Revista Banat Lugoj

„Arta nu face decât să înceapă continuu.”

Constantin Brâncuşi

Banat 11 Revistã editatã cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj ºi al Primãriei Municipiului Lugoj

Fondator: Ioan Ardeleanu

Anul VIII



Nr. 11 (95)



noiembrie



2011



Lugoj

Revista “Banat” este înscrisã în Asociaþia Publicaþiilor Literare ºi Editurilor din România - APLER

Toamnă de suflet de Tudor Arghezi Zilele albe, iată, au început să plece, D-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!

Ca nişte bărci tăcute, pornind fără lopeţi.

De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz! În ţărm se face seară şi steaua-n cerul rece Nu. Nemişcată-n margini, lumea se răstoarnă Păzeşte cripta nopţii cu candeli şi peceţi. Şi, ca să cânte, streaja de sus şi-a luat răgaz. În şirul vieţii noastre întreg, se face seară, O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri.

Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară, Convoi de goluri strâmpte pe undele subţiri.

De-aş fi un stei de peşteri, cioplit cu dalta-n lung, Aş sta s-aştept cu tihnă, culcat pe-o muche dreaptă, Cele din urmă mute vecii să le ajung, Cu templul în spinare, cărui slujesc de treaptă.

2

Banat

Cronica în imagini

Cultura la zi(d) Dan Floriţa-Seracin a lansat Întoarcere din larg

Gala Premiilor Literare ale Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul editorial 2010; au fost premiaţi scriitorii: Ion Arieşanu, Robert Şerban, Adrian Bodnaru, Octavian Doclin, Radu Pavel Gheo, Constanţa Marcu, Claudiu Teodor Arieşan, Annemarie Podlipny-Hehn, Nicu Ciobanu, Victor Iancu; premiile au fost înmânate de: Gheorghe Ciuhandu - primarul Municipiului Timişoara, Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, Slavomir Gvozdenovici; 11 noiembrie 2011, ora 12.00, Sala de Cenaclu a Filialei Timişoara a USR şi a Revistei “Orizont”.

Ediţia a II-a a Festivalului „Zilele George Enescu la Oraviţa”, dedicat aniversării a 80 de ani de la Concertul susţinut de George Enescu – în 5 noiembrie 1931 – la Teatrul Vechi din Oraviţa; au susţinut comunicări: Ionel Bota – directorul Teatrului Vechi “Mihai Eminescu” Oraviţa, Constantin-Tufan Stan, Simion Dănilă şi Adriana Weimer – revista “Banat” Lugoj; 4-5 noiembrie 2011, Teatrul Vechi “Mihai Eminescu” Oraviţa.

Joi, 24 noiembrie 2011, în Sala de Conferinţe a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj, a fost lansat romanul Întoarcere din larg al prozatorului Dan Floriţa-Seracin, apărut de curând la Editura Anthropos din Timişoara. Despre noua apariţie (partea a treia a trilogiei care mai cuprinde romanele Amurg timpuriu şi Croaziera) au vorbit: Lucian Alexiu, Simion Dănilă, Dorin Murariu, Cristian Ghinea, Simona Avram, Ela Iakab şi Constantin Buiciuc; moderatorul acţiunii a fost Henrieta Szabo.

Horaţiu Suciu a lansat Nefinisate opere postume Joi, 17 noiembrie 2011, la Galeria “Pro Arte” din Lugoj, a fost lansat volumul Nefinisate opere postume, de Horaţiu Suciu, apărut la Editura Nagard din Lugoj. Criticul literar Dorin Murariu a arătat că această a doua carte a autorului (prima a fost un studiu despre trecutul Lugojului) porneşte uneori de la istoria şi ajunge la literatură, iar alteori are în centru o „ea”, simbol al frumuseţii şi al dragostei. Constantin Buiciuc a arătat că principalele teme ale cărţii sunt iubirea şi vicisitudinile istoriei. Autorul noii apariţii, Horaţiu Suciu, a precizat că, prin această carte, s-a încheiat o etapă din creaţia sa şi urmează alta, diferită. Momentul muzical al evenimentului a fost oferit de cantautorii Vasile Gondoci şi Cezar Costescu.

Laura şi Ladislau Pokker

Lansarea romanului Întoarcere din larg al prozatorului Dan Floriţa-Seracin; au vorbit: Lucian Alexiu, Simion Dănilă, Dorin Murariu, Constantin Buiciuc, Cristian Ghinea, Simona Avram, Ela Iakab; moderator: Henrieta Szabo; 24 noiembrie 2011, Sala de Conferinţe a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj.

Joi, 10 noiembrie 2011, la Galeria “Pro Arte” din Lugoj, a avut loc vernisajul expoziţiei de sculptură şi de pictură a artiştilor plastici Ladislau Pokker şi Laura Pokker.

Expoziţia, deschisă până la 15 decembrie 2011, a fost prezentată de artistul plastic Janos Szekernies, preşedintele UAP Timişoara.

Calendarul cu imagini vechi ale Lugojului Miercuri, 23 noiembrie 2011, la Galeria “Pro Arte”, a fost lansat Calendarul 2012, cu fotografii vechi ale Lugojului.

Calendarul a fost realizat de dr. Dan Traian Demeter, în colaborare cu Fundaţia Europeană Drăgan. Fotografiile care au stat la baza realizării calendarului, făcute în perioada 1900 – 1920, aparţin domnului dr. Dan Traian Demeter şi Muzeului de Istorie şi Etnografie din Lugoj.

“Poezia dialectală în context” Lansarea volumului Nefinisate opere postume, de Horaţiu Suciu; au prezentat: Dorin Murariu şi Constantin Buiciuc; moment muzical: cantautorii Vasile Gondoci şi Cezar Costescu; 17 noiembrie 2011, Galeria “Pro Arte” Lugoj,

Vernisajul expoziţiei de sculptură şi de pictură a artiştilor plastici Ladislau Pokker şi Laura Pokker; au prezentat: János Szekernyés – preşedintele UAP Timişoara, Marius Bacriu şi Silvia Bloch; 10 noiembrie 2011, Galeria “Pro Arte” Lugoj.

Vineri, 11 noiembrie 2011, la Şcoala cu clasele I–VIII “George Gârda”, din comuna Mănăştiur, a avut loc ediţia a doua a simpozionului euroregional, cu participanţi din DKMT – România, Serbia, cu titlul “Poezia dialectală în context”. Manifestarea a început cu un recital de poezie în grai bănăţean, susţinut de elevii şcolii din localitate.

Au fost prezentate apoi lucrările, pe două secţiuni: comunicări ştiinţifice consacrate poeziei dialectale bănăţene, în general; eseuri şi referate dedicate creaţiei lui George Gârda, dar şi altor autori de poezie în grai.

După înmânarea diplomelor de participare, simpozionul s-a încheiat cu un recital de poezie în grai bănăţean (susţinut de Dan Liuţ – TV Terasat Reşiţa) şi cu un program de dansuri populare prezentat de Ansamblul „Busuiocul” al şcolii din Mănăştiur. Printre participanţi s-au numărat: Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Ion Căliman, Ioan Iacob Bencei, Constantin Buiciuc, Toni Boldureanu, Ion Ghera, Georgeta Popa.

Spectacol aniversar – “Gyongyvirag”, la zece ani de la înfiinţare

Concertul aniversar – 30 de ani de la debutul în Cenaclul “Flacăra” – Magda Puskas; au mai cântat: Vasile Gondoci – organizatorul concertului la Lugoj, Cristian Buică, Cezar Costescu, Vasile Mardare, George Popovici; 16 noiembrie 2011, ora 19.00, Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj.

Lansarea Calendarului 2012, cu fotografii vechi ale Lugojului; fotografiile care au stat la baza realizării calendarului, făcute în perioada 1900 – 1920, aparţin domnului dr.

Dan Traian Demeter şi Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj; realizatori: dr.

Dan Traian Demeter şi Fundaţia Europeană Drăgan Lugoj; 23 noiembrie 2011, Galeria “Pro Arte” Lugoj.

Duminică, 20 noiembrie 2011, de la ora 16, pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, a avut loc un spectacol aniversar, susţinut de formaţia de dansuri populare “Gyongyvirag”, la zece ani de la înfiinţare. Pe lângă ansamblul sărbătorit, a evoluat şi formaţia din Szeged (Ungaria), condusă de coregraful care i-a instruit şi pe lugojeni. Grupul de dansuri populare maghiare “Gyongyvirag” a fost format în 2001, cu ajutorul lui Nagy Albert, coregraf din Szeged. Primul conducător al grupului, alcătuit iniţial din zece perechi, a fost Balazs Becsi. În cei zece ani de activitate, membrii grupului au colaborat cu coregrafii şi cu instructorii de la Şcoala de Dans din Szeged şi au participat la diferite spectacole şi festivaluri din ţară şi din străinătate. Au dansat la Timişoara, Jimbolia, Tormac şi Lugoj. De asemenea, au participat la Festivalul Inimilor, din Timişoara, la festivalurile din Szekszard şi Szeged, la spectacolele din Reşiţa, cu ocazia Zilelor Reşiţene, la Budapesta, la Festivalul de Folclor Internaţional din Szazhalombatta (Ungaria) şi la spectacolul din Zonguldak (Turcia).

Banat

B

Director: Iosif Crăciunescu Redacţia: Dorin Murariu redactor-şef Simion Dănilă redactor-şef adjunct Constantin Buiciuc redactor-şef adjunct Adriana Weimer secretar general de redacţie Cristian N. Ghinea proză Maria Bologa poezie Constantin-Tufan Stan muzicologie Dan Floriţa-Seracin Graţiela Benga Mihai Murariu (Germania) Denis Taurel (Franţa) Laurian Lodoabă Concepţie grafică: Adriana Weimer Silviu Nopcea Tehnoredactare computerizată: Adriana Weimer Administrator site: Dan Bortoc Redacţia şi administraţia: Lugoj 305500, judeţul Timiş, str. Nicolae Bălcescu nr. 1 Telefon: 0256-357 631; 0720-052 278 site: www.revistabanat.ro e-mail: revistabanat@yahoo.fr

ISSN - 1584 - 3890 Răspunderea pentru opiniile exprimate revine, în exclusivitate, autorilor.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

Imprimat la S.C. Bab Media S.R.L. - Lugoj

Editori: Cenaclul „BANAT” al Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi Biblioteca Municipală Lugoj

Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistei plastice

Laura Pokker.

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat “Faptul că se creează o emulaţie în oraş în domeniul literar este foarte important” Interviu cu prof. ing. Francisc Boldea, primarul Municipiului Lugoj Dorin Murariu şi Constantin Buiciuc: Domnule primar, mai întâi vrem să vă mulţumim pentru implicarea dumneavoastră deosebită în existenţa revistei “Banat”, o revistă de cultură, care face Lugojul cunoscut de la Bucureşti până la Paris, din California până la Focşani, o revistă care astfel se vrea un port drapel al literaturii din această parte de ţară. Am dori, mai întâi, să vă întrebăm dacă şi în continuare revista va avea sprijinul dumneavoastră atât de generos…

Francisc Boldea: Eu cred că am susţinut această revistă încă de la înfiinţare şi sunt convins că ea şi-a creat deja o tradiţie, devenind cea mai de prestigiu revistă literară din municipiu. Ca atare, vom continua, cu siguranţă, să o sprijinim, în limita fondurilor pe care le vom avea, într-o perioadă, ca aceasta, de criză. Vă asigur că sprijinul va fi cel puţin la nivelul anului acesta. Ca atare, cred că implicarea noastră, a mea, a Consiliului Local, va fi, pentru că rezultatele muncii se văd. Faptul că se creează o emulaţie în oraş în acest domeniu este foarte important.

D. M. şi C. B.: Aşa cum aţi spus, această emulaţie a scos Lugojul dintr-o imagine cam prăfuită, pe care o avea, şi l-a transpus într-o hartă culturală pe care, mai nou, cei de la centru n-o evită. Lugojul a devenit un punct pe traseul pe care importanţii scriitori contemporani îl parcurg trecând şi pe aici. Scriitori precum Radu Paraschivescu, Varujan Vosganian şi ceilalţi prozatori şi poeţi importanţi ai vremii noastre nu ocolesc oraşul. Când credeţi că am putea avea, chiar în această perioadă aşa de săracă, o casă sau o sală în care aceste manifestări culturale, aceste lansări de carte atât de numeroase să se desfăşoare într-un cadru potrivit?

F. B.: Aşa după cum ştiţi, în cadrul programului de investiţii, vrem să refacem, în locul fostului cinematograf „Victoria”, un sediu de cultură, prin trei săli: o sală de filme pentru tineret, o sală 2D şi o sală 3D, pentru ca tineretul să nu mai meargă la Timişoara.

Ambele săli, de câte 60 şi 90 de locuri, sunt prevăzute, în partea din faţă, cu o miniscenă, practic cu un prezidiu, prin care lansările de carte se vor putea face la un nivel mult mai ridicat decât sunt acum la Galeria “Pro Arte”,

în care cărăm scaune dintr-o parte în alta, într-o atmosferă ce nu este de cultură. De sonorizare nu mai vorbim. Ca atare, vor fi fotolii în fiecare din acele săli. Credem că o audiţie muzicală, o prezentare de carte pot fi făcute într-un cadrul ambiental propice.

D. M.: Este evident pentru toţi cei care trec prin oraş că, de când sunteţi dumneavoastră primar, Lugojul are o altă faţă. Mi s-a părut că seamănă cu orăşelele din Austria şi am început să mă simt tot mai bine la mine acasă. Cum aţi reuşit să faceţi aşa ceva?

F. B.: Am început din prima zi de când am fost ales primar. Nu mi-a fost un program de campanie, nu am spus niciodată că o să fiu mereu primar. Mi-am propus două mandate şi nimic mai mult, urmând ca, după mine, să fie un primar tânăr, cu poftă de lucru, dar mai ales unul care să cunoască tradiţia oraşului, element esenţial. Ca lugojean, dacă n-ai făcut în perioada când eşti primar, n-ai unde să fugi! Pentru că lumea o să spună: ai fost primar şi ce-ai făcut? Pe de altă parte, am aplicat, cred eu, o politică aparte faţă de orice alt oraş din ţară. În trei ani, nu am făcut niciun act adiţional. Adică, ai câştigat o licitaţie în care a fost alocată suma de 100 de lei şi ai câştigat una cu 165. Aceia sunt banii! Nicio sumă în plus, orice s-ar întâmpla. Sigur că asta pe unii i-a nemul-

ţumit, dar ea ne creează o diferenţă de bani, prin care putem antama o altă lucrare. Adunând mai multe lucrări, acest lucru se vede.

Sincer vă spun că sunt mulţumit de ceea ce am făcut. Nu pot mai mult. Aş vrea să fac şi mai mult. Nu pot, în condiţiile de acum, să fac mai mult, dar, din modul în care discut cu lugojenii, marea majoritate sunt mulţumiţi. E o formulă a eşecului să crezi că toţi sunt mulţumiţi. Pe toţi n-am să-i mulţumesc niciodată. În ceea ce îi priveşte pe cârcotaşi sau pe cei care doar critică, au avut timp suficient să facă şi să-şi pună amprenta pe pecetea oraşului.

D. M. şi C. B.: Casa de Cultură a Municipiului are trei formaţiuni foarte valoroase: corul, trupa de teatru şi ansamblul folcloric. Pe care dintre cele trei formaţiuni o consideraţi mai bună şi de ce?

F. B.: Consider că toate trei sunt importante. Sunt din domenii diferite. Despre Corul “Ion Vidu”, la două sute de ani de existenţă, nu ar fi de spus decât cuvintele frumoase pe care le merită. Din păcate, tot mai puţini lugojeni sunt apropiaţi de cor, ceea ce nu este în regulă. Nu pot să nu apreciez prestanţa, valoarea d-lui Remus Taşcău, cel care menţine şi acum corul la o cotă înaltă. Formaţia de teatru este de amatori.

Aş aprecia-o poate cel mai mult, ca neprofesionistă, pentru faptul că oamenii au alte preocupări şi, din timpul lor liber, fac un act de cultură, început, la Lugoj, de aproape o sută de ani. Ansamblul folcloric a luat o amploare de când a venit d-l Puiu Munteanu.

Faptul că sunt 180 de copii în ansamblu este un lucru foarte bun, dar foarte greu de dus la îndeplinire. Ei cresc de la un ansamblu la altul, până ajung la ansamblul cel mare „Lugojana”. N-aş vrea să fac o distincţie între cele trei secţii. Eu le acord drepturi şi merite egale fiecăreia. În viaţa culturală, pe departe, mai mult este prezent ansamblul folcloric, datorită activităţilor pe care le desfăşoară în aer liber. Corul este prezent de două ori pe an în oraş, iar formaţia de teatru, de câte ori are un spectacol.

D. M. şi C. B.:Care ar fi direcţiile pe care ar trebui să meargă administraţia în următorii cinci ani în sprijinul culturii?

F. B.: Cred că, pentru un oraş ca al nostru, suma alocată culturii şi sportului este mare. Noi nu ne definim ca un oraş eminamente economic. Definiţia noastră este: un oraş cu tradiţie culturală. Toată lumea aşa ne cunoaşte, iar eu, ca lugojean născut şi crescut aici, nu pot decât să subscriu la acest lucru, mai ales prin faptul că tradiţia înaintaşilor noştri te obligă practic să mergi mai departe. Cred că se şi observă, în ultima perioadă, prin activităţile pe care le organizăm aproape săptămânal, activităţi de cultură, şi prin faptul că tot mai multă lume este prezentă la activităţile noastre. Înseamnă că suntem pe calea cea bună. Vom aloca şi în continuare fonduri importante pentru cultură, pentru presă, pentru toţi cei care răspândesc tradiţia noastră şi, de fapt, sunt ca nişte ambasadori ai noştri. Aş dori ca, în timp, dacă Dumnezeu mă ajută, să punem ceva în loc de când am pierdut Prefectura.

Ar trebui să avem un centru cultural în oraş, un loc în care să fie inclus şi Centrul de Relaţii Internaţionale, pentru că Lugojul merită.

S-au pierdut Casa Muzicii, Casa Personalităţilor, Casa de Cultură a Municipiului, Prefectura, Policlinica, fosta Casă a Pionierilor. Prea multe am pierdut. Acum vrem să cumpărăm Casa Bredicenilor. Nu mai vindem nici fostul magazin „Bumbacul”, ci îl vom folosi tot pentru activităţi culturale. Într-un cuvânt, trebuie să refacem patrimoniul oraşului. Sperăm, ca să-l refacem, cu perseverenţă, pentru că nu ne putem lăuda că suntem oraş cultural şi tot pierdem clădiri care au adăpostit oameni de cultură şi valori culturale mari.

3

Gheorghe Azap Versuri din veacul ICSICS E toamnă! Toamnă-i!

“Niciodată n-ai venit!”

(Pierre Emmanuel)

E toamnă, adorato! (Doamne, cui Mă adresez ca un suspin în bură!?)

Novembre, glabru, schiaună-n gutui Şi de gherghine bruma nu se-ndură.

E toamnă, a---! (Iniţiala-i făr’ Continuare; firavă vocală.)

Se busculează vânturi în răspăr Şi-mplântă-n plopi sacada lor letală.

Din fortăreaţa cruntului Boreu Se tot aieptă harpii de rugină Spre bungetele sufletului meu; Părând, în sine-mi, Bendis că suspină...

E toamnă! Toamnă-i! Nori şi vijelii!

– Vestala verii iarăşi a mierlit-o –. Ştiu că n-ai cum; stiu că nu poţi să-mi vii Şi totuşi cern iluzii, adorito!

Interviu consemnat de Dorin Murariu şi Constantin Buiciuc

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

4

Banat sale. La celălalt pol se află Victor, alt prieten al scriitorului, profesor de filosofie, care n-a scris un rând, dar care are o permanentă apetenţă pentru meditaţie, pentru descoperirea unei semnificaţii în cel mai mărunt fapt cotidian: pasiv în ordinea creaţiei, îi oferă lui Miron Olaru garanţia că în lume pot fi descoperite şi aşezate în diferite relaţii anumite semnificaţii, această descoperire reprezentând, deja, un prim pas spre creaţie. Raportat la aceştia doi, Miron Olaru este punctul de echilibru, artistul care, practic, duce o existenţă dublă: una în lumea proiectelor sale, a veşnicei căutări a «temelor» şi personajelor, a neliniştii generate de însăşi menirea sa, alta în concretul cotidian.” (Mircea Vasilescu, Creaţie şi realitate, „România literară”, nr. 30, 1986, p. 11). ei trei actanţi se constituie ca faţete ale aceleiaşi piramide, distincţi dar inseparabili, alter ego fiecare pentru ceilalţi — unul din sensurile pe care le poate dobândi dublul, aflat în strânsă legătură cu motivul oglinzii. „În general, religiile tradiţionale concep sufletul ca

Umbra scribului, p. 106), şoferul hedonist şi cunoscător al sexului opus păstrează în amintire un concert polifonic de voci feminine. Prima întâlnire cu Mona pare a urma modelul său obişnuit în abordarea femeilor: „cetate cucerită printr-un asediu impetuos dar scurt” (Muflonul, vol. I, p. 103), fără ca bărbatul să bănuiască viitoarea sa schimbare profundă. Pe Dorina Alexa n-a iubit-o şi n-a înţeles-o, dar i-a intuit fragilitatea singulară: după ce fiica şefului de şantier e internată la sanatoriul pentru boli mintale, şi-o imaginează ferită de răutatea lumii înconjurătoare. Refuzând propunerea-constrângere a lui Alexa de a-i deveni ginere şi de a-şi continua studiile, Marin nu acceptă compromisurile, chiar avantajoase: „Eu încă mai sunt un om liber şi liber am să rămân!” (vol. I, p.

250). Spectatoare a vieţii şi pasionată consumatoare de artă, Dorina se regăseşte doar la sanatoriu, departe de părinţii care o hăituiesc, impunându-i valori ce-i sunt străine.

Fiinţă eterică, lipsită de adaptarea la viaţă, se autocaracterizează: „eu, infirma, cea din cuşca de sticlă” (vol. I, p. 191). Scrisul constituie pentru eroină un act compensator, un gest terapeutic, dar şi o respingere a lumii reale: „singurul personaj din roman care riscă [...], [...] nu evită pericolul de a trăi altfel decât se obişnuieşte este ea. Viaţa şi, în egală măsură, arta reprezintă pentru Dorina Alexa experienţe distrugătoare. Celelalte personaje adoptă, până la urmă, soluţia confortabilă, chiar şi Miron Olaru, fugarul, evadatul dornic de libertate, după stingerea veleităţilor sale

pe un dublu al celui aflat în viaţă, care se poate despărţi de trup la moartea acestuia, în timpul visului sau printr-o operaţie magică, şi să se reîncarneze în acelaşi trup sau în altul.” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, vol. I (AD), p. 471). Larga răspândire a motivului în literatura occidentală a dus la apariţia unei adevărate tipologii: identic ca înfăţişare ori dimpotrivă, similar sau opus în ceea ce priveşte caracterul şi personalitatea, suflet desprins de trup sau fiinţă muritoare, străbun ori complet străin, entitate supranaturală sau construcţie artificială. În Muflonul apar mai multe variante ale dublului, separate de fine nuanţe: geamănul, dublul moralizator, protectorul, dublul supranatural, sosia, dublul negativ, sinele scindat. Dacă tripleta MironVictor-Zenovian a fost creată pe principiul consonanţei, alte conexiuni posibile între personaje se stabilesc prin contrast. Fraţii Olaru poartă nume cu sonorităţi apropiate, dar au fost plămădiţi din esenţe opuse, ilustrând motivul fraţilor — sau gemenilor — duşmani; autorul face aluzie la Abel şi Cain cu toate că nu există ură sau rivalitate între Miron şi Marin. Când simte nevoia să se îndepărteze de familia întemeiată prin căsătorie, Miron îşi caută fratele înstrăinat: „Pe Marin îl mai am şi asta face mai mult decât un liman!” (Muflonul, vol. I, p. 39).

Nimic mai diferit de Miron decât Marin, care a ales să fie şofer pentru că „simţea că are în firea lui ceva dintr-o pasăre călătoare” (vol. I, p. 114), convins că „şcoala e pentru oameni, mai cu seamă bărbaţi, un fel de scopire” (vol. I, p. 112). „Mereu proaspăt în reacţii, cuceritor prin mobilitatea gândului, dar şi prin limbajul colorat” (Dorin Murariu,

de pauperitate, se întoarce fericit în vila soţiei sale. El doar experimentează pericolul, oprindu-se însă la timp, înainte de-a fi prins în vârtejul nimicitor. Ca şi viaţa, literatura reprezintă, în cazul său, tot o experienţă inofensivă, lipsită de primejdii [...]. Nu face parte aşadar din tipologia romantică a scriitorului damnat, victimă a propriei sale creaţii.”

(Gheorghe Perian, Paul Eugen Banciu, Muflonul, „Familia”, nr. 11, 1986, p. 2).

Dorina recunoaşte în Mona, asistentă medicală la sanatoriu, un revers al propriei fiinţe: „o războinică a cărnii” (Muflonul, vol.

I, p. 220). Cognomenul Brunhilda, potrivit pentru o walkirie, trimite la o forţă aproape elementară, ce ia viaţa în stăpânire fără complexe; „Aş fi vrut să am tenacitatea şi nepăsarea ei.” (vol. I, p. 199), admite Dorina. Asistenta sesizează evaluarea pozitivă implicită: „Brunhilda, cum o numise în particular pacienta aceea nici măcar zvăpăiată, [...] suna pentru ea ca un epitet, nu de vacă Zimmenthal cu lapte doldora şi puitoare a câte trei viţei pe an, sau de femeie războinică, stăpână a domeniului de umbre al Valhalei, ci ca o chintesenţă a femeii sănătoase la trup şi minte, capabilă să se ţină la distanţa potrivită de cărţile scrise mai întotdeauna de nişte bărbaţi singuratici, morbizi, hipersensibili, într-un fel, pacienţi perfecţi de-ai ei, pe care i-ar fi putut trata cu un picior dezgolit pe laterală, un decolteu şi două votci cu suc de roşii.” (vol. II, p. 169). Locuitori ai lumii reale, Marin şi Mona nu rămân fiinţe exclusiv biologice, autorul i-a înzestrat cu o agerime a minţii. reionate cu umor şi ironie, personajele secundare — familia în care a intrat Miron prin căsătorie, dar şi părinţii Dorinei — întruchipează o faună de fiinţe mărunte şi meschine, o lume

Dana Nicoleta Popescu

Cartea reflectărilor (1)

R

omanele lui Paul Eugen Banciu sunt legate unele de altele prin punţi de semnificaţii: „Muflonul poate fi o replică la Zigguratul. Anterioara carte era un roman al comunicării, cucerind treptat treptele realului. Muflonul nu parcurge drumul de la imaginar la real, ci exact invers: pleacă de la datele realului pentru a poposi în spaţiul fictivului, rescriind [...] şi stăpânind (?) realul.” (Adrian Dinu Rachieru, Invenţia grifonică, „Orizont”, nr. 17, 1986, p. 6). Carte a cuplurilor surprinse într-un moment de criză (cf. Dorin Murariu, Fluxul epic, „Orizont”, nr. 25, 1987, p. 2) sau aflate în dezagregare (cf. Adrian Dinu Rachieru, op. cit., p. 6), Muflonul rămâne, mai presus de orice altceva, creaţia dedicată de prozatorul timişorean condiţiei scriitorului, cu toate bucuriile, orgoliile, suferinţele şi reuşitele sale: „Carte a persoanei întâi, [...] seismograful «vieţii şi operei» prozatorului Miron Olaru” (Dorin Murariu, Umbra scribului. Eseu asupra prozei lui Paul Eugen Banciu, Timişoara, Hestia & Anthropos, 2008, p. 103), „Cartea autorului” (Adrian Dinu Rachieru, op. cit., p. 6), „maieutică a gestului scriitoricesc, dar şi a tehnicilor narative” (Cornel Munteanu, Paul Eugen Banciu, Muflonul, „Familia”, nr. 5, 1989, p. 4), „hermeneutică a genezei artistice” (Titus Popescu, Jurnal de lectură, „Transilvania”, nr. 10, 1986, p. 39) — după cum au caracterizat-o exegeţii.

Muflonul ni se dezvăluie ca un roman al reflectărilor: oglindirea în celălalt — personajul opus sau partenerul complementar — şi proiecţia în artă: „Muflonul este un roman despre un posibil roman, o carte în care prozatorul Paul Eugen Banciu scrie despre scriitorul Miron Olaru, care, la rândul său, «scrie» despre felul cum încearcă să-şi îmblânzească propriul personaj.”, rezumă Dorin Murariu (Umbra scribului, p. 103), evidenţiind rolul simbolic al oglinzilor în interferenţa dintre realitate şi ficţiune. „Minune a reproducerii instantanee şi complete, oglinda devine simbolul viziunii nealterate a lucrurilor. Un instrument în primul rând de cunoaştere a sinelui care îi revelează omului direct propria-i imagine, dublul, fantoma, simulacrul, perfecţiunile şi defectele fizice, precum şi imaginea universului înconjurător, în cea mai exactă formă.”, scria Jurgis Baltrušaitis în eseul monografic ce detaliază numeroasele conotaţii ale oglinzii (Oglinda. Eseu privind o legendă ştiinţifică.

Revelaţii, science-fiction şi înşelăciuni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p. 19). Încă din antichitate, arată Edgar Papu (Barocul ca tip de existenţă, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, vol. II, pp. 211-213), oglinda comportă două accepţii: una obiectiv-etică, de recunoaştere a esenţei reale, cealaltă subiectiv-estetică — strălucirea menită să subjuge pe ceilalţi are ca rezultat auto-fascinaţia. Amândouă apar în Muflonul: personajele se privesc obsesiv în oglinzile omniprezente, căutând răspunsuri iar, în cazul protagonistului, descoperirea sinelui interior se împleteşte cu narcisismul inerent creatorului.

Scriitorul Olaru se încadrează într-un tip caracteristic operei lui Paul Eugen Banciu: eroul reflexiv, ce analizează sceptic lumea în care este silit să trăiască. „Miron Olaru nu este nici personaj, nici caracter, nici măcar o prezenţă, ci o interioritate de conştiinţă prin luciditatea şi discernământul căreia se configurează celelalte identităţi civile.” (Aureliu Goci, „Tradiţional” şi „modern”, „Luceafărul”, nr. 26, 1989, p. 6). Personalitatea sa cumulează un set de personae: Don Quijote — comparaţie recurentă în romanele prozatorului timişorean — baronul de Münchhausen, regele Lear şi Falstaff. Masca lui Don Quijote i se atribuie atât scriitorului Olaru, cât şi pictorului Zenovian, „bunul său prieten, [...] un fel de variantă bucureşteană a sa, la care apela la nevoie” (Muflonul, Timişoara, Editura Facla, vol. II, 1988, p. 6).

Victor, „«un apolinic», cum se caracterizase singur” (Muflonul, Timişoara, Editura Facla, vol. I, 1986, p. 129), comparat de Zenovian cu Socrate, completează „tripleta pictorfilosof-scriitor” (vol. II, p. 292). Într-un complicat joc de similitudini şi contraste, apropieri şi înstrăinări, Miron oscilează între simbolurile reprezentate de cei doi prieteni ai săi: „Zenovian [...] este [...] o replică, un punct de referinţă în explicarea eroului principal. Pictorul exprimă ipoteza artistului a cărui viaţă este însăşi creaţia, care nu trăieşte decât prin şi pentru tablourile

C

C

colcăitoare: „Excelente personaje [...], oameni monotoni afişând multă viaţă străină, falsă, confecţionată, suflete compartimentate, cu afecţiuni drămuite şi reacţii previzibile alcătuiesc un cerc de rezistenţă şi tolerenţă, de coerciţie şi siguranţă în jurul lui Miron Olaru.” (Aureliu Goci, op. cit., p. 6). Andone, socrul lui Miron şi Alexa, cel ce nu va ajunge niciodată socrul lui Marin, reprezintă acelaşi tip de pater familias incapabil de a trece dincolo de existenţa materială. Minodora Andone, personaj detestabil, întruchipează obtuzitatea şi mercantilismul. Prin reacţii şi mentalitate, soţia lui Miron, Amalia, aparţine acestei lumi, care l-a luat pe Miron prizonier; protagonistul însuşi se consideră „un Boody, căţelul familiei Andone, decorativul personaj de legătură între lumea cea largă şi savanta familie respectată de toţi” (Muflonul, vol.

II, p. 348). Deşi Victor, uşor ironic, îi compară pe Miron şi Amalia cu Ulise şi Penelopa, soţia lui Miron ar interpreta, mai degrabă, rolul lui Circe sau, poate, Calypso — capcană sau ispită în calea adevăratului destin. „Oglinzile n-au fost niciodată considerate defectuoase, deteriorând figurile pe care le reflectă. Dimpotrivă, erau considerate ca simbol al preciziei şi al clarităţii.” (Jurgis Baltrušaitis, op. cit., p. 79). Miron se studiază în oglindă într-o încercare de autodefinire: „De dincolo, din ecranul lucios îl privea un bărbat în plină putere, apăsând pe vigoarea sângelui şi a muşchilor săi, de parcă i-ar fi pus cineva la îndoială vârsta. [...] când în baie, în amorsă (vorba cineaştilor) apăru Amalia [...]. Bărbatul fu nemulţumit de tabloul compoziţional al familiei ce-i apăruse în faţă şi se posomorî, îndeajuns de limpede ca femeia să priceapă că făcuse o gafă. Omul ei dorea să se ştie şi să se vadă singur în efigia ovală şi, mai mult ca sigur, nu numai acolo, ci şi în viaţa lui cea de toate zilele.”

(Muflonul, p. 37) Interferenţa soţiei în imaginea din oglindă constituie pentru Miron un atentat la propria-i individualitate; reflecţia învecinată îi reaminteşte conflictele mocnite din interiorul casei sale. Doar alături de Dorina, străina pe care a cunoscut-o, la început, doar prin prozele ei, are sentimentul — sau iluzia — de a atinge coincidentia oppositorum: „el rămânea iarăşi o jumătate de om, de fiinţa căruia avea nevoie o altă jumătate de om, femeia aceea, cât să-şi poată regăsi încrederea în sine” (vol. II, p. 246).

Căminul lipsit de intimitate şi certitudini nu are nimic de câştigat prin adoptarea unui câine. După ce animalul este adus acasă de Amalia, în mintea eroului prinde formă un alt „portret compoziţional” (vol. I, p. 22), în care soţii Olaru şi foxterrierul Boody parodiază cunoscutul tablou al lui Jan van Eyck, Familia Arnolfini, pictură ce a stârnit controverse cu privire la simbolurile ascunse. (Menţionarea operei de artă revine în Casa de pânză, vizând, de asemenea, realitatea şi aparenţele căsniciei.) În spatele perechii ce emană împăcare şi prosperitate, oglinda convexă dezvăluie mai mult decât cuprind graniţele tabloului: prin mise en abyme, privitorul atent zăreşte încă un personaj. Baltrušaitis (op. cit., p. 264) se referă la oglinzile convexe, purtătoare de magie, care transfigurează lucrurile. A treia persoană, ascunsă în virtualul tablou cu Miron, Amalia şi Boody, ar putea fi dublul moralizator, a cărui misiune este să arate calea onestităţii. În primul volum al Muflonului, iubirea şi căsătoria şi-au pierdut orice urmă de idealitate, deplasându-se spre zona acaparării.

Obişnuitei bătălii a sexelor i se adaugă tensiuni de supremaţie-subordonare între gineri şi socri — reali sau potenţiali. Cei doi prieteni şi alter ego ai lui Miron îmbrăţişează concepţii şi stiluri de viaţă contrare. Zenovian clamează: „Un artist nu trebuie să aibă obligaţii familiale!” (Muflonul, vol. I, p. 73), dar „Victor, amicul universitar, mult prea contemplativ şi mulţumit de locul său din viaţă” (vol.

I, p. 44), recunoaşte că e „iobagul familiei şi al catedrei” (vol. I, p. 173) — în primul rând iobagul soţiei sale, Carmen, invidioasă şi meschină, întrupare a materialităţii celei mai abjecte, în timp ce filosoful reprezintă spiritualitatea. În viziunea lui Miron, căsătoria stârneşte inerente conflicte, sufletul considerat pereche devine adversar: „Fiecare află despre sine ceva, dar sinele cedat celuilalt nu se mai poate întoarce înapoi decât prin anihilarea chingilor care-l reţin. Reflectarea trece apoi în confruntare...” (vol. I, p. 30). Pentru scriitorul Olaru, o tovărăşie reuşită presupune păstrarea individualităţii: „Abia acum îi înţeleg pe tinerii ce stau în parc cu casetofoanele în braţe şi firele duse la urechi... [...] Nu se sinchisesc dacă partenerul, prietena de pe aceeaşi bancă, pe care o iubeşte, desigur, ascultă la aparatul ei, pentru sine, o muzică pe care o simte necesară atunci sufletului ei. Ba, dimpotrivă, îşi fac din gestul acesta simplu un principiu moral... Dreptul fiecăruia la propria personalitate...” (vol. I, p. 29).

