Banat lugoj by dragos gelu

„A crea! Este mare plăcere; a reuşi este marele triumf.”

Banat 11 Vasile Alecsandri

Revistã editatã cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj ºi al Primãriei Municipiului Lugoj

Fondator: Ioan Ardeleanu

Anul IX



Nr. 11 (107)



noiembrie



2012



Lugoj

Banat Banat

Cronica în imagini Fotografie: Adriana Weimer

Director: Iosif Crăciunescu Redacţia: Dorin Murariu redactor-şef

Simion Dănilă redactor-şef adjunct Constantin-Tufan Stan redactor-şef adjunct Lansarea cărţii postume a jurnalistului şi scriitorului Constantin Buiciuc, Faleze franceze – jurnal de călătorie, Editura Marineasa, Timişoara, 2012; au vorbit: Viorel Marineasa, Dorin Murariu, Simion Dănilă, Simona Avram, Remus Valeriu Giorgioni, Henrieta Szabo, Otilia Buiciuc (fiica scriitorului), Dana Paul Giovaninetti (nepoata scriitorului); organizatori: Biblioteca Municipală Lugoj şi Cenaclul & Revista “Banat” Lugoj; marţi, 6 noiembrie 2012, ora 17.00, în Sala de Consiliu a Casei de Cultură a Municipiului Lugoj. Fotografie: Titus Bălan

Constantin Buiciuc redactor-şef adjunct Adriana Weimer secretar general de redacţie Cristian N. Ghinea proză Maria Bologa poezie

Festivitatea de decernare a premiilor literare ale Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul 2011; invitat de onoare: Nicolae Robu, Primarul Municipiului Timişoara; au fost acordate următoarelor premii: Premiul Opera Omnia – Eugen Dorcescu, Premiul pentru poezie – Ion Marin Almăjan şi Monica Rohan, Premiul pentru proză – Dan Floriţa-Seracin, Critică, istorie literară şi eseu – Cristian Ghinea, Premiul pentru traducere – Manolita Dragomir Filimonescu (franceză) şi Ildiko Gábos Foarţă (maghiară), Diploma Juriului – Diana Ioana Ureche; vineri, 23 noiembrie 2012, ora 12.00, în sala de cenaclu a Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România şi a revistei “Orizont”.

Concepţie grafică: Adriana Weimer Silviu Nopcea

Lansarea volumului Singurătatea luminii. Călăuza – Editura Anthropos, Timişoara, 2012, semnat de scriitorul timişorean Paul Eugen Banciu – fostul director al Bibliotecii Judeţene Timiş; despre roman şi despre proza scriitorului Paul Eugen Banciu au vorbit scriitorii: Cornel Ungureanu, Lucian Alexiu, Alexandru Ruja, Dana Nicoleta Popescu – autoarea unui volum consacrat romancierului, Adrian Dinu Rachieru, Ion Jurca Rovina, Titu Bojin – preşedintele Consiliului Judeţean Timiş; organizator: Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara; vineri, 9 noiembrie 2012, ora 12.00, în Sala “Orizont” a USR – Filiala Timişoara.

Tehnoredactare computerizată: Adriana Weimer

Fotografie: Marian Odangiu Fotografie: Raimondo Mario Rupp

Lansarea cărţii Când Dumnezeu a fost cu românii. 1 Decembrie 1918, o zi pentru istorie, semnată de Vasile Bogdan – de la TVR Timişoara; au vorbit: Luminiţa Wallner Bărbulescu, Dumitru Tomoni, Simona Avram, Maia Dobrin, Titus Suciu; organizatori: Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, Societatea de Istorie – Filiala Lugoj şi Editura „Eurostampa” Timişoara; joi, 29 noiembrie 2012, ora 16.00, la Teatrul Municipal “Traian Grăzăvescu” – Sala de Consiliu. Fotografie: Adriana Weimer

Dan Floriţa-Seracin Graţiela Benga Mihai Murariu (Germania) Denis Taurel (Franţa) Laurian Lodoabă Haiganuş Preda-Schimek (Austria)

Lansarea volumului Ecumenismul – drumul spre unitatea creştină, semnat de Prea Sfinţitul Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj; au vorbit: monseniorul Angelo-Narcis Pop – vicar general al Eparhiei de Lugoj, ing. prof. Francisc Boldea – primarul Lugojului, deputatul Sorin Stragea, Răzvan Pinca – directorul Muzeului de Istorie şi Etnografie Lugoj; au mai participat: pr. dr. Marius-Petru Pop – consilier eparhial şi secretar episcopal, pr. Alexandru Ploştinaru – vicar judecătoresc, pr. Teodor Baba – consilier eparhial şi protopop de Lugoj (din partea Bisericii Greco-Catolice Lugoj), pr. Nicolae Borduz – parohia ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” Lugoj, pr. Mihai Sidei – parohia ortodoxă “Învierea Domnului” Lugoj, pr. Ilie Albiciuc – protopopul ortodox ucrainean al Lugojului, pastorul Cadmiel Paveloni – Biserica Penticostală Lugoj; lansarea a avut loc la Galeria „Pro Arte” Lugoj, 26 noiembrie 2012, ora 17.00. Fotografie: Adriana Weimer

Administrator site: Dan Bortoc Redacţia şi administraţia: Lugoj 305500, judeţul Timiş, str. Nicolae Bălcescu nr. 1 Telefon: 0256-357 631; 0720-052 278 site: www.revistabanat.ro e-mail: revistabanat@yahoo.fr

ISSN - 1584 - 3890 Răspunderea pentru opiniile exprimate revine, în exclusivitate, autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Imprimat la S.C. Bab Media S.R.L. - Lugoj

Editori: Cenaclul „BANAT” al Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi Biblioteca Municipală Lugoj Lansarea volumului Xilogravura. Matrice stilistică. Re-scrieri, cronicile vremii, semnat de Suzana Fântânariu; au prezentat: Simona Avram şi Luminiţa Wallner Bărbulescu; moderator: Henrieta Szabo; au participat artiştii plastici lugojeni: Marius Bacriu, Silviu Nopcea, Mihai Moroz, Nataliţa Boeţi; organizatori: Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj şi Editura „Brumar” Timişoara; miercuri, 7 noiembrie 2012, ora 17.00, la Teatrul Municipal “Traian Grăzăvescu” Lugoj – Sala de Consiliu.

Acest număr este ilustrat cu imagini din creaţia artistei plastice

Dorina Zah. Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat Dorin Murariu

Constantin Stancu Biblioteca din Vest

Drumul spre casă la Eugen Dorcescu

Paralele egale

ată o carte ce ar trebui să figureze în bibliografia obligatorie a oricărui seminar de creative writing, căci furnizează un material uriaş despre bucuriile şi patimile textului, dar şi despre încercările prin care trec cei doi povestaşi în aventura scrisului. Cine este fanul raftului cu teorii va găsi aici aplicaţiile salvatoare, după cum şi cititorul necontaminant de sterpe clasificări va avea destule delicii chiar şi la întâlnirea cu tema obsedantă a textului acaparator ori cu cea a producătorului de text obligat să facă faţă unor constrângătoare determinări exterioare, precum tocătorul vecinului de la etajul superior, firimiturile enervante de sub foaia albă ori neorânduiala bucătăriei. Cei doi „megieşi” folosesc declicul textului-pretext, dar paralelismul nu ţine mai mult de un rând, fiecare luând-o spre „coclaurii” proprii – cum ar veni, spre un univers epic personal, bine individualizat în atâţia ani de meserie. Cititorului i se face favoarea de a putea începe lectura de la orice pagină. Prin urmare, ia să vedem ce făceau onorabilii „prin curţi interioare, duminică, septembrie 29, între ceasurile 15,09 şi 17,20”? Ei bine, ce ar fi putut face? Activaseră fluxul memoriei şi, după ce trecuseră proba decupajelor, juxtapuneau sagace secvenţele într-un „film” cu destule ieşiri spre simbol ori spre diverse virtuozităţi, cum ar fi priza directă, ce dă strălucire unui lexic acaparator obţinut prin subtile mixări ale unor registre extrem de fragile, greu de stăpânit în foaie: „Iula dragă, nu te face, ghindeşte-te că ai mersă ani buni cu iel, nu poţi lăpăda totu´, cum care-o fi, cupilu´ trăvă s-aivă on tată, tata-i sigurat, mama – cum apucă, tata-i sigurat, nu mi te prosti, fătoţă faină, că bag alpănştocu-n tine, ţine-te de bărbat, că altu mai fain ca Ioşca nu capeţi. (Aparte.) tu-ţi pita tea, muiere, că-ţi arde numa de curvăsărele!” – scria Viorel Marineasa, în timp ce Daniel Vighi reuşea să convoace în spaţiul omolog nişte vocabule cum ar fi NATO, fiola DECIS, aparatul VERMOREL, Gulag, Holocaust, Guardamar del Segura, Nirvana, Scipio, Epaminonda etc. Două feţe ale scriitorului postmodern fascinat de spectacolul vocilor contemporaneităţii, devenit el însuşi un reflector al textului întors spre sine însuşi. Plăcerea cam narcisiacă este numită în gura mare, iar atmosfera este întregită de prezenţa unor „turbioane” hrănindu-se cu nesaţ din orice semn al realităţii. Democratismul resurselor asigură textelor o neobişnuită proliferare epică şi un fermecător dialog între coechipieri (,,Mărturisesc că nu prea mai ştiu cum să răspund inspirat la provocarea megieşului Viorel Marineasa, care nu mă slăbeşte cu ale sale laitmotive obsesionale rusofile şi rusofobe. Ce ai tu, bată-te să te bată de prozatore optzecist, cu maica Rusie, ţi-e dragă cumva lumea lui Şukşin, aceea...”), care îngăduie cititorului multiple trăiri. Personajele năvălesc în pagină

cu seninătate şi îşi joacă rolul fără multe fasoane, bucuroase că în celula epică acordată se pot expune aşa cum sunt. adiografia socială uimeşte prin maniera de realizare şi prin complexitate, cei doi scriitori mixând în textele lor visători şi bulangii, hermenuţi şi cocieşi, servitori şi stăpâni, activişti şi proustieni pe bicicletă, etc, etc, lăsându-l pe fiecare să se exprime după cum îi stă în fire, precum în cazul hotărâtului protestatar împotriva manelelor, care nu a evitat să se aşeze în apropierea tarabei de unde se revărsau decibelii guţişti ,, şi a scos o sculă performantă cu difuzoare pe măsură, a aşezat alăturea o lozincă mare pe care scrisese MUZICA MEA. Pe urmă a slobozit decibelii cu Symphonies Nos. 84 şi 85 de Franz Joseph Haydn în interpretarea Slovak Philharmonic Orchestra. Când au năvălit fragmentele cu Largo, Allegro, pe urmă Andante, apoi Menuetto, pe dată s-au întunecat toţi trecătorii la feţe, vânzătoarele au început să scuture din cap, aşa de parcă veneau muşte de vară, sclepţi le zice [...]. Mai apoi, pe când Slovak Philharmonic Orchestra tocmai interpreta Finale. Vivace, s-a arătat un bodyguard încruntat: «Domnu´», i-a zis, «ce faci dumneata aici, se poate să deranjezi lumea, ia strânge sculele până nu mă supăr», şi a scuturat semnificativ bastonul de cauciuc de la brâu. Amicul meu – ce era să facă? – a pus punct protestului, şi-a strâns sculele, a rupt gura lui Franţi şi [...]” tereoprozele din acest volum fără egal pun în valoare rafinamentul autorilor prinşi în mecanismele contemporaneităţii.

oezia lui Eugen Dorcescu este una care ne atrage prin acel ceva care face diferenţa dintre poezia-poezie şi poezia ca manea. Virgil Nemoianu scria despre Eugen Dorcescu, folosindu-se de o pană de înger, următoarele: „ Dorcescu trebuie socotit drept unul dintre cei mai însemnaţi şi mai valoroşi poeţi actuali ai literaturii române, de fapt unul dintre relativ puţinii poeţi adevăraţi care funcţionează în ultimele două decenii la Dunăre şi Carpaţi.” Despre poezia sa, poetul zice: „…poezia mea explorează spaţiul, mai puţin frecventat, dintre subconştient şi conştiinţă.” Sorina Iovanovici-Jecza şi Olimpia Berca au scris o carte de crestomaţie critică despre Poezia lui Eugen Dorcescu, Editura Fundaţia Interart Triade, Timişoara, 2009. De la început se observă că cele două autoare preferă un titlu simplu, adevărat şi corect despre poezia unui important poet contemporan. Sunt evitate titlurile venite din zona publicitară pentru a atrage atenţia, deoarece seriozitatea şi profunzimea poeziei, viaţa scriitorului în sine, ca scrib inspirat, au impus o luare de distanţă faţă de tratarea facilă specifică criticii actuale care încearcă să impună nume. La Eugen Dorcescu impune opera, ca efect al experienţei de cunoaştere prin poezie, ca incursiune în abis, iar numele apare încrustat în vers şi acea parte nevăzută a poeziei, care impune. Chiar dacă, la început, poetul a avut un vers strict literar, cu vagi trimiteri spre sensurile lumii, în prezent el a reuşit o operă de o adâncime a zicerii de excepţie, mai ales datorită smereniei în faţa adevărurilor fundamentale pe care le-a receptat şi transmis mai departe ca dar de viaţă. Privind la prietenii care au scris despre

divină la Eugen Dorcescu, sau cel puţin poetul aplică modul acesta de fiinţare prin literaturã, ca formă a credinţei concrete şi vizibile, expresie a credinţei interioare şi a bucuriei. În mod cert cei care au scris despre eremit, au înţeles că Eugen Dorcescu este o stare a poeziei române contemporane şi o ieşire a ei în lumina universală, a epistolelor importante ale umanităţii. Drumul poetului în literatură e un drum spre esenţe, cutremurător, tragic, marcat de marile simboluri ale existenţei, călătoria spre paradis şi plonjeul în abis. eşi în ultima parte a creaţiei sale Eugen Dorcescu a abordat temele biblice, e remarcată maturitatea artistului care ştie să se pună în vehiculul versului adevărat. Conştient că poezia în general, este, într-un fel, la limita ei posibilă, Eugen Dorcescu se întoarce la rădăcini, la valorile creştine, la temele Scripturii, la cuvântul care te cercetează şi nu la cuvintele cercetate. Abordarea temelor biblice: Psalmii, Eccesiastul sau alte asemenea, impune celui care acceptă acest demers o disciplină spirituală de excepţie, cuvântul divin presupune o rânduială în toate şi o maturitate de excepţie care trece dincolo de canoanele obişnuite ale literaturii. Poetul a reuşit, iar reuşita lui este o biruinţă asupra morţii spirituale, asupra superficialităţii, asupra diletantismului. Până la urmă cu poezia nu este de joacă şi trebuie să fii stăpânul versului scris şi zis, pentru ca resorturile interne ale ideii să nu te plesnească peste umeri şi să frângă posibilele aripi ale omului. Valeriu Anania scrie despre scrib: „Am deschis cartea, am citit primele pagini şi de îndată mi-am dat seama că autorul – un mare meşteşugar al stihului învăţat să zboare cu aripile larg deschise – nu se mulţumeşte

Eugen Dorcescu, în afara celor care au semnat crestomaţia, putem cita pe Valeriu Anania, Constantin Stana, Alexandru Ruja, Virgil Nemoianu, Iulian Boldea, Graţiela Benga, Maria-Diana Popescu, Olga Alexandra Diaconu, Mircea Lăzărescu, Ilinca Ilian, Constantin Stancu. Toţi aceştia sunt din zona respectului pentru poezie ca ritual de natură spirituală profundă, nu fac parte din lotul Dâmboviţa neapărat, dar citesc, iubesc poezie, se bucură de poezie şi acesta este lucrul cel mai important cu putinţă. Poezia este pentru ei un mod de ieşire în larg… Cartea conţine câteva opinii zise de Cornel Ungureanu, Gheorghe I. Tohăneanu, Laurenţiu Ulici, Adrian Popescu, Adriana Iliescu, Ion Pachia Tatomirescu, Virgil Nemoianu. Opiniile sunt scurte şi corecte, dezvăluind o lume a poeziei prinsă în versuri de Eugen Dorcescu şi acea speranţă pentru altceva, incursiunea în cunoscutul necunoscut, reverenţa pentru viaţa spirituală, curajul de aborda limitele metaforei şi metametaforei. Cititorul poate recepta şi câteva mărturii ale scribului şi avem o bio-bibliografie destul de completă despre aventura în abis a poetului, călătoria eremitului, de fapt. Sunt câteva trimiteri spre omul de cenuşă, spre cel care culege alge, sau prinde epistole cu inima, planarea vulturului nopţii, penumbra metaforei şi faptul că poezia este de inspiraţie

să versifice textele biblice, ci le re-creează în măsura limbii române contemporane şi la dimensiunile talentului autentic al unui scriitor modern.” Iar Valeriu Anania ştie ce înseamnă Biblia, a tradus-o, a predicat-o, a înţeles-o… Cartea de crestomaţie cuprinde şi dialoguri cu poetul, relevante pentru cei interesaţi, pentru cei care vor să cunoască poezia ca zicere de sus, răspunsurile sale ne dau o lumină intimă despre intimitatea poeziei şi despre ideea care luminează sufletul. Înţelegi că artistul trebuie să rămână artist, că nu trebuie să fie un acrobat, că el descoperă sensuri şi că luminează vieţi. El zice: „Aşadar, tot pentru mine, dar, de data aceasta, în calitatea mea de entitate spirituală, acasă înseamnă Împărăţia, precum şi, pe durata vieţii pământeşti, Cartea în care am aflat că Împărăţia există, şi că, dacă mă voi arăta vrednic, mă aşteaptă, poate, mă va primi cândva. Cuvântul înseamnă cel mai sigur şi consolator acasă.” Mântuirea în sensul limbii koine, greaca veche, întoarcerea acasă înseamnă mântuire… artea este importantă pentru registrul scribilor, Eugen Dorcescu este prins în ea ca o entitate care străbate veacul pentru a spune, iar cuvântul scris arde, iar arderea aceasta este una care vindecă rănile lumii, rănile tale, cetitorule…

