Revista banat lugoj by dragos gelu

„Cu cât arta este mai frumoasă, cu atât este mai anevoie.”

Banat

Grigore Alexandrescu

Revistã editatã cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj ºi al Primãriei Municipiului Lugoj

Fondator: Ioan Ardeleanu

Anul IX



Nr. 3 (99)



martie



2012



Lugoj

Revista “Banat” este înscrisã în Asociaþia Publicaþiilor Literare ºi Editurilor din România - APLER

Anul literar Anişoara Odeanu (29.05.191201.09.1972)

În 2012, se împlinesc 100 de ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea scriitoarei Anişoara Odeanu. Cu acest prilej, revista ,,Banat” din Lugoj va iniţia o serie de acţiuni culturale (simpozion dedicat vieţii şi operei sale, montarea unei plăci memoriale, lansarea unui roman editat postum etc.) şi va participa la toate activităţile comemorative alături de oficialităţile lugojene. Redacţia

Anul literar Doina Peteanu Vizita corurilor bănăţene

e-am ocupat într-un trecut articol de problema regionalismului cultural, socotind că această problemă derivă, în mod firesc, din aceea a naţionalismului cultural. În adevăr, dacă admitem noua ordine de lucruri, singura ce se bazează pe realităţi concrete, aceea a promovării naţiei ca un organism viu de sine stătător, care numai în felul acesta poate sta în faţa altor naţii ca generatoare de cultură, prin specificul ei, înseamnă, implicit, să admitem înlăuntrul acelei naţii stabilirea aceluiaşi sistem de ordine care cere ca fiecare provincie să contribuie prin specificul ei la cultura naţională. (continuare în pagina 7)

Banat

Cronica în imagini

Cultura la zi(d) Triplă lansare de carte la Lugoj

Triplă lansare de carte: romanele Piranha şi Singurătatea zăpezii, de Paul Eugen Banciu, şi monografia Măştile timpului. Mit şi spiritualitate în proza lui Paul Eugen Banciu, de Dana Nicoleta Popescu; au prezentat: Lucian Alexiu, Dana Nicoleta Popescu, Dorin Murariu, Cristian Ghinea; moderator: Henrieta Szabo; 22 martie 2012, ora 17.00, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj.

Joi, 22 martie 2012, ora 17.00, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj, lugojenii iubitori de literatură au avut bucuria de a participa laotriplãlansare de carte: romanele Piranha şi Singuratatea zăpezii, semnate de prozatorul timişorean Paul Eugen Banciu, şi monografia Măştile timpului. Mit şi spiritualitate în proza lui Paul Eugen Banciu, volum semnat de criticul literar Dana Nicoleta Popescu. Cărţile, apărute în acest an la editurile timişorene „Hestia” şi „Anthropos”, au fost prezentate de Lucian Alexiu, Dana Nicoleta Popescu, Dorin Murariu şi Cristian Ghinea; moderator: Henrieta Szabo. Tripla lansare de carte a fost organizată de Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj şi Cenaclul & Revista „Banat” Lugoj.

Mario Balint, lansare de carte la Lugoj

Lansarea volumului Afganistan 10 ani plus – războiul meu, de Mario Balint; au vorbit: Cristian Ghinea, Ion Moldovan şi Mario Balint; moderator: Henrieta Szabo; 15 martie 2012, ora 17.00, la Galeria “Pro Arte” Lugoj.

Lansarea volumului Afganistan 10 ani plus – războiul meu, semnat de Mario Balint – corespondent de război, din Reşiţa, a fost lansat la Lugoj, joi, 15 martie 2012, ora 17.00, la Galeria “Pro Arte”. Despre carte au vorbit jurnaliştii lugojeni Cristian Ghinea şi Ion Moldovan; într-un mod deosebit de captivant a vorbit despre experienţele care au dus la scrierea cărţii autorul însuşi – Mario Balint; moderatorul lansării acestui volum a fost Henrieta Szabo. Organizatori: Biblioteca Municipală Lugoj, Galeria “Pro Arte” Lugoj, Cenaclul şi Revista “Banat” Lugoj.

Karl Hamza şi-a lansat prima carte la Lugoj Karl Hamza din Germania, originar din Lugoj, şi-a lansat prima carte în oraşul natal. Lansarea volumului de debut al lui Karl Hamza – Monolog în doi, apărut, cu doar câteva zile înaintea lansării, la Editura lugojeană Nagard, a avut loc miercuri, 28 martie 2012, la Galeria “Pro Arte”. Despre carte au vorbit prof. Simona Avram şi editorul Ioan Iftode; moderator: Henrieta Szabo. Autorul Karl Hamza a citit publicului prezent – în principal vechi prieteni şi colegi – fragmente din roman. Organizatorii acestei întâlniri literare de suflet au fost: Biblioteca Municipală Lugoj, Galeria “Pro Arte” Lugoj, Cenaclul şi Revista “Banat” Lugoj. Lansarea volumului de debut al lui Karl Hamza, Monolog în doi; au vorbit: prof. Simona Avram şi editorul Ioan Iftode; moderator: Henrieta Szabo; 28 martie 2012, ora 17.00, la Galeria “Pro Arte” Lugoj.

Lansarea volumului George Enescu şi Aradul, de prof. univ. dr. Lizica Mihuţ, rectorul Universităţii “Aurel Vlaicu” din Arad; Enescu şi Aradul - este o cercetare referitoare la prezenţa marelui muzician în viaţa culturală a oraşului de pe Mureş; volumul este o apariţie editorială girată de Academia Română, la editura căreia a fost publicată, şi cuprinde informaţii de presă inedite, legate de prezenţa şi felul în care a fost perceput maestrul George Enescu la Arad, moştenirea culturală pe care ne-a lăsat-o, aducând în prim-plan aspecte inedite din viaţa cetăţii, din vremurile bune ale Aradului cultural; un capitol distinct însumează opiniile unor oameni de cultură ancoraţi în peisajul muzical de bună calitate, informaţi, buni cunoscători ai fenomenului; la lansare au participat: reprezentanţi ai mediului academic, oameni de cultură, studenţi; au vorbit: Lizica Mihuţ, Gelu Negrea, Mircea Buta, Dorin Frandeş, Hogo Hauptmann, Constantin-Tufan Stan (prezent cu două materiale în volum); 23 martie 2012, la Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad.

„Eterna dragoste în poezie şi muzică” - seară de muzică şi poezie dedicată zilei de 8 Martie; organizatori: Cenaclul literar „Anotimpuri” al Casei de Cultură a Municipiului Lugoj; au recitat din lirica proprie: Ion Oprişor, George Popovici, Ion Căliman, Remus Valeriu Giorgioni, Ionel Panait şi Ionel Peia; recital folk susţinut de cantautorii Vasile Gondoci şi George Popovici; 7 martie, ora 18, la Teatrul Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj - Sala de Consiliu.

Întâlnire cu poezia şi cu poeţii lugojeni; invitată: Adriana Weimer; organizator: Şcoala cu cl. I-VIII “Eftimie Murgu”; coordonatori: prof. Daciana Ardelean, prof. Corina Sârbu, prof. Irina Mirancea; au participat elevi ai şcolii gazdă; 23 martie 2012, la Centrul de Informare şi Cercetare “Ioan Ardeleanu” al Şcolii cu clasele I-VIII “Eftimie Murgu” Lugoj.

Vernisaj Gabriel Visnyei, la Lugoj Vineri 2 martie, la Galeria lugojeană “Pro Arte”, la ora 17.30, a avut loc o nouă expoziţie a pictorului şi graficianului Gabriel Visnyei. Au fi expuse lucrări în acrilic şi pastel; tematica lucrărilor este dedicată florilor, păsărilor, arborilor, care au o expresivitate aproape umană, şi imaginilor din Lugojul natal al pictorului. Gabriel Visnyei s-a născut în 1955 la Lugoj; a urmat cursurile clasei de grafică ale maestrului Constantin Răducan; are opt expoziţii personale, dintre care şase la Lugoj, una la Galeria “Forma Symposion” din Szekszard şi una la Biblioteca Judeţeană Timiş; la acestea se adaugă patru expoziţii de grup, toate în Ungaria (Balatonalmadi, Erd, Szeged şi Bogacs); a participat la şapte tabere de creaţie.

„Zilele Francofoniei” la Lugoj „Zilele Francofoniei”, devenite deja o tradiţie la Biblioteca Municipală Lugoj şi la Casa Româno-Franceză Lugoj, au debutat în 20 martie 2012, cu o întâlnire cu elevii Şcolii cu clasele I-VIII Nr. 3 Lugoj, coordonaţi de prof. Nina Molnar, care ne-au propus o incursiune imaginară în ţările francofone din Europa, prin prezentarea tradiţiilor acestor ţări, prin muzică şi poezie. Miercuri, 21 martie, „Zilele Francofoniei” au continuat cu cinemateca în limba franceză, întâlnire organizată în colaborare cu Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu” Lugoj, prin prof. Simona Avram; a fost prezentat filmul „Je vous trouve tres beau”, cu Michel Blanc şi Medeea Marinescu, urmat de o dezbatere pe tema filmului. Joi, 22 martie, elevi ai Şcolii „Eftimie Murgu” Lugoj, coordonaţi de prof. Marcela Balint, au evocat castelele de pe Valea Loirei, prin scurte prezentări şi imagini din istoria Franţei. Tot la Casa RomânoFranceză din cadrul Bibliotecii Municipale Lugoj a putut fi vizitată şi o expoziţie de carte, volume semnate de autori francezi contemporani. Cu ocazia „Zilelor Francofoniei” din acest an, Biblioteca Municipală Lugoj, Casa Româno-Franceză Lugoj şi Asociaţia Francofilă Lugoj au adresat un mesaj de salut Asociaţiei Francofile din Orléans, oraşul înfrăţit cu Lugojul.

Banat

Director: Iosif Crăciunescu Redacţia: Dorin Murariu redactor-şef Simion Dănilă redactor-şef adjunct Constantin-Tufan Stan redactor-şef adjunct Constantin Buiciuc redactor-şef adjunct Adriana Weimer secretar general de redacţie Cristian N. Ghinea proză Maria Bologa poezie Dan Floriţa-Seracin Graţiela Benga Mihai Murariu (Germania) Denis Taurel (Franţa) Laurian Lodoabă Concepţie grafică: Adriana Weimer Silviu Nopcea Tehnoredactare computerizată: Adriana Weimer Administrator site: Dan Bortoc Redacţia şi administraţia: Lugoj 305500, judeţul Timiş, str. Nicolae Bălcescu nr. 1 Telefon: 0256-357 631; 0720-052 278 site: www.revistabanat.ro e-mail: revistabanat@yahoo.fr

ISSN - 1584 - 3890 Răspunderea pentru opiniile exprimate revine, în exclusivitate, autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Imprimat la S.C. Bab Media S.R.L. - Lugoj

Editori: Cenaclul „BANAT” al Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi Biblioteca Municipală Lugoj

Acest număr este ilustrat cu imagini-document referitoare la prezenţa artistică a lui George Enescu la Lugoj (1912-1943), din colecţia prof. dr.

Constantin-Tufan Stan Pagina 1: George Enescu, fotografie din arhiva dr.

Franz Metz, München Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat Mihai Murariu

Simion Dănilă “Der-die-das” la Münster

Acoperişul

ia se trezeşte dintr-o dată la birou, cu mâinile strânse sub ea. Fărâme de nisip uscat îi atârnă în colţul ochiului drept, iar Lia se bucură de atingerea plăcută a mâinii peste pleoapa întredeschisă. Capul îi e greu pe foile împrăştiate, mânjite de sudoarea şi saliva somnului. Note muzicale firave sunt desenate pe câteva dintre hârtii, împletite cu liniile unei rame. Înăuntrul său, degete fine au presărat culoare între contururi. O pajişte de un verde-sticlos, câţiva pomi stacojiu-albaştri, nişte siluete îndesate maro-portocalii şi o singură umbră, înaltă, rece, subţire, departe între capete micuţe de ciuperci roşii. Trupul lumânării s-a topit într-o învălmăşeală de petale sfărâmicioase, iar Lia îşi priveşte încântată unghiile făcute cu trandafir gălbui de ceară. Lumina se strecoară cu greutate prin pielea geamului, acolo unde zâmbetul fetei a rămas încrustat de mai bine de unsprezece ani, un zâmbet ruşinat şi visător, lăţindu-se peste aceeaşi privelişte care a întâmpinat-o atunci când mâini grijulii au ridicat-o din leagăn pentru prima oară. Aceleaşi mâini apar din întunericul ce i-a învăluit camera şi o mângâie pe creştet cu dragoste. Tatăl încă nu s-a întors cu medicamente, iar mama e slăbită de febră, cu buzele arse de ceai, înăsprite de lămâie. Curentul nu şi-a revenit în blocurile din jur, iar chibriturile pentru lumânări s-au terminat, aşa că Lia trebuie să meargă până la ultimul etaj, unde locuieşte mătuşa ei, o femeie grasă, cu dinţii lucitori ca argintul, mereu plină de blănuri, blândă cu pisicile, furibundă cu vânzătorii şi contabilii. Bâjbâind râzând, fata îşi caută papucii de casă. Deşi aici nu ninge niciodată, există o viaţă a Crăciunului înăuntrul camerei mari. Aroma de brad s-a răspândit deja printre celelalte odăi. Ace cad rar în toropeala caloriferelor ascunse. Miros de prăjituri tari, beţe roz şi dulci, crustă de afine moi, calde. Invizibile şi nemişcate, jucării şi figurine de porţelan aşteaptă în cutii sau dulapuri, clipind uneori, cum bănuieşte Lia, atunci când cineva trece în grabă pe lângă ele. Ieşind în hol şi pe uşă, Lia nu-şi poate simţi însă chipul, zugrăvit răsturnat în globurile amestecate cu beteală. Afară, întunericul se sălbăticeşte, iar căldura pare să aibă nuanţe mai murdare, pulsate dinspre conductele peticite cu lână şi câlţi, ce se coboară până în pivniţa înecată în aburi. Lia crede că ele sunt toate unite într-o singură reţea, un stup de fier, răspândit pe sub întreg oraşul, sângele clocotitor dinăuntru hrănind o matcă atotvăzătoare, sau vreo bestie-maşinărie ce poate trăi doar scăldându-se mereu în puterea stacojie a flăcărilor, sorbind din vlaga ţevilor, din lumina becurilor, din sufletele oamenilor. Lia trebuie să-şi deseneze unele vise pe furiş. Nu vrea să-şi mai sperie părinţii ca altădată. Paşii fetei sunt rari şi liniştiţi pe treptele uşor înclinate pe alocuri. Fereastră după fereastră îi luminează urcuşul, mereu mai străveziu, mai palid, până când uşa solidă şi lăcuită a ultimului apartament al ultimului etaj îi iese în cale. Vopseaua albă a pragului străluceşte sub luna fragmentată, iar Lia îşi aminteşte de şirul de cranii sclipind înaintea casei vrăjitoarei dintr-o carte veche cu poveşti slave. Raze ieşind din găvane fără fund, maxilare înfipte în pari ascuţiţi, pagini date cu încetineală uimită, coperte pline de firimituri şi o pată vineţie, adierea unui gem de prune, una cu bezna, toate se îngrămădesc înăuntrul pieptului tremurând al fetei care se repede spre uşă unde bate, bate şi bate până când graniţa se spulberă, iar paşi înfriguraţi trec pragul apartamentului 48. Mătuşa e uriaşă, înfăşurată în hainele ei din blană de nurcă şi dihor, lăbuţe împăiate şi ochi tari, cristalizaţi. O întreagă menajerie s-a cuibărit pe gâtul scurt, între sânii ei enormi şi pe braţele acoperite de brăţări norocoase adunate din toată lumea. Mosc, leandru şi caramel au impregnat covoarele din hol. Chibrituri? „Cu siguranţă”, plescăie mătuşa cu dinţii ei falşi prin feeria colorată în molie a lumânărilor dinspre dormitor, din soiul celor care ard mereu, an după an, o parte importantă din colecţia ei. Cu o mişcare graţioasă, femeia deschide uşile din lemn întunecat al unui dulap cu multe rafturi. Nenumărate cutii de chibrituri, de toate mărimile, culorile şi aromele, aşteaptă cuminţi înăuntru, ghiftuite, strânse laolaltă, neatinse de praf şi lumină. „Dar întâi trebuie să faci ceva pentru mine”, spune degetul ridicat al mătuşii, în timp ce ochiul drept clipeşte jucăuş. Porumbeii dragi care trăiesc în adăpostul construit de femeie pe acoperiş sunt înfometaţi, iar penele lor sunt zbârlite de frig. Lia poate merge să-i hrănească şi să-i acopere, să crească toţi mari, să crească toţi voinici şi graşi, să nu poată zbura departe. Câteva perechi de seceri negre învăluite în verde apar sub masa din bucătărie. Cu-

rând însă, pisicile se retrag în tihna cămării. Lia trebuie să se grăbească şi să ducă strachina cu boabe sus. Brăţările se revoltă neobservate atunci când mătuşa îşi scutură braţele gesticulând. Femeia se plânge de dureri la picioare şi ciupeşte nasul Liei înainte să o trimită înapoi în tăcerea coridorului, fără ca fata să se poată împotrivi. şa din capăt e întredeschisă. Furişându-se pe lângă susurul caloriferelor ruginite, Lia simte strachina tremurându-i în mână. Seminţe amare şi seci se răspândesc pe pavajul rece, lăsând o dâră galben-alburie în urma fetei. Afară, cerul îi năpădeşte pletele. Frigul pare să nu aibă mare putere nici aici. Nu a nins vreodată în oraş, iar noaptea asta nu pare diferită. Porumbeii au dispărut de pe acoperiş. Dar fata le poate auzi gânguritul slab, regulat. Luna s-a ridicat deasupra, gigantică şi poroasă. Fără să înţeleagă exact de ce a făcut-o, Lia se repede pe urmele sunetului, aproape împiedicându-se de câteva ori în papucii ei blănoşi. La mijlocul acoperişului, fata se opreşte. În depărtare, în spatele ei, se întinde oraşul, o aglomerare lucioasă şi neagră de turnuri, unele vibrând sub licărul slab şi sacadat al unor luminiţe. De partea cealaltă, ceva asemănător cu o groapă de gunoi zace căscată larg, ca o cangrenă, unde resturile şi bucăţile lumii s-au regăsit aşezate în formă de castele şi poduri, inimi şi feţe, funde şi sfere. Fără să ia seama la răceala care îi cuprinde degetele, Lia urmăreşte cântecul secret sărind dintr-un morman în altul, răsturnând sticle şi cutii, tronuri de plastic şi jocuri de domino. E cufundată în jungla de carton şi putreziciuni, alunecând pe pungile de plastic cenuşiu, umflate şi gata să-şi verse intestinele alcătuite din morcovi, sfeclă, şoric, şobolani, râturi de porc, frunze late şi albăstrite de varză, carne înverzită de vită cu mere strânse în poziţie fetală. Prin foşniturile acestui regat se târăşte Lia uluită, speriată şi arzând de nerăbdare şi mânie, cu ochii ficşi pe orizontul mereu mai larg. Haite de câini mici şi tărcaţi îşi îndreaptă uneori către ea boturile umede şi privirile de smarald lichid, dar e lăsată să treacă. Ajunsă la capătul gropii, lângă pădurea în care se juca atunci când era mică, Lia simte doar adierea răcoroasă a ierbii îngheţate şi trosnetele crengilor. Deşi ard, obrajii i s-au întărit în bătaia vântului stârnit dintr-o dată. Ceva se desluşeşte printre crengi. Ceva foarte înalt, întunecat, subţire. Inima Liei bate nebuneşte şi, pentru prima dată în acea noapte, frigul îi pătrunde adânc în suflet, înmuindu-i picioarele, îndesându-i-le într-o mâzgă fără margini, de unde cu greu mai poate ieşi. Porumbei albi şi graşi ţopăie şi zboară ciudat de liniştiţi către luminişul unde un gigantic stâlp abandonat îşi dezvăluie roşeaţa becurilor. Porumbei mari din toate colţurile oraşului şi, se pare, ale lumii, sunt aşezaţi între coastele sale de fier, murmurând şi încălzindu-se unii în alţii, treizeci de mii de respiraţii alergând înăuntrul pliscurilor, treizeci de mii de inimi roşii gata să plesnească între venele cuprinse de grăsime albicioasă. Sucul murmurului lor îmbinat cu zumzetul electric se prelinge într-un cântec pe care Lia îl recunoaşte. E un cântec străvechi, lovind cu tonuri şi game imposibile, urcându-se, dinspre baza îngroşată, pătată de becurile ce n-au fost sparte încă, până spre vârful coroanei alcătuită dintr-un amestec de cabluri, cartilaje, silicon, oţel şi clei orbitor, o stea lipsită de culoare, sorbind căldura, cântecul şi viaţa tuturor. Un ţipăt uşor de groază şi tristeţe abia părăseşte buzele fetei. Dar în pădurea împietrită aerul e gros, iar sunetul călătoreşte altfel, cu repeziciune, crescând în forţă, printre rădăcinile copacilor către centrul luminişului. Clipa de tăcere se sparge atunci când mii de aripi bat, părăsindu-şi închisoarea, zguduind ramurile şi transformând cântecul într-o explozie de cacofonii noduroase, un geamăt deşirat şi sfidător în furia sa. Lia se smulge din loc şi începe să alerge chinuit, scăpând din mână strachina cu boabe de care aproape că uitase. Zgomotul căderii ricoşează în scoarţa pomilor. Boabele curg fine, lin, într-o grămăjoară anemică. Lia rătăceşte de câteva ore. Mâinile îi sunt îngheţate, lacrimile i-au amuţit, amorţeala îi cuprinde gândurile. Drumul spre casă a dispărut. Boabele au fost toate ciugulite, iar bezna nu a părut vreodată mai de nepătruns. Ninge în pădurea abandonaţilor. Ninge lângă piatra pe care Lia s-a oprit să îşi revină. Un strat subţire de alb i se încurcă în păr, amestecând mirosul gheţii cu cel de iasomie. În timp ce se străduieşte să nu adoarmă, Lia îi vede coborând, unul câte unul sau în stoluri, mângâind-o, acoperind-o cu trupurile lor, făcând-o parte din murmurul cald, protejând-o...

Nietzscheana

Centre nietzscheene de studii şi documentare D (13)

upă fatidicele alegeri din Germania din 6 martie 1933 (am avut şi noi un nefast 6 martie electoral în 1946!), Partidul Muncitoresc German Naţional-Socialist al lui Hitler, câştigător cu 43,9 %, accede la putere graţie coaliţiei cu Partidul Popular Naţional German, un partid revanşard dintre ai cărui primi membri făcea parte şi Elisabeth Förster-Nietzsche. Să părăsim însă deocamdată exactitatea informaţiilor şi a cifrelor seci de care se folosesc istoricii pentru a surprinde esenţa regimului instaurat de Hitler în cel de-al Treilea Reich şi să recurgem la câteva pasaje literare de o mare plasticitate dintr-un memorial de călătorie apărut la Bucureşti în 1933: 15 zile în „Imperiul” lui Hitler de G. Millian-Maximin (1885-1952). Autorul este un evreu din România loial Regelui şi statului român, după cum oricine se va putea convinge citindu-i cartea, din care eu, când mi-am procurat-o, speram să aflu ceva despre poziţia stângii politice germane faţă de Nietzsche (care respingea ferm socialismul!) şi faţă de felul în care se derula procesul de nazificare a gândirii nietzscheene. Dar n-am găsit nimic din toate acestea, nici măcar o singură dată pomenindu-se numele filozofului în paginile ei. Deşi autorul cărţii îmbrăţişează ideologia socialistă, el, ca evreu, nu poate uita faptul că Nietzsche s-a războit toată viaţa cu antisemiţii germani, al căror lider era la un moment dat englezul Houston Stewart Chamberlain, ginerele lui Richard Wagner, prin căsătoria din 1908 cu fiica acestuia Eva (cartea lui Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts [Fundamentele secolului al 19-lea] a fost citită încă de la vârsta de 15 ani de Alfred Rosenberg, acolit al lui Hitler şi unul din ideologii grei ai nazismului). Ziarist şi scriitor (cunoscut mai cu seamă printr-un volum din 1920, În mîinile duşmanului. Însemnările unui prizonier, cu „ilustraţii după natură“ de Nicolae Tonitza, cu care a fost deţinut în mai multe lagăre de război din Bulgaria), G. Millian-Maximin figurează online pe o listă de patrimoniu a evreilor remarcabili din România despre care nu există încă suficiente date pentru a li se reconstitui biografia şi a li se contura personalitatea (ce bun exemplu de urmat şi pentru noi, românii!). În „Imperiul“ lui Hitler a fost – cu un grup de gazetari străini – în a doua jumătate a lunii iulie 1933, nu cu mult timp de la alegeri, dar îndeajuns pentru a-şi face o idee clară despre ce se petrecea în Germania acelor vremuri. Un prim fragment cităm din capitolul Ce n-a îndrăznit Bismarck a realizat Hitler: Imediat după alegeri, la care comuniştii au fost lăsaţi să participe şi în care, cu toată Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj, pe scena căruia George Enescu a concertat în perioada interbelică

(foto: Adriana Weimer)

teroarea, au putut smulge încă 4 milioane de voturi, cu 2 milioane mai puţin ca în alegerile precedente, – cel dintâi partid care a fost desfiinţat a fost cel comunist, printr-un ordin scurt, lapidar al ministrului de interne al Reichului, dr. Frick, ca „duşman al poporului şi siguranţei lui“. Un merit trebuie să li se recunoască hitleriştilor: lucrează scurt, precis şi cu toată forţa deodată. Comuniştii n-au avut timp să se dezmeticească, să se consfătuiască, să se apere. În aceeaşi oră, în toate oraşele germane, sute de echipe de „S. S.“ şi „S. A.“ înarmate, au năvălit asupra sediilor comuniste, au împuşcat câţiva din fruntaşii şi funcţionarii partidului – pentru crearea atmosferei necesare! – iar pe cei mai mulţi i-au arestat şi i-au vârât prin puşcării şi în lagărele de concentrare create în grabă. Unii fruntaşi au izbutit să scape şi după peripeţii aventuroase să treacă graniţa în Elveţia, în Saar, în Cehoslovacia, în Olanda şi în Danemarca. Şeful partidului, Thaelmann, înjurat azi de toţi comuniştii pentru că n-a ştiut să pună, la timp, partidul în stare de apărare, pentru că nu 1-a chemat pe baricade, e ţinut în lanţuri într-un lagăr de concentrare. Şi a fost pentru hitlerişti una din cele mai triumfale zile ale lor, când au putut înfige drapelul roşu cu zvastica pe acoperişul sediului partidului comunist din Berlin, celebra „Liebknecht Haus“ – „Casa lui Liebknecht“. urmat apoi şedinţa Reichstagului în care centriştii au avut naivitatea – inexplicabilă la un partid cu atâta experienţă şi rafinament politic – să voteze alături de hitlerişti şi de naţionalii germani ai lui Huggenberg „legea de împuternicire“, care a însemnat moartea parlamentarismului german şi ridicarea lui Hitler la rangul de Dumnezeu unic şi atotputernic al Germaniei. Şi până la 2 Mai partidele au fost lăsate în pace. La 1 Mai, ziua simbolică a socialismului internaţional, hitleriştii, ca partid... socialist, au organizat o formidabilă demonstraţie pe câmpul de la Tempelhoff de lângă Berlin, „în onoarea muncitorului german“. Naţional-socialiştii au un om de mare valoare pentru mişcarea lor, pe Joseph Goebbels, actualul ministru al propagandei, directorul ziarului „Angriff“. Goebbels nu e nici un profund gânditor revoluţionar, cum ţine grozav să fie considerat, punându-şi ciracii să-1 compare când cu Danton, când cu Marat, nu a strălucit nici ca publicist şi romancier – aceasta a fost oarecum profesiunea lui –, dar e un bun orator de mase, mult mai bun ca Hitler – unii îi spun „Goebbels cu limba de foc“ – însă e un formidabil regizor politic. Are resurse inepuizabile, cunoaşte ca nimeni altul exact mijloacele care pot impresiona imaginaţia compatrioţilor lui, mari amatori de asemenea spectacole. Lucrează numai în ştil mare, cu mii de drapele, cu zeci de muzici, cu tonuri, cu culori, cu mase de sute de mii de oameni – într-un cuvânt, cei mai faimoşi regizori de teatru i-ar putea fi învăţăcei. Goebbels a organizat la Tempelhoff o demonstraţie „muncitorească“ de 1 Mai cum n-a mai văzut Berlinul. Pe când sute de muncitori erau asasinaţi, alte mii zăvorâţi în puşcării, alte zeci de mii ascunşi sau fugiţi peste hotare, el i-a putut prezenta lui Hitler la Tempelhoff o masă de o jumătate de milion de oameni, între care o parte muncitori industriali, împănată de uniforme hitleriste, de steaguri, muzici, trâmbiţe şi tobe. Iar a doua zi – dimineaţa la 5, după această „cinstire a muncitorului german“, marea, îndrăzneaţa şi cinica lovitură contra sindicatelor muncitoreşti ale partidului social-democrat, baza şi suportul moral, material şi politic al acestui partid. Toate sediile sindicatelor ocupate în aceeaşi clipă în toată Germania, secretarii sindicatelor arestaţi şi expediaţi de urgenţă în lagărele de concentrare, toată averea – ce s-a putut găsi – confiscată. Din acea clipă s-a ştiut că şi soarta partidului socialdemocrat e pecetluită. Hitleriştii au mai aşteptat cinci săptămâni. Partidul socialdemocrat n-a reacţionat şi nici n-avea cum, era prea târziu.

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat Eugen Dorcescu - 70 -

oetul Eugen Dorcescu (numele adevărat Eugeniu Berca) s-a născut în 18 martie 1942, la Târgu-Jiu (judeţul Gorj). Ambii părinţi, tatăl – Eugeniu Berca – şi mama – Alexandra Berca (născută Dorcescu) – au fost învăţători. Eugen Dorcescu este căsătorit cu Olimpia Berca, stilistician, istoric şi critic literar. A absolvit, în 1961, Liceul “Fraţii Buzeşti” din Craiova; este licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, în 1966. De-a lungul timpului, Eugen Dorcescu a deţinut funcţiile: cercetător, cercetător ştiinţific şi cercetător ştiinţific principal, la Filiala din Timişoara a Academiei Române (1966–1984); redactor (1985), redactor-şef (1985–1989), director (1990) la Editura Facla din Timişoara. Eugen Dorcescu este doctor în filologie, cu teza Structura lingvistică a metaforei în poezia română modernă (Universitatea din Timişoara, 1975). Din 1976, este membru al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România. A colaborat la numeroase reviste literare: “Luceafărul”, “Viaţa Românească”, “Amfiteatru”, “Familia”, “Steaua”, “Orizont”, “Convorbiri literare”, „Poezia”, „Limba română”, „Limbă şi literatură”, “Paralela 45” (Timişoara), „Arhipelag”, „Meridianul Timişoara”, „Poesis”, „Banat”, „Orient latin”, „Reflex”, „Caligraf”, „Saeculum”, „Rostirea românească”, „Columna”, „Anotimpuri literare”, „Ardealul literar şi artistic”, „Focus Vest”, „Învierea” (Timişoara), „Farul creştin” (Oradea), „Harul” (Lugoj), „Timpul” (Târgu-Jiu), “Libertatea” (Novi Sad), “Impegno” (Mazara del Vallo, Italia), “Il punto” (Milano, Italia), “Kulturen Jivot” (Skoplje, Macedonia), „Dorul” (Norresundby, Danemarca), „Orte” (Elveţia), “Letras rumanas” (Spania) etc. Colaborări multimedia: Radio – Bucureşti, Radio – Timişoara, Radio – Reşiţa, TV Analog – Timişoara, TV Europa Nova – Timişoara, TVR – Timişoara etc. Eugen Dorcescu a colaborat la multe volume colective: „9 pentru eternitate”, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, 1977; „Noul

„Există scriitori care construiesc un mod inconfundabil de creaţie în literatură, care lasă o amprentă fundamentală, care configurează o ipostază spre care te întorci sau la care raportezi literatura altora. Un asemenea scriitor este astăzi în literatura contemporană Eugen Dorcescu. Poet bine aşezat pe un eşafodaj cultural, câştigat în timp, cu trainice resurse creatoare ce vin dintr-un talent evident, Eugen Dorcescu scrie o poezie a desfăşurării culturale, dar şi una care vibrează fin, ca un seismograf afectiv, la undele de şoc ale socialului, o poezie ce porneşte din atât de exacta cunoaştere a textului sacru, dar şi o poezie a meditaţiei existenţiale.” Alexandru Ruja coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papa- text coperta a IV-a G. I. Tohăneanu, Editura hagi, Aurel Sasu, Editura Fundaţiei Culturale de Vest, Timişoara, 1993; Piticul arămiu, Române, Bucureşti, 1998 etc. Debutul abso- povestiri, Editura de Vest, Timişoara, 1995; lut: “Viitorul”, Turnu-Severin, 1969 (o proză Abaddon, poezie, Editura Amarcord, Tipoetică); “Luceafărul”, 1970 (poezie); debu- mişoara, 1995; Psalmii în versuri, ediţia a tul în revistă (“Luceafărul”) a fost vegheat II-a, revăzută şi adăugită, Editura Marineasa, de Al. Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Timişoara, 1997; Ecclesiastul în versuri, Baltag; debutul editorial: Pax magna, poezie, Editura Marineasa, Timişoara, 1997; Pildele Editura Cartea Românească, Bucureşti, în versuri, Editura Marineasa, Timişoara, 1972. Opera tipărită: Pax magna, poezie, 1998; Poezii despre şi pentru Raluca, EdiEditura Cartea Românească, Bucureşti, 1972 tura Excelsior, Timişoara, 1998; Scrisori la (debutul editorial a fost vegheat de Mircea un prieten, scrisori literare, Editura ExcelCiobanu, Marin Preda şi Mihai Gafiţa); Me- sior, Timişoara, 2000; Exodul, poezie, text

Eugen Dorcescu la Bustul lui Mihai Eminescu din München, în 2010

coperta a IV-a Adriana Iliescu, Editura Augusta, Timişoara, 2001; Omul de cenuşă, poezie, antologie de autor, cu o prefaţă de Adrian Dinu Rachieru, scurtă crestomaţie critică („Opinii”) şi bio-bibliografie de Olimpia Berca, text coperta a IV-a Virgil Nemoianu, Editura Augusta, Timişoara, 2002; Elegii, poezie, text coperta a IV-a Adriana Iliescu, Editura Mirton, Timişoara, 2003; Biblice, volum antologic, conţinând Psalmii, Ecclesiastul, Pildele şi Rugăciunea regelui Manase, text coperta a IV-a Valeriu Anania, Editura Marineasa, Timişoara, 2003; Moartea tatălui, poezie, prefaţă de Ion Arieşanu, Editura Marineasa, 2005; Basme şi povestiri feerice, volum antologic, Editura Eube-

ea, Timişoara, 2005; L’histoire d’une névrose, Unsprezece povestiri francofone, Editura Mirton, Timişoara, 2007; În Piaţa Centrală, poezie, prefaţă de Virgil Nemoianu, text coperta a IV-a Virgil Nemoianu, Editura Marineasa, 2007. Traduceri: Pierre Loti, Doamna Crizantema, Editura Excelsior, Timişoara, 1998. Referinţe critice (selectiv; pentru o listă mai amplă de autori şi titluri, până la începutul lui 2002, vezi Omul de cenuşă, p. 288 - 294): în reviste: Mircea Iorgulescu, “Luceafărul”, 41, 1972; Marcel Pop-Corniş, “Orizont”, 26, 1972; Daniel Dimitriu, „Convorbiri literare”, 8, 1973; Dinu Flămând, „Amfiteatru”, 7, 1975; Aureliu Gogi, „România literară”, 33, 1975; Gheorghe Grigurcu, “Viaţa Românească”, 10, 1975; Doina Uricariu, „Amfiteatru”, 2, 1979; Brânduşa Armanca, „Orizont”, 19, 1982; Lucian Alexiu, „Orizont”, 25, 1985; Costin Tuchilă, „Luceafărul”, 26, 1985; Felicia Moşoianu, „Argeş”, 9, 1985; Paul Miclău, “Orizont”, 2, 1988; Felicia Giurgiu, „Orizont”, 38, 1988; Laurenţiu Ulici, “România literară”, 40, 1989; Viorel Horj, „Familia”, 5, 1990; Cornel Ungureanu, “Orizont”, 34, 1990; Nicolae Neaga, „Revista Teologică”, Sibiu, 3, 1993; Mircea Bârsilă, „Orient latin”, 3, Timişoara, 1994; Cornel Cârstoiu, „Gorjeanul”, Târgu-Jiu, 21 decembrie 1995; Adrian Popescu, “Steaua”, 1-2, 1996; Dorin Murariu, „Orient latin”, Timişoara, 12, 1997; Iulian Boldea, „Vatra”, Târgu-Mureş, 3, 1998; Adriana Iliescu, “Poesis”, 7-8, 1998; Ion Pachia Tatomirescu, “Orient latin”, Timişoara, 1, 2000; Victoria Milescu, „Universul cărţii”, Bucureşti, 11-12, 2000; Dana Chetrinescu, „Arhipelag”, Deva, 1 – 2, 2001; George Vulturescu, „Poesis, 3 – 4, 2002; Livius Bercea, „Redeşteptarea”, Lugoj, 28 martie – 3 aprilie, 2002; Alexandru Ruja, „Paralela 45”, Timişoara, 7 mai 2002; Alexandru Ruja, „Orizont”, 7, 2002; Livius Petru Bercea, “Caligraf”, Drobeta Turnu-Severin, 6, 2002; Victoria Milescu, „Universul cărţii”, 5 – 6, 2002; Ion Arieşanu, „Paralela 45”, Timişoara, 6 august, 2002; Adrian Dinu Rachieru, „Anotimpuri literare”, 37, 2002; I. F. Bociort, „Anotimpuri literare”, 39, 2002; Mircea Pora, „Focus Vest”, Timişoara, 47, 2002; Mircea Pora, „Orizont”, 11, 2002; Livius Petru Bercea, „Rostirea românească”, 7 – 12, 2002; Ildico Achimescu, „Prima oră”, Timişoara, 22 martie, 2003; Ionel Bota, „Reflex”, 7 – 8 – 9, 2003; Doru Timofte, „Reflex”, 1 – 2 – 3, 2003; Alexandru Ruja, „Paralela 45”, Timişoara, 1 aprilie 2003; Maria Irod, „Luceafărul”, 22, 2003; Ion Arieşanu, „Paralela 45”, Timişoara, 3 iunie 2003; Rodica Bărbat,