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat Simion Dănilă

Mihai Murariu

Nietzscheana

“Der-die-das” la Münster

Focurile

T

5

(2)

urma îşi urma astfel calea înainte, protejând omuleţii care se grupau înăuntrul ei asemenea unor pui dezorientaţi. Ochi măriţi de frică şi uimire, buze strânse de foame şi oboseală stăteau una lângă alta într-o disperare tăcută şi comună. Majoritatea abia dacă trecuseră de zece ani. Fiind cel mai mare, Joachim trebuia mereu să fie atent când într-o parte, când în cealaltă, făcând tot ce putea ca să le aline suferinţa. Proviziile de hrană pe care unii dintre nou-veniţi le purtaseră cu ei erau împărţite cu o seriozitate şi atenţie născute din disperare. Însă nu era totul fără speranţă.

Chiar şi când fiecare fărâmă din pâinea rece şi din carnea afumată dispăreau într-o mare de degete încă acoperite de funingine, laptele alb şi călduţ al vacilor îi mai liniştea pe micuţii călători. Astfel trecură de-a lungul văii, ţinându-se mereu cât mai aproape de râu, ascunşi între pomi şi tufişuri, umbre iuţi ale zilei şi năluciri ale nopţii. Lumini creşteau şi se stingeau în depărtare, parcă însoţindu-le drumul. Însă din spate, colosal şi de neoprit, Ghetarul continua să coboare. Când ajunseră la capătul văii, văzând că râul îi poartă de-a lungul unei trecători printre piscurile aspre,

bronz portocaliu, bătând cu dangăte până departe, în zarea lichidă. Iar din glasurile lor focurile răsăreau, mereu mai luminoase, mereu mai necruţătoare, servindu-şi stăpânii întunecaţi la faţă, păşind pe ierburi înegrite.

Aerul deveni stacojiu, pătat de aroma aurului topit şi plumb. Cerurile pulsau roşii ca în adâncul unei forje, scăpărând scântei sfârâitoare în care Joachim putea recunoaşte rămăşiţele de constelaţii, acum devorate aproape în întregime şi lipsite de nume. ar în fruntea celorlalţi păşea un coşmar cu chipul de fier. Cu graiul aurind al vechii limbi, el rupea, trosnea, refăcea lumea în propriul cuvânt, dându-i o strălucire sălbatică, o suflare vie. Valea întreagă le aparţinea lor acum, cei sosiţi de dincolo de Ghetar, unde aşteptaseră generaţii, plănuind. Acum erau liberi să rătăcească pe câmpiile ei, liberi să-şi aducă traiul şi credinţa printre oamenii care mai rămăseseră. În vocea lui, Joachim citi o pasiune care nu avea să se stingă vreodată până în clipa în care focul nu s-ar fi răspândit şi dincolo de Cele Zece Oraşe între munţi, câmpii şi defilee, când râurile şi mările ar fi dispărut în clocot, iar pietrele ar fi crăpat sub forţa limbilor de

unii dintre copii începură să plângă, întorcându-şi mereu capul către direcţia mai mult imaginară, ce îi purta spre o casă deja făcută scrum. Cândva, primul dintre Cele Zece Oraşe îşi înălţase turnuri triumfătoare la marginea văii, un gardian al păcii tuturor celelalte. Acum însă, nimic nu mai rămăsese din zidurile sale. Focul găsise o cale chiar şi prin cele mai mari blocuri de piatră, iar turnurile deveniseră bucăţi ascuţite ale unor vârfuri de degete scurmând cenuşa. Miros de lemn şi mirodenii atinse nările lui Joachim, ducându-l cu gândul la sărbătoarea dintre cele două jumătăţi ale anului. Atunci, dansatori mascaţi în fiare se străduiau să înghită soarele, lăsând întreaga omenire în întuneric. Focuri erau aprinse în acele zile de-a lungul văii, chemând înspre chipul soarelui, rugându-l să nu-şi lase în urmă supuşii. Şi, ca întotdeauna, lumina apărea din nou. Nu şi în acel ultim an. Noaptea nu se retrăsese cu adevărat în faţa dimineţii. Iar soarele abia dacă se vedea uneori, la marginea munţilor, furişându-se în grabă. Doar focurile continuaseră să ardă, fără să poată fi stinse, nici de apă, nici de pământ. Apoi venise ziua când totul se prăbuşise. Acum, printre copacii chirciţi de căldură, copiii puteau vedea focurile dansând, făcând pomii să semene cu zâmbete ştirbe ale unor măşti de demon.

Oraşul îi privea din depărtare, un contur neterminat, fumegând. La marginile sale, sute de siluete treceau, un şir tremurător, dar puternic, cu un el. Teroarea strigă din sufletul lui Joachim. Giganţii din vechime poposiseră printre oameni din nou. Mâini, picioare şi plete păreau doar tot atâtea împreunări ale roşului cu negrul, iar glasurile le sunau a

fierbinţeală. Turma se mişca cu încetineala şi încăpăţânarea alergătorului de cursă lungă.

Roci ascuţite şi gheaţă crăpată se arcuiau deasupra lor, gata să îşi desfacă aripile la cel mai mic semn de slăbiciune. Sunetele trecătorii îşi aruncau suliţele asupra ei, înspăimântându-i puii şi animalele, însă hotărârea liderului era de nezdruncinat. La capătul a unei jumătăţi de zi de mers, Joachim îşi privi însoţitorii. Oboseala îi doborâse pe majoritatea, însă în toţi se citea dorinţa de a răzbate până în lumea din afară, dincolo de trecătoare, în necunoscutul de care ajunseseră să nu se mai teamă. Joachim dădu ultimele sfaturi unora dintre copiii mai mari, spunându-le să nu se oprească până nu văd lumina soarelui în faţă. Apoi făcu cale întoarsă. Până de curând, viaţa lui i se păruse asemenea unui nesfârşit şir de mărgele, adunându-se, una câte una, într-un şirag. Acum însă, nu mai era atât de sigur. Într-un târziu, când ajunse din nou la marginea văii, văzu un singur fir înnodat de foc apropiindu-se.

Un chip de fier îşi fixă privirea ascunsă asupra lui, trezind la viaţă solzii arzători ai marelui şarpe, chinuindu-se să-şi facă loc pe lângă râu, în trecătoarea strâmtă. Glasul lui Joachim se înălţă clar şi puternic, purtând de la un capăt la altul al pietrelor, un cântec al păstorilor cu care se întâlnise de atâtea ori când îşi urma turma prin luncă. Înainte ca trecătoarea să se surpe, îngropând totul sub ea, Joachim mai apucă să vadă odată coşmarul cu chip de fier. Iar numele său era teamă oarbă. În zare, masiv, de neoprit, Ghetarul avea să alunece mai departe asupra văii, acoperind-o, ştergând urmele tuturor...”

I

Centre nietzscheene de studii şi documentare N (9)

oua turnură pe care au luat-o manifestările Arhivei Nietzsche în vremea Republicii de la Weimar se caracterizează prin deplasarea accentului de pe temele cultural-artistice pe problemele politico-ideologice. Activităţile organizate acum constituie un bun prilej, pentru numărul mereu crescând al antidemocraţilor, de a-şi dezlănţui, apelând la Friedrich Nietzsche, atacurile împotriva tinerei republici. Elisabeth găseşte recunoaştere chiar şi la forţele orăşeneşti cărora, înainte de război, în zadar s-a căznit să le intre în graţii. Îşi afişează ostentativ strânsa prietenie cu nobilimea din cercurile monarhiste, cum ar fi prinţesa de Schwarzburg, prinţesa de Albania, contesa de Bünau ori baroana de Ungern-Sternberg.

Fără a mai vorbi de fosta împărăteasă Hermine, care s-a numărat în mai multe rânduri printre oaspeţii săi. Relaţiile cordiale cu Margarete contesă de Bünau erau mai vechi. De pildă, în 14 iunie 1914, aceasta a tratat la Arhivă tema Ce reprezintă Nietzsche pentru mine, conferinţă publicată la Weimar în acelaşi an, pe care, după izbucnirea războiului, a repetat-o în 14 octombrie (în ajunul celei de-a 70-a aniversări a lui Nietzsche), apărându-l pe filozoful căruia i se reproşa că n-a fost un „bun german“. În încheierea consideraţiilor sale, ea a declarat (p. 20): „Dacă el ar putea vedea astăzi Germania, dacă ar putea vedea cum cuvintele sale «reevaluarea tuturor valorilor» au devenit realitate, dacă ar fi apucat aceste vremuri în care toţi bărbaţii acţionează puternic, bărbăteşte, iar femeile au atins măreţia în suferinţă şi solicitudine, ar aproba jubilând acest popor de eroi şi de martire.“ Contesa n-a trecut sub tăcere nici cui îi datora ea aceste convingeri: „Imaginea lui Nietzsche, denaturată intenţionat sau din neînţelegere, este restabilită în puritatea ei şi făcută clar perceptibilă pentru toţi de biografiile doamnei Elisabeth Förster-Nietzsche“ (p. 10). Faţă de asemenea intervenţii encomiastice în favoarea Elisabethei luase atitudine încă în 1906 (cu prilejul celei de-a 60-a aniversări a ei din 10 iulie), în ziarul berlinez „Der Tag“ din 27 iulie, un stimabil publicist şi scriitor german de origine evreiască, Alfred Kerr (1867-1948), în poezia „Übermenschin“ („Supraumana“ sau, mai corect, „Supraoama“, cu aluzie la supraomul nietzschean): Sora lui Nietzsche la 60 de ani./ Festivitate. Se serbează zdravăn./ Damă jubilând, tablou cadou/ atârnând solemn în Arhivă.// Între timp la hotel/ mare banchet Nietzsche./ Sus între candelabre pluteşte/ Friedrich. De-ar fi apucat această zi!// Complimente. Splendide/ ofrande de flori.

Telegrame./ Toasturi. Discursuri. Mulţumiri.

Mofturi./ Bisericuţe la cafea despre supraom. Ca o curiozitate, Alfred Kerr (sub pseudonimul Gottlieb) a publicat în 1916, la ieşirea României din neutralitate, un Cântec românesc total lipsit de delicateţe la adresa românilor, într-o germană dialectală, presărată

cu termeni facil românizaţi prin sufixul -escu şi articolul -(u)l, din care nu lipsesc expresiile „bacşiş rusesc“, „am exercitat trădarea“, „Ne-ar plăcea să gâtuim/ Ungaria şi-Ardealul“, „Urlăm triumful deplin/ În cloaca de corupţi/ În capitala Bucureşti,/ Unde nimeni nu se spală pe picioare“, „Din păcate, ne croiesc la bice/ Bulgarii şi germanii“ etc.

Pentru cei ce vor să-l descifreze, transcriem textul în întregime: In den klainsten Winkelescu/ Fiel ein Russen-Trinkgeldescu,/ Fraidig ibten wir Verratul –/ Politescu schnappen Drahtul.// Alle Velker staunerul,/ San me große Gaunerul./ Ungarn, Siebenbürginescu/ Mechten wir erwürginescu.// Gebrüllescu voll Triumphul/ Mitten im Korruptul-Sumpful/ In der Hauptstadt Bukurescht,/ Wo sich kainer Fiße wäscht.// Leider kriegen wir die Paitsche/ Vun Bulgaren und vun Daitsche;/ Zogen flink-flink in Dobrudschul,/ Feste Tutrakan ist futschul!// Aigentlich sind wir, waiß Gottul,/ Dann heraingefallne Trottul,/ Haite noch auf stolzem Roßcu,/ Murgens eins auf dem Poposcu! Scriitorul Karl Kraus (1874-1936) din Viena, şi el evreu, l-a reprodus în acelaşi an în revista sa „Die Fakel“, numărul pe octombrie, p. 7, cu un comentariu sarcastic: „În spatele pseudonimului se ascunde, pe bună dreptate, domnul Alfred Kerr. Ca să vorbim ca-n proza lui: asemenea lucruri vor fi fost odată cu putinţă în Germania, ecco [în it. în text, n. S.D.]. Interesant în toată treaba aceasta este că trecutul unui inamic se vede dinspre latura lui cea mai neagră, adică a picioarelor nespălate, exact în momentul în care hotărârea acestuia de a ieşi din neutralitate nu ne cade bine.

Dar inconvenientul că în capitala Bucureşti nimeni nu se spală pe picioare trebuie să fi fost cunoscut de-a lungul deceniilor, şi atunci ori nu se poate pune nici cel mai mic preţ pe alianţa cu un astfel de popor, ori năravul trebuie dat pe faţă chiar şi în acest caz.

Neglijarea spălatului pe picioare nu se petrece aşa de surprinzător ca o declaraţie de război, ci este o stare pe care diplomaţii au avut prilejul s-o remarce în decursul timpului. Dar literatura germană, care de mult este familiarizată personal cu meteahna asta, recuperează pierderile cele mai ireparabile şi nu riscă, la rându-i, decât suspiciunea unor picioare metrice nespălate.“ Karl Kraus a introdus Cântecul românesc (adăugând de la e o strofă ironică: Denn es dichtet Alfred Kerrul/ täglich was sich reimt für Scherul./ Doch er ist kein solches Rossul,/ sondern kerrt zurück zu Mossul.) şi în scena 20 din actul III al voluminoasei lui tragedii Ultimele zile ale omenirii, la care a lucrat din 1915 până în 1921. nimozitatea faţă de Alfred Kerr, devenit între timp democrat şi pacifist, îi răbufneşte din nou în 1928, când îi impută poeziile instigând la război, între care şi cântecul respectiv.

A

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

6

Banat Cristian Ghinea

Toată cultura noastră s-a dezvoltat în salturi, mereu recuperatoare Interviu cu prof. univ. dr. Mircea Muthu, profesor la Facultatea de Litere din Cluj, preşedintele juriului APLER

Cristian Ghinea: Domnule prof. univ. dr. Mircea Muthu, ce este APLER, asociaţie în cadrul căreia vă ocupaţi de partea de beletristică?

Mircea Muthu: APLER-ul este forma prescurtată a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România. Ca orice asociaţie, este colectivă, în sensul că strânge şi edituri şi reviste şi, implicit, publicaţiile acestora: cărţile şi tot ceea ce ţine de administrarea cărţii. La început, când a fost înfiinţată această asociaţie, s-a schiţat şi o Lege a cărţii. Din păcate, această lege a zăcut foarte mult pe pupitrele Parlamentului. Până la urmă, ea a apărut, dar nu în forma pe care am conceput-o noi în esenţă, la Câmpina, acolo unde am avut multe întâlniri pregătitoare pe marginea acestei legi. Vă daţi seama, acolo intră şi problema timbrului pe carte, stipendierea cărţii, chestiuni legate de planurile editoriale ş.a.m.d. Prin urmare, acesta este APLER-ul. Anual, el se întâlneşte prin membrii fondatori, dar şi prin cei care s-au înscris, şi se decernează Premiile APLER – pentru revista anului, editura anului, grafica anului, autorul anului şi un premiu pentru critică literară.

C. G.: Există şi o extensie internaţională a asociaţiei?

M. M.: Da, sunt ramificaţii şi în alte ţări, realizate prin diligenţa actualului conducător al APLER-ului, Ion Tomescu şi a doamnei sale, Daniela Tomescu – în Franţa, Canada, Serbia, Turcia etc. Important este că există un proiect de extindere a acestor relaţii, care merg pe reciprocitate.

C. G.: Chiar dumneavoastră spuneaţi, într-o plăcută întrevedere cu membrii Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara – din Lugoj şi redactori ai revistei „Banat” – revistă membră APLER, că sunt destule edituri şi reviste de calitate care nu sunt membre. Ce le-aţi transmite acestora?

M. M.: Cu cât sunt mai multe edituri şi reviste înscrise în APLER, organizaţia devine mai puternică, se face auzită şi poate chiar să-şi impună punctele de vedere pe piaţa cărţii. Desigur, la admitere nu primează criteriul cantitativ, ci cel calitativ.

C. G.: Domnule Muthu, se discută mult despre târgurile de carte. De ce n-am discuta şi despre un târg de reviste literare?

M. M.: Asta ar fi într-adevăr o idee bună, o idee nimerită, pentru că există foarte multe reviste de cultură care apar în România, multe dintre ele în ediţii destul de mici, ca să nu spun insignifiante. Sunt reviste care apar în tiraje de 2-300 de exemplare...

C. G.: În funcţie de sponsorizarea locală, asta este...

M. M.: Sunt reviste cvasinecunoscute sau total necunoscute publicului larg – evident, pentru oamenii care mai citesc în ţara

asta. N-ar fi rău un asemenea târg de reviste, pentru a se vedea ce se face, ce se scrie, din moment ce sunt reviste cu tiraj mai mic, dar care au valoare. „Banat”-ul, că tot vorbeam de el, are în mod cert valoare, dar şunt şi reviste bucureştene care n-au răspândire, pentru că nu au putere financiară...

Mă gândesc de pildă la „Jurnalul literar”, pe care-l scoate Nicolae Florescu – o revistă excepţională, care se ocupă mai ales de literatura exilaţilor, dar nu numai, este şi o extraordinară revistă de istorie literară şi de istorie culturală. Exact asta se întâmplă şi la „Banat”, unde găsim contribuţii la istoria culturală a Banatului, iar acestea merită să fie cunoscute.

C. G.: Există trei modele, domnule profesor, sau măcar atâtea am putut să decelez eu, în legătură cu revistele literare în format print. Primul ar fi de genul „Orizont”, revista USR din Timişoara, care merge, la capitolul desfacere, în principal pe abonamente. „Banat” merge exclusiv pe sponsorizări, în principal din partea Primăriei şi a Consiliului Municipal Lugoj, iar al treilea model este acela de „supliment literarartistic”. Ca să păstrăm specificul local, aş menţiona „Paralela 45” – suplimentul cultural al cotidianului timişorean „Renaşterea bănăţeană”, condus de un membru al USR – lugojean de origine – Laurenţiu Nistorescu; în acest fel, suplimetul primeşte tirajul consistent al cotidianului respectiv. Care ar fi modelul ideal?

M. M.: Din punct de vedere tipologic, evident, primul, cel cu abonamentele. Acuma să ştiţi că şi unele reviste culturale au suplimente. Revista „Tribuna” din Cluj, ca să vă dau un exemplu, are un supliment lunar – al literaturii care se scrie la Huedin, să spunem. Ţineţi minte, de pildă, „Ziarul Financiar”...

C. G.: Avea un supliment foarte bun, „Ziarul de duminică”, am păstrat şi acum colecţia pe vreo trei ani...

M. M.: Exact, „Ziarul de duminică” – de mare calibru, care apărea... sâmbăta.

C. G.: Dar toate astea au început să dispară pe rând – îmi amintesc de suplimentul literar de la „Ziua”...

M. M.: Chiar şi suplimentul de duminică de care vorbeam. Destinul revistelor, nu numai literare, dar şi culturale – din sfera culturologiei, completează cumva şi destinul cărţii. Pentru că nici cu cartea nu stăm mai bine! Apar cărţi şi nu ştii de ele, pentru că nu sunt semnalate niciunde.

C. G.: Ca să rămânem la reviste... Aşadar, domnule profesor, avem: reviste literare, grupări literare, găşti literare, triburi literare, ca să mergem aşa, într-un descrescendo. Adică: aici publicăm doar noi, ăsta-i teritoriul nostru. Cine e din afară, afară să rămână! Şi pentru mulţi autori există această barieră. Sau este doar o barieră închipuită?

M. M.: Depinde de zonă, depinde de provincie. În unele oraşe mari, trebuie să o spun, există astfel de bariere, care nu sunt închipuite. Dar ele se pot sparge. Ele au început să fie sparte, mai ales în privinţa publicării cărţilor. Pentru că au apărut destul de multe edituri, chiar pasagere, şi nimeni nu poate face abstracţie de necesităţile economice. Aşa că, paradoxal, se poate scoate mai uşor o carte decât publica un articol într-un periodic cultural serios... Oraşele mai mici au mai multă deschidere la acest capitol.

C. G.: Domnule profesor, profilul unui „tânăr” scriitor în România de astăzi este al unui tip aşa, pe la 45 de ani... Există o indiferenţă a tinerilor faţă de formele organizate, clasice, ale literaturii?

M. M.: La prima afirmaţie vă dau dreptate, cam aşa stau lucrurile. La întrebarea cu tinerii, n-aş vrea să mă hazardez, mai ales că eu lucrez într-o Facultate de Litere de

40 şi ceva de ani. Şi înainte de 1989, dintre sutele de studenţi pe care-i aveam, existau întotdeauna vârfuri, era apoi o medie şi, în fine, existau cei care chiar nu erau interesaţi, nu numai de facultatea la care au venit, dar, în general, de nimic! Nu erau interesaţi de ceea ce eu numesc cultură. În general, vârfurile răzbăteau, n-aş putea da un procent...

După 1990, în schimb, cu deschiderea a tot felul de frontiere, în mentalul colectiv al tineretului s-au produs nişte mutaţii extraordinare. Suntem şi în siajul aşa-numitului post-modernism, care aglutinează, care adună totul. Este orientat spre trecut şi o face cu ironie, ca o luare în răspăr, fără a mai discerne valorile...

C. G.: Şi care a cam început să obosească... Este ca „rebeliunea” purtătorilor

şesc etapa versificării ca simplu reflex al exploziei hormonale, dar proza adevărată nu se poate împlini decât la maturitate, atunci când ai acumulat destulă experienţă de viaţă încât s-o poţi converti într-o istorie credibilă şi impresionantă pentru cititor.

Aşa e?

M. M.: La noi, anul trecut a fost un an al romanului, al prozei, începând cu Provizoratul lui Adameşteanu, continuând cu Vosganian şi cu alţii. Sigur, proza cere altceva, dar pe un anumit fond. Care este, de fapt, fondul pe care s-au clădit aceste proze masive, acest romane? Noi avem o apetenţă deosebită pentru proza scurtă. Acolo suntem tari, efectiv. Din perioadele trecute, mă gândesc la un Fănuş Neagu, de pildă, la un Preda, dar venind mai încoace, găsim mulţi

Prof. univ. dr. Mircea Muthu şi redactori ai revistei „Banat” din Lugoj: Dorin Murariu, Simion Dănilă, Constantin-Tufan Stan, Cristian Ghinea, Adriana Weimer, Dan Floriţa-Seracin, Laurian Lodoabă – la Şcoala de Arte Frumoase „Filaret Barbu” din Lugoj – de blugi, care s-au multiplicat într-atât, încât au devenit o armată, iar rebeliunea lor a ajuns o chestie „standardizată”.

M. M.: Este cam aşa, mai ales că postmodernismul, se ştie, este creaţia, este fructul unei societăţi post-industriale. Or, noi suntem departe de aşa ceva. De aceea, aşa-numitul post-modernism de la noi este, n-aş spune neapărat dublu falsificat, dar ceea ce se emite nu este varianta... originală.

C. G.: Vorbeam într-o cronică a mea despre această aşa-zisă „lieratură a alienării urbane” de la noi, care este nesinceră, superficială şi nu este credibilă. Îmi amintesc Sala oglinzilor, de Robert Stone, un roman extraordinar, sau John Gheena, de Didier Decoin, la fel... Ambele cărţi, foarte puternice, le credeai, pentru că acolo era adunată o experienţă reală, erau nişte acumulări, pe când la noi n-avem de-a face decât cu un reflex mimetic...

M. M.: În această atmosferă unii cred că pot scrie oricum, dar alţii au înţeles că nu este decât un „rumeguş” trecător, ca orice modă. Pe urmă, acum există alte ocupaţii care fascinează, celelalte modele apărute în mass-media, şi atunci sigur că ne punem întrebarea propusă de dumneavoastră – scriitorul când se mai coace? Se coace abia la 40-50 de ani, dacă există... Şi există!

C. G.: Este adevărat, poeţii pot fi brilianţi şi la vârsta adolescenţei, dacă depă-

autori care şi-au făcut ucenicia în proza scurtă, iar unii au rămas acolo, ştiu eu, Ioan Lăcustă şi alţii.

C. G.: Iar proza scurtă merge la ţanc în revistele literare, mai ales la cele în format electronic. Iar aici îi găsim mai ales pe tineri! Care este, după dumneavoastră, locul revistelor culturale on-line în literatura română actuală? Sunt ele doar un fenomen underground?

M. M.: N-aş spune asta. Mai degrabă, e şansa revistelor care nu pot să apară print în tiraje mari, e şansa lor de a fi citite. Sunt şi site-urile literare, unde un scriitor român poate fi citit în Peru, Chile, Israel sau Australia, iar asta nu e puţin lucru. Ştiu că există site-uri care au adunat scriitori valoroşi şi i-au publicat în antologii, cum ar fi Poezie.ro sau Proza.ro. Dar, în rest, e aceeaşi „bulimie”, pentru că se amestecă toate. Cum să vă spun, pentru mine facebook-ul este ca şi cafeaua fără zahăr. Mă distrează relaţiile astea de „prietenie”, la care tot am fost invitat, fără a răspunde...

C. G.: Bun, şi-atunci cum rămâne cu afirmarea unui tânăr scriitor, dacă nu are această unealtă la îndemână? Pe vremuri, te duceai la Bucureşti cu jobenul şi bastonul, intrai sub aripa unui maestru, maestrul te plimba prin cafenele, mai cunoşteai şi alţi maeştri, apăreai în reviste, îţi făceai un 

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat  nume. Dacă nu plecai din provincie, zăceai acolo, neştiut de nimeni.

M. M.: Nu contest că internetul este o şansă. Este totuşi o şansă care face abstracţie chiar de această relaţie, care ar trebui să existe între maestru şi discipol. În materie de artă, pentru că mă refer nu numai la literatură, mă refer şi la pictură, la muzică, aicea nu se poate... Trebuie să existe această relaţie, pe care electronica n-o poate înlocui cu niciun chip, sub nicio formă. Cu alte cuvinte, este o armă cu două tăişuri.

C. G.: Domnule profesor, există această sintagmă: cultură naţională. Cum aţi putea defini această sintagmă, în condiţiile în care noi, autorii din diferite părţi ale ţării, practic nu ne cunoaştem, nu ştim ce scrie fiecare. Târgurile de carte nu reunesc decât editurile mari, sunt un fel de „masă a poganilor”, cum era la Lugoj pe vremuri...

M. M.: Iar acolo standurile costă, apoi trebuie să te plasezi în siajul editurilor mari, pentru că unele edituri mari distribuie spre tipărire anumite cărţi editurilor mici, sunt tot felul de arnajamente din astea... Referitor la întrebarea iniţială, aş împărţi cumva răspunsul. Unu: cultura, sub forma imaginarului artistic, se clădeşte pe un paradox. Literatura propune şi – în cazul unui scriitor mare – impune o alteritate, o altă lume. Paradoxul rezidă în aceea că alteritate fiind, în momentul în care o parcurgi, are o finalitate de reintegrare în tine. Te îmbogăţeşte! Deşi ea este, repet, alteritate, o altă lume în care intri. În legătură cu ceea ce numim cultură naţională, dacă rămânem tot la imaginarul literar, nu putem face abstracţie de ceea ce se numeşte limba în care scriem. Sigur că există viaţă a limbii – limba este un organism. Foarte mulţi spun că limba are o valenţă ontologică, în sensul că noi nu creăm limba, ci limba ne creează pe noi. Dar există şi forme de viciere a limbii, a travers les siecles. Însă când vorbim despre cultura naţională, nu e neapărat să vorbim despre ea ca fiind întinsă la orizontală, că noi nu ştim ce scrie cel din Bucovina sau din Banat... Există o altă formă de a considera cultura şi aici fac o comparaţie, prin analogie: chestiunea timpului. Noi trăim într-o epocă în care ne dăm seama că timpul trece mai repede decât trecea pe vremuri, şi asta nu pentru că suntem mai în vârstă decât eram pe atunci. Cum spunea cineva, nu ne mai putem imagina timpul ca şi clepsidra, cu partea de deasupra, gâtuitura şi ceea ce este jos. Partea de deasupra este trecutul, noi ne hrănim din trecut, purtăm această „cocoaşă”, a trecutului. În partea de jos a clepsidrei nimeni nu ştie ce e, iar prezentul este gâtuitura. Ei bine, asta a fost cândva. În prezent, gâtuitura s-a mărit, iar timpul trebuie imaginat ca un ou. Acum, părţile de sus şi de jos sunt foarte mici, pentru că pe nimeni nu mai interesează trecutul, dar nici nu mai putem previziona ce se va întâmpla în viitor, şi atunci rămâne doar umflătura prezentului. Ca să revin la întrebare, cultura naţională se vede pe această „umflătură”, pe această prezentificare, care vine şi aprofundează un anumit segment geografic, care după aceea poate să aibe iradieri. Eu, ocupându-mă de balcanologie, v-aş da un exemplu de scriitor provincial, care în momentul în care îşi clădeşte opera pe o simbolistică fenomenală, are nişte reflexe extraordinare şi devine efectiv un purtător al culturii naţionale. Este Ştefan Bănulescu, cu nuvelistica lui, cu Cartea de la Metopolis etc.

Prin urmare, orizontalitatea este de fapt unidimensionalitate, este o hibă a postmodernismului. Aşa trebuie înţeleasă cultura naţională.

C. G.: Dar, de multe ori, în istorie, clepsidra de care vorbeaţi a fost înşfăcată de o mână butucănoasă, păroasă şi întoarsă cu violenţă cu susul în jos. Mă refer la stalinism, la realismul socialist şi alte furtuni de acest gen.

M. M.: Nu întâmplător, la noi este această idee repetată obsedant: că mereu trebuie s-o începem de la început. Eu fac anume acest pleonasm, pentru că mereu era ceva neterminat. În loc să fie continuă, toată cultura noastră s-a dezvoltat în salturi, mereu recuperatoare. De aceea cultura noastră a fost jalonată de marii enciclopedişti, începând cu Cantemir şi continuând cu Mircea Eliade, Hasdeu şi aşa mai departe. Deci, o cultură de enciclopezi, pentru că asta înseamnă saltul care recuperează şi încearcă să înainteze.

Adriana Weimer

Galele APLER – Ediţia a XIII-a, 2011 –

Î

n zilele de 8-10 decembrie 2011, va avea loc, la Câmpina, ediţia a XIII-a a Galelor APLER., care vor fi deschise de Ion Tomescu, preşedintele APLER. Moderatorul şi prezentatorul Galelor APLER este scriitorul Dan Mircea Cipariu.

Tema dezbaterii din prima zi a Galelor, joi, 8 decembrie, va fi: Criza mondială şi industria editorială din România. Soluţii, deziderate – dezbatere; moderator: prof. univ. dr. Cristian Niculescu.

Vineri, 9 decembrie 2011, ora 11.00, se va discuta despre DECULT – proiect realizat de „FEDCR Muntenia Sud” din Fonduri Europene. Obiective generale şi specifice în domeniul editorial din România; dezbatere condusă de Lucia Ovezea şi Dan Mircea Cipariu. Un moment aşteptat va avea loc tot vineri, 9 decembrie, la ora 18.00, în sala “George Hanibal Văleanu” a Casei Tineretului Câmpina, când se vor acorda Premiile APLER pentru anul editorial 2010. uriul APLER este format din: prof. univ. Mircea Martin (preşedinte), prof. univ. dr. Vasile Spiridon (critic literar), dr. Radu Voinescu (critic literar), dr.

Dorana Coşoveanu (critic de artă).

Câştigătorii acestei ediţii a Galelor APLER sunt: Editura MNLR, Revista “Cultura”, Mircia Dumitrescu, Liviu Franga, Mihaela Albu, Gabriel Rusu.

Astfel, Premiul „Romul Munteanu” pentru editura anului va fi acordat Editurii Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, director Lucian Chişu, care va fi înmânat de doamna Ana Munteanu, fiica lui Romul Munteanu. Premiul „Revista anului” se va acorda Revistei “Cultura” din Bucureşti, director Augustin Buzura.

Premiul „Graficianul anului” îi va fi atribuit lui Mircia Dumitrescu, pentru ilustraţia volumelor editate de Editura MNLR: În curtea cu pavajul gri, de Augustin Frăţilă, şi Oraşul cu un singur locuitor/ La ville d‘un seul habitant, de Matei Vişniec, Editura MNLR. Premiul „Cezar Ivănescu” pentru autorul anului 2010 va fi acordat scriitorului Liviu Franga, pentru volumul Scrisori din mica mea latinitate, Editura MNLR. Premiul pentru critică literară „Dan Alexandru Condeescu” se va atribui volumului În labirintul cărţilor, de Mihaela Albu, Editura Aius. Premiul pentru jurnalism cultural va fi oferit lui Gabriel Rusu, de la TVR Cultural.

J

7

Eugen Dorcescu

„Cuvântul este cel mai sigur şi mai consolator acasă” Ancheta „Orizont”, 7, 2007: „Ce înseamnă – pentru dumneavoastră – acasă?”

A

m câteva tipuri de răspuns la această întrebare. Mai întâi, unul de factură ontologică, imediată, ţinând de evidenţă, de realitatea contingentă, de inter-relaţia – raţional-sentimentală – a persoanei mele cu mediul geografic, istoric, lingvistic, social în care trăiesc. Din acest unghi, acasă înseamnă, pentru mine, România – Timişoara – propria casă – familia (biologică, duhovnicească, profesională). În legătură cu familia, în sens restrâns, nuclear, o precizare: „Je n’ai jamais appelé ma femme autrement que ‘ma demeure’ ” (Marek Halter, citând, la rându-i, cuvintele unui înţelept).

Concomitent, ca fiinţă spirituală, homo spiritualis, pneumatikos, eu ştiu prea bine „că nu avem aici cetate stătătoare, ci căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), ştiu că va trebui „să îmbrăcăm”, odată şi odată, acea „zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri” (2 Corinteni 5,1).

Aşadar, tot pentru mine, dar, de data aceasta, în calitatea mea de entitate spirituală, acasă înseamnă, Împărăţia, precum şi, pe durata vieţii pământeşti, Cartea din care am aflat că Împărăţia există şi că, dacă mă voi arăta vrednic, mă aşteaptă şi, poate, mă va primi, cândva.

Cuvântul este cel mai sigur şi mai consolator acasă. Acesta ar fi un răspuns aşazicând metafizic la întrebarea pe care aţi avut gentileţea să mi-o adresaţi. Şi mai am un răspuns, unul ce ţine de fiinţă, de fiinţare, un răspuns de natură estetică şi existenţială. Anume: Acasă sunt scrierile mele, acasă este, mai cu seamă, poezia mea, dată fiind capacitatea textului artistic,

în genere, de a exprima atât fiinţa în sine, cât şi fiinţa în act. oi detalia puţin această afirmaţie, spre a clarifica lucrurile. Din câte cred – am ajuns să conştientizez abia acum, târziu, acest posibil adevăr – poezia mea explorează spaţiul, mai puţin frecventat, dintre subconştient şi conştiinţă.

Subconştientul, inepuizabil, prin natura sa, irigă, constant, acel limb, acel teritoriu de perpetuă semiobscuritate, asigură, altfel spus, „materia” şi potenţialitatea sensului, iar lumina conştiinţei vine cu încercarea de a structura, de a face comunicabilă pulsaţia, substanţa abisală, inefabilă, a fiinţei.

Echilibrul, mereu tensionat, dintre cele două forţe, nicidecum prevalenţa, fie şi temporară, a vreuneia dintre ele, ar putea fi, bănuiesc, una din definiţiile acestei poezii.

Eu sunt artist, nu acrobat, eu explorez sensuri (existenţiale şi estetice), nu manevrez gesturi (care, oricât de abile ar fi, rămân, întotdeauna, şi în mod fatal, superficiale, factice), chiar dacă forma (expresia) nu-mi este deloc indiferentă. Enunţul are o motivaţie vitală, nu convenţională. Aşadar: tema – şi chiar stilul – scrierilor mele îşi au sursa exact în penumbra ce rezultă din impactul subconştientului şi conştiinţei.

Or, în acest cronotop, pe cât de virtual, pe atât de real, se întâlnesc, se armonizează toate nivelurile eului: şi senzorialitatea, şi raţiunea, şi afectul, şi intuiţia (cu angoasa ei adiacentă), şi revelaţia (ce aduce cu sine iluminarea). Aici se regăsesc, deci, toate ipostasurile fiinţei şi, în consecinţă, toate înţelesurile, amintite mai sus, ale lui acasă.

V

Hans Dama

Conferinţă la Viena despre viaţa scenică din Banat în limba germană V A

ineri, 4 noiemrbie 2011, Institut für Österreichkunde (Institutul de Ştiinţă al Austriei) din cadrul Universităţii din Viena a găzduit conferinţa doamnei prof. univ. dr. Eleonora Ringler-Pascu de la Facultatea de Muzică a Universităţii de Vest din Timişoara, la catedra de actorie, atât în limba română, cât şi în germană. Conferinţa a avut ca tematică „Viaţa teatrală din Banat“, axându-se în mare parte pe activitatea Teatrului German de Stat din Timisoara, înfiinţat în 1953, dar cu referiri şi la viaţa dramatică din alte oraşe, ca, de exemplu, cel din Oraviţa (edificat în 1817, o copie la scară redusă, însă fidelă, a vechiului Burgtheater din Viena, fiind inaugurat în prezenţa împăratului Francisc I şi a împărătesei Augusta Carolina; initial au avut loc reprezentaţii în limba germană, mai ales pentru ofiţerii garnizoanei austriece de la graniţa cu Imperiul Otoman; în 1868 a avut loc aici o reprezentaţie a trupei Pascaly, cu care a venit şi sufleorul Mihai Eminescu, al cărui nume îl poartă astăzi teatrul). Pe de altă parte, a fost evidenţiată şi viaţa scenică de altădată, tot în limba germană, de la Vârşeţ (Serbia).