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat Mihai Murariu

Simion Dănilă

Europa XXI

Nietzscheana

Tânguirea Ariadnei

Moloch

ronometrul sună înăuntrul minţii, o succesiune de bătăi reci şi nepăsătoare, îndrumându-ţi ritmul şi izbucnirile calculate de viteză. Ploaia care acoperă oraşul e una din cele vechi, de pe vremea triasicului. Simţi asta în fiecare strop, care a avut timp milioane de ani să adune forţa cu care loveşte. Şerpii şinelor sunt şi ei afectaţi, cu boturile lucitoare şi literele aproape şterse de rafale. E încă o etapă dintr-o cursă furibundă dar metodică asemenea unei saga islandeze pătrunse de contemporaneitate. Oraşul e acoperit de ceaţă albă, cu câteva dâre cenuşii agăţate de rămăşiţele altor clădiri. Oamenii sunt tăcuţi înăuntrul ei, de parcă ceaţa le-ar smulge aerul din piept sau i-ar comanda la o introspecţie temătoare. Trupul tramvaiului alunecă tremurător spre dealuri line. Afară, în aerul de parc abandonat şi de şosea umedă poţi trece pe lângă locurile unde, cândva, se făceau sacrificii de sânge. Semnul de fier al vechiului Krupp apare gigantic şi stacojiu întunecat, un schelet al timpurilor când sacrificiile se făceau nu cu sânge, ci cu sudoare, flăcări şi cărbuni. Coastele i se întind până în depărtare, iar între ele aşteaptă încă geamuri mari, pătrate şi mute, împodobindu-l pe Moloch, co-

losul zeu de fier şi bronz al cartaginezilor, păstrat mereu în imaginarul literaturii occidentale, readus la viaţă, iată, într-o nemişcare ruginită. Treptele îi sunt o limbă de cupru şi aramă, purtându-te spre vârf, către gura căscată. Înăuntru, în corpul fiarei, viaţa continuă ca şi cum lumea ar fi reuşit cumva să supravieţuiască neschimbată de trecerea anilor. Pielea îi este un strat gros de cărămizi roşii, ciment şi oţel îmbibat cu umezeală. Organele îi sunt vârfuri de arme negre, rame de poveşti şi oase de păsări abandonate. Iar inima îi este ascunsă adânc în centrul corpului umflat, acolo unde încep poveştile, între ramele unui tablou care prezintă, într-o singură scenă, trecutul, prezentul şi viitorul, alăturând demoni stăpâni şi servitori şi îmbrăţişând totul, de la forfota aspră a maşinăriei industriale, la gestul triumfal al cărbunelui aprins, ridicat deasupra capului ca un mare far al omenirii pierdute între aburi şi fum. tunci când păşim, în cele din urmă, afară, pe acoperişul lumii, oraşul ne e ascuns privirii. Rămâne doar liniştea şi freamătul copacilor în iarnă. Aici, aproape de norii lăsaţi peste pământ, poţi distinge doar negrul cărbunilor şi albul ţipătului de pescăruşi.

Adrian Dinu Rachieru Lecturi

Jucând pe cartea aşteptării D P

estoinic slujitor al Universităţii Politehnica din Timişoara (brand faimos, cum ştie toată lumea), Sabin Ionel este un nume cunoscut nu doar în spaţiul banatic. Iar ipostazele în/ prin care îşi dezvăluie identitatea/ personalitatea sunt multiple. Ca dovadă, îngrijind şi ediţia definitivă a Seniorilor (Interviuri necenzurate, Editura Politehnica, 2009), dl. Sabin Ionel ne prilejuia întâlnirea cu marii profesori ai Politehnicii timişorene, oferindu-ne un preţios document uman. Fiindcă invitaţii se destănuie (unii parcimonios, alţii despletit), răspunzând celor zece „provocări” ale chestionarului. Iar opiniile lor despre şcoală şi viaţă, negreşit pilduitoare, ne feresc de vieţuirea măruntă a omului plat, într-o epocă consumeristă şi hedonistă. Sau cum spune – inspirat – chiar iniţiatorul acestui gest de preţuire a înaintaşilor (etichetaţi „expiraţi” de către unii din noua generaţie, prea grăbiţi a se căţăra), luând aminte la spusele lor, evităm „rătăcirile prezentului”. Ne încălzim la flacăra spiritului respectând un brand prestigios şi pe devotaţii slujitori ai şcolii timişorene, reamintindu-ne că Politehnica a fost, cum sublinia acad. Ioan M. Anton, un mit al României. Şi care, consolidându-şi reputaţia, se înscrie durabil în „elita spiritului pozitiv”. Profesor cu largi lecturi, metabolizate şi divulgate generos, dincolo de graniţele specialităţii, Sabin Ionel îmbrăţişează o copleşitoare arie referenţială (a se vedea Prefaţa sau Postfaţa volumului menţionat). Dar domnia-sa, precum prea bine se ştie, este, deopotrivă, poet şi prozator. Şi, înainte de toate, un entuziast care nu oboseşte. Probabil că urmează, aplicând-o sârguincios, deviza lui Marcus Aurelius: „este trist în viaţă când sufletul oboseşte înaintea trupului”. Marele sufletist, observăm, n-a obosit. Om dăruit, plin de iniţiative, cinstindu-şi obârşiile (trăgându-se din Vaţa de Sus), doctorul în electrotehnică, mentorul atâtor serii de studenţi, Sabin Ionel afirmă o continuitate, nota Cornel Ungureanu într-o caldă prezentare. De fibră cărturărească, tradiţionalist, el susţine – plombând astfel de luminoase repere – un proiect pedagogic, s-a spus (desigur, cu totală îndreptăţire). Şi întrutotul necesar, într-o epocă fluidă, confuză, crizistă, fluturând stindardul globalizării. Sub ameninţarea – reală – a deznaţionalizării.

ricină pentru care autorul nostru, încumetându-se a se încerca în roman, tipărea nu demult, la Editura Hestia, Aşteptarea, o carte care, sub impuls cronicăresc, recuperează – dintr-o perspectivă inedită („copilul care voi fi”) – vieţile înaintaşilor. Altfel spus, o istorie prenatală, trasă până la „ultimul inel”, într-o formulă compozită: fie invocând limbajul locului, cu stihuri încropite, fie urmând reţeta postmodernă, dialogând cu cititorul, plonjând în intertextualitate, acceptând în acest jurnal „împovărător” goluri epice, risipind temeri, îndoieli, nevoinţe. Deşi, precizăm, autorul pare ferm: ştie prea bine că..., nu-şi face iluzii, dar nici nu mizează „pe bănuieli”. Părăsind Ardealul, strămutându-se în Banat, el, şcolit – „împins în lumină” – devine solul unei lumi. Văţişoara era un colţ de rai şi căutarea relicvelor îl împinge în tunelul timpului, palpând – odată ajuns în marea citadelă – anonimatul strămoşilor. Toate evenimentele îl călăuzeau, mărturiseşte, „spre trecut”. Un Iuăn al Victoriei, morocănos, fire singuratică, bănuitoare, cu vorbă blândă, smuls din rosturile lui (trimis pe frontul galiţian) creşte în ţesătura epică ca personaj memorabil. Frăgarul lui Cornel, unde se citea Scânteia, era o altă Poiană a lui Iocan. Nevoia de story, respectată, trăieşte, însă, sincopat, într-un miniroman „secţionat”, beneficiind de propriul comentariu. O „zeamă literară”, zice – voit ironic – prozatorul, scăldându-se în autoreferenţialitate şi, cum spuneam, în simpatice jocuri intertextuale (convocaţi fiind, de pildă, Apostol Bologa ori jupâniţa Malca). Ficţionalizând, chemând, în rama textului, năluciri, prozatorul se destăinuie, de fapt, provoacă o întâlnire în care crede. El cercetează cu patimă trecutul, aflându-şi „rădăcina sănătoasă”; şi este, aşa cum, dealtminteri, speră, un confesor credibil, refugiat, e drept, în spaţiul romanesc. Exerciţiul Aşteptării (reuşit) ne îndreptăţeşte să aşteptăm, la rându-ne, cu interes, viitoarele sale desfăşurări prozastice. Fiindcă, în Timişoara politehniştilor, Sabin Ionel se înscrie unei serii ilustre, explorând – cu sârg şi har – zona umanioarelor. Cu impuls etnografic (pe alocuri), stăpânind suveran „graiul satului”, iscodelnicul prozator caută, prin astfel de retroproiecţii, „germenii prezentului”. Şi, mimând candoarea, se chestionează: va izbuti să înnoade firul? Doar aşteptatul cititor poate oferi un răspuns...

Cine mă-ncălzeşte, cin’ mă mai iubeşte? Daţi-mi mâini fierbinţi! Daţi-mi jar lăuntric! Zăcând, înfiorându-mă, asemeni celui pe moarte, căruia-i încălzeşti picioarele, zguduită, ah! de friguri necunoscute, tremurând de-ascuţitele, recile săgeţi de gheaţă, vânată de tine, gândule! Denenumitule! Învăluitule! Temutule! Vânătorule de dincolo de nori! Trântită de fulgerele tale, ochiule zeflemitor ce mă scrutezi din întuneric! Astfel zăcând, mă chircesc, mă zvârcolesc, muncită de toate chinurile veşnice, săgetată de tine, cel mai sălbatic vânător, dumnezeule – necunoscut... Loveşte mai adânc! Loveşte mai o singură dată! Ciuruie, huruie inima asta! La ce bun chinu-acesta cu săgeţi tocite? De ce te tot holbezi, neostenit de omenescul durăt, cu ochi răutăcioşi de fulgere dumnezeieşti? Nu vrei să ucizi, doar să chinui şi să chinui? De ce – pe mine, răutăciosule, necunoscutule dumnezeu? Ha! ha! Te-apropii pe furiş în miezul acestei nopţi?... Ce vrei? Grăieşte! Mă-nghesui, mă striveşti, Hei! eşti mult prea aproape! Mi-auzi răsuflarea, inima mi-o iscodeşti, gelosule! – de fapt, gelos pe ce? Fugi! Fugi! la ce bun scara? ai vrea ’năuntru, în inimă, să urci, în cele mai ascunse gânduri ale mele să te urci? Neruşinatule! Necunoscutule! Hoţule! Ce vrei să-ţi furi? Ce vrei să-ţi afli? Ce vrei să-ţi storci, călăule! o – dumnezeule-călău! Ori trebuie, ca un câine, pe lângă tine să mă gudur? Să-ţi dau, uitând de mine, ţie – toată iubirea? Zadarnic!

Înţeapă ’nainte! Tu, cel mai sălbatic ghimpe! Nu câine – doar vânat îţi sunt, o cel mai sălbatic vânător! îţi sunt cea mai trufaşă pradă, tâlharule de dincolo de nori... Grăieşte-odată! Tu, învăluitule-n trăznet! Necunoscutule! grăieşte! Ce vrei, tâlhar de drumul mare, de la – mine?... Aud? Răscumpărare-n bani? Cât vrei să mă răscumpăr? Hai, cere mult – mă sfătuie mândria mea! şi repede – mă sfătuie mândria cealaltă! Ha! ha! Pe mine – mă vrei? pe mine? chiar – pe mine?... Ha! Ha! Mă chinui deci, nebun ce eşti, îmi zgândăreşti mândria? Iubire dă-mi – cin’ mă-ncălzeşte iar? şi cin’ mă mai iubeşte? dă-mi mâini fierbinţi, dă-mi jar lăuntric, te dă sihastrei de mine pe care gheaţa, o!-nşeptita gheaţă o deprinde să ducă dorul de duşman, de duşmanul însuşi, dă-te, predă-te, tu, cel mai sălbatic duşman, pe tine – mie!... S-a dus! Fugit-a şi el, singurul meu tovarăş, marele-mi duşman, necunoscutul meu, dumnezeul meu călău!... Nu! Vino îndărăt! Cu toate chinurile tale! Căci lacrimile mele toate spre tine curg cu jind şi cel din urmă foc din piept eu ţie ţi-l aprind. O, vino îndărăt, necunoscute dumnezeu al meu! durerea mea! şi ultimu-mi desfăt!... Un fulger. Dionysos se-arată-ntr-o splendoare de smarald.

Dionysos: Fii-nţeleaptă, Ariadna!... Ai urechile mici, ai urechile mele: vâră-ţi în ele o vorbă-nţeleaptă! – Nu trebuie să se urască-ntâi îndrăgostiţii?... Eu sunt labirintul tău... (Din Ditirambii lui Dionysos)

eferindu-se în Ecce homo la Cântecul noptatec din partea a doua a lui Zarathustra, Nietzsche afirmă fără nicio modestie: Ceva asemănător nu s-a compus niciodată, nu s-a simţit niciodată, nu s-a suferit niciodată: aşa suferă un zeu, un Dionysos. Răspunsul la un astfel de ditiramb al solitudinii solare în lumină ar fi Ariadna… Într-o scrisoare din 6 ianuarie 1889 către Jacob Burckhardt, Nietzsche o identifică pe Ariadna cu Cosima Wagner (KSB 8, 579, 57). În toamna lui 1887, el proiectase o dramă satirică, al cărei ultim act urma să aducă pe scenă nunta lui Dionysos cu Ariadna. Cităm din fragmentele rămase (KSA 12, 9[115], 402, 11-18):„Ariadna, spuse Dionysos, tu eşti un labirint: Tezeu s-a rătăcit în tine, nu mai dispune de niciun fir; la ce-i mai foloseşte acum că n-a fost devorat de Minotaur? Ceea ce-l devorează este mai rău decât un Minotaur.“ Mă flatezi, îi răspunse Ariadna, dar eu m-am săturat să-i tot compătimesc pe alţii, toţi eroii trebuie să piară din pricina mea: iată-mi ultima iubire pentru Tezeu: „Am să-l distrug.“ Nietzscheanul Jörg Salaquarda, în Noch einmal Ariadne. Die Rolle Cosima Wagners in Nietzsches literarischem Rollenspiel [Încă o dată Ariadna. Rolul Cosimei Wagner în scenariul literar al lui Nietzsche], „Nietzsche-Studien“ 25 (1996), p. 99-125, reanalizează prezenţa Ariadnei în opera lui Nietzsche (Magul din partea a patra a lui Zarathustra, ditirambul Tânguirea Ariadnei şi proiectul dramei satirice amintite mai sus), ca figură mitologică, pe de o parte, şi ca element biografic (identificată cu Cosima Wagner), pe de altă parte, constatând o devenire a imaginii ei de la tânărul la târziul Nietzsche, similară celor trei metamorfoze ale spiritului desptre care Nietzsche a vorbit în Zarathustra (Opere complete 5, Hestia, Timişoara, 23-24): în cămilă, cămila în leu şi leul în copil. Concluzia lui J. Salaquarda este că Ariadana ţine de Dionysos; legătura ei cu Tezeu nu-i decât o rătăcire temporară, aceasta fiind teza care rezistă până la urmă în adaptarea de către Nietzsche a mitului. Tezeu este „erou“ în „grandoarea“ sa inertă sau „leul“, care şi-a câştigat prin luptă eliberarea de povara tradiţiei. Dionysos este „supra-eroul“ sau „zeul“ în frumuseţea lui supraomenească sau „copilul“ jucându-se neconstrâns-creator. Când Ariadna – componenta a ceea ce este viu, sufletesc – se uneşte cu Tezeu, având în vedere viitorul acestuia, o face ca urmare a celei de-a treia „preschimbări“. Ea-l distruge ca erou, într-un caz sau altul, abandonându-l în recidiva lui într-un nou stadiu de dependenţă, cel de „cămilă“, dominându-l apoi, sau realizează împreună cu el trecerea la supraom. Tezeu, Dionysos şi Ariadna nu sunt trei persoane, ci trei aspecte ale omului superior în mişcarea sa spre supraom. Dar Nietzsche a distribuit bărbaţilor şi femeilor din această dinamică roluri diferite. Doar bărbatul poate şi trebuie să devină supraom, femeia poate şi trebuie să-l ajute în această aspiraţie. Pentru ea însăşi rămâne speranţa să-l nască pe supraom.

Traducere şi comentariu de Simion Dănilă

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat

Adriana Weimer

Simpozionul Internaţional “Istorie şi Cultură în Banat” U

n eveniment deosebit de important pentru cultura Banatului l-a constituit Simpozionul Internaţional “Istorie şi Cultură în Banat”, ediţia I, organizat de Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române — Filiala Timişoara, Asociaţia Culturală „David Voniga” — Giroc, Societatea Enciclopedică a Banatului, Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina — Zrenianin, Primăria Comunei Giroc, simpozion care s-a derulat în zilele 1 şi 2 noiembrie 2012, la Giroc.

