copil”. Dar cea mai impresionantă şi sfâşietoare este perspectiva „din colţul camerei”, „de sub streaşină”, a sufletului care le vede şi le judecă pe toate, fără să acuze sau să condamne pe nimeni: „E o perpetuă mirare/ să te întreb în absenţă/ dacă mai sunt/ aşa cum timpul veghează/ în fiecare an/ în aceeaşi zi şi oră/ de teamă că secundele i-ar deveni/ muson/ strigătul pietrei ori/ aceeaşi iubire care leagă şi dezleagă”. „Uimitoarea măsură” pare să fie însăşi viaţa, cu tot ceea ce dă sens existenţei şi ne motivează devenirea. cum şi aici, Viorica Mureşan pare să fi optat pentru o poetică a banalului, a traiului printre obiectele şi sunetele obişnuite. Nuanţa eroică a pasului metric apăsat provine din du-te-vino-ul străjerului veşnic vigilent, a cărui umbră parcurge dinte cu dinte dantelăria rece a crenelurilor.

Carte şi religie

rin recentul său volum (Ticu Leontescu, Se poartă negru, Timişoara, Editura Eurostampa, 2012) Ticu Leontescu se dovedeşte a fi, în egală măsură, un om al cărţii, dar şi al sfinţeniei. Poate că puţini mai ştiu, astăzi, că Biblia este un cuvânt străvechi, arhaic, şi care înseamnă chiar... carte. Pentru primii creştini (şi ne referim aici aproximativ la primele zece secole) nici nu au existat alte cărţi decât... Bibliile (traduceri, comentarii, apocrife etc.). Mult mai târziu oamenii încep să se desprindă de litera Scripturii (şi, încet, şi de credinţă), până la haosul existenţial şi religios din zilele noastre. Ticu Leontescu se mărturiseşte a fi un fidel, un credincios al străvechilor înţelesuri ale noţiunii de carte: “Sunt singur, Doamne,/ Tot mai singur sunt/ în univers./ Asemenea-ntr-o carte/ scrisă cândva, ştearsă acum –/ ultimul vers”. Eul poetic se identifică, în fapt, cu credinţa, cu poezia, cu neliniştea resimţită vis-a-vis de semeni în legătură cu îndoiala lor: “Un poet/ priveşte... Crucea./ Şi, privind-O,/ cruce-şi face!/ N-are stare,/ n-are pace./ Se-ntinde, întreg,/ pe Ea.// Şi începe-a exista”. Pentru autor, Dumnezeu (şi, aidoma, şi credinţa) se contopeşte cu lucrurile simple, fundamentale, esenţiale. O remarcabilă cercetătoare din domeniul etnologiei, Ofelia Văduva, face trimitere, într-una din scrierile sale, la alimentele sacre supreme: laptele, pâinea. Desigur, într-o comunicare de adâncime (poate comuniune), Ticu Leontescu se referă exact la aceste elemente supreme: “Doamne, mi-e poftă/ de-o pâine de casă/ coaptă pe vatră./ De-o cană cu lapte/ proaspăt muls,/ Să mănânc şi să beau,/ Precum trupul şi sângele Tău,/ să capăt puls”. Autorul se declară flămând de trupul Dumnezeirii, de sângele Său, într-un cuvânt, de Spirit: “De-o felie de Cuvânt –/ pâine pentru sufletu-mi flămând./ De-un cântec/ din harfa cu psalmi./ Precum la o cină de taină,/ vreau să trăiesc.// Vreau să mă îndumnezeiesc”. Întreaga sa existenţă se conturează în jurul nucleului central care este existenţa lui Dumnezeu. În fapt, Ticu Leontescu rescrie secvenţe fundamentale ale Căr-

ţii Sfinte, în legătură cu propria trăire, ardere, existenţă. Nu arareori, însă, Ticu Leontescu părăseşte neliniştea, neîmplinirea, disperarea. El îşi îndreaptă paşii spre Natură, acolo unde sălăşluieşte, în fapt, esenţa divină: Octombrie./ Peisaj în culori calde./ Norii, cu-ntreg arsenalul/ de tunete şi fulgere,/ galopează pe vânturi iuţi/ spre cealaltă emisferă./ Cerul – o imensă fereastră/ cu perdelele trase./ Nemărginirea lui,/ răsfrântă în privirile noastre nemărginite,/ inundă vidul lăuntric de tihnă/ şi-arome autumnale. rezentul volum al lui Ticu Leontescu este, în fapt, un fel de îndreptar: spre sine însuşi, spre esenţialitate, spre divin.

Matei Mircioane

Cronicã de cenaclu

Poetul Nicolae Sârbu şi sentimentul de câine P G

oetul, prozatorul, jurnalistul Nicolae Sârbu, în această primăvară (a anului de graţie 2012), a citit poeme inedite în Cenaclul „Semenicul” al Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, cenaclu condus de către criticul literar şi editorul Gheorghe Jurma. Lectura lui Nicolae Sârbu a fost aşteptată cu interes, mai ales că poetul a avut o perioadă de însingurare, de câţiva ani, perioadă în care nu a comunicat decât sporadic cu câţiva prieteni vechi, fiind mai mult retras în umbra cărţilor, dar şi a propriei creaţii. Perioada de recluziune, se pare, nu s-a consumat în zadar. Nicolae Sârbu s-a prezentat cu o colecţie bogată de poeme în faţa „plutonului de execuţie”, alcătuit din cenaclişti severi, nesuferiţi, pretenţioşi, nemiloşi, care nu obişnuiesc să graţieze pe nimeni pe bază de şpagă, ci numai în temeiul unor texte apreciate ca fiind literatură originală. A citit poezii cu titluri nervoase, şocante, postmoderne, ca de exemplu: „Piscina cu pioneze Stradivarius”, „Negocieri de nuntă cu făraşul”, „Ca o punte, pipa lui Mircea Eliade”, „Domesticirea nimicului”, „Sentiment de câine trei”, „Cu sânge apos ne săruta pe gură” etc. La finalul lecturilor a fost puţină linişte şi au urmat comentariile. Gheorghe Zincescu a afirmat: „Am avut sentimentul că ascult nişte elegii, poate lătrate, dar, grave şi adânci. Fie că sunt cu pipa lui Eliade, că sunt despre nimic, cu nimicul, cu pioneza (piuneza) Stradivarius, poemele sunt extrem de ancorate în prezentul adânc, nu al suprafeţelor. Fiecare poem al lui Sârbu îmi creează o reverie stelată, îndemnându-mă să pornesc pe diferite căi şi să revin la text”. Dintre multele po-

eme remarcate de Zincescu, am reţinut un fragment din „Piscina cu pioneze Stradivarius/ Şi mai era pe ordinea de zi/ a somnului meu cu peştii de pradă/ lătratul întărâtat al florii de cactus/ într-o piscină cu albastre pioneze”. heorghe Jurma a spus că Nicolae Sârbu a reuşit să-şi creeze nişte mărci stilistice, care îl fac să se detaşeze de alţi autori, să fie o voce unică nu numai în Cenaclul Semenicul, ci în întreg peisajul liric românesc. Aici, însă Jurma a avut o observaţie, afirmând că poeţii reşiţeni sunt prea puţin cunoscuţi la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Craiova, Piteşti, Sibiu etc. „Nici măcar la Timişoara nu ştim să ne promovăm valorile. Poeţii reşiţeni trăiesc ca într-o enclavă şi parcă aşteaptă să vină cineva să-i descopere. Cred că fiecare autor trebuie să se ia mai în serios, să publice mai mult, să organizeze evenimente şi, nu în ultimul rând, să-şi traducă poemele în limba engleză. Pentru că la orice festival internaţional de poezie, engleza a devenit principala punte de înţelegere”. Referindu-se din nou la poemele lui Sârbu, criticul Gheorghe Jurma a afirmat că a avut senzaţia că ascultă o poezie antisentimentală, foarte puţin lirică, însă presărată cu multe cuvinte vii, combatante. Printre poemele apreciate de cenaclişti s-a aflat şi cel cu titlul „Sentiment de câine trei”, din care prezentăm finalul: „O, doamne al sentimentelor de câine,/ ce dulăi am mai fost când/ iarna mâncam roşii de seră furate/ şi-un înger îmi cânta pe genunchi.// Schelălăie tandru lacrima noastră în lesă”. Obs.: Textul a apărut în săptămânalul „Prisma” – Reşiţa, în data de 3 mai 2012

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 38 Poeþi francezi

Cristian Fisher

Maria Bologa

Eugen Evu

Mareele echinocţiului Este momentul celebrării Mareelor echinocţiului Când atracţia astrelor Joacă între două ape. Este momentul când cântecul mării Vine cu vuiet Să se unească cu cântecul pământului. Este un urlet de mulţime furioasă Ce umflă şi ridică Răspândit de vântul Cu vocea pietroasă Faleze de cretă Şi inima galeţilor. Este o rugăciune ce se ridică din naosul Unei catedrale din cretă Înghiţită de valuri. O rugăciune ce urcă tot mai sus Bucurând lucarna cerurilor. (publicat în: „Le Journal à Sajat” nr. 92, mai 2012, p. 166)

Jaques Canut *** Artificiu pentru a seduce. Ivită din umbră în piaţa catedralei orice mireasă reuşeşte să fie frumoasă. Rochia spumoasă murmură promisiunea deliciului. (publicat în: „Le Journal à Sajat” nr. 90, spetembre 2011, p. 27)

Thierry Sajat Inima mea Inima mea e-mbătrânită, Nu mai are elasticitatea Acelor întâlniri inopinate Care o lăsau rănită. Inima mea este dură Precum aluatul învechit Din greşeala de a fi fost frământat În toţi aceşti ani. Inima mea este surdă Nu mai înţelege vocile care foşnesc În promisiunile sugerate De aceste clipe de eternitate. Inima mea este înceată Nu mai ştie să se entuziasmeze La stimulii gândurilor mele Trecătoare şi îmblânzite. În mâinile tale Focul tău încearcă să o reînvie Cu căldura tinereţii tale Ce-i redă un surâs uitat. În ochii tăi Ea regăseşte eternitatea Sentimentului nemăsurat De a fi singura vieţuitoare. Din gura ta Ea primeşte cadoul carmin Al mângâierii care-ţi prelungeşte mâinile Până la marginea patului. Inima mea nu mai este În comă artificială Situată nu prea departe de cer Tu ai făcut-o nemuritoare. (publicat în: „Le Journal à Sajat” nr. 90, spetembre 2011, p. 19)

Anne du Vernet Dimineţile noastre albastre Dimineţile noastre albastre Captează inocenţa Apropiatelor insule ale paradisului. Privirile noastre vesele Au conivenţa Unui zbor de păsări deasupra pajiştei. Primele noastre săruturi Au preştiinţa Minutelor infinitului. Şi acest pas în doi Începe deodată În pasiunea care ne-a unit. Atunci în noapte Revine tăcere Precum un lung oftat al unei melodii. Dimineţile noastre atât de albastre Captează inocenţa Apropiatelor insule ale paradisului... (publicat în: „Le Journal à Sajat” nr. 92, mai 2012, p. 134)

Traducere: Daniel Luca

Jurnalul stării poetice *

Roata a fost invenţia genială a omului. Iar roata dinţată – intuiţia angrenajului mecanic, cosmic, echivalenţa Sistemului Solarplanetar-zodiacal – cu Ornicul care ne măsoară duratele. Pare-se că mişcarea inversă acelor pe cadran este cea a timpului precesiv... „Înaintăm spre moarte cu spatele”.

Ascunsul din profunzime, cel reprimat, cel mocnit, el distruge „imunitatea” numită conştiinţă, apoi îşi uzurpă şi purtătorul.

Mai toate – învăţarea sistematică, informaţiile, manipulările, digmele, artele „cu tendinţă”, sunt de fapt acte de spălare a creierelor.

Tot ce dăruieşti, ţie îţi dărui.

Singurătatea cu adevărul este mai rea decât singurătatea cu minciunile.

Cel terorizat va teroriza. Cel neiubit va urî. Astfel şi în istorie.

Ceea ce rezolvă visele, din subconştientul depozitar, pare a influenţa unele din comportamentele zilnice; aşadar, avem fenomenul unui fel de transfer din acesta, conştientizare: ca şi cum ne-am re-programa operaţiunea, faptele, emoţiile...

„Meden agan”, suna sentinţa antică, „totul cu măsură”. ...Numai că, dacă omul este măsura tuturor lucrurilor (sale, ca percepţie şi reflectare), măsura devine tabu pentru identităţile predispuse dependenţei de „gurru”, „mare preot” sau psihiatru...

Sugestia şi autosugestia sunt cheia funcţionării Psihicului: de aici rugăciunea, predicaţia, dogmele, doctrinele etc. Se pare că omul a fost programat astfel!

Vedem frecvent ceea ce sufletul caută.

Tu eşti suma (jăruind a) proiecţiilor tale secrete, acordul sau dezacordul cu Sinele, suma durerilor la pragurile de sus şi de jos... Suma esenţelor....

Desprindere De ce-ai rămas în urmă, undă, Subţirii peşti sclipesc pe alte valuri... Cândva mă vei întrece, magnetizând chemarea. Ţi-am dat, vântule, trupul meu tânăr Şi tu l-ai dus, unde iniţierea ta ţi-a şoptit Să-mi rămână mie doar cerul căutării. Acolo păsările se odihnesc din zbor, Cu aripi mistuite, de nevăzuta încordare. Sunt vulnerabilă, mă poţi citi Ţinut al viselor mele, din haosul tău cu lumină. Doar pe tine te va ascunde cortina, Căci eu nu voi mai şti cine sunt Mi-ar fi de ajuns un simplu prieten La masa destinului, de cioburi meteorice străpuns.

Poate că umbrei tale Încă îmi mai potrivesc paşii După o muzică neştiută. Poate că umbrei tale îi este mai bine, Cum a trecut de cenuşa întâmplărilor. Pe tine, doar în vis te mai văd Un fior al luminii, un sunet de frig Viaţă ai, dincolo de mareea neagră. Prea largi sunt cuvintele, prea Subţire trupul de abur, neatins. Ştiu că tărâmul necuprinderii tale Nu trebuie să-mi fie rece, necunoscut Dar sufletului trezit în pietre, ce să-i spun? Vânez în tăcere orice urmă de zare Singurătatea se întinde în patul mut, Învelită în haine de gală.

Muzică târzie Dragostea nu mai uneşte strâns jumătăţile Nu ne mai suntem unul altuia oglindă Pe cristalul vieţii tale a căzut un văl. Un straniu magnetism îmi arde visele amorţite Va adormi cândva şi neobosita mare Şoaptele se vor naşte dintr-o altă esenţă. Muzica târzie pătrunde în sânge Stol de păsări oarbe, risipite în zbor. Albul muntelui luminează rece Aş vrea să fiu acolo sus. Întâmplarea ne-a unit singurătăţile. Voi năluci uneori, precum una Din acele bărci, îndepărtate, străine Fluxul aureolat de raze ciudate Culoarea nespus de caldă Îţi lasă în privire un gol Şi o adâncă dorinţă de a le urma.

De galerie stranie şi sălbatecă, al memoriei Repară din umbră orologiul minţii Şi ardere imprimă inimii nebune Nu ia înapoi ce a dăruit însetaţilor... A fost în tine, mare, tălăzuind cuvântul Întrepătrundere, undă seismică Singurătăţii i-a dat sens şi gust Înfrigurarea.

Descompunere Aştepţi într-o clădire veche o parafă Celui de lângă tine poate nu-i pasă De lupta ta, deşi te priveşte în ochi. Unii te compătimesc, de parcă totul Ar fi neted, exact şi bănos. Dar poate judecata lor e doar firească Zeul banului înaintează, descompune Veacul cel tulbure ne-a şi vândut Îi sună în buzunare arginţii trădării. Fluierată încet, între plecări şi morminte Renaşte o boală veche, în a mea seminţie. Suavă tinereţe, nu ai dat lovitura, Dar credeai cândva, cu inimă fierbinte, Că totul e doar spirit pe pământ.

Neatinsa aşteptare De aş avea tăria unui talaz Să nu mă frângă ţipătul neîntâmplat Norii ce invadează peisajul lăuntric Înainte de a fi înţeles şi mireasmă. Nu credeam, umbră, să-ţi mai fie sete De primul plâns, al pietrelor în vară Aceasta-i o terasă, unde s-a auzit muzică, Numere de maşini străine, iluzii. Mama încă mai deţine scrisori din Rusia amară Fotografii de la tata, ce se sfărâmă uşor, Printre fructele reci ale altui cer. Fineţea vieţii e atât de mult – neuitare Mă zăreşti într-un gol, ca într-un tablou cu lumină.

Frângere Înaintează tăcerea, în valuri subţiri, neştiute. Îmbracă hainele tale, îţi preia gesturile, Mirosul de cafea al dimineţii, ezitarea... Îmi ridic umbra din frig şi o port pe umeri. Mă furişez în zori, precum pescarul Îşi alungă somnul, învelit în visele Vechi, ale iluziei de a fi pe pământ. Tăcerea ne invită la masă şi după festin. Ne întrepătrundem. Părem la fel Căldura sângelui, ciobită-i de furtuni. Zadarnică-i tăcerea, fără o lumină...

Separare

Yesterday Tremur capturând un tărâm al memoriei Unde magnetice se întrepătrund, luminează A spiritului frântă însingurare. Umbrele vin, dar nu pot să vorbească.

Faţă de ai noştri morţi: gratitudinea sau reproşul ingrat? Smerenia sau uitarea? Iertarea faţă de tot-mai-departele nostru.

Aveai în tine o temere, o lumină De a nu muri străin şi în irosire. Prietenia, îmbrăţişarea, surâsul Au luat o altă formă, ciudată. Mare nebună, nici tu nu poţi întoarce Însinguratele pagini ce s-au năruit. Nu-mi dărui fructe de false remuşcări Grafie neagră tremură în ochi Din piatra nopţilor se revarsă ezitarea. Tu doar trebuie să te vindeci de o zi însorită Să te încălzească gândul Că totul e doar o crudă afinitate.

xxx

Fibra tare a unei existenţe este divinatorie atunci când este şi rezonantă.

Ce dai lumii, ce restitui, din pierderi mai ales, poate fi de folos unora. Încolţeşte aici sămânţa viabilă a celui „trăit”. Fiecare din noi îşi trăieşte „cartea”, opera de sine: unii şi-o asumă şi o reproiectează în memoria duratelor... Îşi încetinesc cumva moartea.

Heackeri în labirint s-ar spune despre spiritele iscoditoare, genii, paranoici, uneori schizofrenetici.

Hedonismul străbate lumile, ca instinct al naturii faţă de sinea ei „oarbă”.

Scrisul literar... Sângele se reîmprospătează prin rănile virtuale.

La început a fost trauma naşterii: „în chinuri vei naşte, femeie!” (Geneza).

Înflorită sălbatic pădurea, nostalgicul nostru paradis.

În pădurile bătrâne, regnurile din noi răspund magic ecourilor arhetipale.

Aceşti arbori mă ascultă, îmi ascultă cumva gândurile... Mă reumplu de extazul energiilor primare. Fluier sau cânt de unul singur. Păsările zilei răspund. Ale nopţii, tac într-o altă „dimensiune”.

Nu ştiu unde mă va duce Seismica undă a tăcerii irosite Cine ştie ce sunete necunoscute Ne vor pătrunde cândva dorinţa de revenire Înfrigurată, cobor spre ţărm Purtând în haine gustul de noapte nedormită Numai păsările petrec în văzduh ore nesfârşite Numai ecoul sparge greul din piatră.

Umbre Stau la masa ciobită de negru Ţine loc de oglindă ţipătul pescăruşilor în zare... Poate că timpurile noastre Se scurg, fiecare în altă parte. Mi se pare că năluceşti pe străzi Pur şi străin, asemeni vântului de vară Decorul amorţit îmi străpunge privirea Deasupra lui e un meteorit neîntâmplat.

Parte explozivă A rămas undeva, în întunericul

E vară pe pământ, mă înveleşte noaptea, mamă Miresme de soc şi iasomie cuprind tăcutele pietre Deschizi larg porţile, să vină tata de pe munte Şi copiii, rămaşi pe meleaguri străine. Pe lângă mâna-mi treci uşor, ca aerul Ţi-e mai pe plac ţipătul păsărilor în zare. O fată cu arome gotice ştiam cândva Ce dintre cărţi s-a dus în lumea mare. Aş vrea să cunosc o briză ce nu risipeşte Boabele fine ale amintirii în vânt... Un înger nedormit plânge la masa goală Îşi taie părul sideral o mână de pământ.