Studiind preponderent activitatea teatrală în limba germană din Timişoara, referenta a prezentat auditorilui pe îndelete activităţile diferitelor trupe de teatru, în special din Viena şi Praga, care, în secolele 18 şi 19, au intreprins turnee prin Banat, oprindu-se mai mult timp în capitala sa. Odată cu înfiinţarea Teatrului German de Stat (TGST) în 1953, viaţa sce-

nică în limba germană din Timişoara a luat o deosebita amploare, fiind desigur şi obstrucţionată de cenzura sistemului de altădată. stfel, drama profesorului dr. Rudolf Hollinger Coroana de Foc. Martirul lui Gheorghe Doja, care era deja pusă în scenă în stagiunea 1970/ 71 la TGST, fusese scoasă de pe afiş cu două săptămâni înaintea premierei (în toamna anului 1970), datorită unor intrigi, cu toate că actele 4-5 se difuzaseră înainte prin emisiunea germană de la Radio Timişoara. Mulţi actori ai Teatrului German de Stat, după emigrarea lor, şi-au reluat cu mult success activitatea pe scenele din Austria, Elveţia şi Germania. În prezent, doamna Pascu-Ringler este antrenată, cu studenţii ei, în proiectul “Istoria trăită a Teatrului German din Timişoara”, încercând să elaboreze un fel de istorie, atipică, a acestui teatru, deoarece până în ’89 foarte mulţi actori au emigrat în Germania.

Este foarte important ca această istorie să nu se piardă, ea nefiind încă scrisă, deşi de curând a apărut o monografie despre Teatrul German de Stat din Timişoara, semnată de Horst Fassel: Deutsches Staatstheater Temeswar (1953-2003), la LiteraturVerlag Berlin, 580 (!) pagini, în care istoria acestui teatru e văzută prin prisma unei tradiţii de peste 175 de ani.

Astfel, şi datorită conferinţei doamnei Pascu-Ringler, auditoriul vienez a avut prilejul să facă incursiuni mentale în viaţa scenică de expresie germană din Banat.

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

8

Banat Olimpia Berca

E

Voci ale poeziei moderne E

ditura Pre-Textos din Valencia, Spania, a publicat, recent, o amplă lucrare: Andrés Sánchez Robayna (Ed.), Ars poetica (Versiones de poesía moderna), cuprinzând traduceri din poezia europeană, de la romantism şi până în strictă contemporaneitate. Uriaşa muncă de tălmăcire în limba spaniolă a unor eşantioane concludente, editate bilingv, din opera a treizeci de poeţi, de la William Wordsworth, Rainer Maria Rilke, Aldo Palazzeschi, Saint-John Perse, Anna Ahmatova, la Pierre Reverdy, Paul Éluard, Gary Snyder, André Velter etc., s-a efectuat în celebrul, de acum, Atelier de Traducere Literară (Taller de Traducción Literaria) de la Universitatea din La Laguna, Tenerife, iniţiat, cu 16 ani în urmă, şi condus de Profesorul, criticul literar şi poetul Andrés Sánchez Robayna, una din personalităţile cele mai reputate ale vieţii literare şi universitare spaniole, care semnează şi o cuprinzătoare Introducere. Postfaţa acestei importante apariţii îi aparţine poetului şi eseistului francez Yves Bonnefoy. Se cuvine să subliniem că poezia română modernă este prezentă în acest prestigios context prin două nume: Lucian Blaga şi Eugen Dorcescu. Tălmăcirea textelor lui Lucian Blaga se datorează lui Andrés Sánchez Robayna şi Lilicăi VoicuBrey. Poeziile lui Eugen Dorcescu au fost traduse de Lilica Voicu-Brey şi Silvana Rădescu, sub veghea şi cu supervizarea lui Andrés Sánchez Robayna.

D

În fine, Andrés Sánches Robayna a apelat şi la un al treilea criteriu, de natură existenţială, ce ar răspunde ideii după care traducerea are şi un rol salvator, într-o lume a negărilor şi a separărilor. Traducerea ar fi semnul solidarităţii şi al posibilelor confluenţe. ste vădit că editorul a acordat o atenţie specială poeţilor proveniţi din ţările estice (Polonia, Cehia, România), a căror operă a ajuns mai târziu (ori indirect) în spaţiul comun al culturii europene şi al căror destin a fost marcat, conjunctural, de intoleraţa şi duritatea unor regimuri identice.

Principiile de realizare concretă a muncii în transferul literar urmează mai multe etape, de la transpunerea primă, individuală, la definitivarea graduală şi colectivă, cu participarea şi coordonarea permanentă ale diriguitorului, ale maestrului, Andrés Sánchez Robayna.

Procesul de translare a informaţiei estetice are în vedere toate palierele, încât traducerea este, potrivit programului afirmat în cuvântul introductiv, o reîncorporare a structurii semantice în textul de sosire, într-o proporţie cât mai mare, cu respectarea strictă a alianţei dintre rigorile filologice şi spiritul creator (v. p. 16).

Printre alte exemple, reţinem suplinirea pierderii, pe care o implică renunţarea la rimă, prin respectarea ingenioasă a metricii, a măsurii, dar şi efortul, de cele mai multeori răsplătit, de a menţine ritmul interior al textului (şi al limbii!) originalului, distribuirea accentelor semantice deopotrivă cu cele metrice, pentru a evoca, atât cât este posibil, atmosfera inconfundabilă pe care textul poetic o degajă.

Spre ilustrare, apelăm la două poeme dintre cele reţinute din lirica românească: Lucian Blaga: “Mamă, – nimicul – marele! Spaima de marele/ îmi cutremură noapte de noapte grădina./ Mamă, tu ai fost odat’ mormântul meu./ De ce îmi e aşa de teamă – mamă –/ să părăsesc iar lumina?” (DIN ADÂNC).

“Madre – nada – ˇlo eterno! El temor a lo eterno/ noche tras noche tiembla en mi jardin./ Fuiste una vez, madre, mi tumba./ żPor qué tanto temor – madre -/ a abandonar la luz de nuevo?” (DESDE LO PROFUNDO). (Traducere: Andrés Sánchez Robayna şi Lilica Voicu-Brey).

Eugen Dorcescu: “În clopot de-ntuneric luna bate./ E-un naos marea. Golul, dedesubt,/ Se-acoperă cu-un pod de alge, rupt./ Concentrice văpăi dezghiocate.// Un miez de foc alunecă pe creste/ În râpe-ntunecate strălucind./ Vin zorile, cu grape de argint./ Nimic nu e aicea.

Totu-i peste”.

“La luna da en una campana oscura./ El mar es una nave. El vacío, debajo,/ Se cubre con un puente de algas, roto./ Llamas concéntricas resquebrajadas.// Un ascua se desliza por las cimas/ Y brilla en los abismos tenebrosos./ Llega el alba, con ráfagas de plata./ Aquí no hay nada. Todo por encima.” (Traducere: Lilica Voicu-Brey şi Silvana Rădescu).

e curând a apărut la Valencia, Spania, în Editura Pre-Textos*, un foarte frumos volum, ce oferă, în traducere spaniolă, o amplă panoramă a creaţiei poetice moderne, de la Romantism până în zilele noastre.

Printre cei 35 de autori vizaţi, descoperim şi numele a doi poeţi români: Lucian Blaga şi Eugen Dorcescu.

Lucrarea, tipărită cu prilejul împlinirii a peste cincisprezece ani de activitate a prodigiosului Atelier de Traducere Literară (Taller de Traducción Literaria), condus de profesorul Andrés Sánchez Robayna, reputat istoric literar, poet, traducător şi traductolog, editorul cărţii, este, într-un fel, o urmare, o completare şi, mai ales, o clarificare a “metodologiei” unei realizări similare, anterioară acesteia – De Keats a Bonnefoy, 2006 –, coordonată de acelaşi specialist.

“Atelierul” fiinţează în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din oraşul La Laguna, renumit centru universitar, ştiinţific şi literar al Insulei Tenerife, în Arhipelagul Canarelor. Această celebră universitate, întemeiată în 1792, este cunoscută de noi mai ales prin numele lui Alexandru Ciorănescu, profesor, comparatist (“encargado de curso”), din 1948 până în 1979.

Iată că deschiderea spre cultura universală, apetenţa pentru comparatismul literar, pe care cărturarii din La Laguna le-au practicat încă de la începuturi, se concretizează acum în această Ars poetica (Versiones de poesía moderna). Orientarea este enunţată, de altfel, cu limpezime, de profesorul Robayna, în Introducere, precum şi de poetul şi eseistul francez Yves Bonnefoy, în mărturiile sale de traducător (v. Epilogul – La traducción como intercambio).

Ars poetica îşi adună scriitorii (şi, în consecinţă, textele-bază) dintr-un areal amplu şi diversificat: William Wordsworth, Matthew Arnold, Kostis Palamas, Henry J.-M. Levet (sau Levey), Rainer Maria Rilke, Josep Carner, Aldo Palazzeschi, Saint-John Perse, Anna Ahmatova, Pierre Reverdy, Ossip Mandelstam, Archibald MacLeish, Paul Éluard, Lucian Blaga, Allen Tate, Jaroslav Seifert, Czeslaw Milosz, Johannes Bobrowski, Tadeusz Rózewicz, Zbigniew Herbert, Philippe Jaccottet, Charles Tomlinson, Alberto De Lacerda, François Jacqmin, Haroldo De Campos, Gary Snyder, Derek Walcott, Tomas Tranströmer, Lasse Söderberg, Mark Strand, Eugen Dorcescu, Louise Glück, Giuseppe Conte, André Velter, Adam Zagajewski.

Cum se vede, lista poeţilor selectaţi acoperă aproape întreaga hartă a Europei şi se întinde mult peste limitele ei geografice, până în cele două Americi. În ea figurează personalităţi dintre cele mai însemnate ale literaturii moderne, reprezentanţi ai unor tendinţe proeminente, care au modelat viaţa artistică şi culturală, conferindu-i acesteia imaginea pe care a dobândit-o astăzi.

Unii sunt deţinători ai Premiului Nobel (Saint-John Perse, Jaroslav Seifert, Czeslav Milosz, Derek Walcott, Tomas Tranströmer).

Autorii sunt aşezaţi în ordine cronologică; poeziile, editate bilingv, originalul cu tălmăcirea pe pagini alăturate, lasă cititorul să urmărească în voie transformările survenite prin trecerea din limba originară în cea spaniolă. La sfârşitul fiecărui grupaj (format dintr-un număr echilibrat de piese) e menţionat numele traducătorului. Înaintea unui asemenea tablou, se ridică întrebarea, firească desigur, care a fost criteriul de selecţie? Principiile după care au fost aleşi autorii şi textele lor sunt expuse şi sus-

ţinute, clar, convingător, în Introducere (p.

9-20). Descoperim aici nu doar punctul de vedere al editorului-traductolog, ci şi un succint rezumat al principalelor opinii actuale cu privire la oportunitatea unui asemenea demers. ai întâi, Andrés Sánchez Robayna atrage atenţia asupra creşterii rapide şi intense, în deceniile din urmă, în mediile universitare, a interesului faţă de traductologie, ca disciplină modernă, ca ansamblu teoretic, ce însoţeşte şi determină actul traducerii literare în sine.

El precizează că raţiunea înfiinţării, la Universitatea din La Laguna, a mai sus amintitului Atelier derivă din însăşi factura interdisciplinară şi internaţională a sistemului didactic promovat de această instituţie.

Este pus în evidenţă modul cum, treptat, întrebările şi îndoielile, pe care le incumbă, în general, fenomenul transpunerii creaţiei artistice dintr-un cod lingvistic într-altul, au impus traducătorilor antrenarea în discuţie şi a unor discipline conexe, spre înfăptuirea unei convergenţe cu adevărat creatoare: lingvistica, literatura comparată, critica şi istoria literară etc. (“Ningún problema tan consustancial con las letras y con su modesto misterio como el que propone una traducción”, notase, cândva, Borges, citat de autorul Introducerii). În viziunea pasionaţilor traducători de la La Laguna, cele două volume, până acum tipărite, nu reprezintă, aşadar, simple antologii de sine stătătoare (“se trata, en efeto, de una muestra de poemas, no de una antología poetica”, p. 12).

Este acesta un element capital în definirea şi încadrarea demersului literar-artistic, şi lingvistico-stilistic, întreprins de profesorul Robayna şi de discipolii săi, element asupra căruia vom reveni mai departe.

Ars poetica extinde cercul desenat de volumul De Keats a Bonnefoy, pentru că, între timp, au fost cooptaţi specialişti (unii chiar foşti studenţi ai Universităţii), care au făcut posibilă traducerea directă de către, în mare parte, nativi în limbile de pornire.

Aşa se face, subliniază Andrés Sánchez Robayna, că “numărul limbilor” (al autorilor proveniţi din varii spaţii geografico-culturalelingvistice) a crescut considerabil, de la un volum la celălalt, prin ataşarea unor idiomuri, precum rusa, poloneza, ceha, româna, suedeza.

Acestui criteriu, căruia i-am putea spune cantitativ şi care, evident, schimbă configuraţia tabloului, i se adaugă unul de natură estetico-literară, ce deschide perspectiva, oarecum monovalentă, a ceea ce înseamnă rolul şi destinaţia traducerii, spre o privelişte globală, de ansamblu, spre cunoaşterea, prin intermediul unei dinamici interrelaţionale, a poeziei moderne.

Editorul volumului insistă asupra acestui deziderat de natură calitativă, creativă, ce prevalează asupra oricăror altor criterii, afirmându-l ca principiu dominant de selecţie. Astfel, este vizată nu doar performanţa estetică individuală a unui autor ori altul, ci şi capacitatea operei sale de a ilustra (ori iniţia) o tendinţă, o orientare, o încercare de reconfigurare a lirismului modern. Este acesta temeiul noutăţii, al originalităţii în abordare, precum şi temeiul valorii informaţionale, în planul esteticii, al teoriei şi istoriei literare, la care făceam trimitere anterior.

Volumul îşi propune să ofere “o posibilă imagine” a multiplelor şi diverselor căi pe care le-a urmat poezia, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea până în prezent, “după multe căutări şi descoperiri” (p. 13).

M

Î

n încheiere, am sublinia nu doar importanţa culturală a acestei cărţi-eveniment, ci şi complexitatea structurii ei, a ideilor pe care le vehiculează. Într-o vreme a pan-mecanizării, colectivul Atelierului de la Universitatea din La Laguna, condus de excepţionalul umanist Andrés Sánchez Robayna, propune o lucrare ce este, deopotrivă, “creaţie şi critică” (cităm titlul eseului, din 1962 a lui Haroldo de Campos, poet şi teoretician brazilian, el însuşi inclus în Sumar), un volum realizat cu ştiinţa cercetării migăloase a textului, cu pasiune şi cu respect pentru cele ce aparţin spiritului. *Andrés Sánchez Robayna (Ed.), Ars poetica (Versiones de la poesía moderna), Editorial Pre-Textos, Valencia, 2011.

2011, Timişoara

Elena Datcu

Muritor eşti copile până la asfinţit!

Cutia Milei te aşteaptă în pragul uşii.

Noiembrie îţi poartă destinul pe umerii săi şubrezi.

Copile...

Ochii tăi palizi şi calzi se culcă pe-o ureche, Oboseala te apasă pe frunte până te face să îngenuchezi, Durerea-ţi urlă-n cerul gurii, iar de silabisit...

Ai uitat demult! Îţi respir suferinţa şi tremurul ce-ţi ameninţă trupul...

Eşti animalul ce-şi pleacă capul cunoscând urmarea.

Te plimbi pe ramuri spintecate, Doar, doar de n-a veni apusul...

Hmm...

Păcat că el nu întârzie niciodată...

Până aici am plătit!

Tramvaiul în care ne urcăm E acelaşi 102 de secolul trecut…

O grămadă de fiare, un imperiu, unde feciorii îşi amanetează amorul pentru fix un leu cincizeci...

Vatmanul... un nene cu mustaţă grizonată, devorează un măr până la sâmburi şi dincolo de ei...

Am ajuns în dreptul cofetăriei la jumătatea drumului dintre staţii...

Deschide-ţi uşa! Până aici am plătit!

Am doar un sfert de bilet... Şi nici măcar de la 1 la 3...

Pasaj Gânduri suprimate până la extaz, paşi ascuţiţi încălecând podeaua, ani... ce se afundă-n mine... toate te urmează!

***

Am trecut pragul!

Natură răsucită-n colţuri, sticle legate la ochi zâmbind anemic, fum spintecând lanţuri pe din două…

Univers şi tu.

Povestea lui Z nu încape într-o oră Într-o cutie muzicală unde muritorii sunt hipnotizaţi de sărăcia morală, doar Z e altfel: e vânătorul ce sacrifică realitatea, ce ia toporul şi petrece lanţul din jurul gurii sale; e surd şi totuşi aude tropăitul regretelor.

El... e ca şi Atlanticul; nu mai plânge de milenii...

Rugăminte citadină Duduie, ia aşează tu oraşul ăsta cu picioarele pe barba mea... gândeşte-te că sunt doar o hârtie pe care a crescut iarbă... dă-mi viaţă!

Te rog, fă-te că tratezi omenirea cu indiferenţă, şi lasă albul de ianuarie să fugă!

Aşa-i când eşti copil şi nu ai niciun glonţ înfipt în ceafă!

Univers inestetic Tovarăşe, descălţă-te înainte să-mi explorezi conştiinţa!

Nu eşti nici zeu, nici mort, nici corb, nici nu... nici nu vezi viitorul...

Exişti la fiecare 22 a lui Mercur...

Morgana şi vedenie...

Paianjeni şi pânze... pământ... departe!

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat Cristian-Paul Mozoru

9

Adriana Weimer

Festivalul „Zilele Culese dintr-un fir de frumos: Adriana Weimer George Enescu la Oraviţa”

L

a umbra cărţilor în floare ... atât de frumos şi de prezicător reuşea criticul literar Cornel Ungureanu a-şi intitula, cu decenii în urmă, debutul literar. Se întâmpla în vremurile când literatura, pentru a deveni, pentru a se păstra în timp, trebuia să parcurgă trăiri subterane, când cei înzestraţi cu darul cuvântului trebuiau să construiască, din ei înşişi, punţi nevăzute peste tărâmul “legitim” al artei scriitoriceşti.

Iată că, “în marea trecere”, puntea timpului ajunge peste cerneala Adrianei Weimer, o peniţă ce scrie din fire de simţire, din fire de frumos, aruncând parcă “cuvinte potrivite” peste vremurile învinse de apus: “Între da şi nu s-a născut o speranţă/ între da şi nu este loc de mai mult” (din poemul Între da şi nu) sau “Am învăţat să trecem prin timp/ în tăcere/ cu ani povară/ cu întrebări nepuse/ purtând în ochi toate mările/ într-o singură lacrimă scursă” (din poemul Sensul).

Călcând cenuşa vechilor imperii ale lumii literare, paşii Adrianei Weimer aduc cu sine, acum, aici, în nou, întreaga temelie pe care a fost creată arta poetică, poezia.

Prin poezia Adrianei Weimer, marile orologii ale timpului încep a-şi spune cuvântul tăcut atâtea veacuri, încep a se naşte noi lirisme venite, parcă, de dincolo de învelişul trupesc. Călătorindu-şi gândurile înspre lumea fizică, autoarea propune cititorului o călătorie în propriile-i lumi, lumi ce astăzi încep a se acoperi de tot mai dese umbre. Ascultând glasurile trecutului, volumele de versuri ale Adrianei Weimer iniţiază o lirică lină, izvorâtă din dragoste şi credinţă faţă de frumos, faţă de lume, faţă de creaţie, în diferitele lor forme.

Păstrată de-a lungul anilor în sertarele sufletului, tăcerea Adrianei Weimer începe a se rupe în “bucăţi de noapte”, etalându-se în strigăte de libertate expresivă, în strigătele propriei fiinţe, către toţi cei născuţi din aceeaşi fire: firea cuvântului.

Pe deplin înzestrată cu o marcantă voce-scrisă şi cu o memorabilă expresivitate şi muzicalitate în vers, autoarea reuşeşte a aduna, rând cu rând, în volume ce parcă îşi anunţă unul altuia ivirea, un frumos buchet de gânduri ţinute încătuşate prea multă vreme.

Elena Daniela Sgondea Octombrie Unghi iscoscel de cocori inversând polii...

Melcii Nemairăbdând Melcii sunt pietre Pornite la drum... Însămânţarea În amurg prelung se uită soarele după semănători...

Gânduri poetice Singurătatea noastră nu e printre noi: e printre stele.

Cumpănă În fiecare dimineaţă la trezire sufletul se reumple de stele scânteinde ca ciutura fântânii.

Cel căutat El nu se lasă aflat el este mereu altundeva decât unde îl cauţi.

Se ştie că fiecare individ deţine o personalitate proprie. Putem face aceeaşi afirmaţie şi despre poezie. Personalitatea Adrianei Weimer, însă, este însăşi personalitatea poeziilor sale. Recurgând la tehnica autoportretizării, autoarea îşi reflectă interioritatea prin intermediul oglinzii de hârtie gravate sub vârful penţiei de scris. Luându-şi, din generoasa-i călimară a sufletului, întreaga paletă de culori necesară formulării portretului ideal, autoarea schiţează prin cuvinte, apoi umple prin sensuri întreaga-i nemărginire.

Unde se opreşte această fiinţare? Nu se opreşte. Unde începe aceasta? Este fără de început. oezia Adrianei Weimer este asemenea unui “călător spre infinit”, este asemenea timpului ce vine de niciunde şi se îndreaptă spre pretutindeni.

A citi poezia Adrianei Weimer, a scrie despre poezia ei, înseamnă a traversa labirintul lumesc al firii, a căuta printre cuvinte şi sensuri, a (te) descoperi (în) “umbra cuvintelor” ce îi însoţeşte fiinţa de-a lungul fiecărei clipe: “Anotimpuri în noi nesfârşit vin şi trec/ precum generaţii;/ anotimpuri în noi se petrec,/ ne petrec,/ din afară-nspre sine:/ primăveri şi seninuri,/ tomnatice gânduri, îngheţ, înfloriri;/ şi iar generaţii,/ de gânduri,/ de clipe,/ rostiri;// mai apoi,/ anotimpuri în noi.” (poemul Anotimpuri în noi).

Astăzi, când toate artele (pentru a include toate aspectele acestui fenomen) zac în muzee, în biblioteci, în arhive foto sau video, în locuri care au devenit tot mai ocolite, locuri în care nu se întâmplă nimic şi unde se aşterne tot mai gros praful nedorit (de unii dintre cei ce suntem) al uitării şi lipsa privirilor a celor care vor fi, Adriana Weimer continuă această aprigă “luptă cu inerţia”, păstrându-şi credinţa în ceea ce face, în ceea ce a fost menită să ducă mai departe, să completeze. Unde vor rămâne rimele Adrianei Weimer dacă nu în istoria liricii româneşti? Unde se vor continua acestea dacă nu în cei ce vor fi aşezai la masa de scris şi vor fi înfieraţi dinainte cu semnul literei de ceea ce istoria literară însăşi a predestinat? Până atunci însă, Eminescu şi urmaşii săi îşi dictează în continuare rămasele “opere tăcute” prin simţirile şi firea Adrianei Weimer.

P

Singurătate Pe bătrâna stradă în pantă muzici şchiopătând peste care ferestre oarbe îşi trag obloanele...

Feromoni Toamnă... Ploaia vânează ultimul fluture. sub felinare feromonii neonului... Întrebare La ce este de folos cunoaşterea în absenţa muntelui?

E

diţia a II-a a Festivalului „Zilele George Enescu la Oraviţa”, dedicat aniversării a 80 de ani de la Concertul susţinut – în data de 5 noiembrie 1931 – de George Enescu la Teatrul Vechi “Mihai Eminescu” din Oraviţa, s-a desfăşurat în perioada 4-5 noiembrie 2011.

publicului prezent volumele: Enescu în Banat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2009; Muzicieni din Banat, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011; De la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică la Corul „Ion Vidu”.

1810-2010. 200 de ani de cânt coral românesc la Lugoj, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010, cele trei volume fiind semnate de Constantin-Tufan Stan. Prof. Simion Dănilă a vorbit despre relaţiile lui George Enescu cu Casa Regală a României, iar Adriana Weimer a prezentat cele mai recente numere ale revistei “Banat” din Lugoj. parte foarte interesanta din programul de vineri al Festivalului „Zilele George Enescu la Oraviţa” a constituit-o şi prezentarea volumului Enescu şi Oraviţa, semnat de scriitorul Ionel Bota – directorul teatrului –, Editura TIM, Reşiţa, 2011, urmată apoi, de la ora 18.30, în magnifica Sală de Concerte a Teatrului Vechi “Mihai Eminescu” din Oraviţa, de Concertul Extraordinar susţinut de pianiştii Corina Răducanu şi Eugen Dumitrescu, membri ai Ansamblului Internaţional „Remember Enescu” din România. La manifestările desfăşurate în această zi a festivalului au mai participat: Mihai Moldovan – directorul Casei de Cultură “Mihai Eminescu” din Oraviţa, Doru Ilana, Nicolae Irimia, Lorinţ Cimponeriu, Nicolae Pătruţ, Carmen Şulţi, Daniela Tudor (Radio Reşiţa), Aurel Danciu, Florica Stancovici, Ion Răşinaru, Corneliu Eniţoiu şi mulţi alţi iubitori de frumos. Programul celei de-a doua zi a festivalului, sâmbătă, 5 noiembrie, 2011, s-a derulat astfel: ora 16.00: Vernisajul Expoziţiei de Artă Plastică „Enescu” al artistei Mena; ora 17.00: Concertul Extraordinar susţinut de pianistul Răzvan Victor Dragnea, din Bucureşti.

Festivalul „Zilele George Enescu la Oraviţa” a fost organizat de: Centrul Cultural Teatrul Vechi “Mihai Eminescu”, reprezentat de Ionel Bota – directorul Teatrului Vechi “Mihai Eminescu”, Primăria Oraviţa, reprezentată de primarul Ion Goga, Consiliul Local Oraviţa, reprezentat de Mihai Lazarov, preşedintele Consiliului Consulativ. Din Comitetul de organizare al Festivalului au mai făcut parte: Cornelia Ediţoiu, preşedintele Consiliului Editorial, Grupul de Publicaţii „Caraşul”, Nicolae Irimia, director proiecte editoriale; Doru Ilana, director proiecte culturale.

O

P

rogramul primei zile a festivalului, vineri, 4 noiembrie, 2011, o zi superbă de toamnă, scăldată în lumină de aur, a debutat, la ora 16.00, cu Vernisajul Expoziţiei Jubiliare Tematice, de filatelie, cartofilie şi documente; a urmat apoi Colocviul-dezbatere „George Enescu în Banat”, coordonat de lector univ. dr. Constantin-Tufan Stan, de la Facultatea de Muzică a Universităţii de Vest din Timişoara, cu participarea scriitorilor Simion Dănilă (traducător, redactor şef adjunct) şi Adriana Weimer (poetă, secretar general de redacţie) de la revista „Banat” din Lugoj; în acest cadru distins, prof. Constantin-Tufan Stan a prezentat

Prezumţie Poate că îngerul se ascunde în omul bătrân să nu repete căderea ?

Paradoxul Doar marea pierdere inventează drumul mai bun...

Memoria lungă Răbdarea este memoria lungă a pietrei.

Firmituri În firimiturile aruncate păsărilor râde grâul încolţind alte spice...

Fantasma ta În cele din urmă am uitat să te uit: să mă vindec.

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat 10 Mircea Pora

Vasile Pistolea

Casa Memorială (fragment dintr-o viaţă) M

(2) ai avea, în continuare, iarăşi în faţa lui purta o rochie albă, vaporoasă şi ceva important de realizat, dar din toate mişcările ce le făcea părea într-o grabnic, şi anume fortificarea foarte bună formă fizică. Padovani se aşsufletească împotriva distanţării tot mai mari tepta ca dintr-o clipă-ntr-alta să se-ntoarcă a lumii de fenomenul artistic. Observase a- spre el şi să-l felicite pentru cărţile publicate ceasta şi în ţara lui, s-ar putea zice, o ţară a sau să-i zâmbească, o doamne, ce vremuri, frumosului cu secole de creaţie de prim or- ca atunci când ducea la bun sfârşit game şi din, dar şi în ţara de adopţie, cea a rugilor, a arpegii. Dar nimic din toate acestea nu se cântecelor populare, a renumitelor mâncă- întâmplă, în schimb, simţi, cum pe măsură ruri tradiţionale. După trei dintre romanele ce cobora seara, ceva uscat, obositor, îi aselui “Simplonul”… ”Dragoste de septembrie”… dia fiinţa. Era ca şi când în pas alergător ar ”Continentele Reci”… se făcuseră filme, se fi trecut, fără a ştii, capătul drumului, prin premiaseră actori ce jucaseră în ele şi acum, dispensare medicale, prin săli unde urmau peste toate acestea, se aşternuse o deplină să aibă loc expuneri, conferinţe. tăcere. Ar fi însemnat, se gândea, să fie stria un moment dat n-o mai văzu pe dent, abuziv, demodat, să încerce o readufosta profesoară, înghiţită parcă cere în actualitate a tuturor reuşitelor sale. de un pustiu iscat de lăsarea tot Dar nu arareori îşi punea întrebarea dacă mai accentuată a serii şi de şirul de copaci tot ceea ce făcuse el era cu adevărat ceva rari ce-i zărea înainte. Ca o vietate cu forţe deosebit. În astfel de momente, întreaga lui tot mai puţine, din hăţişul de gânduri potolite, schelărie interioară, tot eşafodajul constituit neprecizate clar, se ridica asemeni unui mic din feluritele etape de creaţie se pulveriza. tăiş de cuţit întrebarea... ”Doamne, dar în Rămânea dintr-odată singur, gol, vrednic de ce ţară te afli, Padovani?”…Parcă s-ar fi găplâns, în faţa uriaşului complex, numit exis- sit într-o sală de teatru, într-un colţ obscur, tenţă... Spre deosebire de toate celelalte ple- întunecat al ei, şi-ar fi văzut departe ca prin cări în oraş, când ştia exact ce urmăreşte, vis, pe scena luminată, peisaje din ţara lui ce traseu va parcurge, de data aceasta se de baştină, acele dealuri line, pline de podsimţea ca un aparat de orientare defect, ca gorii şi de-o verdeaţă, întinsă, tihnită, linişun prizonier nefericit al unui mecanism cu titoare. Dar imediat, printr-un soi de bruscare o funcţionare complet imprevizibilă. Ce sur- a minţii, o forţă nebănuită, imposibil de conprize îţi poate face până la urmă chiar propriul trolat, îi readucea înainte oraşul de adopţie, tău oraş... Zici că îl cunoşti ca pe cel mai în care îşi scrisese cărţile, camerele, în care familiar buzunar, că eşti un fel de contabil de-o bună vreme trăia, prietenii, peisajele şi, al străzilor, parcurilor, bisericilor, monumen- mai ales, ultimul cenaclu în care fusese atelor lui. Crezi că ştii şi câte grădini cu tran- plaudat ca pe-un stadion, când i se promidafiri sunt între fruntariile sale, ce porţiuni, sese, printre altele, ca un mare omagiu, ca parcurgându-le, îţi pot provoca spiritul de un unic semn de preţuire, ridicarea unei case creaţie, o stare de bine, sau, dimpotrivă, te memoriale. Dobândind energii noi, misteripot arunca în melancolie, tristeţe, depresie oase, Padovani reuşi să descifreze de pe o avansată. Zici, oraşul tău, dar din start el tăbliţă indicatoare că se afla pe “Aleea Împoate fi şi al altcuiva care nu ţi se dezvăluie bătrânirii“ şi că în curând va intra într-o piaţă pe deplin niciodată. Între tine şi ceea ce crezi ce se numea pur şi simplu “Piaţa Viciului“. că cunoşti atât de bine, va stărui mereu o Respiră profund eliberat de poveri când de peliculă, un spaţiu ceţos, înşelător, sursă de pe strada strâmtă, întunecoasă, ce-o străbăincertitudini, de nelinişti. Pătrunse şovăielnic, tuse până atunci, se trezi într-un spaţiu vast, împins parcă de la spate de razele soarelui luminat, iradiind însă un ciudat aer de înde toamnă, pe o stradă cu pavele ce la atin- cremenire. S-ar fi aşteptat, dat fiind şi numele gere păreau alunecoase, dar şi insuficient locului, la mase umane agitate, înfierbântate de bine fixate în pământ. Padovani, nedând de bucuriile cele mai joase, la o petrecere importanţă acestor amănunte, începu să se generală cu dansuri, vorbe deocheate, băuconcentreze asupra unei senzaţii de mole- turi, cântăreţi, muzicanţi, cu nelipsitele şi neşeală ce-i cuprindea treptat întregul corp. cuvincioasele gesturi ce însoţesc astfel de Se simţea de parcă ar fi băut din tot felul de reuniuni. Spaţiul era aproape rotund şi lăsa ceaiuri după depunerea unui efort fizic neo- senzaţia de-a ţine pe umerii săi o permanentă bişnuit de intens. Strada,în monotonia ei, a- neclintire. Ceva asemănător s-ar fi putut ivea la rându-i darul de a-l indispune. Părea magina, simţi, la vederea unui turn făcut din un traseu surprinzător, adus dintr-un alt colţ oglinzi şi sticle, cu vârful pierdut printre nori. al lumii şi fixat aici, în acest oraş, care de-a Sau în faţa unor întinderi străbătute de ecouri lungul timpului se schimbase atât de puţin...” ce veneau din foarte îndepărtate nopţi. VitriCa să vezi,îşi spuse scriitorul, câte case mici, nele de pe margini, aşezate parcă umăr la cu flori, cu grădini, pe care nu-mi amintesc umăr, aminteau de istorii cu pierderi de căsă le fi văzut vreodată. Şi ce frumos se stin- rări, cu ierburi înalte. Auzi aici, pentru prima ge ziua, printre arborii aceştia mari, care par oară, cântecul al cărui prim vers era... ”Cum a fi pilonii unui templu “... Din spate, în timp ies la lumină peştii din apele bătrâne“ ...Mai ce în imaginaţie, vedea poate chiar Parthe- multe voci, mai multe instrumente, înfăşurau nonul, îl depăşi un număr considerabil de în jurul lui, cu fiecare notă, cu fiecare refren, câini. La vederea lor, Augusto avu o tresărire mătăsurile grele, ca nişte lanţuri ale nopţii. ca atunci, când, cu mai mulţi ani în urmă, Ar fi putut să se întoarcă înapoi, prin zona se anunţă la un buletin meteorologic, că pes- spitalelor, a universităţilor tehnice, şi să fie te tot pe continent, vor fi ninsori mari, furi- astfel în doar câteva minute într-o staţie de bunde, asemănătoare celor din Renaşterea tramvai. Ar mai fi putut să se apropie de caTârzie. Animalele lipsite de stăpân, chiar pe- să îndreptându-se spre pasajul Turnurilor şi riculoase, ce le mai avea în faţă, îi direcţio- laboratoarele de experimentare veterinare... nară gândurile într-un mod fragmentar, s-ar Augusto, cu mersul său şovăielnic, se opri putea zice, spasmodic, spre unele “zone“, ca în faţa unui obstacol, chiar la intrarea în puncte din trecut, toate laolaltă, devenind piaţă. Nu-şi mai punea acum întrebarea dacă cu timpul lucruri solidificate, dar păstrând se află în ţara lui de baştină sau în cea de aîncă o putere de iradiaţie. Trebuia să recu- dopţie. Simţea că treptat desprinderea de noască, să fie sincer cu sine, că, de la o contingenţe devenea un fapt. Ca un mare vreme, îi apărea tot mai des în faţa ochilor, trandafir se desfăcea în petale ce dispăreau curtea primei lui copilării... Peste timp, o- apoi, profesoara de pian născută la Amalfi, colul acela părea să fi încremenit în culorile Andora Peruginni. Şi ce importanţă ar mai palide ale toamnei. Ale unei toamne fără putea avea acum, într-un ceas atât de târziu, limite, ce învăluise totul în acorduri mereu micile recitaluri susţinute împreună la patru mai stinse. Fântâna, coridoarele, florile de mâini prin şcoli, pe la diverşi prieteni de faatunci, paşii îndepărtaţi ai părinţilor, parcă milie sau acel acompaniament de pian despre se topiseră în fiinţa lui şi din acel aluat mis- care s-a vorbit un timp, făcut parcă înaintea terios apăruseră mai târziu, dorinţa de alte debutului istoriei moderne, violonistului, de “geografii“, îndoielile, viziunile, fantasmele altfel, obscur, Mario Toldi. Se clătinau, apoi, ce-l împinseseră spre literatură. Alături de din rădăcini, pe teritoriile unei memorii ce acea curte îndepărtată, care putea între timp funcţiona tot mai diminuat, părinţii, bunicii, să fi dispărut sub bombe, inundaţii, cutremu- unchii, mătuşile,generalii, magistraţii, tot re, incendii, sistematizări urbane, venea până felul de “originali“, rataţi fermecători, altfel la el, o fiinţă delicată, făcută parcă din zăpezi zis familia cu ramificaţiile ei. Rămâneau în şi sunete născute din căderea unor pulberi, urmă, în nori de funingini, oraşe, muzee, profesoara lui de pian, născută la Amalfi, palate, alei, ce cunoscuseră de secole şi seAndora Peruginni... Tânăra femeie păşind cole, o celebritate nedezminţită.