Eugen Dorcescu împreună cu soţia sa, Olimpia Berca, la Colmar, în 2009 Eugen Dorcescu şi poetul Coriolano Gonzalez Montanez, Tenerife, 2009 Atlas lingvistic român pe regiuni. Banat”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980 (şi urm.); „Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu”, o carte gândită şi alcătuită de Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982; „Limbaj poetic şi versificaţie în secolul al XIXlea”, Universitatea din Timişoara, 1975–1984; “Poeti romeni contemporanei”, coordonatori Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu şi Ion Marin Almăjan, traducere Viorica Bălteanu, Città di Mazara del Vallo, Italia, 1986; Lucian Alexiu, “Casa Faunului. 40 de poeţi contemporani transpuşi în engleză, franceză şi germană”, Editura Hestia, Timişoara, 1995; “O mie şi una de poezii româneşti”, Antologie de Laurenţiu Ulici, Editura Du Style, Bucureşti, 1997; „Dicţionarul scriitorilor români”,

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

tafora poetică, eseu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975; Desen în galben, poezie, Editura Facla, Timişoara, 1978; Embleme ale realităţii, eseu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978; Arhitectura visului, poezie, Editura Facla, Timişoara, 1982; Culegătorul de alge, poezie, Editura Facla, Timişoara, 1985; Dodoacă şi Biciuşcă, proză fantastică, Editura Facla, Timişoara, 1986; Castelul de calcar, proză fantastică, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1988; Căsuţa fermecată, povestiri, Editura Junimea, Iaşi, 1989; Epistole, poezie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990; Cărarea din insulă, proză fantastică, Editura Excelsior, Timişoara, 1991; Psalmii în versuri, Editura Excelsior, Timişoara, 1993; Cronică, poezie,

Banat

Eugen Dorcescu - 70 -

Lansarea volumlui de poezie Drumul spre Tenerife de Eugen Dorcescu, USR Timişoara, 20.02.2009 „Rostirea românească”, 4 – 9, 2003; Emil Vasilescu, „Biblioteca”, 11 – 12, 2003; Mircea Bârsilă, „Ramuri”, 1, 2004; Alexandru Ruja, „Orizont”, 1, 2004; Livius Petru Bercea. Ioan Ardeleanu, „Banat”, Lugoj, 1, 2004; Livius Petru Bercea, „Caligraf”, 1, 2004; Adrian Dinu Rachieru, „Convorbiri literare”, 4, 2004; Gheorghe Mocuţa, „Poesis”, 4 – 5, 2004; Constantin Stana, „Caligraf”, Drobeta Turnu-Severin, 6, 2005; Alexandru Ruja, „Paralela 45”, Timişoara, 5 iulie 2005; Alexandru Ruja, „Orizont”, Timişoara, 8, 2005; Constantin Buiciuc, Graţiela Benga, „Banat”, Lugoj, 11, 2005; Alexandra Andrei, „Timpul”, Târgu-Jiu, 10, 2006; Diana Soare, „Suplimentul de cultură”, Iaşi, 99, 2006; Constantin Stancu, „Agero”, Stuttgart, noiembrie, 2006; Alexandru Ruja, „Orizont, 3, 2007; Ion Arieşanu, „Paralela 45”, Timişoara, 3 aprilie 2007; Maria-Diana Popescu, „Viitorul Argeşului”, Piteşti, 319, 19 octombrie, 2007; Graţiela Benga, “Orizont”, 12, 2007; Livius Petru Bercea, „Banat”, Lugoj, 12, 2007; „Caligraf”, Drobeta Turnu-Severin, 1, 2008 etc.; M.D., „Viaţa Românească”, 1 – 2, 2008; “El vuelo de Icaro. La opinion de Tenerife”, Spania, 23 martie 2008; Iulian Boldea, “Apostrof”, Cluj-Napoca, 2, 2008; Ion Arieşanu, “Banat”, Lugoj, 4, 5, 6, 2008; Laura Ceica, “Anotimpuri literare”, Timişoara, 63, 2008 etc. În volume: Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Editura Albatros, Bucureşti, 1977; Florea Firan, Profiluri şi structuri literare, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986; Alexandru Ruja, Parte din întreg, I, Editura de Vest, Timişoara, 1994; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995; Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Editura Amarcord, Timişoara, 1996; Carmen Odangiu, Jocul cu umbra, Fundaţia Culturală „Ioan Slavici”, Arad, 1996; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Editura Mirador, Arad, 1996; Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor timişene, Editura „Dacia Europa Nova”, 1996; Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, D-L, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998; Alexandru Ruja, Parte din întreg, II, Editura Excelsior, Timişoara, 1999; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Editura Marineasa, Timişoara, 2000; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi arcă, Editura Mirador, Arad, 2001; Marian Popa, Literatura română de azi pe mâine, II, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001; Who’s Who în România, Bucureşti, 2002; Rodica Opreanu, Flux continuu, Editura Augusta, Timişoara, 2002; Alexandru Ruja, Literatura română contem-

Eugen Dorcescu împreună cu poeţii Ana Blandiana, Ion Marin Almăjan, Ion Neaţă, Eta Boeriu, Viorica Bălteanu, Mihai Ungheanu, Alexandru Andriţoiu, Neboişa Rosici

porană. Poezia I, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2002; Ildico Achimescu, Ca sticla, zidul, Editura Augusta, Timişoara, 2004; Mircea Şerbănescu, Timişoara – memorie literară II, Editura Artpress, Timişoara, 2004; Mircea Lăzărescu, Despre sărbători, grădini şi logos, Editura Brumar, Timişoara, 2004; Dicţionarul general al literaturii române, C – D, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004; Dicţionar al scriitorilor din Banat, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006; Alexandru Ruja, Printre cărţi, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006; Ion Jurca Rovina, În umbra scenei, Editura Zamolsara, Timişoara, 2006; Al. Doru Şerban, Nelu Vasile, Autori gorjeni şi cărţile lor, Editura Măiastra, Târgu-Jiu 2007; Paul Eugen Banciu, Aquilina Birăescu, Timişoara literară. Dicţionar biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor – Filiala Timişoara, Editura Marineasa, Timişoara, 2007; Livius Petru Bercea, Scriitori şi cărţi, Editura Nagard, Lugoj, 2008 etc. oetul Eugen Dorcescu a fost răsplătit cu multe premii literare: Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, acordat în 1983, pentru volumul Arhitectura visului, 1982; Premiul pentru poezie al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, acordat în 1994, pentru volumele Psalmii în versuri, 1993 şi Cronică, 1993; Premiul pentru eseu al Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, acordat în 2001, pentru volumul Scrisori la un prieten, 2000; Premiul Salonului Naţional de Carte “Cart Vest”, acordat în 2000, pentru volumul Scrisori la un prieten, 2000; Diploma de excelenţă a Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu cultural naţional al judeţului Timiş, 2002; Diploma şi medalia “Pro cultura timisiensis”, 2002; Premiul de excelenţă, pentru întreaga operă poetică cu temă religioasă, acordat de Societatea culturală „Patrimoniu”, Timişoara, la Festivalul internaţional de creaţie literară religioasă “Lumină lină”, ediţia I, Timişoara, 2004; Premiul special pentru eseu, acordat la acelaşi festival, ediţia a II-a, 2005; Premiul „Prinos de mulţumire”, decernat la ediţia a III-a a Festivalului internaţional de creaţie literară religioasă, Timişoara, 2006; Diploma de excelenţă pentru întreaga activitate literară, acordată de Filiala din Timişoara a Uniunii Scriitorilor, 2006; Premiul literar „Nikolaus Berwanger” pe anul 2006, pentru întreaga creaţie poetică, decernat de Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor. Marele premiu “Dosoftei”, la Festivalul internaţional de creaţie literară religioasă, ediţia a IV-a, Timişoara, 2007.

Ecclesiastul în versuri* I

1. Aşa grăit-a vechiul Qoheleth 1, Fiul lui David, regele poet, El însuşi rege în Ierusalim. 2. Aşa grăit-a : Havel Havalim 2! El, Qoheleth, Ecclesiastul, spune, În necuprinsa lui înţelepciune: Deşertăciune-i tot. Deşertăciune! 3. Într-adevăr, cu ce se-alege oare Sărmanul ins din truda lui sub soare? Ce foloseşte omul scos din lut 3 Trudind o viaţă-ntreagă neştiut? 4. Trec generaţii, una câte una, Şi vin, şi trec, şi trec, şi vin întruna. Pământul doar rămâne-ntotdeauna. 5. Răsare astrul zilei. Şi apune. Goneşte din genune în genune, Spre locul unde iar o să apară A doua zi. Când va apune iară. 6. Şi vântul. Ghem de vaier şi suspine, Se-ndreaptă către miazăzi, revine, Urcă spre nord, se-ntoarce, dă târcoale La nesfârşit prin cercurile sale. 7. Se varsă-n mări zăpada iernii toată, Dar marea nu se umple niciodată. Pâraie, fluvii, picurii din ciuturi Vâslesc, ca nişte stoluri verzi de fluturi, La locul lor dintâi, la începuturi.

8. Istovitor e totul. Graiul gurii Nu poate prinde freamătul făpturii, Atât de mult se zbuciumă şi-asudă Foşgăitoarea lumilor armadă. Nu pridideşte ochiul să tot vadă Şi-auzul nu se satură s-audă. 9. Ce-a fost cândva, n-o să mai fie oare? Ce s-a-ntâmplat cândva, nu va mai fi? Ba da. Se-ntorc cu toatele-ntr-o zi. Încât conchid: Nimic nu-i nou sub soare. 10. Dacă vreun glas îmi susură-n ureche Vorbind de-un lucru nou, nici nu-l ascult. Acel ceva a fost demult, demult, Ne-a precedat, din veac, în vremea veche. 11. Cei care au trăit mai înainte Uitaţi sunt azi. Şi-aidoma vor fi În veci de veci ai oamenilor fii. Toţi cei de-acum şi cei ce vor veni. Urmaşii lor nu-i vor mai pomeni, Căci nu există-aducere-aminte.

12. Eu rege-am fost cândva în Israel. Eu, Qoheleth, cândva-n Ierusalim. 13. Şi am hrănit în inimă un ţel: Să-ncerc a înţelege în vreun fel Această lume-n care vieţuim (Un chin cumplit, pe care Elohim Ni-l dă, să ne strivească întru el). 14. Am cercetat, cu sârg şi cu sudoare, Tot ce-mplinim şi nu-mplinim sub soare. Am cercetat. Şi iată, toate sunt Deşertăciuni. Şi goană după vânt. 15. În van te lamentezi şi te nedumeri. Nu poţi să-ndrepţi ce-i strâmb din şold sau umeri

Şi ce lipseşte n-ai să ştii să numeri. 16. Rostit-am deci în inima-mi, zicând: Aici în Iebus 4 n-a domnit nicicând Un împărat care să poată spune Că m-ar întrece în înţelepciune. 17. Şi-am vrut cu de-amănuntul a pricepe Înţelepciunea când şi unde-ncepe, Să descifrez ce sunt, ce-au fost să fie Prostie, cunoştinţă, nebunie. Şi-am înţeles că-atare gânduri sunt Tot vanităţi. Şi goană după vânt ; 18. Că-n bogăţia-nţelepciunii zace (Precum un hoit uscat în carapace) Amărăciunea neputinţei tale. Ieşire nu-i. Nu este nici o cale. Multă-i ştiinţa ? Multă-i şi durerea. Aceasta ţi-e averea. Şi puterea.

II 1. I-am zis inimii mele : Spre plăcere Îndreaptă-te. Şi veselie cere. Şi ia de la viaţă cele bune. Dar vai : Şi-acestea-s tot deşertăciune! 2. Numit-am astfel râsul nebunie. Şi voioşia? Ce-mi mai spune mie... 3. Apoi am cugetat : În desfătare Şi-n vin scălda-voi carnea-mi muritoare, În timp ce inimii îi voi impune Să bată doar în ritm de-nţelepciune, Lucidă şi atentă, scrutătoare, Spre-a observa prostia cât de mare-i Şi ce e nimerit să întreprindă Sub soare omenimea suferindă. 4. Făcut-am lucruri strălucite: Case, Sădit-am vii întinse, tămâioase, 5. Grădini, dumbrăvi. Şi am plantat în ele Pomi roditori, cu fructe mari şi grele. 6. Săpat-am iazuri, lacuri, rezervoare, Să ud copacii doldora de floare. 7. La mine-n curte, robii, servitorii Şi-au înmulţit şi şi-au crescut feciorii, Avut-am oi nenumărate, vite Ce-acopereau pământul sub copite. I-am depăşit, prin marea lor mulţime, Pe toţi acei care, din străvechime, Te-au cârmuit cândva, Ierusalime. 8. Argint şi aur. Regii şi satrapii Săltau în jurul meu cum saltă ţapii. Adus-am cântăreţi şi cântăreţe, Să-mi legene auzul la ospeţe, Şi-a oamenilor vană dezmierdare, Nădăjduind delicii şi uitare: O soaţă mi-am adus. Şi ţiitoare. 9. Am fost măreţ. Pe toţi i-am întrecut. Pe toţi care tronat-au în trecut, Fie că-i ştim, fie că nu-i mai ştim, Aici în Iebus, în Ierusalim. Dar nu m-am rătăcit de prea mult bine – Credeam că-nţelepciunea-i lângă mine. * Eugen Dorcescu, Ecclesiastul în versuri, Editura Marineasa, Timişoara, 1997. Preluat în Biblice, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, alături de Psalmi, Pilde şi Rugăciunea regelui Manase. Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj

foto: Adriana Weimer

Eugen Dorcescu - bronz de Aurel Gheorghe Ardeleanu

Banat Maria Bologa

Adriana Weimer

Salonul de Carte Bookfest Timişoara

Monica Rohan, elogiul umbrei

metodă, în sensul ascetic al cuvântului: calea iubirii (har, dar şi trudă personală). O muncă „de natură spirituală” (Mircea Eliade). Inscripţionarea stranie a existenţei duble se comunică, de către Monica Rohan, prin simbolul zidurilor, care există pentru a proteja, dar şi spre a fi dărâmate: Zid după zid. Spaţiul închis, locus amoenus, în apocrifă, poate fi un pretext pentru reculegere, efervescenţă a cunoaşterii de sine, strategie a retragerii. Presiunea elaborată de poetă, în această direcţie, îl interiorizează profund, identificând fiecare din elementele lui cu propriile trăiri. Se produce o acutizare a percepţiilor, o insistenţă asupra detaliilor, care ar putea favoriza fărâmiţarea lăuntrică ori, ca efect al acesteia, dezmembrarea este integrată perspectivei interioare. Calea spre spiritualitate deschide posibilitatea instalării în spaţiul lăuntric a unui martor-părtaş-călăuză, forţă care transcede umanul şi se înstăpâneşte prin latenţe, îi asigură coeziunea şi îi structurează ameţitor conştiinţa. Despre acestea toate dă seamă subtitlul volumului: Răzbirea umbrei, dar şi o mare parte a poemelor, versuri, imagini apropiate ca înţeles, îndărătul cărora, în plan secund, se produce iluzia, bine întreţinută, a reunificării spaţiilor, interioare şi externe. Principiul axial al volumului de poezie Zid după zid (e o afirmaţie care nu doreşte să clasifice, să eticheteze n.n.), căruia Monica Rohan îi abandonează problemele vitale, cealaltă parte a inconştientului, umbra, ajută la repararea misterului existenţial şi personal. Scufundarea în matricial însoţeşte o stare amniotică a poemelor, ce tind, în ciuda unei note întunecate, să repete neîntrerupt gesturi inaugurale, să înlesnească impactul cu o entitate, reformularea unei vechi şi îndepărtate însetări, din “cuşca de carne” a existenţei. Umbra condensează percepţiile senzoriale, în faţa ei nimic nu e aruncat la întâmplare, există o albie unificatoare: „voia mea este să mă smulg, cumva/ din umbra ca o mănuşă...” (Pietriş roditor), „Am căzut în umbră/ ca într-o apă amară./ M-am spălat cu valuri de umbră/ până ce m-am albit” (Albul copleşitor), care înzestrează orice trăire cu o formă definitivă şi decupează o fereastră, pentru meditaţie şi comunicare: „Sunt în umbra ferestrei/ într-o pajişte întunecată”, „în patria îngrădită a unei iluzii” (În umbra ferestrei). rin umbră, chiar din poemul introductiv, se imagineeză o călăuză, cu misiune limitată, detaliu subliniat şi în altă parte: „Umbra trece puntea./ Ea, întâi” (Pietriş roditor). Elanul răsfrângerii de sine, transmutat în sclipirile poemelor, contribuie, prin mijlocirea umbrei, la construirea unui spaţiu tipic, unde se adăposteşte celălalt, tragic, pentru că viziunea îl arată dincolo de suprafaţa oglinzii, într-un spaţiu deşertic, am spune, contaminat: „Umbra mea golită de cuvinte/ hău de unde noaptea s-a scurs/ privesc în ea ca într-o oglindă explodată” (Epuizare). Monica Rohan se reîntoarce spre lucruri, nu ca înspre nişte răni (deşi ele există), ci cu nostalgie şi dragoste. Sufletul ei (sau „inima care înghite sufletul”) inspiră subtila otravă a lumii, fără să-şi pună masca dezamăgirii. Ca discipol al unei legităţi interioare asumate, poeta introduce o altă componentă, ocrotitoare, în spaţiul creat, la care apelează şi pentru a menţine o stare de uimire continuă; de ingenuitate, al cărei preţ este epuizarea: „Toate rănile mele/ s-au făcut dragoste, Doamne/ fiindcă aşa ţi-am cerut/ în prea dulcea nevindecare” (Rugăciunea), „Serafim, am visat cu tine-nspre zori [...]/ încântarea era haina spunerii tale” (Raza prin zid). Chintesenţa feminină a poemelor conţine şi empatie faţă de vegetal, senzualitatea amară a lucrurilor, prinsă nociv, ca iedera de ziduri, nu-i scapă celei care observă: ”între dalele jilave/ încorsetate de muşchi vegetali” (Dincolo). O împletire a regnurilor, o duritate aproape deterministă („şi poarta de fier s-a deschis/ ca un ventricol de carne”), precum şi o reală căldură interioară (Înstelare), afină etericului (“Bate lacrima cerului în inima de pământ”), străbat poezia Monicăi Rohan, acesta din urmă fiind un material de preţ, un inedit papirus, pentru schiţarea unui autoportret rilkeean, al femininului, întrezărit în penumbre de profil: „Umbra capului meu prea-plecat/ mi se aşează în palme” (Lumânare). Moartea însăşi este imaginată ca un balet funest de umbre, gata să îngheţe, să încremenească într-un negru deplin. La nivelul încărcăturii imagistice se evidenţiază un dinamism, între sfâşiere şi pace adâncă. Poeta evită întrebările efemere şi îşi asumă privirea de pe o înălţime, şi pentru a bloca încetinirea depresivă a unei viziuni

– Ediţia I, 15 – 17 martie 2012 –

negre: „De sus se văd umbrele lucrurilor...” (O punte subţire). Din poeme se desprinde o aură afectivă, o tonalitate psihică, având rol catalitic, menţinută pe aceeaşi lungime de undă cu dispoziţia interioară, care converge spre a elibera un sens inefabil, greu de rostit în prea multe cuvinte; poate în contrast cu zgomotoasa retorică a ultimelor decenii. rin al său mod de a construi o semnificaţie, îşi găseşte locul simbolul dezafectat, hierofania decăzută a sângelui: „Numai din sânge se poate închega poezia/ ace de gheaţă biciuiesc visul ei/ Pasărea neagră cu inima de meteorit/ pasărea grea/ tăiată în două/ spune pământ” (Poezia) – versurile preiau şi dezvoltă personal un veritabil motiv nichitian, din Hemografie. Pe de altă parte, zidurile, şir de ecrane, obstacole interferante, crează o indeterminare fructuoasă, o iluzie a libertăţii, între tensiunea limitei şi dezintegrarea existenţială, între însingurare, austeritate şi părăsire. Atributele unei iluzii referenţiale, din care fac (şi ele) parte, sunt îndreptăţite să păstreze o relativă unitate a vieţii psihice, încărcată de povara, greu de conturat, a semnificaţiilor adânci: „varul gândului/ zidul/ pe care/ cerul îşi plimbă umbrele norilor”. Componentele consacrate de poetă dezvăluie densitate şi profunzime interioară şi nu sunt lăsate să se piardă într-o masă informă. Planul simbolic nu încape în întregime sub o lumină raţională, mai degrabă impulsionează faptul de a trăi, de a fi interpelat de marile onirii: „datornici suntem –/ nu minteai aceea/ ce trece prin lucruri, desfoliindu-le” (Datornici suntem). Prin alchimia poemelor, neliniştea alimentează subtil percepţiile, concentrându-le în gestul ascultării, motiv care preia aura vămilor mitice, prin durerea de care se împovărează Echo (ecoul) – cea care suferă de pielea trupului, fiindcă îi lipseşte stratul protector. Pentru a suporta, prin auz, vacarmul lumii – căci e o rană imensă, poeta încearcă o imposibilă descompunere: „Urechea rosteşte din adâncul tăcerii/ sânge negru, asurzitor” (Fântâna), „în dreptul urechii oceanul de zumzet... pocnet de oase...” (Raza prin zid). Ecoul e şi o verigă de legătură, în recurenţa umbrei şi a luminii (undeva în poezia interbelică, la Vasile Voiculescu, există revelaţia că „Umbra e ecoul Luminii pe pământ”), ele se conţin: „Lumina închircită ca un/ auz mototolit se-ndeasă-n/ durerea insomniilor” (Poezia). Pe marginea existenţei individuale, poeta consemnează un sentiment umbros, de creştere şi năruire. Aspectul seducător al unor versuri, unde se atinge o concentrare maximă, limpezimea lor sumbră, la limita epuizării, beneficiază de un expresionism transmodern, care-şi reclamă dreptul la preexistenţă şi retrezire, însingurare, dincolo de textul în sine. Se crează impresia unei distanţări in extremis, pe de altă parte, prin desfolierea unui eroism plăpând, încrâncenat, ştiut fiind că expresionismul se manifestă ca imagine a unui ţipăt crud, originar, dar ale cărui impulsuri se află în chiar prezentul trăit cu intensitate. Trăsătura originală a acestui volum este de a deturna „cumva” această primă aspiraţie (strigătul dureros), prin alta secundă, aproape renunţându-se la fructele cunoaşterii de sine. Există o etalare, bogată în stări, a frigului, ca expresie a conflictelor adânci, însă şi o estompare a efectelor: „Vai, inima mea crenelată, pieptene adânc, brazdă neagră” (Aşa se schimbă lucrurile) – acea umbră a vieţii versus pacea, lumina, sunt chemate să însoţească drumul interior al poetei: „Însetată am băut raza umbrei/ şi m-am trezit în lumină” (Albul copleşitor). Monica Rohan se scufundă în vulnerabil şi lucrează, peste otrava corosivă a lucrurilor, un drum luminos.

randul Bookfest a fost lansat în urmă cu şase ani şi, în momentul de faţă, reprezintă cel mai important salon internaţional de carte; are loc în prima parte a anului şi este singurul care a reuşit să pună în practică, la standarde occidentale, ideea de târg internaţional de carte.

volumul Când finanţa subminează economia şi corodează democraţia, apărut în urmă cu câteva luni la Editura Polirom, a vorbit Nicolae Ţăran. âmbătă, 17 martie 2012, începând cu ora 15.00, la Salonul de Carte Bookfest Timişoara, cunoscutul

Notă: Monica Rohan, Zid după zid, versuri, Editura Brumar, Timişoara 2011.

Dan Cristea-Enache, prezentat de Marcel Tolcea, Tudor Creţu, Alina Radu

Salonul de Carte Bookfest este organi- critic literar Daniel Cristea-Enache şi-a lansat zat de Asociaţia Editorilor din România (AER), cea mai recentă şi mai personală dintre cărţiprincipala asociaţie profesională a editorilor le sale, Cinematograful gol, apătută la Edide carte din România, care reuneşte editori tura Polirom, în 2011; cartea a fost prezendin toate domeniile de interes cultural. tată, în spaţiul de lansări al Salonului de Carte, n eveniment cultural şi literar alături de un public generos, de Marcel Toldeosebit de important, binevenit cea, Tudor Creţu şi Alina Radu. şi necesar, a avut loc în perioada ot sâmbătă, 17 martie, de la ora 15 – 17 martie 2012, la Timişoara; Asociaţia 16.00, scriitorul Varujan VosganiEditorilor din România (AER) a organizat an, vicepreşedintele Uniunii Varujan Vosganian, prezentat de Cornel Ungureanu

prima ediţie a Salonului de Carte Bookfest Timişoara, în cadrul Centrului Regional de Afaceri Timiş (CRAFT), Sala Polivalentă. Salonul de Carte Bookfest Timişoara a fost deschis între orele 10.00 – 20.00, intrarea fiind liberă; deschiderea oficială a avut loc joi, 15 martie. Editurile Humanitas, Polirom, Cartea Românească, Curtea Veche, Rao, Art, Editura Universităţii din Bucureşti, Gama, Ponte şi Blumenthal şi-au prezentat noile tiluri la această primă ediţie Bookfest organizată la Timişoara. rogramul primei ediţii a Salonului de Carte Bookfest din Timisoara a cuprins importante lansări de carte, cărţi semnate de autori cunoscuţi, romancieri, eseişti, critici literari, specialişti în cele mai diverse domenii. Timp de trei zile, publicul bănăţean iubitor de literatură a avut ocazia de a participa la întâlniri cu autori de marcă: Radu Paraschivescu, Horia-Roman Patapievici, Varujan Vosganian, Daniel Cristea-Enache, Larry Watts, Daniel Dăianu, Hanna Bota. Astfel, joi, 15 martie, începând cu ora 13.00, antropologul Hanna Bota şi-a lansat cartea-revelaţie publicată anul trecut la Editura Cartea Românească, Ultimul cannibal. Jurnal de antropolog, în cadrul unui eveniment găzduit de criticul literar Cornel Ungureanu. Apreciatul economist Daniel Dăianu, fost ministru de Finanţe şi preşedintele Societăţii Române de Economie, şi-a lansat tot joi, 15 martie, începând cu ora 17.00, la Bookfest Timişoara, cel mai nou titlu; despre

Varujan Vosganian şi Cartea şoaptelor

Scriitorilor din România, şi-a lansat, în cadrul Salonului de Carte Bookfest din Timişoara, volumul Cartea şoaptelor (Editura Polirom, 2009) – o carte lansată şi la Lugoj, în 2009 (în organizarea Bibliotecii Municipale, a Galeriei “Pro Arte” şi a Revistei “Banat” din Lugoj), primită excelent atât de critici, cât şi de cititori, recompensată cu distincţii literare importante; acestei cărţi i se conturează deja un destin internaţional spectaculos. 

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat 

Anul literar Anişoara Odeanu

oria-Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, unul dintre cei mai importanţi autori ai Editurii Humanitas, a fost prezentat, la prima ediţie a Târgului de Carte Bookfest din Timişoara, sâmbătă, 17 martie, începând cu ora 16.30, în cadrul unui eveniment găzduit de scriitorul timişorean Mircea Mihăieş. Diana-Florina Cosmin, redactor-şef al revistei “Forbes Life” şi colaborator al revistei “Cosmopolitan”, a fost invitata Editurii Curtea Veche la Bookfest Timişoara, unde şi-a lansat, sâmbătă, 17 martie, de la ora 17.00, cartea de debut Poveştile unei inimi. Istoricul american Larry Watts a fost invitatul de onoare al Editurii Rao la prima ediţie a Salonului de Carte Bookfest Timişoara, ocazie cu care şi-a lansat vineri, 16 martie, la ora 18.00, volumul Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic în România, alături de editorul său, Ovidiu Enculescu, directorul general al Editurii Rao. criitorul, publicistul şi excelentul traducător Radu Paraschivescu, unul dintre cei mai importanţi autori ai Editurii Humanitas, prezent în fiecare an la Lugoj cu noile sale apariţii editoriale, a participat la prima ediţie Bookfest Timişoara astfel: vineri, începând cu ora 17.00, şi-a lansat, alături de scriitoarea Adriana Babeţi, cea mai recentă carte, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, lansată şi la Lugoj, în 2011 (în organizarea Bibliotecii Municipale, a Galeriei “Pro Arte” şi a Revistei “Banat” din Lugoj); sâmbătă, de la ora 17.30, Radu Paraschivescu a discutat despre cea mai recentă traducere a sa, Oameni din Du-

Vizita corurilor bănăţene

Horia-Roman Patapievici, prezentat de Mircea Mihăieş

Bookfest Timişoara – 15, 16, 17 martie 2012 – Salonul de Carte Bookfest Timişoara a oferit peste 15.000 de titluri de carte şi reduceri substanţiale, pregătind, în premieră, şi o vizionare de filme (“Jose şi Pilar”) – peste 15 pelicule – şi un cerc de evenimente pentru copii (Mini Bookfest), în cadrul căruia

Horia-Roman Patapievici

Radu Paraschivescu, prezentat de Adriana Babeţi

blin, de James Joyce, alături de traducătoarea Dana Crăciun. Tot sâmbătă, de la ora 15.30, a avut loc lansarea romanului Intriga matrimonială, semnat de Jeffrey Eugenides – „cartea anului 2011 în Statele Unite” – (Editura Polirom, 2011), roman prezentat de scriitorul şi traducătorul timişorean Radu Pavel Gheo şi de traducătoarea Dana Crăciun. e lângă organizarea întâlnirilor cu personalităţi ale culturii şi literaturii, a lansărilor şi expoziţiilor de carte, prima ediţie a Salonului de Carte

(continuare din pagina 1) entru noi, după experienţa ultimelor decenii, când, luaţi de valul unor probleme ce n-aveau nimic de-a face cu spiritualitatea românească, am reuşit, tocmai într-o epocă în care ar fi trebuit să ne cimentăm cultura noastră naţională, s-o falsificăm şi s-o anemiem creând o prăpastie între forţele vii ale neamului şi preocupările elitei noastre intelectuale, – această reintrare în ordine este cât nu se poate mai bine-venită, constituind o adevărată salvare. Pentru a ne da seama că aceste afirmaţii nu sunt aruncate la întâmplare, e de ajuns să ne gândim cât de mult a fost neglijată provincia noastră de la Unire încoace, cu cât dispreţ şi neînţelegere au fost privite orice manifestări culturale ale acestei provincii, fiind menţionate doar ca un pitoresc amuzant, şi jenant în acelaşi timp, al unei rude sărace. Iar această atitudine a derivat în mod natural din aceea luată faţă de tot ce forma spiritualitate românească, pe care acea „anumită” elită o considera minoră şi neinteresantă, faţă de marile probleme ce o preocupau. Evoluţia normală a unui neam nu se poate împiedica însă prin asemenea erezii, el crescând tumultuos pe drumurile sale ca viaţa naturii, ce nu poate fi stingherită sau deviată de niciun amestec al fanteziilor omeneşti. În neştiute coclauri se mai urzeşte încă, înainte, firul legendelor şi al cântecelor; e un folclor întreg care creşte iarăşi din propria lui fiinţă, ajutat de geniul românesc. Această mare bogăţie spirituală a neamului e mereu vie, mereu în ritmul cursului vremii. Şi azi vin să ne salute, în Bucureşti, solli ale unei vieţi întregi dintr-o provincie din vest, două coruri. E vorba de corurile „Progresul” din Lugoj şi „Lyra” – care în seara de 25 aprilie au dat un concert în Capitală. Aceste coruri vin din cea mai muzicală provincie a ţării, Banatul. Acest prea puţin cunoscut colţ de ţară nu este, numai în muzică, de-o activitate inegalată, ci a dat, în trecutul zbucium pentru păstrarea naţionalismului nostru sub jugul străin, una din cele mai înverşunate lupte pe teren politic, social şi cultural. De centrul românesc care a fost totdeauna Lugojul, capitala judeţului Severin, care îşi trimite azi cântăreţii pe scena Capitalei, se leagă un lung pomelnic de strălucite nume, ce depăşesc cu mult rolul de apariţii locale, figurând la loc de cinste în istoria noastră culturală. vem, astfel, în literatură, scriitori ca Ion Popovici Bănăţeanul – ale cărui nuvele sunt la înălţimea valorii literare a oricăruia dintre clasicii noştri –, poeţi ca Victor Vlad Delamarina, Cassian Munteanu, mai recent poetul de accent „cotruşian” Valeriu Cârdu, mort în floarea tinereţii – aceste morţi premature fiind parcă un destin al tuturor scriitorilor bănăţeni –, şi o întreagă generaţie tânără de mari promisiuni. Bănăţean, din Lugoj, este şi marele doctrinar naţionalist Aurel C. Popovici – a cărui carte Naţionalism sau democraţie a clarificat această problemă cu treizeci de ani înainte de realizarea ei; bănăţeană este şi familia de luptători naţionalişti şi înjghebători de muzică românească a Bredicenilor. Lugojul ne-a dat, întâi de toate, figuri ca ale lui Ion Vidu şi Traian Grozăvescu; cel dintâi, compozitor de cântece româneşti cunoscute în întreaga ţară, cel de-al doilea, una din cele mai valoroase voci pe care le-a avut opera românească. La Timişoara, d. Sabin Drăgoi încearcă, încununat de succes, să pună bazele operei româneşti, deodată cu colegul Domniei Sale moldovean, Al. Zirra. Nu numai atât, dar fiecare sat bănăţean are cel puţin un cor – şi cât despre valoarea acestor coruri, publicul Capitalei are acum prilejul să se convingă. Artişti din creştet până în tălpi, mândrii bănăţeni au o justificare a acestei mândrii, fiind, cu drept cuvânt, fiii celei mai muzicale provincii a ţării, după cum ei înşişi spun: Mândră ţară e Banatu’ Că la noi cântă tot natu’ (insul). Salutăm deci cu bucurie manifestarea în Capitală a corurilor bănăţene „Progresul“ şi „Lyra”.

Radu Paraschivescu, alături de Dana Crăciun

Radu Pavel Gheo

copiii au avut parte de lecturi, cursuri de face painting, concursuri de desen, expoziţii, jocuri şi premii în cărţi şi o expoziţie “Grafica fără computer. Litere, Desen, Relief, Volum”. Iată care este impresia unui poet, jurnalist şi editor timişorean important la finalul primei ediţii a Salonului de Carte Bookfest din Timişoara; Robert Şerban: “Bookfest reprezintă o şansă să trezească instinctul în cititorul adormit şi să-l inventeze în cei care nu-l au. Întotdeauna se poate face mai mult, dar şi organizatorii au mers pe un anumit impuls; dacă impulsul va propaga interes, sunt convins că Bookfest 2013 va fi un târg în care lumea literară românească va clocoti”. rganizatorul principal al acestui amplu şi aşteptat eveniment cultural – Asociaţia Editorilor din România (AER, principala asociaţie profesională a editorilor de carte din România, care reuneşte editori din toate domeniile de interes cultural) – a decis ca, începând din

acest an, Salonul de Carte Bookfest – un brand extrem de îndrăgit de iubitorii de carte din capitală – să fie mai aproape şi de cititorii din afara Bucureştiului; astfel, a ho-tărât ca prima ediţie itinerantă a Salonului de Carte Bookfest să se ţină chiar în «Europa noastră centrală simbolică»: Timişoara.” arteneri în organizarea Salonului de Carte Bookfest Timişoara 2012 au fost: Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Judeţean Timiş, Fundaţia “Interart Triade”, Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii de Vest, Atelierul de Grafică, Transilvania Film Festival, Festivalul Internaţional de Film NEXT, Woodoo Films, Ambasada Portugaliei în România, Ambasada Croaţiei în România, Ambasada Israelului în România, Centrul Ceh, Institutul Polonez, Institutul Cervantes; parteneri media: TVR Timişoara, Analog TV, Radio Timişoara, publicaţiile “Orizont”, “Ora de Timiş”, “Opinia Timişoarei”, “24-FUN” Timişoara.

(„Viaţa“, 27 aprilie 1942. Reprodus din volumul: Doina Peteanu (Anişoara Odeanu), Publicistică la „Viaţa“, editat de Eugen Beltechi şi Gheorghe Luchescu, cu un cuvânt-înainte de Cornel Ungureanu, Timişoara, 2009, p. 70-71).