Ezitare Strada oglindeşte în profunzime Înclinarea spre un pol necunoscut Bate un vânt sumbru şi scutură Fructele fine pe jos... Mereu se va spune: e o nebunie De un lucru sau altul Moartea trage la imprimantă Textele ei goale Strâng frigul într-o eşarfă luminoasă Cu gesturi solitare, solemne. Tărâm de umbre, îmi ţii calea Vas al tinereţii, ciobit de aşteptare. Un decor magnetic se mişcă sub cuvinte Răsare soarele: măreţ, ciudat şi obosit... (Din volumul în curs de apariţie Afinitate)

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Simona Stoiţa

Concursul „Lectura la doi paşi” – Concursul Naţional de Lectură „Mircea Nedelciu” – A

IX-a ediţie a Concursului „Lectura la doi paşi”, etapa zonală a Concursului Naţional de Lectură „Mircea Nedelciu”, este realizată de Radio România Timişoara. Odată cu fiecare popas în Timişoara al Caravanei GAUDEAMUS de la Radio România, Postul Regional Radio România Timişoara organizează, prin tradiţie, o nouă ediţie a Concursului zonal „Lectura la doi paşi”. În realizarea acestei competiţii, ca şi coordonator de proiect, colaborez din 2004, an de an, cu Inspectoratul Şcolar al Judeţului Timiş, inspectorul şcolar de specialitate sprijinindu-ne prin desemnarea participanţilor cu cele mai solide cunoştinţe de limba şi literatura română. Probele concursului vizează lectura expresivă, înţelegere de text şi argumentare a cerinţelor, scriere creativă (poezie/ eseu/ proză), dezbatere pe o anumită temă, iar juriul este compus din profesori de specialitate. Pe parcursul fiecărei ediţii a Concursului „Lectura la doi paşi”, am avut ocazia să admir aceşti elevi care iubesc lectura şi vă mărturisesc satisfacţia pe care am trăit-o la Târgul din Bucureşti, când elevii timişeni au fost laureaţi în finală, de cinci ori: Premiul II în 2005 – Cristiana Dinea (Liceul de Informatică „Grigore Moisil”), Premiul I în 2006 – Laurenţiu Prodan (Liceul de Informatică „Grigore Moisil”), Premiul I în 2007 – Emanuela Stanisav (Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau”), Premiul III în 2008 – Ionuţ Blidar (Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”) şi Premiul I în 2010 – Oriana Manda (Colegiul Naţional Bănăţean). Dacă este adevărat că se comunică prin cărţi, este incontestabil că se comunică şi mai bine când din cuvânt se realizează un eveniment, iar ocaziile de a întâlni tineri cititori primesc atunci valoare de eveniment. La cele nouă ediţii anuale din perioada 2004 – 2012, s-au întâlnit la doi paşi de lectură 123 de liceeni din Timişoara, Arad, Deva, Reşiţa, Lugoj, Făget, Sânnicolau-Mare, Periam, Gătaia, Buziaş, Deta şi Dudeştii-Vechi. În diversitatea actuală a ofertei mediatice, când competenţa profesională nu mai este nici ea o valoare în sine, într-o lume a imediatului în care sunt privilegiate miturile second-hand şi divertismentul ieftin, am simţit că e binevenit acest „experiment în haina spectacolului de cultură”, poate atipic pentru un post de radio: creativitate, comunicare, radiogenie, totul în aer liber, în Piaţa centrală a Timişoarei, cu liceeni la microfon şi în aplauze de public. Familia publicurilor din „scena” şi „culisele” Lecturii la doi paşi pune laolaltă publicul-ţintă – elevii participanţi, publicul interesat – organizatorii şi jurnaliştii pe teren, publicul specialist – juriul, moderatorul şi animatorul, publicul susţinător – invitaţii la eveniment, publicul partener – colaboratorii proiectului şi sponsorii, publicul discret – reprezentanţii editurilor şi ofertanţii de cărţi, cumpărătorii şi vizitatorii caravanei. Dar publicul potenţial este, poate, cel mai important: câştigul „cu bătaie lungă!”. Nu e prezent la faţa locului, i se povesteşte, sau pur şi simplu aude despre întâlnirea cu lectura şi, fără să anunţe, duce mai departe ecoul „întâmplării” noastre. În aceste vremuri involutive guvernate de kitsch, senzaţii extreme şi divertisment de prost-gust, concurenţii „Lecturii la doi paşi” au reuşit să cuminece de fiecare dată din învăţăturile lor, sub cerul liber, în Piaţă, vorbind la microfon. Anul acesta, concursul s-a desfăşurat în 3 mai, în Piaţa Victoriei. A fost a noua aventură pro şi prin lectură, la care au parti-

cipat nouă eleve din clasa a XI-a de la licee din Timişoara şi Lugoj. Snejana Ung de la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara a câştigat Premiul I şi va fi invitată în luna noiembrie la Bucureşti, în finala Concursului Naţional de Lectură „Mircea Nedelciu” din cadrul Târgului Internaţional GAUDEAMUS – Carte de învăţătură, ediţia a XIX-a. Evoluţia participantelor în concurs a fost evaluată anul acesta de profesorii: Elena Mănescu, Elena Jebelean (Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara), Ramona Roman (Liceul cu Program Sportiv „Banatul” din Timişoara), Gheorghe Bloancă, inspector de specialitate (Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş), iar provocările ediţiei au inclus trei probe de concurs. a propunerea profesoarei Dr. Elena Jebelean, concurentele au extras şi au lecturat fragmente de text din operele scriitorilor Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ioan Slavici, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, iar cerinţele primei probe au vizat: încadrarea autorului într-o perioadă culturală/ într-un curent literar, precizând două caracteristici ideologice sau estetice specifice, identificate în text, apoi, comentariul unei idei exprimate în text, evidenţiind procedeele expresive care o conturează şi exprimarea unei opinii referitoare la validitatea ei. Proba a doua, dedicată scrierii creative, propusă tot de profesoara Dr. Elena Jebelean, a adus în atenţie volumul coordonat de Liviu Papadima Ce poţi face cu două cuvinte, antologie apărută la Editura Arthur, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2011. Au fost extrase nouă „autoportrete” din seria autorilor care semnează poveştile cu tâlc din cuprinsul cărţii. Participantele au ales din text două cuvinte, au scris un nou text care să conţină cele două cuvinte şi au citit la microfon textul compus. La proba a treia, concurentele au dezbătut fragmentul de text cu care le-a întâmpinat Lucian Pop, moderatorul dezbaterii, absolvent al Facultăţii de Drept, Universitatea de Vest, cu diplomă de licenţă şi masterat, fost colaborator Radio România Timişoara: Constantin Noica, fragment din Scrisoare către un intelectual din Occident, în cartea Despre demnitatea Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012. Gândul meu se-ntoarce în trecutul apropiat, la exerciţiul de creaţie la care au răspuns elevele invitate în Concursul „Lectura la doi paşi”. Am cules povestea lor cu cele două cuvinte alese şi le-am adus aici. Să lecturăm, aşadar, şi să ne delectăm împreună! Andrada-Patricia Contra – Liceul cu Program Sportiv „Banatul” din Timişoara (autoportret Simona Popescu; cuvinte alese: „căţel – înţeleaptă”): „Într-o seară ploioasă de vară, Alina şi Andrei, doi prieteni foarte apropiaţi, se plimbau pe malul lacului pentru a surprinde picăturile de ploaie care se revărsau încet şi lin din cerul înalt. Era o atmosferă de poveste. Totul părea că prinde viaţă. Alina, fiind o fire mai jucăuşă, se descalţă şi aleargă pe iarba udă, pentru a simţi cu adevărat frumuseţea naturii. Dintr-o dată, cerul se întunecase şi începu să plouă puternic. Cei doi prieteni o luaseră la fugă. În graba lor, Alina zăreşte un căţel mititel şi drăgălaş, dar sărăcuţul era accidentat. Fiind înţeleaptă, sări în ajutorul acestuia, pentru a-l proteja de vremea nefavorabilă şi pentru a-i îngriji rana de la picior. Căţeluşul nu avea stăpân,

era orfan. Dar, dragostea şi ajutorul pe care i le-au oferit cei doi tovarăşi l-au readus la forma iniţială. Dacă-ţi iubeşti cu-adevărat semenii, fie că este vorba de fiinţe sau animale, trebuie să le oferi un ajutor atunci când au nevoie, pentru a demonstra faptul că ai caracter şi personalitate.” Mădălina-Patricia Moise – Colegiul Naţional „Iulia Haşdeu” din Lugoj (autoportret Dan Sociu; cuvinte alese: „visul – noaptea”): „E seară. E vară, iar eu stau întinsă pe iarbă ascultând cum o bufniţă îşi face simţită prezenţa. I-ascult ciudatul cânt care mă duce la un singur gând: care este visul tău, dragă bufniţă? În acelaşi cânt, bufniţa-mi răspunde: visul meu e visul meu. L-am împlinit deja! Dar tu ai luptat pentru visul tău? Întrebarea ei m-a pus pe gânduri. În noaptea aceea nu am mai reuşit s-adorm. M-am aşezat pe pat şi m-am tot gândit. Visul meu de mic copil era să devin medic veterinar, să pot ajuta orice animal care are nevoie de mine. Am iubit întotdeauna animalele. Dar, pe parcurs, am uitat să lupt pentru ceea ce-mi doream. Ştiam că vreau să fac ceva pentru lumea aceasta. Ceva mai bun. Să reuşesc, cumva, să fac măcar o schimbare, cât de mică ar fi ea. De ce? De ce n-am luptat pentru visul meu, pentru animalele care au nevoie? Vreţi să ştiţi de ce? Vă spun de ce. Pentru că atunci când am găsit o porumbiţă rănită, am încercat să o ajut. După ceva timp, s-a făcut bine. Însă, în zadar! Nu-şi luase bine zborul, când am văzut-o, din nou, căzută pe jos. Ce s-a întâmplat? A fost împuşcată. Atunci mi-am pus întrebarea: mai merită să lupt pentru visul meu? Am decis că nu. Dar acum, acum bufniţa m-a pus pe gânduri: oare ar fi cazul să mă rup în sfârşit din lumea viselor şi să fac ca realitatea mea să fie cea pe care o doream din copilărie? Da, este cazul.” Snejana Ung – Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara (autoportret Dan Stanciu; cuvinte alese: „târziu– noapte”): „E târziu. E noapte. Sunt obosită. Dar vreau, vreau neapărat să scriu. Orice. O poezie, o poveste. O pagină de jurnal. Orice. Numai să scriu. Ştiu că sună ciudat. Dar ce să faci când literele ţi se plimbă neastâmpărate prin minte?! Nu le dai deoparte. Sunt prietenele mele, iar prietenii nu se tratează astfel. Şi-atunci le zic: vreţi să ieşiţi? Ei bine, haideţi! Ieşiţi! Hârtia toată e a voastră. Ies timid de la început, se înghesuie pe hârtie, se aşază ordonat, frumos. Dar până când? Până când se plictisesc, bineînţeles. Şi-atunci încep să se aşeze cum vor şi cât de multe vor pe hârtie. Oare e de-ajuns hârtia? Mă-ndoiesc. Dar, totuşi, le las în pace, mai am de ele nevoie încă un minut, două. După ceva timp, iată că pun punct unei pagini de jurnal. E vorba de-o amintire de anul trecut. Cum adică, ce amintire? Întâlnirea cu Radio Timişoara, de anul trecut! Am fost şi atunci, aici, dar nu să concurez, ci să citesc! Credeaţi c-am uitat? Dimpotrivă. Nu voi uita niciodată!” Roxana-Issabela Paşca – Colegiul Naţional Bănăţean din Timişoara (autoportret Florin Bican; cuvinte alese: „perfectă – cărţi”): „Oamenii încearcă să se simtă cât mai bine cu ei înşişi şi cu lumea în care trăiesc, astfel încât să înceapă căutarea de sine şi, prin aceasta, atingerea fericirii. Unii oameni vor să obţină cât mai mult prestigiu în societate, vor să fie cunoscuţi şi respectaţi. Alţii îşi trăiesc viaţa, muncind de pe-o zi pe alta, venind seara obosiţi de la serviciu şi-n ziua următoare luând-o de la capăt. Unii oameni cred că se vor găsi pe ei înşişi, citind şi studiind cât mai multe cărţi. Alţii, rugându-se la Dumnezeu şi având o viaţă evlavioasă. Unii călătoresc, alţii, pur şi simplu, iubesc. Cert este că toţi tindem spre-o existenţă perfectă. Dar de ce ne simţim singuri într-o lume în care Omul e centrul universului său?” Lavinia-Denisa Costolaş – Liceul Teologic Baptist din Timişoara (autoportret Florin Dumitrescu; cuvinte alese: cărţi – a visa”): „Cine spune că nu poţi să visezi? Şi,

cine spune că visul tău nu poate deveni realitate?! Ben, un băieţel de opt ani, marginalizat şi crescut într-un ghetou, semianalfabet şi dezamăgit de tot ceea ce-l înconjura, a îndrăznit să ridice ochii înspre cer şi să viseze. Deşi îşi băteau joc de el, nu înceta să spună că va salva vieţi şi va deveni medic. Trecând într-o zi prin faţa unei biblioteci, a găsit o carte despre roci. Era prima carte pe care-o citise vreodată, cu ajutorul mamei sale. A doua zi, la şcoală, cînd profesorul ţinea în mână o rocă, nimeni n-o putea identifica. Dar Ben a ştiut. Era un obsidian. Atunci, şia dat seama: cărţile sunt prieteni reci, dar siguri, cum spunea şi Victor Hugo! A înţeles că cititul este calea de-a scăpa de ignoranţă şi calea către realizări. Şi cartea este un monument public! Vreţi să ştiţi cum se termină povestea? Din acea zi, Ben nu a mai lăsat cărţile din mână. Şi ştiţi cine e acum? Ben Carson, cel mai mare neurochirurg infantil din S.U.A. În „Gândeşte cutezător”, Ben ne prezintă reţeta sa de succes. Tu îndrăzneşti să visezi?!” Lavinia-Daniela Spătar – Liceul Teoretic „Jean Louis Calderon” din Timişoara (autoportret Matei Florian; cuvinte alese: „curtea – roman”): „Romanul, fiind definit ca o specie literară cu acţiune complexă, personaje diverse, în număr mare sau nu, putem considera că viaţa noastră e un roman în care noi suntem autorul, un roman în care creştem, învăţăm, cunoaştem. O curte, la început mică, dar care se măreşte cu fiecare pas cu care pătrundem într-o lume necunoscută, plină de mister, dar şi de frumos şi de încredere. Noi suntem cei care construim firul narativ al vieţii noastre, cei care dobândim înţelepciune pentru a lua cele mai bune decizii pentru ca romanul nostru să aibă întotdeauna un final fericit.” Evelyn Popa – Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” din Lugoj (autoportret Laura Grünberg; cuvinte alese: „vise – gâdilă”): „Fericirea a prins o altă culoare în ochii mei,/ Pastelându-se în fiece clipă când te văd, când îmi şopteşti./ Boarea glasului tău îmi gâdilă ale mele vise,/ Imortalizându-te aievea în pânza-mi timpanului./ Te savurez şi nu mă satur să înot în cristalul privirii tale reci.” Maria-Iulia Bejenariu – Colegiul Naţional „C. D. Loga” din Timişoara (autoportret Robert Şerban; cuvinte alese: „pinguin – foc”): „Se spune că pinguinii, atunci când te duci lângă ei, cred că şi tu eşti un alt pinguin. Unul mai mare, cu alte culori, poate puţin ciudat, dar, totuşi, un pinguin. Ştim că aceste păsări, cu mersul lor împiedicat, au renunţat la darul zborului, în căutarea lor pentru hrană. Deci, dacă şi noi suntem pinguini, noi la ce am renunţat?! Atunci când am primit focul, ne-am dat, oare, şi noi aripile pentru foc?! Încerc să mă gândesc. Nimic nu pare a echivala darul zborului. Compasiunea pentru cei din jur? Poate nu am renunţat la ceva pentru a primi altceva în schimb, şi poate am făcut-o pentru a oferi ceva altcuiva, la fel ca pinguinii, care au oferit mâncare viitoarei generaţii, din faptul că s-au avântat pe pământ şi în adâncul apei, renunţând la aripi.” Melissa-Mădălina Mihalaş – Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş din Timişoara (autoportret Adela Greceanu; cuvinte alese „copiii – adulţii”): „Orice copil visează, speră, pentru ceva anume. Dar toţi copiii visează să devină mari! Spun “mari”, nu neapărat în sensul de adult. Ci, mai degrabă, oameni cu valoare, cu renume şi autori ai unor fapte mari. Atunci când suntem copii, vedem lumea cu alţi ochi. Totul pare uşor şi putem face orice. Chiar şi să oprim ploaia, să aducem un nor umbros înaintea soarelui, sau, de ce nu, să fim invizibili. Dar, ceea ce copiii nu ştiu este că, pe măsură ce creştem, aceste puteri dispar odată cu dobândirea conştiinţei şi cu statutul de adult. Însă, ceea ce copiii ştiu, iar adulţii nu, este că aceste puteri nu dispar, ci ele rămân, dar pentru că adulţii nu mai cred în ele, sunt date uitării.”

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 40 Cezarina Adamescu

Cristina Ştefan Comuniuni de spirit

Salonul de piane şi frumuseţea care va salva lumea R

ecent, am avut şansa de a participa la una din cele mai frumoase manifestări ale Artei, în Municipiul Bacău. Pentru câteva ore am uitat de încrâncenarea şi de luptele politice generate de apropiatele alegeri. Nimeni nu s-a mai gândit la platforme electorale, la partide, la funcţii şi responsabilităţi. Participanţii au lăsat la uşa Salonului de piane, preferinţele politice. Au păşit, liberi de toate acestea, parcă pe un alt tărâm. Poate în Ţara Minunilor, precum Alice, eroina lui Lewis Carrol? Atmosferă romantică, acorduri suave de pian, baloane colorate, lumini difuze împrăştiate din lămpi şi candelabre, partituri din abecedarul pianiştilor – Maria Cernovodeanu şi Czerny, Anna Magdalena Bach – studii de pian, şampanie, cafea bună, pereţi drapaţi în mătăsuri, poezie, muzică, intimitate. Şi un primar de nota zece. Sosit nu în investitura oficială, ci în calitate de prieten al Poeziei şi al Muzicii. Susţinător de proiect cultural. În plus, o actriţă remarcabilă, care a recitat din noua Antologie (a treia) – cuprinzând 55 de autori de poezie din familia numeroasă a cenaclierilor online Lira21, păstorită de poeta Cristina Ştefan. Carte lansată în 8 iunie curent, la Salonul de Piane din strada Lucreţiu Pătrăşcanu nr. 2, în cadrul proiectului „Educaţia prin cultură” – care are drept obiectiv principal – acela de a dezvolta abilităţi şi deprinderi comportamentale pentru o mai bună relaţionare a tinerilor în societate, prin punerea în contact a tinerilor cu universul poeziei şi picturii locale. Salonul de piane – loc emblematic al Bacăului, inspirator de eleganţă şi generozitate, un loc cum n-am mai văzut nicăieri în peregrinările mele, o oază de muzică şi poezie, aparţinând doamnei Mioara Iacob, un loc de respiro în centrul oraşului ticsit de maşini, aglomeraţie, magazine, zgomot, farmacii şi firme particulare. Un loc de respirat aerul proaspăt al Frumuseţii care va salva lumea. Interferenţă a artelor: poezie, muzică, teatru, pictură. Asociaţia „Mutatis mutandis” – unul din partenerii de proiect – având ca emblemă: „să schimbăm ceea ce este de schimbat”. Şi cine ştie mai bine ce trebuie schimbat decât tinerii? Ei vin cu idei originale şi le pun în aplicare prin activităţile desfăşurate sub genericul „Reuşim împreună”. Ce poate fi mai frumos, mai elegant, mai înălţător? Schimbarea în bine a individului – prioritate a Asociaţiei Mutatis Mutandis –vizează: programe de dezvoltare personală; cursuri; conferinţe; consiliere on-line; consiliere psihologică; dar şi schimbarea mentalităţii colective a comunităţii, prin: consultanţă şi scriere de proiecte; sondaje de opinie şi tehnici de cercetare calitativă; analiză şi scriere de politici publice; parteneriate internaţionale ş.a. ducaţie şi cultură – două componente ale dezvoltării armonioase a tinerilor. Fără acestea, omul ar fi unilateral dezvoltat. Sensibilizarea cu privire la Frumos, Adevărat, Autentic, motivarea la Dialog şi la Lectură şi formarea unui public interesat de Artă, Literatură, Filozofie, pe care şi le-a propus Proiectul Educaţia prin Cultură, prinde viaţă pe zi ce trece, cu fiecare nouă manifestare dedicată acestor nobile scopuri. Am asistat, mută de emoţie, la una din aceste manifestări cultural-artistice, şi anume: lansarea Antologiei Cenaclului literar băcăuan Lira 21, fondat în anul 2009 de către poeta Cristina Ştefan, vicepreşedintă a Ligii Scriitorilor din România, cenaclu care are în momentul de faţă peste 250 de membri, creatori de literatură şi artă din Bacău, dar şi din ţară şi străinătate. Poate fi accesat la adresa electronică: www.lira21.ro. Am văzut tineri frumoşi, tineri reuşiţi, sensibili, deştepţi, care au preocupări artistice. Am stat de vorbă cu ei, ne-am împrietenit, ne-am fotografiat împreună. Antologia numită: „A treia carte. Poezii” – selecţie de Cristina Ştefan, carte editată cu sprijinul Primăriei Bacău în cadrul programului Asociaţiei Mutatis Mutandis „Educaţie prin cultură între mărturii trecute (Nicu Enea) şi prezente (Cenaclul Lira21)”, apărută la Editura Art Book, iunie 2012, a beneficiat de o contribuţie substanţială a graficie-