L

O antologie de excepţie E O

ditura Universităţii de Vest din Timişoara a publicat, în primăvara acestui an, un volum masiv intitulat Antologia literaturii dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891-2011. Autorii acestui tom impozant de peste 500 de pagini sunt doi profesori universitari, criticul Cornel Ungureanu şi prozatorul Ioan Viorel Boldureanu, cărora li se adaugă lingvistul şi traducătorul Simion Dănilă. Primii doi semnează selecţia textelor, cronologia, notele şi menţiunile bibliografice; Ioan Viorel Boldureanu – transcrierea textelor şi, împreună cu Simion Dănilă, alcătuirea glosarului. Exceptând Referinţele bibliografice, divizate în două secţiuni (Antologii şi culegeri şi Autori şi studii), volumul se deschide cu Prefaţa criticului Cornel Ungureanu, la care se adaugă o indispensabilă Cronologie (cu note, menţiuni şi disocieri despre literatura dialectală) şi Precizările cu privire la redarea în scris a dialectului bănăţean, ambele semnate de Ioan Viorel Boldureanu. Urmează cele trei mari secţiuni de literatură (Poezie, Proză, Teatru), finalizate cu un Glosar substanţial şi o Anexă în care sunt inserate cele mai importante antologii, culegeri de versuri şi texte bănăţene, apărute la diferite edituri, în ultimele decenii (1974-2010). Acestea sunt datele „tehnice”, adică structura sau aparatul ştiinţific al întregului volum.

Prefaţa criticului Cornel Ungureanu (intitulată Despre literatura dialectală, aproape bicentenar) este impregnată cu pronunţate accente polemice la adresa adversarilor constituirii statului naţional român (la 1 decembrie 1918) şi împotriva „k.g.b.-iştilor” care au elaborat Dicţionarul de limbă moldovenească. Aceste comentarii polemice sunt întregite de relevarea unor trăsături fundamentale ale literaturii dialectale: conservarea şi revitalizarea dialectului bănăţean, concomitent cu acţiunea de recuperare a timpului carnavalesc, a sărbătorii perpetue, adică a „barocului bănăţean” evocat de Lucian Blaga. Concluzia pe care o exprimă criticul are caracter emblematic: literatura dialectală reprezintă o formă de recuperare şi tezaurizare a unor documente importante de limbă, de proiecte culturale şi politice şi de afirmare a unor mentalităţi specifice.

Cronologia, alcătuită de magistrul Ioan Viorel Boldureanu (cu note, menţiuni, disocieri şi succintul istoric al gazetăriei din Banat) este indispensabilă pentru oricare cercetător al domeniului respectiv. În această secţiune a cărţii, literatura dialectală este pusă în relaţie cu alte forme de cultură populară (fenomenul „scriitorilor ţărani” sau al „condeierilor plugari”), fiind raportată şi la cultura majoră (intelectuală, cărturărească) pentru a-i sublinia asemănările şi, deopotrivă, pentru a-i preciza locul (zona de interferenţă) pe care îl ocupă între cele trei paliere ale culturii (orală, populară şi cultă). În ceea ce priveşte transcrierea în dialect a textelor, laude la superlativ merită Precizările lui Ioan Viorel Boldureanu. De data aceasta cei doi filologi (dialectologul Ioan Viorel Boldureanu şi lingvistul Simion Dănilă) şi-au unit eforturile şi opiniile în elaborarea unor norme lingvistice clare, unitare şi generale de transcriere a limbajului dialectal. Era un deziderat mai vechi pe care, acum, îl vedem înfăptuit.

Spaţiul amplu rezervat literaturii dialectale se deschide cu sectorul Poezie, genul literar cel mai valoros şi mai bine ilustrat de această creaţie. În secţiunea respectivă sunt antologaţi 37 de poeţi care s-ar putea divide în două mari grupări: a) Veteranii poeziei dialectale; gruparea cuprinde 17 autori, începe cu Victor Vlad Delamarina, George Gârda şi Petru E. Oancea şi se încheie cu Marius Munteanu, Virgiliu Şchiopescu, Ioan Olaru, Iosif Chirilă şi Nichifor Mihuţa. Cei mai bine reprezentaţi în această zonă sunt: Marius Munteanu (26 poezii), Victor Vlad Delamarina şi George Gârda (cu 7 creaţii fiecare), Virgiliu Şchiopescu (6 lucrări), Petru E. Oancea (4 creaţii) şi Nichifor Mihuţa (3 texte). b) Tabăra a doua, a contemporanilor (care include şi poeţii din Banatul sârbesc), înglobează 20 de autori, între cei mai bine ilustraţi sunt: Pătru Chira (14 poezii), Sergiu Boian (10), Ionel Iacob Bencei, Adrian Gerhard şi Sorin Olariu (cu 8 lucrări fiecare) şi Ştefan Pătruţ (5 texte).

mare parte din poeziile antologate se înscriu în cele două viziuni asupra lumii (naiv-sentimentală şi umorist-ironică), relevate de noi într-un studiu sinteză despre poezia dialectală. În acest sens, prima atitudine (naiv-sentimentală) am putea-o exemplifica cu două texte din creaţia lui Marius Munteanu. Primul, intitulat Câncec dă unu sângur, este o „litanie”, cu sporite tonuri elegiace. Al doilea (Îţ aşcern cu romoniţă) este o superbă idilă, închinată fiinţei iubite, pe care o reproducem în întregime: „Îţ aşcern cu romoniţă/ Pîntru talpa ta dă crini,/ Dîn otavă-ţ fac cărarea/ Dacă viń, să nu ce-nspiń,// Pîntru talpa ta dă roauă/ Îţ aşcern cilim dă śară,/ Dîn mătasă-ţ fac poceaca/ Dacă viń, să nu ce doară,// Îţ aşcern cu caramfile/ Şî cu pene dă păuni,/ Talpa ta pră flori să calśe/ În grăgina cu minuni.// Vină, că-ţ aşcern cu fluturi,/ Călăpăr şi cârliźei,/ Scutur śeriu-ntrăg dă stele/ Cu parfum dîn norii mei!// Dacă viń la miedzu nopţî/ Ce aşcept nu fiecum:/ Îţ aprind toţ licuriśii/ Să nu rătăśeşci dîn drum.”

A doua atitudine (umorist-ironică) poate fi ilustrată (printre alte creaţii ale poeţilor antologaţi) şi de poeziile lui Ionel Iacob-Bencei Babă dă martie la Benśec, Bace duba..., Aminciri etc. În domeniul Prozei sunt selectaţi opt autori. Dintre aceştia se desprinde gruparea „Gura satului” de la Radio Timişoara, în frunte cu liderul Ioan-Viorel Boldueanu (creatorul celebrului personaj Colă lu Tutubă) care figurează cu 11 povestiri. Urmează alţi trei autori (Ioan Fărcaş, Ştefan Pătruţ şi Ionel Iacob-Bencei) cu trei naraţiuni fiecare, ultimii doi fiind şi poeţi.

Cel mai firav (ca productivitate) sector al literaturii dialectale este Teatrul, ilustrat de cinci autori (dintre care doi posedă o dublă înzestrare: Ioan-Viorel Boldureanu – prozator, şi Ioţa Vinca – poet). Fiecare autor este reprezentat cu o piesă de teatru integrală sau cu fragmente dramatice. Singurii Ioţa Vinca, în colaborare cu Todor Creţu-Toşa, ambii din Banatul sârbesc, au scris două piese în grai, dar sunt reprezentaţi doar cu una (Omu dân casa pustâie).

Nota bene: fiecare scriitor dialectal, inclus în cele trei mari secţiuni, beneficiază de o fişă de autor care cuprinde referinţele biografice necesare (data şi locul naşterii, studii, profesia sau ocupaţia, volume publicate, colaborări la reviste sau cenacluri, prezenţă în culegeri ori dicţionare etc.).

Cu siguranţă că această lucrare va naşte întrebări şi suspiciuni, în rândul creatorilor de literatură dialectală, de genul: de ce Cutărică autor a fost lăsat pe dinafară? Pentru ce Cutare creator a fost selectat numai cu una sau două creaţii? Sunt ele reprezentative pentru autorul respectiv?

Cum de antologatorii s-au rezumat, în selecţie, la a merge doar la „ulcior” (antologiile menţionate) şi nu la „izvor” (volumul sau volumele fiecărui autor) etc., etc. La o parte din aceste întrebări (de ce...? pentru ce...? cum de...?), şi la altele nepuse încă, a răspuns profesorul universitar Ioan-Viorel Boldureanu (a se vedea Scrisoare deschisă: Către scriitorii, editorii şi iubitorii de literatură dialectală bănăţeană, în revistele „Tăt Bănatu-i fruncea“, nr. 85-92, apriliedec. 2011, p. 32-33, şi „Banat“, nr. 5, mai 2011, p. 21, şi nr. 6, iunie 2011, p. 21, sau în „Tibiscus“, Uzdin, Voivodina, nr.8-9, august-septembrie 2011, p. 4). incolo de aceste cancanuri literare sau „bârfe de culise”, Antologia de literatură dialectală bănăţeană există. Şi este o lucrare reprezentativă care completează în mod fericit golul unei opere de asemenea anvergură.

Prin întregul aparat auxiliar cu care este înzestrată, ea se impune ca o scriere de mare valoare şi înaltă ţinută ştiinţifică.

Dacă antologiile anterioare (cu precădere de poezie) conturau soclul şi umbrele unei construcţii menite să înfrunte timpul, acest florilegiu constituie o realizare grandioasă, monumentală am putea spune, care ilustrează literatura dialectală bănăţeană în toate dimensiunile ei lirice, epice şi dramatice.

Ea fixează locul şi rolul acestei literaturi în istoria mentalităţilor unei provincii, dar şi în cultura română.

D

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat Costel Răducan Nu-i vina mea Nu-i vina mea că m-am născut Că-i viu şi-n mine focul, Ci-a vieţii, fiindcă ea m-a vrut, Al meu e doar norocul.

Nu-i vina mea că mi s-au dat Doi ochi, să ştiu ce e lumina, Iar de-am făcut vreun păcat, Numai a vieţii este vina.

Nu-i vina mea că am ştiut Ce-i bucuria şi plăcerea, C-am pătimit şi c-am iubit, Ci doar a vieţii a fost vrerea. Şi n-oi fi eu ce poartă vina Când focu-n vine se va stinge, Când neagra beznă pe lumina Din ochii mei o va învinge.

Nu dau iubirea pe nimic Chiar de-s zănatic şi calic, Nu dau iubirea pe nimic.

N-am nici palate, nici moşii, Ci doar coliba inimii: O nestemată cât un ghioc, În care am păstrat un loc Pentru-o sprânceană arcuită, Pentru un sân care palpită, Pentr-un mijloc ca de nuia, Pentru doi ochi de peruzea, Pentru un păr precum un crâng Şi legănări care mă frâng, Pentru un zâmbet şi-un fior, Să stea în ea până ce mor.

Starea de bine Cât de dor te usuci ca o iască, Cât mai simţi o furtună prin tine, Cât ordinea lumii o crezi nefirească, Să ştii că aceasta e starea de bine.

Dar când trece prin tine o leneşă boare, Când în vaduri de sânge e curgere lină Şi când gene din adânc nu tresare, Atunci, cineva e de vină.

Ne este dat norocul…

Ne-nfiripăm din calde fecundări Într-un adânc de veşnică enigmă.

Venind pe lume, ne luptăm cu întrebări, După o veche, omenească paradigmă.

Trecem, pe rând, pe a vieţii punte, Spre un tărâm mereu necunoscut.

Ne încolţesc mereu idei sub frunte, Suntem mereu flămânzi de-un început.

Neliniştea ne este dulce hrană Şi tot schimbăm un ţărm de ancorare.

Nu aşteptăm răspunsuri ca pomană La nicio întrebare ce ne doare.

Avem destine felurite fiecare, Dar setea de cunoaştere-i comună.

Se iscă-n noi scânteia de visare Şi-n fiecare e vreo dragoste nebună.

Urcăm pe scara vieţii o treaptă după treaptă, Uitând că pe cea nouă de timp suntem mai goi.

Ne este dat norocul să nu ştim ce ne-aşteaptă În fiecare clipă ce vine înspre noi.

Vasile Pistolea

11

Simion Dănilă

Cronicarul devotat urbei lugojene P „Pe o cale ducătoare şi ’napoi ne-ntorcătoare“ A

e colegul Gheorghe Luchescu l-am cunoscut înainte de Decembrie 1989, la una din agapele noastre literare. Impresia lăsată, sedimentată în timp, era aceea a unui confrate bonom, sociabil şi prietenos, deschis cu toate simţurile către plăcerile vieţii. Vorbirea-i molcomă, aşezată avea şarmul graiului de-acasă. Ea trăda o blândeţe aparte. Dar trăsătura care-i iradia din întreaga făptură era ocoşenia, mândria. Mândria bănăţeanului care n-a cunoscut seisme. Şi nici ostracizări. A fost curgere lină ca apa Timişului din urbea adoptivă.

Studiile le-a început în satul natal (Sacoşu Mare, com. Darova, jud. Timiş) şi le-a terminat la Timişoara (Institutul Pedagogic şi Facultatea de Filologie). După finalizarea lor a îmbrăţişat cariera didactică. A făcut un

scurt apostolat în şcoala satului natal şi în cea din Gătaia, apoi s-a stabilit la Lugoj. Aici descoperă Tradiţia. Uriaşa Tradiţie culturală a urbei. Căci, decenii la rând, Lugojul a fost capitala culturală a Banatului, alături de Timişoara. Şi a rămas un oraş cu prestigioase tradiţii muzicale şi teatrale. Aici, în urbea străbătută de Timiş, există un Teatru renumit. Prin acest lăcaş l-au purtat paşii pe Eminescu, când, copil fiind, a fugit de la şcoală şi a colindat, cu două trupe ambulante, o bună parte din meleagurile ţării. Pe scena acestui teatru au jucat trupe profesioniste române, germane, maghiare şi sârbe. Şi au evoluat actori reputaţi: George Vraca, Maria Ventura, Lucia SturdzaBulandra, Miluţă Gheorghiu, Iancu Brezianu, Constantin Nottara. Aici s-a împlinit şi Lucian Blaga prin nuntire cu Cornelia Brediceanu.

Dinastia Bredicenilor sau familii ca: Bistriţianu, Drăgan, Grosăvescu, Maniu, Popovici, Simionescu, Suciu, Tempea, Vidu etc. erau familii mari care n-au precupeţit niciun efort pentru propăşirea urbei. A urbei care a dat cărturari celebri: Filaret Barbu, Alexandru Bistriţianu, Coriolan, Tiberiu şi Caius Brediceanu, Aurel Ciupe, Iosif Constantin Drăgan, Diodor Dure, Traian Grosăvescu, Augustin Kanitz, Aurel C. Popovici, Ion Popovici Bănăţeanul, Ion Dimitrie Suciu, Dimitrie Stan, Liviu Tempea, Constantin Ursulescu, Ion Vidu, Anişoara Odeanu ş.a. Cărturari care au întrecut, prin faimă, hotarele provinciei. Prin urmare, Tradiţia era faimoasă. Şi modelatoare. Un imperativ se im-

punea cu precădere: punerea în lumină a verticalităţii ei. La această muncă, nu deloc uşoară, s-a înhămat profesorul Gheorghe Luchescu. Prin funcţiile şi atribuţiile îndeplinite (director al Casei de Cultură „Ion Vidu” şi al Teatrului Popular, preşedinte al Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor „Nicolae Ursu”, preşedinte al Comitetului Municipal pentru Cultură şi Artă şi inspector al acestui comitet, rector al Universităţii Cultural-Ştiinţifice Lugoj, consilier-şef teritorial al Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Timiş etc.), dimensiunile copleşitoare ale acestei Tradiţii i se relevă din interior. Şi daimonul l-a mobilizat, i-a îndreptat paşii către această îndeletnicire aristocratică: eternizarea Tradiţiei.

Descoperindu-şi vocaţia, Gheorghe Luchescu a devenit Cronicar. Cronicarul unei lumi apuse, dar fascinantă, vestită. Fascinantă prin idealuri şi prin înfăptuiri. Şi fabuloasă prin patriotismul înflăcărat care o străbate, o leagă şi o adună. Aproape că nu există manifestare culturală la care Cronicarul să lipsească. Şi aproape nicio publicaţie bănăţeană în care să nu fie prezent. Cu comunicări, articole, studii, interviuri etc. despre această Tradiţie ilustră. Erau pietre sau cărămizi pe care le-a aşezat la temelia unui edificiu. Cu trecerea anilor, firele s-au strâns, s-au adunat şi au devenit cărţi. Cronicarul a intrat astfel în literatură. Există pasiuni înjositoare şi pasiuni care înalţă fiinţa umană. După cum există oameni care au o singură pasiune în viaţă. O pasiune căreia îi închină întreaga existenţă. Gheorghe Luchescu a fost unul dintre aceştia. Toate cărţile publicate până la finele vieţii, fie că erau volume de autor (Lugojul cultural-artistic. Tradiţie şi contemporaneitate, 1975; Lugojul – vatră a unităţii naţionale, 1994; Din galeria personalităţilor timişene, 1996; Spaţii sacre. Protopopiatul Lugoj, 2004) sau cele scrise în colaborare (Un panteon lugojean într-un cimitir istoric, 1993; Spiritualitate lugojeană, 1994; Traian Grosăvescu, 1995; Cântecul străbate lumea, 2006) au aceeaşi tematică: Tradiţia culturală a oraşului care l-a adoptat. Chiar şi doctoratul, finalizat în 1999 la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca, se subordonează, prin subiect, aceleiaşi tematici. onografia Anişoara Odeanu (2001) aparţine acestei Tradiţii cuceritoare. Pe aceeaşi linie/direcţie se înscrie şi ultima sa carte (Lugojul – vatră cultural-folclorică, 2008) pe care am avut şansa şi onoarea s-o prefaţăm. Volumul, de dimensiuni impozante (peste 400 de pagini) şi cu numeroase ilustraţii color şi alb-negru, constituie un elogiu adus iluştrilor creatori anonimi, care ne-au perpetuat fiinţa naţională, dar şi un omagiu destinat reputaţilor cărturari, legaţi de această vatră cultural-folclorică. Împreună cu primele două cărţi (Lugojul cultural-artistic. Tradiţie şi contemporaneitate şi Lugojul – vatră a unităţii naţionale), ele alcătuiesc o trilogie exemplară închinată oraşului îndrăgit şi renumitei sale Tradiţii.

Chiar şi pe patul de spital, înainte de a păşi în lumea umbrelor, a mai zăbovit, scriind despre cimitirele Lugojului (gest simbolic şi oracular). Daimonul interior l-a atenţionat că nu-şi isprăvise truda începută. Şi tot el i-a adus aminte de chiotul năbădăios al poetului latin Horaţiu – Non omnis moriar („Nu voi pieri cu totul”) – prin care orice creator ce şi-a consacrat o parte din viaţă operei e convins că numele său va dăinui în posteritate.

Atunci, iubite Bădie, ţi-am urat, în numele colegilor de breaslă, ca poteca spre Empireu să-ţi fie luminată de îngerii Domnului!

M

u trecut câteva zile de când ne-a părăsit cel mai important cronicar al Lugojului, profesorul Gheorghe Luchescu (1937-2011), răpus de o boală necruţătoare. Între timp şi-o fi plătit cele nouă vămi ale cerului cu cei „nouă criţărei“ pe care, desigur, îi strângea în palmă, asigurându-se că de-acum cărările lui s-au despărţit pe veci de cele ale încă trăitorilor în această lume.

O fi luat-o „Pe câmpşorul cu bujorul,/ C-acolo îi mai mult dorul;/ Pe câmpul cu viorele,/ c-acolo-i mai multă jele“. S-o fi oprit ca să se uite mai o dată îndărăt pentru a cumpăni ce a rămas după el cu folos pentru bănăţenii lui.

Cred că a fost mulţumit de ce-a văzut, deşi n-a apucat să spună tot ce avea de spus despre Lugoj şi satele învecinate, ba şi despre altele mult mai îndepărtate din Banatul pe care-l iubea cu atâta patimă. În primul rând se va fi bucurat de trilogia consacrată oraşului de pe Timiş, altădată capitala culturală a Banatului: Lugojul cultural-artistic. Tradiţie şi contemporaneitate (1975), Lugojul – vatră a unităţii naţionale (1994) şi Lugojul – vatră cultural-folclorică (2008). Nu-s de trecut cu vederea, s-o fi gândit, nici celelalte contribuţii la monografia Lugojului: Spaţii sacre. Protopopiatul Lugoj (2004) sau despre lugojenii de seamă introduşi în dicţionarul său mai amplu Din galeria personalităţilor timişene, f.a. [1996], precum nici lucrarea despre locurile de veci ale lugojenilor de toate confesiunile, pregătită pentru tipar şi urmând să apară într-un viitor apropiat. Şi nu-s de neglijat nici scrierile în colaborare: cu Victor Lăzărescu: Un panteon lugojean într-un cimitir istoric (1993); cu Vasile Muntean şi Victor Lăzărescu: Spiritualitate lugojeană (1994); cu Mira Demeter-Grosăvescu şi Dan Demeter: Traian Grosăvescu (1995); cu Dorina Mărgineanţu şi Constantin-Tufan Stan: Cântecul străbate lumea [Centenar Dimitrie Stan] (2006). eîmpăcat a fost în sufletul său, în mod sigur, din pricină că nu şi-a văzut împlinit un vis dintre cele mai dragi: organizarea la anul a festivităţilor prilejuite de centenarul naşterii scriitoarei lugojene Anişoara Odeanu (1912-1072), fiica lui Aurel Emil Peteanu (1887-1961), renumitul director al Liceului „Coriolan Brediceanu“ din Lugoj. Ar fi o bună ocazie să se aplice, în sfârşit, pe casa lor o placă de cinstire a memoriei celor două figuri emblematice ale oraşului. entru Anişoara Odeanu, Ghiţă a făcut mai mult decât o instituţie: a scris o monografie despre ea (2001); i-a editat în 2009, împreună cu Eugen Beltechi şi Cornel Ungureanu, publicistica de la ziarul „Viaţa“, scos la Bucureşti (de la sfârşitul lui 1941 până în toamna lui 1943) de Liviu Rebreanu, care a şi angajat-o; i-a publicat în 2011 romanul inedit Katinka sau fantomele de la Valea Lungă. Îşi va fi trecut în revistă şi lucruruile bune pe care le-a făcut pentru celebrul cor şi pentru mişcarea teatrală din Lugoj ca director al Casei de Cultură „Ion Vidu“ şi al Teatrului Popular al oraşului; sau cum i-a ajutat pe cei aflaţi la greu, ca istoricul I. D. Suciu la un moment dat (dar asta e o poveste pe care o va duce cu el în mormânt). Ori în calitate de consilier teritorial şef al Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Timiş, perioadă în care numai pentru Eminescu a fixat patru plăci comemorative în locuri amintind de prezenţa poetului în Timişoara. Întorcându-şi privirea asupra oraşului, cu siguranţă s-a înseninat văzând cum străluceşte-n soare noua cetate a Lugojului: Universitatea Europeană Drăgan, care cine ştie dacă ar fi putut să fie ridicată vreodată fără existenţa în prealabil a Fundaţiei Europene Drăgan, la a cărei înfiinţare în vremuri tulburi, alături de alţi douăzeci de clarvăzători, a pus fără ezitare umărul. „Pot pleca liniştit la noua mea casă“ şi-o fi spus. Dar n-a plecat până nu le-a adresat celor dragi rugămintea: „Auziţi, fraţi şi surori,/ Să veniţi la sărbători,/ Să mă-mpodobiţi cu flori,/ Cu flori şi cu viorele,/ Să-mi treacă de-a voastră jele./ Şi să mă stropiţi cu vin:/ Eu acasă nu mai vin./ Mă stropiţi cu apă rece:/ De dorul vostru mi-o trece.“

N P

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat 12 Dorin Murariu

Soldat credincios al Banatului

E

ul biografic este adesea partea cea mai expusă a scriitorilor, fiind nevoit să suporte, în ciuda faţadelor atent colorate dintr-o epocă sau din alta, presiunile unei referenţialităţi dure, cu destule deschideri spre zonele întunecate ale drumului de zi cu zi, dar şi cu unele cărări spre lumina acţiunilor, luciditatea opţiunii fiind salvatoare. Încă din anii ’60, profesorul Gheorghe Luchescu a înţeles că situarea în cultură reprezintă poziţionarea corectă şi a căutat, prin tot ce a făcut, să fie soldatul credincios al Banatului, după cum se şi poate observa din raftul său cu cărţi, în care această parte de ţară îşi defineşte adâncimile artistice specifice stratului popular, cât şi celui cult. Pentru cercetătorul devotat al zonei, Doina Peteanu a reprezentat o axă definitorie, căci aceasta şi-a asumat turbionul existenţial ca să o impună pe Anişoara Odeanu, spectaculos act de metamorfoză consumat între multiple oglindiri, după cum se şi poate constata din monografia închinată scriitoarei ori din volumul Publicistică la ,,Viaţa”. Aici, alături de Eugen Beltechi, Gheorghe Luchescu şi-a asumat încă o dată rolul de pasionat truditor întru mai buna cunoaştere a spiritualităţii bănăţene.

Ajunsă vedetă în provincia natală înainte de a fi scris ceva substanţial şi trăitoare într-un mediu cultural cu elanuri, totuşi, limitate, tânăra dezinhibată pornea să cucerească tocmai centrul spre care bănăţenii priviseră cu atâta speranţă în urmă cu decenii, atunci când nu se uitau spre Viena. Dă lovitura cu Într-un cămin de domnişoare, ajungând în cercul celor câţiva tineri aleşi să modeleze noua Românie, conectând-o la pulsul european al literaturii. Treptat, în locuinţa ei bucureşteană, ,, decorul” uman se schimbă radical şi, în locul liniştiţilor colegi de altădată, apar exponenţii noii paradigme de dreapta.

Experienţa nu ţine prea mult, căci Antonescu hotărâse că venise timpul curăţeniei prin diverse mijloace. Pus în fruntea unui ziar proguvernamental, Rebreanu a împlinit proiectul apelând la câţiva dintre tinerii de succes ai momentului. Astfel, de la sfârşitul lui 1941 şi până în toamna lui 1943, scriitoarea va fi redactorul paginii a doua - Viaţa artistică – alături de Dan Petraşincu. Întâmplător sau nu, în aceeaşi formulă i-a surprins şi pagina 879 a Istoriei... lui G. Călinescu, liderii prozei din capitolul Noua generaţie fiind Mircea Eliade, Anton Holban şi Mihail Sebastian.

De ce am citi acum, după aproape şaptezeci de ani, aceste pagini puternic influenţate de contextul dur al războiului? Pentru a vedea, fie şi parţial, spectacolul oglindirii Doinei Peteanu de zi cu zi în chipul fardat artistic al Anişoarei Odeanu – ar fi un răspuns.

Pentru a observa cum pionul transformat în regină îi susţine în continuare pe cei rămaşi acasă. Pentru a înţelege mai bine complexele literaturii române. Pentru a urmări cu înfiorare prin ce sită nemiloasă trebuie să treacă autorii şi cărţile lor. Sau, mai ales, pentru a trăi măcar câteva momente alături de marii scriitori cunoscuţi doar în ipostaza lor muzeistico-şcolară. ăci Doina Peteanu ia ce este mai bun din Anişoara Odeanu şi ne livrează încântătoare secvenţe în priză directă. Ochiul ager al femeii înregistrează cu acuitate orice semnal venind din

C

româneşte.” Nu este uitată nici nota slavă, care a avut două faţete, cea a ortodoxiei, care ne-a susţinut fiinţa sufleteacă, şi o alta, profund dăunătoare, deşi cu un aspect de atrăgătoare poezie: a fatalismului, a istoriei crescută pe bălăriile unei leni şi lipsa de putinţă de organizare.” iarista pune în pagină toate frământările culturale şi literare ale epocii, dovedindu-se un spirit mobil, tenace, provocator.

Analizează, compară, pune diagnostice: ,,Nu mai sunt şcoli literare, curente literare, nu se mai spun lucruri categorice în niciun sens, se dibuie, se răsfoieşte prin manuale vechi, se aşteaptă, se tace mai ales, adânc, din ce în ce mai adânc.” Merge prin librării, caută cititorul ideal, enunţă elemente de teoria lecturii. O pasionează teatrul, dar nu ocoleşte nici filmele, chiar dacă ,,cele mai multe se mărginesc la prezentarea unor mondenităţi frivole, pe înţelesul midinetelor.” Pune în ecuaţie creaţia şi critica literară, căutând o plastică definire: ,,Nu, adevăratul critic nu este un scriitor ratat. El este aşa cum l-a definit un mare romancier francez în anecdota pe care o povestea despre nepoţelul lui, un puşti de vreo şase ani, ce, plimbându-se odată pe câmp şi auzind nişte oi cum behăie, le-a apostrofat plin de indignare: «Nu aşa, behee – ci aşa bee-hee...» Bunicul, foarte amuzat de această atitudine, i-a prognosticat: «Tu, care vrei să înveţi oile să behăie, vei deveni desigur critic literar.»”. Totuşi, în alt loc se arată mai conciliantă, adoptând un model cu irizări din Baudelaire, potrivit căruia criticul este interesant dacă este privit ca un creator, iar opera sa ca o creaţie. Se dovedeşte o pasionată cititoare, neuitând să precizeze că rândurile sale sunt altceva decât critică literară. Scrie cu plăcere şi cu egală atenţie despre cărţile publicate de Camil petrescu, Mircea Eliade, Radu Tudoran, Ovidiu Papadima, Regina Maria, Nichifor Crainic, Magda Isanos sau Vintilă Horia, dar şi despre Madelaine Andronescu, Alice Basarab, Ernest Verzea sau V. Beneş. Derapează, judecăm noi acum, în faţa acuarelelor führerului, ,,vădind o caldă umanitate şi un suflet deosebit de sensibil”, şi se extaziază în faţa romanului Sparkenbroke, de Charles Morgan, mirându-se că această carte, pe alţii, ,,i-a enervat şi i-a plictisit, că au găsit-o falsă şi confuză”. Regionalismul cultural a avut în Doina Peteanu un avanpost temeinic şi entuziast, cărţile, corurile şi cultura populară din Banat reprezentând piloni ai unei regiuni ce nu era o anexă a Transilvaniei, ci ,,una din provinciile de cea mai mare vitalitate românească, una din provinciile de cel mai dezvoltat simţ artistic, cu cele mai trainice rădăcini în pământul românesc”, literatura de aici fiind una de substanţă, ,,adică neglijând forma şi hotărât neameninţată câtuşi de puţin printr-o alunecare în estetism.” diţia domnilor Eugen Beltechi şi Gheorghe Luchescu reprezintă un act recuperator de mare importanţă pentru mai buna cunoaştere a unei epoci în care mulţi inşi, ,,trăind la periferia sufletului românesc, din care n-au cunoscut şi n-au înţeles nimic, au împroşcat acest suflet cu veninul lor, vorbind despre el, în numele lui, pentru a conclude că la noi în ţară nu se poate face nimic.”

Z

proximitatea lucrurilor sau a oamenilor. Biblioteca, biroul, celelalte mobile, hainele sunt cele câteva linii obligatorii ale cadrului. În mijloc, iradiind, portretul interlocutorului.

Iată-ne acasă la Camil Petrescu: ,,Biroul, cu o bibliotecă ce ocupă toţi pereţii, are totuşi un aer atât de proaspăt, de strălucitor, parcă ar fi o sală de laborator american.

E totuşi cald şi intim” Apoi, ochii unei experienţe artistice (şi nu numai): ,,Camil Petrescu e senin – acelaşi surâs cald, aceeaşi lumină în ochii albaştri mici, în care s-a strâns parcă numai esenţă de expresie (când l-am cunoscut, cu vreo zece ani în urmă, mi-am dat seama câtă forţă de expresie pot avea ochii mici, câtă incandescenţă de spirit şi vioiciune [...]), aceleaşi culori pastel, pe care le ştiu de atâta timp.” Lângă masa de lucru aproape inconfortabilă, unde Camil Petrescu şi-a scris toată opera, o valiză. Nu, nu pornea în vreun voiaj. Plecase doar de vreo zece ani din literatură ca să umple geamantanul cu trei mii de pagini – Teoria substanţei.

I se aduce aminte că a inaugurat la noi literatura autenticităţii. Scriitorul răpunde că, dacă nu i s-ar fi mărit chiria, n-ar fi fost obligat să scoată câte o nouă ediţie şi apoi, ,,cărţile astea scrise la persoana întâi sunt, sub aerul lor de document personal, mai discrete şi mai impersonale decât unele cărţi scrise la persoana a treia.” În alte pagini, portretul lui Lucian Blaga (,,Sub ochii gravi, cu privire lină, mergând spre dincolo, deşi e îndreptată asupra mea, parcă toate apele sunt potolite. Şi nu e în liniştea asta nimic altceva decât linişte, nici oboseală, nici omenească resemnare, nici indiferenţă. E sufletul unui om care e atât de integrat în lumea marilor taine, încât nu-i rămâne decât să le culeagă în armonii de cuvânt şi de gândire.”) şi răspunsul său la spinoasa problemă a specificului românesc în literatură: ,,Un scriitor de mare forţă va avea în opera lui, totdeauna, o amprentă a specificului naţional.” Foarte interesantă este şi vizita la Sextil Puşcariu, directorul Institutului de Cultură Română, cel mai în măsură să explice diversele ciocniri propagandistice ale timpului. Aflăm că, în Germania, traducerile din literatura română aveau un succes impresionant, autorii pe care s-a mizat fiind Sadoveanu, Agârbiceanu, Slavici, Gârleanu, Marcu Beza, Sandu Aldea, Blaga, Pillat, Voiculescu, Adrian Maniu, N. Crainic cât şi Rebreanu, romanul Ion cunoscând trei ediţii, fiecare de câte zece mii de exemplare, cea mai recentă fiind destinată în întregime frontului. În acei ani, Doina Peteanu milita pentru o literatură cu adevărat românească, ieşind din ,,băltoaca fals strălucitoare a culturii cosmopolite.” Primul pas se baza pe ,,trăirea adâncă în românesc”, ajungându-se până la rădăcinile tracice, datoria scriitorului contemporan fiind ,,de eliminare a tot ce nu corespunde acestei structuri.” Regăsirea ,,în duh naţional” este mijlocită de ,,marii apostoli ai scrisului românesc.” Cel dintâi, reprezentând ,,toată latura de mistică a acestui neam profund arian” era, evident, Eminescu. Lângă el, surprinzător, era plasat Caragiale. Mai sunt selectaţi, doar într-o enumerare, Neculce, Creangă, Matei Caragiale, Liviu Rebreanu. Nu lipseşte folclorul, cu toate că ,,nu este românesc numai ceea ce se petrece la ţară. Este românesc tot ceea ce este văzut

E

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat Constantin Buiciuc

Lumina interioară a lui Gheorghe Luchescu

C

u mulţi ani în urmă, în 1976, chinuit de firava mea muză a poeziei, am hotărât să merg la şedinţele Cenaclului “Ion Popovici Bănăţeanul”, care activa la Casa de Cultură a Muncipiului Lugoj. Acolo i-am cunoscut pe poeţii de atunci ai Lugojului, unii dintre ei fiind poeţi şi acum – ai Lugojului sau ai altor meleaguri – alţii nemaifiind poeţi sau plecând dintre noi. Mă refer la Dănuţ Diaconescu (şeful de atunci al cenaclului), Monica Rohan, Ion Borangic, Remus Valeriu Giorgioni, regretatul Claudiu Buciu şi, desigur, alţii. Ne citeam şi ne discutam versurile într-o sală din clădirea de la colţul străzii Bucegi cu strada Mihai Eminescu (unde, imediat după 1989, era sediul unor partide politice). Mi-aduc aminte că, într-o zi, cu o uşoară înfiorare în glas, Dănuţ Diaconescu ne-a spus: „Vine tovarăşul director!”

A apărut, zâmbitor, directorul Casei de Cultură a Municipiului: un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, cu cravată şi cămaşă albă, cu o faţă rotundă, bonomă, cu un zâmbet larg. Avea o privire pătrunzătoare şi părul negru, strălucitor, pieptănat peste cap.

Aşa l-am cunoscut eu pe Gheorghe Luchescu. Teama mea, care există şi acum, faţă de şefi m-a făcut să mă crispez puţin, dar, cunoscându-l mai bine pe directorul de atunci al Casei de Cultură, mi-am dat seama că am în faţă un om de o mare bunătate.

Dar Gheorghe Luchescu nu a fost nici pe departe numai atât. Pe vreme directoratului său, care a rămas în mintea multor lugojeni de o vârstă ceva mai înaintată, Casa de Cultură a Municipiului a avut un vârf de activitate. E de ajuns să amintesc marile realizări ale trupei de teatru şi ale vestitului Cor “Ion Vidu”. Putem uita oare imensul succes din Anglia al trupei de teatru, cu o piesă, desigur, de William Shakespeare? Sau amplele montări vocal-simfonice ale corului dirijat de maestrul Remus Taşcău?