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat Traian Galetaru

Ioan Derşidan

Ghiţă Bălan-Şerban (1907 - 1975) „Eram paorele care ceteşte pe Homer la plug“: „În ce vară, în ce an?/ Anii trec ca apa“,/ Eu eram dascăl sărman,1/ „Muncitor” cu... mapa. rumoasa toamnă a lui ’70. Eram de trei ani în şcoala din Comloşu Mare, dar nimeni nu catadicsise a mă pune la curent cu nemaipomenitele tradiţii culturale culte ale localităţii din mănoasa câmpie bănăţeană. Oare de ce? Trebuia să se întâmple „minunea“ ca să încep să aflu, subsemnatul fiind primul „arheolog” cultural postbelic al satului. Într-o însorită zi de septembrie/ octombrie, suntem anunţaţi, dăscălimea şi şcolărimea, să participăm la o întâlnire cu scriitorii timişoreni. Neintuind ce avea să se întâmple şi ecourile pentru decenii ale vizitei, imberbul din mine nu-şi luase notesul, n-a însemnat data manifestării. Numai că... surpriză şi pentru noi, şi pentru organizatori: în sala Căminului Cultural a intrat un neaşteptat de numeros grup de scriitori timişoreni şi... clujeni, dintre care mi-i amintesc pe Anghel Dumbrăveanu (secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara), Ion Arieşanu (redactor-şef al revistei Orizont), Mircea Şerbănescu, Damian Ureche, D. R. Popescu (secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, redactor-şef al revistei Tribuna), Augustin Buzura, Victor Felea. Spre final, din sală se ridică un „ţăran” înţolit „nemţeşte”: costum sobru, camaşă albă, cravată, dar şi căciulă. Rumoare în sală, pe scenă, rumoare. Era Ghiţă Bălan-Şerban, care îşi pregătise o alocuţiune scrisă în cinstea oaspeţilor. Citea rar, tacticos, dar foaia îi tremura în mână, semn al emoţiei ce-l stăpânea şi, poate, al rememorării realităţilor comloşene ante şi interbelice. Primul care s-a ridicat pe scenă, aplaudându-l – încântat şi surprins, parcă necrezându-şi ochilor şi urechilor – a fost scriitorul D. R. Popescu, cel care avea să-l publice ulterior în revista clujeană pe care o conducea. Aşa l-am cunoscut pe fenomenalul ţăran scriitor Ghiţă Bălan-Şerban, de la care am aflat despre activitatea şi soarta cea tristă a lui Iulian Grozescu (1839-1872), la el am văzut pentru întâia oară colecţia, incompletă, a revistei „Suflet nou” (1934-1939), el mi-a comunicat principalele sale date biografice. Am devenit apropiaţi, ne respectam reciproc, dar confidenţe despre deportarea sa în Bărăgan, despre detenţia politică, despre scrierea textului referitor la vizita Mareşalului Antonescu la Comloşu Mare nu mi-a făcut. Aveam să le aflu mult mai târziu, după decesul său intempestiv, din alte surse documentare: Ioan Olărescu2, Petru Maghiaru3, Gheorghe Novac4, Maria Bălan (mi-a pus la dispoziţie, în vara lui 2009, formidabilul text “Cronică comloşană”, manuscris inedit atunci, original). Schematic, viaţa şi activitatea celui ce a rămas una din efigiile culturale ale comunei s-ar putea prezenta astfel: data şi locul naşterii: 9 septembrie 1907, Comloşu Mare; părinţii: Seneca Bălan şi Cătălina, ţărani înstăriţi; şcoala primară confesională în comuna natală (1914-1920), sub îndrumarea învăţătorului Teodor Bucurescu, care i-a stimulat dragostea de carte; după absolvirea şcolii, îşi ajută părinţii la munca pământului; citeşte încă din copilărie „Poporul Român” (Budapesta) şi „Liberatatea” (Orăştie); debutează la 16 ani în „Lumea şi Ţara” (Cluj); colaborări interbelice: „Libertatea” (Orăştie), „Foaia interesantă“ (Orăştie), „Lumea şi Ţara” (Cluj), „Cuvântul Satelor” (LugojTimişoara), Calendarul “CuvântulSatelor” (Lugoj), „Astralis” (revistă spiritistă, Craiova), „Revista Metapsihică“ (Bucureşti)5, „Poporul Român” (Timişoara), „Ţărănismul Bănăţean” (Timişoara); a fost secretar al Asociaţiei Agricole “Bunii Gospodari”; după al Doilea Război Mondial, deportat cu familia în Bărăgan (1951-1956) şi deţinut politic (1959-1964) pentru „subminarea puterii de stat”; colaborări postbelice: „Drapelul roşu” (Timişoara), „Orizont” (Timişoara), „Tribuna” (Cluj), „Albina” (Bucureşti), „Gaudeamus” (Oradea), Almanahul ziarului „Satul socialist” (Bucureşti), posturile de radio şi TV Timişoara şi Bucureşti. Dar publicaţia care i-a solicitat cea mai substanţială colaborare a fost cea din Comloşu Mare – „Suflet nou” –, în toate cele 4 serii: seria I, interbelică, revistă lunară (1934-1939); seria II, gazetă şcolară de perete, dactilografiată (1970 – până la decesul său); seria III, volum tipărit la I.P.B. Timişoara (1980, colaborare postumă); seria IV, cea actuală (colaborări postume). A făcut parte din Cenaclul literar „Iulian Grozescu” din localitatea natală, unde era ascultat şi adulat. A devenit, spre cinstea sa şi a satului, pensionar al Fondului

în celelalte drepturi în totalitate, aşa cum a scris. Aşa l-am cunoscut, i-am admirat biblioteca din casa lui ţărănească, l-am urmărit în gazeta «Suflet nou» – «revistă a satului românesc» – şi ştiu că tot ce-a scris izvorăşte dintr-o inimă curată, dintr-un cuget clar şi o cultură impecabilă.”18 ereu-mereuţ, ne apropiem de concluzia actualului redactorşef al publicaţiei comloşene: „Prin întreaga sa activitate publicistică, Ghiţă Bălan-Şerban rămâne o personalitate de primă mărime în rândul ţăranilor condeieri din Banat.”19 I-aş completa pe toţi: Ghiţă BălanŞerban este cel mai elevat publicist ţăran, autodidact în sensul major al cuvântului, reprezentantul cel mai cult al ţărănimii bănăţene interbelice şi postbelice, sociologul doctrinar metamorfozat în apărătorul cauzei ţărănimii din care însuşi s-a ridicat, figura cea mai emancipată a scrisului ţărănesc din Banat şi din România. Eram – deja – de cinci ani în Comloş, devenisem titular, îmi continuam studiile la Universitatea (de Vest) din Timişoara, prinsesem rădăcini, mă conectasem din plin la tradiţiile locului, îmi ofereau sprijinul profesoara de limba română Maria Pink, profesorul de arte plastice Iulian Ţihoi, directoarea şcolii Florica Sima, Ioan Cumpănaş, directorul Căminului Cultural, şi mulţi alţii (colegi şi consăteni). Îi făcusem un portret, “ Ţară cu bătrâni”, şi-i cerusem un text. Îmi predă manuscrisul „Ce i-a determinat pe ţăranii bănăţeni să scrie”. Am rămas interzis! Stil, gramatică, ortografie (cea veche – am actualizat-o), parcă iz de brazdă reavănă tocmai întoarsă de fierul plugului. Ambele texte le-am trimis revistei „Gaudeamus. Alma Mater Crisiensis” a Institutului Pedagogic de 3 ani din Oradea, pe care-l absolvisem în urmă cu şase ani. Ambele au apărut în nr.28, anul V, din aprilie 1972 (p. 15-16 şi 17-19). Încântarea lui Ghiţă BălanŞerban părea a nu avea margini. Ne-am felicitat reciproc, apoi, peste câteva zile, mi-a trimis loco un bileţel în care scria, printre altele, că portretul pe care i-l dedicasem îl întrecea în frumuseţe până şi pe cel al lui Gabriel Ţepelea! Şi iarăşi imberbul din mine a abdicat de la sacra datorie: nu am păstrat scrisoarea (pierdută), va trebui să mă credeţi pe cuvânt... O veţi face? Ulterior, acelaşi text al lui Ghiţă Bălan-Şerban a fost trimis şi Almanahului ziarului “Satul socialist”, unde a apărut în 1973, dar cu titlul schimbat: „Eram «paorele» care citea pe Homer la plug”. Alte bucurii, l-am felicitat iarăşi, mi-a mulţumit pentru ajutor (dactilografierea textului), relaţiile au devenit mai strânse, dar confesiunile nu apăreau, deşi chiar în acea perioadă scria despre vizita Mareşalului Ion Antonescu la Comloşu Mare. Pentru cine o făcea? Premoniţie a căderii comunismului?... La scurtă vreme după stingerea-i neaşteptată şi prematură (6 februarie 1975), fiul său, ing. Ionel Bălan (1930-1997), cunoscând relaţia noastră apropiată, mă invită în casa părintească unde mă întâlnea adeseori, să alcătuiesc texul funerar de pe cruceamonument de marmură a tatălui său. I-am prezentat două variante: una detaliată (ar fi necesitat litere mici, greu lizibile) şi alta mult simplificată (litere mai puţine, dar mai mari). A optat pentru cea de-a doua, în faţa căreia mă plec şi acum şi-i aduc omagiul cuvenit cu prilejul fiecărei înmormântări la care particip în cimitirul de nord al satului.

literar al Uniunii Scriitorilor din România (director, Traian lancu, bănăţean). Activitatea sa de excepţie a fost reliefată în filmul documentar TVR „Trei ţărani condeieri” al regizorului Iosif Bîta, difuzat iniţial pe programul II (19 septembrie 1971) şi apoi pe programul I (10 octombrie 1971), recepţionat în întreaga ţară, inclusiv la Comloş, spre extazul consătenilor care l-au urmărit. ât priveşte profesiunea sa de credinţă, crezul său etic şi estetic care i-a animat viaţa întreagă, iată ce mărturisea acest cetăţean de onoare al satului său: „Scrisul nostru a însemnat un gest revoluţionar în perioada dintre cele doua războaie mondiale, când ţărănimea bănăţeană păşeşte cu condeiul în arena opiniilor, silindu-se să înlăture pe «ţăranul de sărut mâna» de până atunci şi să-l înlocuiască cu ţăranul conştient şi demn, aşa cum îl cere spiritul vremii, care trebuie să-şi ocupe poziţii de egalitate cu cele ale celorlalte clase sociale, dovedindu-şi concomitent substanţa sufletească şi cerebrală, cu nimic mai prejos decât a altora. Şi această afirmare unde putea să se manifeste mai prestigios, mai valabil şi mai limpede decât în domeniul scrisului?”6 Sublimă mărturie, demnă a fi ridicată la rang de testament literar deloc inferior aceluia al celui dintâi Văcărescu. Aşa cum scria cineva despre el, Ghiţă Bălan-Şerban a rămas acelaşi „bărbat înalt şi mândru la arătare, cu privirea senină scrutând depărtările; om care ştie ce vrea şi cu care nu poţi face compromisuri nedemne”. 7 De-a lungul timpului, preocupările culturale şi publicistice ale lui Ghiţă Bălan-Şerban sau circumscris unor sintagme sinonimice, deci înrudite, diferite totuşi conotativ: plugar condeier8, condeier ţăran9, scriitor ţăran10, ţăran condeier11, ziarist ţăran12, „articler” ţăran13, gazetar ţăran14, scriitor15, magistru, ţăran-filozof16. Cercetător avizat şi acribiu al fenomenului cultural popular bănăţean, profesorul universitar dr. loan Viorel Boldureanu se extaziază în faţa realităţii comloşene: „Este aproape incredibil ca întro publicaţie sătească, de sub pana unui «articler» ţăran, să iasă plămada unui asemenea limbaj împănat cu neologisme anevoie de desluşit chiar pentru orăşeanul obişnuit (în orice caz deloc uzuale în vorbirea lui curentă): ancestral, pesimist, troglodit, patriarhală (sublinierile I.V.B.). Această caracteristică a gazetăriei ţărăneşti a stârnit, după cum se ştie, admiraţia celor care «au descoperit Banatul» în acea vreme, dar, dincolo de insolitul acestui «stil înalt», asemenea articole fac dovada «progresismului» de care vorbeam mai sus în cadrul promovării chiar de către ţăranii-gazetari în gazetăria sătească a unei ideologii a urbanizării satelor [sublinierile lui I.V.B.] prin acţiuni de culturalizare şi modernizare.”17 Scriitorul Mircea Şerbănescu (n.1919) l-a cunoscut în direct şi îndeaproape pe autenticul ţăran scriitor Ghiţă Bălan-Şerban, prin urmare cuvintele Domniei Sale au perfectă acoperire axiologică: „Dedicat «asanării morale» a satului, în articolele sale din gazetele vremii şi în primul rând din publicaţia «Suflet nou» din Comloşu Mare, comuna în care se născuse şi trăise întreaga viaţă, demasca fenomenele negative, după spusele sale – următoarele: «cârdăşiile politice, luxul, risipa, mahalagizarea vieţii ţărăneşti prin înstrăinarea portului şi denatalitate». Să fi trăit şi azi, ar fi făcut acelaşi lucru ca un ţăran repus în drepturile sale de proprietate, nu însă şi

Note: 1 “dascăl sărman” – cu sensul de necalificat; parafrază după G. Topîrceanu, “Balada morţii”; 2 Ioan Olărescu, Comloşu Mare şi Lunga. Repere istorice. Oameni care au fost, vol. 1, Timişoara, 2001, p. 164- 167; 3 Petru Maghiaru, În Bărăgan şi la închisoare, în „Suflet nou”, nr. 119, noiembrie 2002, p. 8; 4 Articolul a fost reprodus ulterior şi în volumul omagial: Gheorghe Novac, Destinul frânt al unui om neînfrânt. Petru Maghiaru, Timişoara, 2010, p. 73-76; 5 Ghiţă Bălan-Şerban, articol autobiografic, în volumul: Gabriel Ţepelea, Plugarii condeieri din Banat, nr. 6, Bucureşti, f.a., p. 115116; 6 Ghiţă Bălan-Şerban, Scrisul meu şi al celorlalţi ţărani condeieri. Evocări şi mărturisiri, în „Orizont”, 23 (1972), nr. 214, p. 38-43; „Eram «paorele» care citea pe Homer la plug”, în Almanahul ziarului “Satul socialist”, Bucureşti, 1973; 7 Traian Galetaru, 8 Caligrame, vol.l, Timişoara, 2001, p.85-88; Gabriel Tepelea, op. cit.; 9 Aurel Cosma, Condeierii ţărani 10 din Banat, „Orizont”, decembrie, 1971; Traian 11 Galetaru, op. cit., p. 85; I. Olărescu, op. cit., p. 164; 12 Ioan Viorel Boldureanu, Cultura Populară 13 14 Bănăţeană, Timişoara, 2004, p. 98; Ib.; Ib., p. 99; 15 Mircea Şerbănescu, Ghiţă Bălan-Şerban – Misteriosul instinct. 90 de ani de la naştere, în „Suflet nou”,16seria IV , 5 (1977), nr. 9 (56), octombrie, p. 4-5; Gheorghe Novac,17 Vremuri în vâltoare, Timişoara, 2011, p. 144; I. V. Boldureanu, op. cit., p. 98; 18 Mircea Şerbănescu, art. cit.; 19 I. Olărescu, op. cit. , p. 166.

Termitele şi cariul S (7)

ocialul/ istoria, viaţa organică şi meteorologia explică atât „foamea de experienţă” cât şi foamea de oxigen a eroilor caragialieni, de la „maiorul” Ionel, cavalerist pe solul copilăriei, care „cade lat”, pentru că „tutunul dăunează grav sănătăţii”, până la avocatul Tache Farfuridi, care n-are nici o şansă la altitudine (tribună, munte, chestiunea politică, electorală şi istorică grea şi compactă). Luna (de zile) pe ocean, precum observatorul astronomic, în altă proză, măsoară neverosimilul (fantasticul, nedeterminarea), proporţionarea misterului şi a nedeterminării, vulnerabilităţile şi camuflările din carnaval, amestecul purului şi impurului. Aproximarea gnomonică arată cauza adâncă meteorologică, pricina. Aşa, scade „căpătâiul” lui Iusuf şi rămâne numai „frumuseţea aceea de miros”. „Să nu mi-l prăpădeşti” şi „viceversa” sunt două eufemisme care aproximează progresiv îngrijorarea, spaima şi alienarea, (ne)norocul. Tehnica tabuizării caragialiene nelinişteşte tocmai prin modul de sondare a rădăcinilor fiinţei, ce se apropie persuasiv (lingvistic şi gestual) de arhetip (tatăl; nenorocul). Îndepărtarea cuprinde şi pedeapsa (sancţiunea). Dialogul tâlcuitor încins la judecata cadiului trimite clar la negreşitul incendiului din Căldură mare. Meteorologia declanşează o alarmă organică, devastatoare, care se ţine minte. Lefter Popescu nu are programare pentru Nordul Observatorului Astronomic, deşi îşi plăteşte obolul (joacă la loterie) şi speră în noroc. Lotul viceversa este pentru „fondarea şi înzestrarea Observatorului Astronomic din Bucureşti”, dar eroul rămâne „poticnit” la temelia acestuia. În Două loturi eroul îşi strică busola. Mecanica iluzionării şi a norocului lui Lefter Popescu nu are acces astronomic/ meteorologic, cu toată miza centrală a naratorului şi locaţia preconizată pentru aceasta. Legenda gnomonului la autorii amintiţi cuprinde şi o miză importantă la I.L. Caragiale – un centru (astronomic) „înzestrat” ne-ar putea dezvălui norocul. Iluzia lotăriei (astronomice) câştigătoare dezvăluie şi riscurile surogatului şi ale stavilei astronomice/ meteorologice: viceversa şi crucişul ne împresoară şi pot deregla/ perturba mecanismele accesului la mister/ taină/ centru/ observator. Obeliscul din biserica Saint-Sulpice şi Observatorul Astronomic din Bucureşti măsoară abaterile eroilor de la meridianul locului (dat) şi prezenţa şi pedeapsa vanităţii, trufiei şi încercării/ căutării. Lefter Popescu, precum Mitică, „junele voievod meteorologic”, ştie/ află că lumea este carnavalul acestui suflet meteorologic. La Caragiale gnomul reprezintă astfel mai mult decât o denominaţie a artistului şi resuscitare a unui vechi tip uman, văzut adesea doar în latura comică, deformatoare, definit natural, în momentul vieţii sale, iar gnomonul arată heliotropismul autorului şi fascinaţia misterelor astrale, a căror meteorologie intrigă şi al căror Nord obsedează. În vecinătatea vieţii şi a creaţiei, din comedii, schiţe, nuvele, povestiri şi dramă, în cele cinci etape cunoscute, corespondenţa şi publicistica indică un cod şi un algoritm, din care nu lipsesc gnomul şi gnomonul, eufemismul şi eufemizarea, clovneria şi gagurile, paiaţeriile şi pantomima, păpuşeriile, măştile şi improvizaţia, spectacolul de circ pentru încoronaţi şi încornoraţi, cum scrie autorul. Bătălia pentru meridiane (N-S) şi priorităţi şi căutarea liniei rozei, într-o suită de simboluri/ semnificări, în rândul cărora îşi menţin importanţa cele artistice şi religioase, dar şi cele istorice (exemplele de scriitori şi opere date trimit la varianta engleză, franceză, germană şi română), ne reamintesc întâmplarea/ povestea/ gluma cazonă cu steaua polară a plutonului 1, diferită de cea a plutonului 2 (după seri, serii şi sezoane) etc. Gnomonul şi gnomul caragialian verifică sursele şi asocierile cele mai neaşteptate cu locurile comune, cu arta, folclorul şi experienţa, reconfirmând specificul unei creaţii inconfundabile, care viază ( Cf. şi bibliografia din vol. Ioan Derşidan, Nordul caragialian, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003; Horia Petra-Petrescu, I. L. Caragiale. Viaţa şi opera/ Leben und Werke, Ediţie de Ioan Derşidan şi Rudolf Windisch, Prefaţă de Ioan Derşidan, postfaţă de Klaus Bochmann, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004). Strict meteorologici şi zonali (livraţi Nordului şi misterului) sunt Cănuţă, Lefter Popescu, Mitică (adesea), Leiba Zibal, Anghelache, conu Leonida.

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat Alexandru Doroghi

Adriana Weimer

Ziua Mondială a Poeziei

Ladislau Pokker – In medias res a fost sărbătorită prin mai multe evenimente culturale Z L U

a ceas aniversar iertată să-mi fie cutezanţa de a propune cititorilor revistei o sinteză a activităţii artistice, dar şi pedagogice, a unui creator de excepţie, Ladislau Pokker. Născut la 27 ianuarie 1944 la Lugoj, urmează, după absolvirea Colegiului Naţional “Coriolan Brediceanu” din Lugoj, cursurile Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii din Timişoara şi a Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, aplecându-se, cu precădere, asupra sculpturii, în cadrul căreia accesează, cu rafinament şi discernământ, un constructivism dominat de verticalitatea ce acompaniază, în mod armonios, figurativul uman. O verticalitate ce îngemănează o stare de spirit, o atitudine constructivă născută dintr-o deconstrucţie bine articulată de elementele specifice ale unui eu artistic, interior, gata oricând să ţâşnească şi să se metamorfozeze în formele generoase ale lemnului sub identitatea unor coloane, cruci sau stâlpi solari, majestoşi şi tainici. Şi totul sub semnul simplicităţii. Îndelungata activitate a maestrului Ladislau Pokker se manifestă pe două coordonate care s-au condiţionat şi susţinut reciproc pentru a răspunde unui singur crez artistic şi anume acela că rolul artei, menirea ei, este să aducă bucurie, dragoste şi dorinţă de şi pentru frumuseţea transpusă prin orice mijloace artistice. Din această perspectivă cele două coordonate ale unei activităţi de excepţie, sunt: coordonata didactică, de peste patru decenii, desfăşurată în patru unităţi şcolare din municipiul de pe Timiş: Şcoala Populară de Artă, Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, Casa Pionierilor şi Şcoala Generală Nr. 2 din Lugoj, care se va încheia, odată cu pensionarea artistului în anul 2007. În toţi aceşti ani Ladislau Pokker a îndrumat paşii mai multor sute de elevi pe drumul sinuos al artelor vizuale, unii chiar alegându-şi o carieră artistică în urma absolvirii Liceului de Arte “Ion Vidu” şi Facultăţii de Arte din municipiul de pe Bega. Astfel, pot fi menţionaţi, în mod aleatoriu, fraţii Neagoe, regretata profesoară Mariana Drinovan, profesoara de desen Jurca Stela, artista plastică Clara Klein, stabilită în Israel. Coordonata artistică însumează numeroase expoziţii personale şi de grup, atât în ţară cât şi în străinătate, dar şi realizarea unor lucrări monumentale şi decorative dintre care amintim: Obeliscul din Parcul Gării Lugoj (1967), Monumentul satului părăsit, la Bunea Mică (Făget), Bustul lui Karol Pogany, ctitorul Bisericii Reformate din Lugoj, lucrări de artă decorativă şi mozaicuri la Cabana de la Nădrag (1982), precum şi o serie de iconostasuri pentru bisericile din Târgoviştea, Ohaba, Cireşu, Jdioara, Coşava, Ieşelniţa (Orşova), Cernavodă, Reşiţa, Zăvoi, Victor Vlad Delamarina, cartierul Iosif Constantin Drăgan din Lugoj, dar şi lucrarea amplă de la Biserica din Cluj, în colaborare cu maestrul Silviu Orăvitzan.

ltima apariţie pe simeza lugojană a maestrului Ladislau Pokker, alături de fiica sa Laura Pokker, reprezintă, în fond, materializarea unei viziuni artistice despre Facerea lumii pe care a gândit-o şi pe care am avut norocul să o aflu, primul, într-o discuţie de atelier, acum mai bne de 10 ani. Deşi, la prima vedere, se poate vorbi de doi artişti din generaţii diferite, cu o exprimare diferită prin intermediul a două genuri artistice diferite şi care, firesc, utilizează materiale sensibil diferite, avem de-a face cu o comunicare artistică care comportă acelaşi suport ideatic. Prin geometrismul lucrărilor sale, ce are drept efect simplificarea formei şi apropierea ei de esenţial, de substanţă, reprezintă modalitatea prin care ideea este evidenţiată, o idee ce dă sens unui demers artistic, sculptorul se transformă în narator, încercând să povestească, prin limbajul sculpturii, un basm fantastic ce începe cu haosul, ca personificare a vidului primordial, anterior creaţiei, când elementelor lumii nu le fusese încă impusă ordinea, şi se opreşte la primul moment de strălucire al umanităţii piramida, imagine sobră şi desăvârşită a sintezei, ea putând fi comparată cu un copac răsturnat cu vârful înfipt în pământ. Totodată, ca şi o conştiinţă a sintezei, piramida reprezintă şi locul de întâlnire dintre două lumi: o lume magică, dominată de ritualurile funerare de trecere la o viaţă supratemporală, şi o lume raţională, a geometriei şi a regulilor sale de construcţie. Este momentul în care artistul, prin intermediul piramidei sugerate, încearcă să facă legătura între facerea lumii şi perspectiva, mai mult sau mai puţin luminoasă, a efemerităţii existenţei ei. Şi pentru că orice basm are nevoie de o atmosferă propice, în care să se prezinte publicului larg, artista Laura Pokker întregeşte şi întăreşte, prin picturile sale, viziunea sculptorului Ladislau Pokker. Lucrările Laurei Pokker, prin culorile vii şi dense, alteori transparente, degajă pulsaţii ce rezonează cu sculptura maestrului Pokker. Din perspectiva unei comuniuni ideatice, coloristica tablourilor, culoarea care se descopune, provoacă, de la sine, profiluri, forme induse, creând sentimentul unei metafore lirice în care unitatea vizionară dintre sculptor şi plastician nu poate fi supusă fenomenului de evanescenţă. Aflându-se sub incidenţa simplicităţii, expoziţia maestrului Ladislau Pokker şi pictoriţei Laura Pokker reflectă, cum nu se poate mai elocvent, cuvintele marelui Constantin Brâncusi: „Simplicitatea nu este un scop în artă. Ca să ajungi la simplicitate şi în ciuda ei trebuie să te apropii de sensul real al lucrurilor. Simplicitatea este complexitatea însăşi şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa ca să-i poţi înţelege valoarea”. Fiind mai mereu în miezul lucrurilor, îmi permit să-i doresc maestrului şi prietenului meu de o viaţă, Ladislau Pokker, sănătate şi „non nova sed nove”.

Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj

(foto: Adriana Weimer)

iua de 21 martie a fiecărui an a fost proclamată de către UNESCO, la Paris, în octombrie – noiembrie 1999, Ziua Mondială a Poeziei. Această deosebită zi, care marchează şi începutul echinocţiului de primăvară, are ca principal scop sprijinirea diversităţii lingvistice prin intermediul poeziei. Ziua Mondială a Poeziei este, totodată, o recunoaştere a contribuţiei remarcabile a poeţilor şi a scriitorilor din întreaga lume, a oamenilor de litere şi de cultură aduse la îmbogăţirea culturii şi spiritualităţii universale. Prin Ziua Mondială a Poeziei se promovează eforturile editurilor mici care încearcă să se afirme în acest domeniu, publicând colecţii ale poeţilor tineri. De Ziua Mondială a Poeziei se organizează recitaluri publice, pentru a atrage cât mai multe persoane către acest gen literar şi pentru a restabili dialogul între poezie şi celelalte arte, printre care teatrul, dansul, muzica şi pictura, evidenţiind, din această perspectivă, dictonul lui Delacroix: “Nu există nicio altă artă fără poezie”. Prin sărbătorirea Zilei Mondiale a Poeziei este promovată imaginea poeziei în mass-media, astfel încât această formă de artă să nu mai fie considerată învechită, ci să fie văzută ca un mijloc de afirmare a identităţii unei societăţi.

Ziua Mondială Ziua Mondiala a Poeziei, la a Poeziei, la “Orient Latin” Staţia de Tratare Timişoara 2012 – ediţia a VII-a – a Apei Urseni din Timişoara F

undaţia Culturală „Orient Latin” din Timişoara, în parteneriat cu Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România şi Facultatea de Muzică a Universităţii de Vest, a organizat miercuri, 21 martie 2012 , a VII-a ediţie a Zilei Mondiale a Poeziei. Manifestarea a avut loc într-un spaţiu special: Sala „Orpheum” a Facultăţii de Muzică, care a dat un plus discret întregii manifestări. Asistenţa a fost formată din peste o sută de scriitori din vestul ţării, dar şi iubitori de poezie, din Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Reşiţa, Oraviţa şi membri ai Cenaclului „Pană cărăşană” din Grădinari. Programul, care s-a derulat de-a lungul a trei ore, a fost deschis de Cornel Ungureanu – preşedintele Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România – şi Ilie Chelariu – redactor-şef al revistei literare „Orient Latin” din Timişoara. În cadrul manifestării s-au acordat premiile anuale: Premiul „Horia Ionescu” (înmânat de Călin Ionescu, fiul regretatului actor şi regizor) – Cristian Szekeres, actor la Teatrul Naţional din Timişoara; premiile de excelenţă literară, care se acordă anual unor nemembri ai USR: (ex aequo) – criticul şi prozatorul Maria Niţu (Timişoara) şi poetul, editorul, folcloristul şi emulatorul cultural Iosif Băcilă (Bozovici). Despre ei au vorbit doamna Olimpia Berca, respectat critic timişorean, şi Gheorghe Secheşan, critic şi prozator. S-a ţinut un moment-remember Ignea Loga – poet şi pictor recent plecat dintre noi. Apoi, s-au lansat volumele: Emoţii timpurii, a debutantei Kara Molnar, susţinută de criticul Ionel Bota – cărturar de necontestat al Banatului şi directorul Teatrului Vechi “Mihai Eminescu” din Oraviţa – şi volumul Elemente de contur, de Ion Scorobete, timişorean de loc din Meria pădurenilor, poet, preşedintele Fundaţiei „Traian Vuia”, autor a numeroase volume. A fost lansat şi un tânăr elev – Cristian Băleanu, susţinut de poeta şi traducătoarea Manolita Dragomir Filimonescu. Au întregit atmosfera de poezie cele două recitaluri actoriceşti susţinute de Vladimir Jurăscu – din poezia lui Laurenţiu Cerneţ – şi Doru Iosif – din opera lui Gheorghe Azap, dar şi momentele muzicale: cvartetul format din patru tineri muzicieni – Marius Roman, Lavinius Nikolaevici, Ionuţ Giura, Alexandru Moise – încă studenţi, a încântat auditoriul cu dansuri româneşti de Bela Bartok şi badineria lui J. S. Bach; a mai cântat Victor Georoceanu – cantautorul boemei timişorene, iar duetul “Sound Sense” – Radu Stoica, chitară, şi Florin Ferchiu, violoncel – a „înviorat” sala cu muzica lor atât de apropiată inimilor celor ce scriu sau citesc poezie (duetul poate fi ascultat şi pe Youtube, cu „Destin”). La finalul frumoasei întâlniri literare, Ilie Chelariu – mentorul acestei întâlniri anuale de suflet – şi Ionel Bota i-au invitat pe cei prezenţi la o „Noapte de veghe pentru Mihai Eminescu”, care va avea loc, pe 14/ 15 iunie, în Teatrul Istoric “Mihai Eminescu” din Oraviţa.

oezia şi muzica s-au întâlnit în după-amiaza zilei de miercuri, 21 martie 2012, şi la Staţia de Tratare a Apei de pe Calea Urseni din Timişoara. De Ziua Mondială a Poeziei, timişorenii – scriitori şi iubitori de poezie, de literatură – s-au bucurat de o întâlnire cu mai mulţi autori timişoreni, pentru lecturi şi discuţii, într-un loc mai puţin convenţional – unul dintre cele mai inedite evenimente ale acestei săptămâni. venimentul, denumit „Samovarul literar”, a fost organizat de Aquatim, Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” şi Asociaţia Culturală Ariergarda. Astfel, iubitorii timişoreni de literatură, poezie şi muzică s-au întâlnit într-una dintre cele mai spectaculoase clădiri din Timişoara, aflată în patrimoniul Aquatim, grupul de fântâni nr. 1 de la vechea uzină de apă a Timişoarei aparţinând în prezent Staţiei de Tratare Urseni; este o clădire proiectată de arhitectul Laszlo Szekely la începutul secolului trecut, în stil Secession maghiar, care seamănă izbitor cu o farfurie zburătoare, fapt pentru care fotografiile sale de pe Google Earth au atras atenţia internauţilor din toată lumea. a acest inedit eveniment au participat poeţii: Robert Şerban, Tudor Creţu, Marcel Tolcea, Eugen Bunaru, Adrian Bodnaru, Simona Constantinovici, Ana Maria Puşcaşu, Marius Ştefan Aldea, Aleksandar Stoicovici, Borco Ilin, Andrei Chiş. Discuţiile literare au fost moderate de îndrăgiţii scriitori timişoreni Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi Robert Şerban. Ambianţa muzicală a fost asigurată de muzicienii Liviu Butoi şi Tony Kuhn; intrarea a fost liberă. Zilei Mondiale a Poeziei i-a urmat Ziua Mondială a Apei, joi, 22 martie. quatim Timişoara are în pregătire şi alte evenimente culturale, în care porţile staţiilor de tratare a apei se vor deschide publicului larg.

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat 10 Dorin Murariu

Piranha şi păsările

aul Eugen Banciu are obişnuinţa de a lucra de peste trei decenii cu suprafeţe epice ample, adesea poliedrice, şi cu mize mereu înalte. Închizând ciclul exemplar al Burnei, autorul a deschis altul, mai ambiţios. Traversarea cercului este o construcţie impozantă, cu şapte „turnuri”, din care au apărut Noaptea strigoilor, Remora, Marii fericiţi, Somonul roşu, Luna neagră şi, acum, Piranha (Editura Anthropos, 2012 ). Peste 2000 de pagini pentru un om „nou”, bombardat clipă de clipă din toate părţile cu tot felul de informaţii. Agresat. Cu obişnuinţe schimbate radical, dramatic, în numai câţiva ani, pentru care lectura e un fel de ştearsă amintire şcolară. În contrapondere, vocea autorului se aude clar, mărturisind că sensul nostru în viaţă este de a reuşi să ne asumăm lumea în care trăim în toate dimensiunile ei şi s-o cunoaştem.

artea este o parabolă a omului de cultură care nu poate ignora diverşii vectori venind din adâncul tulburat al celulelor de contact cu lumea şi nici presiunea banalităţii zilnice. Deşi tânăr şi retractil, Matei Jianu ajunge cu rapiditate în vârful ierarhiei fostului ziar de partid din capitala unui judeţ transilvănean, trăind din plin experienţele unui drum iniţiatic prin scris. Absolvent de filosofie, s-ar fi simţit mult mai bine în spaţiul securizat al ideilor şi al cărţilor universitare, dar asprele determinări ale cotidianului îl fac prizonierul

ca să gândească şi practic, nu doar să viseze, explicându-i că, după ’89, România a ajuns ,,o ţară de haiduci bogaţi, care-atacă la drumul mare pe alţi haiduci bogaţi, să le ia totul, să împartă totul între ei ori să-şi ţină totul numai pentru ei”, ipostaza lui Iancu Jianu fiind de tot răsuflată. Categorisit drept ,,chibiţ cu studii superioare”, un neadaptat la viaţă, ,,om meditativ care vede lucrurile la modul general”, un ,,liber cugetător”, Matei nu vrea să-şi asume decât condiţia de intelectual onest, care nu se poate implica în diverse combi-

tere de care ele se pot lipsi, pentru că o au pe a lor, în care cred... Urmează refluxul. Bătrâneţea, apa seacă, sângele se stinge. Păsările neavortate devin vulturi şi se pregătesc pentru un alt ciclu fără să-şi dea seama şi-şi caută hrana pe-aproape... şi-atunci victimele cele mai la îndemână sunt piranha neputincioşi, sufocaţi de aerul pentru care nu au bronhii... De păsările alea nu ştie nimeni, decât de piranha...” oul roman al lui Paul Eugen Banciu îngăduie mai multe căi de acces spre miezul său polimorf. O lectură simbolică, de exemplu, nu poate evita câteva secvenţe definitorii, ce asigură pilonii reflexivi pe care s-a construit întregul ansamblu epic. Buncăr de suprafaţă mărginit de o curte stearpă, tipografia este pentru toţi cei implicaţi în actul scrierii matricea primordială păstrând focul ,,jertfelor” zilnice, uterul de plumb al literelor bune sau rele, convertind totul în pulsaţia de efemeridă a informaţiilor ce curg necontenit. Linotipul însă moa-

unui orizont obturat. Agenţii schimbărilor însă nu întârzie să apară, protagonistul fiind nevoit să treacă prin probe fundamentale, precum căsătoria cu Mona, naşterea băiatului şi întregirea cercului familiei prin apropierea de tatăl pe care, cu ani în urmă, îl repudiase pentru pustiitoarea sa tiranie. Legătura de sânge se reface simbolic, dar şi la modul propriu, când Vasile Jianu, influent senator, are un accident de circulaţie, dar este salvat de sângele fiului, care a răspuns cu promptitudine la chemarea Yvonnei, cea de-a doua soţie a lui Vasile, puternic implicată în jocurile politice bucureştene şi de aceeaşi vârstă cu Matei, o nefirească şi inacceptabilă nouă ,,mamă”. upă fragila recuperare a sănătăţii, tatăl ar fi vrut să-şi plaseze fiul în cercurile puterii din Capitală

naţii îndoielnice aducătoare de uriaş profit. Happy-end-ul (din perspectiva lui Vasile, a Yvonnei şi a Monei) devine copleşitor pentru Matei, căci este numit patron executiv al poligrafiei unde se tipărea şi ziarul său aşa-zis independent, stăpân absolut peste ocnaşii literelor, fiind astfel forţat să intre într-o lume asemănătoare cu cea în care piranha, când fluxul inundă pădurea tropicală, devoră orice animal prins în capcana lichidă sau puii căzuţi din cuiburi. Când vine însă refluxul, ,,ucigaşul puilor ajunge să fie mâncat de urmaşii păsărilor sau de fraţii acelora”, iar Matei decodifică mai departe simbolul şi pentru ceilalţi din redacţie: ,,fluxul e vremea tinereţii, când bărbaţii pulsează sânge prin toate vinele pământului din ei [...]. Se ucid pentru teritorii, unde femeile se pot adapta, pentru o pu-

re, iar asepticul substitut (calculatorul) nu mai are nimic eroic şi îi alienează pe tipografi, alchimişti mereu chinuiţi de nevoi, obişnuiţi să înfrunte infernul de hârtie şi metal bând câte o magică poţiune din lapte şi alcool. În altă parte, crucificaţi, fiul şi tatăl trec împreună peste o cumpănă a vieţii şi, mai apoi, încearcă să se regăsească şi sufleteşte, mai ales că în existenţa fiecăruia urma să apară câte un nou copil, semn neechivoc al speranţei şi al vindecării tuturor rănilor pe care actanţii cuplurilor le provocaseră celor din preajmă. iranha este o profundă meditaţie transpusă epic despre identitate şi alteritate, despre pragurile vârstelor, despre ideal şi apăsarea faptului brut dintr-o societate cu reperele într-o periculoasă glisare...

l şi-a imaginat ciclurile umanităţii prin prisma contemporaneităţii, în vremuri de tranziţie, când îşi exhibă oricine fără nicio jenă şi tâmpenia şi grandilocvenţa. Sunt ani când poţi să te compromiţi nestingherit, fiindcă lumea îţi dă voie să faci ce vrei, în oameni nemaiexistând vreo reţinere. A surprinde cât mai pregnant chipul lumii noi pare să fie noul pariu al autorului, un foarte atent şi fin creator de personaje dintre cele mai diferite. Dacă în Reciful (1979), unii actanţi păreau doar componente indistincte ale unui conglomerat viu, Burna, în noile romane, dorinţa de individualizare este aproape obsesivă, reflex imediat al proaspetelor mentalităţi. iranha se încadrează în tiparul propriu viziunii à la Banciu: fundament epic solid, alunecări temporale, arhitectură narativă complexă, bazată pe jocul blocurilor cuprinzătoare, dar şi al dantelăriilor epice, personaje puternice, minuţios construite, prinse în mecanisme sociale atent definite, cu inserţii livreşti aruncând punţi către simbol.