nilor: Dionis Puşcuţă, Aurel Stanciu; Ştefan Suditu; Costel Tănăsache; Iulia Filimon; Daniela Gaftea, Ştefan Tistu; Raluca Andrei; Simona Burdulea; Adelina Burduz; Andrei Ionuţ Tudor; Ana Burduja; Ştefan Mario Grosu; Mădălin George Cobuz; Bianca Budău; Andreea Culbece; Delia Isidora Florică; Luiza Raluca Blaj; Mădălina Jora; Ioan Burlacu; Liliana Dumitriu; Cosmin Istudor; Liviu Nedelcu; Ionel Cuculiuc; Dumitru Macovei; Marius Crăiţă; Geanina Ivu; Silvia Tiperciuc; Rodica Vasiliu – toţi aceşti artişti au surprins magistral în culoare, ceea ce autorii antologiei au mărturisit în Cuvânt. oeţi, scriitori, editori, cititori îndrăgostiţi de Cuvânt bun, adevărat, comuniuni freatice pe căile neştiute, misterioase şi aproape miraculoase ale Poeziei, îmbrăţişări, strângeri de mână afectuoase, prietenii legate instantaneu sau menţinute pe forumuri ori pe messenger, modalităţi de comunicare cu oameni de toate vârstele, profesiile şi condiţiile, ateliere de creaţie şi atelierul Cenaclului Lira 21. Toate acestea converg spre singurul scop înalt care îi animă pe toţi liriştii: acela de a ajunge la perfecţiune, prin propriile mijloace artistice, fiecare după datul propriu. Proiectele comune, cum sunt: antologiile de versuri, lansările de carte ale unor autori, vernisajele de expoziţii, întâlnirile periodice la Bucureşti, la Biblioteca Metropolitană, cu prilejul Zilei Internaţionale a Poeziei, şi alte ocazii speciale îţi conferă sentimentul APARTENENŢEI la o grupare în care rivalităţile, invidiile, certurile, nu au rost. Controversele sunt constructive şi au drept scop perfecţiunea prin Cuvânt şi Artă în general. umele Cenaclului Lira 21 este o garanţie sigură pentru aspirantul la Poezie, pentru viitoarea falangă de autori, ale căror destine literar-artistice se construiesc pe această platformă virtuală. Şi nu în zadar, pentru că, din această pepinieră de autori, au ieşit deja condeie care s-au impus în literatură şi al căror nume a devenit deja notoriu. Ceea ce nu e puţin. Toate aceste merite se datoresc poetei Cristina Ştefan, care a reuşit să focalizeze în jurul ei, ca într-un rug de Lumină, spirite frumoase şi generoase, care şi-au dedicat viaţa visului lor: de a deveni scriitori şi poeţi, într-o lume care pune prea puţin preţ pe cele spirituale. Dar lupta şi munca lor este cu atât mai vrednică de admiraţie, cu cât drumul e mai anevoios şi piedicile sunt mai mari. „A treia carte. Poezii”, Antologia selectată de Cristina Ştefan – este o dovadă a faptului că spiritul românului nu cunoaşte graniţe, nici oprelişti şi triumfă în orice situaţii. Acest lucru s-a simţit pe viu, în cele câteva ceasuri de tihnă lirico-muzicală de la Salonul de piane, în ziua binecuvântată de 8 iunie 2012. Mulţumim organizatorilor acestui eveniment de excepţie, care s-au străduit să creeze acea atmosferă propice desfăşurării în chip şi spirit a Poeziei contemporane. Adică a fenomenului cunoscut sub numele de Lira21.

Lansare de carte la Cenaclul Lira 21 A

ntologia Cenaclului literar Lira 21, “A treia carte. Poezii”, a fost editată cu sprijinul Primăriei Bacău în cadrul programului cultural Educaţie prin cultură între Mărturii trecute (Nicu Enea) şi prezente (Cenaclul literar Lira 21). Lansarea de carte, din data de 8 iunie 2012, la Salonul de Piane din Bacău, a beneficiat de prezenţa primarului Bacăului, Romeo Stavarache, personalităţi ale culturii şi învăţământului băcăuan, elevi liceeni iubitori de literatură. Muzica (pianist Remus Lungu), recitalul artistic (actriţa Eliza Noemi Judeu) decorul distins al salonului (gazda Mioara Iacob) motivează astfel de manifestări artistice), moderarea întâlnirii, lipsită de regii preţioase, a poetului Sebastian Şufariu, toate au făcut din eveniment unul de la care s-a plecat cu sufletul îmbogăţit, cu mulţumire. Din prezentarea proiectului aprobat, scopul proiectului vizează promovarea culturii locale şi dezvoltarea abilităţilor şi deprinderilor artistice ale tinerilor, pentru o mai bună relaţionare a acestora în societate, prin punerea in contact a tinerilor cu universul poeziei si picturii locale. Proiectul are ca partener informal Cenaclul Lira 21, care nu are personalitate juridică. Cenaclul Lira 21 a fost fondat în anul 2009, de către poeta băcăuană Cristina Ştefan, vicepreşedinta Ligii Scriitorilor din România – Filiala Bucureşti, şi are în momentul de faţă 270 de membri, atât din Bacău şi din ţară, cât şi din străinătate (www.lira21.ro). Un alt colaborator de-al nostru va fi Casa Memorială “Nicu Enea”, care pune la dispoziţie materiale informative despre Nicu Enea. Activităţi principale: 1. Achiziţie echipamente şi materiale necesare; 2. Editare şi tipărire carte: Antologia Cenaclului literar băcăuan Lira 21; 3. Editare şi tipărire carte cu tema „Nicu Enea şi Elvira Paloşanu-incursiune în universul artistic şi afectiv prin intermediul corespondenţei de familie’’; 4. Conferinţa de lansare; 5. Activităţi de promovare şi de pregătire materiale necesare cursurilor şi workshop-urilor; 6. Realizare şi susţinere cursuri şi workshop-uri pentru stimularea aptitudinilor artistice ale tinerilor; 7. Monitorizarea şi evaluarea rezultatelor. u fost puse câteva întrebări, în vederea pregătirii conferinţei de lansare. Acest mini interviu le-a fost adresat personalităţilor locale care au acces la problemele educaţiei şi culturii. El va servi ca bază pentru dezbaterea organizată pe proiect: 1. De ce există poezia sau, mai general, arta? 2. Din ce motive scrie cineva? 3. Ce putem învăţa din arta contemporană? 4. Ce legatură există între educaţie şi cultură? Iată câteva răspunsuri ale membrilor Cenaclului literar Lira 21: Elisabeta Iosif: 4.Ce legături există între educaţie şi cultură? – “Un om educat înţelege actul de cultură, de cele mai multe ori participă la el şi învaţă întotdeauna ceva dintr-o activitate culturală. Aşadar, relaţia educaţie – cultură e reciprocă. Aş putea spune că nu se poate una fără alta.” Camellia Iuliana Radu: 2. Din ce motive scrie cineva? – “Colaborare, globalizare, brain storming, căutarea soluţiilor în echipă, jammul e la mare modă, după cum ştiţi, în orice domeniu. Astfel, se urmăreşte uniformizarea limbajelor, sensurile fiind mai uşor de perceput. Şi aceste extreme interior/exterior trebuie să fie concomitente. Te exprimi cât mai personal, dar în relaţie cu ceilalţi. Ce îţi trebuie pentru asta? Sinceritate, libertate, energie, coerenţă, perseverenţă, creativitate, capacitate de exprimare, curaj! Adică un caracter! Arta contemporană formează caractere. E drept că ea e incomodă, că te nelinişteşte, te face să ieşi din rutină, te obligă să te cunoşti şi să accepţi că oamenii sunt diferiţi, că au idei diferite, că au dreptul de a le exprima. Într-o lume în care nu mai există modele, o lume plină de legi nerespectate, libertatea de a fi tu însuţi, şi mai ales de a avea un ideal, se exersează prin artă. Arta contemporană, cu toate excesele ei, şi uneori tocmai prin ele, ne învaţă toate acestea. Mergi înainte, exprimă-te, nu mai ţine nimic ascuns. Astfel, omul apare aşa cum este el, cu lumini şi umbre, neidealizat. Învăţăm, adică, să iubim, fără să idealizăm. Mediul social, cultural, educaţional nu îţi permit asta, arta îţi dă voie să te exprimi pe tine şi să fii în relaţie cu ceilalţi, astfel încât să îţi accepţi şi umbra. E o integrare umană a unităţii de sine, o luptă contra scindării interioare.” Marian Dragomir: 4.Ce legături există între educaţie şi cultură? – “Când se vorbeşte despre contemporaneitate, despre începutul mileniului al III-lea, despre particularităţile artistice, specialiştii în domeniul artei folosesc noţiunile: extinderea de oicumena, intensificarea procesului de amalgamare a populaţiei care duce la cosmopolitismul con-

cepţiei despre lume, când omul nu se simte cetăţean al ţării sale, ci i se pare că este un locuitor în societatea extinsă a statelor. În contemporaneitate cultura adevărată este lipsită de idealuri spirituale şi de principii morale. Dihotomia cult/ incult, literal/ neliteral este permanentă în cadrul educaţiei actuale şi opune sisteme, categorii şi straturi sociale în măsura în care literatura populară de masă tinde să ia locul literaturii pentru elite, în funcţie de evoluţia socială şi politică a unei anumite perioade. Şcoala promovează literatura autentică printr-un studiu al autorilor canonici, fără să poată impune judecata critică la niveluri formative. Demersul hermeneutic îi determină pe tineri către lecturi paralele, accesibile vârstei şi nivelului de educaţie, de unde rezultă refuzul sistematic al tânărului în formare de a se îndrepta către literatură. Dintr-un receptor avizat de literatura se transformă într-un lector.” Mihaela Aionesei: 3. Ce putem învăţa din arta contemporană? – “Nu ştiu exact ce putem învăţa, dar ştiu că putem exista prin artă, precum fluturele prin aripile sale. E un mod de a trăi...” 4. Ce legătură există între educaţie şi cultură? – “Între educaţie şi cultură cred că există o estetică a frumosului şi tot ce cuprinde ea, dezvoltarea către artă, indiferent de formele ei, pictură, poezie, proză, etc., o punte prin care se modelează suflete, un mod de a ne dărui preaplinul.” Ralu Luca Dupeş: 1. De ce există poezia sau, mai general, arta? – “De fapt, nu există! Sunt doar cuvinte inventate de oameni pentru a defini zbuciumul interior exteriorizat.” 2. Din ce motive scrie cineva? – “Pentru că omul nu a fost niciodată mulţumit nici de el însuşi, şi nici de mediul ambiant.” 3. Ce putem învăţa din arta contemporană? – “Mai nimic, aşa cum nimeni n-a învăţat nici înainte: totul e o repetiţie anostă, universul nu pierde vremea cu lamentările materiei (chiar... superior organizată).” 4. Ce legatură există între educaţie şi cultură? – “Nu pot generaliza, dar pot exemplifica: dacă aş fi cult, aş putea afirma că sunt lipsit de educaţie, dar dacă aş fi educat, sub nicio formă nu aş recunoaşte că sunt lipsit de cultură.” ezarina Adamescu: 2. Din ce motive scrie cineva? – “De multe ori am fost întrebată de unde-mi vin atâtea imagini şi idei atunci când scriu. Ştiu şi eu? Eu cred că sufletul îmi dictează. Aşa cum mulţi creatori spun că Duhul le dictează ceea ce trebuie să scrie, credinţa mea e că poemele vin de undeva, din adânc de suflet, de unde ies la suprafaţă în căutarea luminii. N-am avut niciodată pretenţia că scriu sub dicteu. Dar nici de unde vin toate aceste stări, materializate-n cuvinte, nu pot spune. E un mister. Dacă e lumină în mine şi în jurul meu, versurile se văd clar, precum luna plină. Destul de des apar şi nori tulburi în gânduri şi cuvinte. Nu le chem, nu le alung. Sunt expresia stărilor mele de inspiraţie. Travaliul naşterii nu e întotdeauna anevoios. Dar nici lesnicios nu este. El necesită o stare de graţie însă, care nu vine întotdeauna. Aştept necontenit ca îngerul să-mi trimită, prin bătaia lui de aripi, adierea aceea în stare să vălurească apa pentru ca ea să devină tămăduitoare. Până atunci, scriu, scriu, scriu... Să-i înviu pe alţii şi... Poate o să-nviu...” Mirela Bălan: 2. Din ce motive scrie cineva? – “Voi răspunde într-un mod personal la această întrebare. Scriu dintr-o nevoie de împlinire. Poezia mă împlineşte într-un fel aparte – probabil îmi aduce doza necesară de autocunoaştere. Cred că-n poezie mă spovedesc cu cea mai mare sinceritate: vorbesc despre pasiuni efemere, despre răfuiala cu Dumnezeu, pe care-l iubesc mai presus de orice, şi poate de asta relaţia noastră e într-o continuă redimensionare; vorbesc despre aproapele cel proteic, despre nevoia de putere, de a domina în cuplu, pe care mi le acord din belşug în vers. Uneori scriu ca şi cum aş fi el. În poezie mă simt puternică, dezinvoltă, curajoasă, aşa cum nu m-aş descrie în viaţa de zi cu zi. Scriu în speranţa că versul meu îi va ajuta pe cititori să-şi răspundă la propriile întrebări şi poate vor găsi o cale mai uşoară de a trece prin viaţă la gândul că dramele şi framântările lor sunt de fapt locuri comune.” Mai pot adăuga doar că sunt un om simplu, dar că mi-am asumat o activitate de promovare şi mă străduiesc să nu dau greş şi nici să-mi fac din asta vreun merit, îmi place ce fac deschizând uşa meritelor şi talentelor literare, autentice sau în devenire dar ascunse, îmi place să citesc poezie şi să spun franc de ce îmi place sau nu, îmi place să muncesc propria-mi poezie. Ce nu-mi place? Să folosesc cuvinte mari! Spun unul mic şi onest: mulţumesc!

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Ciprian Chirvasiu

Egregora de la Lugoj

upă mai bine de un sfert de veac de când fac presă, adică de când observ permanent cu lupa lumea asta nebună, am început să cred din ce în ce mai mult că, de foarte multe ori, suferim pentru că nu suntem suficient de atenţi şi chiar murim din nebăgare de seamă. Acestea se întâmplă din pricină că ne-am pierdut firescul. Nu mai mâncăm, ci “luăm o gustare”, nu mai bem temeinic, ci “ardem o bere mică”, nu mai vorbim, ci vorbărim, dialogurile s-au transformat în nişte monologuri paralele, nu mai trăim, ci am devenit nişte trăibunzi care muresc. Şi ne mai mirăm că nici nu apucăm să ne contabilizăm prima bucurie, nici nu prindem să ne arhivăm prima iubire, nici nu ajungem să facem primul decont, că ne-am şi pomenit în sala Judecăţii de Apoi. Eu cred că lipsa de comunicare, şi însingurarea alienantă pe care o poartă după sine, duce la această existenţă buimacă şi complet ne-amuzantă. În opinia mea, cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi un om este ca, imediat după ce i s-a dăruit ceva, să înceapă a crede că acel ceva i s-ar fi cuvenit oricum. În păcatul ante-posesiei trufaşe cădem şi atunci când uităm că, de fapt, fiecare dintre noi nu este decât un semn într-un sistem de semne, în care plecarea sau venirea unui semn devine semn, că fiecare dintre noi nu este decât

Însă revenirea la conştiinţa că respirăm şi că ne mişcăm între nenumărate simboluri, sub care se protejează tot atâtea adevăruri abisale, este extrem de importantă şi dintr-un alt motiv. a şi semnele, simbolurile se ordonează în sisteme care, prin vibraţia karmică a semnificatelor, sunt în stare să construiască o comuniune pe acumularea sinergică a gândurilor ori acţiunilor trecute sau prezente ale indivizilor unui grup, a locuitorilor unui anumit spaţiu. Asta face diferenţa şi conferă identitate unei comunităţi. Deşi în mare par la fel, o comunitate dintr-o ţară nu seamănă perfect cu alta din aceeaşi ţară, pentru că metabolismele comuniunii, adică ale traiului în comun, sunt altele. Este chiar principiul “Şcolii de poezie de la Bucureşti”, pe care Nichita Stănescu a visat să o creeze, dar nu a mai apucat s-o facă. Principiul sună astfel : “Fiecare un altul sau «asemănarea prin neasemuire»”. rivind pe deasupra coabitării, eu îndrăznesc să definesc comuniunea ca fiind mai degrabă o “împreună cuminecare”. La această “împreună-cuminecare”, care este pe fond o infoenergie identitară, apelează şi se întoarce mereu insul aflat în derivă existenţială sau refuzat de alte para-

unui ornament care înfăţişează un compas aşezat pe un echer, fie a unor Cornuri ale Abundenţei, fie a celebrelor coloane Boaz şi Jakin, fie chipul lui Bafomet. În plus, la o privire de sus, autorii reuşesc să identifice pe rând, din dispunerea clădirilor purtătoare de simboluri ezoterice, compasul şi echerul, şorţul masonic, dreptunghiul, perpendiculara, crucea. escoperirile sunt multe şi surprinzătoare. Casa Dan, Mushong sau Nepbank, Casa Ternovics, Biserica Reformată, Palatul Justiţiei sau Cimitirul Ortodox, Biserica Minorită, Palatul Verteş, Casa Klein, Teatrul Municipal, Palatul Institutului de Credit, Palatul Reformat, aripa nouă a Şcolii de fete “Notre Dame”, Seminarul Greco Catolic ”Sf. Vasile cel Mare”, sau monumentele funerare ale lui Alfred şi David Klein ori al lui Ioan Pongracz sunt doar câteva dintre edificiile care fie sunt pline de simbolistică masonică, fie se află situate pe axele de forţă ale Egregoriei locale. ulte dintre ele poartă semnătura unui misterios arhitect: Armin Villany. Între altele, se remarcă în carte două piese de forţă. Mai întâi, încercând să explice simbolistica literelor latine I şi P, adunate într-o monogramă nesofisticată, Crucea În-

Gândurile celor doi autori se duc imediat către celebra “Evanghelie a lui Iuda”, care o aduce la cina sacramentală pe Maria Magdalena, presupusa femeie a lui Isus: “Mesajele transmise astfel sunt multiple. Lăsăm la o parte faptul că prin trădările lui Iuda Iscarioteanul şi a lui Petru avem iarăşi confirmarea că poza comunica date mai speciale. Ne rezumăm la a spune că prin oglindirea celor din fotografie, care se declară masoni, se exprimă faptul că şi cei prezenţi la Cină trebuie văzuţi ca lojă. Apoi, prezenţa femeii în poză, sugerează că cei fotografiaţi sunt de acord cu teoria că Maria din Magdala a fost prezentă în seara cu pricina, printre bărbaţi şi nu Ioan, cum oficial se spune. Privit în ansamblu avem geneza interdicţiei femeilor în masonerie şi a locului de unde a purces tradiţia că femeia în lojă însemna trădarea masoneriei”. reme de trei luni, Patricia Ghemeş şi Ovidiu Dan bat cu pasul Lugojul, descoperă şi fotografiază simboluri, le pun în contexte hermeneutice lămuritoare, cer sfaturi unor prieteni de peste hotare. Două chestiuni mi se par senzaţionale în demersul celor doi autori. În primul rând, ei nu “forţează” nimic, nu pornesc de la o pre-concepţie pe care vor să o demonstreze cu orice chip, nu caută acolo unde nu e nimic de găsit. De aceea, calea li se dăruieşte. Analiza unui simbol îl duce în mod natural către descoperirea şi analizarea altuia. Ele se adaugă, se întrepătrund, îşi înlănţuie semnificaţiile, deschid uşi către perspective năucitoare, se aşază într-o textură pe cât de incredibilă, pe atât de simplă. vidiu Dan, Patricia Ghemeş şi simbolurile ancestrale ale Lugojului evoluează prin faţa cititorilor într-un pas de vals. În al doilea rând, ca exeget literar, nu prea ai unde să încadrezi retorica acestei cărţi. Avem de-a face cu un mix fascinant de investigaţie istorică, dicţionar de termeni masonici, roman poliţist şi reportaj alert, care nu îţi lasă răgaz să respiri şi te face să frângi cartea ca pe o pâine caldă. Concluzia muncii lor frenetice este o frază prin care Egregora bănăţeană se exprimă şi demonstrează ceea ce era de demonstrat: “Sub controlul (Echerul şi Compasul) Divinităţii (Triunghiul Echilateral), munca constructorilor operativi şi speculativi (Şorţul) însoţită de verticalitatea morală şi transcendentală (Perpendiculara) salvează şi ocroteşte credinţa şi valorile spirituale (Crucea) pe întreg pământul”. u în ultimul rând, trebuie punctat faptul că alături de cartea despre Mediaş şi Dumbrăveni, “Egregora de la Lugoj” reprezintă o contribuţie majoră la destul de anemica literatură masonică românească a ultimilor 20 de ani. Dar, staţi liniştiţi! Ca doi eroi holywoodieni, Patricia Ghemeş şi Ovidiu Dan veghează. Am informaţii că mai urmează cel puţin două egregore transilvane. Să-i iubim deci şi să le rămânem prin preajmă, atenţi şi foarte atenţi la modurile în care adevărul semnifică prin ne-esenţial. Ca să nu ne smintim de-a binelea.