Vineri — 2 noiembrie: ora 8.30-12.30: Sala 1: ISTORIE MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ: moderatori: Ioan Munteanu şi Nicolae Bocşan: Nicolae Bocşan (Cluj-Napoca), Moise Nicoară şi Petru Maior; Vlad Popovici (Cluj-Napoca), Statistica electorală a Banatului (1860-1914); Gheorghe Măgurean (Timişoara), Protecţia specială a incapabililor în Banat în dreptul civil austriac în perioada Imperiului Habsburgic (18681918); Robert Nagy (Cluj-Napoca), Ase-

la ortodoxie în primele decenii ale secolului al XX-lea; Adrian Deheleanu (Timişoara), Legătura lui Ioachim Miloia cu Biserica şi patrimoniul religios; Sergiu Şoica (Comloşul Mare), Preoţi greco-catolici din Banat şi Împuterniciţii din perioada comunistă; Alina Covaci (Făget), Încercări de îmbunătăţire a situaţiei materiale a preoţilor ortodocşi români. Birul preoţesc; Luminiţa Wallner-Bărbulescu (Lugoj), Memorialistica greco-catolică – Nicolae Brânzeu, Jurnalul unui preot bătrân; Florin Dobrei (Deva), Preocupările de istorie laică în paginile revistei teologice „Altarul Mitropoliei Banatului” (1944-1947; 1951-2012). Joi — 1 noiembrie: ora 15.00-17.00: Sala 1:

Secţiunea II: CULTURĂ

ată o sinteză a programului Simpozionului Internaţional “Istorie şi Cultură în Banat”, program care s-a desfăşurat la Hotelul “Trio” din Giroc: Joi — 1 noiembrie 2012: ora 10.00: slujba religioasă, oficiată la Biserica Ortodoxă din Giroc, de un sobor de preoţi; ora 11.30-12.45: şedinţa inaugurală; ora 13.00-14. 00: expoziţie şi lansare de carte; ora 15.00-19.00: şedinţe pe secţiuni; ora 19.00: spectacolul artistic susţinut de Orchestra Restaurantului „Trio”, condusă de Tsveia Petrovici şi de Ansamblul Folcloric „Ghiocelul” din Giroc, solişti: Simion Moise, Ramona Torzan, Marinică Trocea. Vineri — 2 noiembrie 2012: ora 8.3012.30: şedinţe pe secţiuni; ora 15.00-16.00: întrunirea Comitetului general de coordonare al Enciclopediei Banatului; ora 16.00-18.00: reuniunea Comitetului de coordonare al volumului Literatura; ora 15.00-19.00: vizită la Mănăstirea Şag/ vizitarea Timişoarei. În detaliu, programul Simpozionului Internaţional “Istorie şi Cultură în Banat” a cuprins: joi — 1 noiembrie 2012: ora 11.0012.45 — Sala 1: şedinţa inaugurală: Cuvânt de salut: Titus Bojin — preşedintele Consiliului Judeţean Timiş — şi Eugen Dogariu — prefectul Judeţului Timiş. Alocuţiuni: Viorel Dorel Cherciu — Asociaţia Culturală „David Voniga”, Giroc; Crişu Dascălu — Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române — Filiala Timişoara; Nicolae Bocşan — Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca; Costa Roşu — Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, Zrenianin; Iosif-Ionel Toma — Primarul Comunei Giroc. Ora 13.00-14.00: — Sala 1: expoziţie de carte: au expus cărţi despre Banat şi de specialitate: Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române — Filiala Cluj-Napoca; Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina — Zrenianin; Editura David Press Print din Timişoara, prilej cu care au fost prezentate cărţile publicate în Bibliotheca Banatica — Ioan David; au fost lansate mai multe apariţii recente — de către: Doina Bogdan-Dascălu, Crişu Dascălu, Nicolae Bocşan, Alina Iorga, Camelia Bugar.

Secţiunea I: ISTORIE Joi — 1 noiembrie: ora 15.00-16.45: Sala 2: ISTORIE MEDIEVALĂ: moderatori: Dumitru Ţeicu şi Ioan Haţegan; Ioan Haţegan (Timişoara), Instituţia militară în Banatul medieval/ sec. XIV-XVI; Saşa Iaşin (Timişoara), Ultimul ţar al sârbilor în Banatul Medieval — Iovan Nenad; Dragoş Lucian Ţigău (Bucureşti), O mărturie inedită despre Caransebeşul anului 1456; Alexandru Kosa (Giroc), Armamentul armatei medievale din Banat; Ligia Boldea (Reşiţa), Asupra unei istorii a nobilimii bănăţene medievale. Stadiul actual al cercetărilor; Dumitru Ţeicu (Reşiţa), Moara de apă din Banat; Ivana Ianici (Novi Sad), Aromânii din Banat.

mănări şi diferenţe între muncitorii industriali din Banat şi Transilvania. Cazul oraşelor Timişoara şi Cluj-Napoca; Ana Ursulescu (Cluj-Napoca), Evoluţia demografică a zonei Făgetului în perioada 1869-1910; Adina Stănescu-Muntean (Timişoara), Com-ponente ale modernizării în economia agrară din comitatul Timiş la începutul secolului al XX-lea; Ioan Munteanu (Timişoara), Comunitatea din localitatea Giroc în contextul realităţilor din societatea bănăţeană de la începutul secolului al XX-lea; Ovidiu Emil Iudean (Cluj-Napoca), Românii bănăţeni în alegerile parlamentare din Ungaria. Studiu de caz: alegerile de la Oraviţa din anul 1909; Marin Iosif Balog (ClujNapoca), Constituirea primei bănci generale de asigurare cu capital românesc din Transilvania şi Banat (1911). Context şi semnificaţie; Ovidiu Laurenţiu Roşu (Caransebeş), Memoriile soldatului Petru Vintilă din Cruşovăţ referitoare la desfăşurarea Primului Război Mondial; Cristian Rudolf (Reşiţa), Reuniunile germanilor din Banatul Montan, oglindă a relaţiilor cu autorităţile româneşti interbelice; Bogdan Seculici (Ciacova), Din istoria comunităţii sârbe din localitatea Ciacova, judeţul Timiş; Florin Golban (Giroc), Girocul – ultima linie de apărare a Timişoarei; Vasile Rămneanţu (Timişoara), Reacţia opiniei publice din Banat faţă de conflictul Tito – Stalin; Duşan Baiski (Timişoara), „Rebeliune la Cenad” (Răscoala cenăzenilor împotriva cotelor din 1946). Joi — 1 noiembrie: ora 17.00-19.00: Sala 1: ISTORIA BISERICII: moderatori: Vasile Petrica şi Pavel Vesa: Pavel Vesa (Arad), Vizitaţii canonice ale episcopului Sinisie Jivanovici al Aradului (1751-1768); Miodrag Ciuruşchin (Timişoara), Despărţirea ierarhică în parohiile mixte româno-sârbe din Banat; Miahela Bedecean (Cluj-Napoca), Separaţia fondurilor comune ale Episcopiilor de Arad şi Caransebeş în dezbaterea sinoadelor eparhiei Caransebeş; Alin Scridon (Timişoara), David Voniga — omul vieţii spirituale şi culturale timişorene. “Revista preoţilor”; Vasile Petrica (Reşiţa), Un titan al teologiei româneşti: arhim. prof. dr. Iosif Iuliu Olariu; Constantin Brătescu (Caransebeş), Contribuţia Episcopiei Caransebeşului la trecerea rutenilor colonizaţi în Banat

Şedinţa I: moderatori: Costa Roşu şi Angela Dumitrescu; Dorina Chiş-Toia (Reşiţa), Personalitatea învăţătorului reflectată în presa din Banat („Foaia diecezană”, 18861918); Mihai Pârvulescu (Timişoara), Contribuţia şcolii bănăţene la formarea elitelor intelectuale româneşti în secolul al XIX-lea; Ofelia Liana Bîrlan (Drobeta Turnu-Severin), Legături culturale între Turnu-Severin şi Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea; Angela Dumitrescu (Timi-

şoara), Cartea şi ştiinţa de carte în Banat la începutul secolului al XX-lea — manualele şcolare; Bogdan Mihai Dascălu (Bucureşti), Bănăţenii în jurnalul maiorescian; Constantin Tufan-Stan (Lugoj), Iraclie Porumbescu — dr. George Dobrin: dialoguri epistolare inedite. Receptarea creaţiei lui Ciprian Porumbescu în spaţiul cultural bănăţean; Costa Roşu (Zrenianin), Încercări

de tezaurizare a patrimoniului cultural al românilor din Voivodina; Octavian Stăncioiu (Timişoara), Banatul şi începuturile fotbalului românesc. Joi — 1 noiembrie: ora 17.00 – 19.00: Sala 2: Masă rotundă: Relaţia majoritate – minoritate în societăţile MULTI-(etnice, lingvistice, religioase, culturale etc.); moderator: Crişu Dascălu, Cultură şi civilizaţie (raport). Vineri — 2 noiembrie: ora 8.30-11.00: Sala 3:

CULTURĂ Şedinţa II: moderatori: Viorel Boldureanu şi Carmen Albert; Carmen Albert (Reşiţa), Fundaţiile Culturale Regale. Regionala Banat între deziderat şi realitate; Erwin Ţigla (Reşiţa), Unitate în diversitate. Banatul Montan: o mică Europă;

Adriana Weimer (Lugoj), Lucian Blaga şi Cornelia Blaga Brediceanu — Lugoj, 1924-1926; Dorina Chiş (Timişoara), Despre terminologia costumului popular bănăţean; Viorel Boldureanu (Timişoara), Un fenomen cultural actual: literatura dialectală bănăţeană; Daniel Aron Alic (Caransebeş), Despărţământul ASTRA din Vârşeţ în primii ani de activitate; Igor Ungur (Zrenianin), Activitatea informativă a Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina; Ion Mirescu (Timişoara), Cultura romilor între tradiţie şi actualitate.

Secţiunea III: LITERATURĂ ŞI PRESĂ Joi — 1 noiembrie: ora 15.00-18.00: Sala 3: Şedinţa I: moderatori: Doina BogdanDascălu şi Ioan David; Delia Badea (Timişoara), Un romancier bănăţean contemporan: Graţian Szekely şi romanul criptic; Graţiela Benga (Timişoara), Banatul real şi Banatul imaginar în viziunea lui Cornel Ungureanu; Doina Bogdan-Dascălu (Timişoara), Mihail Gaşpar, omul epocii sale. I. Traducătorul; Veronica-Alina Costănceanu (Timişoara), Doi scriitori în căutarea unor poveşti; Ana-Maria Dascălu-Romiţan (Bucureşti), Banatul şvăbesc în proza

scurtă a Hertei Müller şi Johann Lippet; Ioan David (Timişoara), Iulian Grozescu, părinte al reportajului românesc; Mihai Marcu Deleanu (Reşiţa), Nuvela “Gura satului” de Ioan Slavici şi prefaţa la “Walachische Märchen” (1845) de Fraţii Schott; Octavian Gruiţă (Giroc), Ioan Ciucurel, ţăran publicist şi scriitor; Mircea Măran (Vârşeţ), Nicolae Ţinţariu — un Caragiale al Banatului sârbesc; Viviana Milivoievici (Timişoara), Scriitori sârbi din Banat; Dorin Murariu (Lugoj) Timişoara ca suprapersonaj în proza lui Livius Ciocârlie. Vineri — 2 noiembrie: ora 8.30-12.00: Sala 2: Şedinţa II: moderatori: Virgil Vinlilescu şi Marina Puia-Bădescu; Ion Murariu (Giroc), Preot deşteptării noastre; Dana Nicoleta Popescu (Timişoara), Mihai Murariu sau despre sacralitatea apocrifului; Virginia Popovici (Novi Sad), Dimensiunea axiologică a literaturii feminine din Banatul sârbesc; Marina Puia Bădescu (Novi Sad), Literatura română din Voivodina — volume premiate la Editura Libertatea; Teodora Raţ (Cluj-Napoca), Sub semnul Mamei: spaţii şi dinamici de gen în proza lui Sorin Titel; Teodora Smolean (Panciova), Revista “Ti-

nereţea”, 40 de ani alături de tineri; Petru Tomici (Novi Sad), Puncte de suport la studiul Vasko Popa. Stringenţa unei integrale în limba română; Petrişor Treta (Giroc), Eminescu şi Banatul; Rodica Ursulescu-Milicic (Novi Sad), Revista “Tradiţia” de-a lungul anilor; Virgil Vintilescu (Timişoara), Variante ale istoriografiei literare româneşti din Banat; Dumitru Vlăduţ (Timişoara), G. I. Tohăneanu — întemeietor de stilistică în Banat.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat Dana Nicoleta Popescu

Erwin Josef Ţigla

Modelul cultural german din Banatul Montan Un Eldorado P N distopic (3) „Mi-o închipuiam coborând treptele unei mănăstiri la ceasul vecerniei, spre lăcaşul de rugăciune... [...] Nici acolo n-ar fi apucat să fie altceva decât o maică-slujnică la bucătăria schitului, la popota aceea a cuvioaselor ofiţerese ale lui Dumnezeu, înţolite-n negru, răzbunătoare, neiertătoare... Vecina mea nu are trufie.” (p. 22) Cu toate acestea, „femeia măcelarului — statuia aceea jumătate dragoste, jumătate trup” (p. 76), îl transformă pe protagonist în „sfânt ispitit” (p. 68) când îi mărturiseşte că şi-a ucis soţul, crimă pentru care Matei va fi condamnat. Ştefelea reface numărul acrobatic al Paingului, gest deopotrivă nebunesc şi eroic, care ar putea dezvălui dorinţa de ispăşire pentru abandonarea fiului nelegitim. După neaşteptata întreprindere, funambulul îl respinge cu dispreţ, răsturnând momentul crucificării, când Fiul a fost abandonat de Tată. Pe de altă parte, o altă explicaţie ar fi aceeaşi dorinţă de aventură a ofiţerului, care l-a îndemnat să organizeze plecarea spre Lumea nouă. ventura pe sârmă a lui Ştefelea şi drumul identic, dar imaginar al lui Matei reiterează numărul de succes al circusantului din Burna, imagine emblematică, implicând sensul figurat al cuvintelor circ şi circusant. Murran, care a fost manipulat şi umilit de Mathida, păstrează şi în America dorinţa de răzbunare. Personajul are viziunea bătrânului majordom Bamffi, întruchipare a legilor scrise şi nescrise ale Imperiului: „nu vezi că ai ajuns circusantul slugilor?” (p. 211); „să ştii că aceia care se răzbună numai atunci când au prea multă vreme fac din asta un circ şi circul e pentru distracţia lumii” (p. 211). Devitalizarea şi derizoriul pândesc de pretutindeni. După ce juraţii îl declară vinovat, Matei îşi asumă destinul: „Sunt liber, Doamne, prea răspunzător pentru păcatele celorlalţi pentru a nu fi liber în singurătatea mea.” (p. 317) Libertarea presupune şi respingerea imaginii unui Demiug protector: „câtă vreme nu poţi să vorbeşti dintr-o dată întregului tău chip risipit în miliarde de fărâme, şi câtă vreme miliarde de fărâme se cred fiii altui şi altui dumnezeu, încerc să vorbesc celui ce, pe axa lumii, ca pe o carte de joc, stă în cealaltă parte, undeva unde se află Susul, faţă de care eu sunt Josul...” (p. 318) Cornel Ungureanu îl citeşte pe protagonist prin grila lui Mircea Eliade, din Mefistofel şi androginul: „Multe pagini ne fac să identificăm în el un demon mărunt. Un Demon mărunt, un succedaneu al lui Mephistofeles care trăieşte (şi el) sub semnul complementarităţii. Ca în cartea lui Mircea Eliade, între el, demonul mărunt, şi Dumnezeu s-ar putea stabili o relaţie de simpatie...”13 În afară de Matei, în roman se pot descoperi şi alţi demoni discreţi. Defunctul baron von Löwe prefigurează, ca raisonneur, evenimentele ce vor duce la prima conflagraţie mondială. La început, Ulrich se confundă cu difuza materialitate malefică din jurul estropiatului, demon personal al acestuia, la fel cum Ivan Karamazov îşi avea demonul său; un rău din care Matei se împărtăşeşte, când se prezintă cu numele Ulrich. Totuşi, autorul împărtăşeşte gândul ce a dat metafora din titlu; este vorba despre autoiluzionare: „Demonul discret e cel al plecării spre o himeră, e jocul de-a iluzia că poţi să fii altcineva într-un alt decor şi o altă recuzită.” (Exerciţii de exil interior. Eseuri, Scriptorium, Serie îngrijită de Lucian Alexiu, Timişoara, Editura Anthropos, 2006, p. 72). Corelaţia a fost notată şi de Dorin Murariu14. În urma execuţiei pentru crimă, Matei întreprinde ultima sa călătorie, într-un paradis modelat după gustul Imperiului: un castel în stil Secession, cu două odalisce la dispoziţia sa şi avându-l majordom pe Bamffi. „Am fost născut, nu ştiu, poate aşa sunt toţi burnenii, se îndeletnicesc din tată în fiu cu arta iluzionării” (Demonul discret, p. 323). atei Pânzariu şi Burna vieţuiesc, deopotrivă, într-un spaţiu edenic, literatura: „Translaţia de la aerul erudit şi enigmatic din Sărbătorile la claritatea simbolică a unor «polipi» din Reciful sau din Demonul discret se face firesc, cele patru cărţi impunându-se prin forţa flu-