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat Dana Nicoleta Popescu

Dorin Murariu

Măştile prozei

E F

eria romanescă Traversarea cercului, început de Paul Eugen Banciu în 1996, cu Noaptea strigoilor (Martorul), se încheie şaisprezece ani mai târziu, îmbogăţit prin volumele al şaselea şi al şaptelea: Piranha (Judectorul), respectiv Singurătatea luminii (Călăuza). Două cărţi ce pot fi aşezate în antiteză dacă luăm în considerare aspectele focalizate: prima, imagine de ansamblu cu numeroase personaje, unele colective, surprinse în momente de transformări şi redefiniri, a doua ilustrând retragerea în sine, cu periodice întoarceri în decorul ce poartă semnificaţia valorilor esenţiale. ingurătatea luminii ar putea fi citită ca o carte a pelerinajelor: munţii reprezintă singura evadare posibilă dintr-o lume opresivă, marcată de legi absurde şi, pe de altă parte, un parcurs iniţiatic, o călătorie în care drumul rămâne la fel de important ca ajungerea la destinaţie. Şi, nu în ultimul rând, cea mai neconvenţională dintre terapii, dar cu rezultate miraculoase. Pasiunea autorului pentru poveste aşează rememorarea ascensiunilor montane între două coperte ficţionale, ce descriu un destin tragic: fostul alpinist, care şi-a pierdut vederea, s-a retras în vecinătatea munţilor săi iubiţi, având alături un hamster ce urcă şi coboară pe o scăriţă, într-un borcan – microcosmosul reia, la altă scară, atributele macrocosmosului. În acelaşi timp, avem de-a face cu o punere în abis a aventurilor de montaniard care urmează a fi relatate. Odată eliberat, micul animal se pierde în necunoscut, anticipând dispariţia stăpânului său în timpul unei vântori fără valenţe în-

(Zigguratul) sunt ,,purtători ai simbolisticii cristice”, în timp ce personaje din alte romane trec prin multiple oglindiri şi îngăduie apropieri de simboluri precum grifonul sau strigoiul. crierile lui Paul Eugen Banciu sunt complexe areale artistice de care autoarea profită cu dezinvoltură şi cu o evidentă plăcere a spunerii, dezghiocând sensuri, potenţând latenţe şi valorificând pulsaţiile unor indici plasaţi deloc întâmplător în diversele aliniamente ale textului. Este suficient, de pildă, ca un personaj să facă translaţia unui portret în lumea animală prin utilizarea unei comparaţii cu un arici, şi imediat i se oferă cititorului spectacolul unor rânduri în care pomenitul animal străbate epocile şi mitologiile, e de ajuns să apară personaje reprezentând voci ireconciliabile, antitetice, cum sunt Mogu şi Urvan (Sărbătorile), şi de îndată sunt plasate sub tutelele opuse ale întunericului şi luminii, iar de aici până la inevitabilul apel la mentalitatea arhaică nu e decât un pas ce deschide apoi rapide căi legând anumite secvenţe temporale malefice/ benefice (noaptea şi ziua, iarna şi vara etc.) de animalele-totem, cum sunt calul şi lupul. Ca într-un efect de domino, neaşteptatele juxtapuneri îşi trăiesc apariţia cu o anumită voluptate, surprinzând multiple semnificaţii, care, altminteri, ar fi fost ignorate, naturaleţea acestor pagini critice fiind reflexul libertăţii asigurate printr-o cuprinză-toare documentare de care profită o sensibilitate particulară. ine doreşte subtile chei analitice pentru a se bucura de proza lui Paul Eugen Banciu le poate lua cu încredere din Măştile timpului, temeinica abordare critică a Danei Nicoleta Popescu.

xistenţa acestui background fundamental i-a permis Danei Nicoleta Popescu o abordare unitară şi extrem de profitabilă a unui uriaş flux epic a cărui dimensiune mitică a fost sesizată de critică încă de la primul roman, aspect care s-a întâlnit în mod fericit cu propensiunea exegetei pentru lectura într-o astfel de cheie, după cum s-a putut observa încă din 2005 în Mateiu I. Caragiale – iniţiere şi estetism, cu prelungiri şi în Sub semnul barocului (2009 ). iecare roman scris de Paul Eugen Banciu este analizat în câte un capitol semnificativ, autoarea molipsindu-se de forţa de sugestie a prozatorului. ,,Mecanica” exegetică nu se abate de la o abordare în două trepte, juxtapunerea opiniilor critice anterioare despre o anumită scriere fiind urmată de câmpul larg al interpretărilor personale, abundent argumentate, modalitate care protejează cititorul de rigorismul unei viziuni unidirecţionale, dar care îl şi seduce prin spontaneitatea asocierilor şi prin libertatea interpretativă. Mereu atentă la toate semnele textului, valorificând cu subtilitate resursele detaliilor dar şi ale panoramărilor, Dana Nicoleta Popescu nu este interesată în exces de osatura prozei analizate, ci mai degrabă de carnaţia sa ideatică, generând frumuseţea particulară a unor personaje exemplare. Personaj arhetipal, Femeia Marii (Casa Ursei Mari) provoacă glosări de substanţă, fiind integrată într-un sistem ralaţional complex, ale cărui borne sunt întrepătrunderea yin şi yang, simbolistica ursului în mitologiile europene şi în cea autohtonă ori dualitatea vânător – victimă în legenda nimfei Kallisto, Mogu (Sărbătorile) este comparat cu anonimii aezi ai Heladei, Gugu şi Remeţan

Închiderea cercului

ublicarea celui de-al doilea studiu monografic (Măştile timpului, Hestia & Anthropos, Timişoara, 2012) despre Paul Eugen Banciu reflectă interesul sintetizator al criticii literare faţă de una dintre cele mai ample construcţii epice din ultimele decenii, reflex al unei continue meditaţii asupra condiţiei omului, a creatorului, cel din urmă fiind ,,starea pură a iubirii sacre convertită în lumesc, în trup.” emersul exegetic al Danei Nicoleta Popescu este exemplar şi, în acelaşi timp, temerar, întrucât proteismul operei analizate este uimitor, fiecare dintre cărţile originalului autor timişorean înfăţişându-se în alte ,,haine”, soluţiile constructive şi stilistice fiind uneori chiar antagonice. Dacă în ciclul Burnei, romanele erau clădite pe câte o structură îngăduind monumentalul, în Traversarea cercului maniera epică dă senzaţia unei rapide racordări a prozatorului la provocările unei contemporaneităţi ce pare a-şi asuma cu seninătate degradarea axiologică. Scriind pentru noii cititori, atâţia căţi au rămas, Paul Eugen Banciu nu a abandonat însă vocaţia sa de constructor al unei proze distilând în permanenţă sevele straturilor culturale.

temeietoare sau iniţiatice. Actul violent, rămas neexplicat şi nepedepsit, păstrează, totuşi, o aură apoteozantă: cel ucis va reînvia în altă dimesiune, dispersându-se în natură. xpediţiile pe munte sunt istorisite de vocea auctorială cunoscută din volumele de eseuri. Scriitorul şi omul de cultură este dublat, de această dată, de călăuză, calitate superioară unui simplu ghid: după cum autorul mărturiseşte, în repetate rânduri, misiunea sa este să-i scoată pe ceilalţi la liman, să-i ştie în siguranţă. Personajul din stirpea iniţiaţilor, asemeni călăuzelor din filmul lui Tarkovki şi romanul fraţilor Strugaţki, Picnic la marginea drumului, păstrează şi celălalt sens al termenului: conducător, îndrumător, educându-i pe ceilalţi, cele mai apropiate fiinţe sau, dimpotrivă, necunoscuţi. După ce siluetele le-au fost fixate în fotografii sau capturate pe pelicula filmelor, persoanele reale devin adevăraţi eroi, iar aventurile lor de vacanţă se transformă în ficţiune. Metamorfoza se datorează, pe de-o parte, mutaţiilor operate de trecerea timpului; pe de alta, deplasarea într-un alt plan se explică prin experienţele cu totul diferite faţă de existenţa cotidiană: o viaţă paralelă, înghesuită în doar câteva săptămâni dintr-un an. scensiunea montană şi scrisul se dovedesc, în cele din urmă, două variante ale aceluiaşi ritual soteriologic: „Cordelina de siguranţă e pagina bătută la maşină care mă scoate din viroagele expuse ale lumii” (Singurătatea luminii (Călăuza), Timişoara, Editura Anthropos, 2012, p. 264).

Teatrul Orăşenesc din Lugoj în 1900, anul inaugurării

Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj

Autograf oferit de George Enescu Mariei Hidu (fiica primarului Lugojului) cu prilejul concertului susţinut în 1943, ultima mărturie a prezenţei muzicianului la Lugoj (colecţia dr. Maria Brazdă)

(foto: Adriana Weimer)

Afişul concertului susţinut de George Enescu, în 5 noiembrie 1929, pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj

Autograful lui George Enescu din Cartea de Aur a Liceului de Fete “Iulia Hasdeu” Lugoj (februarie 1927)

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat 12 Dumitru Tomoni

Personalitãþi lugojene la ceas aniversar

Traian Vuia - 140 de ani de la naştere Din corespondenţa cu George Dobrin

upă realizarea României Mari, Vuia intenţiona să se întoarcă în ţară şi să se stabilească în Banat. În acest sens va întreţine, timp de două decenii, o bogată corespondenţă cu George Dobrin. Multe dintre aceste scrisori sunt adevărate sentinţe de condamnare a politicianismului din România interbelică. Traian Vuia critică cu multă duritate demagogia şi balcanismul vieţii politice, „virusul politicianismului şi al fanariotismului”, dezinteresul guvernanţilor pentru destinul ţării, necinstea şi dezbinarea. El milita pentru solidaritate naţională, responsabilitate civică şi politică, altruism şi jertfă pentru progresul ţării, reunificate după atâta trudă şi suferinţă. Corespondenţa purtată cu George Dobrin, primul prefect român al judeţului Caraş-Severin, întregeşte imaginea de patriot şi luptător sincer pentru binele neamului său, iar publicarea ei la 140 de ani de la naşterea lui Traian Vuia este un binemeritat şi necesar omagiu.

n scrisoarea trimisă în 11 aprilie 1922, Vuia face o analiză necruţătoare a realităţilor politice din Ardeal şi Regat în primii ani de după Marea Unire. Deşi departe de ţară, el urmăreşte cu mare atenţie viaţa politică din România Reîntregită şi în special comportamentul oamenilor politici din Banat şi Ardeal cărora le reproşează până şi modul în care s-a realizat actul unirii Banatului şi Ardealului cu România. Vuia consideră că s-a acţionat pripit sub presiunea evenimentelor şi nu s-a căutat o bază juridică care să garanteze o politică nediscriminatorie a Bucureştiului. Inventatorul bănăţean opina că trebuia „să ne declarăm independenţi şi ca popor liber, printr-un act liberal, luând argumente reciproce să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie… În 1918 am atras atenţia d-lor Bocu, Goga şi Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am spus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezenţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă.” Exagerarea lui Vuia este evidentă, inventatorul şi patriotul bănăţean neînţelegând dimensiunea reală a situaţiei interne şi internaţionale a Ardealului şi Banatului, la sfârşitul anului 1918. Vuia îi mărturisea lui George Dobrin că nu a crezut niciodată în succesul politicii de maghiarizare a românilor din Banat şi Ardeal, dar se temea că după Unire exista pericolul real de fanariotizare, astfel că în „20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi.” Balcanizarea ardelenilor şi bănăţenilor era posibilă în concepţia lui Vuia pentru că „dacă amesteci fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune se vor putrezi”. În încheierea scrisorii, Vuia îşi exprima dorinţa de a reveni în câteva luni în ţară pentru a realiza în serie un motor cu combustie internă şi a-şi experimenta cercetările referitoare la navigaţia aeriană. Garches, 11 Aprilie 1922 Iubite Domnule Dobrin, m primit ambele DV scrisori şi Vă rog să mă scuzaţi pentru că întârziez cu răspunsul. Sper că aţi primit un Album şi o colecţiune din revista „Ma apetite Maison” anul 1921. Casa, al cărei anunţ mi-aţi trimis, nu mai există. Am urmat (urmărit – n. n.) cu mare atenţie campania electorală1. Dacă vă raportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi că toate s-au petrecut aşa cum trebuia să se petreacă. „Cum îţi aşterni, aşa dormi”. Când s-a făcut Unirea nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice, când trebuiau discutate condiţiunile Unirei: 1) Înainte de intrarea României în războiul european, când România cu concursul mandatarului Partidului Naţional a stabilit frontierele României Nouă, care au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu Aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre. 2) După Armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, care angajează mai mult pe aceia care le-au făcut, decât pe guvernul român. Unirei trebuia să-i precedeze un pact bilateral întră guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din vechiul Regat l-au privit

Bustul “Traian Vuia” din Lugoj (Parcul “Traian Vuia”) (foto Adriana Weimer)

cu zâmbet şi au zis că suntem naivi, că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa cursei, în care noi am intrat de bună voie. Când doi indivizi se asociază, când două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact. Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate E.g. (?) ca în decurs de 10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bănat să fie lăsaţi în garnizoanele din aceste provincii. Ca funcţionarii în administraţiune şi magistratură să fie în acelaşi interval recrutaţi din noile provincii. O lege electorală clară şi precisă etc. Mă dinspensez de a Vă înşira motivele acestor condiţiuni şi ale altora, care ar fi trăbuit să fie corolarul garanţiilor fundamentale. Când în 1917 şi 1918, prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personală, am fost silit să mă ocup de prepararea unirei noastre, a trăbuit să văd vârful urechilor lor. Ei nu admiteau nici măcar termenul „unire”. Baza anexării, după dânşii, trăbuia să fie sacrificiul dus de vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la aceea ce dreptul2 internaţional numeşte „Droit de conquete” . Şi într-adevăr unirea s-a făcut pe aceeaşi bază. Ei, ca să nu ne vatăme susceptibilitatea şi ştiind că suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lăsat să vorbim despre unire, lăsând, ca timpul să ne trezească. De altcum dânşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decât noi – asta trăbuie să o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior, au priceperea afacerilor şi experienţă, să nu uităm proverbul maghiar: „Szemese a vilag”3 – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca să se înstăpâniască la noi, să se aşeze administrativ şi milităreşte. Împrejurările, în4 special expediţiunea contra lui Béla Kun , i-au

favorizat. Probă că, îndată ce s-au simţit stăpâni, printr-un ucaz au trimis la plimbare Consiliul Dirigent. Cu un cuvânt „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să învinovăţim decât pe noi înşine: lipsa noastră de înţălepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: „Mintea românului cea din urmă”. „Denkfauljeit”5 a românului, despre care ne vorbea fericitul director Billmann. Cea ce mă întristează mai mult şi mă face să mă lapăd de optimismul meu obişnuit este când mă gândesc la aceea ce mi-aţi repetat de atâtea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trăbue să rămânem şi de aici înainte slugoi şi cerşetori pe la uşile domnilor? În 1918 am atras atenţiunea dlor Bocu6, Goga7, Lucaciu8 asupra chestiunei unirei, le-am spus că trăbuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezenţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înţăles şi am fost suspiţionat că voiesc independenţa Transilvaniei. Pentru ca să ne putem uni cu Regatul român, trăbuie să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenţi şi, ca popor liber, printr-un act bilateral, luând angajamente reciproce, să ne unim cu vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Când am văzut în ce mâini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusă soarta poporului aici, m-am retras scârbit. Bărbaţii noştri cred că marile probleme se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice. Când a sosit Vaida9 aici cu delegaţiunea transilvană şi când m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fără nici un încongiur. A recunoscut că s-au comis greşeli. Era evident, critica mea purta şi contra Partidului Naţional care a comis greşeli „ireparabile”. Termenul meu i s-a părut exagerat. Am adăugat, că la unicul mijloc capabil de a repara această eroare nu vom avea niciodată recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi caracterul intelectualilor de la noi. V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet pentru ca să ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastră, şi în special a Partidului Naţional. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza. Trăbuie însă să constatăm că ultimele generaţiuni ale tineretului intelectual au fost moralmente maghiarizate. Până în timpurile mai recente am avut credinţa că nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom scăpa de acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, care lipseau ungurilor. De altcum ei nu par prea grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţa, răbdarea noastră fără margini, răsămnarea cu care am purtat atâtea juguri în decurs de atâtea secole. Ei nu ignorează nici teama de rezistenţă violentă. Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm, până ce ne vom obosi şi ne vom calma. Când citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor Partidului îmi amintesc de teribilul din poveste, care pus în faţa adversarului lui striga cătră solii lui: „Reţineţi-mă, ca să nu se întâmple o nenorocire”. Bărbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame şi petiţiuni către Rege şi vor epuiza toate căile legale. Ştim ce înseamnă asta. Dacă guvernul din Bucureşti nu comite grăşeli prea mari, nu se duce să danseze pe gheaţă, ca măgarul şi ungurii, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani, ne vom trezi balcanizaţi, după ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune se vor putrezi. Fructele bune nu pot fi prezervate decât prin nimicirea celor stricate. Eu plec de aici în august. Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut. Este clar că angajamentul definitiv nu va putea avea loc decât după luarea contactului direct cu dirigenţii uzinelor. Aş voi însă să ştiu prealabil dacă este înţăles că mi se vor pune la dispoziţiune mijloacele pentru: 1) Realizarea cercetărilor mele relative la navigaţiunea aeriană, mai bine zis la industrializarea lor. 2) La realizarea unui motor cu combustiune internă continuă. Ad 1. Maşina, care trăbuie să servească

de bază, este terminată şi încercările urmează cu succes. Învăţat prin experienţa din trecut, experienţele se fac în secret. Ad 2. Am un motor de studiu realizat în parte cu concursul Ministerului de Invenţii din Franţa. Acest motor a funcţionat, a rămas în suspans numai punerea la punct a unor aparate accesorii. În vederea acestor realizări este necesar să se trateze în următoarele condiţiuni: 1) Să se constituie un sindicat sau o so-cietate anonimă sau în comanditč cu un capital apropriat condiţiunilor, preţurilor locale şi fabricaţiunei pentru construcţiunea unei fabrici de mecanică şi tâmplărie pentru fabricarea maşinelor în serie. Nu este bineînţăles eschis (exclus – n. n.) ca această fabicaţiune să fie întrăprinsă de uzinele din Reşiţa înseşi. 2) Un atelier-laboratoriu cu maşinile apropriate executării pieselor necesare pentru punerea la punct a motorului. Fondurile necesare pot fi adunate prin formarea unui sindicat sau societate anonimă. Dacă mă reîntorc în patrie sunt decis a mă consacra acestor două probleme. Vă rog să-mi scrieţi, cât se poate de repede în aceste chestiuni, cari trăbuie să fie elucidate înainte de plecarea mea. Nădăjduiesc că întreaga Dvoastre familie se află bine. Al DVoastrea devotat T. Vuia

Note: Se referă la alegerile parlamentare din martie 1922, câştigate cu 60,3% de PNL. 2 Drept de cucerire. 3 Cel descurcăreţ stăpâneşte lumea. 4 Béla Kun (1886-1939), unul dintre întemeietorii Partidului Comunist din Ungaria (1918) şi conducătorul Republicii Sovietice Ungare (martie-august 1919). După răsturnarea regimului bolşevic cu ajutorul armatei române, a emigrat în Austria şi apoi în Rusia Sovietică, fiind o victimă a epurărilor staliniste. Vezi Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În căutarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1994. 5 Gândirea înceată. 6 Sever Bocu (1874-1951), om politic şi publicist. A susţinut lupta pentru unirea Transilvaniei şi Banatului cu România. În 1928 a fost numit Ministru al Banatului, fără portofoliu, în primul guvern condus de Iuliu Maniu. Fondator al publicaţiilor „Voinţa Banatului” (1921) şi „Vestul” (1930) şi conducător al organizaţiei P.N.Ţ. din judeţul Timiş-Torontal, va fi arestat în mai 1950. Vezi Ioan Munteanu, Sever Bocu (1874-1951), Edit. Mirton, Timişoara, 1999. 7 Octavian Goga (1881-1939), poet, ziarist şi om politic. A avut u rol important în lupta politică pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Conducător al Partidului Naţional Creştin, ministru în mai multe rânduri şi 8prim-ministru (1937-1938). Vasile Lucaciu (1852-1922), preot, om politic, publicist, deputat în parlamentul din Budapesta. Unul dintre conducătorii luptei de eliberare naţională a românilor transilvăneni. 9 Alexandru Vaida Voevod (1872-1950), om politic, membru al conducerii Partidului Naţional Român şi al Consiliului Naţional Român (1918). După unire a exercitat de trei ori demnitatea de prim-ministru, ca reprezentant al Partidului Naţional Român şi Partidul Naţional Ţărănesc; din decembrie 1919 a condus delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. 1

* n scrisoarea datată: Garches, 20 iunie 1923, Vuia mărturisea că cea mai mare dorinţă a sa era aceea de a se reîntoarce în ţară pentru a realiza la Reşiţa motorul cu combustie internă: „Anul acesta este cel decisiv. Nu am putut face în anul trecut călătoria proiectată şi aşteptată cu atâta dor, o voi face în anul acesta.” Realităţile politice din România şi imaginea ţării îl preocupă deopotrivă pe savantul bănăţean. El crede că fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Conservator Democrat era un prim pas spre renunţarea la principiile care au dus la triumful mişcării naţionale române din Ardeal. Prin fuziune, Partidul Naţional Român devenea un partid politic obişnuit care nu-şi dorea decât să ajungă la putere. Vuia nu putea uita faptul că Take Ionescu a contribuit la căderea primului guvern rezultat în urma alegerilor organizate pe baza votului universal, guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, pe care l-a acuzat ca fiind alcătuit din oameni „neexperimentaţi, necompetenţi, slabi.” Vaida era prezentat ca un fel de Kerenski care prin „slăbiciunea şi condescendenţa lui faţă de partidele extreme pregăteşte ajungerea la putere a extremiştilor”. Superficialitatea oamenilor politici români şi lipsa lor de patriotism sunt condamnate cu vehemenţă de Traian Vuia: „România este o ţară balcanică, guvernată de incapabili, bărbaţi fără principii, tembeli, lipsiţi de patriotismul cel mai elementar, fără scrupuli.” Vuia constată că „străinii ne cunosc mai bine. Cugetătorii care au avut ocaziunea de a studia poporul nostru şi moravurile lui pretind că răul are ca rădăcină faptul că România n-a avut aproape niciodată o tinerime generoasă şi din cauza aceasta s-a ancorat în ei convingerea că în ţara aceasta democraţia nu se va putea întrupa decât foarte greu.” De aceea, „ei ne cred inferiori, nu egali. Suntem consideraţi ca rude sărace şi ar trăbui să ne îndestulim cu un loc modest în bucătărie.” În ciuda acestor constatări amare Vuia 

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat  rămâne un optimist: „Să nădăjduim că această mintalitate se va schimba şi că vor ajunge la credinţa unei îndreptăţiri egale cu dânşii”. Garches, 20 iunie 1923 Iubite Domnule Dobrin, m primit Preţuitele DVoastre (rânduri – n.n.). Vă mulţămesc pentru cele ce mi-aţi comunicat relativ la familia Dvoastre care mă interesează, pentru că afecţiunea noastră reciprocă nu s-a slăbit deloc, fiecare scrisoare îmi dă o probă. Urmez cu atenţie soarta familiei şi mă bucur că toţi membri ei ajung să-şi croiască o situaţiune socială. E foarte bine că caută a se căsători tineri. Am regretat că nu v-am putut răspunde mai degrabă. Am avut multe dificultăţi. Nu v-am putut scrie la timp relativ la subscripţiunea acţiunilor de la Creditul Bănăţean. Cred că aţi luat dispoziţiunile necesare fără avizul meu. Mă voiu sili a Vă transmite cât mai degrabă suma necesară pentru acoperirea subscripţiunii. Vă rog să-mi comunicaţi cât datorez până la 30 a lunii curente. Citesc cu bucurie amestecată de regrete scrisorile DVoastre, cari mă reclamă cu atâta insistenţă în patrie. Ele indică încrederea ce aveţi în colaborarea noastră. Dacă aş pune în cumpănă numai comoditatea mea personală, nu aş avea un moment de ezitare; ar fi trăbuit chiar să mă reîntorc în patrie imediat după dezrobirea ţării. Trăbuie să Vă mărturisesc că cea mai mare dorinţă a mea este de a mă reîntoarce cât mai degrabă în patrie. Anul aceste este cel decisiv. Nu am putut face în anul trecut călătoria proiectată şi aşteptată cu atâta dor, o voiu face în anul acesta şi atunci ne vom consulta asupra situaţiunilor ce îmi oferiţi cu atâta bunăvoinţă. Aş dori totuşi să ştiu, înainte de a întreprinde această călătorie, care ar fi atribuţiunile mele în situaţiunea 1ce îmi oferiţi pe lângă Dl Antoniu Mocsonyi . De asemenea [în ceea – n.n.] ce priveşte Reşiţa aş dori să ştiu ce situaţiune aş putea avea acolo şi dacă mi s-ar da posibilitatea de a pune la punct ultima mea invenţiune, motorul cu combustie internă continuă. Situaţiunea noastră politică văzută din străinătate este tot rea. Eu însă sunt optimist în ceea ce priveşte viitorul mai îndepărtat al ţării noastre. În acele cercuri care au simpatie adevărată pentru poporul român, fuziunea cu tachiştii a 2produs o impresiunea nu se poate mai rea : În urma acestei fuziuni se crede că partidul naţional este un partid „politic” şi, ca toate partidele politice din Regat, vrea să ajungă la putere. Ei anume nu-şi pot explica altcum fuziunea cu conservatorii democraţi. Ei nu pot uita că acela care a3 fost informatorul Franţei, Tache Ionescu , în 1919, sub Ministerul Vaida4, a contribuit mai mult la răsturnarea acestui Minister, pe care l-a calomniat la Quai d’Orzai5, zicând că este compus de oameni neexperimentaţi, necompetenţi, slabi. Vaida este prezentat ca un fel de Kerenky6 român, care prin slăbiciunea şi condescendenţa lui faţă de partidele extreme pregăteşte ajungerea la putere a extremiştilor. În adevăr, trăbuie să apară ciudat fiecărui om imparţial faptul că partidul naţional se pupă acum cu aceia al căror şef a inaugurat regimul de astăzi. Ştie toată lumea că adversarii uniţi cu tachiştii au pregătit sosirea liberalilor. Am ajuns acolo, că în străinătate factorii politici se dezinteresează cu totul de luptele noastre politice. România este o ţară balcanică, guvernată de incapabili, bărbaţi fără principii, tembeli, lipsiţi de patriotismul cel mai elementar, fără scrupuli. Ce să zic eu, când văd de ex. pe Bocu7 prăşedinte al partidului naţional în Bănat, bărbatul acela care aici, la Paris, s-a ferit de Vaida ca de ciumă? În 1918 a calomniat partidul naţional, unde numai a putut vorbi şi a vorbit cu dispreţ despre el. ce-i drept, era locotenentul fidel al lui Goga pe acea vreme şi s-a despărţit de dânsul pentru că fostul camarad de luptă nu i-a dat locul ce-l ambiţionase8: Am văzut de mult că străinii ne cunosc mai bine. Cugetătorii care au avut ocaziunea de a studia poporul nostru şi moravurile lui pretind că răul are ca rădăcină faptul că România n-a avut aproape niciodată o tinerime generoasă şi din cauza aceasta s-a ancorat în ei convingerea că în ţara aceasta democraţia nu se va putea întrupa decât foarte greu; unii merg până la afirmarea că nu se va întâmpla niciodată. Românii de aici au toţi o simpatie necondiţionată pentru liberali, iar pe transilvăneni îi prezintă ca pe nişte rătăciţi, care râvnează după putere, încăpăţânaţi şi faţă de cari, pentru a-i domestica, mijloacele întrebuinţate de liberali sunt necesare pentru a salva ţara. Un lucru este cert. Fără nici o excepţiune ei ne cred inferiori, nu egali. Suntem consideraţi ca rude sărace şi ar trăbui să ne îndestulim cu un loc modest în bucătărie. Să nădăjduim că această mintalitate se va schimba şi că vor ajunge la credinţa unei îndreptăţiri egale cu dânşii. Vă rog să mă scuzaţi pe lângă Ionel, că nu i-am răspuns. Pe Ţincu nu l-am văzut de un an şi să nu-şi facă nici o grijă. În aşteptarea scrisoarei DV, rămân Al DVoastre devotat T. Vuia

Cornel Ungureanu

Constantin Buiciuc, Gheorghe Luchescu - doi cărturari de neînlocuit -

Placa Comemorativă “Traian Vuia” de pe faţada Colegiului Naţional “Coriolan Brediceanu” din Lugoj (foto: Adriana Weimer) Note: 1

Ionel Mocioni (1893-1930), avocat şi om politic. S-a născut la 20 martie 1893 în localitatea Căpâlnaş. Studiile le-a făcut la Braşov şi Budapesta. Tot la Budapesta a făcut şi studiile juridice. În 1928 a fost numit prefect al judeţului Severin. Moare la 3 octombrie 1930 la Lugoj şi este înmormântat la foeni. 2 Este vorba de fuziunea dintre Partidul Naţional Român şi Partidul Conservator condus de Take Ionescu 3 Dumitru (Take) Ionescu (1858-1922), avocat, publicist şi om politic. Iniţial liberal, apoi membru al Partidului Conservator (din 1886), a fondat şi condus Partidul Conservator Democrat. De mai multe ori ministru; prim-ministru (1921-1922). Preşedinte al Consiliului Naţional al unităţii Române (Paris, 1918). 4 Se referă la guvernul constituit în urma primelor alegeri organizate pe baza votului universal, guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie12 martie 1920) 5 Sediul Ministerului Afacerilor Externe al Franţei. 6 Alexandr Fiodorovici Kerenski (1881-1970), avocat şi om politici rus, preşedinte al guvernului provizoriu (iulie-noiembrie 1917). Înlăturat de la putere de revoluţia bolşevică, a emigrat în Franţa (1918) şi apoi în S.U.A. (1940). 7 Sever Bocu (1874-1951), om politic şi publicist. Preşedintele organizaţiei PNŢ din judeţul TimişTorontal. În 1928 a fost numit Ministru al Banatului, fără portofoliu, în primul guvern condus de Iuliu Maniu. Va fi arestat în 1950 şi va muri în închisoarea din Sighet, la 21 ianuarie 1951. 8 În realitate, conflictul dintre Sever Bocu şi Octavian Goga s-a ivit din cauza modului în care s-a stabilit frontiera Banatului.

Constantin Buiciuc

Gheorghe Luchescu

E foarte greu să fii critic în provincie, să scrii despre cărţile prietenilor tăi, ale apropiaţilor tăi, despre viaţa literară din oraşul în care locuieşti. Constantin Buiciuc a citit, a recenzat, a comentat cărţile prietenilor şi ale colegilor săi; cine vrea să ia pulsul vieţii literare bănăţene la începutul mileniului al treilea are în cărţile sale, în articolele sale, un îndreptar preţios. A definit, prin prezenţă, atitudine, reviste culturale lugojene, un reper esenţial pentru cel ce vrea să scrise istoria literaturii din Banat, azi. A plecat dintre noi înainte de a-şi scrie cărţile de proză: avea har pentru scrisul prozastic, dar trebuia să scrie despre scriitorul din preajmă. Pentru cărţile sale, n-a mai fost timp.

Gheorghe Luchescu a realizat un şir de cărţi de referinţă consacrate culturii Lugojului – personalităţilor de seamă ale locului. Şi-a dat un doctorat cu o bună cercertare consacrată Anişorei Odeanu, pe urmă a continuat editarea publicisticii scriitoarei, împreună cu un strălucit cărturar, Eugen Beltechi. Felul în care s-a ocupat, în continuare, de editarea operei postume a importantei scriitoare, grija cu care a pus în valoare documente consacrate Lugojului de odinioară şi de azi îl aşază între cei mai de seamă păstrători ai tradiţiei lugojene.

Marius Chelaru

Zilele revistei “Convorbiri literare”, Iaşi C

a în fiecare primăvară, la Iaşi au loc mult aşteptatele Zile ale revistei “Convorbiri literare”. Astfel, în perioada 26-28 aprilie 2012, va avea loc a XVI-a ediţie a Zilelor revistei “Convorbiri literare”, care se va derula după următorul program: joi, 26 aprilie 2012: orele 17,00-17,30 – deschiderea Zilelor revistei „Convorbiri literare” – Hotel „Moldova”, Salonul Mare; orele 17,30-19,00 – colocviul Ion Creangă şi „Convorbiri literare” – Hotel „Moldova”, Salonul Mare. Vineri, 27 aprilie 2012: orele 9,30-11,00 – colocviul „Spiru Haret şi reforma educaţională” – Casa cu Absidă „Laurenţiu Ulici” – Sala „Mihai Ursachi”; orele 11,30-13,30 – acad. Solomon Marcus – conferinţa pornind de la „Convorbiri literare” din 1913 – Universitatea „Petre Andrei”; orele 18,00-19,00 – Podium poetic cu participarea invitaţilor – ShowRoom „Palas”; orele 19,00 -20,00 – acordarea premiilor anuale ale Revistei „Convorbiri literare”; închiderea manifestărilor – Show Room „Palas”.

Foto: Adriana Weimer

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat 14 Mircea Pora

Prin întuneric...

loua destul de tare şi nu de puţină vreme. Din câte-şi aducea aminte aproape-n fiecare toamnă norii se revărsau, dar de data aceasta parcă totul se petrecea mai intens. Dar când plouă, când plouă oarecum fără speranţă ceasuri de-a rândul, cauţi să priveşti cât mai detaşat căderea apei până ce fenomenul într-un anume fel se linişteşte. De regulă atunci, în timpul ropotelor, oricâte becuri ar fi aprinse prin casă, atmosfera e cenuşie, neclintită, parcă ieşită din penelul unui pictor asediat de nesfârşite depresii. Concret, contribuie la crearea ei, pe lângă umezeala de afară, ceea ce se obţine din punerea cap la cap, ca într-o însumare, a camerelor, mobilelor, pereţilor, perdelelor, chiar şi a hainelor de prin dulap, a tuturor obişnuinţelor, gesturilor, care, cu de la sine putere, se repetă, se tot repetă. Heinrich consideră la un momentdat, c-ar trebui pentru uşurarea situaţiei, să apeleze la televiziune. Urmărirea, în timp ce afară ploua, a unui scurt program odihnitor, chiar că ar fi o soluţie. Canalul numărul unu, prezenta urmărirea dintre două animale, un carnivor, posibil să fi fost un ghepard şi un porc spinos, inestetic, pe cale de-a fi capturat. Locul desfăşurării secvenţei, undeva în nordul Zambiei, ţară aproape în permanenţă zguduită de războaie civile, cutremure, inundaţii. Plictiseala survenind repede, mai ales din cauza manevrelor inabile ale animalului fugărit, fu apelat canalul numărul patru. Aici lucrurile se prezentau puţin altfel... mai exact, erau înfăţişaţi ruşi foarte în vârstă, din localităţi apropiate Harkovului, Uralilor, prefirând amintiri din zilele lui Stalin. Istorii dezgropate parcă de sub tone de ghiaţă şi cărbuni. Reieşea din povestiri că un pahar de lapte, în orice moment era o raritate, două, trei bucăţi de pâine, chiar o bogăţie, că toamna şi iarna răsunau de urletele fiarelor sălbatice, că nimeni nu mai vedea acelei perioade un sfârşit. În timpul rememorărilor, unul dintre participanţii la eveniment, bătrânul Nikolai Appolonâci şi nu mai ştiu cum, pe un carton, din câteva linii reuşi să prindă, într-un mod straniu, chipul lui Iosif. Generalissimul parcă ar fi vrut să adoarmă, dar ceva îl împiedica s-o facă... Cum ploaia de afară continua, dar parcă mai apăsat decât înainte, Heinrich nu renunţă la compania aparatelor, dar schimbă televizorul cu radioul... I se întâmplase rar, mai ales în ultima vreme, să mai apeleze în vreun fel, la fenomenala, totuşi, invenţie a lui Marconi. Acum ceva îl atrase înspre ea. Aparatul plin de praf, ţipând parcă de neângrijire, se afla pe unul dintre rafturile bibliotecii, în dreptul “Operelor Alese“, ale unui poet thailandez. Ce să vezi, minune, chiar de la primul post pe care îl deschise, un specialist în probleme de plictiseală perora chiar pe tema ploilor, care, prelungindu-se uneori peste limite, pot începe să-ţi foarfece nervii. În timp ce-l asculta pe acest, de altfel, agreabil turuitor, Heinrich auzi telefonul sunând... Cu receptorul la ureche, îl detectă de la celălalt capăt al firului pe vecinul său Tofolvi, care oarecum îngrijorat îi spuse „Andreas, în capătul grădinii tale, se petrece ceva... poate cauţi să vezi...” După primirea veştii Heinrich nu opri imediat radioul dar era clar că nu mai acorda emisiunii o prea mare importanţă. Afară ploua, specialistul din cutia lui Marconi vorbea despre ploaie, un decor tocmai bun ca un lucru straniu să se petreacă în grădină, mai exact în spate, în zona unde cam încep buruienile… Andreas care se obişnuise să stea singur nu mai era câtuşi de puţin un om fricos. Imediat după dispariţia tragică a părinţilor, în sufletul său o anumită zonă se sensibilizase şi acolo s-ar fi putut cuibări la o adică, printre alte stări, şi cea de teamă. E drept , că după nefericitul eveniment, cam vreo câteva luni, instinctiv, fără a-şi putea impune aici un control, era atent la orice zgomot ce s-ar fi putut auzi prin casă, nemaivorbind de spaţiul exterior ei, dar acum, după trecerea unui timp destul de îndelungat de “atunci“,