o literă într-un text ale cărui morfologii şi sintaxe se pun la cale altundeva, de unde nu ni se cere părerea, dar căruia îi suntem datori. ste şi unul dintre cauzele pentru care ni se restricţionează accesul la adevăr. În aceste condiţii de promiscuitate fiinţială, revelarea prin semn sau prin enunţ a oricărei metafizici ar putea fi nimicitoare. De aceea, însuşi adevărul a hotărât să se drapeze în simboluri şi să ni se livreze cu pipeta, să se sugereze. Ca să devenim atenţi cu încetul, să nu ne sperie şi să nu ne spulbere. Din acest punct de vedere, spre deosebire de gestul dosirii, care presupune ocultarea unui rapt, ascunderea se face spre a proteja, spre a înconjura cu senzaţia siguranţei ceva sau pe cineva. Chiar dacă minţile modeste le confundă cel mai adesea. De pildă, în folclorul anecdotic, faptul că, prin zonele de Sud, cu secole în urmă, oamenii simpli trăiau în bordeie săpate în pământ, a fost pus pe seama sărăciei întreţinute de puturoşenia şmecherească a oltenilor. Nimic mai fals. Pe atunci, câmpurile acelea erau lipsite de păduri. Iar aşezările deveneau cu regularitate ţinta atacurilor şi incendierilor barbare ale migratorilor, care le puteau zări de departe. Şi atunci, ţăranii şi-au mutat locuirea sub pământ, iar “acoperişul” casei l-au camuflat cu iarbă şi frunze. Mai poţi, deci, să-i iei la mişto pe olteni că şi-au ocrotit astfel familiile şi propriile vieţi? Să nu mai vorbim că, prin “efectul de beci”, în locuinţele subterane temperatura era constantă, fie vara, fie iarna. -am povestit asta, ca să pot afirma că interpretarea proastă a unui simbol poate fi la fel de periculoasă sau de traumatizantă ca ne-vederea lui.

digme valorice. Şi, la rândul său, dintr-o recunoştinţă reflexă, el însuşi alimentează înapoi această entitate spirituală colectivă cu propriile energii binevoitoare care, prin adăugare la celelalte asemenea, constituie pentru totdeauna “oxigenul de rezervă” al unei familii, al unei găşti, al unui trib sau al unui popor. Aceasta este egregora: îngerul lor păzitor. ornind de la o egregoră, dar situându-se oarecum la epiderma chestiunii, Jung a enunţat “teoria subconştientului colectiv”. Ei bine, am mai spus-o şi cu altă ocazie, o repet şi acum: a fost nevoie ca, absolut din întâmplare şi cu totul altă treabă, să dau o fugă de 6.000 de kilometri până în Olanda, ca să-mi privesc în ochi ignoranţa personală. Din două motive. Mai întâi, l-am întâlnit acolo, în orăşelul Horn, pe un fel de Dan Brown al României. Tot Dan, dar Ovidiu. Despre care habar n-aveam că există. Şi, mai apoi, după ce i-am citit cartea “În căutarea egregorei. O scurtă istorie ilustrată a francmasoneriei transilvane”, apărută la Editura “Muşatinii”, în 2011, iar acum “Egregora de la Lugoj”, apărută la Editura “Detectiv literar”, am aflat şi am învăţat cele de mai sus. Despre care, de asemenea, nu aveam habar că există. La Lugoj, pasiunea incredibilă pentru decriptarea simbolurilor a admirabilei doamne Patricia Ghemeş a fost “motorul” declanşării cercetării. Aşadar, cei doi încep de la informaţia documentară că, pe malul Timişului, Loja “Del” (“Sud”) a fost înfiinţată la 11 aprilie 1911, sub obedienţa Marii Loje Simbolice a Ungariei, dar şi de la descoperirea pe câteva clădiri ale oraşului fie a

toarsă şi Porumbelul cu capul în jos , al alchimiştilor, este reprodus un text controversat: “Toldot Ieshu”, “o versiune peiorativă a vieţii lui Isus, apărută ca reacţie a comunităţii evreieşti la creştinism”. onform acestuia, un individ cu reputaţie proastă, Iosif Pandera, a înşelat vigilenţa fecioarei Miriam şi a sedus-o. Din această relaţie, fata îl va naşte pe Yehoshua, care se va numi mai târziu Yeshu. Rebel din fire, el reuşeşte să sustragă din Templu Numele Inefabil al lui Dumnezeu, se proclamă Mesia şi începe să facă minuni. Iritaţi, înţelepţii cetăţii îl selectează pe Iuda Iskariotul, îl aduc la Sanctuar şi îl învaţă Numele Inefabil. În urma unei confruntări aeriene cu Yeshu, acesta din urmă îşi pierde puterile şi este condamnat la moarte, ucis şi îngropat în afara oraşului. Ucenicii lui îi fură trupul, încearcă să acrediteze ideea că s-a înălţat la cer, dar sunt daţi în vileag şi huliţi că au crezut într-un fals profet. ea de-a doua “piesă” o reprezintă o fotografie de grup făcută de Ladislau Naschitz în farmacia lugojeană “La Vulturul Alb”. Două elemente, cele trei puncte pe care le fac capacele unor flacoane şi simbolul Dreptunghiului de pe casa de bani, îi fac pe cei doi autori să creadă că Naschitz a imortalizat o grupare de masoni. Între cei zece bărbaţi care pozează în posturi ce amintesc de “Cina Cea de Taină”, şi câteva chipuri oglindite, se află şi chipul unei tinere. Or, se ştie, prezenţa unei femei într-o adunare masonică este o blasfemie şi semnul unei trădări.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 42 Lazăr Magu

Ionuţ Caragea

Constantin Frosin, scriitorul de geniu care deranjează ordinea valorică într-o ţară care îi datorează recunoaşterea şi aprecierea totală P

rof. univ. dr. Constantin Frosin, de la Universitatea “Danubius” din Galaţi, onorează (pentru a câta oară?) imaginea României peste hotare. A primit, în acest an, mai multe distincţii şi o recunoaştere care, după titulatură, îl fac să pară un scriitor venit de pe altă planetă şi nu dintr-un oraş de provincie: Medalia de Aur a Renaşterii Franceze pentru promovarea Culturii, acordată de Ministerele de Externe, Interne, Apărare şi Educaţie, sub preşedinţia de onoare a doamnei Simone Veil, de la Academia Franceză, şi titlul de Doctor de Onoare al Academiei Balcanice de Ştiinţă, Cultură şi Dezvoltare “Denis Jersov” din Bulgaria. Nici românii nu se lasă mai prejos şi îl recompensează pe distinsul traducător şi poet cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Appolonia” din Iaşi, iar din 5 iunie 2012 devine membru al Centrului de Excelenţă Academică din România. În palmaresul impresionant al acestui extraterestru (nu aş vrea să folosesc cuvântul «monstru al literaturii» întrucât Constantin Frosin este o fiinţă adorabilă, cu un deosebit simţ al umorului), figurează şi alte titulaturi şi premii de marcă: Ofiţer al Ordinelor Naţionale Franceze de Arte şi Litere, respectiv, Laurii Academici; Omul Anului 2004 în SUA; Omul Anului 2000 în Marea Britanie; Medalia Parlamentului European în 1995; Premiul Orion pentru Arta Traducerii în 1996; Médaille d’Argent du Rayonnement Culturel, La Renaissance Française, patronată de Preşedintele Franţei, J. Chirac; Marele Premiu al Academiei Francofone în 1999; Medalia de Aur a Academiei Internaţionale din Luteia în 1999; Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură şi al revistei “Nuove Lettere”, în 1998; Premiul European de Poezie POESIAS; Cavaler al Meritului Cultural Român în 2004; Medalia de Argint a Societăţii Academice ARTS-SCIENCES-LETTRES din Paris, în 2009; Medalia de Aur a Meritului şi Devotamentului Francez în 2009 etc. otuşi, dacă dorim să aflăm mai multe informaţii despre realizările sau creaţiile scriitorului Constantin Frosin în presa românească, vom fi profund dezamăgiţi. La o simplă căutare pe Google vom descoperi doar câteva reviste de provincie care îl promovează (deseori superficial, cu greşeli), iar în marile reviste din ţară nu găsim mai nimic (mai ales cele din Capitală), în condiţiile în care o Românie întreagă îi datorează recunoaşterea/ aprecierea onestă şi oficială pentru traducerile sale, din clasicii eamului Românesc... Surprinşi de comportamentul ciudat al presei, am încercat să luăm legătura cu distinsul profesor şi să-i punem câteva întrebări. Concluziile le veţi trage singuri...: I.C.: De ce credeţi că vă evită unii diriguitori ai forurilor culturale din România şi de ce marile reviste nu doresc să vă promoveze? C.F.: Întrebarea pe care mi-o pun eu însumi este dacă diriguitorii aşa-ziselor foruri de cultură au vreo legătură cu cultura – şi ce fel de legătură. Din câte ştiu eu, de cele mai multe ori, e vorba de legături primejdioase (pentru cultură…), adică politice… Cu câţiva ani în urmă, undeva, cândva, un partiduleţ a ajuns la guvernare şi a ţinut morţiş să-şi pună oamenii lui în fruntea tuturor «forurilor». Când s-a ajuns la inspectoratul şcolar, în sală era un singur prof., mai ciudăţel, mai nu ştiu cum, care se cam codea: om cu bun-simţ (se pare că pe ăsta doar îl mai avea…), nu se prea vedea el conducând destinele profesorilor din acel judeţ. Da’ şefii de partid nu şi nu, că-i musai să aibă ei frâiele puterii şi că învăţământul ăsta e un domeniu delicat etc. Încât bietul om (sau ce mai rămăsese din el), a trebuit să se cocoaţe pe ditamai scaunul de inspector-şef! Cum căciula era prea mare pentru capul lui, a dat repede colţul, bănuind el că-i mai bine în cer… Cred şi că spiritul sportiv, cavalerismul au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie, băieţii (care se cred) deştepţi nu mai au răbdare ca faptele lor să vorbească pentru ei, drept care îşi fac singuri statuie, că le-au cam murit lăudătorii… Nu mai vrea nimeni să coboare în arenă, boschetarii se pitesc prin boscheţi, pun puşca la ochi şi, pac – dispare concurentul, rivalul,

adversarul… Şi dup-aia se aburcă ei pe soclul rămas liber de vreun coate-goale de profesor universitar sau scârţa-scârţa de scriitor… Complexă întrebare, stimabile – presupune multe, prea multe posibile răspunsuri… În ce mă priveşte, mi s-a spus că am dat buzna de nicăieri şi că am deranjat ordinea valorică (pre-)existentă, şi asta a deranjat pe toată lumea, care m-a luat drept un veleitar; sau că nu am pupat mâna vreunui mentor ori naş, care să mă scoată în lume… I.C.: Credeţi că aveţi şi dumneavoastră vreo vină la toate cele întâmplate? C.F.: Vina mea este cea a stejarului falnic, la umbra căruia nu mai creşte nimic… Când alţii se simt puşi în inferioritate prin comparaţie, te elimină din competiţie, conform principiului: bucuria unuia, necazul altora. Sau al regulii coşului cu crabi, care la noi funcţionează impecabil: cum vrea unul să se facă remarcat, sau pur şi simplu să facă şi el ceva, ceilalţi îl trag repede în jos, îl ţin de mâini şi de picioare… Şi apoi, să nu uităm nerozia aia cu Nimeni nu-i profet în ţara lui… La noi, cum vrei să faci ceva mai deosebit, devii suspect: Ce vrea ăsta, dom’le? S-ajungă şef? Să se umple de bani? etc… Cum s-ar zice, când eşti neg (adică negi/ renegi impostura şi subcultura…), eşti lijat sau linşat… I.C.: Cum definiţi crezul şi mesajul dumneavoastră artistic? Ce fel de luptător sunteţi în această societate mercantilă şi vulgară? C.F.: Excluzând din start ideea de misionarism, de apostolat (s-a vorbit de aşa ceva în cazul meu – nu românii, nu…), cred că simt nevoia să fac ceea ce fac şi o fac cu mare plăcere şi, culmea!, am satisfacţia lucrului bine făcut. Modestul meu cursus honorum (zic eu), impresionantul meu Cursus Honorum, zic alţii (o spun Medaliile de Aur, Ordinele Naţionale ale unei Mari Puteri ca Franţa, în grad de Ofiţer, nu de Cavaler, cum scrie nuşce jurnal!), laolaltă cu cele peste 200 de cărţi publicate cu ISBN, din care 40 de autor (celelalte fiind traduceri), pot confirma acest lucru… I.C.: Aţi avut numeroase oferte să plecaţi afară, de ce aţi ales să rămâneţi în România? C.F.: Păi de ce să ies din matricea românească, câtă vreme sinele meu este parte a Sinelui românesc, iar eu unul sunt amprentat de Spiritul locului acesta? Păi pot eu deveni altul în afară? Alterizarea identităţii (sic!) credeţi că este posibilă? Cartezian sau nu, am îndoieli… Nicăieri nu-i mai bine ca acasă – credeţi că înţelepciunea popoarelor a creat gratuităţi?! Asta nu este, sigur, o gratuitate… Am hălăduit din 1991 până azi destul de mult (fără a trece oceanul), dar tot acasă era mai bine… Murim cu fiecare plecare, zice o altă perlă de înţelepciune – e cât se poate de adevărat… Renaştem cu fiecare întoarcere acasă, printre ai noştri, aş spune eu. Şi dacă m-am născut aici, înseamnă că am o misiune de îndeplinit aici şi nu aiurea!

Anotimp Vântul ia rândunelele pe sus şi le mută în curtea vecinului de pe continentul african. – Doamnă, ce mică e lumea! Vântul îmi ia mâinile pe sus şi le mută pe trupul tău – alt continent care trebuie explorat. Dinspre copilărie, se aude vocea profesorului de pian: “Exersează! Exersează!” Brusc îmi aduc aminte că trupul tău e un pian de catifea şi încep să exersez. Confirm. Degetele mele mângâie claviatura şi, chiar dacă nu mai aud ce spui, recompun pentru noi Simfonia a IX-a. Eşti pianul care mă cântă, mă încântă… Eşti continentul meu de fericire. Vântul, cartograf meticulos, mută tomuri de frunze galbene de pe un raft pe altul. Încuie pe dinăuntru uşa bibliotecii şi începe să le citească într-o limbă antică.

Credinţă Marile iubiri se hrănesc cu incertitudini: “Dumnezeu există” dar superlativul lasă întotdeauna loc pentru discuţii. Timpul, atemporal, îşi duce existenţa la marginea realităţii dar veşnicia lui zgomotoasă târăşte prin istorie semne de întrebare… “Dumnezeu nu există”, dar frica aceasta religioasă naşte zilnic incertitudini. Cineva mută tot mai aproape hotarul poximităţii … “Iubirea există”. Zilnic ne sărută pe frunte şi ne spune în şoaptă că ea este gura lui Dumnezeu.

Oglinda Prin geamul acesta secret, bine şlefuit, bine lustruit, privesc dincolo, în sufletul meu. O catedrală cu carnea de mesteacăn mi se arată. Şi rafturi, multe rafturi pe care stau stivuite sentimentele mele – stofe de calitate făcute sul. Uite sentimentele mele de pace – sunt un lac cu apa adâncă. Uite sentimentele mele de mulţumire – sunt un tramvai în care au urcat toţi călătorii şi toate staţiile. Uite sentimentele mele de iubire – iubesc toate veveriţele din lume. Nu sunt antisemit şi le aştept să vină să doarmă sub subţioara mea, să bea apă din palma mea dreaptă. Tot aici, în sufletul meu,

stă cu chirie apostolul Pavel, care doarme, visează urât şi strigă la oameni: “Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de bunătate!” Strig şi eu: “Să vină croitoreasa Maria Magdalena sau o altă Marie pe care o cheamă Elena, să ne facă haine la comandă, la comanda apostolului Pavel. Să fim şi noi cereşti, ca îngerii, să nu rămânem condamnaţi la muncă silnică în mina de la subsolul blocului, când va începe anotimpul celălalt – Veşnicia.”

Persuasiune Mâinile amintirilor sunt lungi, energice, şi mă bat zilnic pe umăr. Ca nişte eleve silitoare, stau toată ziua cu degetele ridicate şi cer să fie ascultate. Le fac semn să vorbească, dar lecţia învăţată de ele este dintr-o istorie apocrifă interzisă în era comunitară. Mâinile amintirilor cântă la pian melodii vechi dintr-o colecţie particulară scoasă acum la licitaţie. Mâinile amintirilor scriu cu graffiti pe toate zidurile inimii mele partituri avangardiste, cântate de privighetori. Mâinile amintirilor au apucături torţionare – mă duc cu forţa într-o pădure întunecată unde luna răsare din pieptul meu, ca Eva din pieptul lui Adam. Aici, mă lasă singur şi-mi strigă de departe numele tău. Cunosc locurile – pădurea aceasta a fost cândva o grădină îngrijită de mine într-o viaţă anterioară. Mâinile amintirilor, ca nişte soldaţi din infanteria marină, au declanşat împotriva mea al treilea război mondial. Iar pacea – pacea nu va fi semnată niciodată pentru că mâinile amintirilor sunt un stat militarizat.

Plecarea din Eden Ca expulzat din leagăn, rătăcesc prin lume, străin de Tine, Doamne, străin de mine însumi… Abia acum văd râul iar râul e chiar plânsu-mi ce-ţi cere Ţie-o mare, iar mie-mi cere-un nume. Dar nu! Tu eşti departe, plecat prin Veşnicie şi zidul de planete e mult mai gros ca timpul ... În cer e multă ceaţă... De ceaţă Îţi e chipul şi nu mai văd nici urma din talpa-Ţi aurie. Sunt frunza condamnată la vânturi şi la toamne, să ispăşesc păcatul, adus din veşnicie, şi până mă ierta-vei, vor trece ani o mie, iar universul tace, ţipând la mine, Doamne. Petrece-mă cu ochiu-Ţi de zâmbet şi lumină, căci plânsul meu e râul ce curge din Grădină.

Consemnat la 17 iunie 2012

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat

Dumitru Tomoni

Traian Vuia – 140 de ani de la naştere – Din corespondenţa cu George Dobrin – (II) ontinuăm prezentarea corespondenţei purtate de Traian Vuia cu George Dobrin prin publicarea scrisorii trimise de la Garches, în 15 ianuarie 1925. Şi de această dată inventatorul bănăţean revine asupra actului de la 1 Decembrie 1918, considerând că realizarea unităţii naţionale „este opera jărtfirei de sine a ţăranului din Vechiul Regat, a jărtfei a două milioane de francezi şi englezi – până ce noi am luptat eroic şi fideli împăratului Austriei – graţie lui Dumnezeu şi orgoliului unguresc”. Prin calea aleasă pentru realizarea Unirii, Vuia consideră că „am sărit orbi în braţele fraţilor noştri, în loc de a căuta a fixa condiţiunile unirei şi a asigura mijloacele prin care am obţine respectul condiţiunilor acceptate”. Vuia acuză clasa politică românescă pentru că nu a pregătit actele unirii şi nici nu a avut un program coerent: „Bărbaţii noştri politici – şi aici nu s-au arătat bărbaţi de stat – au preferat calea celei mai mici rezistenţe. Când s-a făcut unirea, bărbaţii noştri nu au avut nici un program bine definit pentru operaţiunea amalgamării celor două popoare, despărţite din vitregia timpurilor”. Exagerarea lui Vuia este evidentă, atât situaţia internaţională, cât şi ocupaţia sârbească din Banat au precipitat evenimentele, astfel că o unire condiţionată era atunci riscantă. Nu scapă de reproşuri nici Consiliul Dirigent: „Politica Consiliului Dirigent a fost o politică de azi pe mâine, fără vederi mai îndepărtate.” Traian Vuia critică cu duritate demagogia şi balcanismul vieţii politice, dezinteresul guvernanţilor şi superficialitatea şi dezbinarea politicienilor români.