(1) entru membrii Asociaţiei Germane de Cultură şi Educaţie a Adulţilor din Reşiţa şi pentru comunitatea germană din Banatul Montan a fost o onoare să primească din partea preşedintelui Forumului Democrat al Germanilor din România, dl. Klaus Johannis, acum câţiva ani, recunoaşterea statutului de model pentru prezervarea obiceiurilor şi tradiţiilor etniei germane. Pentru a putea însă scrie despre modelul cultural german din Banatul Montan, trebuie să ne referim la istoria formării acestei asociaţii. Ne simţim şi ne considerăm ca fiind membrii comunităţii germane din Banatul Montan şi urmaşi ai renumitelor formaţiuni şi asociaţii culturale ce au desfăşurat de-a lungul timpului o activitate eficientă şi perseverentă în zonă, fără să fie legaţi de o ideologie anume. Orice început e greu! Nici al nostru nu a reprezentat o excepţie în acest sens. În anii ‘80 ai secolului XX, viaţa culturală a comunităţii germane din Reşiţa s-a caracterizat prin pasivitate. Vechea gardă a cunoscutei trupe germane de operetă s-a retras, mulţi dintre membrii trupei au emigrat, iar alţii au abandonat viaţa publică. Primii paşi către un nou început au fost făcuţi odată cu formarea unui ansamblu de dansuri şi cântece pe bazele fostei trupe de operetă. Ca urmare a succesului cunoscut la primele spectacole, s-a născut dorinţa generală de a reînfiinţa şi secţia germană a Universităţii Popular-Ştiinţifice Reşiţa, condusă până la începutul anilor `80 de coordonatorul trupei de operetă, ing. Oskar Ferch. Ce era însă această secţie germană a Universităţii PopularŞtiinţifice din Reşiţa? Ea făcea parte din Universitatea Popular-Ştiinţifică care funcţiona în cadrul Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa. Secţii germane ale Universităţilor Popular-Ştiinţifice existau în vremea aceea în întreaga Românie, ca de exemplu la Timişoara, Braşov, Sibiu, Mediaş, Sighişoara etc. În principal se propunea să se atragă diferiţi lectori din ţară pentru diverse cursuri şi conferinţe. Tematica acestor conferinţe cuprindea subiecte de cultură generală, începând de la cultură în largul sens al cuvântului, până la literatură şi artă, de la arhitectură la tradiţii şi istorie. Scopul acestei instituţii era să faciliteze îmbogăţirea culturii generale, însă ea a contribuit şi la formarea şi menţinerea unei comunităţi unite, ceea ce a fost deosebit de important la vremea respectivă. Ideea de a reînfiinţa universitatea populară în limba germană a găsit imediat susţinători şi primele discuţii în acest sens au avut loc în octombrie 1987. Împreună cu prof. Werner Kremm am prezentat proiectul preşedintelui de atunci al Consiliului Judeţean al Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană din România, domnul prof. dr. Johann Bettisch, şi am obţinut acordul acestuia. Totodată ne-am consultat şi cu alţii intelectuali germani din oraş, printre care şi Christian Gitzing, cadru didactic de limbă germană la şcoala generală, şi ing. Karl Ludwig Lupşiasca, istoric şi muzician local, precum şi cu prof. Horaţiu Vornica, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, unde urmau să aibă loc manifestările. Pentru prima conferinţă l-am invitat pe domnul Walther Konschitzky din Timişoara, un cunoscut jurnalist din redacţia timişoreană a cotidianului german din Bucureşti, „Neuer Weg”. Am început imediat să facem publicitate pentru discursul său despre aşa-zişii „pemi” germani de pe platoul Semenicului. Tot pentru prima conferinţă l-am rugat pe dl. ing. Karl Ludwig Lupşiasca să vorbească despre lucrătorii montani din Văliug = Franzdorf. Presa minorităţii germane din România a anunţat evenimentul şi i-a invitat pe cei interesaţi să ia parte la prima conferinţă. În ziua primei întâlniri am fost anunţat de către directorul Casei de Cultură a Sindicatelor că evenimentul poate avea loc doar dacă este ţinut în limba română. Aceste instrucţiuni veneau „de sus”. Cum putea fi rezolvată această problemă? Dl. Walther Konschitzky din Timişoara sosise la Reşiţa şi cei interesaţi îşi anunţaseră deja participarea, astfel încât întâlnirea nu mai putea fi contramandată.

xului epic, care, asemănătoare unui fluviu revărsat, supune totul în preajmă cu enorma sa forţă stihială.”15 Note: 13 14 15

Cornel Ungureanu, op. cit., p. 10. Cf. Dorin Murariu, op. cit., pp. 96-97 Dorin Murariu, op. cit., p. 102

ici încercarea de a interveni la comitetul judeţean de partid nu a avut succes. Doi funcţionari înalţi de la secretariatul ideologic din cadrul filialei judeţene a Partidului Comunist Român aflaseră de evenimentul organizat de noi şi se temeau că etnicilor germani li se oferea astfel posibilitatea de a se întâlni pentru a acţiona împotriva statului socialist. Ei erau ferm convinşi că nu era decât un eveniment inventat de reşiţeni şi nu doreau să creeze un precedent pentru întreaga ţară. Domnul Konschitzky ne-a sfătuit să nu ţinem conferinţa în limba română, pentru că astfel nu am primi niciodată permisiunea de a mai ţine vreo conferinţă în limba germană. Ora de începere a conferinţei se apropia şi atât lectorii, cât şi publicul erau deja prezenţi în sală. Am rostit cuvintele de deschidere în limba română şi mi-am cerut scuze pentru faptul că domnul Walther Konschitzky nu va putea prezenta referatul promis „din motive tehnice”. În continuare, domnul ing. Lupşiasca a vorbit în limba română despre minerii din Văliug. Citatele din Windhager au fost însă citite în limba germană. La final ne-am luat rămas bun, anunţându-ne totodată intenţia de a organiza o nouă întâlnire şi de a o anunţa din timp. Abia după aceea au început pentru organizatori zilele „negre”. Ne-am prezentat din nou în faţa Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană pentru a convinge organele de conducere ale comitetului judeţean de partid să ne acorde permisiunea pentru a continua seria conferinţelor culturale germane, însă încercarea noastră nu a avut succes. Nici intervenţiile domnului Eduard Eisenburger din Braşov (preşedintele de atunci al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană din România) sau ale domnului Ernst Breitenstein, redactorul-şef de la momentul respectiv al cotidianului „Neuer Weg”, nu a reuşit să schimbe situaţia. De la Comitetul Central din Bucureşti ni se spunea că situaţia trebuia rezolvată pe plan local, pentru că la indicaţiile venite „de sus” s-ar fi reacţionat cu siguranţă cu şicane „de jos”. Prin urmare, trebuia să convingem întâi secretarii de partid cu propaganda ai judeţului că nu doar în Reşiţa, ci şi în alte localităţi din ţară există o secţie germană a Universităţii Popular-Ştiinţifice. În acest scop, prof. Werner Kremm a tradus în limba română toate articolele apărute în ziarele „Neuer Weg”, în „Neue Banater Zeitung” şi în „KarpatenRundschau” despre secţiile germane ale Universităţilor Popular-Ştiinţifice. Abia după prezentarea acestor materiale ne-a fost aprobată cererea de a organiza conferinţele culturale în limba germană. Ne-am bucurat cu toţii de această reuşită obţinută prin mult stres şi multă muncă. În data de 19 noiembrie 1987, în sala de conferinţe de la etajul II a Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, un public numeros a fost prezent la prima conferinţă în limba germană. Johann Adamek, un prieten al oraşului nostru şi iubitor de munte, ne-a prezentat diapozitive cu flori din peisajul românesc. Cu ocazia acestei prime întâlniri a luat naştere simbolic asociaţia noastră, care avea să influenţeze decisiv viaţa culturală germană din Banatul Montan. Faptul că cel mai amplu eveniment cultural al comunităţii germane din România, „Decada Culturii Germane în Banatul Montan”, are loc la Reşiţa, ne confirmă statutul de model pentru îngrijirea fondului de obiceiuri şi tradiţii ale etniei. „Decada Culturii Germane în Banatul Montan”, organizată în fiecare toamnă, nu a fost de la început o serie de manifestări, cum este în prezent. Începutul a fost făcut în 1991. În primăvara acelui an au fost organizate primele „Zile ale Literaturii Germane la Reşiţa”. În prezent, acest eveniment literar este considerat de către scriitorii comunităţii germane din România şi de către prietenii ei, ca fiind unica manifestare de acest gen în ţară. Şi alte întâlniri literare ale comunităţii germane au încercat să urmeze exemplul oferit. În urma succesului înregistrat de prima ediţie a „Zilelor Literaturii Germane” (în mai 2012 a avut loc cea de-a 22-a ediţie!), ne-am simţit motivaţi să organizăm şi un eveniment dedicat culturii şi tradiţiilor germanilor din Banatul Montan. Astfel s-a născut conceptul pentru „Decada Culturii Germane din Banatul Montan”. Începutul a fost făcut în perioada 16 25 noiembrie 1991. Întrucât s-a bucurat de succes, evenimentul a fost organizat în con-

tinuare în fiecare an, până în prezent. „Decada Culturii Germane în Banatul Montan” a devenit un model exemplar prin perseverenţa şi eforturile întregii comunităţi germane din Banatul Montan! La acestea se adaugă şi voinţa de a participa şi de a dovedi că germanii din Banatul Montan sunt dispuşi şi capabili să îşi păstreze identitatea culturală. În 1991 nici nu îndrăzneam să visăm că „Decada Culturii Germane din Banatul Montan” avea să nască o adevărată competiţie în rândul membrilor comunităţii germane din Banatul Montan în ceea ce priveşte prezervarea culturii şi a tradiţiilor etnice. În ultimii ani ai regimului comunist, în localităţile populate de etnici germani din Banatul Montan nu a mai existat aproape niciun fel de activitate culturală germană. xcepţie a făcut doar Reşiţa, unde la sfârşitul anilor ‘80 s-a înfiinţat o formaţie de dansuri şi cântece. În celelalte localităţi nu aveau loc decât ocazional reprezentaţii de dansuri populare germane ale elevilor din şcolile locale, în cadrul unor evenimente deosebite. Începând din acel moment însă, nu au fost organizate evenimente culturale doar la Reşiţa, capitala Banatului Montan, ci şi în toate celelalte localităţi unde s-a manifestat un interes în acest sens. În anii următori, şi comunităţile germane mai mici s-au simţit încurajate să participe la viaţa culturală din zonă. Contribuţia decisivă la succesul „Decadei Culturii Germane din Banatul Montan” au avut-o însă festivităţile de deschidere organizate sub formă de turneu în fiecare an în altă localitate germană a Banatului Montan. Începând cu a IV-a ediţie din anul 1994, aceste manifestări au devenit Sărbătoarea „Heimat”-ului germanilor din Banatul Montan. La programul cultural a fost adăugată o liturghie de mulumire a germanilor din Banatul Montan, ca semn al uniunii cu Arhidiaconatul romano-catolic al Banatului Montan şi cu Dieceza romano-catolică de Timişoara, având şi un caracter intens ecumenic. Inaugurarea oficială a „Decadei Culturii Germane în Banatul Montan” a avut loc, pe rând, în următoarele localităţi: Reşiţa (anii 1991, 1992, 1997, 2000, 2007), Oraviţa (anii 1993, 2005), Steierdorf - Anina (anii 1994, 2004), Oţelu Roşu (anul 1995), Bocşa (anii 1996, 2006), Caransebeş (anul 1998), Orşova (anii 1999, 2008), Dognecea (anii 2001, 2012), Văliug (anii 2002, 2011) , Tirol (anii 2003, 2010) ’i Sasca Montană (anul 2009). Nu numai colaborarea eficientă în vederea organizării „Decadei Culturii Germane în Banatul Montan”, ci şi străduinţa filialelor locale ale Forumului German de a alcătui special pentru aceste manifestări formaţii culturale proprii, au contribuit la succesul iniţiativei. De-a lungul anilor, datorită „Decadei Culturii Germane din Banatul Montan”, în aproape toate localităţile din zonă a luat fiină câte o formaţie culturală germană. Chiar mai mult decât atât: cu sprijinul venit din Austria din parte Asociaţiei Culturale „Südmark” din Graz/ Stiria, majoritatea acestor formaţiuni au astăzi în dotare porturi populare noi şi autentice. Ele au învăţat dansuri şi cântece tradiţionale autentice, ceea ce a contribuit la dezvoltarea şi îmbunătăţirea imaginii germanilor din Banatul Montan atât în ţară, cât şi în străinătate. Fără „Decada Culturii Germane din Banatul Montan”, comunitatea germană din această regiune nu ar fi fost ceea ce este în prezent. Fără această manifestare, nici Asociaţia Germană de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa nu ar fi putut să devină un model exemplar. Succesul nostru se datorează membrilor, prietenilor şi cunoscuţilor din toată ţara şi din spaţiul de limbă germană. Sperăm că eforturile noastre vor fi recunoscute şi în continuare, chiar dacă, sau mai ales pentru că în anumite momente succesul iniţiativei părea improbabil. Eforturile asociaţiei noastre reşiţene de a prezerva obiceiurile şi tradiţiile etniei germane nu s-au concretizat doar în „Decada Culturii Germane din Banatul Montan”. „Parada Portului Popular German la Reşiţa” a fost organizată în premieră în data de 25 iunie 1994. Un an mai târziu, la 24 iunie 1995, la parada noastră a participat şi primarul Reşiţei, ing. Mircea Ioan Popa. El ne-a întrebat atunci, dacă nu am fi de acord să includem manifestarea noastră în cadrul „Zilelor Reşiţei”. Am acceptat cu bucurie această ofertă. Astfel, începând din 1996, ani de-a rândul, „Parada Portului Popular German” a devenit parte integrantă a manifestărilor organizate cu ocazia „Zilelor Reşiţei”, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la sfârşitul lunii iunie.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat

Adriana Weimer

Premiile Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România

n moment literar extrem de important şi aşteptat de toţi scriitorii bănăţeni a fost festivitatea decernării premiilor literare ale Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, pen-

Gvozdenovici. Întrunit în două şedinţe consecutive, juriul din acest an a hotărât acordarea următoarelor premii literare: I. Premiul Opera Omnia, pentru întreaga creaţie literară, i-a revenit scriitorului

Fotografii: Adriana Weimer & Titus Bălan

Eugen Dorcescu – poet şi exeget, unul dintre scriitorii de referinţă ai literaturii române din ultima jumătate de veac, răsplătit, prin acest premiu de excepţie din viaţa unui scriitor, pentru întreaga activitate de creaţie şi implicarea sa culturală desfăşurată de-a lungul vieţii. tru anul editorial 2011, eveniment care s-a desfăşurat vineri, 23 noiembrie 2012, de la ora 12, în sala de cenaclu a Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România şi a revistei “Orizont”. La această întâlnire, invitat de onoare a fost Nicolae Robu – Primarul Municipiului Timişoara. Juriul – desemnat special pentru decernarea premiilor literare anuale ale Filialei

Timişoara a USR, pentru anul editorial 2011 – a fost alcătuit din scriitorii: Alexandru Ruja – preşedinte, Paul Eugen Banciu, Claudiu T. Arieşanu, Dorin Murariu şi Slavomir

II. Premiul pentru poezie i-a fost acordat scriitorului timişorean Ion Marin Almăjan, pentru primul volum de poezie al scriitorului, Amintiri despre ţărani (Editura Hestia, Timişoara, 2011 – volum lansat de curând şi la Lugoj), şi poetei lugojence Monica Rohan, pentru volumul de poezie Zid după zid (Editura Brumar, Timişoara, 2011). La această secţiune, în acest an au mai fost nominalizaţi scriitorii: Octavian Doclin, din Reşiţa, pentru volumul antologic bilingv Firul de plumb/ The Plummet (Editura Anthropos, Timişoara, 2011; versiune în limba engleză de Ada D. Cruceanu), şi Nicolae Sârbu, tot din Reşiţa, pentru volumul Eu, Nicolae de Ohaba (Editura Dacia XXI Cluj-Na-

poca, 2011). III. Premiul pentru proză i-a fost conferit scriitorului lugojean Dan FloriţaSeracin, pentru romanul Întoarcere din larg (Editura Anthropos, Timişoara, 2011). În acest an, la această secţiune au mai fost nominalizaţi scriitorii: Ion Jurca Rovina, pentru romanul Iubire fără domiciliu (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2011), şi Dumitru Oprişor, pentru volumul de proză scurtă De pe front mai vin veşti triste (Editura Brumar, Timişoara, 2011). IV. Premiul pentru critică, istorie literară şi eseu i-a revenit scriitorului lugojean Cristian Ghinea, pentru volumul Pasajul discret (Editura Anthropos, Timişoara, 2011). Nominalizat la această secţiune a mai fost scriitorul timişorean Ciprian Vălcan, pentru volumul Elogiul bâlbâielii (Editura All, Bucureşti, 2011). Ne amintim cu nostalgie că anul trecut premiul acestei secţiuni i-a fost acordat scriitorului lugojean Constantin Buiciuc – plecat la cele veşnice mult prea devreme, în 3 ianuarie 2012, la doar 60 de ani – pentru cartea Oglinda lui Narcis (volumul II, Editura Marineasa, Timişoara, 2010; primul volum a apărut la aceeaşi editură, în 2008). IV. Premiul pentru traduceri: i s-a acordat traducătoarei Manolita Dragomir Filimonescu (lb. franceză), pentru traducerea volumului Privire în oglindă/ Le regard du miroir, al lui Michel Benard (Editura Art Press, Bucureşti, 2011), şi traducătoarei Ildiko Gábos Foarţă (limba maghiară), pentru volumele: Zilele vin, zilele trec, semnat de Bárányi Ferencz (Editura Eurostampa, Timişoara, 2011), şi Metamorfozele lui Casanova, semnat de Attila F. Balász (Editura Grinta, Bucureşti, 2011). La această secţiune, anul acesta a mai fost nominalizat

traducătorul Ivo Muncian (limba sârbă), pentru volumul lui Nikola Vujčič, Nopţile şi alte poeme (Editura Anthropos, Timişoara, 2011). Ca şi în anii trecuţi, membrii juriului au acordat Diploma Juriului pentru activitatea de cercetare literară realizată de un tânăr cercetător, care fost oferit în acest an Dianei Ioana Ureche, pentru volumul Poezia lui Ştefan Augustin Doinaş. Modernitate şi clasicitate (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2011). a festivitatea de decernare premiilor literare ale Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România din acest an sala de cenaclu

a revistei “Orizont” s-a dovedit a fi, ca de fiecare dată la un eveniment literar important, neîncăpătoare; alături de scriitorii premiaţi şi de membrii juriului, au participat atât scriitori, jurnalişti şi oameni de cultură timişoreni, cât şi lugojeni: Olimpia Berca, Şerban Foarţă, Marian Odangiu, Radu Pavel Gheo, Alina Radu, Silviu Oraviţan, Veronica Balaj, Nina Ceranu, Simion Dănilă, Mircea Pora,

Maria Pongracz, Laurenţiu Nistorescu, Nicolae Ghinea, Adriana Weimer, Lucia Floriţa-Seracin, Vladimir Jurăscu, Traian Tiberiu Nicola, Constanţa Marcu, Ticu Leontescu, Ion Pachia Tatomirescu, Ioan David, Ioan Şandru. Redacţia revistei “Banat” din Lugoj îi felicită pe toţi scriitorii premiaţi!