totul se stabilizase. Cădea cu zgomot o cratiţă-n bucutărie, foşnea o perdea în ultima cameră, se crea senzaţia că o mică vietate se furişează pe un covor, ei, bine, toate acestea, sub raportul unor posibile emoţii, nu mai valorau nimic. Dobândise însă, Andreas, o altă particularitate, şi anume aceea, de a se împreuna cumva cu oraşul, când ceva, o veste mai deosebită i se aducea la cunoştiinţă. Ca acum, spre exemplu, când i se spusese că nu ştiu ce s-ar petrece în fundul grădinii sale. În mod normal, fără prea multe ezitări, cel mult cu o lanternă în mână, ar fi trebuit să se ducă la locul acela şi să constate faptele. Era doar la el acasă, grădina, un bun moştenit cu acte-n regulă de la părinţi, făcuse de sute de ori acel drum, e drept că acum ploua, dar fenomenul decurgea liniştit şi încă nici nu se înserase. Dar tocmai când dădu să se ridice de pe pat să-şi caute pelerina pentru plecare, un zgomot neobişnuit de puternic se auzi cam în dreptul uşii cu drugi de fier de la intrare... Urmară câteva clipe de linişte, apoi se distingea clar, trecerea dintr-o cameră-ntr-alta, sub imperiul cine ştie căror forţe, a unor corpusuri de dimensiuni imposibil de evaluat. Învingându-şi starea de semi-paralizie, Andreas tocmai vroia să se ridice de pe divan, când uşa camerei se dădu la o parte şi asemenea unui şirag, la o primă vedere, făcut din cutiuţe, se aşternu, nu departe de picioarele sale, întreg bulevardul „Sturm und drang”… Nu lipsea, şi acest aspect era uluitor, nici un detaliu ce intra în componenţa foarte cunoscutei artere. Coşurile specifice de pe case, dispoziţia, sugerând vechimi istorice a ţiglelor de pe acoperişe, statuetele de zei, îngeraşi, trăsurica lui Schiller de la Mannheim, cupa de vin, preferată, a lui Herder. Mai mult de-atâta, se putea sesiza şi parfumul acela discret, emanat parcă direct de poeziile lui Goethe, când peste tot bate toamna la uşă. Ceea ce-l surprinsese însă pe Heinrich, erau luminile stinse din case şi absenţa oricărui locuitor. Nu avu însă timp să emită ipoteze, pe tema celor constatate, căci un alt zgomot plin de încărcături se apropia de uşă. Pe urmă, alte şi alte frământări, izbituri, chiar lupte, până ce în camera lui, devenită deja extrem de mare, intrară într-o relativă ordine, bulevarde peste bulevarde, toate ultracunoscute, cufundate-acum în întunerec, fără urme de viaţă. Deşi acest ultim şoc fusese dintre cele mai mari, Andreas cuprins de anumite bănuieli, luă la vizitat toate celelalte încăperi ale casei. Ceea ce văzu peste tot era, de fapt, un spectacol, de o putere, de o forţă extraordinară... în bibliotecă, în fosta sufragerie, în actuala sufragerie, în dormitoarele pentru oaspeţi, vreo trei la număr, în morga casei, se găseau, reduse de nu ştiu câte ori la scară, dar poate asta era doar o iluzie, pieţe, zeci de străzi mici, teatrele de comedie, operă, dramă, clinicile, farmaciile, şcolile bune şi rele, statui de profesori, inventatori, academicieni, probabil, tot oraşul, cea mai mare parte a lui. Un oraş, pentru moment cufundat în întunerec, lipsit de orice mişcare omenească. De plouat nu ploua peste aceste atât de cunoscute clădiri, dar ceva din melancolia poeziilor lui Goethe se revărsa peste ele. Se putea crede că, venite în atari încăperi, cer odihnă, cer fortificări, pentru a mai putea face faţă, timpului ce va să vină... Andreas, bunul nostru semen, Andreas, continua să fie stăpân pe el, deşi se confrunta cu o situaţie absolut specială. Atâtea străzi, atâtea locuri, localuri publice, instituţii, intersecţii, adunate în casă la el... Şi când te gândeşti că nici cu două, trei ore înainte, totul era relativ liniştit, adică afară ploua, televizorul, radioul mergeau, lumea se înfunda lent în toamnă, urma cât de curând să se întunece... Doar telefonul, cu vestea aceea ciudată, dat de Tofolvi... făcea oarecum notă discordantă, era puţin neliniştitor... în rest, nimic... Se gândise, asta chiar voia să sublinieze, şi la cina pe care urma să şi-o pregătească... simplă, să nu provoace insomnii, mai exact, două felii de

parizer, o pâine prăjită, un iaurt... În noua situaţie dată, Andreas, după mai multe verificări prin camere, observă că din oraşul mutat temporar la el, lipsea cimitirul... Gândul de-al căuta, de-a vedea ce se întâmplase cu el, îl luă în stăpânire. Acolo-i erau părinţii, o fostă prietenă, o parte dintre profesori... Ieşi din casă îmbrăcat mai gros, şi, Doamne, ce bine făcuse, căci ploaia de afară era puternică. Imediat ce se depărtă de becul din propri-ai poartă, pătrunse într-o masă de întunerec ce părea nesfârşită. Cât cuprindeai cu privirea straturi de aer negru, neprietenoase, lăsând senzaţia c-ar putea absorbi în ele, un oraş cu o mie de turnuri. O luă iniţial înspre dreapta şi după propriile-i calcule, parcurse fără obstacole circa trei, patru sute de metri. Un optimism robust, cel puţin pentru moment, îi susţinea fiecare mişcare. Pe măsură, însă, ce păşea înainte, la dreapta, la stânga, simţea şi un fel de nesiguranţă în legătură cu întreaga escapadă... ”Şanţul acesta în care simt că mă înfund, îşi spuse, s-ar putea să fie trecerea dinspre bulevardul Sturm und Drang spre Parcul Inocenţilor şi de aici înainte, ar trebui să urmeze distanţe şi distanţe de teren neaccidentat, ceea ce ar însemna că mă aflu”... dar nu-şi dusese gândul la bun sfârşit, căci alunecă într-o groapă plină de buruieni şi apă. Întunerecul deveni parcă şi mai dens şi tăcerea şi mai apăsătoare. Se gândi câteva clipe să se abandoneze acestei situaţii, să se lase în întregime pătruns de frig şi umezeală. Până la urmă reuşi să părăsească groapa, dar şi ideea de-a mai căuta cimitirul... ”Cine ştie cu aceste noi mutaţii pe unde o mai fi, poate într-o altă parte a fostului oraş sau chiar la mine acasă, să zicem, depus ca o jucărie, ca un bibelou, în cămară sau bucătărie”... Andreas înţelese clar în ce situaţie dificilă se afla. Ploaia continua să cadă, întunerecul nu se mai sfârşea, dar cel mai greu i se părea de suportat liniştea aceea îngrozitoare. Parcă totul era căptuşit cu vată, parcă întreaga regiune devenise brusc o interminabilă reţea de tunele. În momentul când toate stările rele prinseră a-l strânge ca într-un corset, un strigăt îi ţâşni puternic chiar din coşul pieptului... ”Acasă, du-te omule, cât mai grabnic, acasă“... Odată liniştea reinstalată Andreas, îndepărtându-se de zona gropii, o luă pe direcţia înainte, prin raport cu un ghemotoc mai consistent de întunerec pe care-l califică drept indicator. Sute şi sute de metri, poate chiar mii, până când se opri, socotind că pe acolo, pe undeva, ar trebui să-i fie casa. Pe acolo, da, dar, totuşi, unde?... La distanţe mai mari, mai mici, bezna când liniştită, cănd în frământare, crea tot felul de forme, dintre care unele chiar aduceau a case. Parcă se învârteau, formând un fel de hore, pe mai multe rânduri. Neputând să reziste scenelor, presiunilor, Andreas se prinse şi el în aceste rotiri, până când lovit de o puternică ameţeală, căzu la pământ. Se afla imobil pe ceva tare, umed, rece. Din nu se ştie ce părţi ale sufletului său îl luară în primire două stări, de mulţumire şi de abandon... Va sta o vreme aici, se va odihni, îi va telefona lui Tofolvi să-l întrebe ce mai e cu arătarea din grădină, după care îşi va relua toate activităţile, exact ca şi înainte... Spunându-şi acestea, se lăsă pe spate, protejat parcă, de-o parte şi de alta, de două mari platoşe de-ntuneric...

Poema Română de George Enescu pe afişul concertului susţinut de Orchestra Filarmonicii “Moldova” din Iaşi, în 1944, pe scena Teatrului “Traian Grozăvescu” din Lugoj

Florin-Corneliu Popovici Vizuina luminatã

Adam Puslojić, Apă de băut (2)

4. Adam urmuzianul, cel care, tot în spirit ludic, dar şi contestatar (la adresa acelora care pun zăvor la Gura încătuşată, la libertatea de exprimare), se joacă aparent cu logica cuvintelor, creând asociaţii lexicale bizare: „Negleduş are şaisprezece suflete/ dar n-are chip/. Negleduş este masă cu douăsprezece scaune./ El are o sută de crengi/ din care răsar anii.” (Întâia întâlnire cu Negleduş, vol. Negleduş, 1973) sau „Nu s-a dus la nuntă, până când n-a prins/ pentru logodnica lui, un şoarece uriaş./ În buchetul de flori l-a adus, cu piciorul legat de o garoafă roşie.” (A şaisprezecea încercare, vol. Negleduş) sau „A urmuziza realitatea!” (Ramuri gemene, vol. Ruptura, 1979). 5. Adam „povestaşul”, creatorul de epopei (a se vedea epopeea Negleduş), a unor proiecte lirice ambiţioase, de mare anvergură, cu o mare densitate personagială şi în care e urmărit destinul şi evoluţia eroului central. E locul unde imaginaţia lui Puslojić nu cunoaşte oprelişte, unde cuvinte şi imagini curg de-a valma dintr-o plăcere rar întâlnită a spusului, a eliberării cuvântului dintr-un uriaş rezervor de tăcere. Încercările, isprăvile, uceniciile ghiduşului Negleduş, în număr de şaisprezece, conturează profilul unui erou picaresc pentru care aventura se constituie într-un mod de viaţă asumat la cele mai înalte cote. 6. Adam îndrăgostitul, poetul cu o sensibilitate aparte, care vibrează la frumosul care-l inspiră. FEMEIA, femeia universală, femeia precum Cetate se cuvine a fi elogiată şi cucerită la modul continuu. Cu Ea şi prin Ea, Poetul se simte cu adevărat împlinit: „Iată, a doua mână a mea atinge cea de-a doua mână a ta./ Iată, buzele mele te adulmecă printre stânci./ Iată, sânii te alăptează cu laptele cel mai adânc./ Scoate-mi ochii, sărută-i şi dă-mi-i înapoi./ Ia-mă şi nu mă înapoia./ Prin crăpătură intră în mine fără întoarcere./ Despicămi mărul./ Din Triunghiul meu fă cerc.” (Cele şapte scări, vol. Religia câinelui, 1974). 7. Adam „verbiosul”, cel care reuşeşte performanţa de a crea poezii consecutive ce au ca titlu verbe la modul infinitiv: A vedea, A păşi, A şti, A spune, A avea (vol. Refugiu în broderia dactilografică, 1977), A da socoteală (vol. Ruptura, 1979) sau conjugă la modul poetic, repunând gramatica pe baze noi: „A avea un roi de albine în ochi,/ A-ţi imagina un uriaş ou de cocoş,/ A visa la văzut şi invizibil,/ A te trezi mort în pragul casei natale./ A căuta să răsară gând şi suflet,/ A păşi liniştit printre trupuri şi animale,/ A introduce o piatră încinsă în sân şi-n gură,/ A pronunţa cristalinul izvor de sub limbă.” (Cimitirul din Cobişniţa, vol. Aducătorul de daruri, 1980). 8. Adam contestatarul, ereticul, schizoidul, guvernat de dileme existenţiale şi devorat de întrebări fără răspuns cu privire la prezenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu. E un Adam care ar vrea să creadă, dar se îndoieşte, care are o nevoie acută de concret, dar e invadat, în peregrinările-i celeste, de un perfid abstract care refuză, cu obstinaţie, să i se reveleze: „Aşa se-ntâmplă, evident,/ şi cu Dumnezeu: există/ doar în inimaginabil.” (Iubita mea, Dumnezeu şi cu mine, vol. Ruptura, 1979) sau „De-abia acum constat:/ nu există dumnezeu./ Nu.” (Din străfundul lui Nu, vol. Ruptura, 1979). „În concluzie,/ Nu există concluzie.” (Ars antipoetica, vol. Ploeme, 1977) în cazul lui Adam Puslojić, poet şi cărturar ce scapă oricărei tentative de a fi fixat între limitele rigide ale unui comentariu literar. Cert e că, prin dovezi incontestabile ale talentului său po(i)etic, el a atins demult Gradul zero al poeziei (vol. Aducătorul de daruri, 1980) prin versuri şi metafore de o frumuseţe aparte: „Stelele şi-au întors de la mine vederea” (Incantaţia mea, vol. Cad spre cer, 1970); „timp-ascuns prin firide” (Oaspetele drag al ţărânii, vol. Cad spre cer); „Nu mai sunt cuvintele pe care puteam/ să ne tolănim. Am schimbat tăcerea între noi./ Ochi pentru ochi. Ani pentru ani.” (175 de vieţi din <<Cartea morţilor>>, vol. Merg la moarte să mă tundă, 1972); „M-au prins cum privesc pe furiş/ cerul de sud/ şi îndepărtatele, interzisele stele.” (A zecea încercare, vol. Negleduş, 1973); „Din întuneric curge şoapta” (Cele şapte scări, vol. Religia câinelui, 1974); „Păşesc în urma buzelor mele proprii/ şi nu-i unul mai fericit ca mine/ în această pădure, capitală, a noastră.” (A păşi, vol. Refugiu în broderia dactilografică, 1977); „Privesc la geam cum vulturii/ zboară în paginile unei cărţi” (Habeas corpus actus, vol. Ploeme, 1977); „Destinul e cea mai lungă propoziţie din lume” (Rezumat, vol. Ruptura, 1979); „Trebuie să-mi schimb modul de viaţă:/ moartea nu-i şi nu-i pe măsura omului.” (Gura încătuşată).

Banat

Ioan-Nicolae Cenda

Festivalul Internaţional „Poezia Trei zile şi trei nopţi la Londra Regiunilor de Contact Etnic” (Ce vede ochiul Londrei!?)

(2) mintesc grupului meu că la u vreau să topesc – cum am făTimişoara, Florina Cercel şi Gh. cut în cele trei cărţi de călătorie Leahu au jucat prin 1971-1972 –informaţii din pliante şi cărţi, ci în ,,Furtuna” lui Shakespeare, iar Vladimir doar câteva vorbe ,,lipici” despre: Tower Hill Jurăscu, un Lear care merită o dală în curtea este ,,un pod cu aripi”, o pasăre de care se teatrului. roagă navigatorii de pe Tamisa să-i lase să ,,A fi eroul lui Shakespeare sau a nu fi” treacă. Dar, de ce nu se roagă şi ea de cei – aceasta a fost dintotdeauna, dilema actori- care străbat fluviul să o scoată la marea ce lor care au încercat să intre în pielea cele- mare?! Aflu că podul a fost terminat în 1894 brelor personaje... George Vraca a lăsat cu şi refăcut de trei ori, că 11.000 tone de oţel limbă de moarte dorinţa de a fi înmormântat aveau să susţină imensa structură. în costumul marelui şi ultimului său rol shaAdela mi-a făcut zeci de poze; multe în kesperian: tragicul Richard al III-lea. (p.53) jurul podului. Şi citez că niciun pod din Lonouă strofe din Sonetul 66 se dra nu a fost atât de răsfăţat de obiectivele potrivesc, ca o mănuşă, şi azi(?): fotografice. ,,Şi artele sub pintenul despot,/ Palatul Buckingham este locul unde tusă văd prostia doctor la deştepţi,/ Şi ade- riştii aşteaptă să vadă Regina Regatului. Peisaj vărul, “vorbă de netot”.// Şi strâmbul porun- de toamnă superb. Gazonul, încă verde, e cindu-le la drepţi/ Mă uit scârbit la tot, şi prima legătură dintre englez şi natură. Firul bun rămas!/ Dar dacă mor, iubirea-mi cui o de iarbă, tandru şi fragil se dovedeşte mai las?…”. Deşi nu simt foame atunci când rezistent sub tălpile oamenilor. ,,descoper” obiective, oraşe..., trebuie să ne Biserica mănăstirii Westminister, Mănăsasigurăm ,,combustibil”. La un restaurant tirea Regilor, terminată în 1065, în stil gotic, se mănâncă ,,pe sparte”. Totul la 8 lire, în- a cărei boltă deţine recordul de înălţime între tr-un timp de o oră şi jumătate. Tot felul de toate bisericile din Anglia. Aici a avut loc, în mâncăruri, fructe, dulciuri, dar să nu rămână 1837, încoronarea reginei Victoria. Primul nimic în farfurie, altfel... amendă de 5 lire. ctitor al abaţiei din lungul pomelnic al regilor Asta pentru a evita risipa, fiindcă poţi servi Angliei a fost Eduard Confesorul. Marea rede câte ori vrei, încadrându-te-n timp. ,,O gină a Angliei, Elisabeta I este înmormântată burtă de mâncare”, ca-n Moldova pe vre- alături de sora vitregă, Maria, ambele fiice muri, ,,o burtă de vin”. Deh! suntem latini, ale regelui Henric al VIII-lea, zis şi ,,ucigătourmaşi de-ai lui Gargantua şi Pantagruel. rul propriilor sale soţii”. Epitaful glăsuieşte: ...În urmă cu peste două veacuri, Paul ,,Împreună-n acest mormânt, în care ne dorIorgovici era trăitor, vremelnic, al Londrei. mim somnul de veci, în aşteptarea aceleaşi Vreau să cred că a zăbovit prin Turnul Lon- învieri!...” Nu numai regi şi regine ,,repaudrei, că s-a minunat de tot ce văzuse pe un zează” în aşteptarea învierii făgăduite tuturor, mal, ori altul al Tamisei, că a fost îndrăgostit ci şi membrii ai aristocraţiei britanice. şi el de apa ce străbate oraşul, ca şi de CăÎn colţul poeţilor, în prim-plan, morraşul de la poalele Vărădiei. mântul părintelui poeziei şi al limbii engleze, Un alt trecător, Alexandru Odobescu, Geoffrey Chaucer, trăitor între 1340 şi 1400. viitorul autor al lui Pseudokinegeticos vedea Printre cei sculptaţi în marmură, silueta lui în englez ,,un individualist ce respinge ideea Shakespeare, prezenţă fără mormânt. Colţul de frăţie, o mândrie rece... Într-un cuvânt, acesta din abaţie este cel mai impresionant naţia engleză mi s-a părut plină de nobleţe şi şi totodată cel mai democratic. El găzduieşte mărime, dar lipsită de orice ,,lipici”, cum nu numai stele de primă mărime, ci şi scrizice românul! ...” itori ale căror cărţi nu mai sunt de mult soliAstăzi la Londra nu am mai regăsit ,,en- citate (p.257). glezul tipic”. Elena, îndrăgostită de ,,tot ce ultul eroilor este o altă tradiţie samişcă-n” Londra, a sesizat un englez ,,amacră a poporului englez. Capela debil, îndatoritor, tolerant cu semenii săi şi mai dicată aviatorilor din ,,Royal Air ales cu cei aparţinând altor rase, culturi sau force” este un exemplu. Am văzut zeci de religii”. E firesc să-i vadă prin acest ochean. oameni cu o floare de mac în piept, in memoFinul, ginerele meu, Cristian, a fost primit riam. Tineri, voluntari, aşezau cruciuliţe de cu braţele deschise de londonezi. Schimba- lemn şi simbolul floare de mac în jurul bisericii. rea englezului, fără ,,lipici” a fost dată şi de ...Mai rezişti, tata?!... Sigur, deşi sunt ,,leacul” – explozia turismului. Nimic mai frânt de oboseală. O cafea, apă, un telefon nimerit decât un citat din I. Grigorescu ,,Am acasă şi spre Turnul Londrei. În doar trei căutat un cuvânt care să exprime metamor- ore, trebuie să văd cât mai multe. Preţul bifoza. N-am găsit altul mai nimerit decât cum- letului de intrare este greu traductibil. Bietul secădenia. Ea implică o nouă stare de spirit, leu românesc ... Travel Hill, pe malul stâng izvorâtă din respectul persoanei, din non- al Tamisei, fondat de Wilhelm Cuceritorul indiferenţa faţă de stricarea naturii... din- în 1078 este locul unde se întâlneau laolaltă tr-o doză bună de omenie!” (p.297). puterea, banul şi religia.

Ion Vidu (1863-1931), membru fondator, alături de George Enescu, al Societăţii Compozitorilor Români

Avancronică a concertului susţinut de George Enescu la Lugoj, în 1937, semnată de dr. Aurel E. Peteanu (tatăl scriitoarei Anişoara Odeanu) în ziarul “Acţiunea” din Lugoj

– ediţia a II-a, 2012 –

n eveniment cultural şi literar extrem de important pentru literatura Banatului şi pentru literatura universală, eveniment de mare anvergură, este desfăşurarea, în perioada 17–22 mai 2012, la Timişoara, Jimbolia, Arad, Nădlac, Gyula şi Szeged (Ungaria) şi Novi Sad (Serbia), a celei de-a doua ediţii a Festivalului

Internaţional „Poezia Regiunilor de Contact Etnic”, organizat de Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Arad a Uniunii Scriitorilor din România, Institutul Cultural Român, Primăria şi Consiliul Local Timişoara. Marian Odangiu

Daciana Vuia Personalitãþi lugojene la ceas aniversar

George Dobrin (1862 – 1952) –150 ani de la naştere –

realitate istorică conferă Lugojului celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, titlul de capitală spirituală a Banatului, oraşul fiind dominat în epocă de familiile Rădulescu, Brediceanu, Vlad, Popovici, Dobrin, Vidu, Branişte, Petrovici, din rândul cărora se vor ridica personalităţi de prestigiu. Născut la Lugoj, în 19 aprilie 1862, George Dobrin îşi leagă numele de o prolifică activitate, de peste jumătate de secol, pe teren naţional, politic, social, cultural, economic, artistic, bisericesc şi şcolar. Părinţii săi, Constantin şi Constanda Dobrin, l-au predestinat meseriei de cojocar, pentru a duce mai departe tradiţia familiei; lui G. Dobrin i-a fost hărăzit însă un alt destin. Elev al Şcolii Confesionale Ortodoxe din Lugoj, apoi al Liceului „Coriolan Brediceanu”, G. Dobrin îşi va desăvârşi formaţia intelectuală şi profesională în mediul universitar al Vienei, Debreţinului şi Budapestei, unde va activa şi ca membru al societăţilor „România Jună” şi „Petru Maior” – adevărate centre de educaţie politică românească. Bine pregătit profesional, el va obţine, în anul 1888, titlul de doctor în drept, făcându-şi apoi stagiatura în cabinetul avocaţial al lui Coriolan Brediceanu. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Elena, fiica avocatului şi primarului oraşului Lugoj, Constantin Rădulescu. Se impune repede în rândul colegilor de bară şi, după moartea socrului său, în 1895, G. Dobrin va deveni unul din avocaţii celebrei familii Mocioni. Încă din timpul liceului, conştient de necesitatea cultivării limbii române, G. Dobrin este iniţiatorul şi organizatorul “Societăţii de lectură a studenţilor români din arhigimnaziul Lugoj”, fondată între anii 1879-1880. Într-un spaţiu al convergenţelor culturale cum era Banatul, asociaţiile teatrale sub forma trupelor de diletanţi existau încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, ele încercând să substituie, prin cultură, excluderea românilor din sistemul politico-administrativ. Iniţiată de G. Dobrin (vechi diletant, pregătit în domeniu de un actor de la Burgtheater din Viena), în 23 septembrie 1908, filiala lugojeană a “Societăţii pentru fond de teatru român”, a oferit o formă instituţionalizată, promotoare a ideii de teatru naţional în teritoriile româneşti din imperiu, ea devenind în scurt timp, cea mai importantă din Banat. Vigoarea calităţilor sale artistice înnăscute şi vocea plăcută, determină afirmarea încă din tinereţe a lui G. Dobrin ca actor diletant, cântăreţ de operă şi membru activ al “Reuniunii române de cântări şi muzică”. Pentru activitatea sa de excepţie, este numit în 1903, preşedinte onorific al acesteia, în această calitate realizând un lucru de excepţie pentru viaţa spirituală a epocii – participarea cântăreilor bănăeni la Expoziia Jubiliară din 1906 din Bucure’ti. Convins de importanţa prestigiului de care trebuie să beneficieze biserica ortodoxă în Banat, G. Dobrin, ca membru al Sinodului Diecezan al Caransebeşului, va susţine aducerea lui Miron Cristea, ca episcop al Ca-

ransebeşului. O vastă corespondenţă cu ierarhii bisericii ortodoxe şi, în egală măsură, cu cei ai bisericii greco-catolice, atestă interesul lui G. Dobrin faţă de majorele probleme bisericeşti ale vremii. enacitatea şi curajul îl vor determina pe G. Dobrin să se implice în mişcarea naţională şi politică, asumându-şi riscul ce-l comporta o astfel de atitudine. Se va înscrie ca apărător de prestigiu în procesul Memorandului, a avocatului din Şiria, Titus Mera, scos din cauză în urma reuşitei sale pledoarii. Membru al Partidului Naţional Român, după moartea omului politic Coriolan Brediceanu, în 1909, G. Dobrin va deveni preşedinte al filialei bănăţene a partidului, calitate în care organizează, în perioada 1901-1918, o serie de manifestări naţionale de răsunet în întregul Banat. Conştient fiind că eforturile depuse ar fi zadarnice fără un organ de publicitate în Banat, G. Dobrin reuşeşte, în 1901, să lanseze în Lugoj ziarul “Drapelul”, bucurându-se de sprijinul moral şi material al familiilor Mocioni şi Brediceanu, dar şi al multor meseriaşi şi intelectuali lugojeni, la conducerea lui fiind numit Valeriu Branişte. Articolele de presă publicate în acest ziar de G. Dobrin, sub diverse pseudonime (Uica, Delanoi), dezvăluie efectele negative ale politicianismului şi guvernării care au dus ţara la sărăcie, în special în Ardeal şi în Banat, el susţinând ideea descentralizării ’i o nouă reformă administrativă în sensul organizării României pe provincii. Corespondena lui G.Dobrin cu numero’i oameni politici de primă mărime ai momentului (Iuliu Maniu, Vasile Goldi’, Vasile Lucaciu, G.Pop de Băse’ti) atestă implicarea lui în mi’carea naională a românilor din Banat ’i Transilvania, atât înaintea cât ’i după Primul Război Mondial. După realizarea Marii Uniri, G. Dobrin va organiza, cu însufleţire, primirea armatei române în Lugoj, el conducând delegaţia românilor bănăţeni la Bekeş-Csaba, pentru a fi prezentată regelui Ferdinand I, neezitând să primească însărcinarea importantă dar, în egală măsură, dificilă, de-a fi primul prefect român al judeţului Caraş-Severin, teritoriu aflat în acel moment sub ocupaia armatei franceze. Omul politic va face toate demersurile în vederea introducerii administraţiei româneşti în Banat. George Dobrin rămâne un luptător activ şi în perioada interbelică, reprezentând interesele Banatului în calitate de senator al Parlamentului României Mari, în perioada 19301933. A susţinut în discursul său politic şi în presă, necesitatea unei noi reforme administrative, pe linia descentralizării, cerând reprezentare în guvern pentru Banat, la nivel de ministru. Adept al preţuirii şi conservării trecutului pentru viitorime, a iniţiat alături de alţi lugojeni, o vastă campanie pentru aducerea în ţară a osemintelor oamenilor politici bănăţeni – Eftimie Murgu şi A.C.Popovici. George Dobrin, se stinge din viaţă pe 6 iulie 1952, la venerabila vârstă de 90 de ani.

Banat 16 Scriitorul Aurel Turcuş s-a stins din viaţă (3 august 1943 - 26 martie 2012)

urel Turcuş s-a născut la 3 august 1943, în Ucuriş, jud. Bihor. A fost poet, prozator şi ziarist. Studii: Şcoala Generală la Ucuriş (19501955), la Craiva (1956-1957), la Tauţi (1957-1958); Liceul „Ion Slavici” din Arad (1958-1962); Facultatea de Filologie, Universitatea din Timişoara (1962-1967). Profesii şi locuri de muncă: profesor la Şcoala Generală din Iecea Mare şi din Iecea Mică (1967-1969); muzeograf, la Muzeul Banatului Timişoara (1969-1975); redactor, revista „Orizont” Timişoara (1975-1990); redactor la ziarul „Renaşterea bănăţeană” (19912002). Colaborează la: „Orizont”, „Familia”, „Amfiteatru”, „Cronica”, „Renaşterea Bănăţeană. Paralela 45”, „Rostirea românească”, „Interferenţe”, „Reflex” etc. Volume publicate: Umbra râului, poezie, Timişoara, Editura Facla, 1972; Păzitorul stelelor, poezie, Timişoara, Editura Facla, 1979; Urme arse, poezie, Timişoara, Editura Facla, 1980; Cumpănă de aripi, poezie, Timişoara, Editura Facla, 1982; Intrarea în poveste, ilustraţii de Estera Takacs, Timişoara, Editura Facla, 1985; Împotrivirea lui Făt-Frumos, ilustraţii de Emil Grama, Timişoara, Editura Facla, 1987; Conul de sine, Timişoara, Editura Eurostampa, 1999; Clepsidra de sare, prefaţă de Eugen Dorcescu, Uzdin, Editura Tibiscus, 2000; Descinderi în cultura populară, etnologie, Timişoara, Editura Excelsior, 2001; Tărâmul nălucirii, proză, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2003; Val după val, poezie, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2003; Răsad de biruinţă, poezie, Timişoara, Editura Eurostampa, 2005; Ioachim Miloia (1897-1940), monografie, Timişoara, Editura Eurostampa, 2006; Muzeale, Timişoara, Editura Zamolsana, 2007. Volum în colaborare: Marea Unire reflectată în presa românească din Banat, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2003. Volume îngrijite: Mult mă-ntreabă inima, culegere de folclor poetic timişean, Timişoara, 1981; Tibiscus - Etnografie, Timişoara, Editura Muzeului Banatului, 1976; Embleme,

poezie, Timişoara, Biblioteca Judeţeană Timiş, 1981; Vitralii, poezie, Timişoara, Biblioteca Judeţeană Timiş; 1981; Ioachim Miloia, Scrisori din Italia, Timişoara, Editura Eurostampa, 2004; Gabriel Manolescu, Mimă şi dramă în obiceiurile populare româneşti, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2004; Lumină lină, culegere literară, Timişoara, Editura Eurostampa, 2004; Ioachim Miloia, Corespondenţă, Timişoara, Editura Eurostampa, 2005; Aurel Cosma, Amintiri despre Nicolae Titulescu, Timişoara, Editura Zamolsana, 2006; Ioachim Miloia, Studii şi articole, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007. Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara (2003); Premiul Societăţii Literar-Artistice din Uzdin (2003); Premiul Festivalului International de Poezie „Mihai Eminescu", Drobeta-Turnu Severin (2007). Referinţe critice: în volume: Alexandru Ruja, Parte din întreg, Timişoara, Editura de Vest, 1994; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, I, Promoţia '70, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996; Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Carmen Odangiu, Jocul cu umbra, Arad, Fundaţia Culturală „Ion Slavici”, 1996; Alexandru Ruja, Parte din intrerg, II, Timişoara, Editura Excelsior, 1999; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, Editura Marineasa, 2000; Stelian Vasilescu, Oameni din Bihor, Oradea, Editura Iosif Vulcan, 2002; Dicţionar al scriitorilor din Banat, coordonator Alexandru Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006; Alexandru Ruja, Printre cărţi, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006; Paul Eugen Banciu şi Aquilina Birăescu, Timişoara Literară – Dicţionar biobibliografic, Editura Marineasa, Timişoara, 2007 În periodice: Nicolae Ciobanu, „România literară”, nr. 10, 1973; Şerban Foarţă, „Orizont”, nr. 52, 1973; Lucian Alexiu, „Orizont”, nr. 31, 1979; Ilie Măduţa, „Familia”, nr. 5, 1981; Eugen Dorcescu, „Orizont”, nr. 7, 1981; Costin Tuchilă, „Luceafărul”, nr. 16, 1983; Alexandru Ruja, „Orizont”, nr. 52, 1985; Valeriu Drumeş, „Orizont”, nr. 34, 1986; Eugen Dorcescu, „Renaşterea Bănăţeană. Paralela 45”, 14 dec. 1999; Ion Arieşanu, „Renaşterea Bănăţeană. Paralela 45”, 3 iulie 2001; Adrian Dinu Rachieru, „Contemporanul”, nr. 22, 2002; Ion Miloş, „Columna 200”, nr. 16, 2003 ş.a.

Adriana Weimer

Maria Izgherean

-a stins din viaţă, după o îndelungată suferinţă, scriitorul şi jurnalistul timişorean Aurel Turcuş, neobosit promotor al tradiţiilor culturale româneşti din Banat şi animator al vieţii culturale din această regiune. Născut în anul 1943, în Bihor, Aurel Turcuş şi-a legat numele de activitatea câtorva instituţii emblematice ale vieţii culturale bănăţene: Muzeul Banatului, revista „Orizont” şi cotidianul „Renaşterea bănăţeană”, la al cărui supliment cultural a continuat să colaboreze câtă vreme i-a permis sănătatea. A debutat editorial în anul 1972, cu volumul de poezie Umbra râului, urmat de alte numeroase titluri, reunind creaţie lirică, proză (Tărâmul nălucirii, 2003), etnologie (Descinderi în cultura populară, 2001) sau monografii (Ioachim Miloia, 2006); numeroase alte volume de creaţie literară, folclor, corespondenţă culturală şi muzeografie l-au avut coordonator, Aurel Turcuş fiind recunoscut pentru fervoarea cu care se dăruia promovării colegilor întru spirit. A animat, mai ales de-a lungul ultimelor două decenii, sute de manifestări culturale, de la medalioane aniversare şi simpozioane istorice, la festivaluri de creaţie religioasă, concursuri de debut şi schimburi culturale cu comunităţile româneşti de peste hotare. Mai multe distincţii de prestigiu, precum Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2003), Premiul Festivalului Internaţional „Mihai Eminescu” (2007) şi Premiul Societăţii „Tibiscus” din Uzdin, Serbia (2003) i-au răsplătit dăruirea pe tărâmul creţiei literare. Aurel Turcuş va rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut mai ales pentru calitatea sa umană, de refuz al oricărei forme de conflictualitate, de întruchipare a bonomiei şi pentru neţărmurita sa dragoste faţă de valorile tradiţionale, cărora le-a rămas fidel până la ultima suflare. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Făclie înspre „Lumină Lină” Omagiu domnului Aurel Turcuş V-am întâlnit prin pronia divină Pe când purtaţi făclia înspre „Lumină Lină”. Aţi fost ales să-alcătuiţi Şi s-aduceţi, pentru a cerului visterie: Versuri de laudă, de slavă, de mărire Şi aţi făcut-o cu bucurie Punând la schimbător talanţii ce-i aveaţi, Deşi puteaţi să-i ţineţi îngropaţi!

Pe noul pământ, la marea întâlnire, Când, fără frica morţii, toţi fericiţi vom fi, Despre „Lumină Lină” la îngeri veţi vorbi Şi heruvimi, cu harpe, pe muzică divină, De-acolo vor cânta: Lumină din Lumină...

Lucian Gruia

Povestea lui Brâncuşi C D

ând Brâncuşi a plecat pe jos spre Paris (în anul 1904), şi-a luat, drept cârjă, un stâlp de cerdac al casei părinteşti. A mai îndesat în raniţă câteva lucruri şi a pornit la drum lung. După ce a trecut graniţa cu Imperiul Austro-Ungar, pe la punctul de vamă Bahna-Vârciorova, l-a prins seara, a cinat şi s-a culcat sub cerul înstelat. Eram foarte curios ce obiecte a luat el în rucsac. Profitând de faptul că adormise, am deschis raniţa. S-au revărsat, peste dealuri, doinele şi cântecele populare gorjeneşti, pe care le-am ascultat extaziat. După ce s-a făcut linişte, am scotocit adânc prin raniţă şi am descoperit: un ou, o clepsidră şi un trunchi de piramidă cu muchiile uşor rotunjite. Ce voia să facă Brâncuşi cu aceste forme? Şi am mai găsit ceva. O cutie de tablă ruginită, ca de conservă, pe care era scrijelit cu un cui: Premoniţie. Am deschis-o şi am avut viziunea viitorilor brâncuşiologi călcându-se în picioare, certându-se. Am închis-o repede. După ce a ajuns în „oraşul luminilor” s-a pus pe treabă. Tocmai se sinucise o tânăra fată, Tania Raşevskaia, şi sculptorul a plantat pe mormântul ei din cimitirul Montparnasse doi brazi, ale căror ramuri, când au crescut, s-au îmbrăţişat într-un SĂRUT, apoi au împietrit. SĂRUTUL lor se încadrează într-un ovoid, acest motiv a fost desenat, de altfel, de pictoriţa Natalia Dumitrescu pe nişte ouă de Paşti. Când o fată de la ţară se pregătea de măritiş, Brîncuşi a aşezat-o într-o grotă ca să mediteze la destinul care o aşteaptă şi a metamorfozat-o în CUMINŢENIA PĂMÂNTULUI. entru toţi îndrăgostiţii lumii a sculptat o PASĂRE MĂIASTRĂ, care să-i călăuzească pe drumurile întortocheate ale vieţii şi să-i protejeze. Pentru pomenirea lui Petre Stănescu, în cimitirul Dumbrava Buzăului, a făurit o RUGĂCIUNE aplecată sub povara crucii, care reprezintă o ţărancă dezbrăcată de veşminte, mergând în genunchi. A fost chemat în ţară să creeze un ANSAMBLU MONUMENTAL, la Târgu-Jiu, pentru pomenirea ostaşilor căzuţi în Primul Război Mondial. După modelul mesei rotunde, de lemn, din casa părintească, a cioplit două pietre de moară, pe care le-a suprapus, aşezându-le în zăvoiul Jiului. În jurul MESEI TĂCERII a aşezat 12 scaune clepsidrice; aici s-au adunat oamenii pentru praznic. Preotul a rostit stâlpii, oamenii au intonat bocete. Şi alaiul a pornit spre cimitir, dar drumul era lung şi Brâncuşi a aşezat pe alee, de-o parte şi de alta, câte cinci grupuri de câte trei scaune, alcătuite din trunchiuri de piramidă alipite la bazele lor mici, ca oamenii să se odihnească. La fiecare „hodini” s-au rostit rugăciuni, s-au cântat „de-ale mortului”. Pentru că tinerii eroi nu fuseseră căsătoriţi, Brîncuşi a contruit POARTA SĂRUTULUI, la care s-a omagiat o nuntă postumă. Cimitirul a fost Târgul de vite, de la marginea oraşului. Nu era nevoie de morminte pentru trupurile pieritoare, ci de o scară la cer pentru suflete. Brâncuşi a înfipt în acel loc toiagul pe care-l adusese de acasă, tranformându-l într-o COLOANĂ FĂRĂ SFÂRŞIT, alcătuită din cincispezece module romboedrice şi două jumătăţi, la bază şi la vârf, pentru a sugera nesfârşirea spre cer şi în pământ. După ce a terminat lucrarea, a fost chemat în India să construiască un mausoleu pentru defuncta prinţesă, fosta soţie a maharadjahului Yeswant Rao Holkar din Indor. TEMPLUL DESCĂTUŞĂRII SUFLETULUI DE CORP ar fi trebuit să aibă forma COLOANEI SĂRUTULUI cu dublu capitel, în care s-ar fi pătruns printr-un pasaj subteran. În camera de meditaţie, pelerinul ar fi îngenunchiat aşteptând momentul revelaţiei. Cum Brâncuşi îşi lăsase toiagul la Târgu-Jiu, ar fi vrut să-l înlocuiască printr-o rază de lumină care ar fi coborât la zenit, peste omul aflat în rugăciune, printr-o decupare circulară din plafonul camerei. ând şi-a conceput mausoleul, Brâncuşi a procedat în felul următor: a proiectat monumentele de la Târgu-Jiu, inclusiv apa Jiului, peste Biserica Sfinţii Petru şi Pavel, aflate pe traseul Căii sufletelor eroilor. Şi, astfel, biserica a devenit incinta sacră a mausoleului, apa râului, bazinul interior cu apă, POARTA SĂRUTULUI, poarta bisericii, MASA TĂCERII altarul, scaunele de pe alee, scaunele pentru credincioşi, iar COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT, raza de lumină care lumina celula de meditaţie.

in păcate, proiectul nu s-a realizat şi atunci Brâncuşi şi-a transformat în templu propriul său atelier parizian. Când i-a venit sorocul, aici L-a aşteptat, în patul aşezat în camera mare, pe bunul Dumnezeu. Şi a venit Iisus cu o ceată mare şi l-a chemat:”Haide mă!”. Brâncuşi s-a ridicat, Iisus l-a luat de mână şi au plecat în „marea trecere”. Note: 1. Puteau oare din traista lui Brâncuşi să iasă bluzuri, rokuri, manele, măşti africane sau arabescuri? Nicidecum. Fiecare popor, dincolo de manifestările sale diverse, posedă nişte caracteristici imuabile care derivă din etnogeneză, locul formării sale şi limba ce va fi constituită. Brâncuşi, ca român, a devenit, poate, cel mai reprezentativ mesager al spiritualităţii noastre. Stau mărturie aforismele sale, care atestă că viziunea asupra lumii a marelui sculptor nu era alta decât aceea a ţăranului român: “Ţăranii români ştiu, de la mic şi până la mare, ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbele, în datinile şi în doctrina străbunilor – ca şi în filosofia naturalităţii.” “Datoria flăcăului mic – valah, este să intre repede în rânduială; căsătorie – la nouăsprezece ani, cazarma la douăzeci şi unu de ani, să întemeieze o gospodărie separată – măcar un bordei, să nu-i bată toba fiscului în bătătură, să aibă copii care îi sunt mai scumpi decât însăşi lumina ochilor; şi să moară la bătrâneţe, în propria lui gospodărie înconjurat de nepoţi, de fiice, de gineri şi de nurori.” “Datoria fecioarei din Gorj este să fie frumoasă la saptesprezece ani, măritată la optsprezece-nouăsprezece ani, gospodină harnică întreaga viaţă, să nu se vorbească baliverne despre ea, ca despre nevasta lui Iulius Caesar, să îşi spele şi să îşi hrănească fraţii, pe urmă soţul, copiii; mai târziu să fie chemată ca naşă, alături de soţul ei iubitor şi iubit – până dincolo de mormânt. (…).” “Datoria fiului către părinte este de a îi continua gospodăria – pilda muncii; şi de a nu îi păta niciodată obrazul.“ “Datoria fiicei către tată este de a-l ajuta la slăbiciunile bătrâneţei; şi de a îi inchide ochii.” “Datoria părintelui carpatin şi balcanic este de a-şi asigura casa şi masa copiilor săi – oricât de numeroşi ar fi ei şi la orice oră din zi şi din noapte, chiar dacă iasă din puşcărie sau dau faliment; şi la orice vârstă. Căminul său devine, astfel, o insulă a paradisului, unde ei îşi aruncă ancorele, la naufragiu. Faliţii sunt puşi imediat la muncă pe picior de egalitate. Familia este şi trebuie să rămână sacră.” “Datoria mamelor către copii este o iubire nemărginită – aliată cu jertfa; iar către bărbaţi, ascultarea şi fidelitatea. “ 2. Constantin Brâncuşi spunea că el nu a sculptat PĂSĂRI, ci a sculptat zboruri. Iar Constantin Noica afirma că Brâncuşi a sculptat infinitive lungi: sărutarea, zburarea, infinirea. Cum se explică aceste consideraţii. Substantivele comune trimit la un singur obiect concret, adjectivele sunt mai generale, putându-se ataşa la mai multe substantive comune. Verbele sunt şi mai generale, legându-se de grupările substantiv-adjectiv. Dar şi verbele au, dincolo de conjugările schimbătoare, aspectele lor elevate, infinitivele. Infinitivele lungi sunt încă şi mai generale. Iar infinitivul lung infinirea conţine toate posibilităţile de manifestare. Pe acesta l-a sculptat Brâncuşi în COLOANA FĂRĂ SFÂRŞIT.