Garches, 15 ianuarie 1925

Iubite Domnule Dobrin,

m primit Preţuitele DV (rânduri – n. n.) şi le-am citit cu plăcerea neschimbată cu care m-am obişnuit a citi tot ce-mi comunicaţi. Le citesc cu o satisfacţiune cu atât mai mare, că ele reflectează starea sufletească a poporului nostru. Nu pot admite credinţa – pot zice destul de răspândită, o văd exprimată şi prin şeful nostru (Iuliu Maniu) – că am fi un popor fără noroc „părăsit şi de Dzeu şi de oameni”, se exclamă Dsa. Credinţa aceasta este nu numai greşită, dar şi periculoasă, pentru că ea procede (provine – n. n.) din opinia că noi am fi obiectul presecuţiunei unei fatalităţi cu intenţiuni misterioase. Dacă ea ar prinde rădăcini mai profunde în sufletul poporului, ar paraliza orice reacţiune împotriva răului. Pe de altă parte această credinţă este consecuenţa firească a caracterului – aci putem zice – „nefericit” al poporului nostru. Poporul nostru în toate activităţile sale caută calea celui mai mic efort. Ea îşi are izvorul şi într-o scădere specifică a românului, pe care neamţul o numeşte „Demkfaultheit”, iar francezul „paresse de l’essprit”1. Daţi-mi voie să ilustrez această printr-un exemplu luat din istoria recentă a noastră. Nu numai un popor excepţional de favorizat de graţia Providenţei. Unitatea noastră naţională este opera jărtfirei de sine a ţăranului din Vechiul Regat, a jărtfei a două milioane de francezi şi englezi – până ce noi am luptat eroic şi fideli împăratului Austriei – graţie lui Dzeu şi orgoliului unguresc. Când ne-am unit, am sărit orbi în braţele fraţilor noştri, în loc de a ne căuta a fixa condiţiunile unirei şi a asigura mijloacele prin care am obţine respectul condiţiunilor acceptate. Noi am luat calea cea mai uşoară. Dacă şefii noştri, pe lângă toată recunoştinţa ce datorăm poporului din Vechiul Regat, ar fi avut curajul de a asuma răspunderea de a pune condiţiunile, desigur această ţinută ar fi provocat în Vechiul Regat o surprindere, ca să nu zic suspiţionare. Acei bărbaţi ai noştri, cari le-ar fi formulat, s-ar fi expus de a vedea patriotismul lor suspiţionat. Dânşii însă, conştienţi că împlinesc o datorie faţă de acel popor, care a depus în mâinile lor soarta sa, ar fi continuat lupta până la moarte. Este evident că o atare ţinută curajoasă ar fi putut fi pentru şefii noştri un nou calvariu. Bărbaţii noştri politici – şi aici nu s-au arătat bărbaţi de stat – au preferat calea celei mai mici rezistenţe. Când s-a făcut unirea, bărbaţii noştri nu au avut nici un program bine definit pentru operaţiunea amalgamării celor două popoare, despărţite din vitregia

timpurilor. Nu trăbuia să uite că România Nouă cuprinde patru elemente, deşi de aceeaşi rasă – doar de o mentalitate şi de aspiraţiuni diferite, nu numai din cauza trecutului deosebit, ci şi în urma culturei şi maturităţii lor politice deosăbite. Bărbaţii noştri politici trăbuiau să prevadă că în virtutea acestor diferenţe se vor naşte neînţelegeri şi rivalităţi. Ei trăbuiau să prevadă din partea Vechiului Regat „o tendinţă spre o centralizare violentă”. olitica Consiliului Dirigent a fost o politică de azi pe mâine, fără vederi mai îndepărtate. Nu aşa a fost cu fraţii noştri. Ei au avut un plan bine determinat, pe care îl execută cu spirit de consecuenţă. La început, deoarece ei „nu erau încă aşezaţi milităreşte în Transilvania”, au arătat multă indulgenţă şi bunăvoinţă pentru instituţiile noastre particulare. Îndată ce s-au simţit tari, după ce au organizat garnizoanele „încadrând în armata veche elementele provinciilor alipite” şi au făcut orice reacţiune imposibilă, au trimis Consiliul Dirigent în chip cu totul cavalier la plimbare. Prin acest plan executat cu consecuenţă, pe care conducătorii noştri nici nu l-au observat, în candoarea lor, ci au realizat teoria conform căreia Transilvania nu s-a unit de fapt cu Vechiul Regat. Acesta desrobind (în limbagiul lor, ei ziceau desancrând) Transilvania, o considera ca o provincie recucerită, care nu are decât să se supună. Unirea de la Alba Iulia a fost o simplă manifestare populară, care a acceptat pur şi simplu o stare de fapt consacrată prin tratatul încheiat între Vechiul Regat şi Aliaţi în momentul intrării României în război. Ziceţi că lipsa precauţiunilor, în momentul când noi, printr-un act revoluţionar, ne-am deslipit de Ungaria şi am constituit un guvern căruia îi incuba imediat începerea tratativelor pe bază de drept internaţional în vederea Unirei, se poate explica prin entuziasmul nostru exaltat. Entuziasmul poporului nu trăbuia să permită conducătorilor poporului nostru să-şi piardă busola. Care este norma înţălepciunei? Conducătorii noştri au procedat în mod naiv. Nu am avut un singur „om de stat”, ci numai politicieni. Să nu ne mirăm prea tare că cei din Vechiul Regat ne dispreţuiesc, zicând că suntem naivi. Atunci când armatele inamice începură a se descompune (octombrie 1918), acei cari ne aflam aici şi luptam pentru desmembrarea Austro-Ungariei, la sosirea lui Bocu2 şi Goga3 din Londra, am atras atenţiunea acestora asupra acţiunei necesare pentru unire. Le-am zis: „Să nu pierdeţi din vedere că suferinţele poporului nostru nu s-au terminat, după ce am scăpat de Unguri, va trăbui să ne desrobim de jugul fanarioţilor”. La început am aprobat acţiunea. Goga, în entuziasmul lui, m-a felicitat şi m-a îmbrăţoşat, pentru că am susţinut atât de dârz drepturile Transilvaniei şi am refuzat de a mă lăsa să fiu cumpărat de Fanarioţi. După câteva săptămâni, acelaşi Goga, trăind din banul fanarioţilor în oteluri luxoase, a avut neruşinarea să spună că sunt un agent al Austro-Ungarilor. După multe insistenţe am putut avea o întrevedere cu Goga, în casa Dlui Drăghicescu4. Nu voiu uita momentul niciodată. Marele patriot ce era fericitul Comşa5, cu lacrămi în ochi, l-a apostrofat pe Goga: „Aţi vândut Ardealul fanarioţilor!”. Goga, cu cinism, a pus ochii în pământ şi nu a răspuns nimica. Spre nefericirea noastră lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am prevăzut. Dovadă scrisoarea ce am adresat dlui Tache Ionescu şi, în urmă, scrisoarea de demisiune din Consiliul Naţional6, compus din fanarioţi şi din peştii politici ai acestora. Nu au lipsit deci bărbaţii

Anişoara Odeanu

cari au văzut clar, dar nimeni nu i-a ascultat. Am adresat apoi şi o scrisoare dlui Vaida7, transmisă prin Tilea8, care devenise şi el instrumentul fanarioţilor. Nu i s-a dat nici o atenţiune. Când a sosit aici delegaţiunea Transilvană în ianuarie 1919, am atras din nou atenţiunea Dlui Vaida asupra modului cum ne vor subjuga fanarioţii. M-a ascultat cu nerăbdare zicând: „Ăsta a fost trecutul, acum să ne ocupăm de viitor”. Cum te poţi ocupa de viitor, dacă nu vrei să tragi învăţătură din trecut? Un adevărat bărbat de stat a zis odinioară: „Trăbuie să-ţi aduci aminte de ziua de ieri pentru ca să poţi pregăti pe cea de mâine”. Când îmi vorbeau despre colaborarea cu liberalii şi în special cu dl Brătianu, le repetam tot mereu şi fără nici o ezitare că nu ne vom înţelege şi că viitorul va fi foarte viforos. m expus atâtea, pentru că ce mi-a rămas: „Flere possum, sed invare non”9 şi pentru ca să arăt că nu suntem un popor nenorocos, că, din contră, avem mai mult noroc decât minte, nu avem nici măcar atâta maturitate politică încât din situaţiuni date să putem prevedea evenimentele din viitor. Iar acum ce facem? Avem curajul să privim realitatea în faţă? Recunoaştem greşelile noastre? De ce ne perdem timpul în lamentări asupra ticăloşiei liberalilor şi a persecuţiei sorţii? Nu, continuăm ca în trecut. După ce am aşteptat odinioară toată salutea10 noastră de la mila, generozitatea şi răcunoştinţa lui Franz Josef11, trădaţi şi abandonaţi, am tras noi vreo învăţătură din această aventură? Acum aşteptăm salvarea noastră de la mila şi înţelepciunea regelui Ferdinand. Nu acuz dinastia, Monarchul face ce ar face şi alţii în locul lui. Dacă liberalii şi monarchul nu au învăţat din istorie, noi la rândul nostru încă nu am învăţat nimica. Ar trebui să ştim că drepturile nu se cerşesc, ci se impun şi foarte des trebuie pecetluite cu sânge. Protestăm tot mereu că suntem dinastici, ne revoltăm când suntem acuzaţi că suntem republicani. De ce nu avem curajul să zicem că preferim republica unui regim în care Monarchul nu mai este tatăl tuturor supuşilor săi şi devine „păpuşa” unei coterii politice, a unei oligarhii. Uităm că frica de popor este începutul înţălepciunii monarchilor. Nu avem acest curaj. Vom suporta jugul liberalilor azi, al averescanilor mâine, până când regimul actual se va prăbuşi, nu în urma acţiunei noastre conştiente, ci înecându-se în putrejunea lui proprie. Îmi aduc aminte de cuvintele fericitului Lucaciu12, aici, la Paris. Îmi recomanda resemnarea şi acceptarea situaţiunei, înţăleg jugul fanariot: „Slugoi am fost, slugoi vom rămâne” zicea dânsul. Această resemnare se poate explica din partea unui moşneag obosit în luptele politice, dar nu se poate admite din partea unui popor întreg, tânăr şi dornic de a trăi. Toate puterile degenerează în tiranie, dacă nu sunt frânte. Mă tem că generaţiunea de azi, îmbătrânită, care conduce Partidul Naţional, să nu mai fie capabilă de a ne scoate din criza politică în care ne aflăm. Este aproape cert că generaţiunea mai tânără, mai îndrăzneaţă, care nu se va teme de soluţiunile extreme, va putea duce la îndeplinire înfăptuirea democraţiei la noi. Mai trăim şi sub imperiul unei legende. Pretindem că am fi

un popor inteligent. Am crezut şi eu mult timp în această legendă, de altcum contrazisă printr-un proverb al nostru: „Mintea Românului cea din urmă”. În contact mai strâns cu alte popoare, am fost silit să convin că dintră popoarele din Europa aparţinem acelora cari sunt mai puţin inteligente şi aici zace cheia misterului cu legenda că am fi un popor nefericit. Dzău ne-a dat una dintre cele mai frumoase ţări de pe acest planet, o ţară completă, unde se află toate, pe care nu suntem capabili de a o exploata. Vă mulţumesc pentru informaţiunile ce mi-aţi comunicat relativ la organizarea fabricaţiunilor aeronautice la noi. Am avut în chestiunea aceasta o converaţie vara trecută cu prinţul Carol13. Aud cu plăcere că toţi membrii familiei DV se aşază. Trăbuie să faceţi tot ce puteţi ca să trimiteţi aici pe Ionel, în care am văzut imediat un bărbat serios şi matur. Doresc ca anul 1925 să Vă aducă, pe lângă o sănătate deplină, împlinirea tuturor dorinţelor. Al Dvoastre devotat Note: 1 Spirit comod; 2 Sever Bocu (1874-1951), om politic şi publicist. A susţinut lupta pentru Unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. În 1928 a fost numit Ministru al Banatului, fără portofoliu, în primul guvern condus de Iuliu Maniu. Fondator al publicaţiilor „Voinţa Banatului” (1921) şi „Vestul” (1930) şi conducător al organizaţiei P.N.Ţ. din judeţul Timiş-Torontal, va fi arestat în mai 1950 şi va muri în închisoarea din Sighet la 21 ianuarie 1951; 3 Octavian Goga (18811939), poet, ziarist şi om politic. A avut un rol important în lupta politică pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Conducător al Partidului Naţional Creştin, ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru (1937-1938); 4 Dimitrie Drăghicescu (1875-1945), senator, diplomat, filozof şi sociolog. Făcea parte din delegaţia de 37 de parlamentari trimisă de guvernul român în vara anului 1917 în Franţa, pentru a face cunoscută opiniei publice europene problema românească; 5 Dimitrie Comşa (1846-1931), profesor, om politic, agronom şi etnograf. A făcut parte din grupul de personalităţi ştiinţifice şi culturale trimise în Franţa, în vara anului 1917, pentru a susţine cauza românească; 6 Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, constituit la 3 octombrie 1918 la Paris, sub preşedinţia lui Take Ionescu; 7 Ferdinand I (1865-1927), rege al României în perioada 1914-1927; 8 Viorel Tilea (1896-1972), om politic şi diplomat, secretar al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, subsecretar de stat (1930-1932), ministru al României la Londra (1939-1940); 9 Pot compătimi, dar nu pot să ajut; 10 Salvarea; 11 Franz Joseph, împărat al Austriei (1848-1916) şi rege al Ungariei (1867-1916); 12 Vasile Lucaciu (1852-1922), preot greco-catolic în Seşti, publicist, iniţiator şi semnatar al Memorandumului, lider al Patridului Naţional Român şi deputat de Beiuş în anul 1905 din partea PNR în parlamentul de la Budapesta. În 1918 a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei; 13 Carol al II-lea (1893-1953), rege al României în perioada 1930-1940.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 44 Pia Brînzeu

Microistoria reconsiderată: Nicolae Brînzeu * A

storia faptelor mărunte este la fel de importantă ca şi istoria marilor popoare sau comunităţi. Mă refer aici la acea microistorie a evenimentelor de fiecare zi, studiată de C. Ginzburg (1976) şi F. Braudel (1996), atunci când, fascinaţi de mărturiile Evului Mediu şi ale Renaşterii, surprindeau istoria oamenilor obişnuiţi în viaţa lor cotidiană. Două idei legate de istoria faptelor mărunte merită să fie cercetate. Prima se referă la ambiguitatea datelor istorice referitoare chiar şi la generaţii care au trăit în epoca noastră, generaţii a căror viaţă nu ar trebui să fie greu de fixat între date exacte. Din diferite motive, totuşi, unele biografii sau evenimente sunt prezentate eronat în cărţi şi dicţionare. De aceea, preluarea fără verificări a datelor este întotdeauna un act primejdios, care poate perpetua greşeli, iluzii sau neadevăruri. Iar plasarea celor care fac istoria într-un spaţiu al contradicţiilor şi al ambiguităţii permite o abordare flexibilă a evenimentelor, dar îi nedreptăţeşte pe eroii săi. A doua idee se referă la importanţa pe care o au memoriile oamenilor obişnuiţi, documentele păstrate de ei sau, pur şi simplu, poziţia de pe care abordează anumite probleme. Aici se pot găsi date inedite, sugestive pentru atmosfera epocii şi pentru idealurile în care oamenii simpli credeau la un moment dat. Voi ilustra ambele idei cu câteva date legate de bunicul meu, Nicolae Brînzeu. Născut la 17 august 1883 în Vulcan, judeţul Hunedoara, bunicul a studiat la liceul maghiar „Bela Kun” din Orăştie, pentru a continua apoi la universităţile din Budapesta şi Viena, unde a absolvit teologia şi şi-a luat doctoratul în 1908. Revine ca preot capelan în Petroşani în 1908, funcţionează apoi ca preot paroh în Vulcan între 1910-1917 şi ca protopop în Comloşu Mare între 1917-1920. rece, în 1920, la Lugoj, ca redactor la ziarul „Drapelul” şi protopop consistorial, devenind apoi canonic consilier eparhial al Episcopiei Lugoj în 1921 şi funcţionând ca arhipresbiter-prepozit capitular, din 1937 până în 1947, anul pensionării sale. A fost direct implicat în lupta pentru Unire, organizând Adunarea Naţională din 7 noiembrie 1918 la Comloş şi participând ca delegat titular la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. A publicat o serie de lucrări de teologie (Cultele în România, 1925; Maslul, căsătoria, Sfânta Scriptură şi tradiţiunea, 1925; Păstorul şi turma. Hodegetica, 1930; Semănătorul. Catehetica, 1936 şi Semănătorul II. Omiletica modernă, 1944), a colaborat cu marile reviste ale timpului şi a editat Cuvântul adevărului (mănăstirile Prislop, 1913-1916 şi Bixad, 1927-1930), Calea vieţii (Vulcan, 1916 şi Comloşu Mare, 19171920), Drapelul (Lugoj, 1919-20), Albina (Bucureşti, 1921-1922), Sionul românesc (Lugoj, 1920-1927) şi Păstorul sufletesc (Lugoj, 1929-1931). Datele de mai sus îl prezintă pe Nicolae Brînzeu ca pe unul din numeroşii preoţi ardeleni a cărui carieră a fost dedicată cu totul bisericii greco-catolice. În 12 mai 1932 începe să consemneze evenimentele mai importante din viaţa sa, după ce se declară un prelat lipsit de importanţă, dar totuşi implicat în viaţa bisericii: „Iată-mă în sfârşit hotărât să-mi scriu şi eu însemnările zilnice! Bine era dacă o începeam mai demult, nu acum la aproape 50 de ani! N-am dat însă nicio importanţă acestei chestiuni, deşi când eram la Vulcan, începusem un carnet, dar nu am făcut mult uz de el. Mai târziu mi-am dat seama că şi un om mic, ca mine, are momente de înregistrat, care contribuie mult la cunoaşterea lucrurilor şi persoanelor cu care am avut contact. Deşi n-am ajuns şi nu voi putea ajunge la rolul de conducător în Biserică, soarta mi-a dat să trăiesc momente a căror înregistrare va contribui la cunoaşterea unor lucruri şi persoane din Biserică. Merită, deci, să le înregistrez.” Înregistrarea datelor s-a oprit în 28 octombrie 1948, când a fost arestat împreună cu ceilalţi prelaţi greco-catolici pentru că a refuzat să treacă la ortodoxie. La reîntoarcerea sa, în 1954, fiind sub supraveghere şi temându-se să îşi formuleze în scris opiniile, a notat în jurnal doar starea vremii şi micile sale ocupaţii de pensionar.

început, totuşi, redactarea memoriilor sale, din copilărie şi până în 1932 (data începerii primelor notaţii de jurnal), activitate terminată în 1960, cu doi înainte de a muri. De asemenea, a scris câteva documente disparate referitoare la episoadele din detenţie şi a păstrat scrisorile trimise din domiciliul forţat de la Călăraşi şi Orăştie. Ele permit comentariile de faţă despre o microistorie, văzută ca un spaţiu al modalizării, al răsturnărilor continue şi al negocierii, pe de o parte, şi ca un spaţiu al şanselor continue de a descoperi elemente inedite, pe de altă parte. 1. Microistoria – un spaţiu al modalizării. Istoria unei familii, încluzând povestirile perpetuate de la o generaţie la alta, se construieşte pe un teren al ambiguităţii, fiind adeseori răsturnată printr-o lucrare publicată, o listă oficială sau, pur şi simplu, o amintire a cuiva din afara familiei, aflată după ce personajele implicate nu mai există. Se descoperă astfel, la un moment dat, că evenimente considerate reale sunt de fapt datate greşit, deformate sau chiar inexistente. E neîndoielnic că greşelile contribuie la o continuă rescriere a discursului istoric, deci la un joc dinamic al semnificaţiilor. Date sau evenimente ambigue conferă flexibilitate interpretărilor şi mută graniţele conceptuale. Astfel, teritoriul istoric, asemenea celui geografic, se „modalizează”, se mută şi se recrează de-a lungul anilor, o idee pe care Nietzsche a dezvoltat-o în Uzul şi abuzul istoriei (1874), opunându-se lui Hegel. Pentru acesta din urmă, momentul prezent îşi câştigă semnificaţia direct din adevărul şi autenticitatea trecutului, aşa cum un ultim element sintactic dintr-o frază îşi dezvoltă sensurile în funcţie de cele care îl preced. ramatica istoriei pentru Nietzsche, însă, se dezvoltă contingent, la modul derridean, fără un centru propriu-zis, dar cu numeroase centre posibile. Dacă Hegel credea în identitatea şi imediatul fiecărui eveniment, Nietzsche includea diferenţa, generată de particularitatea fiecărui eveniment. Potrivit acestei teorii, a exista în istorie, a fi un subiect istoric mai mult sau mai puţin important, înseamnă a fi plasat într-un spaţiu al contradicţiilor, al diferenţei şi al extensiunii, situat nu pe linia derulării singulare a trecutului, ci pe cea a permanentei rescrieri. Revenind la metafora sintaxei, în cazul istoriei e mai potrivit să se vorbească despre sintaxa poetică decât despre cea logică, discursul istoric fiind o construcţie ce se poate oricând pune singură sub semnul întrebării, presupunând o deschidere, o joacă, un spaţiu al libertăţii totale, uneori chiar anarhice şi antimetodice. Cuvintele cheie ale acestui context sunt „proliferarea”, „dispersia”, „diferenţa” şi „polimorfismul”, toate opunându-se formelor şi metafizicii unitare. Linearitatea evenimentelor este contrazisă de un spaţiu al istoriei discontinue, în care orice se poate întâmpla, în care neprevăzutul, neplanificatul şi aleatoriul joacă şi ele un rol important. Istoria alunecă imprevizibil, neexistând principii universale care să îi direcţioneze mersul, şi face ca orice gest istoric să includă şi propria sa contestaţie. Cum trebuie, atunci, tălmăcit un semn istoric, prins între semnificaţiile sale fixe şi cele mobile? St. Greenblatt (1989, p. 12) propune ideea de „negociabilitate”, o interpretare care se opune graniţelor ferme ale obiectelor culturale specifice şi care presupune, aplicată în cazul evenimentelor istorice ambigue, o acceptare a ambiguităţii şi, deci, şi a mai multor variante plauzibile. Răsturnările de interpretare ce au frecvent loc la nivelul istoriei mari nu sunt rare nici în microistorie. Şi aici, ambiguitatea sau neştiinţa se perpetuează mai des decât o doresc istoricii, în special atunci când datele sunt preluate dintr-o carte în alta. Cazul Nicolae Brînzeu este ilustrativ. Fiind un teolog şi un publicist activ, prezent atât la Marea Unire, cât şi în evenimentele dramatice ale istoriei bisericii greco-catolice din Transilvania sau în luptele politice interbelice ale Partidului Naţional Ţărănist, este menţionat în repetate rânduri de istorici şi teologi. Când se referă la activitatea sa de până în octombrie 1948, aceştia redau anii şi funcţiile corect, datele fiind preluate din materiale publi-