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat

Ion Toma Ionescu

Note de lecturã

Ilie Chelariu, Masla lui Che* A

şezarea între coperţi de carte ale unor reacţii scrise la evenimente, fie şi sub forma unor pamflete care au făcut deliciul cititorului de ziar sau de blog, este cu siguranţă un risc asumat. Una e să descifrezi clipele şi atitudinile la locul faptei, cu laba de urs în geantă şi, alta să dai perenitate şi suflu unei aventuri trecătoare, inevitabil cu locuri comune şi final previzibil. Mărturisesc, atunci când Virgil Diaconu mi-a dat Masla lui Che (în DEX, maslă = fiecare din cele patru culori ale cărţilor de joc) – colorată de Ilie Chelariu în 2011, la Editura Eubeea din Timişoara – s-o citesc şi să scriu despre ea, am luat-o fără nicio reţinere şi cu multă curiozitate, eu însumi fiind curtat de oarece gânduri de a intreprinde un demers pamfletaricesc. Puţine sunt posibilităţile unui pamfletar să te ţină aproape de produsele sale, asezonate tendenţios după gustul propriu. Dacă un bucătar (am ales bucătarul doar pentru că rimează cu pamfletarul), poate perpeli în foc un pui de găină muindu-l în mujdei de usturoi, îl ajută vinul bine ales să ţi se pară masa copioasă. În politica literară, pamfletarul trebuie să lucreze cu animale mari, scârboase şi greu de digerat, de care nu poţi lua distanţă şi a căror grohăituri te însoţesc, dimineaţă, prânz şi seară în mocirla şi circul televiziunilor. Greu de potrivit mirodeniile, bruma de umor cât ar fi de suculentă nu ajunge să nuanţeze propriile consideraţii şi convingeri, formate deja în mintea consumatorului de sticlă (de mirare cum unii consumă sticla mai dihai decât vinul!). Cu ce să-l mai surprinzi şi să-i stârneşti interesul. Lui Ilie Chelariu îi reuşeste atunci când ia distanţa cuvenită, pentru că limbajul are savoare şi pigmentează tablourile îngroşând, după caz, sau apelând la subtilităţi, în caragealescul de trei parale al momentului pe care-l parcurgem. Foloseşte adesea în textul său stilizări memorabile, adevărate definiţii care-ţi rămân agăţate de memorie ca nişte piercinguri. Nu uită să le pregătească o intrarea cât mai plastică, plasându-le firesc într-un context general, cu stăpânirea de sine a unui om cultivat care să zicem, a călcat într-o balegă. Să dau un exemplu: „În SUA, anual se organizează o competiţie pentru cea mai bună definiţie a unui termen contemnporan. Pentru 2010, acesta a fost political correctnes. Iată câştigătorul (şi urmează definiţia): «Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică şi promovată rapid de mass-media oficială lipsită de scrupule, care susţine că e întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.»” Să mai extragem la întâmplare câteva definiţii: Diplomat – Se zice că un diplomat este cineva care-ţi poate spune să te duci la dracu’ în aşa fel încât să aştepţi cu nerăbdare călătoria. Berceni – E adevărat că Berceni e

un cartier proletar, de blocuri, în care o bună parte din populaţie crede că Guţă e mai tare ca Pavarotti, Bethoven e un câine mare, iar Berceanu un constructor de autostrăzi... Onoarea unei doamne – stă în tăcerea unor domni. Viaţă – Asta-i viaţa, e grea da’ trece! Sindicat – Sindikaka trage apă. Firmă – Doi inşi şi-un laptop. Popor inundat – Electorat lacustru. Primim fără îndoială sfaturi pe gratis. Vorba vine gratis, că n-o să te-apuci să dai banii în ani de criză pe cărţi! Te poţi aciui pur şi simplu pe lângă redacţia vreunei reviste şi poţi căpăta, din când în când, câte-o carte din cele trimise la redacţie; „Ia-o şi citeşte-o Ionescule, poate faci şi-o cronică!” Primim deci sfaturi deosebit de utile care ne îmbogăţesc: „Nu te certa niciodată cu un prost, că te aduce la nivelul lui şi te bate cu experienţa.” „Când pui brânză într-o cuşcă de şoareci trebuie să laşi loc şi pentru şoarece.” „Dacă eşti bou şi nu vrei să zbori, e bine să ţii minte că ai coarne nu aripi.” Mai sunt şi altfel de consideraţii: „Dar stimate cititor, între ciorba de urzici şi mâncarea de leurdă, să-ţi dăm şi o veste bună: guvernul român a promis că va asigura slujbe pentru toţi şomerii pe perioada crizei financiare! A uitat însă să anunţe că ele vor fi oficiate de preoţi...” Sau: „Parcă pentru a ne aduce aminte că dacă eşti călare pe un gard ai puţine direcţii de ales, meteorologii perfidului Albion ne-au prezis că, la iarnă, guvernul şi încălzirea globală au să ne-o tragă la gigacalorie de-or să ne sară gradele din termometre şi din portofele...” Nu-i nimic, noi rămânem consecvenţi: „În ţara asta, unde mama alegătorilor tâmpiţi este veşnic gravidă.” „În timp ce nişte oameni care vorbesc o altă limbă dar nu se aud din cauza unor drujbe pornite, cară scânduri din decorul ţării.” nevitabil nu puteau lipsi din tainul acestei cărţi bancurile, reproducem doar câteva lăsându-vă plăcerea de a le descoperii singuri la lectură: „Zice un banc, că diferenţa dintre un politician şi un hoţ e că pe primul îl alegi tu ca să te fure, iar al doilea te alege el pe tine.” În 2014, la Constanţa, pe pasarela unui vas ce va pleca în jurul lumii: „«Domnu’ preşedinte, cum a murit Românica?»... «Nu ştim încă. Tot ce ştim e că la autopsie s-a zbătut mult!»” Fără îndoială sunt şi platitudini, pagini întregi la care se putea renunţa după gustul meu, dar atitudinea civică a contat mai mult se pare decât pretenţiile estetice şi simţul artistic. Sfânta mânie a lui Ilie Chelaru a ieşit în stradă să protesteze cu Masla lui.

* Ilie Chelariu, Masla lui Che, Editura Eubeea, Timişoara, 2011.

Constantin Stancu

Respir sub alt cer

ina Ceranu ne invită tranşant la o călătorie spirituală între două lumi în romanul Respir sub alt cer1, o poveste aparent simplă, povestea unui om la sfârşitul zilelor sale, epilogul unui destins, apoi efortul de a rezista timpului prin scris. Romanul a avut drept consilier editorial pe Ilie Chelariu şi lector pe Eugen Dorcescu şi a apărut sub egida Fundaţiei Culturale „Orient Latin”, Timişoara. Întâmplarea se petrece la Clinică, acolo Iachint scrie un jurnal, un scurt jurnal în care zilele se topesc sub apăsarea bolii, în prezenţa Annei, soţia, a medicului, a timpului bolnav de perspectivă. Experienţa e una brutală, care macină memoria pentru că boala marchează partea intimă a fiinţei, dar speranţa că acele ultime cuvinte scrise vor da o altă dimensiune omului prin mărturia sa. Povestirea este una reală şi simbolică în acelaşi timp, omenirea bolnavă aflată la sfârşit de veac, cu ultimele impresii, cu nădejdea în mesajului pe care îl lasă prin scris pentru o altă lume care vine după ea, cu boala care este un personaj mai mult decât real. Ieşirea din singurătatea destinului se face deci prin povestire, acea înşiruire de fapte, nume, imagini, anotimpuri, spaimă, eroare, amintire. Cartea are o prefaţă de Cornel Ungureanu care conchide că Nina Ceranu pune în lumină mesajul despre concluziile unui om referitoare la existenţă, într-o lume care şi-a pierdut identitatea. Romanul are ca temă speranţa omului de a sta între două lumi, posibilitatea de a rezista sub alt cer, o idee creştină simplă, dar profundă. Personajul povestirii pare a fi autorul cărţii, de fapt scriitoarea se transpune în mintea celui aflat pe patul din clinică şi, surprinzător, reuşeşte să pătrundă în lumea bărbatului care îşi pierde viaţa treptat, cu fiecare zi, conştient, atent la soţia sa Anna, privind ca într-o oglindă întoarsă, reuşind să citească viaţa din vorbele, din reacţiile ei, din teama ei, cumva detaşat de tragedia proprie. Scrierea poveştii dă senzaţia de viaţă din plin, e narcoza care ţine sub control durerea fizică şi durea spirituală care o urmează, prin refuzul perspectivei imediate. În spatele textului scris se simte tragedia dură, trăită, posibilă, în planul realităţii imediate, mesaj pe care autoarea reuşeşte să-l transmită prin empatie. Clinica este într-o altă ţară, departe de arealul normal al personajului, calculele vieţii sunt altele, peisajul din fereastră altul. Se simte efortul de a evada din criza existenţei cauzată de boală. Boala e una reală, devine personaj, e personajul de fiecare zi care declanşează energiile morţii, paradoxal, tragedia se transformă în speranţă, în imn dedicat vieţii trecute, prezente, viitoare, un imn discret, implicit, necesar. Cântecul dedicat vieţii ca viaţă, cu toate momentele cruciale: dragoste, moarte, boală, călătorie, speranţă, mesaj, călătorie, ieşirea din criză prin perspectiva altui cer. Acest lucru rezultă din vigoarea imnului, nu din explozia expresiei. „Orice zi în lumină e o binecuvântare de la Dumnezeu. Aproape că nu mai contează cum o trăieşti. E suficient să vezi soarele, să te mângâie cu căldura lui şi să simţi că încă eşti în atenţia lui Dumnezeu.” – aceasta este starea povestirii, esenţa ei, să fii în atenţia lui Dumnezeu, ultima frontieră pentru sufletul apăsat de timp, durere şi veşnicie. Viaţa din Clinică este spartă de visul dragostei carnale, un vis care demonstrează energiile neconsumate ale fiinţei, explozia vieţii care biruie moartea, femeia aceea din vis e reală, dar şi simbolică, e poate moartea, femeie fără chip, ca o statuie vie din antichitate,

lut şi simbol, amintirea Evei care dă viaţă şi aduce moarte în acelaşi timp, prin păcat. Amestecul acesta e doza necesară pentru existenţa zilnică. «„E tot moartea, mi-a trecut prin minte. Femei ca ea n-am iubit niciodată, atunci cum de la asta mă fascinează hidoşenia trupului ei?” Avea pielea poroasă, ca şi cum toată apa s-ar fi scurs din ea şi-ar fi rămas aridă, ca un pământ peste care s-a instalat seceta.» E apoi visul declanşat poate de tratamente, poate de mişcarea creierului în jurul ideii de viaţă, e visul de început al dragostei, o dragoste eternă născut din lipirea fiinţelor gemene, el şi ea, matricea de la început, formula care rezistă timpului, cu toate darurile şi erorile posibile. Regăsirea sinelui în sinele cu alte forme, cu alte tristeţi. ceastă dragoste care revine brutal în vis şi în existenţa eternă, dar reală, e un cântec, e poemul dar şi povestirea, moartea şi renaşterea, căderea în păcat şi eliberarea prin ritual, acolo, la marginea mării, în aerul sărat şi înalt, ceva între libertatea absolută şi închisoarea absolută, presiunea care naşte dragostea şi prin memoria cărnii. Întrebarea fundamentală: de ce ea şi nu altă femeie? Răspunsul e poemul ritmat de idee. Cântec de lebădă, cântecul plecării. Ultimele cuvinte: Anna, Anna, apoi o luminiţă care vesteşte alt cer. Trecerea e posibilă, conştiinţa trecerii se fixează prin scris, ultimele puteri pentru a depune mărturia despre viaţă, cuvintele simple care conţin complexe timpuri trăite. ina Ceranu a preferat simplitatea povestirii pentru a reda tragedia existenţei, dar şi grandoarea ei, la limita dintre două lumi. Mesajul devine puternic cu fiecare poveste din povestea cea mare de la Clinică. Ideea sinuciderii, posibilă în situaţii limită, e depăşită de speranţa altui cer. Valorile creştine biruiesc, viaţa omului nu e a omului, e stropul de aur venit din alt cer. „Modalităţile despre modul cum să înving boala au devenit cele mai importante şi încep să semene cu o meserie. Pot să scriu cel puţin un tratat despre încercările de a mă eschiva, ca să mă furişez de Neprevăzuta.” Lupta cu boala e o stare a energiilor primare. Romanul aruncă o perspectivă asupra viitorului mundan prin descrierea tradiţiilor specifice românilor după moarte, tradiţii care încep de devreme, insul care îşi cumpără sicriul de timpuriu pentru a fi sigur de respectarea ritualului, pentru liniştea proprie şi pentru ochii celor care rămân. Romanul trimite la o altă experienţă literară redată însă prin versuri de Valeriu Bârgău în volumul Tratat despre morţi, apărut după moartea poetului, în anul 2008, sub îngrijirea soţiei acestuia, Mariana Pândaru, un volum care are ca obiect viaţa individului pe patul de spital, la limitele posibile, sub tensiunea altei existenţe. De fapt e povestirea unui om, marinar, care în timpul vieţii a călătorit în lume şi acum, la final de existenţă, călătoreşte, compensatoriu, la modul spiritual, e mişcarea spiritului care atrage celălalt cer.

Nina Ceranu, Respir sub alt cer, Editura Eubeea, Timişoara, 2009.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat

Adriana Weimer

Constantin Buiciuc, Faleze franceze

zi emoţionantă, de suflet şi de aducere-aminte pentru un om de excepţie al Lugojului, o zi între prieteni şi în familie, dar în numele literaturii, va rămâne ziua de marţi, 6 noiembrie 2012, când, de la ora 17.00, a avut loc, în primitoarea Sală de Consiliu a Casei de Cultură a Municipiului Lugoj – Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu”, lansarea cărţii postume a jurnalistului, poetului şi prozatorului Constantin Buiciuc, Faleze franceze – jurnal de călătorie. Cartea a apărută recent la editura de suflet a scriitorului – Editura Marineasa din Timişoara (aproape toate cărţile lui Constantin Buiciuc au apărut la Editura Marineasa).

aleze franceze – cartea apărută postum a scriitorului Constantin Buiciuc – este, în ordinea apariţiei, a patra carte de însemnări de călătorie, autorul fiind un pasionat călător prin Europa. Despre cartea Faleze franceze, despre întreaga operă literară, despre scriitorul şi OMUL Constantin Mircea Buiciuc au vorbit scriitori, colegi, prieteni, familia lui: Viorel Marineasa – consilier editorial al editurii timişorene omonime, Dorin Murariu, Simion

Dănilă, Simona Avram, Remus Valeriu Giorgioni, Henrieta Szabo, Otilia Buiciuc, Dana Paul Giovaninetti. Această întâlnire de suflet a fost organizată de familie, de Biblioteca Municipală Lugoj şi de Cenaclul & Revista “Banat” din Lugoj. umele lui Constantin Mircea Buiciuc va rămâne întotdeauna în sufletul şi conştiinţa Lugojului, a colegilor şi a prietenilor lui, nu doar prin cronicile literare, cărţile, interviurile făcute, ci şi OMUL deosebit care a fost.

olumul Faleze franceze semnat de Constantin Mircea Buiciuc – rămas în manuscris – a apărut prin grija familiei; din familie, au fost prezenţi la lansare: fiica scriitorului – Otilia Buiciuc (medic cardiolog, în Paris), soţia scriitorului – Ivone Cornelia Buiciuc, sora scriitorului – doamna prof. Paul, nepoata scriitorului – Dana Paul Giovaninetti (pianistă, în Franţa).

Adriana Weimer

Suzana Fântânariu la Lugoj Vasile Bogdan, Când Dumnezeu a fost cu românii. 1 Decembrie 1918 – O zi pentru istorie L

ansarea volumului Xilogravura. Matrice stilistică. Re-scrieri, cronicile vremii, semnat de Suzana Fântânariu – grafician, membră a Uniunea Artiştilor Plastici din România – Filiala Timişoara, a avut loc miercuri, 7 noiembrie

2012, de la ora 17.00, la Teatrul Municipal “Traian Grăzăvescu” – în Sala de Consiliu, şi a fost organizată de Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj şi Editura „Brumar” Timişoara. Cartea a fost prezentată de prof. Simona

eloc întâmplător, chiar înainte cu două zile de 1 Decembrie – Ziua Naţională a României, joi, 29 noiembrie 2012, de la ora 16.00, a avut loc lansarea cărţii Când Dumnezeu a fost cu românii. 1 Decembrie 1918 – O zi pentru istorie – veritabilă cronică a Banatului –, semnată de scriitorul şi jurnalistul TV Vasile Bogdan – de la TVR Timişoara; la baza acestei cărţi a stat filmul dedicat Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, film realizat de Vasile Bogdan – personalitate binecunoscută a mass-mediei din Banat. Volumul, recent apărut la Editura Eurostampa din Timişoara, a fost prezentat minuţios şi competent de istoricii: prof. Luminiţa Wallner Bărbulescu şi prof. Dumitru Tomoni; moderatoarea acestei întâlniri culturale a fost prof. Simona Avram. La această lansare au participat şi oameni intervievaţi în carte de autorul Vasile Bogdan: Maia Dobrin (reprezentantă a familiilor lugojene Dobrin şi Brediceanu) şi

scriitorul Titus Suciu. Lansarea volumului s-a desfăşurat la Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj – în Sala de Consiliu – şi a fost organizată de Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, Societatea de Istorie – Filiala Lugoj şi Editura „Eurostampa” Timişoara.