Pe vremea lui Gheorghe Luchescu, cenaclul literar despre care am vorbit înainte a avut cea mai puternică activitate. Atunci au apărut două plachete (Viorile cetăţii, în 1978, şi Permanenţa speranţei, în 1981), precum şi numeroase grupaje de versuri ale membrilor cenaclului în diferite reviste şi antologii.

L-am cunoscut pe Gheorghe Luchescu şi prin cărţile sale. Am împrumutat, cu ani în urmă, de la Biblioteca Municipală Lugoj, celebra carte Lugojul cultural-artistic. Tradiţie şi contemporaneitate, apărută la Editura Facla din Timişoara, în 1975. Mi-aduc aminte că masivul volum era ferfeniţă. Valoroasa lucrare a lui Gheorghe Luchescu a fost consultată de mulţi lugojeni, care “i-au julit” paginile. Cine vrea să scrie despre Lugoj nu poate ocoli lucrarea cu care a debutat editorial directorul de atunci ale Casei de Cultură! Înainte de 1989, într-o seară, m-am în-

tâlnit cu Gheorghe Luchescu în Librăria „Ion Vidu”. Sub becurile cu lumină slabă (comunismul mereu victorios făcea economie la curent electric) am consultat împreună un catalog cu viitoare apariţii editoriale. Deodată, faţa lui Gheorghe Luchescu s-a luminat, dar nu de la becuri, ci de la lumina lui interioară. Mi-a arătat în catalog numele lui şi titlul unei cărţi, pe care l-am uitat. Mi-a spus, cu o voce emoţionată: “Eu scriu şi public, numai să fiu lăsat!” Cartea aceea, însă, din motive necunoscute mie, nu a mai apărut. upă Decembrie 1989, când, oricum, lumina becurilor din librărie a devenit mai puternică, Gheorghe Luchescu a publicat tom după tom, carte după carte, toate de mare valoare. Cel puţin două cărţi, Lugojul – vatră a unităţii naţionale (1994) şi Lugojul – vatră cultural-folclorică (2008), alături de volumul din 1975, ar putea foarte bine să stea la baza unei monografii a oraşului de pe Timiş, pe care profesorul Gheorghe Luchescu l-a iubit ca nimeni altul. A scris, singur sau în colaborare, despre marii lugojeni: Traian Grozăvescu, Dimitrie Stan, Victor Vlad Delamarina. În 2001 a publicat o monografie despre Anişoara Odeanu. A apreciat foarte mult opera importantei scriitoare lugojene, dovadă fiind şi publicarea, în 2009, împreună cu Eugen Beltechi, a publicisticii Anişoarei Odeanu, apărută în ziarul “Viaţa”, între 1941 şi 1943. În 2010, Gheorghe Luchescu a îngrijit apariţia romanului postum al Anişoarei Odeanu, Katinka sau fantomele de la Valea Lungă. A venit la mine, în toamna anului apariţiei, mi-a dat, fericit, romanul şi m-a rugat să-i scriu o cronică. I-am promis că o voi scrie.

Peste câtva timp, am aflat, cu surprindere, că Gheorghe Luchescu este grav bolnav. Nu mi-a venit să cred. Ştiam că pregătea noi cărţi, printre care un volum cu altă parte a publicisticii Anişoarei Odeanu. La începutul toamnei blânde a anului 2011, sub un soare slab, dar plăcut, l-am întâlnit pe Gheorghe Luchescu pe stradă. M-a rugat să-l ţin de braţ. Era palid. Şi-a ridicat şapca albă şi mi-a arătat capul fără păr. Apoi mi-a spus, cu un glas obosit, dar din care avântul pe care i-l ştiam nu putea să dispară: „Mă duc la Blaj, acum în septembrie, la Zilele “Astrei”, iar în noiembrie, la aceleaşi zile, mă duc la Sibiu.” Fără ca el să mi-o ceară, mi-am înnoit promisiunea că voi citi şi voi comenta romanul postum al Anişoarei Odeanu, pe care el îl îngrijise. Amânasem nepermis de mult. Am aflat, mai târziu, că la Blaj a fost, dar la Sibiu n-a mai apucat să meargă. Iar eu nu începusem să citesc romanul. cum, când Gheorghe Luchescu a plecat într-o lume mai bună, scriu despre el, cu cărţile lui pe masă şi cu gândul că mai am de citit mai puţin de o sută de pagini din romanul îngrijit de el…

D

13

Cristian Ghinea

S-a stins din viaţă un reper cultural al Lugojului:

profesorul Gheorghe Luchescu

A

m primit cu tristeţe vestea stingerii din viaţă a cărturarului lugojean Gheorghe Luchescu, dascăl de aleasă omenie şi ţinută intelectuală.

Gheorghe Luchescu s-a născut în localitatea timişeană Sacoşu Mare, comuna Darova, la 1 ianuarie 1937. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Timişoara, doctor în filologie, a fost profesor universitar şi, timp de patru ani, inspector şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Timiş. A publicat o serie de cărţi, majoritatea fiind dedicate Lugojului şi personalităţilor sale: Lugojul cultural-artistic. Tradiţie şi contemporaneitate (Editura Facla, Timişoara 1975), Spiritualitate lugojeană (Ed. Mitropoliei Banatului, 1993, în colaborare cu pr. Vasile Muntean şi Victor Lăzărescu), Traian Grozăvescu (Centrul pentru Creaţie Populară Timiş – 1995, în colaborare cu Mira Demeter – Grozăvescu şi dr.

Dan Traian Demeter), Anişoara Odeanu (Ed. Napoca Star - Cluj Napoca, 2001), Lugojul, vatră cultural-folcloristică (Ed. Marineasa, Timişoara 2008), Victor Vlad Delamarina şi familia sa, contribuţii biografice (Ed. Eurostampa, Timişoara 2009, în colaborare cu prof. Constantin-Tufan Stan), etc. A fost mai fost coautor al volumelor Un pantheon lugojean într-un cimitir istoric (FED Lugoj, 1993) şi Centenar Dimitrie Stan. Cântecul străbate lumea (Ed. Eurobit, Timişoara 2006, în colaborare cu Dorina Mărgineanţu şi muzicologul prof. Constantin Tufan-Stan). Ani la rând, între anii 1962-1982, profesorul Gheorghe Luchescu a fost director al Casei de Cultură „Ion Vidu” a Municipiului Lugoj.

A făcut parte din delegaţia care a obţinut premiul pentru regie la Săptămâna Internaţională de Teatru Amator care a avut loc la Londra, în perioada 20-27 iunie 1982, cu versiunea lugojeană a piesei „Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare. S-a ocupat de biografia scriitoarei Anişoara Odeanu şi i-a publicat recent un roman care nu a apărut în timpul vieţii acesteia – este vorba despre volumul Katinca sau fantomele de la Valea Lungă. A fost un cercetător asiduu al arhivelor bisericeşti, dedicând o carte foarte bine documentată (Spaţii sacre – Protopopiatul Lugoj, 2004), parohiilor şi filiilor de

pe cuprinsul Protopopiatului Ortodox Român al Lugojului. O contribuţie importantă a avut-o profesorul Gheorghe Luchescu la dotarea Punctului Muzeal deschis în Casa Memorială dedicată primului poet dialectal bănăţean, din centrul satului Victor Vlad Delamarina. Punctul Muzeal a fost amenajat prin grija primarului Ioan Sima, a profesorului Gheorghe Luchescu, a muzicologului Constantin Tufan-Stan şi a lui Ioan Marteniuc, regretatul director al Căminului Cultural. ână în ultima clipă a vieţii, a fost un colaborator devotat şi entuziast al revistei culturale „Banat”, unde a publicat eseuri şi articole bine documentate despre istoria culturală a municipiului de pe Timiş. Prin moartea profesorului Luchescu, oraşul cultural Lugoj pierde unul dintre reperele sale de seamă.

P

A

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat 14 Marcu Mihail Deleanu

Profesorul şi omul de cultură Gheorghe Luchescu

A

scrie despre profesorul şi omul de cultură Gheorghe Luchescu în postfaţa cărţii lui Ionel Bota este riscant şi chiar inutil. De aceea, nu mă voi referi la personalitatea şi opera prietenului meu din Lugoj, analizate cu acribie şi generozitate confraternă de Ionel Bota, ci mă voi opri doar la persoana lui Gheorghe Luchescu, aşa cum i-am descoperit-o după 1968, de când cărările vieţii noastre ni s-au încrucişat de mai multe ori. Nu-mi amintesc exact cum ne-am întâlnit prima dată, dar ştiu sigur că era un lider printre directorii caselor de cultură din raioanele şi, apoi, din oraşele Banatului. Crescut şi format în atmosfera postbelică a Lugojului mustind încă de tradiţiile vieţii culturale interbelice, Gheorghe Luchescu a ridicat la nivel intelectual profesia de activist cultural, hulită azi mai ales de către cei care nu au făcut mai nimic în şi cu propria viaţă. Trecut cu folos prin şcoala pedagogică de la Timişoara, instruindu-se în continuare cu marii dascăli ai filologiei timişorene, Gheorghe Luchescu nu a fost un cenzor al culturii de masă, aşa cum, din păcate, cerea „fişa postului” înainte de 1989.

A fost un creator de cultură, iniţiind acte/ fapte spirituale şi susţinându-şi colaboratorii. De aceea, pe bună dreptate a şi scris mult despre cultura locului, pentru că a fost implicat cu trup şi suflet în acest fenomen.

Din câte ştiu, Gheorghe Luchescu a lucrat, în Lugoj şi apoi la direcţia culturii din Timiş, precum unul care azi se numeşte, cu un barbarism, manager cultural, adică un gospodar al culturii. A chibzuit, decenii la rând, mijloa-

ce material-financiare, a diriguit resurse umane pe care le-a ridicat la nivel naţional în plan artistic şi cultural-ştiinţific. Aşadar, în sensul propriu al cuvântului, de om „care dovedeşte pricepere în conducerea unei […] instituţii, organizaţii etc.”, dar şi în sensul mai vechi, figurat, de prinţ, domnitor, voievod al culturii. În calitatea sa de lider, Gheorghe Luchescu a coagulat energiile dascălilor de limbă şi literatură română în cadrul Filialei din Lugoj a Societăţii de Ştiinţe Filologice, încununându-şi cercetările în domeniu cu un doctorat susţinut la Cluj despre opera Anişoarei Odeanu. Se numără printre reîntemeitorii Astrei în Banat după 1990, iar ca secretar ştiinţific al Universităţii Banatul a contribuit la apariţia volumelor Astra română. Revista românilor de pretutindeni, cu ocazia Simpozionului internaţional Identitatea culturală a românilor de peste hotare, organizat la Timişoara în 2000 şi 2001.

Cărturarul vrăjit de mirajul provinciei, cum îl prezintă Ionel Bota, subiectul cronicii acesteia a fost şi om de echipă, componentă fără de care un lider nu se poate manifesta.

Bun cunoscător al pedagogiei adultului, Gheorghe Luchescu a ştiut să-şi apropie mai multe categorii de colaboratori, începând cu Remus Taşcău, acest Ion Vidu al anilor noştri, şi cu Dan Radu Ionescu, regizor marcant şi actor al Teatrului din Timişoara, spiritus rector al Teatrului Popular din Lugoj, cu care, sub conducerea lui Gheorghe Luchescu, a participat la un festival de gen din Anglia.

Din disponibilitatea la colaborare a lui Gheorghe Luchescu s-au născut şi numeroase cărţi scrise împreună cu alţi oameni de cultură ai locului: amintesc doar volumul Victor Vlad Delamarina şi familia sa. Contribuţii biografice, scris cu muzicologul Constantin-Tufan Stan, şi Publicistică la „Viaţa” de Doina Peteanu (Anişoara Odeanu), îngrijit cu lingvistul Eugen Beltechi. heorghe Luchescu a năzuit şi s-a străduit o viaţă să ne restituie, chiar să reconstituie atmosfera culturală şi civică, cetăţenească, a Lugojului din vremea celor de la Masa poganilor.

Fercheş în orice împrejurare, cu ţinută distinsă, mare aplomb şi discurs sobru, prietenul nostru a fost însă şi un cozeur agreabil. Amintirile sale, rostite la ceas de taină cu glas molcom, uşor subversiv, cu har de neaoş povestitor bănăţean, ar fi meritat să fie puse pe hârtie ca documente şi experienţă de viaţă care ar rotunji imaginea persoanei şi a personalităţii sale. SIT TIBI TERRA LEVIS! Reşiţa, 2011

G

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat

15

Constantin Buiciuc

C

Anişoara Odeanu: Katinka sau fantomele de la Valea Lungă A K

el mai important scriitor al Lugojului este Anişoara Odeanu (1912 – 1972).

Deşi a scris şi nuvele, poezii şi publicistică, Anşoara Odeanu este cunoscută mai ales ca romancieră. Cele două romane de la începutul carierei autoarei, Într-un cămin de domnişoare (1934) şi Călător în noaptea de Ajun (1936), s-au bucurat de un binemeritat succes, atrăgând atenţia şi aprecierea unor importanţi scriitori români: Camil Petrescu şi George Călinescu.

De altfel, scriitoarea are un capitol în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, publicată de George Călinescu, în 1941. La puţin timp după moartea tragică a Anişoarei Odeanu, survenită la 1 septembrie 1972, a apărut romanul Legile jocului.

Tot postum, dar în 1973, a fost publicat alt roman, Acele lucruri mari. Peste mulţi ani, în 2010, a apărut, sub îngrijirea lui Gheorghe Luchescu, la Editura Orizonturi Universitare, din Timişoara, un alt roman al Anişoarei Odeanu, Katinka sau fantomele de la Valea Lungă, cu o prefaţă de Cornel Ungureanu şi o postfaţă de Dorin Murariu.

Actul reparator, necesar şi bine-venit, s-a produs destul de târziu, mai ales dacă ţinem seama de faptul că romanul a fost elaborat la începutul anilor ’60. atinka sau fantomele de la Valea Lungă reţine atenţia prin construcţia narativă, dar şi, bineînţeles, prin profilul personajelor. Naratorul la persoana întâi, Steluţa Băiaşu, o fată de 12 ani, povesteşte cum şi-a petrecut vacanţa de vară a anului 1930 în Valea Lungă, satul bunicilor ei. Aceasta este acţiunea cadru, cea a prezentului, în care, prin secvenţe retrospective, sunt introduse relatările din trecut.

De la naratorii-martori, toţi la persoana întâi, Steluţa Băiaşu află povestea Katinkăi, fata contelui Miraky Zoltan, fostul stăpân al castelului de lângă sat.

Relatările aparţin mai multor martori, dintre care cel mai important, cu povestea cea mai întinsă, întreruptă adesea prin întoarcerea la cadrul prezentului, este Mihalek Jolan, cameristă la castel, fosta doică a Katinkăi şi mama ei sufletească. Se adaugă alţi naratori: baba Florentina, croitoreasa Kocsis Marika, bunica Steluţei şi fostul administrator al castelului, Holdes Geza.

Lipseşte naratorul omniscient. Toţi naratorii-martori, la persoana întâi, povestesc ceea ce au văzut ei sau ceea ce au auzit de la alţii. Întâmplările şi chipurile autorilor acestor întâmplări se reflectă astfel în oglinzi paralele. De pildă, baba Florentina, româncă, îi priveşte cu ochi critic pe conte (beţiv şi curvar) şi pe contesă (urâtă şi aprigă). Kocsis Marika şi Mihalek Jolan, unguroaice, au cuvinte pline de înţelegere, de admiraţie şi chiar de afecţiune pentru grofi.

Contele Miraky Zoltan, membru în camera magnaţilor de la Budapesta, este reprezentantul unei aristocraţii pe cale de a se stinge. La fel, contesa, soţia lui. Contele, bogat, mare amator de călărit şi cititor asiduu de cărţi, pentru propria plăcere, duce o viaţă sterilă, ruptă de realitate, desprinsă de oamenii a căror muncă o foloseşte. Dă petreceri fastuoase, cu nobili eleganţi şi bogaţi, sub strălucirea cărora se ascunde golul. Soţia lui se roteşte în acelaşi cerc strâmt, în care luxul petrecerilor şi al voiajelor, opulenţa evenimentelor nu pot suplini lipsa tot mai acută a vitalităţii. Neamul conţilor a intrat în crepuscul. Contesa a născut, în tinereţe, un copil mort, iar naşterea Katinkăi s-a făcut extrem de greu. Contesa nu are lapte pentru a-şi hrăni copilul, iar Katinka, instinctiv, se îndreaptă spre forţele sănătoase ale neamului, spre cei lipsiţi de ranguri nobiliare. Îşi „alege” doică pe Jolan, soţia grădinarului castelului. Ea îi devine cameristă şi, mai mult, mamă sufletească.

Fata contelui îşi petrece copilăria mai mult la grădinar, într-o atmosferă domestică, sănătoasă, întărită de contactul direct cu natura. Crescând, Katinka devine tot mai frumoasă, vie, naturală, o acumulare de energie care tinde mereu să se descarce. atinka pare o nimfă, o zână sau una dintre iele. Se pierde mereu prin pădure, călărind ca o amazoană, însoţită de Bela, fiul grădinarului, pe care îl iubeşte cu o patimă reţinută, ignorând barierele sociale. Mai mult din instinct, Katinka evadează, neobosită, repetat, din cercul

K

K

strâns al nobililor care se sting încet. Însă, raţional, ea aparţine celor cu rang, care au încă putere. Îl dispreţuieşte pe maleficul Kartos Sandor, care nu are ranguri, dar este un parvenit, „a călcat peste cadavre” ca să ajungă sus. atinka este o reprezentantă tipică a femininului dinamic, o temă favorită a autoarei. Arderea lăuntrică a Katinkăi, lipsită de un ideal, este devoratoare şi eroina moare tânără, la numai douăzeci de ani, de tuberculoză galopantă, cauzată de frenezia trăirilor ei. Nu întâmplător, cu moartea Katinkăi, cea care a avut tentativa de a se salva, moare o lume, căci, tot atunci, la sfârşitul Primului Război Mondial, se destramă imperiul. Oamenii spre care se îndreaptă Katinka pentru a scăpa de neamul ei care se stinge nu au ranguri nobiliare. Sunt oameni simpli, sănătoşi, harnici, plini de calităţi. Sunt cei în care forţa vitală este prezentă şi ei vor duce neamul înainte. În primul rând este Jolan, mama sufletească a Katinkăi, o femeie frumoasă, harnică, bună la suflet. Este mare iubitoare a semenilor, nu duşmăneşte pe nimeni, vede numai partea bună din oameni (şi este convinsă că toţi au parte bună, care, dacă e mai mică, trebuie găsită şi valorificată). Jolan o iubeşte pe Katinka la fel ca pe o fiică, o adoră, de fapt. Îşi iubeşte nespus soţul, pe Gyula, şi copilul de sânge, pe Bela. În ochii unora (chiar şi ai soţului ei), ea apare ca o fire slabă. Din cauza ei şi a altora ca ea, cei puternici dintre cei mulţi nu pot alunga nedreptăţile. Jolan crede că lumea nu poate fi schimbată: au plecat conţii, a ars castelul lor frumos şi bogat, dar au venit alţii. Fostul administrator al castelului ia şi acum “şapte piei” de pe ţărani, iar pământurile mănoase ale contelui au intrat în posesia deputatului Ulpiu Iovaş. Numai măştile se schimbă, căci spectacolul a rămas acelaşi.

Jolan moare de inimă, în pavilionul de vânătoare, care ia foc de la lumânarea ei şi arde în întregime. Urmele unei întâmplări tragice dispar astfel complet. Dar Jolan a avut totuşi timp să-i spună Steluţei povestea Katinkăi, până aproape de final.

Soţul lui Jolan, grădinarul castelului, Gyula, un om priceput, harnic, temeinic, dar închis în sine şi violent, crede, dimpotrivă, că lumea se poate schimba, că nedreptatea poate fi înlăturată prin acţiunea celor mulţi şi curajoşi. Simbolic, utopia crezului său este subliniată de sfârşitul stupid: Gyula moare de tetanos (după ce s-a înţepat în greblă), cu puţin timp înainte de izbucnirea revoluţiei maghiare bolşevice a lui Bela Kun. ăiatul lui Gyula şi al lui Jolan, Bela, este un summum de calităţi: este frumos, cuminte, harnic, afectuos, inteligent, talentat la pictură. O iubeşte pe Katinka, iar întâlnirile lor romantice, misterioase, iau, de multe ori, forma unor cavalcade prin sălbăticia pădurii. Bela crede, ca şi tatăl său, că lumea poate fi schimbată. După ce a luptat pe front, el se întoarce în Valea Lungă, participă la revoluţie şi este omorât de avocatul Kartos Sandor, pe treptele castelului devastat de ţărani. Moartea lui simbolizează înfrângerea revoluţiei.

Vicisitudinile istoriei au trecut cu putere peste oameni, făcându-i pe unii să dispară, iar pe alţii să rămână, dar schimbaţi. S-au ridicat alţii, noi, care au continuat răul cel vechi. Oameni ca deputatul Iovaş sunt, pur şi simplu, nişte uzurpatori.

Dintre personajele prezentului narativ, se detaşează bunicii Steluţei. Bunicul, figură memorabilă, este bun gospodar, echilibrat, înţelept, cu un fin simţ al umorului. Ştie să pătrundă în sufletele oamenilor, este înţelegător şi afectuos cu discreţie. O iubeşte sincer, profund, pe Steluţa. Bunica este mai distantă, oarecum arţăgoasă şi severă, mai puţin înţelegătoare, dar, şi ea, cu sentimente sincere. Cei doi, prin complementaritate, formează un cuplu puternic, bază a gospodăriei ţărăneşti tradiţionale bănăţene. Iar meniul de la micul dejun al bunicului, “slană”, “părădăisi”, brânză şi puţină “răchie”, aduce aminte de rafinamentul culinar al personajelor sadoveniene.

Pentru Steluţa Băiaşu, o poveste cu castel, conţi, fantome, o iubire ca în basme, între un Făt-Frumos şi o Ileană Cosânzeană, se transformă, treptat, într-o întâmplare sfârşită tragic, cu acel greu de definit amestec de tristeţi şi de bucurii care creează adevărata viaţă a oamenilor.

ceastă concluzie este trasă de însăşi protagonista romanului – un alter ego al scriitoarei – care vede cu ochi maturi evenimentele, mai ales spre final. Pornind dintr-un basm, la sfârşitul istorisirii Steluţa face un pas spre ieşirea din copilărie. Ca şi Katinka, cu care seamănă foarte mult, Steluţa este o expresie a femininului dinamic, drag autoarei. Nu se ştie însă în ce direcţie îşi va canalize energiile. Modelul este Katinka. La un moment dat, Steluţa crede că este o reîncarnare a fiicei contesei. În felul ei, Steluţa este şi ea o uzurpatoare, dar nu are nicio legătură cu acţiunile deputatului Iovaş de a acapara tot ce avea contele, ci ea îşi caută identitatea şi se raportează la un ideal. Mai ales în prima parte a romanului, fantasticul îşi deschide porţile prin care ar putea cădea realul, dar, repede, şi le închide.

Un pisoi, ca un duh rău, o călăuzeşte pe Steluţa prin pădurea fermecată, până la o casă minunată, ca în basme, cu turnuleţe şi scări de marmură, învelită în viţă-de-vie sălbatică.

Apare şi o fantomă, o femeie nespus de frumoasă, elegantă, în vârstă, care îi vorbeşte Steluţei ungureşte, apoi româneşte. Casa se

dovedeşte a fi pavilionul de vânătoare al contelui, iar fantoma este Jolan, doica fiicei contelui, Katinka. În alt loc, paşii grei ai fantomelor sunt, de fapt, paşii deputatului Iovaş şi ai fostului administrator al castelului, iar stafia fluturând alb, în parc, între brazi, este cămaşa bunicului, pusă la uscat. Fantasticul, pornind din realitate, este alungat de aceasta.

Explicaţiile logice trimit enigmele în colţuri greu de pătruns. În final, fantasticul se îmbină cu simbolicul. Acelaşi pisoi (urmaş al pisoiului Katinkăi) îi conduce pe Steluţa şi pe bunicul ei prin pădurea misterioasă până la ieşirea din ea, unde ruinele castelului simbolizează sfârşitul imperiului. La castel, totul este distrus şi părăsit, dar nu atât de mult cât se aştepta Steluţa: “…puteai să-ţi închipui foarte bine o zână cu o baghetă magică făcând “hocus-pocus” şi, de pe un minut pe altul, să crească totul la loc.” (p. 258). atinka sau fantomele de la Valea Lungă este un roman al paralelismului simbolic. Sfârşitul unei lumi care ar fi putut să fie de basm este reluat de sfârşitul copilăriei şi intrarea în maturitatea simţirii şi a gândirii.

K

B

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat 16 Ioan Valcan

Raţiunea de a fi a lui Gheorghe Luchescu

U

n valoros gânditor lugojan, Gheorghe Iancovici, trecut prea repede, din păcate, în uitare, vecin şi prieten cu Gheoghiţă Luchescu, sublinia că raţiunea de a fi a unui om este o îndelungată şi disperată căutare a unei raţiuni de a fi. Toată problematica unei existenţe se centrează pe această căutare. Fiecare încearcă să confere personalităţii proprii un profil mai marcat, o formă distinctă.

Prin îndelungata sa activitate în instituţiile şcolare, în cele de cultură şi de administraţie publică, prin numeroasele exprimări în agora publică (articole în presa scrisă, în revistele de specialitate, prin cărţile ce au văzut lumina tiparului etc.), Gheoghiţă Luchescu îşi devoalează strădania şi raţiunea de a fi un om al cetăţii, preocupat în permanenţă de indentificarea şi promovarea valorilor acesteia. El şi-a asumat un angajament deloc facil de înfăptuit. Parcurgând complexa-i creaţie, se poate afirma, fără tăgadă, că şi-a îndeplinit misiunea. O sarcină de Sisif pe care intenţiona să o continue cu şi mai multă pasiune, dacă ineluctabilul nu ar fi intervenit. În celebrul său Discurs asupra Artelor şi Ştiinţelor, Jean Jacques Rousseau arăta că este un mare şi frumos spectacol să vezi omul ieşind din neant prin propriile sale eforturi, să-l vezi împrăştiind, prin lumina raţiunii sale, tenebrele în care l-a învăluit natura, să-l vezi ridicându-se deasupra lui însuşi, parcurgând cu mintea, cu paşi de gigant, vasta întindere a universului, dar este şi mai măreţ şi mai uluitor să-l vezi întorcându-se către sine pentru a studia omul şi a-i cunoaşte natura, datoriile, scopul şi rezultatele. Luchescu se dovedeşte a fi un asemenea om care concepe, regizează şi lansează în spaţiul pământean spectacolul lumii. n membru remarcabil al cetăţii lugojene, s-a ridicat în lumea culturii lugojene, bănăţene şi naţionale, prin eforturile proprii. A cercetat cu pasiune şi îndârjire universul spiritual în care trăia.

Studia comunitatea şi oamenii săi, faptele lor. Fără discriminări, fără resentimente, dar cu bucuria descifrării valorii din amalgamul de manifestări umane. Luchescu extrage din mulţime şi pune pe soclul cuvenit oameni, fapte, evenimente ce compun patrimoniul artelor şi ştiinţelor din acest colţ de ţară.

Apetenţa sa deosebită pentru studiu, pentru cunoaştere şi, deopotrivă, pentru transmiterea cunoştinţelor acumulate către semenii săi i-au marcat neobositoarea existenţă. L-am cunoscut pe Gheorghiţă Luchescu încă din 1968, era deja directorul Casei de Cultură a Municipiului Lugoj. Avea în minte şi lucra la proiectul Lugojul Cultural Artistic, încheiat în 1974 şi lansat în 1975.

Cartea sa a fost şi rămâne deocamdată cea mai reprezentativă imagine a vieţii culturalartistice a Lugojului de până în acel moment.

Nu are echivalent nici până în prezent.

Omul Luchescu şi-a propus şi, cu unele excepţii, a reuşit să ne prezinte toate figurile marcante din viaţa spirituală a Lugojului. În acelaşi timp, Luchescu ne înfăţişează spectaculoasa viaţă culturală a unei urbe, devenită neînsemnată din punct de vedere administrativ în urma decăderii Lugojului din statutul de reşedinţă de judeţ sau de raion în timpul guvernării comuniste. Prin această carte, cât şi prin cele ulterior apărute, ni se etalează publicistul şi scriitorul inepuizabil, orientat spre punerea în evidenţă a tot ce a însemnat creaţie culturală şi artistică, indiferent că este de masă, de grup sau individuală.

Astfel, Gheorghiţă Luchescu, cel care avea o preţuire şi, aş putea spune, chiar dragoste faţă de toţi cei care erau pasionaţi de actul creaţiei, a pus în lumină valorile culturii lugojene. A scris despre Lugoj şi oamenii săi în manieră personală, într-un mod nu atât academic, cât mai degrabă accesibil omului de rând. El nu se considera elită. Dar scria deopotrivă despre elite şi despre creatori amatori. A scris despre oameni, despre viaţă, tradiţiile şi obiceiurile, cutumele şi legendele obştei lugojene şi ale arealului său geografic. Era stăpânit de dorinţa ca nimic din creaţiile autentice, nimic din ceea ce defineşte fiinţa neamului românesc de pe meleagurile bănăţene să nu se piardă în anonimat sau să fie dat uitării. ceasta era profesiunea sa de credinţă. Niciun scriitor, niciun istoric sau alt profesionist nu a scris atât de mult şi în detaliu despre Lugoj, despre oamenii săi şi viaţa sa spirituală. Din totdeauna şi permanent Luchescu vroia să prezinte

lumii figurile spiritualităţii autohtone, viaţa şi creaţiile acestora. Văzute nu atât individual, cât integrate armonios în comunitatea căreia îi aparţineau. Gheorghiţă Luchescu era un om cu preocupări complexe. El a interpretat cu măiestrie diferite roluri pe scena societăţii bănăţene, dându-şi cu prisosinţă măsura capacităţii profesionale. El nu a fost doar un scriitor, un creator, el a fost un eficient conducător de instituţii generatoare de cultură.

A condus Inspectoratul Judeţean pentru Cultură Timiş, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj. Putem spune că a făcut şi desfăşurat politici de marketing cultural, fiind un excelent intermediar între cei ce creează produse cultural-artistice şi cei ce le savurează.

Ca manager de instituţii de cultură s-a dovedit a fi un factor de stimulare la oameni a calitţăii de creator. Pretindea şi ajuta oamenii din instituţiile din subordine să genereze acte de cultură, să se exprime variat, neîngrădit în spaţiul cultural. A fost un organizator eficient de manifestări specifice, spre a da amploare şi substanţă fenomenului cultural şi ştiinţific. Dar nu numai atât. Se îngrijea mereu de consemnarea/ comunicarea întâmplărilor vieţii cultural-artistice, prin modalităţi specifice, în presa vremii, în publicaţiile de specialitate, în numeroase sesiuni de co-

cât şi după Decembrie ‘89, când majoritatea oamenilor, mai ales intelectuali, se temeau să-i treacă pragul, din varii motive: ba că Drăgan a fost legionar, ba că e capitalist roşu, colaborator cu Ceauşescu, ba susţinător al lui Iliescu etc. Niciunul realmente altfel motivate, decât lipsa de implicare într-o formă aparte de participare la viaţa socială şi culturală a urbei în care convieţuim. La FED, sub mentorul Iosif Constantin Drăgan, prin echipa din care făcea parte Gh. Luchescu, se promovau informaţii, cunoştinţe, se distribuiau cărţi, reviste, diverse publicaţii referitoare la istoria şi cultura poporului român şi, cu precădere, a făuritorilor lugojeni de fapte cultural-istorice. S-au reeditat: Istoriei Literaturii Române a lui Călinescu; Psihologia Consonantistă a lui St. Odobleja; Statele Unite ale Austriei Mari a lui Aurel C. Popovici; Prin Europa, Noi, Tracii, Europa Phoenix, Despre Marketing Internaţional etc. ale lui I. C. Drăgan; Antonescu, Mareşalul României şi multe altele. După Revoluţia din Decembrie 1989, s-a numărat printre cei ce au asigurat apariţia hebdomadarului “Redeşteptarea”, funcţionarea radioului şi a televiziunii Europa Nova Lugoj, precum şi derularea unor manifestări cultural-ştiinţifice interesante şi de înaltă ţinută în cadrul FED. Deloc de neglijat a fost contri-

Gheorghe Busuioc

La despărţire

U

A

F

amilia profesorului Gheorghe Luchescu transmite sincere mulţumiri tuturor celor care i-au fost alături în lunga pătimire şi în retragerea din istorie a soţului, tatălui şi bunicului, şi anume: Preaonoratului Protopop Ioan Cerbu, Domnului Primar al Lugojului, prof. ing. Francisc Boldea, Doctorilor curanţi Ştefan Curescu şi Petra Curescu şi tuturor asistentelor şi infirmierelor care l-au îngrijit pe patul de suferinţă, tuturor rudelor, colegilor, prietenilor şi cunoscuţilor cu care s-a aflat în relaţii de iubire şi stimă reciprocă.

municări ştiinţifice, simpozioane, cenacluri literare, în diverse întâlniri cu intelectualitatea vremii. Cercetător asiduu şi iscoditor tenace al structurii şi istoriei culturii zonei Banatului de confluenţă între cel montan şi cel de câmpie, Gheorghiţă Luchescu a zămislit veritabile punţi între cei ce realizează fenomenul cultural şi cei ce se bucură de binefacerile lui.

Ca membru sau conducător de societăţi culturale locale sau zonale, atent la tot ceea ce se instituia act de cultură, Luchescu, cu sensibilitate şi exigenţă, a pus în evidenţă virtuţile creative, însemnătatea şi semnificaţiile exprimărilor culturale, artistice sau de altă natură. a urmare, se poate afirma: Gheorghe Luchescu a cunoscut, a generat şi a valorificat, ca nimeni altul, fenomenul cultural-artistic lugojean. Adeseori discutam despre ce reprezintă Lugojul, Banatul în ţară, despre rolul intelectualilor în promovarea culturii autohtone pe plan naţional şi chiar internaţional. Se înflăcăra şi sublinia nevoia de a se scrie despre oamenii locului, despre tot ceea ce reprezintă valoare în cultura românească. Îmi spunea: “Ioane, nu suntem cu nimic mai prejos decât alţii.

Avem oameni de valoare. Suntem un popor muncitor, creativ, dar nu suntem bine organizaţi şi nici suficient de disciplinaţi. Mulţi ne desconsideră. De fapt nu ne cunosc. Trebuie să scriem despre noi ca lugojeni, ca bănăţeni, ca români. Să ieşim în lume. Să ne facem cunoscuţi. Asta vreau să fac”. Constantin Noica spunea, către sfârşitul vieţii: ”Acum primează ce faci (inginerie, medicină, profesorat etc.). Eu sunt cine sunt, nu importă. Eu sunt ceea ce fac!” Gheorghiţă Luchescu scrie, generează, selectează, promovează şi valorifică tot ceea ce simte şi crede că reprezintă cultura neamului său. El a fost şi va rămâne un intelectual rasat, un spirit ce emană cultură. Complexitatea personalităţii omului Luchescu nu ar fi întregită dacă nu am reliefa implicarea sa în două domenii aparent fără legătură cu cultura. l a fost, încă de la înfiinţare, membru fondator al Fundaţiei Europene “Drăgan” din Lugoj şi al Asociaţiei Pentru Reînfiinţarea Judeţului Severin cu Capitala la Lugoj. Acestea sunt două instituţii neguvernamentale care aveau ca obiectiv esenţial tocmai promovarea şi apărarea intereselor Lugojului şi zonei geografice aferente în faţa guvernanţilor de la Bucureşti. A desfăşurat o laborioasă activitate la Fundaţia “Drăgan”, atât în timpul regimului comunist,

C

E

buţia sa la suita de acţiuni şi demersuri publice la formaţiunile politice şi cele de administraţie publică centrală, pentru eliminarea unui abuz al guvernării comuniste, în vederea refacerii judeţului Severin cu capitala la Lugoj, deziderat rămas din păcate neatins până în prezent. ariera profesională a lui Gh. Luchescu a fost încununată de succes şi în planul educaţiei şi învăţământului. A urcat încet, dar sigur, cu responsabilitate şi dragoste nedisimulată treptele profesiunii de dascăl: şcoala generală, liceu şi apoi cariera universitară. Încununat cu titlul de doctor în profesiunea iubită – limba şi literatura română, Gh. Luchescu s-a ridicat, pe sine, cu modestie, în lumea elitelor, nu doar lugojene, ci şi naţionale. Unii sunt cetăţeni de onoare ai Lugojului. La omul de cultura Gh. Luchescu nu s-a gândit încă nimeni. Într-o lume marcată de preocuparea pentru acumularea de averi materiale, pentru chivernisirea cu orice preţ, pentru consumism exagerat, Gh. Luchescu a rămas cu picioarele pe pământ, pe tărâmul nobil al acumulării de averi spirituale. A trăit relativ modest din punct de vedere material. În schimb, trăirile sale spirituale şi averea sa intelectuală au fost şi rămân remarcabile. Şi mai este ceva de spus: majoritatea celor care s-au afirmat prin realizări deosebite în viaţa societăţii româneşti au fost preocupaţi să-şi construiască o carieră exemplară. Au reuşit, dar, de regulă, într-un singur domeniu. Şi-au creat o faimă personală. Altruist, Gh. Luchescu s-a dedicat promovării în conştiinţa publică a tuturor oamenilor faimoşi din spaţiul lugojan. Locul şi însemnătatea lui Gh. Luchescu în istoria şi cultura bănăţeană şi naţională îşi vor găsi cuvenitele aprecieri după ce se va decanta întreaga-i activitate. El, sunt convins, va fi înscris în galeria personalităţilor culturii lugojene ca omul care a fost creator, generator şi promotor de cultură. Omul care, mânat de raţiune, a privit cultura ca pe un proces deschis, direct şi biunivoc: de la oameni născut şi pentru ei destinat. El nu a intrat în turnul de fildeş al creatorului, ci a fost mereu între oameni. S-a străduit să-i ridice pe cei ce s-au remarcat în viaţa societăţii şi a culturii comunităţii lugojene şi bănăţene în sfera aurolată a harului divin al creaţiei umane. Poate nu este lipsit de interes a se repune pe tapet problema reconstituirii Casei Personalităţilor: Gh. Luchescu se cuvine să deţină un loc în acest Panteon Cultural al Lugojului.