de 27-28 februarie 1949. Textul întitulat La mănăstirea Căldăruşani se încheie cu menţiunea că două maşini ale Ministerului de Interne au apărut în faţa lagărului în seara zilei de 24 mai 1950, pentru a-i duce spre o destinaţie necunoscută. După 22 de ore au ajuns la noua lor „mănăstire”. unicul nu menţionează locul, care este totuşi uşor de dedus, deoarece întregul lot de preoţi şi episcopi greco-catolici de la Căldăruşani a fost atunci transportat la Sighet. Un alt text, Prima ştire, se referă la vestea morţii fiului său, Felician Brînzeu, aflată la 1 iunie 1951. Subtitlul „În camera... de la...” dovedeşte că bunicul se temea să menţioneze închisoarea de la Sighet, dar aminteşte că era împreună cu opt preoţi şi patru episcopi, dintre care îi numeşte pe Episcopii Rusu, Frenţiu şi Hossu, cu toţii închişi la Sighet în perioada respectivă. Prin bătăi în perete află că Felician murise în iarna anului 1949-50, iar episcopii îl condolează şi încearcă să-l încurajeze, spunându-i că de multe ori asemenea ştiri erau false. in scrisori se poate dovedi că Nicolae Brînzeu s-a întors acasă în iarna anului 1952, în 12 februarie, ceea ce infirmă data indicată de Episcopul Ploscaru. Există o serie de fotografii făcute în casa mea părintească, de la Timişoara, cu bunicul reîntors de la Sighet, extrem de slab şi de îmbătrânit. Este prima noastră întâlnire şi eu am în jur de trei ani şi jumătate, fiind născută în 1948. După cum arată scrisorile, revederea cu familia după „1206 zile” a fost emoţionantă. A plecat apoi cu domiciliu forţat la Călăraşi în 17 februarie, iar în 26 iunie 1953 a fost mutat la Orăştie. A revenit la Lugoj doar în iarna anului 1954, prin ianuarie sau februarie. Episcopul Hossu (2003, p. 291) menţionează că, fiind eliberat în 1955 şi internat la spitalul Frimu, a fost vizitat de Brînzeu, care, evident, nu mai avea atunci domiciliu forţat. Există şi fotografii de familie care certifică reîntoarcerea bunicului în anul 1954. Una dintre ele ne arată împreună cu el în septembrie 1954, la sărbătorirea de un an a verişoarei mele, Liliana Brînzeu, născută în 1953. În fine, dosarul de la C.N.S.A.S. arată că a avut domiciliu obligatoriu şi ulterior, la Lugoj. Prin urmare, fişa de dicţionar a prepozitului capitular Nicolae Brînzeu ar trebui să includă următoarele date legate de ultimii săi ani de viaţă: „Arestat în 28 octombrie 1948, internat în lagărul de la mănăstirea Neamţ până în 27 februarie, mutat la Căldăruşani în noaptea dintre 2728 februarie 1949, apoi închis la Sighet între 24 mai 1950 şi 12 februarie 1952, cu domiciliu forţat la Călăraşi (17.02.1952 – 24.06. 1953), Orăştie (24.06.1953 – 6.11. 1953) şi Lugoj. A murit la 30 decembrie 1962.” Aceste date noi implică o corectare a celor greşite din cărţile lui Ploscaru, Păcurariu, Luchescu şi Razba, în cazul în care aceste cărţi urmează să fie reeditate. Ele pot părea nesemnificative, dar violenţa şi nedreptatea suferite chiar şi de un singur om sunt absolute şi nu pot fi comparate cu nimic. Nu avem dreptul să le minimalizăm, să le interpretăm sau să îi iertăm pe cei care au provocat-o. În plus, fiecare preot a fost un element important în martirajul impus bisericii grecocatolice şi în lupta ei de a se opune vitregiilor istoriei. Din respect pentru ei, trebuie cel puţin să ordonăm corect datele suferinţelor lor. escoperirea faptului că bunicul a fost închis la Sighet a reprezentat un moment de mare implicare emoţională pentru mine. Atât eu, cât şi verişorii mei, am crescut fără a cunoaşte detaliile sfâşietoare descrise de Episcopii Ploscaru şi Hossu în cărţile lor şi fără a şti că bunicul nostru a fost şi el unul din preoţii greco-catolici care au acceptat detenţia ca o încercare necesară, chiar bine-venită, pentru a-şi dovedi puterea credinţei. Fericiţi în nefericirea lor, au trăit detenţia ca pe o supremă şansă de evoluţie spirituală şi l-au binecuvântat pe Dumnezeu pentru toate chinurile la care au fost supuşi, nici puţine, nici uşoare. A trebuit, ca urmare, să reconsider istoria familiei, a bunicului şi a mea personală, să recitesc literatura de detenţie cu un alt orizont de aşteptare şi să îl apropii mai mult pe Nicolae Brînzeu de celelalte modele de moralitate greco-catolică, care au lăsat posterităţii exemple unice de putere, credinţă şi sfinţenie. Am înţeles corect, cred eu, lecţia transmisă de bunicul nostru de dincolo de mormânt şi am suprapus-o cu versurile lui Vasile Pânzariu (Ioniţoiu 2005, p. 17), compuse în 1958 în închisoarea de la Gherla: „Nu pot spăla durerea lumii certe/ Decât cu rana-rănilor lui Crist,/ Ca semn că El prin mine-a biruit/ Ştergând păcatele, crucificat şi trist.” Este rugăciunea mea de fiecare seară închinată biruinţei bunicului şi a celorlalţi martiri grecocatolici, prigoniţi de-a lungul numeroaselor decenii de totalitarism, dar nemişcaţi în credinţa şi adevărul lor spiritual. 

cate sau supervizate de însuşi Nicolae Brînzeu. Aşa o face, de pildă, Dr. Aurel Cosmajunior, în Istoria Presei Române din Banat (1932, pp. 116-118), şi Damü Jenö, într-un lexicon al personalităţilor bănăţene (1930, pp. 42-43). Problema se complică însă atunci când datele se referă la perioada de după momentul arestării sale din 28 octombrie 1948, date, în marea lor majoritate, eronate. Motivul principal se reduce la faptul că el însuşi s-a ferit să povestească sau să scrie despre perioada cât a fost deţinut, fiind, pe de o parte, ameninţat de autorităţi să nu o facă şi considerând, pe de altă parte, că trebuie să îşi ferească nepoţii de umbra pe care o aruncă anii de detenţie asupra membrilor familiei. Ulterior, după 1989, copiii săi, bătrâni şi ei deja, nu au mai considerat necesar să reconstituie adevărul. După aproape o jumătate de secol, lucrurile au alunecat oarecum în uitare. ersonal, am trăit cu impresia că bunicul a fost arestat şi dus la mănăstirile Neamţ şi Căldăruşani, de unde apoi a fost mutat la Călăraşi cu domiciliu obligatoriu. Deşi în familie se foloseau cuvintele „arestat” şi „închis”, nimeni nu a menţionat vreodată închisoarea de la Sighet sau Aiud. De aceea, datele prezentate în unele cărţi şi dicţionare în care este menţionat Nicolae Brînzeu mi se păreau inexacte. Aşa, de pildă, M. Păcurariu notează în Dicţionarul teologilor români (1996, p. 63): „Arestat în octombrie 1948, domiciliu forţat la mănăstirile Neamţ şi Căldăruşani, apoi închis la Aiud (1952-1956), din nou domiciliu forţat la Căldăruşani şi Lugoj (1956-1962).” a sursă este menţionat tatăl meu, Pius Brînzeu. La momentul scrierii dicţionarului, tata era deja trecut de 80 de ani şi se poate presupune că nu şi-a mai amintit datele exact şi nu a verificat informaţiile oferite, cu atât mai mult cu cât nu avea la dispoziţie documentele bunicului. Aceleaşi date, preluate din Dicţionarul teologilor români, apar şi în cărţile lui Gh. Luchescu (1996, p. 52) şi M. Razba (2000, pp. 75-77), aceasta din urmă menţionând ca sursă cărţile lui Păcurariu şi Luchescu. Participând recent la lansarea cărţii „Din trecutul Comloşului” (2008), unde există un capitol dedicat de Sergiu Şoica anilor petrecuţi de Nicolae Brînzeu la Comloş, am descoperit că bunicul este menţionat în Lista Episcopilor şi a Preoţilor Greco-Catolici din Închisoarea de la Sighet, manuscris întocmit de Episcopul Ioan Ploscaru şi păstrat în Arhiva Episcopiei Române Unite din Lugoj. Mai mult, în cartea sa Lanţuri şi Teroare (1993, pp. 47, 144, 202), Ploscaru adaugă detalii, arătând că bunicul a fost arestat în 28 octombrie 1948, că în 1951 era într-o celulă cu Episcopii Hossu şi Rusu şi că în 1953 ar fi fost luat de la Sighet împreună cu Grigorie Tecşa şi dus altundeva. În faţa acestei evidenţe, mi-am dat seama că Episcopul Ioan Ploscaru nu putea greşi şi am început cercetări mai serioase. Şi în memoriile Cardinalului dr. Iuliu Hossu (2003, pp. 200, 283) se menţionează faptul că bunicul a fost dus de la Neamţ la Căldăruşani în 27 februarie 1949 şi că a stat acolo până în 24 mai 1950, când a fost mutat la Sighet. Autorul nu plasează data eliberării de la Sighet în 1953, ci în 12 februarie 1952, când bunicul, împreună cu alţi cinci preoţi pensionari, încluzîndu-l pe Grigorie Tecşa, a fost luat şi mutat de la Sighet la Lugoj, crede domnia sa, cu domiciliu forţat. Cercetând manuscrisele bunicului, am găsit referiri la arestarea sa din 28 octombrie 1948 şi la faptul că a fost dus la mănăstirea Neamţ şi de acolo la Căldăruşani în noaptea

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 

2. Microistoria – ca spaţiu inedit. O a doua idee legată de istoria măruntă pe care doresc să o subliniez este faptul că diverse tipuri de documente, jurnale intime, memorii, scrisori sau simple note păstrate în sertare pot revela lucruri încă neştiute, oferind istoricilor o perspectivă inedită şi răsturnând adeseori păreri asupra unor evenimente stabilite între coordonate aparent fixe. hiar dacă unii autori nu îşi publică mărturisirile decât la mult timp după ce au fost scrise, ei interpretează totuşi istoria, i se opun, încearcă să o răstoarne şi să influenţeze posteritatea, impunându-şi propriul punct de vedere. Confesiunile lor sunt importante în procesul amintirii, mai ales prin aceea că dovedesc că şi oamenii mărunţi pot simţi lucrurile la modul „istoric” şi îşi pot înţelege responsabilităţile ca autori ai unei istorii care trebuie să descrie evenimentele aşa cum s-au petrecut şi nu cum ar fi fost de dorit să se petreacă. Nu e niciodată întâmplător ceea ce oamenii îşi amintesc, după cum nu este întâmplător nici ceea ce ei uită. Iar amintirile lor implică întotdeauna o interpretare: dacă abordează istoria cu violenţă, înseamnă că o condamnă, dacă o fac cu seninătate, sunt de partea ei. Am ales un singur exemplu din numeroasele comentarii făcute de bunicul în memoriile sale, pentru a dovedi că şi ele pot oferi date necunoscute şi, uneori, chiar documente inedite. Exemplul se referă la o problemă de actualitate şi astăzi, în secolul al XXIlea, problema ecumenismului, tratată de Nicolae Brînzeu în volumul al IV-lea al memoriilor sale, În slujba altarului. La pagina 108 descrie conflictele avute cu biserica ortodoxă: „Revenind la luptele ce aveam de purtat cu ortodoxia bizantină, voi menţiona că ele s-au purtat în presă şi – ceea ce ne atingea mai dureros – pe cale administrativă şi prin agitaţii la sate. În presă s-a luat ca pretext concordatul, ce guvernul Averescu l-a anunţat prin mesajul regal din 1920. Împotriva lui s-a înşiruit toată artileria ortodoxă din Ardeal, de la simplul protopop Borzea din Făgăraş până la Ion Lupaş şi alţi corifei, în toate gazetele, chiar în organul lui Maniu „Patria” de la Cluj, redactat de preotul nostru Agârbiceanu. Mai tristă era lupta lor cu ajutorul administraţiei de tot felul, prin care ni se dădeau lovituri peste lovituri. Aceasta provoca agitaţii la sate, încât deodată conducătorii ţării cu scaun la cap au rămas îngrijoraţi de dezastrul ce-l prezice acel fenomen. Ministrul cultelor, Octavian Goga, în toamna anului 1921 a trimis un apel tuturor ierarhilor români din ţară, prin care-i implora ca în interesul consolidării neamului şi a ţării în noile fruntarii să înceteze cu lupta fratricidă.” La această pagină din memorii, Brînzeu ataşează scrisoarea lui Octavian Goga în original, un emoţionant îndemn spre înfrăţire ecumenică. Deşi este greu de descifrat, fiind bătută la maşină cu o panglică albastră foarte uzată, scrisoarea concepută de ministrul Goga are, desigur, o valoare de document bibliofil. O redau mai jos, cu farmecul stilului său vetust astăzi, aşa cum a fost ea formulată în epoca imediat următoare unirii din 1918, când România era sfâşiată de neaşteptate lupte interconfesionale: „Ministerul Cultelor şi Artelor Direcţia Generală a Cultelor No. 57012 22/V/921 Prea Sfinţiei sale Domnului Dr. Valeriu Frenţiu, Episcop – Conte roman Prea Sfinţite Domnule Episcop, Grija vremii de acum pentru guvern ca şi pentru oricare alt factor conducător în viaţa noastră publică stă sub stăpânirea unei supreme cerinţe: consolidarea statului în noile sale fruntarii. De importanţa ei cred că sunteţi adânc pătrunşi în primul rând Înalt Prea Sfinţia Voastră. Opera e grea. Piedici numeroase îi stau în cale. Interese locale, de clasă, partid, confesiuni şi minorităţi, ca şi amintirea unui trecut încă proaspăt i se încrucişează în drum. Sforţările noastre, ale tuturor, trebuiesc unite pentru a birui şi a clădi. Pe două lucruri mai ales ne putem rezema în această operă de consolidare: pe voinţa adâncă a neamului nostru şi pe concursul nelimitat al întregii biserici româneşti. Pe acest sprijin al bisericii contăm mai ales în Ardeal, unde problema consolidării e o problemă de căpetenie, iar lupta comună a ambelor biserici contra stăpânirii de ieri ne dădea garanţia unei munci înfrăţite pentru rezolvarea marilor probleme de azi. Cu durere însă văd că în timpul din urmă s-a început în Ardeal o aprigă luptă confesională. Lupta s-a înteţit în aşa măsură, încât ameninţă să primejduiască tot rodul trudei de până acum. Prin ziare şi broşuri, prin adunări şi congrese, prin conferinţe şi chiar vizite canonice se înteţeşte lupta, o necuge-

tată violenţă şi cuvinte de învrăjbire între fraţii ortodocşi şi uniţi. Nume de chiriarhi şi înalţi demnitari bisericeşti, nume de preoţi şi însuşi autoritatea Ministerului de Culte sunt aduse în discuţia ţinută cu înverşunate atacuri. Nu este de căderea Ministerului Cultelor a intra în discutarea motivelor de doctrină sau persoane, care au pricinuit această regretabilă împerechere. Dar în faţa acestei primejdioase stări de lucruri, ţin de a mea datorie să mă adresez către Prea Sfinţia voastră cu stăruitoarea rugăminte de a face tot ce stă în putinţă, spre a împiedeca această dăunătoare luptă între fraţi. Marginile restrânse ale unei dieceze, ca şi atmosfera agitată de lupte împiedecă peste putinţa justei aprecieri a funestelor urmări a acestor dispute. Privite de la centru însă, ele sunt dezastruoase. Nu este acum timpul pentru tranşarea unor astfel de chestiuni iritante, de natură atât de delicată şi cu urmări atât de grave. Cei ce le provoacă şi le alimentează făptuiesc un adevărat atentat faţă de sufletul acestui neam, care îşi cere acum toate puterile unite pentru rezolvarea marilor probleme de care-i atârnă însuşi viitorul. Orice înstrăinare de forţe de la această operă e o pierdere ireparabilă. E prisos de energie în biserică şi dorinţă de luptă? Dar sunt atâtea probleme, deopotrivă de grele, de aceeaşi importanţă pentru ambele biserici şi care se pot rezolva în sânul fiecărei dintre ele, spre binele comun al ţării: lupta contra curentelor sociale anarhice, lupta de apărare a credincioşilor contra sectelor de tot felul, care cresc într-o proporţie îngrijorătoare, lupta contra inculturii şi a atâtor lipsuri de care suferă fiii neamului nostru, dar mai ales lupta contra duşmanilor comuni de peste graniţă care ne pândesc gata de a lovi la cea dintâi slăbire, dezunirea noastră. Şi nimic nu poate mai adânc slăbi ca lupta între fraţi pe chestiuni religioase. Şi aici e mare primejdie. Lupte politice pot fi, ele nu merg adânc. Cu toată păruta lor violenţă stau la suprafaţă. Lupta de clasă ori cu cât zgomot s-ar însoţi e redusă la un cerc, la câteva persoane. Dar luptele religioase pătrund adânc în sufletul poporului, împerechind şi vrăjmăşind satele şi oraşele, stricând acum ceea ce o mie de ani de stăpânire străină n-a putut strica. Ar fi aceasta un mare şi neiertat păcat pe care l-am făptui faţă de morţii noştri, faţă de martirii Ardealului nostru, faţă de trecutul bisericilor noastre, care ne-au pregătit şi făurit edificiul României întregite de azi, pe care edificiu nu ni-e iertat prin nimic a-l primejdui. Condus de dorinţa de a vedea munca ambelor biserici strâns înfrăţită în rezolvarea marilor probleme ale Statului şi ale neamului, cum şi de principiul egalei îndreptăţiri a ambelor confesiuni româneşti, am arătat ca Ministru al Cultelor aceeaşi caldă şi egală solicitudine pentru ambele biserici. N-am favorizat pe una în dezavantajul alteia. Orice s-a dat uneia s-a dat în aceeaşi măsură şi celeilalte. N-am confundat neamul cu nici una din ele, dar le-am confundat pe amândouă aceloraşi îndatoriri de neam. Iar dacă s-a intervenit în această regretabilă şi dureroasă ceartă între fraţi, s-a făcut către ambele biserici şi numai atunci când din atacurile lor se vedeau primejduite interesele esenţiale ale neamului şi ale statului. Fundamentul nostru ca stat e încă fragil. Şi orice luptă intestină, care ar împiedeca acest proces în curs e şi dăunătoare, şi fără timp venită. Când acest proces va fi terminat, atunci poate să reînceapă disputa. Până atunci orice polemică în această materie e dăunătoare. În focul disputei cuvântul merge adesea mai departe decât s-a voit gândul. Violenţe şi incriminări de moment capătă prin scris puterea de document care rămâne folosit aici de oamenii noştri, ca armă împotriva noastră. Când fiii aceluiaşi neam se acuză între ei cu atâta violenţă de sectarism, de intoleranţă, ce vor zice celelalte confesiuni? E timpul să oprim această luptă. Fac acest apel ca un credincios al uneia din cele două biserici, îl fac ca un adevărat preţuitor al muncii şi rostului celeilalte, îl fac ca un fiu al Ardealului, pe care cu durere îl văd din nou sfâşiat de lupta între fraţi, îl fac ca Ministru al Cultelor şi reprezentant al Guvernului, răspunzător de primejduirea care se aduce prin această luptă Statului şi neamului. Nu îmi permit să cred că acest apel frăţesc şi stăruitor, pornit din iubire de neam şi biserică nu va găsi un adânc şi puternic ecou în cugetul Prea Sfinţiei Voastre. Ministru, Octavian Goga” Pe ultima pagină a scrisorii, începe răspunsul Episcopului Frenţiu, continuat apoi pe o ciornă. Formulat în timpul şedinţei consistoriale, răspunsul urma probabil să fie rescris: „Nr. 2170/921 Provinţiat carte confesională