Vasile Bogdan, Titus Suciu şi Maia Dobrin Bayer

Avram şi prof. Luminiţa Wallner Bărbulescu; moderator: Henrieta Szabo. a lansarea de la Lugoj a volumului Xilogravura. Matrice stilistică. Re-scrieri, cronicile vremii, autoarea volumului – prof. univ. Suzana Fântânariu – a fost onorată de prezenţa unor importanţi artişti plastici lugojeni: Marius Bacriu (preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România – Filiala Lugoj), Silviu Nopcea (colaborator al revistei “Banat” din Lugoj), Mihai Moroz, Nataliţa Boeţi.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat 10 Gheorghe Luchescu

Doru Ilana

MMLXXVII – Quintus Două decenii de la dispariţia scriitoarei Anişoara Odeanu Horatius Flaccus – MMXX C A A (2)

ontinuatoare a tradiţiei culturale a tatălui, prof. dr. Aurel E. Peteanu, care s-a impus ca o personalitate a timpului, fiind un pasionat culegător de folclor, colaborator la diferite ziare şi reviste („Plugarul român”, „Progresul”, „Drapelul”, „Banatul”, „Fruncea”, „Neamul românesc”), realizatorul seriei de volume Din galeria marilor dispăruţi ai Banatului (Al. Mocioni, C. Brediceanu, V. Branişte, I. Popovici), animator cultural, regizor, muzician, organizator al unor şezători literar-artistice, dar şi un pasionat slujitor al şcolii, cunoaşterii şi valorificării tradiţiilor culturale din Banat, Anişoara Odeanu moşteneşte talentul literar al părintelui său, pe care îl amplifică şi-l continuă pe un plan superior. nul acesta, la împlinirea a 80 de ani de la naşterea scriitoarei şi 20 de ani de la moartea sa, putem afirma că s-a remarcat, încă de la început, ca un talent precoce, debutând la vârsta de 17 ani, respectiv în 1929, la „Adevărul literar şi artistic“, cu schiţa Un examen de limba franceză, când a luat Premiul I, din juriu făcând parte Jean Bart, Constantin Botez, Paul Zarifopol şi Mihai Sevastos. Participând la concursurile interuniversitare ale Societăţii „Tinerimea Română“, a obţinut Premiul I pe ţară în 1932 şi 1934. A luat, de asemenea, Premiul I la seminarul de estetică literară al prof. M. Dragomirescu, în anul I la Facultatea de Litere din Bucureşti. Colaboratoare la „Adevărul literar şi artistic” şi redactor la „Universul literar“ şi la ziarul „Viaţa“ (publicaţie apărută în anii 19411943, sub conducerea lui Liviu Rebreanu), scriitoarea debutează ca romancieră în 1934, cu volumul Într-un cămin de domnişoare (apărut în două ediţii la Editura „Adevărul“). Personalităţi de prima mărime ale literaturii române interbelice i-au remarcat tendinţa spre proza de analiză psihologică şi de metaforizare a întâmplărilor prin care trec personajele cărţii, semnificative fiind notaţiile lui Eugen Ionescu: “Inteligenţa, agerimea autoarei se vădesc în efortul reuşit de a nu se înnămoli în durerea care e murdară şi inestetică”. De asemenea, George Călinescu nota în „Adevărul literar şi artistic” (nr. 731, din 9 decembrie 1934): „Însuşirea fundamentală a cărţii domnişoarei Anişoara Odeanu e spontaneitatea, autoarea fiind socotită cu drept cuvânt întâia ingenuă a literaturii române feminine. Dar această ingenuitate e destul de complexă neexcluzând o anume luciditate... Ceea ce ne îndreptăţeşte să socotim pe Anişoara Odeanu scriitoare, indiferent de evoluţia sa ca romancieră, este talentul indiscutabil literar, siguranţa unui stil elastic, care nu vrea să obosească, încordându-se prea tare, concordanţa dintre elanul liric şi raza de expresie poetică...”. Competentul istoric literar a făcut referiri substanţiale despre Anişoara Odeanu şi în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (p. 879): “Anişoara Odeanu vine cu un medelenism de sursă feminină. Într-un cămin de domnişoare ne prezintă fete băieţoase [...]. Ca şi în cazul literaturii cu copii, valoarea paginilor acestea constă în stenografierea, fără amplificări literare, a conversaţiei fetelor, într-o perfectă ingenuitate care e destul de complexă în fond şi chiar lucidă. Temperamentul autoarei şi al eroinelor sale e făcut din emotivitate, sentimentalism chiar, dar salubru, sportiv din petulanţă, teribilitate, aptitudine către devotament şi ştrengărie. Scriitoarea povesteşte fără pathos, cu o perfectă încredere în cititor, cu capul pe umărul lui, afectând chiar, în chip graţios, când nu se exagerează, o nepăsare prozaică în materie de stil. Asistăm la exploziile unei vârste incerte, în care langoarea ce va pune stăpânire în curând e în luptă cu vioiciunea fazei puberale. Paginile sunt presărate cu ştrengării [...] Anişoara Odeanu scrie şi poezii, şi eroina din romanul de mai sus îşi aminteşte a fi publicat în Lumea Copiilor versuri de acestea: “Într-o verde grădiniţă/ Nicuşor şi Costăchiţă/ Văd prin gard frumoase mure/ Şi gîndesc cum să le fure”. Poeziile sunt delicate, întemeiate pe un feeric caligrafic [...]” Cronica lui Al. Robot, tânăr poet din grupul de la „Cuvântul liber“, apărută în „Rampa”, afirma despre acest roman de debut: „[...] o carte sinceră din care transpare sensibilitatea unică a acestei fele care reabilitează tot ce au com-

promis câteva dudui grăbite [...]”. nul 1936 consemnează apariţia celui de-al doilea roman, Călător în noaptea de ajun, editat la „Cultura naţională”, al cărei director era prof. acad. Al. Rosetti; este romanul unei studente deplasate la Grenoble pentru a se angaja într-un cuplu pasional cu germanul Peter. Studenta relatează concis şi impersonal, creând prin aceasta un dramatism poetic în maniera lui Camil Petrescu, două istorii erotice consumate în ambianţe internaţionale şi româneşti. Astfel, într-o Notă despre romanul feminin, apărută în „Revista Fundaţiilor” (la 1 februarie 1937), Camil Petrescu apreciază simplitatea modalităţilor de expresie şi firescul eticului profesat de Anişoara Odeanu: „Am cunoscut cartea în manuscris încă şi am fost surprins de autenticitatea ei strict epică [...]. Autoarea nu explică niciodată nimic, nu comentează, nu ia atitudine, nu numai că nu are «tirade», dar în clipele cele mai acute ale povestirii, acolo unde destinul se apropie de ce e dincolo de aparenţe[...], autoarea nu schiţează nici urmă de «atitudine». Totul e de o simplitate şi veridicitate care seamănă cu începutul lucrurilor.” Desăvârşirea ca prozatoare a Anişoarei Odeanu a avut loc în perioada 1960-1970, când, de sub condeiul său, au ieşi mai multe volume. Ciudata viaţă a poetului descrie condiţia scriitorului într-o manieră uşor comică sau se propun parabole. Nuvelele din Sub lumina verii (1967) surprind posibile iubiri, anulate însă cu abilitate înainte de a se fi cristalizat realmente. Scene din viaţa artistică bucureşteană de la sfârşitul ultimului război sunt reflectate în Legile jocului (1972). Personajele sînt artişti, pictori în special, dar reapare băietana independentă în dragoste, căreia îi place să creeze bărbaţilor complexe. Un roman care înfăţişează viaţa cotidiană a românilor din Austro-Ungaria, de la sfârşitul primului război mondial e Acele lucruri mari (1973), roman de familie, în care perspectiva aparţine unei fetiţe teribile şi lucide. A scris pentru copii Nedumeririle lui Duduţă (1969). oezia Anişoarei Odeanu este de factură erotică-intimistă, versurile sale stilizate au o cantabilitate clasică în volumele Fata lui Codru-Împărat (poeme apărute în colecţia Universul literar în 1939), Moartea în cetate (Editura Fundaţiilor, 1943) şi Noaptea creaţiei, aceasta din urmă apărută în două ediţii, 1943 şi 1969. Despre versurile cuprinse în volumul Moartea în cetate, cronica lui Petru Comarnescu, apărută în „Timpul” din 23 februarie 1943, relatează: „[...] versurile acestea [...] spun ceva adevărat şi care nu se întâlneşte des şi oricum în producţia noastră fizică. Acesta este meritul principal al volumului care surprinde aşa cum au surprins şi nuvelele adunate în Ciudata viaţă a poetului, plăsmuite din acelaşi simţământ grav al existenţei [...] este, desigur, în această orgolioasă atitudine ceva din mândria ţărănească a baladelor noastre [...]. Anişoara Odeanu a reuşit să ne aţintească înţelegerea şi să ne adîncească emoţiile prin lucidul lirism exprimat printr-un grav andante,, căruia nu-i lipseşte sinceritatea”.Reeditarea poemelor cuprinse în volumul Noaptea creaţiei, apărut în 1969 la Editura pentru Literatură, îi prilejuieşte criticului Mircea Vaida să intuiască exact în „Tribuna“ clujeană din 10 iulie 1969 câteva trăsături estetice ale scrisului poetei: „În semnificaţiile ei fundamentale poezia Anişoarei Odeanu rămîne sub zodia romantismului, ceea ce conferă originalitatea ei, alături de numele unor poete ca Magda Isanos, Mariana Dumitrescu sau Eugenia Adam Roşca, e atmosfera imediată, dozarea de o subtilitate remarcabilă a senzaţiilor de o rară fineţe, spectrul îmbălsămat al aromelor somnului şi mai ales somptuoasa legănare a versului, arhaică şi deopotrivă modernă”. Iar criticul Dumitru Micu, în „România literară“ din 28 august 1969, relata: „[...] reeditarea volumelor sale concomitent cu editarea unor cicluri noi trebuie de aceea salutată. Căci, prozatoare talentată, Anişoara Odeanu e în acelaşi timp un autentic poet vrednic de unele aprecieri acordate în prefaţă de Ion Oarcăsu [...] o primă impresie de lectură e a unei afinităţi de sensibilitate între autoarea Morţii în cetate şi poeta Cântării munţilor – Magda Isanos. Aceeaşi spiritualizare, diafanizare a reprezentărilor, aceeaşi orientare

lteori trândăveşte până la 10 (Satirae, I, 6, v.122), după care, se plimbă, sau, după cum însuşi spune,”citesc sau scriu ce-mi place în tăcere”. Deplina-i mulţumire şi-o exprimă şi în alte lucrări: Ode, II, 24; Ode, III, 1; Epistulae, I, 7, v.15). În acest fericit colţ de lume va termina satirele (Saturae), pe care le va intitula, modest, Sermones (Conversaţii), „pentru a evita repulsia unui anumit public.” (15) Dacă în Epode l-a imitat întrucâtva pe grecul Archilocos (Epistulae, I, 19), în Satire se dovedeşte mai original, el inspirându-se din literatura latină, care l-a precedat, căci, aşa cum arată E. Cizek, în prefaţa la Satyricon, satira era în întregime a romanilor („Satura tota nostra est!”, exclamase, cu ceva timp mai devreme, Quintilian). (16) În Satire, Horaţiu ”pune în lumină nestatornicia oamenilor, nemulţumiţi cu soarta lor, excesele altora, indulgenţa pentru sine şi severitatea pentru alţii, nebuniiile omeneşti, precum risipa, avariţia, ambiţia, desfrâul, superstiţiile, lăcomia”. (17) Epodele şi Satirele l-au impus atenţiei cunoscătorilor de poezie, iar, în continuare, Satirele şi noile creaţii – Odele – îl vor aşeza, definitiv, ”în triumviratul poeziei romane” – constată Nicolae Lascu. (18) Dorind să rivalizeze cu grecii, afirmă N.I.Barbu, în Enciclopedia civilizaţiei romane (p. 374), Horaţiu a început să scrie ode (23-13 î.Hr.), luând ca model pe eolieni (Alceu şi Sapho), şi nu pe dorieni (Pindar). ”Nu vă abateţi de la ritmul Safic”, spunea poetul (Ode, IV, 6), care folosea, cu aceeaşi dexteritate, şi ritmul alcaic:”Aheu! Fugaces, Postume, Postume,/ Labuntur anni, nec pietas moram/ rugis et instanti senectae/ Afferet indomitaeque morti”. (Ode, II, 14). (22) Odele sale, scrie acelaşi autor, evidenţiază faptul că ”voinţa, raţiunea, deliberarea, raţiunea îi sunt facultăţile dominante”. (19) În odele denumite ”uşoare”, temele preferate sunt: ”natura sub cele mai variate aspecte, dragostea, vinul, filosofia”. (20) În special cea a lui Epicur – „eu unul nu cânt decât uşoarele ospeţe....şi-atunci când uneori/ Mă arde vâlvătaia vreunei patimi oarbe/ Dar iute trecătoare”.(Ode, I. 6). În cele ”civice”, în care se simte lipsa de „convingere, pasionată şi sinceră”, temele sunt dragostea de patrie, exaltarea trecutului Romei, îndemnuri la morală şi civism, glorificarea lui Augustus. (21) Prin Ode, afirmă acelaşi N. I. B, Horaţiu” a dat romanilor o nouă specie literară şi a îmbogăţit metrica cu forme necunoscute până atunci în limba latină”. (22). În anul 17 î. Hr., compune – la cerere – Carmen seculare(Cântecul secular), o glorificare a Romei şi a lui Augustus. (23) Marele poet a rămas celebru şi prin Epistolele (Epistulae) sale. Aceste creaţii horaţiene, alături de Ode, scrie Enciclopedia Concisă Britanică (Editura Litera, 2009, p. 1077), „au avut o influenţă importantă asupra poeziei occidentale începând din Renaştere şi până în secolul XIX.” Şi în Epistole spre fraged, spre pur, aceeaşi deschidere candidă a sufletului spre elementar, acelaşi mod ingenuu de articulare a frazei. A stabili un raport de influenţă e dificil, întrucît Magda Isanos şi Anişoara Odeanu şi-au publicat volumele exact în acelaşi timp. De altfel, dincolo de asemănări, cele două poete îşi au fiecare propria personalitate. Nota deosebită a Anişoarei Odeanu e de preferinţă vag livrescă pentru halucinant şi fantastic, ce o apropie întru câtva de Emi Botta, o apropie dar mai mult o desparte, căci [...] nu numai că nu dezvoltă elementul tonifiant, ci adesea îi substituie acestuia feericul, dar practică o vorbire poetică spontană, lipsită de orice teatralitate”. ersurile reţinut-sentimentale sau stilizat-descriptive (vezi Moartea în cetate şi Noaptea creaţiei) încheie activitatea acestei remarcabile scriitoare bănăţene, care, prin tot ce a creat, s-a impus cu un timbru aparte, avînd o mare exactitate a replicii, inteligenţă, capabilă de a-şi comenta sentimentele cu gest înaripat, gând neastâmpărat şi un fior autentic.

[Redeşteptarea, 3 (1992), nr.69, 10 sept., p. 2]

găsim date despre Horaţiu. Astfel din Epistula aIV-a, către Tibul, aflăm : „Cât despre mine....am pielea netedă şi grasă ca a unui porc din turma lui Epicur”. Rupt din context, versul circulă ca maximă sub forma”De grege Epicuri porcu(Sunt un porc din turma lui Epicur)”. Din Epistola a VII-a, adresată lui Maecena, în care-i recunoaşte ajutorul material acordat („M-ai făcut bogat, desigur...”), aflăm şi faptul că poetul are”Pieptul viguros şi părul negru.” ot date despre poet găsim şi din Epistola, I, 20, adresată Cărţii, dar şi viitoare ecouri în poezia lui Eminescu – „hrană moliilor”sau”vreun dascăl gârbovit”. Dar cea mai celebră epistolă se află în Cartea a II-a, este adresată Pisonilor şi mai poartă denumirea de Ars poetica. Fiind ultima lucrare (10 î. Hr.), celebra epistolă este socotită ca fiind”un autentic testament literar al poetului” – afirmă autorii cărţii Merele de Aur, la pagina 40 –, deoarece aici îşi exprimă ideile referitoare la problematica alcătuirii operelor literare. „Non satis est pulchra ese poemata; dulcia sunto.” („Nu-i suficient să fie frumoasă poezia, emoţionantă să mai fie.”), afirmă cu mulă claritate autorul, acum 2022 ani. Tragedianului îi spune:”Si vis me flere, dolendum est primum ipsi tibi;/ tunc tua me infortunia laedent.” („Dacă vrei să mă faci să plâng, durerea trebuie să fie întâi a ta;/ atunci a ta nefericire pe mine mă va răni.”). Spre final, epistola precizează: „Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci/ lectorem delectando parieterque monendo.” („Acela va obţine toate aprecierile, care va îmbina utilul cu plăcutul/ auditoriul delectându-l şi instruindu-l, în acelaşi timp.”). De asemenea, tot ca o concluzie, în versurile 409 – 410, scrie că: „Nici studiu fără a avea un talent bogat, dar nici talentul neşlefuit nu văd că ar fi de folos”. Desigur că scriitorii de astăzi ştiu aceste lucruri, dar nu cred că toţi ştiu că Horaţiu a fost cel care le-a formulat. De fapt, atâta vreme cât nu ţin seamă de ele, lucrul nici nu are prea mare importanţă. Cât priveşte pe Horaţiu, „cel mic de stat,/ alb la tâmple prea devreme, iubitor de cărţi, soare mult/ iute la mânie, însă gata să se-mpace” (Epistulae I, 20, Cărţii), el aşa a şi făcut. Sau, mai degrabă, întâi a făcut şi după aceea – contemplându-şi opera – a şi scris. Şi, precum opina în Exegi monumentum/ Apogeu (Ode, III, 30), el chiar n-a murit „de tot” (cum traduce Eminescu), nici în latină, nici în încă necunoscutele, pe atunci, limbi romanice sau neromanice, şi a fost încoronat de Melpomene. „Debemur morti nos nostraque” (Ars poetica, v. 63), desigur - căci „Pallida mors aequo pulsat pede pauperam tabernas/ Regumque turres”(Ode, I, 4,13) –, dar mai puţin valorile spirituale. Marele poet se stinge din viaţa pământească în ziua de 27 noiembrie, anul 8 î.Hr., la Roma şi a fost înmormântat pe colina Esquilin, alături de Maecena.(24) Prin creaţia sa – şi a celorlalţi mari ai timpului – limba latină, nici astăzi nu e chiar moartă „de tot”! În final, cred că ar fi bine să reamintim vorbele marelui latinist ardelean – fost prorector al celebrei universităţi clujene, BabeşBolyai: „Dintre poeţii latini Horaţiu a avut cea mai mare influenţă asupra literaturii moderne”. (25) Cât priveşte literatura noastră, acelaşi mare dascăl afirmă că influenţa lui Horaţiu în operele originale ale scriitorilor români este „vagă la Miron Costin”, „preponderentă la Asachi”, „binefăcătoare la Alecsandri, A. Naum şi culminează la Eminescu.” (26)