C

Profesorului Gheorghe Luchescu Eu plec acum dintre cei vii Şi nu mă mai întorc ’napoi.

Lugojule, aş vrea să ştii Că voi rămâne tot cu voi.

Eu plec acum, vă las cu bine, Cum pleacă orice muritor.

Lugojule, mi-e dor de tine, De lugojeni îmi va fi dor.

Tot ce-am făcut şi tot ce-am scris, Vă las la toţi ca moştenire.

Din cer vă voi privi, de sus.

Voi să-mi păstraţi o amintire.

Titus Crîşciu

În loc de bun-rămas S

peram întotdeauna la o plăcută şi rodnică revedere de câte ori, temporar, mă despărţeam de profesorul Gheorghe Luchescu. Spun că revederile erau plăcute datorită schimbului de gânduri dintre doi oameni care trudeau pe tărâmul culturii şi pe care o voiau cât mai înrădăcinată în pământul bogat al Banatului. Apoi, rodnice cel puţin pentru mine, erau perioadele de după trecătoarele despărţiri, pentru că faptele-mi următoare simţeam că poartă conturul ideilor reputatului om de cultură, de a cărui prietenie mă bucuram.

Cuvintele nu pot cuprinde hăul iscat în ascunzişul sufletului nostru la despărţirea definitivă de un om pe care, preţuindu-l, fără de voia ta ţi l-ai veşnicit în suflet cu speranţa revederii. Ne alinăm totuşi cu ce ne-a lăsat în sutele de pagini închinate istoriografiei culturale a Banatului, lângă cărţile care-i proiectează pentru viitor profilul statuar al cărturarului de elită care a fost. Rămân în viaţă cei cu care a împlinit „Trifoiul bănăţean cu patru foi al zilelor noastre”. Îi numesc pe Marcu Mihail Deleanu, Gheorghe Jurma şi Simion Dănilă, numai că acum lipseşte o frunză: Gheorghe Luchescu. Am făcut această asemănare cu trifoiul interbelic amintindu-mi, dacă nu de altceva, de bogăţia ideatică a întâlnirilor din Nopţile de Sânziene de la Marga. Nu a greşit cel care a spus că marile dureri sunt mute, surde şi oarbe. Asta pentru că, după un prim hohot de plâns, glasul nu-şi mai are rost în lumea amintirilor, unde-i regăsim pe cei pe care într-adevăr i-am preţuit.

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat Ioan Derşidan

17

Teodor Oancă

Termitele şi cariul (3) atura comică, realistă şi fantastică tului A. De Quatrefages (1810-1892), pua operei caragialiene este comple- blicate în Editura Charpentier,între 1841mentară celei naturaliste şi tragice. 1853. Ar merita comparat textul caragialian Abisalitatea şi luciditatea necruţătoare ale na- cu această sursă. Oricum, femeiuşcă prăratorului preocupat de momentele vieţii, de sitoare, bărbătuşi, termite săpătoare, lucru intrarea în fiinţă a personajelor/ eroilor ca- de termită, coptoroşit, casa noastră (formupătă accente grave şi irizări folclorice, iar lări ale scriitorului român), merită reţinute răspărul şi iluzia sunt conectate la deşertă- şi explicate în acest context. Citat de către ciune. Este Nordul căutărilor, al celor cinci- Charles Darwin, în Originea speciilor, în zeci de ani, dar şi al începutului de secol legătură cu fluturii hibrizi (,,fertili timp de XX, de desţărare/ îndepărtare, reoglindire opt generaţii”), biologul Quatrefages este şi retrospectivă. Ardealul şi ardelenii consti- ,,tradus” de către I.L.Caragiale pentru modul tuie unele din semnele acestui Nord şi ale a- de prezentare a ,,cazului” termitelor, aceste cestei vârste şi înţelegeri. Asemeni lui Ioan insecte gregare, ale căror colonii reciclează Slavici, dar mai pregnant şi cu mai puţine celuloza şi distrug/ curăţă/ rad lemnul pe difronturi, Ion Luca Caragiale preia ardelenii năuntru, ,,coptoroşind” produsele de acest şi Ardealul cu tot trecutul, prezentul şi viitorul fel. Cariul eminescian, din Melancolie, una lor, care este al etniei, al românismului şi dintre cele mai triste şi încifrate poezii rospeţei umane “Zi-i lume şi dă-i pace” cu- mantice, roade sub ,,învechitul mur” şi ca prinde acum şi ,,m-am exilat… şi atâta tot”. ,,într-un sicriu”... Din cauza furtunilor şi va(“Nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea lurilor vieţii, cariul se instituie drept dacăl/ şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul cântăreţ şi inima pustie bate ,,ca şi cariul sunt viţii demne de compătimit”, îi scrie Ca- încet într-un sicriu”. Suntem îndepărtaţi de ragiale lui Alexandru Vlahuţă). momentele aurorale, în care ,,credinţa zu“Sensibilitatea climatică” a autorului şi grăveşte icoanele-n biserici”... Astfel viaţa a eroilor săi o putem înregistra astăzi şi ca o este repovestită de o ,,străină gură”, căci aproximare a Nordului (reflex al vieţii orga- moartea s-a întâmplat ,,de mult”. nice şi al abisalităţii), cum am procedat în Reamintesc faptul că Mircea Elide şi Nordul caragialian şi ca o modalitate sim- Rosa Del Conte disting la Mihai Eminescu bolistă (modernă), în peisajul divers al epocii, un timp cosmic, vital, intact, al împlinirii, din care nu lipseau experimentele romantice, circular ( care ,, stă, vremuieşte”) şi un timp simboliste şi decadentiste, confluenţele şi si- istoric, pământesc, al oamenilor, muritor, al tuările paradoxale. Eduard Gruber, de exem- uzurii ( care ,,loveşte”), îmbătrânirii şi morţii. plu, citat deja, era interesat de fenomenul ,,Ceasul umblă, loveşte, dar vremea stă, vre“audiţiei colorate”. Sinestezia şi corespon- muieşte” – spune proverbul. Eminescu scrie denţele simboliste constituie alchimia verbală ,,viermele vremurilor roade în noi”. Şi: care răspunde experimentului psihologic a- ,,Timpul mort şi-ntinde trupul/ Şi devine veşmintit. Berlinezul Helmholtz experimenta nicie”; ,,Din sânul vecinicului ieri/ Trăieşte constanţa energiei, teoria culorilor şi a ar- azi ce moare”. George Călinescu stabileşte moniei şi fiziologia auzului. Atracţia aproape drept temă fundamentală a creaţiei eminesexperimentală a lui I.L.Caragiale pentru for- ciene ,,timpul şi sentimentul acut al scurgerii mele diverse ale vieţii şi sondarea limitelor, timpului”. Despre sonetul Trecut-au ani ... interesul viu pentru lanţurile senzoriale şi Petru Creţia scrie că este închinat ,,irecupescepticismele celui păţit, confruntarea cu te- rabilului cu chip de tăcere şi umbră”, trecumele norocului, întâmplării, meteorologiei şi tului care sporeşte ,,ca un atotcuprinzător astronomiei şi denunţarea convenţiilor, apro- noian de umbră”... Căci soarta oarbă trece pierea de “crucişurile” lingvistice şi atitudi- ,,ca şi vântu-n valuri peste traiul omenesc” nale, răspărul şi rescrierea acestora, perspec- (Scrisoarea I). Augustin Buzura scrie undetiva parodică şi psihologică asupra mentalului va că timpului evenimenţial îi corespund seşi inconştientului şi tratarea “impresionistă”, cundele vieţii, timpului genurilor îi corescomică, tragică, fantastică, realistă şi natura- pund minutele şi timpului operelor orele... listă, multitudinea aparenţelor şi înregistrarea Monoton, nisipul clepsidrei se aşează diferit unor forme enorme şi monstruoase ale lor, în evenimente, în genuri literare şi în opere... atenţia la nuanţe, la conştiinţă şi la viaţa Nichita Stănescu, de (alt) exemplu, aorganică, la înregistrarea incomprehensibi- minteşte de noduri şi de semne, legând, în lului, a greu perceptibilului lăuntric (în proză felul său, timpul, ca într-un macrameu oferit şi în teatru), coexistenţa intuiţiei şi inteligen- vederii/ vieţii, pe masa destinului. În esenţă, ţei cu viaţa organică şi spiritul difuz, lanţul istoriile naturale legate de cariu şi de termite cauzal şi efectul disonanţelor constituie eloc- sunt grave şi selecţia noastră detaliază astfel venţe care pot fi apropiate simbolismului. unele din modurile de apropiere creatoare, in misterul vieţii şi devenirii or- tematică, a celor doi clasici junimişti, care ganice par “crescute” unele sce- valorizează existenţa în formă catilinară şi ne din nuvelele şi poveştile lui I. temperatoare (Cf. Ioan Derşidan, Catilinari L.Caragiale. Neastâmpărul inteligenţei per- şi temperatori. Eminescu şi Caragiale, Clujfecţionează sclipitor detalii, propune şi dez- Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010). leagă sensuri, înţelesuri. Dereglările lumii arda civică şi premilitara. In O sunt percepute organic, prin simţuri, pe pronoapte furtunoasă garda civică pria piele. “Crucişurile” lingvistice şi atitudifuncţionează ca document şi anale, argourile şi eufemismele oferă o pers- necdotică a personajelor în raport cu ea (Jupectivă diversă, tragi-comică şi parodică a- pân Dumitrache,Chiriac,Tache Pantofarul). supra lumii, din care nu lipsesc fratele şi Dacă la 1848 garda civilă a sprijinit revolunefratele. La Caragiale înţelegerea semnului ţia, la 1884 va fi desfiinţată. În piesa lui I. L. artistic este modernă, după clasicism şi ro- Caragiale, Jupân Dumitrache are o ,,psihoză mantism şi punând concomitent accent pe militară”. Comparativ, în Moromeţii flăcăii stări şi cuvinte. se duc la premilitară, ,,cu puştile de lemn Feeriile caragialiene din teatru şi din pe umăr”, făcând, în înţelegerea lui Ilie Moproză capătă adesea, în antecamera limba- romete, ,,lucruri care dacă n-ar fi proşti nu jului, embleme argotice şi eufemistice. Chiar i-ar putea sili nimeni să le facă”, iar după în poveşti şi caricatură, sugestia stării sufle- cea a învăţătorului Toderici, datoria, ,,când teşti şi intrarea în fiinţă este “desenată” mu- te cheamă ţara”, deşi nimeni nu ocupa gara zical, cum mărturiseşte autorul în Câteva şi nu ataca satul. Tache Pantofarul (şi măsa) păreri. Conştient de misterul şi nedetermi- nu ia parte la ,,izirciţ”, aşa cum lipsesc unii narea eroilor săi, autorul le aplică, aproape flăcăi la ,,premilitară” (Panaite Dumitru, Pieexperimental, coduri, stări şi întâmplări. lelungă Ilie, Rădoi Marin etc.). Tache PantoAutorul negociază genuri şi specii lite- farul şi Pielelungă Ilie boicoteză,fiecare în rare, dar mai ales stările şi întâmplările speţei felul lui, gărzile încropite anapoda şi pe exzoologice, ale indivizilor şi etniei. Această ponenţii locali înregimentaţi ai acestora. Meexperimentare creatoare caragialiană n-a fost dicina după Matei. Reportajele epocii înresuficient evidenţiată. Unul dintre primii e- gistrează carnavalurile şi balurile la care daxegeţi, după Titu Maiorescu şi Constantin mele, în caz de noroaie, vin ,,cu pantofii şi Dobrogeanu – Gherea, Horia Petra – Petres- ciorapii în legătură”, în galoşi sau, pur şi cu o înregistrează. Propunerea de către noi simplu, ,,sumese şi desculţe” (Apud Florin a Nordului şi a limbajului “cruciş” al argoului Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri şi eufemismului cuprinde această intenţie şi cu mai multe strategii). O asemenea temă o reevaluare a creaţiei caragialiene. Declicul minoră, frivolă, întâlnim în comedia D-ale eroilor săi explică asemenea sugestii lingvis- carnavalului, în care teoria lui Matei (Cetice şi atitudinale, de stări şi atmosferă (vezi sare Mattei) este aplicată nu numai ,,măseleexemplele din Nordul caragialian). lor bolnave ale Catindatului, ci şi celorlalte Termitele. Un capitol (mic) de istorie personaje”. Florin Manolescu arată că aceasnaturală, pentru popor, cuprinde Ion Luca tă teorie (“electro-homeopatică”) era populaCaragiale în Termitele, articol publicat în ră în epocă, un adevărat “panaceu miraculos”, ,,Românul” din 1911, extras din Souvenirs la care recurg diverse categorii sociale, gad’un naturaliste, ale savantului şi publicis- zetăria şi literatura etc.

L

D

G

Două săptămâni de concediu

I

*

(2)

a te uită, îşi zise Emilia, deja se caută unul pe altul. Era mai bine să nu-i spun. Ai zice că pentru ea a venit în staţiune. Sau poate se cunosc mai de mult?

N-o ştiam pe Leti aşa de secretoasă. E în stare să pună mâna pe el, chiar dacă e ceva diferenţă de vârstă. S-au mai văzut cazuri.

Să-i spună lui Mutu că e dragoste la mijloc.

Ca să vezi de unde sare iepurele.

Emilia fu atentă încotro se îndreaptă Victor şi îl urmări până ce îl văzu ieşind din hotel. Până la terminarea programului nu reuşi să dea cu ochii de Letiţia. Nu că i-ar fi cerut o explicaţie sau nişte amănunte, suficiente să tragă o concluzie, dar aşa, ca între prietene, ar fi întors subiectul pe toate feţele. „Las-o pe mâine”, îşi zise Emilia şi se îndreptă spre Oficiul de la etajul al treilea.

A

*

doua zi, după servirea micului dejun, Victor reveni în cameră, îşi luă un prosop şi fişa cu evidenţa procedurilor şi plecă la baza de tratament. Măsură cu privirea tot coridorul, sperând să dea cu ochii de Letiţia. Se îndreptă spre lift şi fu încântat s-o vadă.

- Sărut mâna!, i se adresă cu afecţiune, pot să vă rog ceva?

- Cum să nu.

Letiţia îl fixă pe Victor cu acea privire care îţi spune că te cunoaşte destul de bine.

- Aş avea nevoie de un ac şi aţă albă, spuse Victor, arătându-se stânjenit de rugămintea lui, dar nu găsise alt pretext ca să intre în vorbă cu Letiţia.

- Vă aduc imediat, răspunse camerista şi se îndreptă spre Oficiu. Reveni cu acul înfipt într-o papiotă de aţă albă.

- După ce terminaţi, le lăsaţi pe noptieră.

Le iau eu mai târziu. „Mai târziu când?” se întrebă Victor. E o fetişcană coaptă, iar eu mă uit la ea ca la fructul oprit. Ar fi mai cuminte să-mi văd de treabă”. Ajuns la baza de tratament, Victor intră la sala de masaj. Îl luă în primire un tânăr cu deficienţe de vedere şi-i spuse să se întindă pe patul mai înalt decât cele obişnuite.

- Spatele şi ceafa, preciză Victor locurile pe care le dorea masate.

Băiatul se puse pe treabă de ai fi zis că are de scos ceva din pacientul de sub mâinile lui. La sfrşitul şedinţei de masaj, Victor îi mulţumi maseorului şi văzu că se simte bine.

Făcu câteva exerciţii cu capul, oasele gâtului îi pârâiră ca de obicei, dar se gândi că după prima şedinţă de masaj nu trebuie să te aştepţi la mare lucru. Merse şi la celelalte două proceduri. Când reveni în cameră, văzu că Letiţia încă nu intrase pentru obişnuita curăţenie. „Poate apare până merg la masă”, îşi zise, şi se lungi pe pat. După un timp trebui să coboare la masă, să se întreţină iar cu perechea de pensionari, s-o audă iar vorbind pe soţia domnului care regretase că nu cumpărase ardei pentru ciorba servită. Victor nu şi-o putea scoate din minte pe cameristă.

Nici nu putea gândi să aibă îndrăzneala s-o invite la un local, nici nu ştia dacă e căsătorită sau dacă are un prieten. Observase cu satisfacţie că Letiţia îl privise cu luare-aminte, că, probabil, îi trezise un oarecare interes, deşi fiecare nu ştia despre celălalt decât numele. Exista totuşi un amănunt care îl obliga să fie prudent: diferenţa de vârstă.

Aprecie că nu e aşa de mare, dar firele albe de la tâmple, câte erau, puteau constitui un argument de reţinere din partea Letiţiei. În zilele următoare Victor observă că de fiecare dată când se întorcea de la masa de prânz, abia atunci Letiţia termina ce avea

de făcut în camera 215. Repetându-se acest lucru, Victor bănui că nu întâmplător se petrec lucrurile aşa, că slăbiciunea lui doreşte să se întâlnească cu el măcar o dată pe zi.

De fiecare dată încerca să încropească un crâmpei de discuţie, care sfârşea repede prin plecarea Letiţiei. Îşi zise că ea este cea care ia un fel de iniţiativă, rămasă la stadiul de intenţie. Aşa trecură mai multe zile, fără ca în relaţia de tatonare, pe care mai mult Victor o trăia cu emoţie, să apară ceva concret. Într-una din zile, aflându-se în bazarul de lângă piaţă, Victor văzu expuse articole de lenjerie intimă de damă şi de bărbaţi. Rămase cu ochii pe o pereche de chiloţi de damă, dintre cei croiţi din cât mai puţin material. Împăturiţi, nu arătau mai mult decât o batistă.

Plăti, vârî pacheţelul în buzunar şi îşi continuă plimbarea prin staţiune, până se apropie ora de servire a cinei.

Î

*

nainte să meargă să-şi facă procedurile, Victor avu grijă, în ziua următoare, să atârne chiloţeii de damă de partea interioară a uşii de la baie, alături de un prosop. „Aşa, cel puţin să gândească şi altfel, să-i dau de înţeles că nu sunt un bărbat refuzat de femei”. Râse şi el, imaginându-şi-o pe Letiţia făcând ochii mari la vederea probei incontestabile că cineva şi-a uitat la baie cea mai intimă lenjerie. Ieşi pe uşă, îndreptându-se spre lift. Revenit de la proceduri, Victor văzu că Letiţia încă nu trecuse pragul camerei, aşa că trebui să mai aştepte până după ce se întoarce de la masă.

Acest lucru se întâmplă chiar în timp ce Victor servea masa. Intrând în baie să golească coşul de gunoi, Letiţia observă chiloţii de damă pe uşă, rămase o clipă descumpănită, neştiind ce să creadă. Dar se lămuri repede, văzând că cealaltă pernă din pat nu arăta să-şi fi pus cineva capul pe ea în noaptea precedentă şi nici cearşaful nu era boţit în vecinătatea locului unde dormea Victor. „E nostim domnul director, e bun de dat ca exemplu de cum se păcăleşte un bărbat care se doreşte crai de staţiune balneară”.

Letiţia potrivi cearşaful pe pat, semn că trecuse pe acolo, şi plecă repede, ca să nu dea ochii cu Victor. Nu de altceva, dar nu s-ar fi putut abţine să nu râdă, şi cu ce poftă.

Victor fu încântat să vadă patul făcut, apoi intră în baie, luă chiloţii de pe uşă şi îi vârî în valiză. Fu încredinţat că aceştia îşi făcuseră datoria. Aştepta acum s-o întâlnească pe cameristă şi să constate ceva în comportamentul ei. Imposibil să nu existe un indiciu că a luat cunoştinţă. Se întâlniră a doua zi dimineaţa. Victor o salută reverenţios, dar şi cu un uşor zâmbet în colţul gurii.

- Bună dimineaţa, răspunse Letiţia, apoi îl întrebă pe un ton obişnuit: mâine plecaţi?

- Da, mâine după-amiază. Observând că Letiţia nu dă niciun semn că ştie ceva, Victor intră direct în subiect: - Doamnă Leti...

- Letiţia, îl corectă camerista.

- Fie şi aşa. Am o mare rugăminte. Vă rog să fiţi de acord să servim cina astă seară la un local pe care îl preferaţi. Am fost deosebit de încântat de prezenţa dumneavoastră şi doresc foarte mult acest lucru.

Letiţia îl fixă cu privirea, atât ca Victor să simtă că îl trec apele. Rămase nemişcat, aşteptând răspunsul. Ceva îi spunea că nu va fi refuzat.

- De acord. Ne vedem la ora 19, spuse şi numi pensiunea, asigurându-l că e un local plăcut, pe malul Cernei.

- Vă mulţumesc. Vă mulţumesc, repetă Victor şi se retrase.

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat 18 Veronica Balaj

Liliana Ardelean

La Vârfuri* (Fie pâinea cât de rea...)

(6) lte chipuri, din alte vremi înde- aici spunem tot la fel. Tu nu mai ai nimic apărtate, pe alţi pereţi, în alte ra- colo? me.

— Nu mai am. Doar pământul. Tati, — Ce bine că le-ai păstrat. Eu nu le Dumnezeu să-l odihnească, nici nu a vrut mai am. Şi acum mă doare sufletul că le-am să-l ia înapoi, când s-au făcut retrocedările. a-runcat.

— Cine să-l lucre? îmi zicea supărat.

— Lauri! Cum ai putut tu să faci aşa — O să vedem noi. Tu ia-l! ce-va? Nu cred!

— Eşti inconştientă. Nu ştii ce vorbeşti.

Nu mai e Lur, prinţesa. A degradat-o Tu ai habar cum se lucră pământul? Cine şi pentru fapta ei. Şi-a aruncat la gunoi origi- cu ce să-l lucre?! Nu sunt animale, nu sunt nile, în schimbul unui fără valoare act frivol. atelaje, nu sunt maşinării. Cine o va face?

Modernitatea. O durea şi pe ea. A durut-o şi — Auzi?! Du-te şi-l ia! Se întorc ăi băatunci când a făcut-o, dar aşa a fost să fie. trâni în groapă, dacă nu-l iei. Ei au tras ca Acum e prea târziu pentru a repara prostia, vitele la jug, o viaţă, ca să cumpere cât mai precum şi pentru regrete. Doar că amărăciu- mult pământ şi acum tu îl laşi! Cui? nea rămâne persistentă şi încăpăţânată. A— Da’ ce vrei să faci cu el, măi, fată? tunci a fost prea slabă. S-a supus şi ea altora.

— Să stea pârloagă, nelucrat, dar să Ar fi trebuit să spună „Nu!”, dar nu a ştiut ştiu că e acolo, că-i al meu. Dacă-i musai şi s-o facă. Ca de obicei. Dorinţa de a fi pe pla- altfel nu se poate, închiriez un tractor şi eu cul celor din jur, să nu-i supere cu ceva, a pun trifoi pe el. fost mai puternică. Nici acum nu ştie întot— Vorbeşti prostii! Cum să conduci un deauna să spună acel „Nu!”, adeseori nece- tractor? sar. Apoi, trage scurta. Aşa este ea. Se mai a— C-o fi vro filozofie! Maşina n-o conlege cu o învăţătură de minte. Oare până când? duc? Cât de mare diferenţă o fi? Şi dacă o Atunci ar fi trebuit să se opună, să nu dea putut Ilenuţa tractorista să înveţe, cu cele voie, să se impună, dar a fost prea tânără, patru clase ale ei, eu n-oi putea? Da’ ce? Îs prea slabă. Acum nu ar mai face-o. Acum es- mai proastă? Du-te şi ia pământul!.. te mult mai călită. Numai că puterea aceasta Şi s-a dus. se câştigă greu, după ce viaţa se joacă cu ti— Te-ai certat aşa cu tatăl tău pentru ne în fel şi chip şi te dă de-azvârlita, de nu te pământ? Eşti nemaipomenită, Lur, ştii?

A

vezi. Ori te învinge, ori te căleşte şi devii mai puternic decât ţi-ai imaginat că ai putea fi vreodată. Numai că asta te costă. O luptă serioasă cu viaţa, care lasă multe urme, după ce ai încasat o grămadă de trântite. Cicatrici adânci ca cele de pe trupul unui cavaler războinic din Evul Mediu... Teutonii... Laura le-a încasat cu vârf şi îndesat. Poate că de aceea acum are atâta nevoie de dragoste.

A obosit şi trebuie să umple golul, înainte de a se sfârşi totul. Poate că de aceea simte liniştea şi frumuseţea acelei case, dincolo de toate neajunsurile şi neglijenţele şi mizeria...

Poate că tandreţea pentru Harry, care se amplificase între aceşti pereţi, se datorează faptului că şi el iubeşte casa, o iubeşte suficient ca să o accepte aşa cum este, să o placă aşa cum este, să se mândrească atât de mult cu ea, încât să-i arate iubitei fiecare colţişor. Şi să viseze la cum o va face el să fie. Frumoasă şi mândră de el, precum este şi el mândru de ea. Poate că Laura se simţea solidară cu acea casă, care a avut de îndurat şi încă mai avea, vicisitudini de tot felul.

Se simţea şi ea, casa, singură, părăsită şi neajutorată, precum se simţea şi Laura.

Căuta şi casa iubire şi suflete care să-i redea vitalitatea, adăpostindu-le cu spiritul ei ocrotitor de adăpost mângâietor şi cald.

— Uite, Lur, vezi ce frumos este dulapul acesta? Unde mai găseşti acuma aşa ceva? „A revenit la Lur. M-a iertat,” se bucură femeia.

— Ai dreptate. Îmi aduc aminte de casa bucinilor mei. Şi ei au avut, de exemplu, un canapei ca acesta al tău din coridor, cu spetează de pluş bordo, cu flori galbene şi frunze verzi.

— Canapei este canapea, nu-i aşa? Şi

— Nu că el nu l-ar fi vrut, dar îi era teamă. O păţiseră o dată cu comuniştii. Pentru el era foarte clar că acel guvern nou, de după revoluţie, nu era prea departe de ce au fost ăia, aşa-i numea tati, ăia, pe comunişti. Îi era teamă c-o vom păţi din nou. Că iar ni-l vor lua, într-un fel sau altul. Şi iar vom plânge după el, cum au plâns ei toţi altădată. Unii s-au sinucis chiar, de obidă şi disperare după ceea ce au obţinut cu sudoare. S-au simţit ca arsul fără piele, goi şi descoperiţi şi n-au mai putut să trăiască. N-au mai putut să respire. N-au mai avut aer. Aerul pământului lor.

— Dacă ne pun impozite mari şi nu le putem plăti? Ăştia îs capabili de orşice, îmi argumenta tati. Eu îi cunosc. Şi ăştia, noii, sunt tot ca ăia. Tu nu ştii cum au pus comuniştii mâna pe putere în patruşase, da’ eu ştiu. Şi ăştia tot aşa or făcut acuma, la revoluţie. Nu-s mai buni! Ştiu eu ce-o să se mai întâmple? Şi atunci, ce ne facem?

— Lasă, că tu exagerezi! Nu vezi că aceştia nu-s nişte ignoranţi. Sunt culţi, citiţi, au umblat prin străinătate, au văzut şi învăţat multe, ştiu vorbi limbi străine.

— Puah! Nu înţelegi nimic, degeaba îmi bat gura. Comunistu-i tot comunist. Nu se schimbă, ca năravul lupului. Degeaba-şi scimbă părul. Nu pricepi?...

Era tati negru de supărare, că nu înţeleg.

— Oricum, ce vreau eu de la tine?!

Sigur că nu pricepi. N-ai trăit atunci, să-i vezi şi să-i poţi compara, ca să te luminezi că nu-i nici o diferenţă. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie. Puah! a dat cu lehamite din mână şi a ieşit afară să-şi aprindă o ţigară, deşi nu a fost fumător, decât de ocazie, din an în paşti. * Fragment de roman

Cina lupilor* A

(2) driana merge în urma mea şi nu ltul mai cunoscător al istoriei scoate nicio vorbă. Pare cam speedificiului nu voi putea afla. Şi speriată şi, sunt sigură, gândeşte în plus, „unchiul Tavi” locuieşte că-i o nebunie aventura noastră. Brazii de-o de-o viaţă într-o anexă a spitalului. Mai mult parte şi de alta a cărării seamănă a străjeri decât atât nici nu am sperat. Îi mulţumesc neguroşi. în gând încă odată fetei de la secretariat sau, Din stânga, ori din dreapta se aude ţi- o fi de la fişier? „Unchiul Tavi” este de găsit pătul ăsta? Toţi ţepii crengilor s-au mutat în mai ales seara. Ziua umblă făcând comisioane mine şi se zvântură înnebunitor. Glasul venit bolnavilor, asistentelor în ture nenumărate de departe ar vrea să fie un urlet. Dar nu are până la chioşcul din gară sau chiar până în forţă. Ar vrea să ţipe însă nu-i reuşeşte decât târg primind recompense care-i asigură traun sunet dizarmonic şi contorsionat. Gâfâie iul. Liniştea din preajma clădirii e de-a dreptul precum o fiinţă hăituită. morbidă. Te întoarce pe dos. Nu e nicideFrica i-a retezat vocea. Instinctiv spun, cum relaxantă. Înaintăm cu băgare de seamă Adela! Ea trebuie să fie, Adela, mama mea. ca pe un teren minat până ce, suntem, luate Povestea cu lupii, auzită de mine în co- prin surprindere de atacul a doi câini destul pilărie se derulează în cadre frânte şi în viteză de viguroşi. Adriana le aruncă bucăţi de cioprin gândurile mele. colată şi parcă se mai îmblânzesc. Unul pare Drumul nostru pe cărarea gardată de de rasă, o fi venit aici însoţindu-şi stăpânul copaci poate că duce undeva înapoi. În altă bolnav care, din păcate o fi plecat într-un vreme. Pe un indicator căzut într-o rână coşciug dar animalul credincios îl aşteaptă scrie „Spre Sanatoriul TBC”. încă, păzind teritoriul unde-a poposit acesta.

Păşim tăcute şi, pe măsură ce ne apro- Lătratul dulăilor ne scoate din impas. Apare piem mai mult parcă înaintăm şi în timp. de undeva un bărbat înalt, sfrijit şchiopăÎntr-un trecut deşi noi suntem în prezent şi tând şi certându-i pe agresori. vizăm un fragment de viitor imediat când, – Sunteţi cumva domnul Tavi?... întreb în sfârşit vom intra în clădirea cu pricina. la nimereală.

Senzaţia stranie de ore întinse pe dimen– Unchiul Tavi, aşa mi se spune. Vreţi siuni contrarii, mă derutează. Ba sunt aici să intraţi în vizită la vreun bolnav? se inteundeva într-o pustietate verde şi înaintez spre resează omul. E chiar proverbialul personaj, un moment dintr-un viitor apropiat, ba sunt îmi zic. în acest loc dar merg spre înapoi spre alte El ne privi cercetător. Are ceva deprivremi pe parcursul a peste patruzeci de ani. mant, părul îi atârnă pe umeri, nu-i dichisit, Totul e anapoda în mintea mea. mai degrabă ponosit îmbrăcat, dar nu-i este Eu şi Adriana avem vârste şi vederi ruşine, nu are complexe. Privirea lui pare a diferite asupra vieţii. Ea trăieşte într-o mare unui ins cuprins de panică. capitală, New-Yorkul de câţiva ani buni, e – Ştiţi, noi vă căutăm pe dumneavoastânără şi învingătoare, eu, copleşită de între- tră... Cât noroc să vă găsim aşa, dintr-o dată! bări fără noimă, pe care le târăsc după mine. Am vrea să vă rugăm să ne ajutaţi...

Un rucsac necesar precum împătimiţii – Dacă vreţi să vă duc în târg sau la de drumuri montane care nu pot renunţa la gară, nu pot. Calul şi trăsura sunt la domnul bagajul purtat în spate. Totuşi ne leagă anii doctor... cât am locuit sub acelaşi acoperiş având a– Nu, nu despre asta e vorba. Suntem... celaşi tată. Atât. Mama ei era nevasta tatălui cum să vă zic, am vrea să ştim unde mai meu. Iată, în faţă se zăreşte spitalul. Nimic sunt fişe de observaţie, de tratament folosite nu mă împiedică să-mi închipui că pereţii acum foarte multă vreme... Dintr-o dată, au urme de pârâuri cu matca secată venite patruzeci de ani mi se pare un deşert imens. de undeva de sus, de sub streaşină.

Acest bărbat poartă pe umeri peste şaptezeci Înconjurăm partea din stânga în cău- după cum arată dar, cât ştie despre acele tarea unei uşi de intrare sau să dăm de cineva vremuri? Cât îl mai ajută memoria? care ne-ar putea spune unde-l găsim pe aşa Îi lăcrimează ochii. Are o boală. Şi o uinumitul Tavi. Toată lumea îl apela „unchi”, tătură de om dezaxat. E clar. Ne-am bucurat fie tinerii rezidenţi veniţi în stagii temporare prea repede. Totuşi nu renunţ şi îi propun la Sanatoriu, fie angajaţii mai vechi, aşa ne- să intrăm în subiect. a spus la telefon domnişoara secretară după – Am avut pe mama mea internată aici lungi şi repetate încercări de a contacta o acum mulţi ani, vreau să văd locul unde a persoană care să mă ajute în demersul meu stat, mai adaug. detectivist. A afla ceva despre un bolnav in– Doamne, doamne, zice bărbatul smiorternat aici acum mai bine de patruzeci de căindu-se, mult am suferit când a fost luată ani este o ciudăţenie din punctul multora de mătuşă-mea. Ştiţi, ea este proprietara Sanavedere. Domnişoara secretară, mi-a dat nu- toriului. mele „unchiului” Tavi să scape de întrebările – Păi, cum aşa? Nu e de stat? insist total mele pentru ea, aiuritoare. Am simţit din to- nedumerită. nalitatea vocii sale. Ba, se simţea îndemnată – Ba, e de stat dar ea a donat şi locul, să îmi spună, pe şleau, „doamnă, aici e spital adică terenul, tot, cât vedeţi aici. Şi bani pende TBC, nu de boli mintale! aţi greşit adresa” tru construcţie. Nu se cheamă că-i propriedar s-a controlat şi a devenit amabilă reco- tară? Adică, a fost, nu mai trăieşte. mandându-mi să-l caut pe „unchiul Tavi”, *Veronica Balaj, Cina lupilor, fragment din atoateştiutor despre viaţa din spital. romanul în curs de apariţie.

A

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat Lucian-Vasile Szabo

A crezut Slavici în unitatea românilor? Înţelesuri ale conceptului în publicistica generalistă a jurnalistului ardelean

C

a o conduită generală, jurnalistul Ioan Slavici dovedeşte în publicistica sa acceptarea unui câmp de idei în privinţa evoluţiei românilor dinăuntrul şi din afara României. Nu se cantonează în una dintre aceste poziţii, deşi unitatea culturală va fi intens dezbătură. Este evident că în sfera culturală s-a considerat că există posibilitatea unei evoluţii legate, dincolo de graniţe şi de bariere administrative. În acelaşi timp, această abordare putea echivala şi cu o treaptă către integrarea politică. În articolele sale de presă generalistă (nu literară!) vom găsi suficiente argumente şi formulări în acest sens1. De-a lungul timpului, au existat câteva poziţionări prin care anumite atitudini din geografia publicistică a lui Slavici au fost plasate pe paliere diferite de analiză. În funcţie de focalizare, s-au conturat două poziţii opuse şi contradictorii. Perioada de la Tribuna este interpretată adesea ca una de maxim avânt unionist pentru naţiunea română. Anii de mai târziu, de la Minerva, Zi-

idee, poate nu atât de pregnantă, însă exprimată cu claritate de mai multe ori, este cea a unui stat român independent, care să-i cuprindă şi pe românii din Ardeal, Banat şi Bucovina. O a treia soluţie, promovată destul de insistent de autor, este cea a unităţii tuturor românilor într-un stat federativ cu alte naţiuni, eventual sub tutela Curţii de la Viena.

Presupunea renunţarea la independenţa Regatului... oate aceste idei au un numitor comun: românii să fie laolaltă, cu sau fără independenţă! Contextul este remarcat şi de Tudor Vianu: „Dinastia habsburgică i se părea (lui Slavici, n. n.) încă puternică scriitorului politic şi gândul unirii tuturor românilor într-un mare organism de stat, cu totul prematur. Mai degrabă ar fi dorit el, pentru moment, autonomia românilor ardeleni în cadrul Imperiului”4. Surprinde la acest teoretician al literaturii şi rafinat cercetător al stilului aceste poziţionări din geografia sa literară: atenţia acordată

ua şi Gazeta Bucureştilor, sunt contabilizaţi adesea în detrimentul autorului ca susţinător al unirii românilor într-un singur stat, ba chiar ca trădare! În ambele perioade va face puşcărie. Va fi închis şi de unguri, şi de români...