Ps. 26.X. 1921 Excelenţei Sale Dlui Octavian Goga Ministrul Cultelor Bucureşti Excelenţa Voastră Dle Ministru, Am primit preţioasa scrisoare apel a Excelenţei Voastre de dat. 22 l.c. nr. 57012, dar acest apel nu ne priveşte pe noi pentru că şi în vizitaţiunile canonice şi în toate convorbirile noastre am accentuat întotdeauna dragostea adevărată care trebuie să ne călăuzească pe toţi în toate acţiunile noastre spre a putea înainta. Nu am calomniat, nu am batjocorit, nici nu am dispreţuit pe nimeni. Din contra, am tot suferit calomnii, batjocuri şi dispreţ. De când a intrat armata română în Lugoj, pe care am primit-o cu toată dragostea şi solemnitatea în faţa bisericii Noastre catedrale în ornate sacre cu întreg capitul şi cu toţi preoţii gramiali, dar al cărei comandant după trei zile s-a dus pe front – noi nu am mai putut celebra nicio sărbătoare naţională neconturbaţi, fiindcă muzica militară care conducea biserica grecoorientală, cânta pe lângă biserica noastră, de înăuntru nu se mai auzea niciun cuvânt. În zadar am rugat comanda militară ca muzica să nu cânte când trece pe lângă biserica noastră şi la noi e serviciu divin, nu am ajuns la niciun rezultat, fiindcă respectivii comandanţi şi dacă ar fi voit să dea un astfel de ordin just, cum presupunem, au fost înlocuiţi şi prin schimbarea continuă a comandanţilor nu am putut ajunge la niciun rezultat, dacă nu se dă ordin în privinţa aceasta de dl. Ministru de război. Dar am fost şi desconsideraţi în toate aceste ocaziuni. Dnii de la Prefectură nu vor să recunoască că aici în Lugoj e Episcopia românească şi Dl. Prefect, Subprefect etc. nu au ţinut de vrednic să vină la noi la serviciul divin oficial. Cu alte ocaziuni tot aşa, să amintesc numai unele cazuri. Ca preşedinte al Eforiei şcolare, văzând că băieţii din liceu nu au locuinţe corespunzătoare, am vizitat şi am lucrat să luăm în chirie fostul Hotel Concordia, care aparţine bisericii gr. or. şi am ridicat averea acestei biserici cu un sfert de milion, reparând edificiul acesta care era o ruină şi adaptându-l ca să-l putem folosi ca internat. Când internatul a fost terminat, Dl. Prefect Dr. Petru Nemoianu a adunat Eforia şcolară fără ştirea mea şi au hotărât că internatul nu e permis să-l sfinţesc eu, ci numai preoţii gr. or. În 8 Nov. va fi sfinţirea internatului orfanilor de război, unde sunt elevi de toate confesiunile şi de toate naţionalităţile. Comitetul nu voeşte să ştie că în Lugoj este Episcop român, a invitat pe I.P.S. Mitropolitul Primat şi pe P.S.S. Episcopul din Caransebeş să-l sfinţească şi dacă niciunul din aceştia nu ar veni, mai bucuros invită pe Patriarhul din Constantinopol ori pe cel din Belgrad decât să invite pe Episcopul român unit din loc. Dar suntem calomniaţi chiar de oficialitatea de stat. Dnii Prefecţi din Timişoara şi Lugoj împreună cu Dl. Avram Imbroane, care fiind diacon a crezut că are dreptul să boteze partidul poporului de partid ortodox şi partidul naţional de partid unit şi în gazetele din Timişoara şi Lugoj subvenţionate de Guvern au înşirat nume de preoţi gr. or. şi faptele lor şi ca concluzie au scris iată vedeţi ce fac popii uniţi. Şi Gazeta redactată de însuşi Dl. Prefect Nemoianu a încercat în repetate rânduri să submineze autoritatea acestei Episcopii, fără să se gândească că dacă îi va succede să nimicească autoritatea bisericii, nimiceşte orice autoritate şi duce populaţia la bolşevism. Dar nu ne mirăm că suntem astfel corectaţi, căci însuşi Ministrul Cultelor ne-a împărţit în secţia străină împreună cu ungurii, cu turcii şi cu ovreii. Concedem că Excelenţa Voastră sunteţi imparţial, dar aceasta nu o putem afirma despre direcţiunea generală a cultelor noastre „străine”, fiindcă din partea acestei direcţiuni suntem cu mult mai tare şicanaţi decât am fost şicanaţi din partea Ministerului cultelor maghiar. Înaintea acestei Direcţiuni cuvântul unui Episcop nu înseamnă nimic, ci trebuie dovedit cu zeci de documente originale. Preoţimea noastră, care are acelaşi număr de ani de studii sau chiar cu mult mai mulţi, sunt puşi cu mai puţin de jumătate decât preoţii gr. or. Aşa, un preot unit care are 8 clase gimnaziale, patru ani de teologie şi doctoratul în teologie cu 4 reguroase şi teza de doctor, are salar de bază 450 Lei cum are un preot gr. or. cu 3-4 clase gimnaziale şi trei ani de teologie. Dar un preot unit care are opt clase gimnaziale şi maturitate şi doi ani de teologie sau patru clase gimnaziale, patru clase preparandiale şi 2 ani de teologie, adică cu 3-4 ani de şcoală mai multă ca cel

gr. or. are numai 200 de lei salar de bază şi cu toate patru gradaţiile nu ajunge la salarul de bază a celui gr. or. Anume e făcută aşa cheia să favorizeze pe preoţii ortodoxi şi să neîndreptăţească pe preoţii uniţi şi numai singuri pe preoţii români uniţi, fiindcă cei romano-catolici au toţi opt clase şi patru ani de teologie că aşa pe ei nu îi atinge. Şi ungurii făceau astfel de chei ca să neîndreptăţească pe preoţii români. La calvini le dădeau un pauşal să-şi plătească preoţii lor cum voiesc. Apoi fiindcă rom. cat. aveau toţi examenul de maturitate şi teologia, au stabilit ca cei cu maturitate şi teologia să primească congrua1 întreagă, iar cei fără de maturitate să primească numai jumătate congrua. Dar şi aceasta a fost o cheie mai justă fiindcă le dădea barem jumătate congruă, iar la preoţii români gr. or. le-a recunoscut şi 3 ani de teologie ca teologia completă deşi puteau fixa patru ani de teologie ca mai toţi preoţii români gr. or. să ajungă la ˝ congruă. Dacă în vreo adunare preoţească ortodoxă se aduce vreo acuză bisericii noastre că ar fi favorizată, Direcţiunea generală a noastră îndată ne cere statistici peste statistici ca să combine că doar de ne poate lovi cu oarece şi să facă pe placul insinuatorilor. Până acum nu am primit niciun ajutor pentru nicio biserică, deşi ni s-au cerut tot felul de planuri, devize şi documente, şi după ce comunele bisericeşti şi-au făcut spese cu câştigarea acestora şi luau ca sigur că vor primi ajutorul, venea rezoluţiunea negativă. Dar nu le pot înşira toate pentru că ar trebui să citez mai întreaga arhivă de un an de când s-a format secţia noastră în Ministerul Cultelor. Din acestea puteţi vedea Excelenţa Voastră că până acum am suferit în tăcere. Dar în interesul statului e ca biserica noastră să nu mai fie persecutată şi în viitor. Suntem Români, Dle Ministru, ca Români am fost consideraţi şi persecutaţi în Ungaria, ca Români voim să fim consideraţi şi în România. Şi dacă persecuţiunile acestea nu vor înceta până la deschiderea Parlamentului, vom fi siliţi a începe lupta în Parlament. Şi de nu va folosi nici lupta aceasta şi vom fi consideraţi şi pe mai departe „străini”, ne vom folosi de drepturile ce le dă tratatul de pace străinilor. Nu am început lupta, nici nu o dorim, dar dacă vom fi constrânşi vom începe. V-am descoperit sincer toate cauzele luptei şi cred că Excelenţa Voastră puteţi curma toate persecuţiile şi nedreptăţile, ca să se evite lupta, care până astăzi nu a fost încă, şi care dacă nu se schimbă lucrurile va fi inevitabilă. Pe noi nu ne alterează că în vreo adunare sau conferinţă unul sau altul pune degetul pe sonerie, ci ne doare că apăsarea aceasta sună în Minister şi Domnii din Direcţiunile generale se alarmează şi încep să combineze planurile de persecuţie. Nu e încă târziu şi nu e cu neputinţă de a le sana acestea. Şi sper ca bunul Dumnezeu Vă va dea puterea de a o face şi a scăpa iubita noastră Patrie de un dezastru. Primiţi Vă rugăm, Excelenţă, expresia sincerei stime ce Vi-o păstrăm. Lugoj, şedinţa consistorială ţinută la 27 octombrie 1921.” icolae Brînzeu adaugă în memoriile sale un comentariu la răspunsul lui Frenţiu: „La aceasta2 a dat un răspuns straşnic episcopul Frenţiu, arătând că noi nu purtăm nicio vină, noi suntem cei neîndreptăţiţi şi lezaţi în drepturile noastre, începând cu armata, care nu numai că neîndreptăţeşte cultul nostru la sărbătorile naţionale, dar la aceleaşi ocazii muzica militară revenind de la biserica ort., când trece prin dreptul catedralei noastre, începe a cânta, făcând un zgomot care tulbură serviciul divin la noi. Vorbeşte apoi de nedreptăţile pe care „Direcţia generală” a cultelor străine ne face nouă neîncetat. /.../ Răspunsul acesta al lui Frenţiu a devenit celebru prin pasajul în care spune că dacă persecuţiunile acestea nu vor înceta până la deschiderea Parlamentului, vom fi siliţi a începe lupta în Parlament. Şi de nu va folosi nici lupta aceasta şi vom fi consideraţi şi pe mai departe „străini”, ne vom folosi de drepturile ce le dă tratatul de pace străinilor! Bineînţeles, ca să lupţi în Parlament trebuie să ai oameni. Ori, noi partid nu aveam, partidul lui Maniu-Vaida-Cicio Pop, poreclit al uniţilor – de fapt, sprijinit de ei!- avea consemn „neintervenţia” în chestiile confesionale! În al doilea Parlament al lui Averescu (1926), Marius Theodorian Carara ca senator a făcut o interpelare împotriva măsurii luate de Goldiş de a nu se mai da salar parohiilor cu mai puţin de 300 de suflete; în răspunsul său, Goldiş i-a aruncat în faţă lui Frenţiu (care, împreună cu Hossu, fiind de faţă protestau împotriva falselor argumente cu care opera Goldiş): Să taci, Preasfinţite de la Oradea, să nu-ţi reamintesc că

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012



Banat 46  erai dispus să alergi împotriva ţării la Liga Naţiunilor!...” rînzeu continuă să lupte în presă pentru unificarea sufletească a neamului românesc şi consideră dezbinarea între ortodocşi şi greco-catolici ca o gravă problemă de stat. De pildă, în „Înfrăţirea bisericilor româneşti” (Biruinţa, 20. X. 1926) scrie: „Pretindem o împrietenire, o înfrăţire a bisericilor româneşti, între marginile admise de situaţia lor actuală distinctă. Baza acestei împrieteniri ar fi, înainte de toate, aplicarea concretă a toleranţei împrumutate, bazate pe doctrina oricărei biserici. Această bază se va avea, când se va renunţa la ideea că o biserică e menită, cu propriile ei mijloace, să extermineze o altă biserică. /.../ Avându-se această bază a toleranţei, se va căuta o apropiere între biserici. Înlăturarea şi îndepărtarea întregii neîncrederi şi pismuirei reciproce va avea ca rezultat că ortodocşii nu vor vedea în uniţi numai ‘iezuitism’. Cu toată încrederea, vor căuta să colaboreze, pe terenul educaţiei poporului, pe care acum mai multă destrucţie se face prin luptele împrumutate. Combaterea sectarilor, a concubinajelor, a sistemului de un singur copil, a alcoolismului şi a altor vicii, numai aşa se fac cu şanse de reuşită, dacă ambele biserici colaborează la aceasta. Dacă nu, ce drege una, strică cealaltă /.../. Ideea aceasta cred că nu e numai a unuia sau altuia dintre noi, e a tuturor românilor de bine; cei ce o vor realiza, vor avea recunoştinţa neamului întreg.” oate cele trei documente pledează în favoarea unui ecumenism care a rămas, până astăzi, în 2008, un ideal neîmplinit. Deşi numeroşi prelaţi bănăţeni de toate confesiunile au luptat de-a lungul anilor pentru o înfrăţire a bisericilor, Banatul fiind prin excelenţă o regiune a interculturalităţii paşnice, există încă, din păcate, mult prea multe conflicte între biserica ortodoxă şi cea greco-catolică. De aceea, documentele discutate aici ar trebui citite cu toată atenţia şi ar trebui să li se acorde creditul pe care îl merită şi ele, şi înaintaşii noştri, martiri în lupta pentru salvarea unei biserici ce urma să fie distrusă, dar care, datorită în bună măsură efortului comun al unor prelaţi ca Nicolae Brînzeu, a reuşit să renască din propria-i cenuşă.

Bibliografie: Braudel, F. 1996, The Mediterranean and the Mediterranean World in the Age of Philip II, Berkeley, University of California Press. Brînzeu, N. 1926. „Înfrăţirea bisericilor româneşti”, Biruinţa, 20 octombrie. Dr. Cosma-junior, A. 1932. Istoria Presei Române din Banat. Vol. 1. Timişoara, Editura „Unirea Română”. Damü, J. 1930. Ki Kicsoda?A Bánsági közélet lexikonja. Timişoara, A „Lexika” Kiadüvállalat kiadása. Ginzburg, C. 1976, Brînza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, Bucureşti, Nemira. Greenblatt, St. 1989. „Towards a Poetics of Culture”, The New Historicism, ed. H. Aram Veeser, New York, London, Routledge, pp. 1-14. Hossu, I. 2003, Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului dr. Iuliu Hossu, Cluj-Napoca, Viaţa Creştină. Ioniţoiu, C. 2005, „Victimele terorii comuniste, arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, ucişi. Dicţionar - litera P”, România literară, nr. 6, 1622 februarie, pp. 16-17. Luchescu, Gh. Din galeria personalităţilor timişene, Lugoj, Dacia Europa Nova. Nietzsche, F. (1874) 2008, On the Use and Abuse of History on Life, http://www.geocities.com/ thenietzschechannel/history.htm. Păcurariu, M. 1996, Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, Univers Enciclopedic (ed. II, 2002, Bucureşti, Editura Enciclopedică). Ploscaru, I. 1993, Lanţuri şi Teroare, Timişoara, Signata. Razba, M. 2000, Personalităţi hunedorene (sec. XV-XX), Deva, Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu”. Şoica, S. 2008, „Prepozitul Capitular Dr. Nicolae Brînzeu”, în St. Bugarski et al., Din trecutul Comloşului, Timişoara, Eurobit, pp. 72-101. Note: 1 2

Cel mai mic venit al unui cleric. Se referă la scrisoarea lui Goga.

* Text publicat în: Smaranda Vultur (ed.), Banatul în memorie, Editura Marineasa, Timişoara, 2009, pp. 258-278.

Adrian Munteanu

Ion Căliman

oet, absolvent al Facultăţii de Filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 1991 este redactor la Societatea Română de Radiodifuziune, cu o rubrică săptămânală la Radio România Cultural. Este autorul volumelor Tăcerea clipei (Sonete 1), Editura Arania, Braşov, 2005; Casa fără ziduri (Sonete 2), Ed. Arania, Braşov 2006; Paingul orb (Sonete 3), Ed. Arania, Braşov, 2007; Ferestre în cetate (Sonete 4), Ed. Arania, Braşov 2008; Femeie!... (Sonete 5), Editura Minerva, Bucureşti, 2009; Orele tăcerii (Sonete 6), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2010; „7”, Ed. Arania, Braşov, 2011. În luna octombrie a anului 2012 este invitat de onoare şi nominalizat pentru Premiul International de Literatură „NUX” al Salonului Internaţional al Cărţii de la Milano, manifestare aflată sub înaltul patronaj al Comisiei Europene. Cu această ocazie i se va decerna Premiul „La Cariera”. La ediţia Târgului de la Milano sunt invitaţi trei scriitori din lume, alături de Adrian Munteanu urmând să fie premiaţi poetul nord-irlandez Desmond O’Grady şi scriitorul francez Daniel Maximin. Traducerea italiană a celor cinci sonete, sonete care vor fi lecturate cu ocazia festivităţii de premiere a autorului, va fi inserată şi pe flyerul Salonului Cărţii de la Milano. Eugen D. Popin

Sonetti Io, una farfalla, scivolo nella fontana io, una farfalla, scivolo nella fontana, che ansia tremenda nel mio debole corpo, non ho tempo di tribolare il mio tempo, di domandare quale lamento sulle antenne c’inganna. non ho un cavallo di fuoco per abbeverarlo, per farlo salire sulla vetta deserta finchè lo zoccolo impietrisce su un’erta, per slanciarsi poi nell’aria genuina, sfidarlo con il mio pensiero, che è fino laggiù svogliatezza assoluta, dov’è la lucentezza dell’acqua, dov’è la rete per attutirgli solo una volta la caduta. non luccica niente sotto il ponte marcito in fondo non c’è acqua, nemmeno pozze sparute mi tuffo nel vuoto e mi spiaccico nel fango stecchito

Parole sussurrate dalle lacrime, graffiando i muri parole sussurrate dalle lacrime, graffiando i muri parole sussurrate dal mare, rumore che viene dal niveo parola sussurrata dal colore, che copre l’alveo parole sussurrate dall’erba, nel mistero dei sussurri parole sussurrate dalla pietra, trascinata nei greti parole sussurrate dalla pioggia, il velo denso della nebbia parole sussurrate dalla battaglia combattuta dai Geti parole sussurrate dall’istante, scoprendo castelli di sabbia parola sussurrata dall’amante, che accarezza i sensi parole sussurrate dal giorno, un chiasso infernale e tanti nonsensi parole sussurrate dall’acqua, frementi nella vasca parole sussurrate dalla pianta, che cammina come uno svasso nel buio: è accaduto l’abuso - viltà tartufesca e una sola parola sussurrata l’ha infilzato fino all’osso

Amore, dimmi, dov’è che ti riposi Amore, dimmi, dov’è che ti riposi? Nel nido impazzito, nel tramonto di lupaia? Dove metti il piede, così che non scompaia L’orma ardente, che mi colpisce il momento dondolandosi?

Come hai vinto i furori di bestie genuine, Che a passo hanno aperto il bosco, Che io possa piegare il mio ginocchio tigresco, All’ ombra della tua anca di vergine? Lascia la corona sull’erba che inverdiva, Bevi dalla coppa di brine il nettare E dal ramaiolo di passioni acqua viva. Brucia i tuoi vestiti tranquilla e senza bestemmiare, Così che io possa crearti immacolata e viva, La stessa Anna, su un altare che nasce dal mare.

Nell’ ombra del giorno l’ala si figge Nell’ ombra del giorno l’ala si figge E ricopre gli stupori con la penna Un grido spento mi trivella la ferita come la zanna Degli amori che mi intristiscono come le piogge. La luce spenta butta la sottana Sul mazzacavallo che di lacrime si riempie Un’ ondata fugace s’infrange sulla riva con le utopie E con il silenzio che devasta e poi si allontana. M’inginocchio nell’ erba e chiedo perdono A tutte le ascese che ho salito bravamente. Un filo d’erba s’infigge nell’ oblio come il suono La spada con lama insanguinata e algente E l’uccello rimasto in attesa mi nascondono Le tenebre del fogliame evolvente.

Rimango il gallo del tetto rimango il gallo del tetto di lamiera grigia affrontando la tempesta ammorbidito di calura pazza e rubesta non si arruffa in boschi ciechi come un tuffetto da su mi pare la cittá una duna in cui i sordi figgono pugnali un genere strano di ombre autunnali dove la menzogna razzola senza posa e inopportuna ma la mia vecchia casa ha trascorso la sua vita mentre l’assicella fluisce spenta nel frattempo tanta ruggine mi ha tagliato l’amaca ingobbita mi piego sotto ogni stagione ogni campo e la notte fonda commincia l’assalto, inseguita dai miei piedi che si staccano dal tempo Traduzione: Eugen D. Popin

Cristina Constantina Drăgoianu

Debut

Odă Eminului Cinstire marelui Eminescu Răsar pe culmi de dor albaştrii Luceferi în nopţi de vis, Dar dintre-atâţia mii de aştrii, Doar tu sclipeşti şi din abis. Pentru puţini este cărarea Cu nestemate pietruită, Pentru cei mulţi e doar uitarea, În umbre grele dăltuită. La ceasuri vesele-n amurg Cu slove candide pe buze, Te prinzi ca unic demiurg În hora dragelor de muze. Şi peste veacuri obosite Lăsând o urmă de regret Pe ţărmurile nesfârşite Găsi-voi aripi de poet.