Aurel Turcuş, lucrare de Aurel Gheorghe Ardeleanu

Prima menţiune a interpretării unui opus enescian în Banat (“Drapelul”, Lugoj, 1904)

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat

Horaţiu Suciu

Viaţa cotidiană în Dacia Romană. Privire generală asupra provinciei romane Dacia. O mărturie literară a romanizării I

storia Daciei Romane aşa cum este scrisă astăzi este istoria politico – militară a acestei provincii, la care se adaugă menţionările unor descoperiri arheologice, arhitectonice (în marea lor majoritate militare), epigrafice şi materiale; despre Dacia Romană cunoaştem nume de funcţii şi nume de meserii; nume de bogaţi şi sclavi, militari, veterani, soţii şi copii; cunoaştem oraşele şi rangurile lor; cunoaştem numele a numeroase trupe şi castrele lor; ştim numele numeroaselor divinităţi. În aceste condiţii (şi din aceste motive) am încercat să scriu o istorie a timpului dintre evenimentele politico – militare; o istorie a celor ce nu ocupă funcţii (sau, dacă le ocupă, o istorie a vieţii lor nepublice); o istorie a vieţii la oraş; o istorie a vieţii la ţară; o istorie a vieţii sclavilor; o istorie a vieţii femeii; o istorie a vieţii copilului; o istorie a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, zi de zi, cu oricine. Materialul avut la dispoziţie nu a fost, însă foarte generos. Lucrările cu caracter general privitoare la Dacia se ocupă foarte puţin de problema vieţii cotidiene (remarcându-se un fragment din lucrarea lui Mihail Macrea – Viaţa în Dacia Romană). Există de asemenea puţine descoperiri arheologice nemilitare, nepublice, nereligioase (cum ar fi locuinţele), care să ne dea un ajutor în închegarea unei imagini a vieţii cotidiene în Dacia. Materialul epigrafic, în marea lui majoritate, reprezintă inscripţii tipizate şi nu a reprezentat (aşa cum ar fi trebuit) baza acestei lucrări. Lucrările cu caracter general privitoare la viaţa cotidiană din Imperiul Roman, româneşti sau străine, ne-au ajutat să limpezim doar în mică măsură lucrurile. Aceste lucrări ne prezintă o tratare a subiectului la nivelul oraşului Roma, a bogatei Rome, şi a împrejurimilor, oraş în care viaţa seamănă prea puţin cu viaţa provinciilor şi cu atât mai puţin a Daciei. De mare folos, în situaţia dată, au fost autorii (literari sau de altă natură) din epoca avută în vedere (secolul II – începutul secolului III – Marţial, Iuvenal, Plinius cel Tânăr, Aulus Gellius, Caius Apuleius, Lucian din Samosata, Longos). Desigur, ei reprezintă Imperiul şi nu un loc anume (Longos e grec, Lucian e sirian, Apuleius – un african, toţi trei prezentându-ne viaţa din partea de Est a lumii romane; Marţial şi Iuvenal ne prezintă lumea din oraşul Roma; Aulus Gellius şi Plinius cel Tânăr făcând legătura dintre cele două lumi). Aceşti autori nu fac parte nici din aceeaşi pătură socială şi nici din aceleaşi medii (şi totuşi, majoritatea, dintr-un unghi sau altul, acoperă toate aspectele vieţii cotidiene romane). Bazele teoretice pentru folosirea acestor autori ne sunt date de istoria literaturii. Iată câteva aprecieri ce ne vin în ajutor: „poezia satirică (a lui Marţial) corespunde întrucâtva reportajului modern şi era mai apropiată de viaţa cotidiană decât oricare gen literar” (Eugen Cizek) (1), „faptul că Aulus Gellius nu era o personalitate puternică şi originală, conferă Nopţilor Atice calitatea de a fi o reflectare fidelă a gustului şi preocupărilor societăţii în mijlocul căreia trăia” (I. Fischer) (2), „desigur Plinius se manifesta ca un cronicar complet al Romei epocii sale... Ca într-un film realist îl vedem cum se odihneşte, vânează, scrie sau citeşte” (E. Cizek) (3) sau „îndeobşte ficţiunea Metamorfozelor (Apuleius) comportă o documentaţie interesantă asupra întregii societăţi a secolului al II-a, timbrul satiric însoţeşte adesea consemnarea realităţilor vremii” (E. Cizek) (4). Ca urmare a celor scrise mai sus, cu unele goluri, am încercat să alcătuiesc o istorie a ceea ce s-ar fi putut întâmpla în Dacia Romană, zi de zi, dar şi o istorie cotidiană a oricărei provincii imperiale a secolului al II-lea. În urma a două războaie, între 101 – 102 d. Hr. şi 105 – 106 d. Hr., statul dac a lui Decebal a fost cucerit de Imperiul Roman prin împăratul Traian. O diplomă militară descoperită la Porolissum, datând din 11 august 106, ne dovedeşte că Dacia era cucerită şi transformată într-o provincie a Imperiului Roman (5). Constituirea provinciei Dacia s-a făcut printr-o „constitutio” dată de împăratul Traian, o „lex provincia”, care, probabil fixa forma de organizare, conducerea, întinderea, hotarele, trupele, impozitele anuale, dar şi proprietatea asupra pământului (6). Nu se cunoaşte textul acestei „constitutio” imperiale; dar o imagine ne putem face dintr-un fragment al lui Flavius Josefus despre recucerirea Israelului de către Vespasian: „În vremea aceea Caesar a transmis printr-o scrisoare lui Bassus şi Labelius Maximus, pe atunci vistiernicul provinciei, ordinul de a arenda întreg pământul Iudeei. Fiindcă nu luase hotărârea să întemeieze acolo un oraş al său, împăratul a păstrat ţara ca proprietate

personală. Doar unui număr de 800 de soldaţi lăsaţi la vatră le-a cedat o colonie care s-a numit Emmaus, fiind situată la 30 de stadii de Ierusalim”(7). Probabil, în acelaşi fel, înfiinţează guvernatorul Daciei, D. Terentius Scaurianus (108 – 110 d.Hr.) colonia Dacia Augusta Ulpia Traiana, o „colonia deducta” ce are ca locuitori fondatori nişte veterani (4). Guvernatorul care conducea provincia (provincia Dacia fiind una imperială, administrată deci de împărat) purta titlul de „legatus Augusti pro praetore”. Aceşti guvernatori au puteri depline în exercitarea atribuţiilor lor (acestea fiind diverse: civile, administrative, judecătoreşti, militare). Ei sunt răspunzători de întreaga conducere şi administrare a provinciei; sunt judecători supremi (putând pronunţa pedepse) şi comandanţii armatei pe teritoriul provinciei. În administrarea finanţelor provinciei, legatul imperial este ajutat de un procurator Augusti (8). După moartea împăratului Traian (117), în Dacia au loc puternice tulburări produse de atacurile sarmaţilor iazigi şi roxolani. Intervenţia directă a noului împărat Hadrian, şi acţiunea energică a generalului Q. Marcius Turbo, ce conduce în acelaşi timp provinciile Dacia şi Panonia, duce la restabilirea liniştii (9). Apar astfel documentate Dacia Superior (120), Dacia Inferior (129), Dacia Porolissensis (133). Dacia Superior va fi condusă de un „legatus augusti pro praetore”, comandant al legiunii XIII Gemina de la Apulum. Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis, unde existau numai trupe auxiliare, erau conduse de un „procurator augusti vicepraesidis” (care au puteri civile, juridice, militare) (10). iniştea în Dacia se menţine până în jurul anilor 166 – 167 d.Hr. Sunt unele indicii care ne arată că în anii 143 – 156 sunt unele tulburări provocate de dacii liberi (Aelius Aristide ne aminteşte în cuvântarea „Laudă Romei”: „războaiele... pricinuite de nebunia geţilor”) (11), dar abia în 166 – 167 viaţa Daciei este tulburată grav de izbucnirea războaielor marcomanice. Dacia e atât de grav afectată, încât e adusă aici, la Potaissa, o nouă legiune, a V-a Macedonica. În anul 170 guvernatorul a trei Dacii şi Moesiei Superior, M. Claudius Fronto, moare pe câmpul de luptă în încercarea de a linişti lucrurile în zonă. Şi, în afara unor atacuri răzleţe din anii următori, lucrurile se liniştesc (12). Totuşi aceste atacuri (117, 153, 167) afectau destul de grav activitatea provinciei. Ascunderea, în 167, a tăbliţelor cerate din zona auriferă de la Alburnus Maior arată că această regiune a fost puternic devastată (13). De asemenea, o inscripţie de la Tibiscum ne spune: [I(ovi)] O(ptimo) M(aximo) / [Con]serv(atori)/P(ublius)... us Antoni(us) quo[d]/ eff[u]gerit periculum/... (Lui I. O. M Conservator, Publius... us Antoninus care s-a salvat de pericol prin fugă), arătându-ne gravele disfuncţii provocate de diferitele atacuri barbare (14). După aceste evenimente are loc o nouă reorganizare a Daciei (167). Există tot trei provincii: Dacia Apulensis, Dacia Porolissensis şi Dacia Malvensis. Deşi conduse administrativ aparte, cele trei provincii formau o unitate strânsă sub autoritatea superioară a consularului celor trei Dacii. Reşedinţa lui este Apulum, având puteri administrative, juridice şi mai ales militare asupra tuturor celor trei provincii. Procuratorii celor trei Dacii (Apulensis, Porolissensis, Malvensis) şi comandanţii celor două legiuni (a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica) îi erau subordonaţi (15). Liniştea în Dacia s-a reinstaurat treptat începând cu Commodus (180 - 192). În timpul lui Septimius Severus (193 - 211) şi Caracalla (211 - 218) (ultimul împărat care interesează studiul nostru). Dacia cunoaşte o lungă perioadă de pace şi înflorire economică, care duce la dezvoltarea oraşelor (16). Ultimul dintre aceşti împărţi vizitează chiar provincia, demonstrându-şi puterea în faţa barbarilor şi fiind bine primit de locuitorii Daciei (17). Odată cu cucerirea romană a Daciei se produc două fenomene strâns legate (fenomene ce au loc în aproape toate provinciile nou cucerite): colonizarea cu populaţii din Imperiu şi romanizarea populaţiei indigene. Colonizarea Daciei începe încă din vremea lui Traian prin atribuirea de pământ (adsignatio) sub formă de arendă (pe timp nelimitat şi cu drept de moştenire (18)), unor cetăţeni romani sau unor peregrini (19). Dovezi clare ale colonizării sunt înfiinţarea Coloniei Ulpia Traiana cu veterani ai trupelor din Dacia şi aducerea în zona auriferă de la Alburnus Maior a unor triburi dalmatine (Pirustae, Barisdastaie, Sardeates) (20). Aceştia, şi alţii trebuie să fie cei amintiţi de Eutropius (cartea a VIII

-a, VI): „De îndată ce Traian a supus Dacia, a adus acolo din tot Imperiul Roman (ex toto orbe Romano) o nesfârşită mulţime de oameni, pentru ca aceştia să cultive ogoarele şi să populeze oraşele.” Tot Eutropius povesteşte că, la începutul domniei lui Hadrian, acesta, datorită problemelor, s-a gândit să părăsească Dacia, dar amicii săi l-au povăţuit să n-o facă, deoarece ar fi lăsat pradă barbarilor foarte mulţi cetăţeni romani (21). Colonizarea Daciei a continuat şi după moartea lui Traian, sosind aici orientali (Galatae, Asianii, Ponto Bitynorii), greci, iliri, panoni, moesi, toţi romanizaţi ei însuşi cu una – două generaţii înainte, acum însă vorbitori de latină (22). Ei sosesc în Dacia amestecându-se cu autohtonii de aici. Dacii sunt prezenţi la începutul epocii romane mai ales în zonele rurale (descoperiri arheologice care să confirme acest lucru s-au făcut la Stolniceni, Caşolt, Calbor, Şoporul de Câmpie, Romula (23)); aici (şi arheologia şi epigrafia ne-au dovedit-o) dacii preiau repede formele noi de cultură materială şi spirituală romane (24). Un fragment din Nopţile Atice (scrisă de Aulus Gellius) poate să constituie un argument literar că această romanizare a avut loc în Dacia: „... consularul Herodes Atticus ...povestea ce i s-a întâmplat unui trac îngust la minte şi nepriceput în agricultură care fusese pus în situaţia de a îngriji de un teren pe care-l cumpărase. „Un trac din cea mai îndepărtată barbarie, povestea el, nedeprins cu agricultura, din dorinţa unei vieţi mai bune s-a mutat într-o regiune cu oameni mai civilizaţi, unde erau sădiţi măslini şi viţă-devie. El, care nu ştia nimic despre cultura viţei-de-vie şi a pomilor, a văzut acolo întâmplător pe un vecin tăind mărăcinişul rugilor de mure care crescuseră prea înalţi şi prea răsfiraţi, curăţind frasinii aproape până la vârf, plivind de la rădăcină viţele care crescuseră numeroase şi erau întinse la pământ, retezând lăstarii de prisos ai pomilor şi crengile prea înalte şi drepte ale măslinilor. Apropiindu-se şi întrebând pe vecin pentru ce face atâta tăiere de lemn şi frunziş acesta i-a răspuns: „Ca să fac câmpul mai liber şi mai curat, iar pământul şi via mai mănoase.” El a plecat mulţumind vecinului, vesel că, după socoteala sa, şi-a însuşit ştiinţa agriculturii! A luat un cosor şi o secure şi, nenorocitul, şi-a tăiat fără pricepere toate viţele şi măslinii, a retezat crengile cele mai rodnice ale pomilor şi viţele cele mai fertile. Pentru a curăţi pământul, a culcat la pământ toate crengile şi toţi lăstarii care produc roade, toţi pomii, toată via şi toţi rugii de mure, plătind scump îndrăzneala de a crede că învăţătura înseamnă imitaţie nesocotită” (25). Această poveste, adevărată sau nu, trădează o realitate din epoca lui Aulus Gellius: un dac („tracul din cea mai îndepărtată barbarie”, nu putea, în secolul al II-lea d.Hr., să fie decât un dac, mai ales că „nu ştia nimic despre cultivarea viţei-de-vie” amintind de episodul distrugerii viilor dace în timpul lui Burebista), „din dorinţa unei vieţi mai bune, s-a mutat într-o regiune de oameni civilizaţi”. Aceasta este, mai mult sau mai puţin, definiţia romanizării. olonizarea începută, în Dacia aşezările s-au dezvoltat şi ele, devenind, ca în tot Imperiul, baza societăţii provinciale romane. În Dacia avem astfel amintite 12 oraşe şi încă alte câteva localităţi de dimensiuni şi importanţă mare. Colonia Augusta Dacia Ulpia Traiana Sarmisegetusa a purtat încă de la înfiinţare epitetul de „colonie” şi „ius latin” (26). Celelalte oraşe trec de la stadiul de mici aşezări la municipii, apoi la colonii. Dacă în epoca republicii diferenţele erau mari între municipii şi colonii (Aulus Gelius), în secolul al II-lea se deosebesc mai mult formal (având conducere similară) (27). Drobeta apare ca „municipium Aelium Hadrianum” şi mai apoi cu titlul de „coloniae Septima Drobetae” (28). Dierna, un oraş înfloritor dar mai puţin dezvoltat ajunge municipiu în timpul lui Septimius Severus (29). Tibiscumul devine „municipium Tibiscense” probabil tot în vremea lui Septimius Severus (30). La Apulum avem două aşezări distincte; cea din cartierul Partoş este amintită cu titlurile „municipium Aurelius” (ridicat la acest rang în timpul lui Marcus Aurelius) şi colonia Aurelia (rang obţinut în vremea lui Commodus) – dovedind o tumultoasă dezvoltare; aşezarea de pe dealul Cetate devine municipiu în timpul lui Severus şi „colonia nova Apulensis” în vremea lui Decius (31). Ampelum nu apare cu niciun titlu, dar aici găsim amintit un „ordo Ampelensis” (organ de conducere municipală), ceea ce face probabilă ridicarea la rangul de municipiu în timpul lui Septimius Severus (32). Potaissa se dezvoltă după sosirea aici a legiunii a V-a Macedonica în 168 (169?), şi Septimius Severus îi acordă titlul de muni-

cipiu. Datorită fidelităţii legiunii a V-a Macedonica, oraşul primeşte „ius italicum” (33). Napoca e municipiu pe vremea lui Hadrian, Marcus Aurelius o face colonie, iar Septimius Severus îi acordă „ius italicum” (34). Romula e amintită ca municipiu colonie sub Septimius Severus (35). În sfârşit, Porolissum e municipiu în vremea lui Septimius Severus (36). O serie de alte aşezări dacice fără a primi titlurile de mai sus au avut o importanţă mare în provincie: Aquae, Micia, Sucidava, Alburnus Maior, Salimae, Ad Mediam, Germisara (37). ezvoltarea provinciei Dacia mai poate fi surprinsă şi datorită existenţei unor bune şi numeroase căi de comunicaţie ce leagă oraşele amintite mai sus. La Tibiscum se uneau drumurile ce veneau de la Lederata şi Dierna, plecând în continuare spre Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa şi Napoca, ajungând la Porolissum. Apulum era nodul central al acestei reţele. Aici sosea drumul ce venea de la Drobeta prin Romula. De aici plecau drumuri spre Micia, de-a lungul Mureşului, spre Alburnus Maior şi Potaissa. Un alt drum important lega localităţile de pe malul stâng al Dunării. Toate acestea, la rândul lor, legau Dacia de Imperiul Roman (38). Aspectele prezentate ne confirmă, dacă mai era nevoie, că provincia romană Dacia era o provincie ca oricare din Imperiu: colonizată, romanizată, urbanizată.

Bibliografie generală: 1. Ardevan Radu, Viaţa municipală în Dacia Romană, Editura Mirton, Timişoara, 1985. 2. Benea Doina, Bona Petru, Tibiscum, Editura Museion, Bucureşti, 1994. 3. Cisek Eugen, Istoria literaturii latine, volumul II, Editura Societatea „Adevărul” S.A., Bucureşti, 1994. 4. Drâmba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, volumul I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. 5. Grimal Pierre, Civilizaţia romană, Editura Minerva, Bucureşti, 1973. 6. Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea (coordonatori M. Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu, Dan Gheorghe Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965. 7. Istoria vieţii private, (coordonatori Philippe Aries şi Georges Duby), Editura Meridiane, Bucureşti, 1994. 8. Lascu N., Cum trăiau romanii, Editura Minerva, Bucureşti 1973. 9. Macrea Mihail, Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963. 10. Teodor Dumitru, Istoria sclavajului în Dacia Romană, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1957. 11. Idem, Romanii în Dacia, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969. Izvoare: 1. Apuleius, Metamorfoze sau Măgarul de aur, Editura Univers, Bucureşti, 1996. 2. Gaius, Instituţiunile, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982. 3. Gellius Aulus, Nopţile Atice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1965. 4. Inscripţiile Daciei Romane, volumul I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975. 5. Inscripţiile Daciei Romane, volumul II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977. 6. Inscripţiile Daciei Romane, volumul III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1977. 7. Inscripţiile Daciei Romane, volumul III/ 2, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980. 8. Inscripţiile Daciei Romane, volumul III/ 3, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984, 9. Inscripţiile Daciei Romane, volumul III/ 4, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988. 10. Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, (Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Editura Hesefer, Bucureşti, 1999). 11. Iuvenal, Satire, (Persius, Iuvenal, Marţial Satire şi epigrame, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967). 12. Longos, Dafnis şi Cloe, (Romanul grec, volumul I, Editura Univers, Bucureşti, 1980). 13. Lucian din Samosata, Scrieri alese, Editura Univers, Bucureşti, 1983). 14. Marţial, Epigrame (Persius, Iuvenal, Marţial, Satire şi epigrame, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967). 15. Plinius cel Tânăr, Scrisori (Plinius cel Tânăr, Opere complete, Editura Univers, Bucureşti, 1977). Note: 1. Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol II, p. 525. 2. vezi Aulus Gellius, Nopţile Atice, prefaţă, p. LXVIII. 3. Eugen Cizek, op. cit., p.541. 4. Ibidem, p. 664. 5. Dumitru Tudor, Romanii în Dacia, p. 9. 6. Mihail Macrea, Viaţa în Dacia Romană, p. 25. 7. Flavius Josefus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, p. 519. 8. Radu Ardevan, Viaţa municipală în Dacia Romană, p. 43. 9. Mihail Macrea, op. cit., p. 30–31. 10. Dumitru Tudor, op. cit., p. 67. 11. M. Petrescu Dâmboviţa... – Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, p. 224; Mihail Macrea, op. cit., p. 43. 12. Mihail Macrea, op. cit., p. 54. 13. Dumitru Tudor, op. cit., p. 68. 14. Mihail Macrea, op. cit., p. 69. 15. Doina Benea, Petru Bona, Tibiscum, p. 21. 16. Mihail Macrea, op. cit., p. 64. 17. Dumitru Tudor, op. cit., p. 68. 18. Ibidem, p. 269. 19. Mihail Macrea, op. cit., p. 251. 20. Ibidem, p. 252. 21. Dumitru Tudor, op. cit., p. 21. 22. Mihail Macrea, op. cit., p. 253. 23. Dumitru Tudor, op. cit., p. 29. 24. vezi Mihail Macrea, op. cit., p. 251–262. 25. Aulus Gellius, Nopţile Atice, p. 489. 26. Dumitru Tudor, op. cit., p. 23. 27. Mihail Macrea, op. cit., p.121. 28. Ibidem, p. 122. 29. Radu Ardevan, op. cit., p. 38. 30. Ibidem, p. 41. 31. Mihail Macrea, op. cit., p.123. 32. Ibidem, p. 131. 33. Radu Ardevan, op. cit., p.56. 34. Ibidem, p. 62. 35. Mihail Macrea, op. cit., p.128. 36. Radu Ardevan, op. cit., p.67. 37. Mihail Macrea, op. cit., p.145–148. 38. Ibidem, p. 149–153.

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat 18 Marius Chelaru

În prim-plan

George Baciu, Obştile săteşti, leagănul neamului românesc

Constantin-Tufan Stan

Ditta Pásztory-Bartók – câteva precizări biografice P

itta (Edith) Pásztory (31 octombrie 1903, Rimaszombat, sudul Slovaciei – 21 noiembrie 1982, Budapesta), cea de-a doua soţie a lui Béla Bartók, avea, pe linie maternă, o ascendenţă lugojeană, mama sa, Gabriela-Iova, fiind fiica lui Emil Petrovici, fost subprefect al Lugojului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Emil Petrovici, ofiţer de carieră, a jucat un rol major în izolarea participanţilor la Rebeliunea Legionară (ianuarie 1941), când, datorită prestigiului de care se bucura şi a talentului său diplomatic, i-a determinat pe legionarii care se baricadaseră în incinta Prefecturii lugojene să capituleze fără să opună rezistenţă, evitându-se, astfel, vărsarea de sânge şi posibila distrugere a istoricului edificiu, care era asediat de militari. Una din mătuşile Dittei, Aurelia Petrovici, mama vitregă a actorului lugojean Ştefan Tiberius Ciorogariu, a studiat pianul, sub supravegherea lui Béla Bartók, la Academia Regală de Muzică din Budapesta.

Ditta Pásztory-Bartók alături de unul din fraţii săi

Ditta PásztoryBartók şi fiul său Peter Bartók

itta Pásztory s-a căsătorit cu Béla Bartók în anul 1923, în timpul studiilor la Academia de Muzică din Budapesta (marele muzician, care era căsătorit cu Marta Ziegler, se îndrăgostise de studenta sa, deşi între ei era o diferenţă de 22 de ani!). D. Pásztory i-a dăruit lui Bartók un fiu, Peter, căruia compozitorul i-a dedicat cele şase volume din Microcosmos (Microcosmos. Muzică de pian de la începutul începutului. 1926, 1932-1937 – potrivit titlului original). Ulterior, B. Bartók a elaborat Şapte piese din Microcosmos, pentru două piane, transcripţii ale pieselor 107/113, 69, 135, 123, 127, 145 şi 146. éla Bartók a poposit concertistic o singură dată la Lugoj, în 24 martie 1924, pe scena Teatrului Comunal, la invitaţia lui Iosif Willer. Repertoriul, identic cu cel prezentat la Timişoara, în 21 martie, la Cazinoul Militar, şi Oradea (22 martie), a cuprins trei sonate de Scarlatti, opusuri de Beethoven, Brahms, Chopin, Debussy şi câteva lucrări din propria creaţie (pentru detalii, v. Francisc László, Béla Bartók şi lumea noastră. Aşa cum a fost, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 84-85). otrivit mărturiei lui I. Willer (v. „Muzica”, Bucureşti, V, 5, 1955, 48-49), Béla Bartók ar fi concertat la Lugoj şi în noiembrie 1923, fiind chiar oaspetele muzicianului lugojean, timp de o săptămână, după un turneu efectuat în mai multe localităţi din România. Cu acest prilej, marele muzician maghiar i-ar fi relatat lui I. Willer un episod despre fenomenala memorie a lui Enescu, petrecut cu prilejul unui ipotetic concert susţinut de Orfeul moldav la Lugoj în 1921. Nicio altă sursă bibliografică nu atestă însă prezenţa lui Enescu şi Bartók la Lugoj în 1921, respectiv 1923, ceea ce ne face circumspecţi în a prelua ca veridice informaţiile oferite de I. Willer în textul amintit, în care apar şi alte confuzii şi contradicţii. În acelaşi timp, este însă posibil ca B. Bartók să fi făcut, în mai multe rânduri, vizite inopinate la Lugoj, unde locuiau bunicii Dittei.

În martie semnalam, la aceeaşi rubrică, apariţia unei cărţi (Ion C. Hiru, George Baciu, Domneşti, arc peste timp. Crâmpeie de monografie) al cărei co-autor era George Baciu, care urma o alta pe aceeaşi temă Domneşti - oameni de ieri şi de azi, apărută în 2004. O altă carte semnată de George Baciu este Obştile săteşti, leagănul neamului românesc, un subiect uneori discutat dar care, după ştiinţa mea, nu a fost abordat în lucrări separate, de amplitudine. Autorul îşi fundamentează lucrarea pornind de la o idee acceptată, cu nuanţe de la istoric la istoric, anume că „rolul fundamental al poporului dac ca element constitutiv al poporului român este dat, în afara contribuţiei sale etnice, lingvistice şi culturale, de transmiterea directă la români a formei sale tradiţionale de organizare . obştea sătească.” Apoi, pas cu pas, îşi expune propria viziune (pornind şi de la bibliografia în domeniu) asupra modului în care, în timp, obştea a evoluat până ce, între secolele VII-XIII, „suferă un proces de integrare în formaţiuni politice tot mai vaste, de tipul ţărilor”, ajungând, în final, după o serie de etape (obştea aservită, obştea de vale ş.a.), la destrămare. Procesul de destrămare având loc, scrie Gheorghe Baciu, lent, între cauze fiind „apariţia relaţiei marfăbani, diferenţierile sociale şi financiare, individualizarea proprietăţii ş.a. Structura cărţii: Cap, I – De la obştile săteşti la statele medievale româneşti, Cap. II. – Instituţia obştii săteşti, Cap. III. Instituţia proprietăţii, Cap. IV. – Instituţia domniei şi obştea sătească, Cap. V – Destrămarea obştilor săteşti. Dincolo de modul în care autorul îmbină argumentele istorice cu propriile consideraţii, faptul că este o lucrare dedicată exclusiv obştilor şi evoluţiei lor în timp, e în sine un lucru care trebuie semnalat. Între toate, aş face numai o remarcă, pornind de la citatul din Lucian Blaga cu care începe Predoslovia cărţii, semnată de autor – „Suntem şi vom fi întotdeauna un neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă şi de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului”. Frază care, în contextul actual, capătă un gust mai curând amar, dat fiind modul în care este tratat satul românesc, în care sunt „sprijinite” şi făcute cunoscute tradiţiile, atâtea câte s-au mai păstrat. George Baciu, Obştile săteşti, leagănul neamului românesc, Editura Alfa, Iaşi, 2010, 186 p.

Arborele genealogic al

Gabriela-Iova, mama Dittei Pásztory-Bartók

Dittei Pásztory-Bartók

Hotelul “Regele Ungariei” (azi Hotelul “Dacia”)