Note: 15). Enciclopedia, p. 374. 16). Eugen Cizek, Prefaţă la Seneca . Petroniu, E.P.L.(b.p.t.), 1967, p. V. 17). Enciclopedia..., p. 374. 18). N. Lascu, Pentru clasicism, p. 18. 19). Enciclopedia, p. 374. 20). Ibidem. 21). Ibidem. 22). Ibidem. 23). Ibidem. 24). Lascăr Sebastian, op. cit. p.10. 25). N. Lascu, Pentru clasicism, p.196. 26). Ibidem., 210.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat

Gheorghe Luchescu (1937 - 2011) P G

Spre cinste şi pomenire După un an de posteritate a lui Gheorghe Luchescu A plecat în lumea dreaptă, A plecat de pe pământ, Sus în ceruri ne aşteaptă Lângă cei ce nu mai sunt. Cât a fost pe lume-n viaţă, I-a fost drag aici şi lui. Astăzi nemaifiind de faţă, Stă la dreapta Domnului

rofesorul doctor Gheorghe Luchescu s-a născut în data de 01.01.1937 în Sacoşul Mare, comuna Darova, judeţul Timiş. A fost căsătorit cu Cornelia Luchescu, profesor de matematicăinformatică; fiul Coneliei şi al lui Gheorghe Luchescu, Sorin Luchescu, este profesor de limba şi literatura româna şi limba şi literatura engleză. Gheorghe Luchescu a urmat şcoala generală în comuna natală şi apoi Liceul Pedagogic din Timişoara. A continuat studiile la Universitatea din Timişoara, Facultatea de Filologie. A fost profesor la Şcoala Generală din Gătaia şi la Şcoala Generală din Sacoşu Mare, locul naşterii sale. Între anii 1962 şi 1982 a fost directorul Casei de Cultura “Ion Vidu” din Lugoj. Din anul 1965 şi până în 1994 a fost preşedinte al Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor “Nicolae Ursu”, Filiala Lugoj. Între 1968 – 1971 – a fost inspector şi preşedinte al Comitetului Municipal pentru Cultură şi Artă Lugoj; între 1970 – 1982 – rector al Universităţii CulturalŞtiinţifice Lugoj; în perioada 1980 – 1995 – preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice, Filiala Lugoj; între 1982 – 1994 – profesor la Liceul “Iulia Haşdeu” şi Şcoala Generală Nr. 3 Lugoj; 1994 – 1997 – consilier teritorial-şef la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Timiş; 1997 – 2003 – consilier-şef pentru imagine şi relaţii la Universitatea Banatului din Timişoara, lector şi conferenţiar pentru literatură română, metodică şi conducător de practică pedagogică. Gheorghe Luchescu şi-a pus semnătura pe multe lucrări, care au rămas cărţi de referinţă pentru oraşul cultural Lugoj: 1. Lugojul culturalartistic. Tradiţie şi contemporaneitate, Timişoara, 1975; 2. Un pantheon lugojean într-un cimitir istoric (în colaborare), Lugoj, 1993; 3. Spiritualitate lugojeană (în colaborare), Timişoara, 1994; 4. Lugojul – vatră a unităţii naţionale, Lugoj, 1994; 5. Traian Grosăvescu (în colaborare), Timişoara, 1995; 6. Din galeria personalităţilor timişene, Timişoara, 1996; 7. Literatura pentru copiii de pretutindeni, Bucureşti, 2001; 8. Anişoara Odeanu, Cluj-Napoca, 2001; 9. Spaţii sacre. Protopopiatul Lugoj, Timişoara, 2004; 10. Cântecul străbate lumea (în colaborare), Timişoara, 2006; 11. Lugojul, vatră cultural-folclorică, Timişoara, 2008; 12. Victor Vlad Delamarina şi familia sa. Contribuţii biografice (în colaborare), Timişoara, 2009; 13. Anişoara Odeanu, Publicistică la “Viaţa” (în colaborare), Timişoara, 2009; 14. În durata veşniciei. Eminescu – Petöfi (în colaborare), Timişoara, 2009; 15. Ingrijirea volumului Katinka sau Fantomele de la Valea Lunga, Timisoara, 2010. Pe lângă volumele de autor, profesorul Gheorghe Luchescu a publicat studii în numeroase volume colective: Caleidoscop eminescian (1967), Cultura militans (1971), Şcoala şi catedra (1973), Atelier al cercurilor literare (1973), Viorile cetăţii (1978), TibiscusEtnografie (1978), Şcoala timişeană (1981), Permanenţa speranţei (1981), Buletin informativ al Societăţii de Ştiinţe Filologice (1981), Magazinul literar (1982), Almanah “Tribuna”, (1983), Cartea Unirii – 1918 (1983) Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice (1983), Revista de pedagogie (1986), ASTRA (1987 “Limba şi literatura română” (1988), “Limba şi literatura română” (1994), Tineretul şi dimensiunea sa valorică (1995), Studii şi comunicări de etnologie (1996), Literatura şi limba română (1996), Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin (1998), “Analele”Universităţii Banatului (2000), Mihai Eminescu, 1850 (2000, în limba engleză), Scriitori lugojeni (2002), Mehadia – vatră istorică milenară (2007), Dicţionar de evenimente şi personalităţi din Banatul istoric. Istorie, cultură, civilizaţie (2007), “Anuarul Muzeului bănăţean” (2008). A avut nenumărate colaborări la presa locală, judeţeană şi centrală: “Orizont”, “Drapelul roşu”, “Neuer Banater Zeitung”, “Szabad Szo”, “Caraş-Severinul”, “Banatskie-Novine”, “Gazeta învăţământului”, (“Tribuna învăţământului”), “Revista de pedagogie”, “Limbă şi literatură română”, “Mitropolia Banatului”, (“Altarul Banatului”), “Învierea”, “Îndrumătorul cultural”, “Renaşterea bănăţeană”, “Lugojul”, “Drapelul”, “Redeşteptarea”, “Semenicul”, “Filatelia”, “Muzica”, “Teatrul”, “Datini”, “Buletin informativ”, “Paralela 45”, “Vrerea”, “Înfrăţirea”, “Adevărul”, “Columna”, “Columna 2000”, “Tribuna”, “Paideia”, “Literatorul”, “Timisiensis”, “Anotimpuri literare”, “Timpul”, “Liceenii”, “Tempo”, “Timişoara”, “Îndrumătorul centrelor de radioficare”, “Copita”, “Coloana infinitului”, “Eminescu”, “Vestea”, “Buletinul bisericesc”, “Banat”. A realizat interviuri cu diverse personalităţi: Augustin Z.N. Pop, Aurel Ciupe, Zeno Vancea, Traian Filip, Gheorghe Eminescu, Mihai Brediceanu, Florica Orăviţan, Radu Theodoru, Dan Radu Ionescu, Filaret Barbu, Ion Oarcăsu, Ulrik Helveg-Larsen (ambasadorul Danemarcei la Bucureşti), Monica Rohan, Laurian Jivan, Ionică Stepan, Doru Popovici. A participat la sesiuni de comunicări ştiinţifice în: Lugoj, Timişoara, Reşiţa, Caransebeş, Băile Herculane, Făget, Alba-Iulia, Deva, Şiria, Arad, Bucureşti.

heorghe Luchescu a colaborat la diferite emisiuni culturale la radio şi televiziune în: Lugoj, Timişoara, Bucureşti, Novi-Sad, Spaichingen, Londra, Bagdad, Chişinău. A participat la manifestări cultural-artistice în străinătate: 1962 – Debreţin, Ungaria; 1965 – Vârşeţ, Iugoslavia; 1967 – Novi Sad, Iugoslavia; 1970 – Hronov, Cehoslovacia; 1971 – Schwartzwald, Germania; 1973 – Varna, Bulgaria; 1980 – Niş, Iugoslavia; 1982 – Londra, Marea Britanie; 1994 – Torac, Coştei, Iugoslavia; 1995 – Babylon, Irak; 1996 – Berna, Elveţia; Paris, Franţa; Milano, Italia; 1996 – Beijing, China. Despre lucrările publicate de profesorul Gheorghe Luchescu s-au scris multe cronici: 1. Lugojul cultural-artistic în: “Transilvania”, “Vatra”, “Îndrumătorul cultural”, “Tribuna”, “Orizont”, “Săptămâna”, “Volk und Kultur”, “Szabad Szo”, “Caraş-Severinul”, “Drapelul roşu”, “Revista de istorie”; 2. Un pantheon într-un cimitir istoric în: “Redeşteptarea”, “Drapelul”, “Lugojul”, “Renaşterea bănăţeană”; 3. Spiritualitate lugojeană în: “Învierea”, “Altarul Banatului”, “Renaşterea bănăţeană”, “Redeşteptarea”; 4. Lugojul – vatră a unităţii naţionale în: “Renaşterea bănăţeană”, “Redeşteptarea”, “Aradul cultural”, “Liceenii”, “Învierea”, “Magazin istoric”, “Altarul Banatului”, “Literatorul”; 5. Traian Grosăvescu în: “Redeşteptarea”, “Renaşterea bănăţeană”, “Timpul”, “Muzica”, “Coloana infinitului”; 6. Din galeria personalităţilor timişene în: “Renaşterea bănăţeană”, “Redeşteptarea”, “Timpul”, “Limbă şi literatură română”, “Aradul cultural”, “Altarul Banatului”; 7. Literatura pentru copiii de pretutindeni în: “Coloana infinitului”, “Revista bibliotecilor”, “Tempo”; 8. Anişoara Odeanu în: “Renaşterea bănăţeană”, “Redeşteptarea”, “Reflex”, “Banat”; 9. Spaţii sacre. Protopopiatul Lugoj în: “Altarul Banatului”, “Renaşterea bănăţeană”, “Redeşteptarea”, “Banat”; 10. Cântecul străbate lumea în “Renaşterea bănăţeană”, “Banat”, “Redeşteptarea”, “Paralela 45”; 11. Lugojul, vatră cultural-folclorică în: “Banat”, “Paralela 45”, “Renaşterea bănăţeană”, “Reflex”, “Tăt Bănatu-i fruncea”, “Clio”; 12. Victor Vlad Delamarina şi familia sa. Contribuţii biografice în: “Paralela 45”, “Banat”, “Tăt Bănatu-i fruncea”, “Renaşterea bănăţeană”; 13. Anişoara Odeanu, Publicistică la „Viaţa” în „Banat”, „Reflex”, „Tăt Banatu-i fruncea” Timişoara. Despre activitatea desfăşurată de Gheorghe Luchescu au scris referinţe critice: Filaret Barbu, Dumitru Sardeş, Marian Stoia (I. D. Suciu), Pavel Romaniţan, Gheorghe Leahu, Lucian Bureriu, Sanda Faur, Aug. Z. N. Pop, Alexandru Horvath, Nicolae Corneanu, Ion Marin Almăjan, Radu Păiuşan, Nicolae Boboc, Liviu Mărghitan, Daniel Moldovan, V. Munteanu, V. Lăzărescu, Dan Floriţa-Seracin, Vasile C. Ioniţă, A. Birăescu, D. Zărie, Constantin Toni-Dârţu, Aurel Turcuş, Pavel Galea, Laurenţiu Nistorescu, Mircea Popa, Constantin Buiciuc, Dorin Murariu, Colectiv – Contemporary Who’s Who (Carolina de Nord – SUA, 2002 – 2003, p. 270). Profesorul Gheorghe Luchescu a realizat Prefeţe la diverse lucrări: 1. Victor Lăzărescu, Lugojul şi lugojenii de altădată, Lugoj, 1993; 2. N. Pârvu, M. Crişan, Mariana Drăghicescu, Timişoara, 1996; 3. Mihai Moraru, Sărbătoarea ulciorului, Timişoara, 1998; 4. Nicolae Ghinea, Eugen Gangan – omul şi actorul, Lugoj, 1998; 5. Colectiv, În durata veşniciei. Eminescu – Petöfi (în colaborare), Timişoara, 2009. Pentru intensa activitate cultural-artistică şi ştiinţifică, Gheorghe Luchescu a primit mai multe distincţii: Ordinul “Meritul Cultural”, conferit prin Decretul nr. 914, din 22.09.1967; Profesor evidenţiat; Om al Anului 2002, oferit de Institutul Biografic American; Diplomă şi Medalie aniversare – 150 de ani de la infiinţarea ASTRA Blaj, octombrie 2011. -a împlinit un an – noiembrie 2011 – noiembrie 2012 – de la trecerea la cele veşnice a profesorului dr. Gheorghe Luchescu. Prin toată activitatea culturală şi ştiinţifică, prin toate lucrările pe care le-a scris despre Lugojul pe care l-a iubit atât de mult, despre personalităţile Lugojului pe care le-a preţuit în mod deosebit – mai ales studiile despre Anişoara Odeanu – Gheorghe Luchescu va rămâne în conştiinţa oraşului de pe Timiş, dar şi în conştiinţa culturii române. Adriana Weimer

Şi se bucură în ceruri Că-l cinstim spre pomenire. Mândru de aceste daruri, Le primeşte-n nemurire. Mulţumind de tot şi toate, Ne zâmbeşte-acum de sus, Ne urează sănătate... El rămâne cu Isus. 24.11.2012 Gheorghe Busuioc

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat 12 Dan Floriţa-Seracin

Bun venit, Moise!

ata cobora treptele una câte una abia trăgându-şi sufletul, arăta peste măsură de obosit şi faţa i se crispase într-o parte, cu o mână, cea dreaptă, se ţinea de-a curmezişul pieptului de reverul hainei, iar cu cealaltă se apucase de balustradă. Strângea atât de tare balustrada între degete, încât ele i se albiseră la capăt. Te doare la glonţ? îmi venea să-l întreb strigând, dar expresia duşmănoasă a feţei crispate, pe care numai rareori i-o văzusem aşa, îmi îngheţa cuvintele pe buze. În pofida aerului rece, fruntea îi transpirase, iar picăturile de sudoare prinseseră să i se scurgă pe linia cutelor spre tâmple. Cu vreun an în urmă, îmi aminteam, mă privise aproape la fel, făcusem o trăsnaie iar el se repezise să dea în mine, numai că eu ţineam în mână un obiect tăios, tocmai îmi făcusem de lucru cu el, şi, cum ridicasem instinctiv mâna să mă apăr de lovitura lui, dăduse cu palma în obiectul acela. Şi sângele începuse să-i ţâşnească şuvoi din palmă, iar el se uitase la mine aşa, duşmănos, cu faţa crispată într-o parte, crezusem că mă va face bucăţi, dar nu, stătea cu mâna însângerată la piept, ca împietrit, iar mama ţipase: Te doare la glonţ?, apoi îl ajutase să se culce pe dormeză şi alergase să caute ceva ca să-i bandajeze rana. De mine păreau că uitaseră cu totul. Îmi rămăseseră în minte cuvintele mamei, încât, după o vreme, o întrebasem curios ce noimă aveau. Ea mă cântărise din priviri, să-mi spună, să nu-mi spună, tu ştii că taică-tău trăieşte cu un glonţ în piept, îmi şoptise cu ochii măriţi, după lunga ezitare, dar, ai grijă, nimeni nu trebuie să afle de asta!... Că tata ar fi ţinut morţiş să nu-i dea în vileag meteahna, ţinuse să precizeze ea stânjenită, da, chiar de mine se ferea mai ales, adăugase, prea tânăr fiind mă puteam simţi tentat să umplu târgul cu tot soiul de poveşti. Să-i iasă vorbe cumva că s-ar ţine erou!... Întâmplarea făcuse însă, ceva mai târziu, să-mi mărturisească el însuşi, de-a fir a păr, totul. Dar până să-mi treacă mie prin cap amintirile astea, tata mai coborâse câteva trepte, ajungând pe un palier, era limpede că nu dorea să se oprească. Şi atunci mi se păruse că mâna dreaptă, cea cu care se ţinea de reverul hainei de-a curmezişul pieptului, îi sângerează şi un val de ruşine mă inundase din creştet până în tălpi. Dă-mi voie să te ajut îi strigasem, dar strigătul meu nu se auzise, eu însumi nu-l auzisem, iar după ce tata îşi reîncepuse coborârea, îl urmasem neputincios, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji. Se hotărâse să-mi dezvăluie, aşadar, cum stăteau lucrurile, într-o zi când mă surprinsese căutându-i prin sertarele mesei de scris, îmi dădea voie să-i împrumut stiloul, în caz că aveam nevoie de el la şcoală, dar sub pretextul acesta mai cotrobăiam eu pe ici, pe colo. La un moment dat, îmi sărise în ochi, ieşit dintr-un dosar, capătul unei coli de celuloid. Era o radiografie, îmi dădusem seama imediat ce, împins de curiozitate, o cercetasem mai atent, recunoscusem imaginea scheletului toracic, sternul, coastele, îndărătul lor – un fragment de coloană vertebrală. Ciudat însă, undeva spre mijloc, aproape contopindu-se cu sternul, se distingea, extrem de bine conturată, o pată foarte albă, uşor alungită, cam de mărimea vârfului unui deget. Atunci îmi adusesem aminte de cuvintele mamei şi un fior mă trecuse de spaimă. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, auzisem în spatele meu vocea tatei întrebându-mă cu ce mă ocupam acolo. Cu nimic, răspunsesem stânjenit, adică voiam să-i împrumut stiloul, adăugasem, pentru că a doua zi aveam teză… Dacă nu-mi cumpăra şi mie unul!... Că toţi colegii mei aveau… Nu neapărat un Mont Blanc, ca al lui Hodoşan, odrasla doctorului din vecini, dar măcar un Flaro autohton… Tata îmi luase radiografia din mână, se uitase lung la ea în direcţia ferestrei, ca şi cum atunci ar fi văzut-o pentru întâia oară. Pricepi ce se vede pe chestia asta? mă întrebase apoi cu voce scăzută. Îmi venise să neg, să-i spun că habar n-aveam, că îmi căzuse întâmplător în mână, aşa se întâmplă de obicei, cauţi ceva şi dai peste ce nu te aştepţi, căci îmi trebuia neapărat stiloul, aveam teză cu zbirul de Larionescu… Un zâmbet de neîncredere îi apăruse fugitiv tatei în colţul buzelor, apoi îmi luase stiloul dintre degetele moi de emoţie şi îi îndreptase capătul spre pata frapant de albă