Pe sub teii parfumaţi Totul e mut de uimire, Căci şcolarii adunaţi Dau Eminului de ştire: Noi, gorjenii, n-am uitat De frumoasa-i poezie, Vers cu vers, am recitat Întru slava lui să fie! Când cireşele-s în pârg La Floreşti sau Ţânţăreni, De luceferi şi de crâng Doinesc fiii de olteni. Şi când toamna-n codru vine, Zboară frunza pe ogoare, Tot românul, minte ţine: Slova ta-i nemuritoare!

Cristina Constantina Drăgoianu a primit Premiul Special al Juriului, la Concursul de creaţie literară “Freamăt de codru”, ediţia a II-a, 15 iunie 2012, de la Muzeul „Mihai Eminescu” din Floreşti, concurs organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Biblioteca Judeţeană Gorj şi Primăria Ţânţăreni.

O voce sinceră şi convingătoare F

lorina cântă din cutele diafane ale sufletului său „de porţelan”, plin de poezie, un preludiu al adolescenţei neîncheiate, dar cu o voce uimitor de matură şi convingătoare, transcriind tulburarea fără de margini a fiinţei genuine aflate în faţa marilor interogaţii existenţiale. Poemele sale sunt volatile, de fum, de ceaţă, de aer, spectrale, croite pe scheletul viselor frânte, neduse până la capăt, din entuziasme şi revelaţii, din amărăciuni şi dezamăgiri, contemplaţii ciudate, ocrotite în palmele uimite de puritate, ori sfărâmate de valul gândului. „Fata/ cu pantofi de lac/ (…) cântă/ cu sufletul ei de porţelan” şi învaţă cu dezarmantă luciditate şi convingere să întâmpine frumosul, să ocrotească şi să cultive sufletul, diafanitatea, sublimul fiinţei: „I-am arătat/ partea mea întunecată,/ m-a trimis/ să cresc trandafiri/ în deşertul palmelor;/ m-am drogat cu iluzii,/ mi-a zidit oasele:/ am ucis scrumul/ din ţigările trupului,/ mi-a răstignit inima…”. Pentru Florina Huzoaica, poezia este o ardere dată de o combustie interioară care duce la incinerarea propriului suflet, gest în urma căruia rămân: „Doar maşinile strivite/ de pe strada mâinilor,/ frica ascunsă, acum,/ în spatele meu/ şi praful clipelor...” (Înger uitat). Precum un înger căzut („uitat”), poetul este lestul unui vis, al unei taine, dar este şi rodul unei chemări, în rostire, al unei reverii hieratice, ţesută din viziuni personale, este, până la urmă: „un înger uitat/ într-o bucată/ de opal…”, un impuls devenit „om de lut”, cu suflet de nisip, conservat în artificialitatea materiei şi expus vicisitudinilor şi piericiunii acesteia. Poemele tinerei eleve vorbesc convingător despre oscilaţiile încărcate de frenezia vârstei şi îi împodobesc textele cu interogaţii, uimiri, nedumeriri, certitudini şi suferinţe, citate, dicteuri ale unui eu încărcat cu harul rostirii şi cu sinceritatea confesiunii. Rostirea ei este de dincolo de materialitatea lumii. În fumul pe care îl lasă incinerarea (arderea). Este umbra gândului în care se sfarmă trăirea năvalnică a unui adolescent obsedat de întrebări şi căutări. Obsesivele căutări şi găsiri ale sale reprezintă măsura asumării grave şi adesea detaşate a transfigurării eului, în dialoguri trucate, devenite monologuri, adică solilocvii prin care îşi construieşte, meticulos şi inspirat, mesajul. Prin seriozitatea şi maturitatea mesajului, prin asumarea şi recunoaşterea frustă a suferinţei umane, dar şi prin descoperirea diafanităţii apolinice a acesteia şi a lumii, poetul se poate vindeca (de „nevroze”), întrecând simpla tentaţie ludică şi poate atinge amărăciunea lucidă a suferinţei, privindu-şi demersul liric ca pe o haină a gloriei, sau ca pe o cale a mântuirii. Ce drum chinuitor trebuie să parcurgi prin interioritatea ta, cât şi cum trebuie să arzi, să te mistui, pentru a ajunge chintesenţa (eflorescenţa, efervescenţa) „poemelor de fum”?!... Acest volum al Florinei Huzoaica reprezintă a cincea carte cuprinzând lucrări (eseuri, referate) şi creaţii (poezie, proză, culegeri de folclor) ale elevilor Liceului Teoretic „Traian Vuia” Făget (după Paşii de rouă, 1999; Realdo Tokacs, Intemperiile fericirii, versuri, 2000; Cartea de admiraţie, 2001; Sub zarea cuvântului, 2003, tipărite toate la generoasa editură „Nagard” din Lugoj), continuând şirul editărilor de încercări literare ale copiilor şi întărind ideea că impulsul creator nu a secat în şcoala făgeţeană şi că el trebuie cultivat de către profesorii-îndrumători cu tact pedagogic şi răbdare. Numai astfel sperăm că din mulţimea de adolescenţi se pot înaripa albatroşii poeziei de mâine. Să ne bucurăm, aşadar, că rostirea poetică a Florinei este nu numai una sinceră şi matură, ci şi uimitor de modernă pentru vârsta ei. O modernitate izvorâtă din străfunduri, venită din har, nu din jocul trucat (hazardat) al artificialităţii găunoase. Ea a ajuns, teribil de repede, la ţâţâna autentică a izvorului fermecat (inefabil) şi încearcă să-şi rostească sinele (să-şi cânte cântecul său despre lume) într-o manieră originală. Într-o tot mai insistentă şi enervantă inflaţie de poezie, aşezată sub semnul efemer al mediocrităţii pretins postmoderniste, nu poţi să-ţi reprimi bucuria şi admiraţia, atunci când întâlneşti o rostire pură, inefabilă, care are ceva de spus, într-un mănunchi de poeme bine construite, profunde, delicate şi dure totodată, moderne prin viziune şi formă, purtând pecetea lirismului autentic, precum în poemele Florinei. Înfiorată de interogaţiile adolescenţei şi de splendoarea (uimirea) mărturisirii în cuvânt, cu stropi mari de rouă (strălimpede) pe aripile răvăşite de înalt, Florina Huzoaica îşi începe zborul poetic cu uimitoare siguranţă şi maturitate. Să-i dorim zbor curat!

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat Scarisoara sans efforts excessifs

Denis Taurel

Cinéma: Roumanie année Zéro aux Ursulines

u cœur du quartier latin se trouve le premier cinéma «d’art et d’essai» de Paris, le studio des Ursulines. C’est ce haut lieu du 7eme art que l’association Cinéma roumain a choisi pour présenter son festival consacré cette année aux courts métrages documentaires. Alina Popescu, présidente de l’association, justifie le titre «cinéma année zéro » comme une allusion ironique à la position des autorités communistes qui, table rase oblige, considéraient que le début, l’année zéro du cinéma roumain, ne pouvait dater que de la nationalisation du secteur en 1948. Bien entendu le festival se joue de ces barrières et couvre trois périodes: l’entre deux guerre, le communisme, et l’immédiate après-révolution de 1989.

d’un barrage? Ce qui fut vrai en Suisse, ne le fut pas moins en Roumanie. Et si le film Bicaz cote 563 de Mirel Iliesu, s’appesantit sur les objectifs de ce grand barrage voulu par Gheorghe Gheorghiu-Dej pour apporter le bonheur et l’électricité à la Moldavie, il contient aussi des images vertigineuses de la montagne, du travail des hommes, et particulièrement d’un homme, celui qui manœuvre avec une précision diabolique sa grue funiculaire, suspendue entre deux titanesques rochers, pour poser au point déterminé ses cinq tonnes de béton sur les ferraillages D’où lui vient cette minutie dans le maniement d’un monstre d’acier? Le camarade Ioan a un violon d’Ingres: le héro du travail socialiste construit des modèles réduits.

Adina Bradeanu, consultante, ancienne employéedes Studios Sahia

De la promotion commerciale à la propagande

insi, de tous les films présentés, chaque spectateur a retenu quelques impressions dont certaines purent vibrer très fort, en ce qu’elles entraient en résonnance avec des images préexistantes, en ce qu’elles créaient des connexions entre des éléments éparts, en ce qu’elles redonnaient vie à des souvenirs assoupis. Et le documentaire joue pleinement ici son rôle d’évocation, bien au-delà de la simple description utilitaire du fait «documenté» il stimule l’imagination du spectateur. Le pays de Motzis (1936) nous ramène à une époque où les randonneurs, membre d’une élite bien éduquée, appréciaient en connaisseurs une nature à peine redessinée par les frustes paysans de la vallée de l’Ariès, à l’accoutrement et aux mœurs si pittoresques. Paul Calinescu nous propose donc de suivre ces sportsmen aisés qui savaient payer de quelques heures de marche sur les sentiers muletiers, l’accès au glacier dans les tréfonds de l’aven de Scarisoara. on découvre avec attendrissement la foire aux filles de la montagne des poules (Muntele Gaina), on entend les anciens, sur la place du village, évoquer Avram

Alina Popescu (à g.) présidente de l’association Cinéma Roumain, Miruna Mitranescu (à dr.) chargée de la communication.

Des films «porte-bagages»

dina Badéanu n’hésite pas à qualifier certaines œuvres présentées ici de films «porte-bagages», une image particulièrement frappante, surtout en français où surgit l’image du porte-bagages de la bicyclette. N’est-il pas opportun de rappeler que le premier film de Jean-Luc Godard, Opération Béton, ne fut un court métrage sur la construction

e sommet de la propagande est atteint par La lettre de Ion Marin (1949). Il s’agit pour Victor Iliu, recourant au procédé de la lettre, ici adressée au journal l’Etincelle (Scanteia), de montrer comment un paysan moyen a été convaincu, de donner sa ferme et son cheptel à l’organisation agricole collectiviste. Bien sûr, la propagande très soviétique sur les vertus de l’organisation kolkhozienne prête aujourd’hui à sourire amèrement, il demeure que la condition précédente du paysan n’était pas si enviable. Les petits propriétaires, les ouvriers de ferme vivaient dans la pauvreté et souvent subissaient la misère. Une soixantaine d’année plus tard nous avons vu arriver ici (à Paris) l’étonnant Podul de Flori (Le pont de fleurs) film de Thomas Ciuleiu (2008) qui dépeint la vie d’un fermier moldave et de ses deux enfants. Ils exploitent manuellement quelques hectares de céréales. Lorsque l’année est bonne, ils récoltent de quoi subsister, et payer l’entreprise qui vient labourer avec un tracteur. Mais leur seul espoir est représenté par la mère, absente depuis cinq ans. Avec l’argent qu’elle envoie d’Italie, les enfants prennent des cours, pour «sortir» de cette condition précaire.

Olympiades ouvrières et «élevage» de l’homme nouveau

Documentaire et fiction: le cru et le cuit e programme comportera trois séances de projection suivies de débats. Mais, diront certains cinéphiles, quel peut bien être l’intérêt d’exhumer ainsi des films documentaires, souvent pauvres en contenu, orientés par le commanditaire et, partant, peu propices aux recherches formelles? Le critique cinématographique Serge Daney, chaussant les bottes de Claude LevyStrauss, Fit un jour l’observation que tous les films pouvaient se situer entre le cru (le documentaire) et le cuit (la fiction), avec toutes les gradations entre le cru-naturaliste (Renoir), le cru-impressionniste (Bresson) et le mijoté (Tavernier). Il serait donc pertinent d’aborder tout film avec le même appétit et de ne pas établir à priori de hiérarchie entre les œuvres cinématographique. D’autres éléments de réponse sont donnés par Adina Bradéanu, chercheuse et consultante auprés de Doc-est à Londres, qui a elle-même travaillé une dizaine d’année au sein des studios Alexandru Sahia. Cette société avait pendant le communisme le monopole de la réalisation et de la distribution des films documentaires. «Deux avantages résultaient de ce monopole, d’une part les studios bénéficiaient des moyens techniques les plus modernes et d’un personnel bien formé, d’autre part, grâce à leur statut particulier, les documentaires étaient affranchis de la censure préalable et n’attiraient guère l’attention des censeurs lors de leur diffusion, en première partie des œuvres de fiction.» D’une manière générale le documentaire, comme tout film est un témoignage sur son époque, il fait entendre un discours sous-jacent, il montre des hommes en situation, il fourmille de détails. De même que des fragments d’ADN, permettent de recréer tout un organisme, ces éléments de film en diraient long sur le corps social ayant secrété le message. Dans la suite du festival, on nous rappellera que les courts métrages, même documentaires, ont souvent permis à de jeunes réalisateurs de faire leurs premières armes, et que les contraintes n’ont pas étouffé leur créativité.

Iancu, héros roumain par excellence, on visite la mine d’or de Rosia, trésor national et l’on évoque l’autre trésor, les forêts, que les hongrois étaient en train de «voler». Décidément la mythologie touristique n’a pas changé. Mais cet été, j’ai vu des centaines de voitures de toute sorte attaquer le même sentier, en réalité le chantier d’une route qui, m’a-t’on dit, sera asphaltée en 2013, pour permettre au plus grand nombre, au besoin en autocar, d’atteindre

’est comment au chantier (1983) montre la rude vie des ouvriers et ouvrières du bâtiment, ceux qui mènent une vie itinérante pour reconstruire un pays ravagé par la guerre et construire des immeubles (on dit en roumain des blocs) pour loger l’homme nouveau. Dans ce film de Sabina Pop, les personnages parlent de leurs difficultés, ils habitent chez leurs parents, parlent de mariages qui ne durent que quelques semaines, se plaignent du travail pénible. Cependant, on prépare régulièrement des fêtes pour célébrer les chantiers achevés, pour couronner les lauréats des «olympiades de maçonnerie», concours où les jeunes filles, truelle en main, ne sont pas les moins habiles. Ces réjouissances sont l’occasion d’étonnants numéros de «music hall» socialiste mis-en scène et interprétés par des camarades artistes, acteurs, chanteurs et danseurs. Les sketches évoquent sur scène, de manière stylisée, la vie du chantier, les conflits de génération, et même les salaires trop bas. Et l’ensemble est captivant, si vivant que l’on se sent heureux d’avoir rencontré Maria, Alina et Radu, jeunes qui vivaient alors l’édification d’une jeune société. Aujourd’hui le si le système d’éducation roumain est toujours friand d’olympiades, c’est de mathématiques, de langue roumaine, d’informatique, de piano qu’il s’agit. La Roumanie s’enivre encore de concours de chansonnettes mais les finales sont désormais télévisées et l’apex est atteint au Grand Prix de l’Eurovision. Que ne peut-on demander à Sabina Pop d’écraniser ces tendances actuelles pour une autre postérité ! Le jour viendra (1985), décrit un élevage-abattoir de dindes à Bacau. On imagine aisément que le directeur de cette unité agro-alimentaire, humaniste à sa manière, désirait un tableau flatteur de son complexe agro-alimentaire, non pas tant pour vanter au consommateur (captif et affamé) l’excellence de la viande de volaille, que pour présenter à quelque comité plus ou moins central la société idéale qu’il avait contribué à bâtir (suivant en cela la pensée du conducator). Stupéfaction, que voit-on? Des plans saisissants de l’univers concentrationnaire des pauvres dindes alternant avec des vues de la crèche où sont accueillis, normalisés et élevés les enfants des employés. Jusqu’à la musique, car le directeur est mélomane, qui devient grinçante, grimaçante, outil d’un conditionnement insupportable. Ahurissant. Le réalisateur a donc commis un film de combat contre son commanditaire. Un suicide? La lumière se rallume, Copel Moscu, le réalisateur indocile se tient là, devant l’écran. Il est aujourd’hui professeur d’université à Bucarest. On voudrait savoir ce qui lui est passé par la tête, connaitre les circonstances de cette réalisation et les conséquences pour le réalisateur. Il semble plutôt gêné par les questions. Il n’en dira guère plus que: «on m’avait donné une mission idiote, j’ai donc réalisé un film absurde, n’importe qui aurait fait de même». Précisons cependant que ce brûlot ne fut jamais diffusé.

Comment voir ces films?

armi les œuvres présentées certaines n’ont été que partiellement diffusées, à l’instar du Roseau (1966) film de Titus Mesaros dont seule la seconde partie, axée sur la trans-

Copel Moscu est actuellement professeur à l’Université Nationale de Théâtre et de Cinéma de Bucarest

formation du roseau en pâte à papier, a atteint les salles. La première, poème visuel et musical sur les étendues du delta danubien en hiver, avec ses fabuleux traineaux à voile qui volent sur la glace, restera hélas dans sa boite. Il arrive souvent que des films soient réemployés, tel le Bucarest (1936) de Paul Calinescu dont les images se retrouvent, fragmentées, dans d’innombrables évocations de l’entre deux guerre. Mais pour la majorité des films, peuton les voir ? demandent les spectateurs. «Non», répond Alina Popescu, «les films que vous venez de voir lors du festival nous ont été envoyés en l’état sous forme de copies numériques par le Centre National du Cinéma. La plupart seraient justiciables d’une restauration lourde. Il serait souhaitable de mettre en place une politique de copie et diffusion systématique. Mais les moyens font défaut. Et c’est bien là l’un des objectifs de ce festival, donner à voir des bribes d’un trésor enfoui, susciter ainsi d’autres initiatives visant à préserver et faire connaître ce riche patrimoine». e cinéma roumain actuel est reconnu comme l’un des plus fécond, n’est-il pas temps de dévoiler au monde les racines qui nourrissent ces jeunes cinéastes? Formons donc un vœu: que l’association Cinéma roumain nous offre chaque année, dans des genres différents, une gerbe de surprises cinématographiques.

Trois séances, une vingtaine de films Bucureşti, oraşul contrastelor/ Bucarest, Paul Calinescu, 1936, 12’; Un regard de cinéaste sur les beautés de la capitale roumaine, entre tradition orientale et modernisme; Tara Motilor/ Le pays des Motzi, Paul Calinescu, 1939, 20’; Un film social et ethnographique sur la vie des Mozi, en Transylvanie, primé au Festival de Venise en 1939; Rapsodie Rusticã/ Rhapsodie rustique, Jean Mihail, 1946, 20’; Séquences lyriques sur un village et ses habitants. Film primé au Festival de Cannes; Scrisoarea lui Ion Marin cãtre ziarul Scînteia/ La lettre de Ion Marin au journal Scanteia, Victor Iliu, 1949, 18’; Le paysan Ion Marin raconte dans une lettre comment il a découvert les bénéfices de la collectivisation; Stuf/ Le Roseau Titus Mesaros, 1966, 9’; Le roseau et sa transformation industrielle est le sujet d’un poème cinématographique en images et en musique; Mai mulţi vinovaţi şi o victimă/ Plusieurs coupables et une victime, Ovidiu Bose Pastina, 1983, 10’; Comment recueillir des paroles inédites d’ouvriers dans un film sur la thématique imposée de la sécurité au travail; Oameni care povestesc/ Des gens qui racontent, Ovidiu Bose Pastina, 1983, 11’; Un autre film de commande sur la sécurité au travail mais qui transgresse les normes du genre; Bicaz, cota 563/ Bicaz, niveau 563, Mirel Iliesu, 1959, 14’; La grandeur d’un chantier du pays, soutenue par une esthétique visuelle recherchée; Uzina/ L’Usine Slavomir Popovici, 1963, 18’; Un film sur la modernisation et l’industrialisation du pays dont l’esthétique s’éloigne des sentiers battus; Romanţe aspre/ Romances amères, Slavomir Popovici, 1966, 15’; La désaffection des locomotives devient un symbole de la vie des gens ainsi qu’une source d’interrogations existentielles; Ioane, cum e la construcţii?/ C’est comment au chantier, Jean?, Sabina Pop, 1983, 12’; Un film sur les ouvriers du bâtiment et leurs projets de vie, présentés sans l’héroïsme et l’enthousiasme habituels; Panc/ Panc Sabina Pop, 1990, 20’; Les habitants d’un village manifestent leur appartenance rurale à travers des manifestations artistiques; Va veni o zi/ Un jour comme un autre, Copel Moscu, 1985, 12’; Une entreprise agricole devient une l’expression de la société roumaine contrainte au communisme; Maria Tãnase, Laurentiu Damian, 1986, 33’; Maria Tanase est un emblème de la chanson roumaine populaire; Cota zero/ Niveau zéro, Laurentiu Damian, 1988, 13’; Les aspérités du travail au «niveau zéro» contrastent avec les la fragilité des émotions humaines; Iar ca sentiment un cristal/ Un sentiment comme un cristal, Ovidiu Bose Pastina, 1987, 10’; Un portrait en clé impressionniste d’Ivan Patzaichin, champion olympique en canoë-kayak; Jurnal liber-Revoluţia română/ Journal libre-La Révolution roumaine, Collectif, 1990, 19’; Des images tournées sur le vif et qui surprennent dans un registre exalté et émotionnel la chute du régime communiste en Roumanie; De Crăciun ne-am luat raţia de libertate/ A Noël nous avons pris notre « ration » de liberté, Catalina Fernoaga, Cornel Mihalache, 1990, 18’. Pour une fois, dans cette phrase taguée sur un mur à Bucarest, «ration» et liberté vont très bien ensemble.

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012

Banat 48

Carte

Biblioteca din Vest

Banat, anul IX, nr. 5-6, 2012