Ditta Pásztory-Bartók Ditta şi Béla Bartók

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat

Veronica Balaj

Liliana Ardelean

Cina lupilor*

La Vârfuri*

(5) rebuie să fi călcat chiar pe locul mărind-o cum se îndepărtează nonşalant. acesta... spusele omului îmi trec Este singurul accent de viaţă aici, unde pe lângă auz: boala şi frica de moarte atenuează orice por(10) – Păi cum să se mai întoarcă? Doamne nire vitală. Poate nimeni nu-şi mai aminteşte – Păi, no, ia, nu ştiu dacă bunicul... Ştii, – Nu ştiu. Nu m-o interesat. Dacă vrei a fost aşa că, pe bunicii i-a dat afară din ca- tu, putem să întrebăm pe careva de aici, dar fereşte, cine-l mai primeşte în curăţenie su- cum au mers prin ploi, cum toţi la un sa de la oraş, au luat pământul şi castelul şi cred că nici ei nu ştiu. Ştiu numa’ că aşa fletească după cât a păcătuit? ne informează moment dat se agăţau de o iubire. Te au aruncat pe ei la sat, la o familie în casă. trebuie. Fac pese de teatru şi după aia, seara, „domnul” Tavi, continuând cu satisfacţia di- înduioşezi la povestea cuiva, asculţi o Tot o familie mai bogată, cu o casă mai mare. bal. Iese cu chef şi cu scandal câtodată. Si- vulgării unui secret pentru a face dreptate. melodie veche, faci orice nu-i necesar în Şi-a găsit o tânără internată şi ea bolnavă aparenţă fără să realizezi în clipa respectivă Acolo a fost o bătrână, purta ea port popular, gur, merg şi la biserică. tradiţional, cu catrinţă. Io i-am spus maica. – Te rog, Harry, lasă-mă să văd filmul! grav, mai grav decât el, spun medicii, dar tonul unic şi extraordinar. s-a ataşat de el şi se giugiulesc pe coridoare ici e doar lâncezeală. O apă călâie Maica a lucrat la pământ până a trecut de – Dar este în Germania. şi prin colţuri şi ies noaptea din saloane penîn care stau gândurile şi simţurile nouăzeci de ani. A fost la ea-n grădină, ca-n – Îl aduci când vii data viitoare. bolnavilor în aşteptarea deciziei rai. Nici o iarbă, înţelegi? Nici un fir de iarbă. – Dar este pe peliculă de 5 mm, nu am tru întâlniri cu păcat pe unde apucă. Ea-i tare fragilă şi vrea să creadă că viaţa-i frumoasă din partea scorpiei negre. Şi dacă prin excepAşa a lucrat maica. Acolo am învăţat multe, aparatul cu ce proiectez. io. Ea m-a crescut. Mă lua în poală şi-mi Iar face greşeli! Iar nu vrea? De ce? chiar dacă ia medicamente cu pumnul, face ţie, iese vreunul vindecat, precum garanteapovestea despre sat. Nu am prea înţeles că De ce nu vrea nimic? Ori îmi toarnă la bra- febră, îşi revine, mă rog, nici nu bănuieşte ză medicii, omul tot nu poate scăpa de umbra nu am prea ştiut io româneşte, dar am ştiut şoave şi apoi nu ştie cum să scape şi găseşte cât de aproape-i moartea! Dar el? El, faţă înfricoşătoare. O târăşte după sine clipă de că mă iubeşte. Odată am făcut aşa că am tot felul de scuze? Sau iar inventez eu, iar el bisericească! Şi are şi-o vârstă peste patru- clipă, îl sâcâie, îl roade pe dinăuntru, nu se zeci cred, nu prea arată cât are din cauza dă dusă cu niciun preţ. Şi ce preţ să-i dea în rupt, sau cum spuneţi, coaja de pe un pom. este doar el, cu firea lui dintotdeauna?” Atuncia m-a bătut, no, ia, nu m-a bătut, dar... – Cred că trebuie să se poată transpune bărbii mari la care nu a vrut să renunţe deşi, schimbul tăcerii veşnice? Un râs plin de forţa doamna Marta, asistenta şefă, îl tot bate la trăirii? Ar fi împotriva rostului ei, ar ucide-o. no, ia, asta... pe un DVD. cap să şi-o mai scurteze. Dar el nu renunţă „Adela, vii acasă, fii bucuroasă”, i-o fi – Te-a certat. – Bine. O să-ţi aduc. – Aşa. M-a certat. Dar eu am ştiut că aura chiar l-a crezut, uitând cu to- de tot la claia de păr des şi negru, parcă-i spus tatăl ei. Iar ea, credea în vindecare, vezi, mă iubeşte. Ştiu şi acuma că a fost important tul, de bucurie, ce a gândit cu un târnosit prin catran. Altfel, nu-i bărbat urât. scrie în cartea poştală: „Doctorul mi-a dat pentru mine să am aşa o iubire, a spus Harry minut mai înainte. A vorbit în ziua Şi nici aşa slab cum sunt în general tebeciştii. speranţă: proba respiratorie a ieşit pozitiv.” Bine face fata aceea de care spune muavând nostalgie în privire şi tandreţe în voce. următoare cu cineva de la televiziune şi a a- Juna, în schimb, e o umbră, dar ce le poţi face? Dacă moare, biata de ea, peste o lună, siu Tavi. Măcar îşi trăieşte viaţa cât o mai „Cine o mai fi şi această maica? E prima ranjat treaba. dată că aud despre ea. Multe necunoscute – Gata, s-a făcut, i-a comunicat plină o juma’ de an? Să-şi trăiască viaţa fie cum o are. Mă dezmeticesc brusc din reverie. Se şi multe hiatusuri în viaţa acestui om. Dacă de vervă lui Harry. Unul de la TV mi-l pune fi. Pe el cred c-o să-l trimită afară cu pilule apropie în viteză o asistentă tânără. Poartă şi reţete în buzunar, pare înzdrăvenit. Păcat tocuri înalte. Fata dă nas în nas cu mine şi vorbeşte, cum vorbeşte... Bietul copil de a- pe DVD. mă apostrofează: tunci! Cred că multe a tras după el. Să am – De la televiziune? Nu vreau să-l de fată! O să sufere sărăcuţa! Mă opresc lângă o măsuţă şi două fo– Nu vezi pe unde calci? Te uiţi dispegrijă, să nu mai fiu răutăcioasă cu el. Un lu- folosească televiziunea. cru e clar. Este un om care are nevoie să fie – Cine a zis că-l foloseşte? Nu au voie tolii. Au tapiseria din stofă colorată. Arată rată! Zi-i, te pot ajuta! – Mulţumesc, nu! iubit.” s-o facă fără permisiunea ta. Tu nu le-o dai, jalnic, sunt nişte vechituri. Adriana se şi aşază „Ghidul nostru” şi Adriana sunt deja în – Dar tu când ai stat, copil fiind, aici, dacă nu vrei. Aranjamentul meu este unul pe unul dintre ele, „domnul” Tavi pe altul, în România? privat. Deşi nu te înţeleg de ce n-ai vrea să-l iar eu scap de amândoi retrăgându-mă pe picioare, nerăbdători să plecăm, să ieşim din – No, ia, ştiu io?! Cred că am avut trei, transmită? Ce sens are să-l ţii, aşa, a moaca, mica terasă din preajmă. Parc-aş fi desco- perimetrul acesta în care moartea s-a disperpatru ani. Am fost mic. Nu ştiu. să nu-l vadă nimeni?! De ce l-aţi mai făcut perit piatra filozofală. Am dezlegat brusc, un sat în cotloane, în aer, pe paturi şi chiar se premare şir de întrebări: unde sunt paşii mei, e linge pe lumina ferestrelor întunecând-o. – Ai stat mult în România? atunci? – Intrăm în vreun salon? Puteţi vorbi – Nu ştiu, cred că a fost aşa că am stat Urma să i-l trimită prin copii. Film s-a chiar locul unde a stat Adela. Se refugia uneori câţiva ani, până am mers la şcoală. făcut, iar Laurei, toată hotărârea de a nu se pe terasa de la Pavilionul nr. 2. Scrie pe ace- cu doctorul. La celălalt capăt de coridor este eaşi singură carte poştală păstrată atent şi camera de gardă, putem găsi doctorul, îmi – Şcoala ai făcut-o în Germania, nu în mai îndoi de el, i s-a spulberat din nou. România? Ce-i în capul meu, de ce am crezut „Dacă toate aceste poveşti cu bunicii pe care am citit-o mai întâi silabisind, prin propune „domnul” Tavi plin de importanţă. – Mi-am făcut o impresie. Am văzut că-n România? şi averile şi titlurile nobiliare sunt pure inven- clasa întâi primară. Adela zărea desigur, în faţa sa pădurea ce voiam să văd. În principal terasa şi cori– No, ia, Lur, mai ştiu şi io, îţi imaginezi ţii, născute dintr-o fantezie de grandoare? că şi acolo, şi acolo. Este important? vine Prea nu se poate nimic. Nici aia, nici în care nu se percepea nicio mişcare. Brazii dorul… – Nici eu nu merg prea departe de aîntrebarea repezit şi enervat, de la un om e- aia, nici ailaltă. Şi multe nu se leagă. Nu pot nu se clatină, de obicei, nu se zbat la prima rafală de vânt, stau nemişcaţi şi asta o înspăi- ici… nu-mi place… ştiţi, la trei saloane mai vident incomodat, sinţindu-se la oareşce cu nici un chip să închid puzzle-ul.” strâmtoare. Îndoiala o macină din nou şi îi fărâmi- mânta întrucâtva. Nemişcarea o făcea să aibă încolo este locul unde şi-a dat sufletul mai– Îmi aduci jurnalul acela? ţează sufletul ca o piatră de moară, făina. Praf fiori. Fără-ndoială ar fi vrut să apară măcar că-mea, spune însoţitorul. A fost adusă aici – No, ia, nu pot să zic acuma. Să văd. o făcea. Doar că de fiecare dată găsea el ceva stoluri de păsări, să fie o furtună care să ru- în ultima fază. Asta mi se pare prea de tot. O coinciŞtii... bunicul... Eu am portretul lui. special, care o deturna de la astfel de gânduri pă crengi, vântul să şuiere în căutarea unui – Unde? şi se autoînvinovăţea de fantezie prea bogată, cotlon greşind calea spre ieşire. Nu se petre- denţă menită să mă atingă la coarda sensibilă, – Acasă. Unde! de suspiciuni gratuite. Aşa că a uitat totul cea însă nimic din toate acestea. Era un semn adică eu şi bărbatul acesta jegos, fără căpătâi, – L-ai pus pe perete la tine în cameră, când, peste o vreme, el singur şi-a amintit de obişnuinţă în magma liniştei? Se simţea avem un punct comun. Cineva foarte drag a la marginea marii plictiseli cosmice. Aşa îşi suferit în acest spital. Totuşi Adela nu a sfârsau în birou? de film şi a întrebat-o dacă-l mai vrea. – Nuu! „E distrat şi zăpăcit, dar plin de bună- închipuia moartea? O desprindere de agitaţie, şit singură. Măcar ne diferenţiază ceva dar – Este aşa de mare, că nu se poate pe voinţă. Dacă a uitat el cheile de la casă şi a de zgomote, o intrare într-o atmosferă sufo- poate ne şi aseamănă: o nelinişte interioară perete? trebuit să tăiem lacătul cu bomfaierul şi să cantă. „Doamne, dar atunci nu voi mai avea trasată de trecerea morţii prin gândurile şi – Nu. cumpărăm altul în loc?! Noroc că şi-a adus nici glas”, îşi spunea poate Adela. Înspăimân- simţămintele noastre. Neînvinsa neagră ne-a in nou scurt şi tăiat. Punct şi de aminte pe drum şi am găsit un magazin de tată. Cine ştie dacă nu-l striga în gând pe lăsat o arsură, o pecete pe care, oricât am lupta la capăt. Capitol încheiat. Încă o unde am cumpărat un lacăt nou. A fost atât Victor? Şi-ar fi dorit desigur să-l vadă venind s-o ignorăm (de vindecat nicio şansă), orice nebuloasă pentru Laura, pe care de agitat şi de bucuros şi de emoţionat că pe cărare. Apariţia lui ar fi putut să-i înlăture am face, nu vom reuşi să ne debarasăm de ea. – Asta s-a întâmplat demult? îl întreb. va trebui să şi-o alunge din minte, ca să mergem acolo, la Vârfuri, în satul lui cel drag, chiar teama sfâşietoare care o apăsa precum nu-şi mai facă iarăşi moară-n cap. De ase- încât a uitat şi de el însuşi, dar mi-te de cheia o pătură pusă peste ochi, peste respiraţia sa. Apăruseră antibioticele? A fost o perioadă menea, sesizându-i ezitările şi revenirea ticu- de la lacăt. Nu a fost singura dată. Când am Victor i-ar fi putut alina teama de pieire. Adela când se găseau cu greu şi la preţ foarte mare. rilor verbale, Laura s-a cam opărit. Îl cunoş- mers la Piatra, unde are altă casă, dar de căuta să zărească barem o umbră pe potecă, Penicilina în special. Nu-i mai spun că pentru tea deja suficient de bine ca să fie convinsă care nu este atât de legat ca de cea de la măcar vreo pisică în aşteptare. Se va fi pier- o doză de penicilină bunicul meu a plătit o că nu va obţine nimic mai mult. Nu va vedea Vârfuri, s-a întâmplat la fel. Un vecin a spart dut şi vedenia trunchiată a lui Victor, rămasă sumă importantă dar, organismul Adelei n-a mai reacţionat cum şi-ar fi dorit cu toţii. jurnalul acela în vecii vecilor. lacătul uşii cu barosul. Acea casă este lângă lâncezind într-un abur înşelător. Cu iz de moarte. O asistentă fâşneaţă, – Da, erau. Asta se petrecea acum a„Asta-i ca şi cu arborele genealogic şi fostele pământuri ale celuilalt bunic, cel dinpe tocuri, mă întreabă pe cine caut. „Nu vă proape treizeci de ani, nu-i vorbă, erau, dar cu blazonul. Cât le-a văzut vecina, atât le- spre tată.” am văzut şi eu. Cum poate fi aşa şi de ce?.. * Fragment de roman deranjaţi, am rezolvat deja” îi răspund ur- bătrâna mea nu mai avea forţă, erau şi de alte afecţiuni. S-ar putea ca încă să nu aibă încredere Adriana mă întreabă cu subînţeles dacă deplină în mine, ca să dezvăluie viaţa familiei, mai am de gând să revin aici şi mâine. deşi mi-a povestit deja atâtea. Posibil să existe – Te-ai lămurit? Mai vrei să cauţi acte, alte lucruri pe care să nu le poată spune, sefoi de observaţii, şi altele? crete serioase? Poate chiar este prea ocupat. Sala festivă a Hotelului – Nu! o asigur. Toată atmosfera şi locul Este limpede că se trage de el. El face, el “Regele Ungariei” din în sine mi-a atenuat curiozitatea. Dacă se drege şi rezolvă tot. De la a se duce să plăLugoj, pe scena căreia a poate numi aşa de simplu, adaug în sinea tească facturile, la reparaţii prin casă, la reconcertat George Enescu mea imaginându-mi frica, zbaterea doctoruzolvarea tuturor problemelor de tipul acte, în 1914 lui şi a asistentei-şefe cunoscută de-a familiei, proprietăţi, meşteri, până la făcutul de mânriscul la care s-au supus pentru o fiolă de care, spălat rufe, şters praful şi spălatul fepenicilină. restrelor. Unde mai pui munca la facultate, Pe neaşteptate, bătrânul, însoţitorul nosla spital şi la cabinet, când este în Germatru, îngăimă: nia!” – Eu cânt uneori cu Ecleziastul… – Ştii, am făcut eu şi cu tatal meu şi un Râd şi o provoc pe soră-mea: film cu toate obiceiurile nemţeşti, de la naş– Fetiţo, tu ai auzit de Ecleziast? tere şi până la moarte. Sărbătorile, chirvaiul, – Cine-i? nunta, tot. Ruga, reia Harry discuţia, dar pe – Măicuţa ta nu ţi-a dat biblia niciodată, alt palier. Mai înainte ruga însemna un obicei nu te-a dus pe la biserică? Ştiu, nici eu nu păgân. Se tăiau cocoşi în stradă, în faţa fiam fost crescută în spirit prea religios dar, ecărei case. Ah, no,.. asta a fost cândva. Aceva, ceva mi s-a dat în acest sens. cuma-i altfel. Se îmbracă în port popular, – Şi la ce-ţi foloseşte? mă luă ea în râs, defilează. Cum ai zis tu odată? Nu defilează. butonând la telefonul mobil. Altcumva. – Mă face să trăiesc mai profund… Mă – Parada portului. face să-mi fie teamă să nu săvârşesc ceva foar– Ah, ia, asta. Merg pe mijlocul străzii te rău, de neiertat. şi cineva în faţă ţine în mână un pom mic, *Veronica Balaj, Cina lupilor, împodobit cu panglici. fragment din romanul în curs de apariţie. – Ce semnifică?

(Fie pâinea cât de rea...)

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat 20 Gheorghe Luchescu

Lugojul, climat cultural şi vatră folclorică (12)

Lăutarii – exponenţi ai muzicii populare autentice

uzica populară are menirea să definească, să argumenteze individualitatea distinctă a unei comunităţi, în dorinţa legitimă de afirmare naţională a acesteia. Aşa cum graiul a fost şi este solicitat să servească idealul de limbă literară, la fel muzica populară a fost invocată pentru a demonstra imensele resurse nevalorificate, având drept finalitate dorinţa legitimă de a impune în faţa lumii geniul poporului nostru. Cântecul popular s-a impus, încă de la primele începuturi, drept element autentic al culturii noastre, dar şi ca un simbol al luptei pentru unire şi afirmare naţională. Alături de creaţia ţărănescă, ce-şi respectă mersul său firesc, se iveşte muzica populară orăşenească, o continuare firească a sursei rurale. Aşadar, foştii ţărani aduc în mediul citadin vechi melodii, fapt ce explică simbioza dintre cele două zone. Desigur, folclorul citadin preia ceea ce corespunde vieţii urbane şi are o anume funcţionalitate. Folclorului orăşenesc îi sunt cunoscute cântecele de petrecere, romanţa, aflată la confluenţa dintre folclor şi creaţia cultă. De altminteri, în acest complex proces, lăutarii – păstrători ai tezaurului popular – se dovedesc receptivi la elementele de noutate. Dacă avem în vedere faptul că locuitorii mărginaşi ai Lugojului aveau ca principală îndeletnicire agricultura, putem aprecia că primii cântăreţi, vocali şi instrumentali, aparţin acestei categorii sociale. Merită a evoca, în acest context, constatarea muzicologului Tiberiu Alexandru, deloc lipsită de interes: “La ţăranii români, muzica este o îndeletnicire obştească. Nicio întâmplare însemnată a vieţii omeneşti (...) nu poate şi nu trebuie să aibă loc decât legată de anumite cântece, de anumite rituri tradiţionale.”1 ste cunoscut faptul că prin cântecul popular se manifestă întreaga gamă a vieţii cotidiene a omului. Locuitorii satelor, oamenii de la ţară, au creat această zestre populară inspiraţi fiind de diverse sentimente, de comuniunea dintre ei şi natură. Deci această bogăţie este un produs curat şi sincer al celor mai fine vibraţii ale sufletului unui popor. Ni se pare edificatoare atitudinea lui Filaret Barbu în acest domeniu: “Melodia populară am cunoscut-o ceva mai târziu, când am apucat să-l însoţesc pe moşul Hazi la culesul de vie. Ascultam ziua întreagă nenumăratele cântece, intonate de ţăranii şi ţărăncile din satele învecinate cu Lugojul. S-a înfiripat atunci în sufletul meu o admiraţie şi o dragoste pentru doinele noastre, pentru cântecele de dragoste şi pentru acelea cu texte hazlii – umorul sănătos al omului simplu şi-a găsit necontenit ecoul în cântec – sentiment care nu s-a mai şters din sufletul meu.”2 Lăutarii, de-a lungul vremii, au purtat de la o generaţie la alta cântecul popular românesc, fiind prezenţi la importante momente din viaţa comunităţii rurale: petreceri, nunţi, botezuri etc. ducând, într-o manieră specifică, faima cântecului şi a jocului românesc. Denumirea de lăutar a avut, în decursul timpului, mai multe accepţiuni. Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin lăutar se înţelegea numai interpretul unui repertoriu popular, iar cel care executa muzica de salon sau cultă purta denumirea de muzicant neamţ. Odată cu apariţia unor şcoli speciale, de stat sau particulare, era solicitat cântatul pe note, şi astfel noţiunea de lăutar nu mai era sinonimă cu interpretul unui repertoriu de sorginte populară. Odată cu secolul al XX-lea, când şi deplasările peste hotare au fost mai frecvente, aceşti trubaduri ai melosului popular s-au bucurat de o mai mare apreciere, începând să studieze problemele muzicale în instituţii de specialitate, fapt care a condus la apariţia lăutarului virtuoz, cu vădite aptitudini artistice, tot mai mult solicitat pentru prestaţii muzicale, atât în ţară, cât şi peste fruntariile ei. Provenienţa acestor muzicanţi era una diferită, având în vedere şi unele caracteristici specifice ale provinciilor noastre istorice. Dar, în general, lăutarii au venit din mediul sătesc, în special în Banat şi Transilvania, în timp ce la oraşe lăutăria o practicau instrumentiştii ţigani. De aici şi alcătuirea tarafurilor a fost una diferită, în raport de instrumentele folosite. Astfel, chiar în formaţia

condusă de vestitul Nica Iancu-Iancovici, “primaşii” erau ţărani, în schimb la ţambal sau la cobză cântau romii. e fapt, marii lăutari îşi fac apariţia în peisajul românesc abia către finele secolului al XVIII-lea, ei fiind apreciaţi pentru talentul şi interpretarea lor chiar şi în marile centre ale lumii: Paris, Budapesta, Londra, Petersburg, Moscova etc. La muzicanţii cartierelor mărginaşe din unele oraşe, inclusiv Lugojul, repertoriul acestora era unul specific, format, în principal, din jocuri locale sau regionale, la care se adăugau melodiile de nuntă şi înmormântare. Ei trebuiau să satisfacă “gusturile” oamenilor timpului, dar şi unele exigenţe de natură artistică în privinţa interpretării. Muzica acestor interpreţi a ţinut seamă de epoca, de specificul regiunii, dar şi de preferinţele celor care solicitau o asemenea muzică: cântece de petrecere, melodii de joc, nuntă, logodnă, botez etc. La început a fost prioritar repertoriul vocal, iar odată cu trecerea timpului a predominat cel instrumental. După 1850, au început să apară aşa-zisele lucrări în stil “naţional”, unele fiind creaţii ale lăutarilor, născându-se şi melodii specifice pentru mediul rural, dar şi urban. ulţi dintre compozitorii lugojeni s-au inspirat în creaţia lor de la vestiţi lăutari, muzicanţi autodidacţi, care dispuneau de un variat repertoriu de cântece şi jocuri bănăţene. Aşa a fost violonistul Drugă, ţambalistul Sima, violonistul Toni Richter, taragotistul Luţă Ioviţă, violonistul Trifu şi nepotul său, Moise Oprea, clarinetistul Alexe, precum şi vestiţii “armonicaşi” Ruiu şi Bacea. Remarcăm că aceştia stăpâneau foarte bine instrumentele la care cântau şi de fiecare dată prezenţa lor stârnea admiraţie, ei fiind adevăraţii propagatori ai cântecului popular bănăţean. Aceştia, cărora li se alăturau şi unii lăutari aparţinând minorităţii germane şi maghiare, au interpretat un folclor divers, un cântec neaoş românesc, sursa principală fiind ţăranul român din Banat. La această cunoaştere a contribuit şi o îndelungată tradiţie: primele atestări scrise ale existenţei şi recunoaşterii cântecului bănăţean datează de pe vremea principelui Rákoczy al Transilvaniei (1657), o tradiţie şi o bogăţie care aşază Banatul, din punct de vedere muzical, înaintea altor provincii. Întregul spectru muzical al locuitorilor din mediul rural bănăţean – doina, cântecele ocazionale, jocurile făurite de lăutarii anonimi – toate au o vechime care se confundă cu primele începuturi de luminare a poporului. Desigur, la început şi-au făcut apariţia improvizaţiile simple, care s-au transformat în piese muzicale autentice, cu forme şi conţinut precise, în funcţie de preocupările şi evenimentele importante din viaţa ţăranilor: sărbătorile religioase şi laice, nunta, botezul, înmormântarea etc. În sprijunul afirmaţiilor de mai sus, acelaşi Filaret Barbu spunea: “Am îndrăgit folclorul din tinereţe. Acum în toamna vieţii mele acestei pasiuni i s-a mai alăturat şi nobilul sentiment al stimei, al preţuirii, al admiraţiei. Pentru că sunt convins că atâta timp cât omul simplu, harnicul locuitor al satelor noastre va da curs liber tuturor vibraţiilor sufletului său făurind noi şi noi melodii, atâta timp întreaga noastră viaţă muzicală, întreaga mişcare creatoare românească va avea un izvor, o obârşie. Şi fără îndoială un viitor...”3 Datorită poziţiei sale geografice, Banatul a fost considerat, uneori, ca făcând parte din Transilvania, cu toate că între cele două provincii sunt deosebiri evidente. Acest ţinut a fost mai tot timpul sub influenţa provinciei limitrofe a ţărilor învecinate, respectiv Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria etc. Practica muzicală destul de diversă a influenţat şi a contribuit la crearea unor grupuri şi formaţii muzicale, cu o personalitate marcantă şi cu multă originalitate. Merită a aminti faptul că în Banat nu se foloseşte denumirea de taraf, ci se recurge la apelativul bandă, noţiunea fiind prezentă în special în mediul sătesc.

Note: 1 Tiberiu Alexandru, Muzica populară românească, Bucureşti, 1975. 2 Filaret Barbu, Partitura unei vieţi. Memorii consemnate de Ladislau Füredi, Timişoara, 1976, p. 31; vezi şi Tiberiu Alexandru, Bela Bartok despre folclorul românesc, Bucureşti, 1958, p. 39. 3 Filaret Barbu, op. cit., p. 34; vezi şi Lăutarii noştri, în “Drapelul”, IV, nr. 10, 1904, p. 3.

Geo Galetaru

Erosul, între teluric şi metafizic P

oeziile din recentul volum al lui Cornel Boteanu (Povara răstignirii, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011) trasează liniile de forţă ale unui lirism răscolitor şi grav, impunând prin autenticitatea trăirilor, ca şi prin fermitatea articulării lor într-un univers poetic coerent. Erosul, natura, tribulaţiile fiinţei umane sau Divinitatea constituie arealul tematic al acestei cărţi de o percutanţă metaforică şi ideatică remarcabilă. Versurile transcriu un hieratism al gesturilor impalpabile, o mistică sui-generis a unor stări existenţiale expurgate de orice imixtiune a realului impur. Accentele aglutinante ale unei materialităţi opresive sunt topite într-o retorică a diafanităţii, iar meditaţia asupra fiinţei şi a rosturilor sale în lume îşi esenţializează direcţia, depăşind enunţul periferic şi atingând registrul unei reflexivităţi exemplare. Totuşi, autorul se fereşte de problematizările forţate şi de elanurile filosofarde, mizând pe revelarea unor stări sufleteşti netrucate, definitorii. Poemele lui Cornel Boteanu nu sunt simple expediente versificate ale ideii de Divinitate, nici idealizări edulcorate ale unui eu liric îngenuncheat de pasiuni devorante. Suflul lor emblematic derivă din transfigurarea fiinţei perisabile şi situarea ei într-un halou de ingenuitate metafizică. Fiindcă, dincolo de orizontul carnal, se întinde gama infinită a reverberaţiilor spiritului. Lumea reală a poetului îşi creează, prin reflex, un univers paralel, o zonă eterată şi pură, care este o contrapondere la tumultul agresiv al determinărilor materiale: „să rămâi numai cu temerile/ cu gândurile tale ascunse/ îndreptate în interior/ ca nişte suliţe în care/ ar trebui să te arunci/ singur/ mesager al cui/ şi să mai ai tăria/ să te poţi privi suferind/ ca-n adâncul unei oglinzi/ să te contempli murind” (Meditaţie). Pendularea între teluric şi celest reprezintă centrul de greutate al acestei poezii, care năzuieşte mereu să-şi încorporeze frisonul idealităţii. În acest context, al aspiraţiei irepresibile spre o idealitate mereu amânată, se înscrie seria de poeme de dragoste, incluse în ciclul iniţial al volumului: Poeme către Anamaria. Sentimentul erotic este captat în cadenţe ample şi învăluitoare, degajând un lirism dens, de bună calitate: “Chipul tău/ mi s-a încrustat/ precum o icoană/ în carnea inimii/ anamaria/ si-n zorii/ unei dimineţi trandafirii/ când nu-şi sfârşise încă/ privighetoarea trilul/ m-am trezit/ că inima începe a bate/ în ritmul unui cântec/ pe care nu-l mai auzisem/ pânatunci”(Cântec). Vagul şi impalpabilul devin sugestii ale unei cromatici sufleteşti tulburătoare. Poemele presupun un coeficient semnificativ de implicări afective, care conturează un peisaj interior marcat de înălţări şi căderi succesive, totul proiectat pe ecranul imaculat al unui vizionarism tămăduitor, de sorginte trakliană sau rilkeană.

levaţia zborului şi a năzuinţei spre desăvârşire se traduce prin acceptarea spaţiilor evanescente, prin invocarea unui naturism stenic, departe de accentele disolutive ale unei lumi impenetrabile şi ostile. De altfel, autorului îi repugnă patetismele aluvionare şi asperităţile stridente, preferând retorica discretă a unui discurs potolit, pigmentat cu mici scăpărări imagistice sau incantaţii de un ritualism surdinizat. Palierul ideatic al unui asemenea tip de lirism va fi atins printr-o asumare a revelaţiei erotice, aceasta devenind albia generoasă pe care se structurează potenţialul sufletesc al poetului:”de dorul tău/ mi s-au aprins mâinile/ le simt cum ard/ cu flăcări prelungi de zadă/ ca două torţe/ anamaria/ şi teamă mi-e ca nu cumva/ îmbrăţişându-te/ să te-aprind şi pe tine/ şi să te mistui/ iar apoi zadarnic/ să mai întind braţele/ după umbra ta/ prefăcută-n scrum”(Rug) sau:”ce linişte verde picură/ din frunzele nucului/ în zorii zilei/ auzi cum cântă mierlele/ şi zumzăie salcâmii de albine/ tare-aş vrea/ să-mi pot înfige şi eu rădăcinile/ printre ierburi şi păpădii/ cu aureole de sfinţi/ ca să pot rămâne mereu/ lângă tine” (În zorii zilei). Unele poeme sunt litanii de o indicibilă suavitate şi transparenţă a imaginii, cu sonorităţi melopeice şi sugestii blagiene: ”scapără stelele/ geru-i cumplit/ într-o sălbatică horă/ dănţuie ielele/ lumina mă taie/ ca un vârf de cuţit/ nicio şoaptă nu bântuie/ în noapte/ de-atâta mirare/ au încremenit apele/ şi timpul/ parcă şi-a îngheţat/ minutarele” (Hora ielelor). oetul nu recurge, totuşi, la false pietisme sau la expansivităţi oraculare. Metafora, uneori concisă, alteori de un fast supravegheat, se clădeşte firesc pe pilonii unei sensibilităţi certe, degajând o atmosferă de calmă revelare a misterului (erotic sau ontologic). Declicul existenţial, cromatica obsesivă a singurătăţii tânjitoare sunt mereu compensate printr-un spectacol imagistic de o reală amplitudine. Căci nimic nu este mai străin de această poezie decât excesul conceptual sau divagaţia sarcastică şi minimalizatoare. În concluzie, o poezie a neliniştilor şi suferinţelor inescamotabile, dar şi a bucuriilor care înalţă fiinţa, situând-o în perimetrul securizant al reveriei integratoare. În volumul Povara răstignirii, altitudinea sentimentului se conjugă, într-un melanj rezonant, cu frumuseţea expresiei poetice, rezultând o simbioză inspirată, de natură să disloce aprehensiunile existenţiale şi să amorseze mecanismele artei autentice: ”mi-a zis/ iat-o/ trebuie s-o duci/ târândute-n genunchi/ şi-n coate/ zdreleşte-ţi trupul de pietre/ spălate de vânturi şi ploi/ sângerează/ şi luptă/ nu-i nicio scăpare/ la capăt te-aşteaptă golgota/ povara răstignirii-n cuvânt”.

Dr. Iosif Willer (1884-1972), organizatorul primului recital al lui George Enescu la Lugoj în anul 1912

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat Ion Căliman

Adina Ghişa

A existat un moment al Moromeţilor?

Purpura visării În palmele visării înălţam lehuz slove pârguite-n aşteptare, firul ierbii scutura-n auz şoapte verzi de-nfiorare; Clopote albastre risipeau bulboane pocăite-n puritate, mari călătorii îmi prevesteau minunile tăcut înmănuşate... Venise vremea să ne limpezim, să despletim izvoarele în aur, să descifrăm cum calcă în sublim stelele înmugurite pe coclaur, Şi dup-aceea cum se-aprind roadele din roua aşteptării, cum scad pe lume, aburind, cămăşi din purpura visării...

Mânzul Stă mânzul proptit în nechez, pale de vânt se frâng în otavă, odată cu coama sa albă vibrez, dar el aţipeşte cu privirea bolnavă... O, de unde-ai găsit atâta rugină să i-o semeni în ochi pentru drum, căci, iată, îngrăşat de lumină, îi creşte-n amiază statuie de fum?!... De unde-ai găsit ninsoarea şi ura, de-şi macină copitele-n destin şi poart-un rânjet de nu-l încape gura şi parcă i se simte sub coaste un suspin?!... Şi parcă i se vede din omoplatul drept un zbor vândut de-o arşiţă neblândă?!... O, mânzul de care scriu îl mai aştept stând în răscrucea basmului la pândă!...

Ochean Către risipă un ochean albastru m-a tot strunit, m-a tot sedus cu largi pupile, cu sirene şi cu capcane de nespus; Zglobiu m-am desfrunzit în toate, m-am regăsit ca-ntr-un izvor, până-şi făcuse timpul pe-nserate în fiinţa mea de lut ulcior, Şi-aprins de sete necurmată şi de acel imbold de-a mă privi, căutai în cadra vinovată ocheanul care-mi risipi Vertebră cu vertebră chipul, vrajă cu vrajă ochiul în mister, cât peste vămi mă năruia nisipul, aripi de lut crescându-mi cer...

Năzărire Fără miracole nu se poate trăi, din ele ne bem zilnic sfârşitul, atunci când minunea începe a fi, poţi să-ntâlneşti neîntâlnitul; Monumentul acesta miraculos se clădeşte-n zarea negrăită, la-ncheietura de uimire şi frumos sub pleoapa scufundată în ispită... Poţi ancora în ograda mea, Doamne, cu slava ta de înaltă lumină, să simt că atunci când trec înspre toamne e numei un popas în Marea Grădină... Şi, uite aşa, într-o asemenea bură ochii mei năzăresc înmiit, adăugând tăinuitelor vămi ce trecură un tot mai dulce dor de sfârşit...

Înmugurire Iată, trag după mine o lebădă, cântecul ei e un ţărm nerostit, pe care-l voi atinge deodată cu aripa din zborul istovit... Apă şi cer între aripi cuprind, aproape bolnav jinduiesc soarele răpus pe un grind în sânge de mare dumnezeiesc... Iată, trag fără întoarcere această epavă de cântec neîmplinit, toate zările-s maştere în zbaterea de albatros răstignit... Iată, abia mai târăsc după mine o părere de lebădă subţire, de vânt, iată, rănită e unda-n dulbine, înmugureşte ţărmul din cuvânt!...

Călcâiul vulnerabil Cuvântul sabie nu-i numai o tăiere dinspre corabia de dor a risipirii, ci-i ochiul îngheţat, fără vedere, piratul mistuit de prăzile rostirii, Şi-i semnul de pe ţărm, fără izbândă, că tot ce vine dinspre larg la mal

(între lozinci, deschideri şi momente fericite)

(10) iind asigurat că Moromeţii poate revoltelor ţărăneşti (reacţii explicabile la abufi citit şi în termenii „luptei de cla- zurile autorităţilor din perioada 1949-1952 ) să”, Paul Georgescu insistă, totuşi, iar, pe de altă parte, ca urmare a unei atitudini asupra unui fapt legat de scrierea romanului mai pragmatice a guvernului comunist vipe care Marin Preda e avertizat să îl treacă zând politica economică a ţării: mare parte sub tăcere: „Şi îmi atrage atenţia că nu e bi- din producţia de legume şi cereale a ţării e ne să se ştie că romanul a fost scris acum asigurată de către gospodăriile mici şi mijcinci ani, pe vremea aia eram naturalist şi locii, iar în condiţiile date creşterea producţiei că putea să-mi caute naturalism în acest ro- şi atenuarea neliniştii sociale de la sate capătă man. Că e bine ca presa şi critica literară să prioritate în detrimentul aspectului ideologic considere că romanul e scris «după» Desfă- al colectivizării.13 şurarea şi nu «înainte», că altfel cum o să Mai mult decat atât, guvernul comunist se mai poată spune că am evoluat? Că lumea propune, încă din 1952, o formulă mai blândă literară s-ar zăpăci şi nimeni n-ar înţelege a colectivizării – aşa numitele „întovărăşiri cum de l-am ţinut cinci ani în sertar.”6 agricole” – care nu exclud cu totul ideea de Ulterior romanul e dat spre lectură şi proprietate privată: ţăranii se pot înscrie în altor critici literari/scriitori ai vremii: N. Ter- aceste asociaţii doar cu o parte a pământului tulian sau Petru Dumitriu, urmând să apară deţinut, rămânând proprietari ai uneltelor mai întâi în revista „Viaţa Românească” (nu- agricole şi a animalelor de tracţiune.14 merele din iunie până în septembrie, 1955). pariţia unui roman ca Moromeţii, În luna decembrie a anului 1955, romaîn care problema posesiunii lotunul apare în volum, la sfârşitul cărţii fiind rilor de pământ ocupă primul loc15 consemnată perioada scrierii sale: 1949- e înlesnită, în plan mai larg, şi de atitudinea 1955.7 mai relaxată, mai concesivă a guvernului coCircumstanţele favorabile care au con- munist faţă de ţăranii mijlocaşi – unii, încă tribuit la publicarea romanului nu se rezumă proprietari. însă, doar la contabilizarea unor opinii faPerioada de relaxare, de concesii mai vorabile, chiar dacă ele vin din partea unor ales în plan politic (aprobarea întrării Româpersoane influente. Resorturile profunde care niei în Organizaţia Naţiunilor Unite în 1955 au facilitat apariţia acestui roman, ce face notă a fost condiţionată de acordarea unei mai evident discordantă cu întreaga proză cu te- mari libertăţi în ţară în sensul respectării matică rurală a acelor ani, trebuie căutate în drepturilor omului)16 se va încheia odată cu zona contextului politic al vremii. venirea anului 1956, când procesul colectiviMisiunea de credinţă a prozei cu tema- zării forţate va fi reluat şi chiar accelerat. tică rurală din anii premergători apariţiei MoCu toate că vremurile par prielnice aparomeţilor era aceea de a ilustra – într-o lumi- riţiei romanului care îşi aşteptase şansa timp nă pozitivă, conform liniei partidului – as- de cinci ani, scriitorul „dă drumul acestei pecte ale noii vieţi de la sate: formarea şi con- cărţi în lume” cu sentimente amestecate, cu solidarea primelor gospodării agricole, apari- senzaţia precisă că „sfâşiase miracolul”17: ţia unei noii clase sociale (ţărănimea munci- „Am senzaţia că dând drumul acestei cărţi toare) şi dispariţia alteia (chiaburimea). de tinereţe, scap din mână ceva, n-aş putea Romanele şi nuvelele despre viaţa satu- să spun ce, dar am acest sentiment nelămurit lui publicate în anii ’52,’53, ’54 (simpla enu- că apuc pe un drum pe care nu l-am dorit merare a câtorva titluri e edificatoare: Pâine aşa, pe care l-am sperat altfel, care e totuşi albă (1952) de Dumitru Mircea, Brazdă pes- bun dar nu e cel aşteptat, cel căutat de mine. te haturi (1952) de Horvath Istvan, Ogoare Sunt oare, mă întreb, atât de bătrân, încât noi (1952) de Aurel Mihale, Bărăgan (1954) să renunţ a-mi căuta în linişte drumul pe de V. Em. Galan ) se reduc la datele aceluiaşi care l-am visat?”18 şablon validat de către cadrele de partid: chiadată publicat, romanul Moromeţii burul (întotdeauna personaj negativ, sabotor, nu îşi va găsi doar drumul, ci va inevitabil demascat), ţăranulsărac (personaj avea parte de o ascensiune fulpozitiv), preşedintele de colectivă, secretarul minantă. Încă de la publicarea sa aproape în de partid (de asemenea personaje pozitive), întregime în „Viaţa Românească” , romanul alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea a fost distins cu Premiul de Stat cl. I19, devemuncitoare (tractorişti, tractoriste), cămin cul- nind, în timp record, o operă clasicizată. tural.8 Fenomenul devine explicabil dacă stucest cortegiu de repere prestabilite diem îndeaproape modul în care a fost reera menit să ofere o formulă dis- ceptată cartea la momentul apariţiei ei, în torsionată/ răsturnată a unei re- plin „obsedant deceniu”. alităţi dureroase. Dar despre toate acestea, în numărul Anii 1949-1953 definesc prima etapă a viitor. colectivizării iniţiate de către regimul comuNote: nist şi o schimbare a promisiunilor acestora 6 Marin Preda, Scrisori către Aurora, Bucureşti, din anii 1945-1946, când, în timpul campaniei Editura Albatros, 2001, p.28. 7 pentru alegerile parlamentare, comuniştii pocf. Marin Preda, Opere, vol. I, Bucureşti, Editura zau în apărători ai proprietăţii ţărăneşti. Academiei Române, 2001, p.IXXI. 8 cf. Ana Selejan, Literatura în totalitarism, Sibiu, În 1949 politica agrară a regimului coCulturală Fronde, 1996, p.242. munist înregistează un moment de cotitură Fundaţia 9 cf. Dumitru Şandru, Colectivizarea agriculturii şi radicală, încercând să impună formula Gos- problema agrară: repere social-politice, în Ţărăpodăriei Agricole Colective în detrimentul nimea şi puterea Procesul de colectivizare a agrigospodăriei ţărăneşti.9 Este etapa colectivi- culturii în România (1949-1962), Bucureşti, Editura 2005, p. 51. zării „dure, poliţieneşti”10, o perioadă tristă Polirom, 10 Gheorghe Iancu, Aspecte din procesul colectia dramelor şi a abuzurilor, facilitate, de altfel, vizării agriculturii în România (1949-1960), Instiprin adoptarea unui cadru legislativ permisiv tutul de Istorie „George Bariţ”, Cluj-Napoca, http:// la represiuni aberante care vizau extermina- www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001, p.12 11 rea ţăranilor oponenţi la ideea de expropriere, Dumitru Şandru, Colectivizarea agriculturii şi problema agrară: repere social-politice; în Ţărăniîn special a ţăranilor înstăriţi (chiaburii). Procesul de colectivizare a agriLozinca vremii e cea care fusese utiliza- mea şi puterea în România (1949-1962), Bucureşti, Editura tă şi în URSS: „Ne sprijinim pe ţărănimea culturii Polirom, 2005, p.53. 12 săracă, întărim alianţa cu ţărănimea mijlocf. Ana Selejan, Literatura în totalitarism 1952caşă, şi purtăm un război fără cruţare împo- 1953, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008, 11 p.79. triva chiaburimii.” 13 cf. Dumitru Şandru, Colectivizarea agriculturii Războiul este declarat, în esenţă, noţiunii problema agrară: repere social-politice, în Ţăde proprietate privată, pornind de la teza le- şi rănimea şi puterea Procesul de colectivizare a agrininistă potrivit căreia socialismul trebuie im- culturii în România (1949-1962), Bucureşti, Editura plementat şi în lumea rurală. Se impunea, Polirom, 2005, p.57. 14 cf. Lazlo Marton, Monumente – Colectivizarea astfel, dispariţia micii gospodării a ţăranului, Ţinutul Secuiesc, http://enciclopedie.transindex.ro, care, arătase Lenin, „naşte capitalism şi bur- în ghezie permanent, în fiecare zi, în fiecare p.5.15 cf. Gelu Negrea, Cine eşti dumneata, domnule ceas, spontan şi în proporţie de masă” 12 Moromete?, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii RoAnul 1953 aduce schimbarea de optică mâne, 2003, p.125. 16 cf. Dennis Deletant, Dominaţia sovietică şi dica partidului asupra chestiunii colectivizării, comunistă (1947-1955) în Istoria României, marcând începutul unei scurte, din păcate, tatura Editura Enciclopedică, 1998, p.509. perioade de relaxare în ceea ce priveşte ati- Bucureşti, 17 Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Bucureşti, Editura tudinea opresivă a autorităţilor vis-a-vis de Albatros, 1977, p.348. 18 ţăranii refractari la înscrierea în Gospodăriile Marin Preda, Scrisori către Aurora, Bucureşti, Albatros, 2001, p.32. Agricole Colective. O atitudine mai temperată Editura 19 cf. Ana Selejan, Literatura în totalitarism, (1955a guvernului în ce priveşte propaganda co- 1956), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1998, lectivizării vine, pe de o parte şi ca urmare a p.199.

e doar o amăgire de colindă cu care ungem pragul pentru bal... Cuvântul sabie e rana şi e fierul unite-n crestătura cărnii la oblânc, e arşiţa cu care mă ajunge gerul, e frigul care arde în adânc; Nu-i semnul unui ţărm spre care te-ai duce fără teamă să rămâi, ci-i lamura luminii crescută din cântare, spre care, vulnerabil, dezvălui un călcâi...