Este aproape imposibil să formulezi pentru Slavici o poziţie tranşantă. O apariţie editorială a anului 2009 reia discuţia, într-un cadru mai larg, destinat personalităţilor progermane şi celor care au colaborat cu forţele de ocupaţie din Bucureşti în Primul Război Mondial2. Lucian Boia este unul dintre cei mai avizaţi istorici români. Are meritul de a fi supus atenţiei reevaluări istorice importante, uneori prin metode surprinzătoare, chiar iconoclaste. În ceea ce priveşte istoria Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, locul şi personalitatea lui Ioan Slavici avem garanţia că este un cunoscător.

Autorul a dat anterior un volum le fel de interesant, poate nu atât de spectaculos ca abordare, însă la fel de fertil ca document şi ipoteze3. Era o cercetare asupra activităţii lui Eugen Brote, cel care a fost, o vreme, proprietarul Tribunei sibiene. Polemica lui Lucian Boia este cu Dimitrie Vatamaniuc.

Acestuia i se recunoaşte meritul de a scris un volum fundamental despre publicistul ardelean. Este Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut. Constată însă că biografia este tributară cumva ideologiei epocii în care a apărut (în 1968). Dar nu acesta ar fi neajunsul cel mai mare, ci faptul că D. Vatamaniuc ar susţine poziţii ce nu pot fi argumentate temeinic. Este amintit chiar titlul unui capitol: În luptă pentru realizarea unităţii naţionale.

Formularea corectă ar fi, insistă Lucian Boia, „în lupta împotriva realizării unităţii naţionale!” Cu accent pe „împotriva”, desigur.

O lectură atentă a studiilor şi articolelor scrise de Slavici de-a lungul vieţii nu permite însă o concluzie atât de tranşantă. Aşa cum vom arăta mai departe, sunt trei nuanţe care pot fi delimitate în ziaristica autorului ardelean. Toate însă vizează unitatea românilor, chiar dacă nu într-un stat independent propriu... Prima idee este cea a unităţii culturale.

Acest subiect îl va preocupa toată viaţa, încă de la apelurile de la Viena pentru organizarea Serbării de la Putna şi până la studiile despre limbă din anii de dinainte de moarte. A doua

faptelor reale şi nu doar celor din spaţiul diegetic, celor din lumile imaginate de scriitori. Cum am precizat deja, gazetarul transilvănean avea însă să lupte şi punctual pentru susţinerea drepturilor românilor din acestă provincie, încercându-se obţinerea unei egalităţi de tratament pentru toate naţionalităţile din Ungaria. În fapt, se dorea şi pentru sârbi, croaţi, bosniaci sau români aceeaşi poziţie obţinută de Budapesta în urma instituirii Dualismului de la 1867.

Aici se înscrie şi fidelitatea faţă de împărat, una la care Slavici nu avea să renunţe decât târziu şi parţial. Publicistul este, în cea mai mare perioadă a vieţii lui, un om cu respect faţă de lege. Respectul acesta era fundat atât pe educaţia primită şi pe spiritul temeinic al ardeleanului, cât şi pe formaţia sa de jurist.

Nu înţelegea însă legiuirile ca pe ceva dat, imuabil, aşa cum par să o facă liderii mai în vârstă ai românilor, Vicenţiu Babeş, Alexandru Mocioni sau Ion Raţiu. Slavici crede că legile pot fi schimbate în bine şi, mai ales, pot fi interpretate şi în favoarea românilor, nu doar a administraţiei maghiare. Sunt însă şi momente când jurnalistul militează cu insistenţă pentru nesupunere. Este perioada de după condamnarea liderilor românilor care au dus Memorandul la Viena. Le cere acestora să nu meargă la puşcărie, ci să se refugieze în străinătate, în România. Unii o vor face, alţii vor merge în temniţă...

Publicistul se ocupă însă şi de unele aspecte particulare. Au şi acestea rolul de a contribui la realizarea unei vieţi spirituale şi economice legate: dezvoltarea meşteşugurilor şi a capitalului românesc, ridicarea şcolilor, drepturi administrative punctuale, instalarea de funcţionari români, aşezăminte de cultură şi religioase, folosirea limbii române în treburile statului, gazete cu circulaţie în teritoriile locuite de români, relaţii bune cu reprezentanţii celorlalte etnii, dar şi cu proprii fruntaşi. O sinteză a crezului său o găsim într-un articol din 1876: „Misiunea românilor este de a urzi o viaţă românească în Orientul Europei: ea nu poate să-i sacrifice pe alţi români fără să se abată de la misiunea-i naturală, fără aşi pregăti pieirea. Forţa României sunt românii ce o înconjoară ca un val ocrotitor de toate părţile”5.

T

Puncte de sprijin după gratii

A

tunci când abandonează polemica (relativ sterilă cu Dimitrie Vatamaniuc) Lucian Boia fixează excelent viziunea lui Slavici, precum şi principiile după care şi-a structurat activitatea (în întregime, deci şi cea publicistică): „Slavici exprimă într-o manieră «excesivă», dar cu atât mai evident, disocierea dintre cultural şi politic, în ceea ce priveşte raporturile Transilvaniei cu România. A fost un mare luptător pentru unitatea culturală a tuturor românilor («Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare») şi un luptător la fel de convins pentru neunitatea (s. a.) lor politică”6. Ulterior, în acelaşi volum, dar la capitolul dedicat „germanofilului” Slavici, poziţia istoricului rămâne la fel de hotărât exprimată, însă se şi nuanţează. Publicistul nu mai este caracterizat prin punerea în antiteză a principiilor sale, ci prin evidenţierea celor ce conturează o viziune unitară: „Orientarea naţională a lui Slavici este clară şi invariabilă: drepturi egale pentru românii din Transilvania şi Ungaria, raporturi strânse cu România, dar nu mai puţin 7fidelitate faţă de monarhia habsburgică” . Aşa cum am demostrat până aici şi cum vom argumenta şi în continuare, jurnalistul ardelean vedea unirea politică posibilă.

El nu insistă pe această idee. Are însă exemple din afara României şi crede că se va realiza indiferent de poziţia unora sau altora. O va reformula mai târziu în termeni categorici: „La 1866 se unise Italia, iar la 1870 s-a unit şi Germania; era apropiat gândul că mai curând ori mai târziu se va face şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Noi (studenţii români de la Viena, organizatori ai Serbării de la Putna, n. n.) eram de părere că unirea aceasta se va face în vârtutea desfăşurării fireşti a lucrurilor, fie chiar şi dacă noi înşine n-am voi-o”8. De la italieni şi germani va prelua însă modelul pregătirii culturale, al unităţii spirituale înainte de a se ajunge la o admintraţie unitară. Se poziţionează astfel cu claritate şi atunci când va fi acuzat şi judecat în 1919. Reia ideea unităţii. Nu este doar culturală, ci şi spirituală. Adaugă: „Nu e între contimporanii mei niciunul care a făcut atât ca mine pentru unitatea sufletească a românilor de pretutindeni”. Pentru ca tot acolo să vorbească despre tovarăşii săi în această luptă, mai toţi decedaţi la acea dată.

Slavici le aduce un elogiu şi îi invocă şi ca argument: „S-au stins unul după altul aceşti vrednici şi mie neuitaţi luptători, tovarăşii mei de muncă şi de suferinţe, şi eu am rămas singur aproape. Nu e oare o datorie de pietate să stărui în convingerile noastre şi să port în grelele vremuri de azi steagul sub care am luptat? Dacă n-aş face-o, ei s-ar ridica din mormintele lor şi-ar striga: «Nemernicule, Dumnezeu ţi-a făcut parte de mai îndelungată viaţă pentru9 ca de frică să te lepezi de noi şi să taci?!»” . Este o formulare cruntă, ca un blestem. Iar Slavici nu va tăcea. Îşi va susţine ideile până în clipa morţii... aracterul lui Slavici rămâne intact şi în suferinţa pricinuită de viaţa prin puşcării sau alte locuri de detenţie. O spune Arghezi, cel care i-a fost coleg în ilustrul proces al ziariştilor din 1919.

Poetul s-a apropiat mai greu de Slavici, care şi în mizeria din detenţie a reuşit să dea permanent probe de demnitate. Dar nu pentru că a vrut, ci pentru că aşa era el: „De altfel, Io[a]n Slavici a fost, pe lângă ceea ce se cheamă un caracter, în care putea să se refugieze şi să se păstreze intact, un erudit, informat adânc. Unele seri, petrecute cu intelectualitatea mai multă sau mai puţină a închisorii, dovedea diversitatea agreabilă a inteligenţei lui de mare cărturar. Omul ăsta, mititeluţ, trăia într-o perspectivă a eului vastă şi pre-

C

19

zenţa lui de duhovnic între noi ne dădea tăria, la cei mai mulţi falimentară”10. Sunt cuvinte scrise în 1955, într-o epocă de constrângeri ideologice, iar Arghezi şi mulţi alţii vor contribui la relansarea lui Slavici în peisajul cultural. Atât de consecvent cu ideile sale va fi jurnalistul ardelean încât suferinţele în loc să-l înmoaie i le-au consolidat. Semnificativă este perioada din toamna anului 1889. Generalul Traian Doda, din Caransebeş, întocmise, cu mai bine de un an înainte, un memoriu acid, cu toate nedreptăţile prin care trecuse după ce refuzase să meargă în Dieta de la Budapesta ca unic reprezentant al comunităţilor româneşti din Ardeal. Îl înaintează direct împăratului. Acesta va dispune autorităţilor maghiare revizuirea atitudinii faţă de general.

Este socotită o victorie importantă pentru români. Slavici, abia ieşit de la Vaţ (Vác), unde ajunsese tocmai pentru că susţinuse actele de protest ale lui Traian Doda, comentează rezoluţia favorabilă a kaiserului, nu doar ca un act de dreptate pentru general, ci şi ca un sprijin în lupta cu autorităţile maghiare, criticându-le mai ales pentru întârzierea comunicării răspunsului. Este acelaşi ziarist implicat ca şi înainte de intrarea în temniţă.

După ieşirea din puşcărie, ziaristul ardelean va rămâne ferm pe poziţii. Rigiditatea sa, considerată de unii o neadaptare la noile vremuri, era de fapt un omagiu adus legalităţii şi principiilor. Par cuvinte mari, însă este o constantă a activităţii sale. E un mod de viaţă, care nu-şi schimbă fundamentele cu trecerea timpului. La bătrâneţe, Slavici credea şi mai puternic în principii, în echilibrul dat de respectarea legilor. A legilor drepte. O spune apăsat, rememorând timpul fixării acestor idei: „Era o mare raritate ziua în care «băieţii săraci» nu săvârşeau vreo faptă îndrăzneaţă şi nu puţini erau încântanţi de cele ce se petrec.

Se tocise cu desăvârşire sâmţământul legalităţii şi cu desăvârşire mulţi erau stăpâniţi de gândul că e faptă vrednică de laudă călcarea legii ori nesocotirea ei, dacă interesale patriei o cer. Eu însă am ajuns la convingerea că nimeni călcând vreo lege nu poate să-i facă patriei sale vreun bine, căci rostul statului e asigurarea legalităţii, deci cel mai covârşitor interes al orişicui stat este că legile lui să fie de către toţi deopotrivă şi-n toate împregiurările necondiţionat respectate”11. Pe „băieţii săraci” îi ştim. Sunt un amestec de haiduci, tâlhari la drumul mare, ba chiar simbriaşi ai unor oameni înstăriţi, creionaţi de Slavici şi în Moara cu noroc, în frunte cu binecunoscuta figură a lui Lică Sămădăul, cel care se va adăposti cu calul în biserică. Însă în nicio împrejurare interesele statului nu pot să treacă înaintea celor ale cetăţeanului în slujba căruia ar trebui să fie statul. Legea este lege şi nu poate fi răsturnată prin furt, jaf şi intimidarea celor care o susţin. ând e vorba de cauza naţională, ziaristul se poziţionează faţă în faţă cu distrugătorii de neam atât din afară, cât şi dinăuntru: „Ceea ce m-a răzvrătit şi m-a mânat înainte sunt marile nedreptăţi ce li se fac (românilor, n. n.).

Nedreptăţi nu le fac românilor numai maghiarii, nemţii, ruşii, rutenii, sârbii şi grecii, ci totodată şi mulţi dintre cei ce se socotesc şi ei români”. Avem astfel în faţă un fel de geografie a adversităţii, una redată în Zbuciumări politice la românii din Ungaria, studiu polemic apărut în 191112. Cu puţin timp înainte, Slavici încredinţase tiparului alte două volume cu referire la Ardeal (în 1910 şi 1911). Ce l-a determinat să revină atât de repede? Nevoia de a-şi accentua ideile şi poziţia. Autorul e aici mult mai implicat. Nu mai sunt doar analize sobre, oarecum reci, ci vedem un Slavici combativ, cel din articole, amintind de cele din Tribuna şi prefigurând abordarea de la Ziua, Zbuciumări... este un studiu mult mai dinamic şi provocator. I se răspunde chiar foarte dur, aşa cum o fac cei din noua „partidă a tinerilor”, Valeriu Branişte (la Lugoj) şi Vasile Goldiş (la Arad).

C

Note:

1 Facem precizarea că jurnalistul Slavici nu a încurcat niciodată temele cu prozatorul... Slavici. Dacă în literatura sa conflictele interetnice şi disputele politice lipsesc aproape, situaţia se schimbă atunci când vine vorba de presa generalistă. Aici, autorul devine un aspru combatant, angajând polemici cu reprezentanţii administraţiei maghiare din Ardeal şi Banat, cu liderii românilor din cele două provincii, dar şi cu oficiali ai statului din tânărul regat al României...

2 Lucian Boia, „Germanofilii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010.

3 Lucian Boia, Eugen Brote, Ed. Litera, Bucureşti, 1976.

4 Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 255.

5 Timpul, I, nr.122, 10 (22) septembrie 1876.

6 Lucian Boia, „Germanofilii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 70.

7 Idem, p. 307.

8 Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p.

308.

9 Idem, p. 137.

10 Tudor Arghezi, Ion Slavici, în Proze, Scrieri 27, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 415.

11 Ioan Slavici, op. cit., p. 421.

12 Reluat în Opere, VIII, Academia Română şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 427.

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat 20 Gheorghe Luchescu

Lugojul, climat cultural şi vatră folclorică (8) unele scrieri ale lui Ion Popovici-Bănăţeanul “pline cu expresii specifice din viaţa maistoLiteratura dialectală rilor lugojeni”5. amenii de spirit ai timpului, între storiografia românească a consemcare T. Maiorescu, acordă imnat, la început, două nume de seaportanţa cuvenită literaturii popumă ale literaturii dialectale care provin, unul din Lugoj – Victor Vlad Delamarina, lare, încurajând ceea ce fac Victor Vlad Deşi altul din Făget – George Gârda, dar feno- lamarina şi Ion Popovici-Bănăţeanul. Şi Vamenul în sine a fost continuat şi de alţi crea- leriu Branişte susţine, în perioada timişoreană tori, care, de-a lungul timpului, s-au făcut re- a activităţii sale, prin ziarul “Dreptatea”, amarcaţi. Aşa cum se ştie, “aspectele teritori- ceste bănăţenisme, ba chiar merge mai deale” ale limbii române (dialectele şi graiurile) parte şi întocmeşte un glosar, prin care exau cunoscut în trecut o mai largă folosire, plică anumiţi termeni, gest care îl determină atât orală, cât şi scrisă. După opinia lui A. pe Victor Vlad Delamarina să-i trimită prima Bossert, îmbrătişată şi de G. Ţepelea, “Ade- sa creaţie dialectală, intitulată Toaca la Luvăratul poet dialectal este acela care face să goj6. Gestul poetului lugojean nu rămâne unul ţâşnească poezia din dialectul însuşi […]. Gă- izolat, ci primeşte un răspuns pe măsură din seşte mijlocul de a reda direct şi simplu gân- partea unui creator caransebeşean, tot în durile ce îl frământă şi sentimentele ce-l în- grai, pe numele său Ghiţă a lui Costi, cu pocearcă. El are într-însul în acelaşi timp su- ezia Toaca din Sebeş. Limba dialectală se extinde şi astfel trece de la creaţia lirică în fletul unui poet şi al unui ţăran…”1. În prima jumătate a secolului al XX- dramaturgie, fenomen care se petrece tot lea, Tancred Bănăţeanu s-a ocupat de publi- în perimetrul fertil al Lugojului. Aşadar, o carea poeziei dialectale, oprindu-se în mod corespondenţă a vremii semnalează repredeliberat la creaţia lui V. Vlad Delamarina, zentarea, la “Concordia”, a unei piese de teaclasificând poeziile acestuia în dialectale şi tru intitulată Pacienta, tradusă şi localizată nedialectale; ultima categorie face trimitere în “jargon curat bănăţean”, adică în grai, la Ano Lugojano şi Sânguru păcat2. Dacă se bucurându-se de un răsunător succes în faţa poate vorbi de o limită în literatura dialectală, lugojenilor, amatori de asemenea momente aceasta este fixată de limbă şi nu de conţi- glumeţe, pline de haz.

Sfătosul cronicar de mai sus nu uită să nut. De fapt, dialectele îşi au geneza în rămăşiţele unei culturi mai vechi, ele ajută la pros- spună că interprearea lui G. Adam e verosipeţimea unor sintagme care se folosesc în- milă cu Mateiu din Măghieruţa Lugojului, “un doftor Apă-Rece de la sate”7. Deci tatr-un anume context.

Dacă ne referim la creatorii de literatură lentul lui Victor Vlad de a scrie în dialect se în grai bănăţean, aceştia au urmărit să aducă regăseşte, deopotrivă, şi în teatru, cum de în text ceva specific, un anume timbru ling- altfel concludentă a fost şi afirmarea sa în vistic al locului. Aşadar, la aceasta au contri- domeniul artelor plastice. Exemplul lui Vicbuit condiţiile climatice, dar şi cele de natură tor Vlad se extinde şi în Căraş, la Cârnecea, istorică. Stăpânirea otomană din Banat reali- unde, un oarecare autor, pe numele său Flozează un început de proprietate, de posesie, rinel, descrie multe întâmplări legate de viaţa care se transmite pe scara timpului de la tată lui Ilia Căprariu. Este prezent tonul umorisla fiu. Tot aici este posibilă şi convieţuirea tic, naturaleţea expresiilor, vioiciunea, dialoromânilor cu nemţii, maghiarii, sârbii etc., gul viu şi colorat. Apariţia unor situaţii nepreetnii trăitoare pe aceste locuri. Această con- văzute, între care susţinerea candidatului guvernamental, discuţia de la primărie, călătovieţuire se regăseşte şi în administraţie.

Stabilirea unei numeroase populaţii ro- ria la Viena cu “isenbanul”, oprirea într-o mâneşti în diverse centre bănăţene, ca Lugoj, gară, unde se dă “apă de pomană” etc. faciliCaransebeş, Oraviţa etc., s-a regăsit şi pe tează o transmitere cât se poate de corectă plan spiritual, creându-se anumite forme de a mesajului piesei. Întregul grup de ţărani ecultură, între care şi instituţiile şcolare cu vocat se comportă şi în deplasare ca şi acasă limbă de predare română. S-au înfiinţat, după la Cârnecea.

Atât creaţia lui Victor Vlad Delamarina, 1774, peste 373 de şcoli, unde se foloseau cât şi cea a lui Florinel din Căraş reprezintă manuale redactate în limba română3.

Cadrul geografic, dar nu numai, a con- “documente” autentice despre felul de a vordus la realizarea unor manifestări apropiate bi în două locuri din Banat: Lugoj şi Cârnede cele ale popoarelor mediteraneene, între cea. Alături de cei doi condeieri, I. D. Suciu care enumerăm: mândria, lăudăroşenia, in- îl aminteşte şi pe Dimitrie V. Păcăţian (1856fatuarea sau gasconismul, toleranţa, plăcerea 1960), din localitatea Sălişte (Arad), care de a admira, vioiciunea, umorul, libertatea scrie în dialect nuvelele: De pe la noi, Călăuza spiritului, fineţea limbii, sensibilitatea artis- practică pentru fabricanţii de spirtoase şi litică, apropierea de muzică şi dans (“arte emi- chieruri, Liza lui Trifu Cătană, Târgul, Din namente sociale”). Poate, nu întâmplător, aici dragoste, Rândunele, La nălbitoare, un fel s-a născut zicala “Tăt Bănatu-i fruncea”. Da- de idile din lumea de altădată a satului rocă nu toate aceste “însuşiri”, măcar o bună mânesc, în speţă a celui bănăţean 8. Aceste parte dintre ele se regăsesc şi la lugojeni, scrieri adună aspecte individuale, dar şi soconcretizate în special prin creaţia poetică a ciale, unele menite să intereseze întreaga colui Victor Vlad Delamarina, care, ca toţi bă- munitate. Autorul ştie să creeze atmosferă, năţenii, s-a dovedit a fi “natural, senin, şă- conduce în mod iscusit intriga, folosind regalnic”, dorind să apară între ai lui “în haina plici adecvate, eroii simţindu-se ca la ei acasărbătorească a temperamentului bănă- să. Deci, scrierea în dialect aduce o anume ţean…”4. Prin scrisul său, el a contribuit la coloratură a lexicului folosit, instaurându-se o anume destindere a atmosferei printr-o oa- în perimetrul textului o atmosferă locală aurecare naturaleţe, prospeţime şi chiar întine- tentică, având drept finalitate creşterea interire – atribute care au dus şi la aprecierea sa resului cititorilor pentru un asemenea gen de creaţie. Fenomenul, cu anumite intermide către Titu Maiorescu.

Cercetătorii fenomenului despre care tenţe, s-a perpetuat de-a lungul timpului, discutăm au avut în vedere şi faptul că unele fiind prezent şi în zilele noastre, afirmânduculegeri de folclor, din a doua jumătate a se atât oral, cât şi în scris. secolului al XIX-lea, aduc în actualitate şi Note: termeni regionali, redând prin aceasta particularităţile locale ale limbii, “din nevoia de 1 Apud Gabriel Ţepelea, Studii de istorie şi limbă autenticitate”, conformându-se cu regulile literară, Bucureşti, 1970.

2 de culegere şi publicare a materialului folT. Bănăţeanu, Victor Vlad Delamarina şi poezia cloristic. Intensificarea acestor culegeri se dialectală, în “Revista Fundaţiilor Regale”, IX, nr. 8, manifestă după anul 1850, bardul de la Mir- 1942, p. 342; vezi şi Gheorghe Luchescu, Literatura ceşti fiind un exemplu elocvent prin publica- în grai bănăţean, în “Redeşteptarea”, V, nr. 268, 1996, rea unor poezii populare în 1852 – 1853, ba p. 9 (Provincia dispune de toate atributele necesare să faciliteze o mişcare culturală aparte: instituţii, chiar mai devreme, dacă avem în vedere că care publicaţii, edituri etc.); idem, George Gârda şi graiul ele au fost tipărite, iniţial, în presa moldove- bănăţean, în “Redeşteptarea”, V, nr. 245, 1996, p. 9.

3 nească a timpului. Fenomenul în sine nu este Cf. George Popovici, Istoria românilor bănăţeni, străin bănăţenilor, şi aceştia iau parte la ase- Lugoj, 1904, p. 337.

4 G. Ţepelea, op. cit., p. 232. menea culegeri, între ei fiind prezent şi cel 5 Vezi În lume, în “Tribuna”, nr. 198-199, 1889 şi care semnează cu numele de Oreste (Ion literare”, XXVII, nr. 10, 1893.

Popovici-Bănăţeanul). Acestei idei generoase în 6“Convorbiri Vezi “Dreptatea”, nr. 50, 1894. i se alătură şi presa, care popularizează ase7 Vezi “Dreptatea”, nr. 51, 1885.

8 menea creaţii populare, în primele rânduri I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început aflându-se “Tribuna” de la Sibiu, care publică până la Unire, Timişoara, 1940.

I

O

Maria Diana Popescu

Gheorghe Bălăceanu, Umor pe strada lui Păstorel

G

heorghe Bălăceanu publică în volum, în antologii, în reviste de specialitate, participă la festivaluri naţionale, câştigă numeroase premii ca epigramist, evoluează spre viziuni teziste, infuzând genului doze substanţiale de realism şi de psihologism. Ca un coleg implicat, este parte la întâlnirile „Academiei Libere Păstorel”, are peste 130 de studii publicate, este recunoscut şi inclus în bibliografii ale unor instituţii internaţionale de prestigiu. La antipod, Gheorghe Bălăceanu este psiholog la Centrul Regional de Sănătate publică şi, culmea, face artă înaltă, adică pictează pe medalii de aur, pe titluri de laureat, pe zeci de premii, are sute de picturi, este preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici Ieşeni, fiind unul din renumiţii pictori ai prezentului. Demersul său analitic şi ilustrativ, în registru comediografic, încărcat semantic de suculenţa ironiei intelectuale, de sarcasm şi revoltă, invită, prieteneşte vorbind, cititorul la dialog. Capitolele cele mai impresionante sunt: Comentând printre catrene şi Umor pe strada umorului.

Desigur, cartea în întregul ei, alcătuieşte un aliaj de forţă expresivă şi de largă respiraţie.

Psihologul Gheorghe Bălăceanu îşi revendică prin carte meritul „inversării tehnicii psihanalitice”, renunţând la „metoda verbală a explicaţiei„ simbolizată de „divanul freudian", orientează personalitatea cititorului spre acţiunea spontană a comicului, pe care o consideră mult mai grăitoare şi mai eficientă în plan psihoterapeutic. În contextul literaturii române, genul umoristic este o coordonată aproape omniprezentă. Dovadă numărul crescând al autorilor care se întrec în a reda cât mai plastic, mai cu umor, aspectele provocate de regimul de libertate totalitară.

Umor pe strada lui Păstorel are o importanţă deosebită, volumul îmbină expresivitatea literară cu umorul unor imagerii pline de viaţă şi de învăţături, inspirate din realităţile timpului, este o formulă gata să revoluţioneze zîmbetul cititorului: „Secretul succesului în afaceri : E-o ştiinţă, nu e modă:/ Reuşeşti să faci avere,/ Când aplici corect metoda/ Ridicării la putere.” Bănuiesc, scopul autorului fiind aflarea unei modalităţi diferite şi atrăgătoare, astfel ca spectacolul comic al textelor să îngăduie întrezărirea viziunii stilizante şi moralizatoare despre lume şi viaţă.

Prin urmare, nu e surprinzătoare încondeierea unor demagogi, uzurpatori şi leneşi care trăiesc din banii publici, politicieni incompetenţi, evident Gheorghe Bălăceanu urmărind finalitatea estetică, angajarea morală şi civică, dar şi terapia prin intermediul umorului: Umorul: Umorul e, în fine,/ O treabă cu dichis:/ Cu cât o faci mai bine,/ Cu-atât te faci de râs!” Citind cartea constaţi că umorul este cea mai bună dintre realităţile posibile.

Autorul se întrece cu adevărat în a reda cât mai plastic deformările societăţii pe care le-a provocat regimul de tranziţie. Asemenea celorlalţi autori, Gheroghe Bălăceanu propune o altă realitate, una mai „adevărată” decât cea pe care o cunoaştem cu toţii. La capătul lecturii ai sentimentul că a oferit ceva, poate cel mai profund şi mai bun lucru pe care-l posedă: creaţia. Fiind psiholog de formaţie, generează o atitudine sobră, unde rigoarea, limbajul colorat cu sarcasm bine dozat, dar şi arcul întins spre conştiinţa unui destinatar

avizat, se configurează stilistic prin cultivarea formulei sentenţioase: „Unui epigramist chefliu: Când ruginie frunza cade/ Şi razachia umple crama,/ O sorbi cu foc cum bine-ţi şade,/ De ţi se-mbată epigrama!” Unele catrene, însoţite de comentarii explicite se definesc prin ţinuta polemică, prin valorificarea expresivă a oralităţii, prin cultivarea ironiei, a sarcasmului ori a caricaturii, prin instrumentarea insistentă a interogaţiei retorice şi a antifrazei.

Gheorghe Bălăceanu demonstrează prin calitatea scriiturii că umoriştii nu sunt fabricanţi de palavre, ci producători de valoare literară, care-şi merită locul pe care-l ocupă.

Majoritatea compoziţiilor sunt ciocniri de anvergură între tabla de valori auctorială şi spectacolul contemporan, pe care autorul se simte îndreptăţit să-l modeleze prin judecare: „Omagiul tinerilor, conducătorului iubit: Cum iubeşti ai ţării fii/ Şi atât de mult îţi pasă,/ Îţi dorim ca noi să fii:/ Fără bani şi fără casă!” În acelaşi timp apar, ca produs al impactului dintre scriitor şi cotidian, vădind cel

mai adesea simptomele maladivului politic şi social, alteritatea clasei politice, senilitatea morală, ignoranţa, stângăcia travestită în veşmintele valorii. Din aceste confruntări s-a născut umorul de pe strada lui Păstorel, miezul lui poartă însemnele unei tensiuni interioare, aproape echivalentă cu aceea din care se naşte poezia. Instrumentarea între idee şi limbaj, lucrul cu virtuţile oralităţii, efectul de bazorelief al umorului obţinut prin scenografierea comportamentelor, metehnelor, carenţelor, imoralităţilor, obiceiurilor proaste, artizanarea rostirilor sarcastice, dimpreună cu mesajul transmis, plasează recenta creaţie a autorului în zona perenităţii.

Vă asigur, dragi cititori, că autorul nu s-a „făcut din plin de râs”, cum afirmă postfaţatorul, ci ne umple de râs cu râsul său de pomină: „La preot: Văzând ce dive stau cu rândul,/Îngenuncheate, în delir,/ Pe dascăl îl cam bate gândul/ Să-şi ia şi el un patrafir.”

Revista on-line “Agero” - Stuttgart

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat Maria Vâtcă

21

Adina Ghişa

A existat un moment al Moromeţilor?

La margine de poveste... (Între lozinci, deschideri şi momente fericite) – omagiul Bănatului doinitor – D F L

(2) iguri marcante de compozitori bă- Vidu, Iosif Velceanu, Filaret Barbu, Nicolae năţeni, membri în Comitetul Aso- Ursu. În formarea acestor dirijori „în straie ciaţiei: Tiberiu Brediceanu (1877- ţărăneşti”20, se disting patru etape de pre1968) – „un reprezentant frumos reliefat al gătire: şcolară, autodidactică (discipolii se sufletului român bănăţean-lugojan”14, ce şi- formau lângă maeştri, devenind „ajutori” sau a înscris preţioase merite în istoria muzicii „subdirigenţi” de cor21), privată şi în cadru româneşti; Filaret Barbu (1903-1984) – instituţionalizat; în acest sens, Chizătăul a urmaşul lui Vidu ca dirijor al “Reuniunii de dat, de exemplu, sute de dirijori-ţărani. Mai cântări şi muzică” din Lugoj; Sabin V. Dră- mult, au fost organizate congrese de dirijori goi (1894-1968) – autor al operei Năpasta, şi instructori la Timişoara, la Lugoj şi o prima operă românească „pe tematica origi- şcoală specială de muzică pentru pregătirea nală a cântecului popular.”15; Ioachim Peri- dirijorilor de coruri şi a instructorilor de fanan (1884-1950) – dirijor, profesor, distinsă fare la Timişoara. În munca lor asiduă, copersonalitate a mişcării corale bănăţene din rurile îşi alcătuiau repertoriile preponderent prima jumătate a secolului al XX-lea, cel ce din piese naţionale, „compoziţii originale şi avea să devină secretar general şi, mai târziu, frumoase ale celor mai populari autori”22: preşedinte al Asociaţiei; Timotei Popovici Ciprian Porumbescu, Gheorghe Dima, Ga(1870-1950) – preot, pedagog, folclorist de vriil Musicescu, Dumitru G. Kiriac, Ion Vidu, seamă –, dar şi artistul bănăţean Traian Gro- Timotei Popovici, Sabin V. Drăgoi. La încezăvescu (1895-1927). Unul dintre principalii put, întrucât repertoriul era foarte redus, a animatori ai mişcării corale din Banat a fost fost completat cu piese ale unor autori străIosif Velceanu (1874-1937) – cunoscut com- ini, suplinindu-se, astfel, lipsa creaţiilor corapozitor, dirijor de cor, muzicolog, profesor le ale compozitorilor români. de muzică şi desen, primul secretar general al organizaţiei mai sus amintite (perioadă în * care a şi fost editat almanahul), iar, mai apoi, iecare fotografie, fiecare chip aspreşedinte al acesteia. Marile şcoli ale muzicii cund o poveste de viaţă, cu bucucorale bănăţene au fost Lugojul, Chizătăul, riile şi frământările ei, o istorisire Caransebeşul, împrejurimile Oraviţei „cu fal- pe care o mai spun, azi, doar cântecele vechi nicele coruri de plugari, de pe valea Caraşu- şi însemnele lor lăsate pe orice cărare, piatră lui”16, de unde, „în clipele de repaus ale luni- ori susur de izvor. Ultimele file ale albumului lor de iarnă”, „notişti ţărani, cu flautele sub lipsesc. S-au prăpădit în zecile de ani ce au şubă”17 zideau cântecul sătesc. Dintre prime- trecut peste ele... E ca o poveste fără sfârşit, le organizaţii corale pot fi menţionate: “Reu- pe-trecută cândva aici, în „Ţara Corurilor”23 niunea română de cântări şi muzică” din Lu- ... Aşez almanahul peste un teanc de partituri goj, a cărei înfiinţare (în 1840) a influenţat şi mă-ntorc în iureşul vieţii... Trec grăbită puternic formarea de noi coruri bănăţene, prin piaţa timişoreană care poartă numele şi “Corul plugarilor” din Chizătău, ce a luat celui ce a fost „marele fiu al Bănatului, însuşi fiinţă în 1857, atunci când plugarul român muzician de elită, îndrăgostit de cântecul ro„a păşit pentru prima dată pe scenă”18. După mânesc”24 – Alexandru Mocioni, a cărui imaaceste modele, s-au constituit, rând pe rând, gine impunătoare străjuieşte pe prima pagină. la sate şi la oraşe, o seamă de societăţi corale, Auzisem despre el de multe ori, dar acum atât în Banatul de munte, cât şi în cel de îmi răzbate mai adânc povestea lui... a lor... câmpie: reuniunile de cântări din Bocşa a noastră – români aşezaţi, prin voia Cerului, Montană, Reşiţa, Răcăjdia, corul „Doinitorii în acest colţ de ţară, mai înspre apus, nu Căraşului” din Mercina, corurile de plugari departe de Dunărea albastră şi de culmile din Ilidia, Forotic, Susani, Ictar, Berlişte, Voi- semeţe ale Retezatului. Aici, oriunde ţi-ai teg, Ciuchici, Belinţ, corurile bisericeşti din îngădui o clipă de răgaz – pe vârful SemeniBănia, Berzasca, Giroc, Budinţ, Gârbovăţ, nu- cului, la apele unde a poposit odată şi Hercule meroase coruri din Timişoara, fanfarele din sau în liniştea morilor de la Rudăria –, ai să Dognecea, Chesinţ, Mircovăţ şi „Doina Al- le-auzi glasurile îngemănate în povestea Bămăjului” din Bozovici, Societatea corală natului doinitor, a moşilor şi strămoşilor lui, „Cântecul Almăjului” din Lăpuşnicu-Mare, a cântecelor lor adânc răscolitoare, a plugucorul din Dalboşet şi alte coruri de pe Valea lui trudit în zăduful verii şi uitat în gerul ierAlmăjului. Auzisem de multe ori vorbindu-se nii... Toate acestea, cu fiecare zi ce se trece, despre „Valea Miracolelor”, despre „şopotul devin file de poveste. Tot mai aproape de Nerganei”, despre locurile pe unde a trăit un asfinţit. Sau de o altă Tinereţe?!... cândva cărturarul Efta Murgu. Şi pe toate Note: acestea le cunosc mai îndeaproape din lumi1 na revărsată de ochii aceia scrutători, ageri, Iosif Velceanu, Contribuţie la istoria muzicii ai unui suflet frumos şi demn, ce-mi spune, bănăţene. 1840-1890, Timişoara, Editura „Asociaţia Corurilor şi Fanfarelor Române din Banat”, [f.a.], tainic, povestea şi chemarea lor – suflet pe p. 27. care îl regăsesc acelaşi şi, totuşi, mereu alt2 Filaret Barbu, Portativ bănăţean, [f.l.], 1942, p. fel, atunci când purtăm laolaltă seninul sau 45.

3 Iosif Velceanu, op. cit., p. 29. întristarea... Şi-n orice poveste descopăr noi 4 În unele lucrări publicate în perioada interbelică, şi noi miracole petrecute în Vale... numele compozitorului apare scris sub forma Mocso-

F

P

*

e fiecare pagină răsar alte chipuri...

Coruri, fanfare, preoţi, dirijori, plugari... Şi oare cu câtă dragoste şi făloşie trebuie să se fi privit cu toţii în imaginile din albumul abia ieşit de sub teascurile tiparniţei, păstrând încă miasma literelor de plumb! Cu câtă grijă trebuie să fi atins ei aceste file, pe atunci albe, şi să le fi pus la loc de cinste pe dulapurile de lemn, ca pe un odor de mare preţ!...