Pleoapele umbrei Iată, mă scad toate zborurile, icarii au umbre de vâsle pe ochi, mă ating lebedele cu rănile cântecului deschise prin stropi, Şi pânzele corăbiei tale ar fi straie de mire, fierbinţi, mireasma aureolei astrale cu care-n extaz mă alinţi... Dar zimţii de zgură ai ceasului mă ating, mă ating, mă ating, ca şi cum bun-rămasului i-aş face un semn când mă sting... Şi încă o dată, mă ating cuvintele, cele rămase în teacă, în crâng, cele fără izbăvire, mormintele, sub pleoapele umbrei mă strâng...

Prag Stau pe un prag, aproape în derivă, ochii-s mirate răni de priveghere... Cine s-aplece lama obsesivă, s-atingă iarba ca o adiere?!... Bruma prin glezne trece ferăstrău de gheaţă, parcă taie-o coasă, rămân pe prag cu ochii-n Cenuseu şi-aştept din hăuri paznicii să iasă, S-aducă-un semn că nu e prea departe rana ce cântă fără izbăvire, s-aducă-n dar puţină moarte şi câteva grăunţe de iubire... Dar nimeni nu-i, doar pragu-nsângerat de-atâta veghe şi tăgadă mare... Cine să plece, cine n-a plecat pe poarta asta către înserare?!...

Călătorie Trebuie să fie-n noi un ţărm curat, să-l inventăm, dacă nu are fire!... Mirele tânăr, din floare aplecat, îşi mântuie veşmântul în rostire... De nu e ţărm, călătoria dară să-ţi mistuie vertebrele în mers, oricum, pe-aici a doua oară n-o să mai treci, decât în vers... Şi nu-i nuntirea prundul blând spre care te îndrepţi flămând de toate, ci, iată, lângă umbra dusă-n gând toarce clepsidra şi socoate Câţi paşi mai sunt până mi-e dat să scad din drumul meu o altă cale... Călătoria asta fără vad e jinduirea florii măreţiei tale!...

Joc Ceasul mi-e de a mă duce, gândul mi-e de-a adăsta, nu ştiu-n iarbă ce străluce – umbra mea sau zarea ta?!... Roata-i oare zimţuită, coasa prinde-a rugini, pietrele de sub copită vin spre a mă pietrui... Ceasul sună, bate-o toacă, lângă cer, lângă pământ, aş ruga-o să mai tacă, să se cheltuie vibrând... Dacă-i ciutură, coboare toate stelele-n fântână... Peste umeri, rotitoare, aripile prind rugină...

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat 22 Ion Căliman

Cristina Sava

O carte catharsis, o terapie necesară

(1) -am însoţit pe Dumitru Oprişor în Alexandru Ruja, Aurel Turcuş şi Robert câteva descinderi în localităţi ale Şerban, subliniindu-i-se farmecul şi atracţia zonei Făgetului, la întâlnirile sale aparte, implicarea subiectivă şi încărcătura cu veterani din Al Doilea Război Mondial. Des- tragică la nivelul existenţelor umane, stilul tul să-mi dau seama şi să admir la cunoscutul alert, elevat şi artistic în multe cazuri, care jurnalist (concomitent, un redutabil prozator demonstrează (sesizează) „nasul“ de jurnalist şi sensibil poet) meticulozitatea cu care scor- (reporter) al autorului, unul dintre cei mai monea amintirile, uneori şubrezite de vreme, buni scriitori de reportaje de la noi, opul doale intervievaţilor, pregătindu-i, îndemnându-i vedindu-se a fi o mărturie a celor din urmă şi sâcâindu-i să-i spună tot ce mai ştiu din a- supravieţuitori (toţi au peste 90 de ani) ai răzcele situaţii limită ale existenţei lor, din mo- boiului mondial, cum rezultă şi din următoamentele de zbucium, de calvar, ori de trecă- rele rânduri: „ Mai rar în literatura română toare acalmie, din suferinţele trăite pe câmpul din zilele noastre, ca în cazul naraţiunilor lui de luptă, dar şi din războiul vieţii de zi cu zi. Dumitru Oprişor, harul reporterului iscodiMai ales din suferinţele îndurate, pentru că, tor-uimitor de receptiv la detaliile tainice, şoîn vremurile acestea, la venerabila vârstă a cante ale vieţii protagoniştilor (pot fi date puţinilor rămaşi în viaţă, ele sunt… la ordinul multe exemple relevante în acest sens – n.m. de front al…prezentului. Dar, o luptă-i viaţa… I.C.) – să se îmbine osmotic cu talentul proIniţial, aceste interviuri-povestiri-repor- zatorului de a întreţine, mereu vie, aura estetaje au fost găzduite de cotidianul „Renaşte- tică a scriiturii “ (Aurel Turcuş). rea bănăţeană”, apoi gândul bun al publicisornind de la titlurile relevante, sutului s-a împlinit într-o carte unică pentru vregestive, axate bine pe subiect şi murile şi literatura de astăzi (De pe front mai pe semnificaţia acestuia (Un bărbat vin veşti triste), demers atât de necesar, fie şi povesteşte cât de dureros este un vis, Tristenumai pentru faptul că memoria oamenilor es- ţile unei mâini stângi, Despre frică pe timp te scurtă şi este bine să li se aducă aminte de de pace şi război, Purtătorul de schije, Eşargrozăviile trecutului, pentru că nu se ştie când fa verde şi restul vieţii, Ultima pedeapsă, Înele pot reveni şi năvala lor îi prinde pe români, tâmplări din inima pustiului, Jurnalul păsca de obicei, nepregătiţi. Aceasta, din punctul trat intact, Biserica de sub cerul liber, Tablou de vedere al mesajului textelor, nemaipunând fără ramă etc.), cuprinzând amintiri ale unor în discuţie remarcabila lor valoare literar-ar- veterani, aproape anonimi până la întâlnirea tistică şi evocatoare, la care ne vom referi în cu autorul, precum: Moise Pantea din Ţipari, rândurile ce urmează. În descinderile sale Iosif Gurzeu din Recaş, Petru Hobean din Pieîn teren, autorul merge la ţintă fixă şi folo- troasa, Nicolae Popovici din Şanoviţa, Pătru seşte diverse formule de relaţionare, de la Lăpugean din Pietroasa, Nicolae Petru Chiabordarea directă, la perifrază şi tehnica a- chihazan din Timişoara, Păscuţ Mădă din Pieluziei, pentru a determina declanşarea a- troasa, Samson Rădulescu din Curtea, Iosif mintirilor, iar din punct de vedere literar, pen- Marcu din Opatiţa, Iosif Serpic din Ghiroda, tru a crea suspans şi o anumită ambiguitate Vicenţiu Iovi din Brestovăţ, Gheorghe Purice textului. Iată cât de direct îşi începe discuţia din Gătaia, Vasile Slănină din Săcălaz, Petru cu Petru Hobean din Pietroasa: „- Eu am Muntean din Timişoara, Constantin Călina venit să-mi povestiţi ce aţi trăit în război” din Timişoara, Gheorghe Putin şi Ilie Arsules(p.21), iar dialogul se încheagă firesc, ajun- cu din Fibiş, Silviu Dale din Timişoara, Gheorgându-se la omenească apropiere sufletească ghe D. Bucur din Pădureni, David Tulbure din între locutor şi colocutor: „Mulţam de vizită, Săcălaz, Petru Otescu din Făget, Vasile Visman să dea Domnul să trăieşti cât mine! Ba, mai din Voiteni, Jivoin Forga din Banloc, Gheormult, să prinzi o sută… «Ce să fac eu cu atâ- ghe Rouă (neprecizată localitatea în carte) şi ta timp?». Uite aşa, să te bucuri de lume, ca Nicolae (din Dobroteasa, probabil tatăl scriitomine!“ (p.67). Alteori, cum sugeram, o ia pe rului sau chiar scriitorul, văzut într-o interesanocolite, apelând la diferite formule şi tehnici tă compoziţie literară, ca purtător şi martor aluzive, amânând abordarea interlocutorului al destinului, care are menirea, îndatorirea ceprin diferite subterfugii: descrieri şi referinţe tăţenească de a consemna avatarurile unui la zonă, localitate, case, locuri şi oameni, pe- timp în care s-a trăit, s-a muncit, s-a luptat, isaje, integrând în naraţiune timpul, istoria, s-a iubit şi s-a murit, având conştiinţa reflecgeografia, portrete lapidare şi sugestive, toate tării, transfigurării artistice, nu întâmplător acestea creând suspansul relatării şi făcând adunându-şi notiţele, pe ascuns, sub copermult mai interesantă derularea ulterioară a tele unui caiet, cu titlul Viaţa mea ca în oglinconvorbirii, încadrând fapte şi întâmplări. dă, nedumerindu-şi, astfel, consoarta şi neaAceste consemnări sunt însoţite de nume- murile) şi până în finalul lucrării autorul aroase date asupra locurilor şi oamenilor, asu- duce în prim-plan o sumedenie de fapte şi înpra cronologiei evenimentelor, cât şi a impor- tâmplări disparate, din care încheagă broderii tanţei acestora, ajutându-l pe autor (reporter) artistice, scene, poveşti şi portrete memorasă extragă din conglomeratul de amintiri a- bile, într-o reuşită operă literară. Când se iduse de fluxul memoriei secvenţele sau epi- veşte ocazia, galeria personajelor este comsoadele cele mai semnificative, edificatoare pletată cu alţi membri ai familiei, prieteni, pentru combatanţii de odinioară, care contu- vecini, camarazi de arme. Un întreg pomelrează atitudinea, ipostazele, tipologia perso- nic, care, pentru sufletele de veterani, este binajelor, schiţează portrete, urmărind evoluţia nevenit. Relevante, prin dramatism şi tensiuîn timp, profesia, devenirea, pasiunile, fami- ne, sunt mai multe secvenţe, din care adulia, obsesiile vieţii, felul în care îşi închid sau cem sub ochii cititorului câteva: „Moise Pannu rănile trecutului, toate constituindu-se în tea este singurul bărbat care a povestit cât adevărate documente de suflet. Astfel, trep- de dureros este un vis. Visul în care el a fost tat, se încheagă o carte de reportaje, dar în- torturat că de a doua zi va avea, iarăşi, pitr-o formulă narativă inedită, la graniţa unor ciorul. Nu cel de lemn, care a făcut-o până şi specii literare, stiluri funcţionale şi registre pe femeia pe care a iubit-o împotriva tuturor stilistice diverse, pentru că interviurile sunt să îl părăsească“ (p.11); „Când a fost retrageşi nişte povestiri emoţionante, penetrate, pe rea, ne-am urcat pe un bac. În dimineaţa aia alocuri, de un autentic fior liric. Ca tehnică caii simţiseră că se întâmpla ceva şi nu se literară, aş îndrăzni să afirm că volumul de mai dezlipeau de mine. Un căpitan nu m-a lăfaţă este o interesantă carte de reportaje în sat, şi acolo, pe malul apei, caii s-au pus în ramă, cu cadru, de povestire în povestire, mer- calea mea, împreunându-şi boturile. M-am gând cu succes pe urma unor celebre opere aplecat şi am trecut printre ei, aşa ne-am literare din literatura universală, ori din lite- despărţit. Eu am urcat ultimul pe bac, fără ratura română (1001 de nopţi, Decameronul, să privesc în urmă; unul dintre cai necheza, Povestiri din Canterbury, sau Hanu Ancuţei). s-a ridicat în două picioare, zbătându-se, şi Cartea cuprinde 24 de asemenea repor- s-a repezit după mine, ca omul, nu alta, dar taje-povestiri, în care sunt prezentate destine n-a mai prins puntea… Uite, numără tu, câte umane, experienţe şi situaţii limită, multe pli- fete am? Patru, vezi că ştii, plus nevasta. ne de neprevăzut, din timpul celei mai mari Ascultă-mă, că ai să fii la moartea mea, niciconflagraţii a secolului trecut, dar şi din exis- una nu mă va jeli cum m-a plâns pe mine catenţa ulterioară a personajelor (adevăraţi eroi lul ăla, cu care eu am făcut tot războiul“ (p. anonimi), documente de „război şi pace“ din 207-208); „…aşa l-am îngropat, acolo, în păultimii 70 de ani, trăite de câţiva veterani. dure, cum l-a făcut mama lui. Fără nimic. Mai ales din arealul judeţului Timiş. Cu excep- L-am pus în căruţă, cu o pătură peste el. Eu ţia ultimei povestiri, care este un tablou fără m-am dus şi am făcut groapă, nu o dată… ramă, toate celelalte poartă câte un motto Când a murit unul, s-a stat până mâine-zî, semnificativ, extras, inspirat, de către autor când au mai murit unul sau doi, că altfel nu din convorbirile purtate. s-a mers. Dacă nu au mai murit, a trebuit e coperta a IV-a, volumul este să-l ducem, aşa cum l-a făcut mama lui, recoman-dat de nume de referinţă înţelegi? În pielea goală. Pătura am adus-o ale obştei scriitoriceşti timişorene: înapoi, că a trebuit mâine-zî!“ (p. 85).

Poezia religioasă, poezia “rugului aprins” (2) pera lui Tudor Sandu începe să în cercul fraţilor de peste Prut, poezia lui fie cunoscută după 1990, când i Grigore Vieru, înnobilată de aura sacralităţii se editează mai multe scrieri: o materne este bine primită şi prinsă într-o cuculegere de “icoane imnologice”, Acatiste prinzătoare culegere, în 1997. Recuperările (1997,1999), un grupaj de Poezii religioase, literare cuprinzând şi biografiile unor opere din volumul Taina Rugului Aprins (1999) pe care istoria, oarecum, prin forţa destinuşi meditaţiile din Caietele Preacuviosului Pă- lui, le-a stigmatizat, au marele merit de a fi rinte Daniil de la Rarău (2000-2003). Poeta scos la iveală o lirică plină de misterul mistic, Zorica Laţcu sau maica Teodosia a lăsat în pe coordonatele unei profunde metafizici, manuscris patru grupaje de poezii, compuse născătoare a sentimentului de rugăciune liriîntre 1949-1970 şi păstrate în Biblioteca „As- că. O relativ recentă Antologie a poeziei cartra” din Sibiu. Dintre acestea, s-a publicat cerale9 îi aparţine Ioanei Cistelecan, prin care postum, în culegerea de Poezii din 2000: I- autoarea redescoperă cititorului acest gen coane pentru paraclis, închinate Maicii Dom- de poeme care impun o lectură intens particinului, Din pribegie, texte compuse pe diver- pativă. Prefaţa subliniază convingător relaţiile se teme, cum ar fi: marea Creaţie, poezia, dintre poezie şi rugăciune şi conceptul de misterul existenţei, omul şi sacrul, un ciclu poezie-rugăciune: poezia este după abatele dedicat vieţii mănăstireşti şi istoriei popo- Henri Bremond – „o rugăciune care nu se rului român, şi, un mănunchi de poezii despre roagă şi care îndeamnă la rugăciune”; iar frumuseţea cosmosului şi istoria naţională, după L. Alonso Schokel – „un act reflexiv, abordând unele probleme teologice. Destin o transfigurare a experienţei religioase în cual interzicerilor a avut şi poezia religioasă a vânt”. lui Vasile Militaru. Poeziile sale postume sunt oezia de dincolo de gratiile închiîn ansamblu, îndemnuri morale, rugăciuni sorilor comuniste, poezia Mărtuşi tânguiri. Chiar dacă nu au o valoare artisrisitorilor pentru Hristos, fiind tică deosebită, ele se înscriu în sfera unei vorba despre Vasile Voiculescu, Radu Gyr, religiozităţi simple şi înduioşătoare. Traian Nichifor Crainic, Ioan Ploscaru, Traian Dorz, Dorz este poetul căruia nu i s-a editat în ţa- Sandu Tudor, Valeriu Anania, Alexandru Miră nimic, vreme de patruzeci de ani. Privit ronescu, Costache Ioanid, Valeriu Gafencu, ca lider al Oastei Domnului, a fost dezavuat Vasile Militaru, Petru C. Baciu, Zorica Laţcu de regimul comunist. Din miile de poezii, Teodosia, suportând prigoana închisorilor prelucrări biblice, versuri pentru copii, medi- comuniste au creat o literatură a detenţiei, taţii mai vechi sau mai noi, doar unele au adevărate imnuri ale vieţii şi ale salvării, ale circulat printre credincioşi, iar din anul 2004 redescoperirii umanului. Editura Oastea Domnului începe recuperarea Religiozitatea în această perioadă nu a scrierilor lui poetice. O poezie a suferinţei însemnat doar o raportare la dogma legată din spaţiul opresiv al detenţiei este cea repre- de convingere, de rit, ci a reprezentat o trăire zentată prin generaţiile de scriitori: Nichifor prin care se realiza fuziunea intimă între iCrainic, cu volumul Şoimpeste prăpastie (a- manent şi transcendent, între mundan şi dipărut în 1990); Radu Gyr, cu Cununi uscate vin. Poezia carcerală poate fi considerată o (1938), Poemele de război (1942). Acestea componentă importantă a poeziei religioase îşi găsesc desăvârşirea în amplele cicluri româneşti. Ca poezie a suferinţei umane aSângele temniţei şi Stigmate, publicate pos- sumată în sens creştin îl apropie pe poet de tum, după 1989; Andrei Ciurunga lasă în ur- Dumnezeu prin două dimensiuni ce îşi au ma sa Cântece de dor şi război (1944) şi originea în parabola evanghelică a iubirii, pe Poeme de dincoace (1947), volumele Poe- de o parte a lui Dumnezeu şi, în aceeaşi mămele cumplitului canal (1992) şi Ceasuri sură, a celei faţă de aproapele. Ştefan I. Nefără minutare (1996) reprezentând odiseea niţescu, remarcabil poet de inspiraţie creşpoetului prin închisorile comuniste; Virgil tină, defineşte poezia creştină printr-un paMaxim este autorul volumului Imn pentru ralelism revelator: „Precum cuvântul era la crucea purtată (1997), considerat unul dintre Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul, numai primele cărţi de memorialistică despre închi- poezia are cuvinte, iar nu simple verbe, deosorile comuniste, volumul Nuntaşul cerului, sebirea totală şi de neacoperit cu nimic este expresie lirică a vieţii lui spirituale apare îna- că al lui Dumnezeu Cuvântul fiind, Cuvântul intea memoriilor sale din spaţiul opresiv al s-a făcut trup, pe când în poezie, care este ”Şcolii desăvârşirii”8 din Aiud. Toate acestea a omului, trupul se face cuvinte”. sunt exemple semnificative de supravieţuire Poezia, uneori expresie a revoltei înăbuprin credinţă şi creaţie poetică. Să mai adău- şite, devenită o tulburătoare litanie, s-a dovegăm aspiraţia spre absolut a lui Miron Kiropol, dit un mijlocitor între ei şi Dumnezeu, rămâexprimată în versurile sale din exil, impre- nând pentru cei care vor reuşi să supravietusionante prin linia dramatică. Horia Stamatu iască infernului carceral una dintre puţinele cu o poezie de o profundă metafizică a ver- opţiuni ce mai pot asigura supravieţuirea mentsului, cu deschideri către poetica Sfântului ală chiar şi atunci când cea trupească devine Ioan al Crucii. imposibilă. Aron Cotruş, poetul-tribun, transpune Note: Psalmii senectuţii, profetismul în registrul 8 tematic naţional. Vintilă Horia, poetul creştin, Ioan Ianolide, Întoarcerea lui Hristos. Document o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, abordează într-un mod aparte gândirea medi- pentru 2006, p.59. 9 evală în volumul A murit un sfânt…(Buenos Ioana Cistelecan, Antologia poeiei carcerale, EdiAires, 1951). În spaţiul spiritual al Basarabiei, tura Eikon, Cluj-Napoca, 2006.

Autograful lui George Enescu din Cartea de Aur a Corului “Ion Vidu” Lugoj (1937)

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat

Constantin-Tufan Stan

George Enescu şi Lugojul (1912-2012) – 100 de ani de la primul recital violonistic al lui George Enescu în cetatea lui Ion Vidu –

Prima ediţie a Zilei George Enescu la Lugoj O D

primă interferenţă a creaţiei enesciene cu spaţiul cultural bănăţean, potrivit surselor documentare cercetate până în prezent, s-a petrecut la Lugoj, în 1904. Într-o cronică publicată în periodicul local „Drapelul”, IV, 149, 1904, 3, sunt detaliate aspecte de la o serată literarmuzicală organizată în 18/31 decembrie 1904, sub egida Societăţii „Tinerimea Română” şi a Societăţii Domnişoarelor (în prezenţa unui public „distins de dame, bărbaţi şi tineri”), în „saletul” Casinei Române (localul Reuniunii Române de Lectură), unde, după un discurs de deschidere rostit de Valeriu Branişte („despre sociabilitate şi însemnătatea ei pentru progresul omenimei [sic!]”), între opusurile interpretate s-a numărat şi Serenada de dimineaţă [sic!] (Aubade pour Violon et Piano), o versiune (transcripţie) pentru vioară şi pian a trioului Aubade pentru vioară, violă şi violoncel în Do major (titlul iniţial, Sérénade pour Violon…, a fost înlocuit ulterior de Enescu cu cel de Aubade pour Violon…, aşa cum se poate observa pe foaia de titlu a manuscrisului – o posibilă explicaţie pentru titlul neobişnuit sub care a apărut opusul în presa lugojeană, o evidentă contradicţie de termeni –)1, la puţin timp după editarea sa (Editura Enoch, Paris, 1903), cântat, posibil, în primă audiţie la Lugoj. Trioul Aubade şi transcripţia pentru vioară şi pian (elaborate în anii 1899-1900) au fost publicate în ediţia Enoch alături de o transcripţie pentru pian la patru mâini. Trioul are caracter omagial, pe prima pagină a partiturii fiind inserat textul dedicaţiei adresate cuplului regal român, regina Elisabeta şi regele Carol I, la aniversarea a 30 de ani de căsătorie. Caracterul omagial al opusului devine explicit în final prin citarea Imnului Regal Român, la fel ca în Poema Română (v. Clemansa Liliana Firca, Noul catalog tematic al creaţiei lui George Enescu, vol I, Muzica de cameră, Editura Muzicală, Bucureşti, 2010, p. 202 şi 222-224). În 20 ianuarie 1912, orchestra Societăţii Filarmonice din Arad a interpretat Pastoralafantezie pentru orchestră, iar în 6 iunie 1914, la Caransebeş, cu prilejul concertului Corului „Doina” din Turnu Severin, dirijat de I. Şt. Paulian, într-un intermezzo instrumental, L. Acher (vioară) şi P. Sergescu (pian) au prezentat Aubade pour Violon et Piano, prima menţiune identificată în presa bănăţeană despre interpretarea unei creaţii enesciene în vechea citadelă culturală cărăşeană („Drapelul”, Lugoj, XIV, 53, 1914, 3). Banatul, ţinutul căruia Lucian Blaga i-a conferit conotaţii baroce, s-a constituit într-un permanent punct de atracţie pentru peregrinările artistice ale Orfeului moldav, care s-au succedat, cu o densă ritmicitate, de-a lungul a mai bine de trei decenii: Lugoj, între 1912 (primul popas concertistic în Banat) şi 1943 (concert de adio oferit melomanilor bănăţeni), Timişoara (între anii 1921 – prima prezenţă în Banat după Marea Unire – şi 1943), Arad (19221943), Caransebeş (1922, 1927 şi 1929) şi Oraviţa, cu o prezenţă singulară, în 1931, unde a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii celor 5o de ani de viaţă, după entuziaste manifestări similare care avuseseră loc la Arad şi Timişoara. eorge Enescu a susţinut la Lugoj, potrivit informaţiilor de care dispunem, zece recitaluri violonistice. Anunţuri, cronici, eseuri, reportaje şi articole omagiale au fost inserate în paginile publicaţiilor lugojene („Acţiunea”, „Drapelul”, „Gazeta Lugojului”, „Răsunetul”, „Krassó-Szörényi Lapok”, „Banater Bote”) şi timişorene („Banatul” şi „Fruncea”). Afişele-program, autografele consemnate în Cărţile de Aur ale unor instituţii (Liceul Teoretic de Băieţi „Coriolan Brediceanu”, Liceul de Fete „Iulia Hasdeu”, Corul „Ion Vidu”), mărturiile unor intelectuali care au avut ocazia să-l cunoască pe marele artist (regretatul prof. emerit Dan Popescu) ne oferă câteva repere ale contextului cultural în care s-a manifestat Enescu. Pentru a crea o viziune unitară a demersului nostru, oferim cititorilor o imagine sintetică a cronologiei prezenţelor artistice ale lui George Enescu la Lugoj, făcând, în acelaşi timp, referire şi la alte evenimente

circumscrise personalităţii enesciene: – Recitalul din 1912, la invitaţia lui Iosif Willer, primul recital susţinut în Banat, cu acompaniamentul lui Theodor Szántó. – Recitalul din 15 februarie 1914 (la pian: Th. Szántó). – Recitalul din 3 decembrie 1922 (la pian: Nicolae Caravia). – Recitalul din 25 noiembrie 1923. – Recitalurile din 9 şi 10 februarie 1927 (după concertul susţinut în 8 februarie la Caransebeş). În 13 februarie, la Timişoara, George Enescu va interpreta Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară, „în caracter popular românesc”, după prima audiţie absolută care avusese loc la Oradea în 16 ianuarie. – Recitalul din 5 noiembrie 1929 (la pian: N. Caravia). – Proiectatul recital din 5 noiembrie 1931 (anunţat iniţial în presă, acesta a fost contramandat, fără nicio explicaţie, Enescu concertând în aceeaşi zi la Oraviţa). – Concertul omagial dedicat lui George Enescu, în ziua de 16 ianuarie 1932, de formaţiile corale şi instrumentale reprezentative din Lugoj (un gest reparatoriu, după anularea concertului din anul precedent), cu concursul pianistei Clara Vojkicza (Peia). E posibil ca autorităţile locale să fi emis, cu acel prilej, o hotărâre prin care s-a atribuit numele marelui muzician parcului din centrul oraşului (unii autori, preluând cu superficialitate informaţiile publicate în presa timpului, au menţionat, în mod eronat, prezenţa lui Enescu la acest concert). – Recitalul din 7 octombrie 1937 (la pian: Ionel Gherea). – Recitalul din 4 mai 1942 (la pian: I. Filionescu). – Recitalul din 2 aprilie 1943, ultima apariţie pe scena Teatrului „Traian Grozavescu” din Lugoj, ultimul concert în Banat. rtizan al primului recital enescian la Lugoj, dr. Iosif Willer (18841972) fondase, în 1911, Societatea de Muzică de Cameră (cunoscută şi sub numele de Cercul Amatorilor de Muzică de Cameră), din care mai făceau parte dr. Ákos Fränkl şi Béla Janovitz (pianist şi compozitor, tatăl unei valoroase violoniste, Alice Hartmann-Janovitz, absolventă, în 1927, la Schola Cantorum din Paris, profesoară, episodic, la Conservatorul lugojean), sub auspiciile căreia a iniţiat un proiect care viza invitarea periodică la Lugoj a unor personalităţi muzicale şi formaţii instrumentale camerale de prestigiu. Între primii invitaţi s-au aflat Pablo Casals (1911 şi 1912)2, Cvartetul de Coarde „Waldbauer-Kerpely” şi George Enescu (1912). Dintr-un anunţ publicat în presa lugojeană de expresie germană („Südungarischer Bote”, XIII, 90, 1911, 3: Musikleben in Lugos) aflăm că membrii Societăţii îl invitaseră pe pianistul Theodor Szántó să concerteze la Lugoj în 1 decembrie 1911, iar anul următor, 1912, era aşteptat recitalul pianistului virtuoz Ernst Dohnányi, profesor la Academia de Muzică din Berlin. I. Willer, cel care se încumetase să iniţieze un astfel de îndrăzneţ proiect cultural, a fost o personalitate plurivalentă, care a marcat pozitiv destinul cultural al Lugojului ante- şi interbelic: politician (a activat, în perioada interbelică, ca deputat, ca reprezentant al Partidului Maghiar în judeţul Trei Scaune), avocat, dar şi un muzician rafinat – dirijor, compozitor, pianist, violonist şi pedagog –, cu studii la Academia de Muzică din Budapesta, unde fusese coleg şi întreţinuse relaţii de prietenie cu Béla Bartók şi Zoltán Kodály. Strămoşii săi, francezi hughenoţi (informaţia o datorăm evocărilor lui Zeno Vancea, greu de pus la îndoială), se refugiaseră în Ungaria de teama persecuţiilor. Înainte de stabilirea sa la Lugoj (în 1908, la invitaţia subprefectului Aurel Issekutz, care îi oferise postul de dirijor al corului şi orchestrei Reuniunii maghiare), I. Willer activase temporar ca dirijor la Teatrul din Kecskemét, localitatea sa natală. La Lugoj, a fost maestrul şi mentorul unei pleiade de viitori eminenţi muzicieni: Traian Grozavescu (I. Willer avea un talent deosebit în a cultiva vocile, în spiritul belcantoului), Zeno Vancea (lecţii de armonie şi contrapunct), Filaret Barbu (ore de vioară), Lelia Popovici (care, ulterior, va absolvi

Conservatorul din Viena, devenind profesoară de canto la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj), Olga Costin (sora lui Zeno Vancea, soţia lui Maximilian Costin – fost director al Conservatorului Municipal din Timişoara –, o remarcabilă pianistă, corepetitoare la Opera Română din Cluj, profesoară la Conservatorul Municipal din Târgu Mureş, apoi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti), Clara Vojkicza (Peia), pianistă-concertistă, iar din 1930 profesoară de pian la Conservatorul Popular de Muzică din Lugoj. I. Willer a continuat să predea lecţii de pian şi vioară şi în ultimii ani ai vieţii, foştii săi învăţăcei fiind astăzi nume importante ale artei interpretative: Florin Paul (primconcertmaistru al Orchestrei Simfonice Radio din Hamburg), Dana Paul-Giovaninetti (pianistă-concertistă şi profesoară la Şcoala de Muzică din Franconville şi Conservatorul Regional din Argenteuil, Franţa), Franz Metz (muzicolog, dirijor şi organist la biserica „St. Pius” din München) ş.a. rimul recital al lui Pablo Casals, acompaniat de Theodor Szántó, a avut loc în 18 noiembrie/1 decembrie 1911 în sala festivă a Hotelului „Regele Ungariei”, actualul Hotel „Dacia” („Drapelul”, Lugoj, XI, 132, 1911, 3; „Südungarischer Bote”, Lugoj, XIII, 91, 1911, 3), urmat de cel din 15 noiembrie (stil nou) 1912: „Cel mai mare virtuoz la cello al zilelor noastre, Pablo Casals, cunoscut publicului lugojean după prestaţiunile sale de o artă desăvârşită din anul trecut, va concerta şi anul acesta în Lugoj” („Drapelul”, Lugoj, XII, 108, 1912, 3). O lapidară consideraţie asupra recitalului a fost publicată în „Drapelul”, Lugoj, XII, 128, 1912, 3: „Casals, celebrul cellist de renume european, a concertat ieri seara în Lugoj, în sala mare de la Hotelul «Regele Ungariei», în faţa unui numeros şi distins public. Credem că e superfluu a mai spune că a fost un rar prilej de a gusta arta adevărată pentru amatorii şi pricepătorii de muzică de la noi”. u cunoaştem data exactă a concertului susţinut de George Enescu la Lugoj în anul 1912. În articolul omagial dedicat lui Enescu, cu prilejul morţii acestuia, în revista „Muzica”, dr. Iosif Willer nu oferă niciun reper cronologic, singurul indiciu fiind faptul că marele muzician venea de la Paris. E plauzibil ca recitalul lui Enescu la Lugoj să fi avut loc în prima decadă a lunii martie, după concertele prezentate la Budapesta, în zilele de 1 şi 2 martie (primul recital în capitala ungară), cu Orchestra „Wiener Tonkünstler”, dirijată de Hans Wallner (1 martie), apoi ca solist şi partener alături de Pablo Casals şi pianistul Donald Tovey, în Dublul concert de Brahms şi Triplul concert de Beethoven (2 martie), sub bagheta lui Oscar Nedbal. Recitalul susţinut la Lugoj, cu acompaniamentul lui Theodor Szántó (în salonul de muzică din locuinţa lui Willer, o splendidă vilă construită în stil neorenascentist italian), s-a constituit în prima etapă a unui amplu turneu concertistic, fiind urmat de concerte la Craiova, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Iaşi şi Botoşani (primul itinerariu concertistic în Regat), cu scopul instituirii unui premiu naţional de compoziţie, proiect care va fi pus în practică în 1913, odată cu organizarea primei ediţii a Premiului Naţional de Compoziţie „George Enescu”. mărturisire privind primul contact cu publicul lugojean ne este oferită de Enescu cu prilejul prezenţei sale concertistice la Arad, în 1922, într-un interviu acordat periodicului local „Solidaritatea”: „Astăzi, cu trenul de Timişoara, a sosit maestrul Enescu pentru prima oară în oraşul nostru. La gară a fost întâmpinat de d. primar şi câţiva admiratori ai D.[omniei] Sale. La ora 5, împreună cu d. director al Palatului Cultural, am făcut o vizită maestrului la Hotel «Central», unde are camera reţinută. Ne-a primit foarte prietenos şi ne-a spus că este satisfăcut de succesul concertelor pe care le-a dat în Caransebeş, Lugoj şi Timişoara. Întrebându-l dacă a mai cântat vreodată în oraşele din Ardeal, Banat şi actuala Un-

garie, ne-a spus că a cântat la Budapesta, la Seghedin şi, în 1912, la Lugoj, unde afişele erau tipărite jumătate ungureşte, jumătate româneşte”. etalii privind prima prezenţă a lui Enescu la Lugoj, dar şi un inedit portret al muzicianului ne sunt împărtăşite de Iosif Willer în articolul omagial din revista „Muzica”: „Enescu a prezentat publicului lugojean un program cu adevărat ales. Însă ne-a cucerit, chiar mai înainte de a fi cântat programul până la capăt, prin atitudinea sa de o fermecătoare modestie şi totuşi atât de plină de căldură. Nici nu poate fi imaginat ceva mai nepretenţios, mai modest decât Enescu pe podium. Frac uzat, ghete, cămaşă simplă (nu era preocupat de efectul exteriorului său). Dar când, cu ochii închişi şi cu o simplitate nemaiauzită, lăsându-se purtat pe aripi de extaz, a cântat Ciacona de Bach, ne-a vrăjit pe toţi cu magia viorii sale. Seara a devenit de neuitat pentru noi, dar şi dânsul a avut parte de o surpriză plăcută: în timpul pauzei, l-am condus într-o cameră rezervată special pentru acest scop, în care-l aşteptau compatrioţi ai săi, în frunte cu Ion Vidu. Ce-au discutat, nu ştiu nici astăzi, căci nu le-am tulburat discuţia.” Referindu-se la primul concert în Banat, Enescu făcea următoarea mărturisire, după recitalul susţinut la Lugoj în 4 mai 1942: „Lugojul din 1912-1913, când l-am cunoscut pentru întâia oară, e acelaşi, românesc şi cu cântece” („Răsunetul”, Lugoj, XXI, 19, 1942, 3: George Enescu la Lugoj).

mplinirea unui veac de la primul recital violonistic enescian la Lugoj va fi marcată prin organizarea, în 27 aprilie 2012, sub genericul Festivalului Coral Internaţional „Ion Vidu”, a primei ediţii a Zilei George Enescu la Lugoj, cu sprijinul organizatoric şi logistic al Şcolii de Arte Frumoase „Filaret Barbu” şi al Casei Municipale de Cultură. Va fi vernisată o expoziţie documentară, care va reflecta cele mai semnificative secvenţe culturale circumscrise personalităţii enesciene, şi va fi organizat un simpozion, în cadrul căruia va fi evocat contextul în care s-a desfăşurat primul contact concertistic al lui George Enescu cu publicul meloman lugojean. Manifestările dedicate marelui compozitor vor culmina cu un concert cameral, în care vor putea fi audiate opusuri reprezentative din diferite etape creatoare: Cantabile şi Presto, pentru flaut şi pian (Dumitru Palagniuc şi Raluca Miclăuş), Legendă pentru trompetă şi pian (Alin Ispas şi Raluca Miclăuş), Baladă pentru vioară cu acompaniament de pian (Andra Ciobotaru şi Roxana Ardelean), Lăutarul, din suita Impresii din copilărie, op. 28 (Georgiana Stăncioni), Languir me fais, din Şapte cântece pe versuri de Clément Marot (Diana Brădean şi Raluca Mihalca), Preludiu, din Suita nr. 1 în stil vechi pentru pian, op. 3 (Serena Voaideş), Toccata şi Sarabanda, din Suita pentru pian nr. 2, în Re major, op. 10 (Raluca Mihalca şi Raluca Miclăuş), Omagiu lui Enescu, pentru vioară şi pian, un prinos adus lui George Enescu de maestrul clujean Valentin Timaru, în viziunea interpretativă a două tinere profesoare de la Facultatea de Muzică din Timişoara, Cristina Constantin şi Adriana Dogariu, care, în final, ne vor dărui una din capodoperele muzicii camerale, Sonata a III-a pentru pian şi vioară în la minor, „în caracter popular românesc”, op. 25, p. I. Note: 1 Primul cuvânt al titlului lucrării, Sérénade, scris cu cerneală pe manuscrisul ştimelor Trioului, a fost tăiat de Enescu cu creionul şi înlocuit cu cel de Aubade. Cele două interprete lugojene, posesoare, posibil, ale ediţiei pariziene sau a unei copii a manuscrisului, au făcut, probabil, un melanj între cele două variante de titlu (v. Clemansa Liliana Firca, op. cit.). 2 În acea perioadă, marele violoncelist spaniol era unul din cei mai bine plătiţi virtuozi, onorariul său, pentru un singur concert, ridicându-se la suma de 10.000 de franci („Drapelul”, Lugoj, XIII, 141, 1913, 3, citând informaţii publicate într-unul din numerele ziarului parizian „Comoedia”). În anul 1914, P. Casals a fost decorat de regele Carol I al României cu ordinul „Coroana României” în grad de comandor (informaţie cuprinsă în „Drapelul”, Lugoj, XIV, 18, 1914, 3).

Banat, anul IX, nr. 3, 2012

Banat 24

Carte

Biblioteca din Vest

Banat, anul IX, nr. 3, 2012