Î

*

ndrumătorii corurilor au fost preoţi, învăţători, vestiţi cântăreţi de strană, bine pregătiţi, dar şi oameni simpli, plugari – acei „dirijori-ţărani”19 (259 la număr), care s-au dedicat cu toată fiinţa lor binecuvântatei strădanii de luminare a poporului prin cântul coral, fenomen ce a culminat în perioada interbelică. Ansamblurile corale de la sate s-au bucurat întotdeauna de sprijinul unor muzicieni consacraţi ca: Ion

nyi, formă pe care o regăsim şi în almanahul Omagiul Bănatului doinitor.

5 Aurel E. Peteanu, Din galeria marilor dispăruţi ai Banatului (Figuri reprezentative), vol. I. Dr. Alexandru de Mocsonyi (1841-1909), Lugoj, Tipografia Corvin, 1934, p. 68.

6 Id., ibid., p. 70.

7 Iosif Velceanu, op. cit., p. 97.

8 Id., ibid., p. 78.

9 Id., ibid., p. 98.

10 Id., ibid., p. 100.

11 Vezi Viorel Cosma, Un maestru al muzicii corale: Ion Vidu, Bucureşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din România, 1965.

12 Id., ibid., p. 161-163.

13 Id., ibid., p. 193.

14 Iosif Velceanu, op. cit., p. 80.

15 Filaret Barbu, op. cit., p. 54.

16 Iosif Velceanu, op. cit., p. 32.

17 Id., ibid., p. 32.

18 Id., ibid., p. 41.

19 Dumitru Jompan, Coruri şi fanfare din Banat, Timişoara, Editura Mirton, 2003, p. 22.

20 Id., ibid., p. 23.

21 Id., ibid., p. 24.

22 Iosif Velceanu, op. cit., p. 67.

23 Dumitru Jompan, op. cit., p. 10.

24 Această notă apare pe prima pagină a almanahului Omagiul Bănatului doinitor, sub fotografia cu monumentul lui Alexandru Mocioni.

(6) intr-o scrisoare adresată soţiei sa- facilitate, de altfel, prin adoptarea unui cadru le, în ianuarie 1955, aflăm că Ma- legislativ permisiv la represiuni aberante care rin Preda ţinu-se cont de sfaturile vizau exterminarea ţăranilor oponenţi la ideea acesteia, reluase Moromeţii, dar, înainte de de expropriere, în special a ţăranilor înstăriţi publicare, romanul trebuia să mai treacă de (chiaburii). „examenul cenzurii”. Scrisoarea consemneaozinca vremii e cea care fusese ză câteva amănunte de istorie literară ce înutilizată şi în URSS: „ Ne sprijinim tregesc biografia romanului, printre care şi pe ţărănimea săracă, întărim aliîntâlnirea prozatorului cu Paul Georgescu, te- anţa cu ţărănimea mijlocaşă, şi purtăm un mut critic literar, bine plasat în peisajul politic război fără cruţare împotriva chiaburimii.”11 al vremii, care, în virtutea poziţiei sale, ceru- Războiul este declarat, în esenţă, noţiunii de se cartea. Din conversaţia pe care Marin Pre- proprietate privată, pornind de la teza lenida o relatează cu umor Aurorei Cornu, rezultă nistă potrivit căreia socialismul trebuie implecă, o săptămână mai târziu, acesta nu citise mentat şi în lumea rurală. Se impunea, astfel, materialul, dar îşi formase o părere bazată pe dispariţia micii gospodării a ţăranului, care, impresiile de lectură ale soţiei sale, Dina Geor- arătase Lenin, „naşte capitalism şi burghezie gescu, (din fericire, impresii extrem de favo- permanent, în fiecare zi, în fiecare ceas, sponrabile romanului), mândră că fusese al doilea tan şi în proporţie de masă” 12 lector al cărţii. Cum zvonurile circulă repede Anul 1953 aduce schimbarea de optică şi în lumea scriitorilor, se aflase deja, din a partidului asupra chestiunii colectivizării, partea cui, şi în ce circumstanţe, venise im- marcând începutul unei scurte, din păcate, boldul publicării acestei cărţi. Deşi încă nu perioade de relaxare în ceea ce priveşte atituterminase lectura, aprecierea Dinei Georges- dinea opresivă a autorităţilor vis-a-vis de ţăcu e entuziastă, punctuală şi în acelaşi timp ranii refractari la înscrierea în Gospodăriile binevenită, căci, fără îndoială, şi Paul Geor- Agricole Colective. O atitudine mai temperată gescu avea un cuvânt greu de spus în ceea a guvernului în ce priveşte propaganda coce privea publicarea romanului. Încă o dată lectivizării vine, pe de o parte şi ca urmare a norocul e de partea cărţii şi a autorului ei: în revoltelor ţărăneşti (reacţii explicabile la abumomentul în care criticul aduce în discuţie zurile autorităţilor din perioada 1949-1952 ) problema „luptei de clasă” (ingredient în lipsa iar, pe de altă parte, ca urmare a unei atitudini căruia nu se concepea publicarea unei cărţi mai pragmatice a guvernului comunist vizând despre universul rural), Dina Georgescu ple- politica economică a ţării: mare parte din prodează în favoarea romanului (interesul pentru ducţia de legume şi cereale a ţării e asigurată avere al copiilor lui Moromete, prezenţa per- de către gospodăriile mici şi mijlocii, iar în sonajelor Aristide, Bălosu şi a conflictelor as- condiţiile date creşterea producţiei şi atenuacunse dintre ei). Fiind asigurat că Moromeţii rea neliniştii sociale de la sate capătă prioritate poate fi citit şi în termenii „luptei de clasă”, în detrimentul aspectului ideologic al colectiPaul Georgescu insistă, totuşi, asupra unui vizării.13 Mai mult decat atât, guvernul comufapt legat de scrierea romanului pe care Ma- nist propune, încă din 1952, o formulă mai rin Preda e avertizat să îl treacă sub tăcere: blândă a colectivizării – aşa numitele „întovă„Şi îmi atrage atenţia că nu e bine să se ştie răşiri agricole” – care nu exclud cu totul ideea că romanul a fost scris acum cinci ani, pe vre- de proprietate privată: ţăranii se pot înscrie mea aia eram naturalist şi că putea să-mi caute în aceste asociaţii doar cu o parte a pămânnaturalism în acest roman. Că e bine ca presa tului deţinut, rămânând proprietari ai uneltelor şi critica literară să considere că romanul e agricole şi a animalelor de tracţiune.14 scris «după» Desfăşurarea şi nu «înainte», Apariţia unui roman ca Moromeţii, în că altfel cum o să se mai poată spune că am care problema posesiunii loturilor de pământ evoluat? Că lumea literară s-ar zăpăci şi ni- ocupă primul loc15 e înlesnită, în plan mai larg, meni n-ar înţelege cum de l-am ţinut cinci şi de atitudinea mai relaxată, mai concesivă ani în sertar.”6 Ulterior romanul e dat spre a guvernului comunist faţă de ţăranii mijlocaşi lectură şi altor critici literari/ scriitori ai vremii: – unii, încă proprietari. Perioada de relaxare, N. Tertulian sau Petru Dumitriu, urmând să de concesii mai ales în plan politic (aprobarea apară mai întâi în revista „Viaţa Românească” întrării României în Organizaţia Naţiunilor (numerele din iunie până în septembrie, 1955). Unite în 1955 a fost condiţionată de acordarea În luna decembrie a anului 1955, romanul a- unei mai mari libertăţi în ţară în sensul respare în volum, la sfârşitul cărţii fiind consem- pectării drepturilor omului)16 se va încheia 7 nată perioada scrierii sale: 1949-1955. odată cu venirea anului 1956, când procesul Circumstanţele favorabile care au con- colectivizării forţate va fi reluat şi chiar accetribuit la publicarea romanului nu se rezumă lerat. Cu toate că vremurile par prielnice aînsă, doar la contabilizarea unor opinii favo- pariţiei romanului care îşi aşteptase şansa rabile, chiar dacă ele vin din partea unor per- timp de cinci ani, scriitorul „dă drumul acessoane influente. Resorturile profunde care au tei cărţi în lume” cu sentimente amestecate, facilitat apariţia acestui roman, ce face notă cu senzaţia precisă că „ sfâşiase miracolul”17: evident discordantă cu întreaga proză cu „Am senzaţia că dând drumul acestei cărţi de tematică rurală a acelor ani, trebuie căutate tinereţe, scap din mână ceva, n-aş putea să în zona contextului politic al vremii. spun ce, dar am acest sentiment nelămurit că Misiunea de credinţă a prozei cu tema- apuc pe un drum pe care nu l-am dorit aşa, tică rurală din anii premergători apariţiei Mo- pe care l-am sperat altfel, care e totuşi bun romeţilor era aceea de a ilustra – într-o lumi- dar nu e cel aşteptat, cel căutat de mine. Sunt nă pozitivă, conform liniei partidului – aspec- oare, mă întreb, atât de bătrân, încât să rete ale noii vieţi de la sate: formarea şi consoli- nunţ a-mi căuta în linişte drumul pe care l-am darea primelor gospodării agricole, apariţia visat ?” 18 Odată publicat, romanul Moromeţii unei noii clase sociale (ţărănimea muncitoa- nu îşi va găsi doar drumul, ci va avea parte re) şi dispariţia alteia (chiaburimea). Roma- de o ascensiune fulminantă. Încă de la publinele şi nuvelele despre viaţa satului publicate carea sa aproape în întregime în „Viaţa Româîn anii ’52, ’53, ’54 (simpla enumerare a câ- nească”, romanul a fost distins cu Premiul torva titluri e edificatoare: Pâine albă (1952) de Stat cl. I19, devenind, în timp record, o operă de Dumitru Mircea, Brazdă peste haturi (1952) clasicizată. Fenomenul devine explicabil dade Horvath Istvan, Ogoare noi (1952) de Aurel că studiem îndeaproape modul în care a fost Mihale, Bărăgan (1954) de V. Em. Galan) se receptată cartea la momentul apariţiei ei, în reduc la datele aceluiaşi şablon validat de că- plin „obsedant deceniu”. tre cadrele de partid: chiaburul (întotdeauna Note: personaj negativ, sabotor, inevitabil demascat), Marin Preda, Scrisori către Aurora, Bucureşti, Edi-tura ţăranulsărac (personaj pozitiv), preşedintele Albatros, 2001, p.28; cf. Marin Preda, Opere, vol. I, Bucureşti, Academiei Române, 2001, p.IXXI; cf. Ana Selejan, de colectivă, secretarul de partid (de asemenea Editura Literatura în totalitarism, Sibiu, Fundaţia Culturală Fronde, personaje pozitive), alianţa dintre clasa mun- 1996, p.242; cf. Dumitru Şandru, Colectivizarea agriculturii şi agrară: repere social-politice, în Ţărănimea şi citoare şi ţărănimea muncitoare (tractorişti, problema puterea Procesul de colectivizare a agriculturii în România tractoriste), cămin cultural.8 (1949-1962), Bucureşti, Editura Polirom, 2005, p. 51; Gheorghe din procesul colectivizării agriculturii în RoAcest cortegiu de repere prestabilite era Iancu, Aspecte (1949-1960), Institutul de Istorie „George Bariţ”, Clujmenit să ofere o formulă distorsionată/ răs- mânia Napoca, http://www.his-tory-cluj.ro/Istorie/anuare/2001, p.12; Dumitru Şandru, Colectivizarea agriculturii şi problema turnată a unei realităţi dureroase. Anii 1949- agrară: repere social-politice;în Ţărănimea şi puterea Procesul 1953 definesc prima etapă a colectivizării de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Bucuiniţiate de către regimul comunist şi o schim- reşti, Editura Polirom, 2005, p.53; cf. Ana Selejan, Literatura în totalitarism 1952-1953, Bucureşti, Editura Cartea Românească, bare a promisiunilor acestora din anii 1945- 2008, p.79; cf. Dumitru Şandru, Colectivizarea agriculturii şi 1946, când, în timpul campaniei pentru ale- problema agrară: repere social-politice, în Ţărănimea şi puterea Procesul de colectivizare a agriculturii România (1949gerile parlamentare, comuniştii pozau în apă- 1962), Bucureşti, Editura Polirom, 2005, p.57; în cf.

Lazlo Marton, rători ai proprietăţii ţărăneşti. În 1949 politica Monumente – Colectivizarea în Ţinutul Secuiesc, http://enciclopedie.transindex.ro, p.5; cf.

Gelu Negrea, Cine eşti dumneata, agrară a regimului comunist înregistează un domnule Moromete?, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii moment de cotitură radicală, încercând să mâne, 2003, p.125; cf. Dennis Deletant, Dominaţia sovieticăRo-şi comunistă (1947-1955) în Istoria României, Bucuimpună formula Gospodăriei Agricole Colec- dictatura Editura Enciclopedică, 1998, p.509; Marin Preda, Viaţa tive în detrimentul gospodăriei ţărăneşti.109 reşti, ca o pradă, Bucureşti, Editura Albatros, 1977, p.348; Marin Scrisori către Aurora, Bucureşti, Editura Albatros, 2001, Este etapa colectivizării „dure, poliţieneşti” , Preda, cf. Ana Selejan, Literatura în totalitarism, (1955-1956), o perioadă tristă a dramelor şi a abuzurilor, p.32; Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1998, p.199.

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat 22 Toni Boldureanu

Gabriela Şerban

Simpozionul euroregional despre poezia dialectală, la Mănăştiur

Noaptea Bibliotecilor Concluzii la final

C

N

oaptea de 1 spre 2 octombrie 2011, în întreaga ţară s-a numit „Noaptea bibliotecilor”, manifestare culturală aflată la prima ediţie; astfel, din 1 octombrie, de la ora 18.00, până în 2 octombrie, la ora 04.00, bibliotecile au fost deschise, împătimiţii de lectură şi cultură având posibilitatea să petreacă tot acest timp în incinta bibliotecii: printre cărţi, la sala de „Recital de poezie în grai bănăţean” susţinut de Dimitrie Acea (din Doclin), Adrian Gerhard (din Oţelul-Roşu), Stelică Pătraşcu (din Bocşa), Valentin Homescu (din Reşiţa); vizionarea filmului Cititorul, a scurtmetrajului Negustorul de amintiri de Ioan Cărmăzan, precum şi a unor documentare prezentate de Dan Liuţ: obiceiuri şi tradiţii din Banat.

Pentru că folkistul Cristian Buică n-a putut fi prezent la eveniment, s-a renunţat la partea de muzică; au fost multe discuţii, plimbări printre rafturile bibliotecii, prezentări de cărţi din fondul special, prezentarea donaţiilor aflate în sala de prelucrare, prezentarea unor cărţi aflate în lucru, prezentarea unor proiecte. irecţia pentru Cultură CaraşSeverin a dăruit bibliotecii, pentru astfel de evenimente, cărţi şi publicaţii, care au fost oferite celor prezenţi; biblioteca gazdă a pregătit mape pentru participanţi, aceştia lăsând, înainte de plecare, un gând şi o concluzie cu privire la eveniment.

La final, organizatorii au tras şi câteva

ea de-a doua ediţie a Simpozionului euroregional „Poezia dialectală în context actual” s-a desfăşurat la Şcoala cu clasele I-VIII „George Gârda” din localitatea timişeană Mănăştiur. Manifestarea, coordonată de Georgeta Popa, Ion Căliman şi Ion Ghera, s-a derulat pe două secţiuni: comunicări ştiinţifice consacrate poeziei dialectale bănăţene, în general; eseuri şi referate dedicate creaţiei lui George Gârda, dar şi a altor autori de poezie în grai. Au participat scriitori şi cadre didactice din Serbia şi din judeţele Arad, Caraş-Severin, Mehedinţi şi Timiş. De la eveniment nu au lipsit scriitorii: Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Ion Căliman, Ion Ghera, Ionel Iacob Bencei. În cadrul manifestării a avut loc şi un recital de poezie în grai bănăţean, susţinut de Dan Liuţ, realizator de emisiuni la TV Terasat Reşiţa, şi de elevii Şcolii cu cl. I-VIII „George Gârda”, precum şi un scurt program de dansuri populare, prezentat de Ansamblul „Busuiocul”, al şcolii din localitate. Manifestarea a fost organizată de Primăria, Consiliul Local şi Şcoala cu clasele I-VIII „George Gârda” din Mănăştiur, cu sprijinul Asociaţiei Scriitorilor în Grai Bănăţean, al Liceului Teoretic „Traian Vuia” din Făget, al Inspectoratului Şcolar Judeţean şi al Casei Corpului Didactic Timiş.

Haiganuş Preda-Schimek

D

lectură sau în spaţii amenajate pentru diverse simpozioane, dezbateri, prezentări şi proiecţii.

Biblioteca Orăşenească „Tata Oancea” din Bocşa s-a alăturat acestui program naţional.

Aşadar, la Biblioteca „Tata Oancea” din Bocşa, la „Noaptea bibliotecilor”, chiar dacă timpul a ţinut cu noi şi a fost deosebit de cald şi îmbietor, au participat doar 22 de persoane, cu vârste cuprinse între 40 şi 75 de ani. Programul a decurs nesperat de bine, adică ne-am încadrat perfect în ceea ce am stabilit şi fiecare punct din program a fost tratat cu seriozitate şi profesionalism, ţinând cont că voluntarii şi-au făcut treaba: prezentarea poetului reşiţean Costel Stancu de către voluntarul Gheorghe Jurma, scriitor, critic şi istoric literar, editor şi important om de cultură bănăţean; pezentarea expoziţiei documentare „Tata Oancea” de către managerul bibliotecii gazdă, Gabriela Şerban; „Tata Oancea şi revista “Vasiova”, dezbatere susţinută şi moderată de acelaşi voluntar Gheorghe Jurma; „Literatura dialectală”, dezbatere susţinută de scriitorul Adrian Gerhard din Oţelu-Roşu şi de Valentin Homescu, realizator de emisiuni la Radio Reşiţa;

Noutăţi muzicale din Viena Folk-blues, mamuţi şi Wiener Philharmoniker: faţete ale universalităţii în creaţii recente

C

concluzii: - A fost mai bine decât ne-am aşteptat; - Publicul a fost neîncrezător; nu credeau că e serios programul şi că într-adevăr vom petrece o noapte întreagă la bibliotecă.

Astfel, am avut transmisii în direct la Radio Reşiţa la începutul evenimentului, dar şi în timpul nopţii, pe parcursul derulării acestui eveniment; - Publicul nu este obişnuit cu astfel de evenimente. Multe comentarii de după eveniment au fost de genul: „aş fi venit, că am văzut lumină, dar mi-a fost jenă să vin la 1 noaptea la bibliotecă”.

- Dezinteres total din partea cadrelor didactice care, nu doar că n-au onorat cu prezenţa evenimentul, dar nici măcar n-au îndrumat elevii, cu toate că în şcoli au fost trimise afişe şi materiale de promovare.

- Propun ca pe parcursul anului să ne „educăm” utilizatorii, să-i convingem de seriozitatea programelor noastre şi, la ediţia următoare, sperăm să atragem mai mulţi participanţi.

oncertul duo-ului Eric Bibb (S.U.A.) - Staffan Altner (Suedia) a fost găzduit de sala Mozart de la Wiener Konzerthaus - o instituţie mereu receptivă la nou şi la calitatea ofertei muzicale, indiferent de genul pe care îl prezintă (fapt care a contribuit imens, ani la rândul, la depăşirea unor prejudecăţi şi a încurajat calitatea actulului artistic, indiferent de originea socială, etnică ori de orientarea estetică a muzicienilor promovaţi). Am ascultat doi cântăreţi din sfera jazzului (general vorbind) care transpun cu sensibilitate în registrul pop mitul crezut pierdut al trubadurilor. Cei doi propagă o muzică îmbibată de feeling-ul muzicii afro-americane (folk, blues, gospel, etc.). Cu o alură surâzătoare, caldă, un timbru plin şi o voce rotund-gravă, Eric Bibb (voce şi chitară acustică) a ridicat realmente sala în picioare – fiind asistat la chitară electrică de Staffan Altner. Minunat desenul exact şi discret pe care cel din urmă l-a imprimat chitarei secunde! Cântecele lor destind şi delectează, sunt accesibile, uneori nostalgice, şi nu fac uitate virtuţile melodiei; presimţi în ele o delicateţe latentă, nedisimulată – care te face să uiţi virulenţa, vulgaritatea şi excesele scenei rock-pop-house de astăzi. Bibb semnează astfel un tip de divertisment la intersecţia dintre jazz şi world music; tematizează întoarcerea la natură, bucuriile cotidiene, ştirile alarmante din actualitatea imediată – catastrofe naturale, inundaţii, etc. Cântă cu simplitate pe linia moştenită de la marile modele, dar – fapt remarcat de unii comentatori - imprimă artei sale şi o dimensiune mai adâncă, un fel de universalitate.

O universalitate primară, decursă din valorile elementare pe care le serveşte (nevoia de armonie cu lumea înconjurătoare, bunăoară) caracteriza, se pare, artiştii din timpuri străvechi – din preistorie. Arta preistorică constituie subiectului filmului „Cave of Forgotten Dreams“ (Peştera visurilor uitate) de Werner Herzog (2010). Documentarul rulează de ceva vreme pe ecrane şi entuziasmează, pe deplin explicabil, intelighenţia oraşului. Coloana sonoră originală aparţine finlandezului Ernst Reijseger – de asemenea jazzist, dar de formaţie violoncelist şi, iată, totodată compozitor de muzică de film. Contrapunctul din sunete împletite într-o pastă groasă, credibil „arhaică“, se adaptează elastic imaginilor filmate în extraordinara peşteră

Chauvet, descoperită în 1994 în Sudul Franţei. Peştera ascunde o descoperire epocală: cele mai vechi picturi murale aduse până în prezent la lumină, cu o vechime de 32.000 de ani (de două ori mai vechi decât cele cunoscute până acum din paleolitic). Peştera nu este vizitată de public (din motive de protecţie), prin urmare desenele nu pot fi văzute în realitate decât de un mic grup de cercetători care analizează in situ excepţionala descoperire. Documentarul dezvăluie aşadar publicului larg în tehnică tridimensională uimitoarele imagini din grota pictată de un artist Neanderthal. Acestea surprind cu o incredibilă precizie a desenului animale în alergare, suple derulări de turme, perechi sau simple figuri animaliere: bizoni, mamuţi, cai, lei, rinoceri, păsări. Pereţii văluriţi, cu cavităţi inegale şi ieşituri colţoase, sporesc efectul de mişcare, uluitoarea dinamică a imaginilor. Muzica lui Reijseger umple peştera cu isoane şi heterofonii, reinventând incantaţii străvechi, semnale pe care auzul le recunoaşte drept „o posibilă muzică a acelor timpuri“. Stupefiantă este descoperirea unui flaut preistoric din os, care reproduce o scară pentatonică perfect temperată… imnul Americii poate fi (şi este) intonat cu el fără greutate, într-una din scenele filmului. Spectacolul captivează, începând de la preistoricele studii de mişcare în enigmatica lor pulsaţie, sclipirea cristalelor acorperind formaţiunile de calcar, până la efectele dramatice ale susţinerii muzicale şi la întrebările lansate de regizor („să fie peştera Chauvé o dovadă a genezei omului modern?“; „sunt picturi de Picasso, de pildă, reactivări individuale ale unei memorii ancestrale, existente încă din preistorie?“ ş.a.)

In fine, concertul de închidere al Festivalului Wien Modern (21.Noiembrie, Wiener Konzerthaus), poate aduce în discuţie dintr-un alt unghi înalta temă a „universalităţii“.

Faimoasa Wiener Philharmoniker sub bagheta lui Peter Eötvös a interpretat un concert pentru percuţie de Friedrich Cerha. Despre ce „aşezare în universalitate“ ar putea fi vorba? Pentru mine (iertaţi-mi subiectivitatea), ea se degajă din puterea compozitorului de a continua, fără să pastişeze, dar şi fără să cadă în nostalgia retrogradă a „neo-curentelor“, atât tradiţia simfonică, cât şi inovaţiile ultimelor patru-cinci decenii de muzică nouă. Acest lucru l-am simţit în concertul octogenarului Cerha. Dincolo de evidenta coerenţă a conducerii muzicale, lucrarea a transmis o luminozitate benefică, aş spune: un flux echilibrant de energie. Reconfortant tonul acestei prevestiri optimiste – în condeiul unui renumit artist al prezentului…

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat Constantin-Tufan Stan

23

Vechi familii de intelectuali români lugojeni

Mihail Bejan, autorul primei traduceri în limba română a Cronicii notarului anonim al regelui Béla (4)

Tabla de la Lugoj mână, a legii notariale aflate în uz în comitatul Caraş-Severin (un adevărat manual, primul de acest fel în limba română), Articlulu de lege XXXV din anul 1874. Despre notarii publici regesci (Tipografia Alessandru Kocsi, Budapesta, 1875), la puţin timp după ce Dieta din Pesta legiferase înfiinţarea instituţiei notarilor publici. Apărută într-o ediţie trilingvă (română, maghiară şi germană), broşura a fost elaborată de un colectiv din care au mai făcut parte Dem. Bonciu, din Arad (coordonator), şi dr. Aurel Maniu, din Oraviţa (v. „Albina”, Pesta, X, 47, 1875). Textul a fost reluat, în 1903, sub titlul Învăţătură pentru poporul român despre legea adusă în privinţa notarilor publici regesci, şi în 1906, Învăţătură despre legile privitoare la notarii publici regeşti, tom apărut la Sibiu în 1906. e teren bisericesc, Mihail Bejan s-a implicat în cauza înfiinţării unei episcopii greco-orientale la Timişoara, subscriind cu importante sume de bani la fondul destinat realizării ipoteticului proiect. Într-o epistolă expediată în 25 octombrie 1905, Emanuil Ungurianu îşi exprima sentimentele de satisfacţie pentru zelul cu care M. Bejan se dedica înfăptuirii măreţului deziderat: „Ai binevoit a subscrie pe sama fondului înfiinţândei episcopii gr.-or. române în Timişoara suma de 1.000 cor.; din această sumă cade pe anul curent rata de 200 cor., ca a cincea parte a sumei subscrise; apropiindu-se acum terminul de solvire, te rog ca să binevoieşti a trimite la mine cu mandat poştal suma de 100 de cor. pe anul curent. […] Recipisa poştală are să servească de chitanţă, iar la finea anului voi litografia lista contribuirilor şi voi trimite fiecărui contribuent câte un exemplar, din care se va convinge că banii trimişi au ajuns la destinaţia lor. Totodată, am onoare a te invita la o consultare în această cauză pe duminica la 5 noiembrie anului curent, după-ameaz la 3 oare, în Timişoara, hotelul „Principele de Coroană” (Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fondul Mihail Bejan, d. 1-6)4.

Identificarea, de către Mihail Bejan, în anul 1903, a unei table din lemn inscripţionate, pe ambele părţi, cu imagini biblice şi texte în limbile slavă şi română (cu caractere chirilice), descrise şi comentate detaliat, împreună cu Valeriu Branişte (cel care a numit xilogravura Tabla de la Lugoj), în câteva numere succesive ale „Drapelului” (de la nr.

124/ 1903 – Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar-istoric – până la nr. 146/1903 – Tabla de la Lugoj. Reflexii la articolul dlui I. Popovici), a declanşat o pasionantă dispută istorică şi lingvistică. Supoziţiile şi aserţiunile lui M. Bejan, teoretizate şi amplu argumentate de V. Branişte (cei doi cărturari credeau că descoperiseră un document de o însemnătate capitală pentru istoria limbii române, datându-l pe la mijlocul secolului al XV-lea), susţinute de comentariile dr. Petru Barbu, publicate în „Foaia diecezană” şi preluate în coloanele „Drapelului”, au primit o replică tranşantă din partea lui Iosif Popovici,

P

Mihail Bejan

Î

n anul 1901, Mihail Bejan, unul din cei dintâi universitari români lugojeni (profesor principal la Collegium Professorum et Civicium Universitatis Betliensis, instituţie care şi-a inaugurat cursurile la Lugoj în 6 februarie 1887 – potrivit unui anunţ publicat în presa locală de expresie maghiară –, fiind, probabil, o extensie a vechiului Colegiu Bethlen din Aiud), a edificat palatul ce-i poartă numele (proiectat de arhitectul timişorean Carol Hart), decorat cu o splendidă ornamentică barocă (închinat veneratei sale soţii Livia, aşa cum rezultă dintr-o inscripţie gravată pe un perete din interiorul edificiului), una din emblemele arhitectonice ale Lugojului contemporan, care adăpostea la parter, în perioada ante- şi interbelică, unul din cele mai selecte localuri lugojene, cafeneaua „Corso”.

S-a implicat plenar în viaţa culturală a urbei natale (caracterizată prin exemplare interferenţe etnice şi confesionale), aducându-şi aportul la înfiinţarea, în 1879, a periodicului de limbă maghiară „Krassói Lapok” (devenit, în 1881, „Krassó-Szörényi Lapok”), fondarea reuniunii corale maghiare (Lugosi Magyar Dalegyesület)1 şi a Cazinoului, fiind şi primul preşedinte al Asociaţiei Comercianţilor din localitate. A colaborat, cu articole cu tematică istorică, la periodicul „Drapelul”, unde a semnat cu pseudonimul Omega (v.

Câmpul libertăţii din Lugoj – reflexii fugitive, în „Drapelul”, Lugoj, VII, 130, 1907, 1-2). Prodigioasa s-a activitate publicistică s-a reflectat şi în numeroasele articole, studii, culegeri de folclor literar şi obiceiuri publicate în revistele „Speranţa” (Arad), „Familia”, revista lui Iosif Vulcan (informaţii privind obiceiurile românilor la înmormântare au fost preluate de S. Fl. Marian în monumentala sa monografie, apărută sub auspiciile Academiei Române), „Patria” (foaie politică guvernamentală condusă de M. Bejan în perioada 1871-1872), „Viitorul” şi periodicul timişorean „Dreptatea”. Sub acelaşi pseudonim, Omega, consacrat de–a lungul timpului, a publicat pagini de proză scurtă în „Familia”: Aşa a fost să fie! (XXXV, 35, 1899, 414415), O floare din cimitir (XXXVI, 3, 1900, 31-32), Ziarul bunicii (XXXVI, 20, 1900, 232-233), După 5 ani (XXXVI, 8, 1900, 88, 90), Ultima scrisoare Irinei (XXXVII, 23, 1901, 273). A întreţinut o bogată corespondenţă (în mare parte pierdută) cu numeroase personalităţi ale epocii: Dr. Sircu, din Petersburg, Dr. Weigand, din Leipzig, Dr. Ion G. Sbiera2, din Cernăuţi, Antoniu Mocioni, A. Maniu, Miron Românul, Iosif Popasu, Ioan Meţianu, G. Olteanu, E. Athanasievici, Patriciu Drăgălina, Teodor Păcăţian, Emanuil Ungurianu ş.a.3. e plan profesional, Mihail Bejan a elaborat şi publicat una din primele scrieri de popularizare, în limba ro-

P

Tabla de la Lugoj profesor, la acea dată, la catedra de limba şi literatura română a Universităţii din Viena, după o specializare în fonetică la „Sorbona”, care considera că textele au fost elaborate în sec. XVII-XVIII: „Rog prieteneşte pe dnii Branişte şi Bésán să se oprească de la combinaţii iluzorice, să nu clădească teorii pe cunoştinţe false şi să nu mai creadă că Tabla de la Lugoj e primul monument literar român de o «supremă importanţă» („Luceafărul”, Budapesta, II, 24, 1903, 400-402, articol preluat în „Drapelul”, Lugoj, III, 145, 1903, 1-3)5.

Bibliografie: Branişte 1989, III = Valeriu Branişte, Corespondenţă, vol. III (1902-1910), Ediţie îngrijită de Gheorghe Iancu şi Valeria Căliman, Editura Minerva, Bucureşti.

DGLR (AB) 2004 = Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti.

Muntean 2004 = Vasile V. Muntean, Spiritualitate bizantină şi românească, Editura Marineasa, Timişoara.

Stan 2010 = Constantin-Tufan Stan, De la Reuniunea Română de Cântări şi Muzică la Corul „Ion Vidu”. 1810-2010. 200 de ani de cânt coral românesc la Lugoj, Editura Eurostampa, Timişoara.

Stratan – Muntean 1981 = Ioan Stratan, Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Prefaţă de † Nicolae, Mitropolitul Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara.

Note:  Lugosi Magyar Dalegyesület (Reuniunea de Cânt Maghiară) fusese fondată în 1886. În 1902, după unirea cu asociaţia corală germană, Lugosi Gesang- und Musikverein, fondată de Conrad Paul Wu-

sching în 1852, noua reuniune a luat denumirea de Lugosi Magyar Dal- és Zeneegyesület, nume sub care şi-a serbat pretinsul jubileu de 50 de ani (v.

Stan 2010).  Într-o epistolă expediată lui Valeriu Branişte (datată Cernăuţi, 8/21 februarie 1905), Ion G. Sbiera, mulţumindu-i pentru trimiterea studiului despre Tabla de la Lugoj, descoperită de Mihail Bejan, îl roagă să fotografieze documentul şi să-i trimită, pe spesele sale, „un exemplar sau două. Aş dori să o public în opul ce îl tipăresc, ca o rămăşiţă doveditoare despre persecutarea graiului românesc în secolul al treisprezecelea până la tăierea limbei a acelora care îl foloseau în cele religioase […]. Sper că-mi faci acest serviciu, fiindcă el este în folosul cauzei sub al cărei steag au luptat şi luptă deştepţii românilor. De asemenea, aş dori să ştiu cine este acel domn Mihai Bésán în posesiunea căruia se află acum Tabla? şi cum se rosteşte numele Bésán? Béjan ori Băşan, Bejan?”

(Branişte 1989, III, 68).  Vezi Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fondul Mihail Bejan (nr. 117, inv. 5406-5436, d. 1-6), care cuprinde pagini din corespondenţa purtată de Mihail Bejan între anii 1860 şi 1906.  Activitatea de mecenat a lui Mihail Bejan, pusă în slujba bisericii ortodoxe, s-a manifestat şi în 1876, când, după marele incendiu din anul 1842 care a mistuit vechea biserică ortodoxă lugojeană, a contribuit, în calitate de preşedinte al comitetului parohial, la finanţarea pictării icoanei Sfântului Mihail de pe turnul din partea dreaptă a sfântului locaş (v. Stratan – Muntean 1981, 126).  Opiniile lui Mihail Bejan privitoare la conţinutul şi semnificaţia Tablei de la Lugoj au fost expuse de V. Branişte în „Drapelul”, Lugoj, III, 126, 1903, 1-2, şi III, 127, 1903, 1-2: Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar-istoric. Părerea domnului Bésán (vezi Addenda). Replicile lui Iosif Popovici au apărut în „Luceafărul”, Budapesta, II, 24, 1903, 400-402, III, 3, 1904, 85-86, III, 4, 1904, 98-100, şi III, 5, 1904, 116-117. Intervenţiile lui Petru Barbu, publicate în periodicul caransebeşean „Foaia diecezană” (numerele 50 şi 51/1903), au fost preluate în paginile „Drapelului”, III, 148, 1903, 1, şi III, 152, 1903, 1-2. Ca reacţie la aserţiunile lui Petru Barbu, V. Branişte a semnat, în „Drapelul”, Lugoj, III, 148, 1903, 2, articolul Brâul Maicii Domnului. Reflexiuni la articolul dlui dr. P. Barbu despre Tabla de la Lugoj de V. Branişte. O parte din materialele semnate în „Drapelul” au fost publicate, în acelaşi an, de V. Branişte, între copertele unei broşuri: Tabla de la Lugoj. Un monument preţios literar-istoric, Tipografia Carol Traunfellner, Lugoj, 1903. Opul a fost reeditat în 2010, într-o ediţie îngrijită de Ioan David (cu un studiu introductiv şi un tabel cronologic), cu o prefaţă de Crişu Dascălu (David Press Print, Timişoara). Transcrierea eronată a numelui lui M. Bésán (é în ortografia maghiară se citeşte e şi nu ă – autorul ediţiei confundându-l, probabil, pe é cu ě, care, într-adevăr, potrivit normelor ortografice româneşti antebelice, se citeşte ă –, iar s, ş) a generat o greşeală fatală: numele lui Mihail Bejan (Beşan), cu variantele ortografice maghiare Bésán, Besan (sau Besanu, aşa cum apare numele folcloristului şi publicistului român în Dicţionarul general al literaturii române – v. DGLR 2004 (AB), 70, 272) – este redat, greşit, Băsan, în măsură să inducă o gravă confuzie în rândul istoricilor literari care ar putea prelua ediţia lui I. David. Bizantinologul lugojean Vasile V. Muntean a încercat, în studiul său Semnificaţia unei xilogravuri din veacul al XVIII-lea (v. Muntean 2004, 177-181), cu prilejul identificării vechii Table (care se află în prezent în Colecţia muzeală a protoieriei din Lugoj), o tranşare definitivă a controverselor legate de anul realizării tablei, care avea funcţie de talisman, certificând anul 1777, gravat, de altfel, pe una din laturile xilogravurii.

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011

Banat 24

Carte

Biblioteca din Vest

Banat, anul VIII, nr. 11, 2011