în comparaţie cu sternul, alături de care se contura pe radiografie. Este un glonţ, spusese pe un ton neutru, de parcă ar fi descoperit o pată de muscă pe bucata aceea de celuloid. Da? mimasem eu surprinderea, căci nu stăteam rău nici la capitolul ăsta. Îmi dădeam seama că tata îmi căuta privirea, dar eu, pentru a nu trăda ceea ce cu adevărat simţeam, neliniştea şi teama adică, îmi fixasem ochii pe cele câteva obiecte de pe masa de scris. Se aflau acolo un portret înrămat al lui tanti Pipi, murise biata de ea cu vreo doi ani în urmă, un altul al mamei, de pe vremea studenţiei, şi o mică reproducere a tabloului Maicii Domnului de la Scăiuş. M-am ales cu el pe front, auzisem neschimbată vocea tatei. În iarna aceea când te născuseşi tu. Tanti Pipi mă studia atentă din fotografia ei, cu un zâmbet vag pe buzele strânse, mama, cu pletele răsfirate pe umeri, cum purta pe vremuri, căuta nostalgică în depărtare, iar Maica Domnului îşi pleca tâmpla spre un prunc dezgolit, care îi prinsese cu degetele mânuţei dolofane bărbia. Au toate acestea vreo legătură cu adopţia mea? îl întrebasem pe tata atunci. Ai vrut să-mi găseşti alţi părinţi în caz că?... oiam să-l întreb de mult asta, nu ştiu de ce momentul mi se păruse potrivit, apoi îmi dădusem seama că nu era deloc aşa. Deşi imitasem tonul neutru al tatei, încercând să dau impresia că îi pusesem problema numai fiindcă venise vorba, el se întunecase repede la faţă şi vârful stiloului, îndreptat înspre pata albă de pe radiografie, începuse să-i tremure. Nu fi tâmpit!... îmi răspunsese. De ce? insistasem, făcând pe jignitul, deşi modul lui de a mă pune la punct, când îi adresam întrebări nelalocul lor, îmi era deja familiar. Ar fi o explicaţie fără cusur. Aceasta, ori alta, cred că a venit momentul să o cunosc. Ia-ţi stiloul şi cară-te de aici, se tulburase şi mai tare tata, străduindu-se să-şi repună cu mâini nesigure radiografia între coperţile dosarului. Doamne, ce m-a apucat? îmi spusesem atunci ca trezit dintr-un vis urât. Da, da, ce te-a apucat, băiete? părea să-mi spună şi tanti Pipi, care, îmi rămăsese în minte, îşi însoţea cu zâmbetul ei perpetuu atât laudele, cât şi cuvintele de dojană. Tata se oprise din nou, aplecat peste balustradă, respira greu, are să cadă, mă fulgerase gândul. Nu mai fi supărat, îi strigasem, că n-am vrut să…, am uitat ce ţineam în mână atunci, mai bine te lăsam să dai, poţi să dai şi acum, dacă vrei, dar lasă-mă să te ajut! Crezusem că o să ridic toţi vecinii cu ţipetele mele, însă ele nu se auzeau. Eu însumi nu le puteam auzi!... Ţi-a scris Moise, se grăbise într-o zi mama să-i zică tatei, tocmai întors de la birou. Vorbă fie, birou. Aşa-i plăcea lui să-i spună. De fapt, era un mic compartiment al unei magazii. Moise, ia te uită! se bucurase el şi citise scrisoarea cu zâmbetul pe buze, apoi o rezemase de coşul cu felii de pâine pentru a o reciti în timp ce mânca. Trăsesem cu coada ochiului spre foaia de hârtie boţită, galbenă spre margini, acoperită cu un scris stângaci, de om puţin instruit. Cuvintele erau aşternute cu creionul trudnic, în rânduri ce abia se puteau menţine paralel. Formula de adresare e-ra scrisă cu majuscule: DRAGĂ DOMNULE LOCOTENENT. Restul textului se arăta a fi mult mai puţin lizibil. Cine e acest Moise? îl întrebasem din cale afară de curios pe tata. cest Moise?... se sprijinise el cu coatele pe masă. Păi pe front. A fost ordonanţa mea. Serios? îi zâmbisem eu larg, cu inocenţă, lucru care, nu ştiu de ce, îl enervase. Iar faci pe prostul, observase întunecat la faţă, aşa că mama se simţise datoare, în timp ce se uita cu severitate la mine, să pună capăt discuţiei: Nelu, ce ţi-a spus medicul? Multă vreme tata evitase să-mi povestească prin câte a trecut pe front. Nu trebuie să te mire, îmi explicase cu altă ocazie mama, cei aflaţi acum la putere i-au făcut destulă mizerie că a luptat pe frontul antisovietic. Cred că se teme să nu-ţi umble gura despre toate astea şi să-i iasă vorbe că s-ar da, vezi Doamne, erou!... Mai ales că, după ce a fost rănit, l-au decorat. Pe patul de spital. Şi românii şi nemţii l-au decorat. Nemţii cu Vulturul lor german! Ultimele cuvinte mama le

rostise pe şoptite. Iar brevetul i-a fost semnat chiar de…, adăugase, apoi se întrerupsese cu ochii măriţi, îngrozită de ceea ce fusese gata – gata să-mi împărtăşească, şi îşi astupase gura cu palma. Precauţie inutilă, fiindcă, cu timpul mi-am dat seama, toate câte mi le spusese mama le ştiau prea bine cei ce îl urmăreau pe tata pas cu pas. Îndeosebi mă edificase faptul că un individ necunoscut, mahăr la partid, am priceput, îmi spusese în cabinetul directorului şcolii, unde într-o zi fusesem chemat pe nepusă masă, după ce îmi adresase mai multe întrebări, pe care, spre nemulţumirea lui, mă prefăcusem că nu le înţeleg: Mă, tac-tu-i un criminal, nu un erou, cum poate crezi tu, fire-ai a dracului de puşlama! Iar după ce o citise a doua oară, tata se ridicase de la masă şi, deschizând uşiţa sobei de teracotă, aruncase scrisoarea în foc. Ştii cine m-a vizitat astăzi la birou? îl auzisem pe tata, la câteva zile după aceea, spunându-i mamei. Magda! Magda!... strigase bucuroasă mama. Da, răspunsese în culmea fericirii tata, i-au dat drumul. Şi celorlalţi le-au dat drumul. Nu cred să-l fi văzut vreodată pe tata mai fericit. Am să plec, continuase el exultând, îi dau naibii pe ăştia şi am să plec. Nu mai au ce să-mi facă! Unde să plece? am întrebat-o pe mama, ca de fiecare dată când rămâneam nedumerit după discuţiile lor. Ei, putea el să plece, se lăsase ea pradă regretelor, vorbind ca pentru sine. Avusese maşina la scară, chiar Böth, director general la Solvay înainte de naţionalizare, le-o pusese la dispoziţie, lui şi lui Ştefu şi lui Milea… Că aveau nevoie de oameni ca ei şi dincolo, le spusese, dar a refuzat, încă nu era complet refăcut după câte păţise în război. Ce să facă el tocmai în Belgia? Acum, poftim, face aici pe magazinerul, mai jos ăştia nu l-au putut retrograda. Magaziner cu doctorat în drept comercial!... În Belgia?! strigasem uluit. Pe naiba, ripostase mama cu severitate, nu poate să scape omul o vorbă că... Vrea să-i lase, îmi explicase rar apoi, aproape silabisind fiecare cuvânt, adică să plece de la întreprindere şi să se angajeze în avocatură. Asta are de gând să facă. Dar nu cumva săţi umble gura în târg că… Şi ridicase palma în semn de avertisment. Domnul Magda ne vizitase într-o zi, era un ins înalt, tras la faţă, cu pielea uscată, pergamentoasă, avea ochi de un albastru intens, iar părul blond, pieptănat într-o parte, îi cădea pe sprânceana stângă. Să saluţi frumos, mă îndemnase mama, de parcă aş fi fost un mucos şi nu ditamai elevul şcoală medie, a împărţit cu tatăl tău aceeaşi rezervă la spital. Când mă văzuse intrând, prima reacţie a tatei a fost să mă retrimită la bucătărie, de unde îmi făcusem apariţia, apoi, pentru că domnul Magda nu se arătase deloc deranjat de prezenţa mea, ba îmi şi întinsese cu simpatie mâna, consimţise să rămân. Musafirul continuase să vorbească şi cu mine de faţă la fel de dezinvolt ca până atunci, povestea întâmplări de pe front sau din detenţie fără nicio reţinere, asta în timp ce tata privea mereu îngrijorat spre fereastra întredeschisă, de parcă ar fi stat ascuns cineva sub ea, trăgând cu urechea. Ca şi cum ar fi vrut să-i facă în ciudă, domnul Magda îi vorbea cu voce de stentor: Mai ţii minte, dragul meu, spunea, când ne-a vizitat la spital madam Antonescu, cu toată suita ei de cucoane simandicoase, şi s-a aplecat spre tine, că păreai rănit mai grav, dacă doreşti ceva în mod special te-a întrebat, iar tu abia ai îngăimat că nu-ţi lipseşte nimic? Noroc că eu m-am amestecat în vorbă şi am zis că domnul locotenent este prea modest pentru a formula pretenţii, dar şi-ar dori, de fapt, pentru a-şi îndura mai uşor suferinţa, un aparat de radio. Mai dă-le în mă-sa, îţi spusesem apoi, că aveau o mulţime confiscate de la jidani. Şi în ziua următoare ne-am trezit cu un superb Philips în cameră, de ne-a trecut altfel după aceea vremea pe acolo, nu-i aşa?... A doua scrisoare de la Moise sosise câteva luni mai târziu. Tata făcea demersuri pentru reabilitarea sa, zicea că se duce în audienţă undeva sus de tot, că se schimbaseră vremurile, nu mai era chiar aşa ca atunci când, în timpul unei anchete, un individ îi spusese că mai bine murea pe front, decât să se întoarcă împovărat de ruşinea de a fi participat la războiul antisovietic. N-o mai arunci în foc? îl întrebasem ironic pe tata după ce o citise. Iar te dai isteţ, îmi răspunsese el, ţi-a plăcut Magda, am văzut eu bine atunci. Dar de ce ţi-a plăcut? Pentru că face ostentativ pe eroul, hai? Dar ce înseamnă să fii erou într-o lume întoarsă cu susul în jos? Nu zic neapărat că gura lui bogată l-a aruncat după gratii, o mai fi avut el şi altele la dosar, cine ştie?... Poate să găseşti o satisfacţie în a-ţi sfida anchetatorii, cugetase apoi, să le arunci

în faţă tot ce gândeşti despre dânşii, numai, vezi tu, urmarea a fost că insul admirat de tine şi-a lăsat pe drumuri familia, de l-a părăsit în cele din urmă nevasta, şi-a luat pe altcineva, uite ce a ajuns, ridicase patetic tata tonul, să-i crească un străin copilul!... Nelu, îl întrerupsese, după obiceiul său, mama, ce ţi-a spus medicul? Iar după ce tata se culcase, obişnuia să se culce devreme şi să se scoale cu noaptea-n cap, în timp ce eu mă chinuiam la bucătărie cu nişte probleme ale dracului de încurcate, aveam la matematică un profesor care ne dădea să rezolvăm probleme de prin reviste, una mai încurcată decât cealaltă, mama se apropiase de mine. Îl judeci greşit dacă-ţi trece prin minte că ar fi laş, îmi spusese. Nu mai face pe nevinovatul, că ştiu eu, adăugase, copilandrii de vârsta ta văd încă lucrurile doar în alb şi negru. Află că putea cu uşurinţă să scape de front, dacă ar fi vrut, după cedarea Ardealului i se propusese chiar o funcţie politică importantă acolo. Dar el a preferat să se refugieze în ţara neocupată, ca să fie curând mobilizat după aceea şi trimis în stepele ruseşti!... Apoi mama scosese dintro carte de rugăciuni cu coperte de sidef, pe care o adusese cu sine, o fotografie, îl înfăţişa pe tata mult mai tânăr, călare pe un cal alb, purta uniforma vânătorilor de munte, beretă bine trasă pe-o ureche şi cizme cu carâmbii înalţi. Era bronzat la faţă şi zâmbea. Părea foarte mulţumit. Un ofiţer german i-a făcut-o, mă smulsese din contemplare mama, tată-tău mi-a trimis-o în plic, nu cred că mai ştie de existenţa ei, o ţin ascunsă, cu ani în urmă, când încă se făceau percheziţii, îşi arsese, pe lângă alte documente, toate fotografiile. Ce mai cal!... mă minunasem eu ca un nătâng. Era al lui? A doua scrisoare de la Moise nu numai că nu fusese aruncată în foc, dar chiar rămăsese la vedere, între sticlele vitrinei dulapului combinat. Treceam de mai multe ori zilnic prin dreptul ei şi de fiecare dată trebuia sămi înfrâng tentaţia de a o lua ca s-o citesc pe ascuns. Ceea ce mă oprea să comit acest gest era convingerea că tata ştia de lupta mea interioară şi, mai ales, gândul că poate se amuza în sinea lui din cauza asta. Cu imaginaţia mea bogată, îmi închipuiam că îşi lăsase el vreun semn ca să mă poată prinde dacă mă atinsesem de scrisoare cumva. În cele din urmă, tata se îndurase să nu mă mai ţină pe jeratic. Am impresia că ceva nu-ţi dă pace şi te împinge să afli mai multe despre acest Moise, îmi spusese. N-am citit scrisoarea, mă apărasem eu precaut, neştiind ce intenţii avea, şi de altfel, adăugasem stânjenit, m-ai lămurit în privinţa lui, că fusese ordonanţa ta, adică… Mi-a scris că mă va vizita, mă întrerupsese tata cu uşoară tulburare în glas. Îţi dai seama, habar n-am avut că mai există, după ce m-au evacuat din spitalul de campanie şi m-au adus în ţară, i-am pierdut urma. Îmi închipuiam c-o fi murit… Mulţi s-au prăpădit după plecarea mea, am aflat, pe rând, de unul, de altul, nu şi de Moise, însă… Nu ştiai de unde este? îl întrebasem. Fireşte, fireşte, ştiam, îmi răspunsese tata, zicea că era moldovean, de lângă Tecuci, nu-i plăcea să vorbească despre sine, era un om necăjit, fără familie, ceva mai în vârstă, de aceea l-au şi trecut ordonanţă, că nu prea făcea faţă… Un camarad ofiţer mi-a spus: Fă-ţi pomană şi ia-l la tine, că e prea bătrân pentru front. Eu nu aveam om, ordonanţa mea dinainte, un evreu, şi-a luat tălpăşiţa imediat ce Antonescu a ordonat demobilizarea tuturor evreilor din armata română. Apoi m-au chemat la divizie, aveau nevoie de ofiţeri de legătură cu comandamentul german. Atunci l-am luat. ata aproape că ajunsese la parter, de aici putea alege, fie să coboare, greu de presupus că era în stare, pe scările de cărămidă tocită, aproape impracticabile, în pivniţă, fie să iasă în stradă, curată nesăbuinţă, având în vedere frigul de afară. Se mai oprise o dată, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia avânt pentru un ultim efort. Picioarele îl ajutau tot mai puţin, de aceea se înclinase de-a binelea peste balustradă, sprijinindu-se de ea cu amândouă mâinile, numai că palma dreaptă, însângerată, îi aluneca şi nu îi era de niciun folos. Răsufla greu, aproape horcăind, iar ochii ieşiţi din orbite şi-i îndreptase către gura întunecată a pivniţei, de parcă ar fi aşteptat din clipă în clipă să iasă cineva de acolo. Prin geamurile mici, îngheţate ale uşii dinspre stradă se strecura înăuntru o lumină cenuşie, difuză. Te duci în pivniţă să cauţi borcanul! îi spusesem brusc edificat. Ca să mă întreb numaidecât de unde aveam eu habar pe vremea aceea de borcanul tatei, pentru că de el aflasem mult mai târziu, peste ani, când mama îşi învinsese reţinerea de a-mi dezvălui 

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat  şi acest amănunt. Ce nu a ars, îmi mărturisise ea, a băgat într-un borcan, că tocmai isprăvisem din el murăturile, pe care l-a ceruit bine la gură, apoi l-a îngropat în pivniţă. Ştiam că primăvara, odată cu dezgheţul, pivniţa se umplea ochi de apă, să poftească ăia să-l caute, dacă le dădea mâna. Ăia fiind, în acele împrejurări, indivizii ce umblau din casă în casă şi răscoleau totul, în speranţa că vor descoperi lucruri compromiţătoare despre locatarii lor. Cred, adăugase mama, că lui Magda nici nu-i trecuse prin cap să le ascundă, iar să le ardă nici atât. Tată-tău obişnuia să spună că lui Magda i-a plăcut mereu să facă pe viteazul pe front, de pildă, deşi ofiţer şi nu-i cerea nimeni asta, se ridica primul din tranşee ca să-i întâmpine cu grenade pe atacatori. Învăţase o mulţime de înjurături ruseşti de la prizonieri şi le rostea în gura mare, în timp ce arunca grenadele una după alta. Pe domnul Magda îl mai întâlnisem de câteva ori după vizita ce ne-o făcuse, odată în tren, eram student deja, făceam naveta la T. în timpul sesiunii de examene. Ştii ce, îmi spusese domnul Magda între altele, nuţi ascund că pe seama tatălui tău s-au vorbit multe, unii se întrebau de ce nu fusese şi el arestat ca atâţia dintre noi. Dar eu niciodată nu le-am dat apă la moară celor care se îndoiau de el. Şi-apoi, ştiam că în evidenţele ălora care ne tot umflau cu vrute şi nevrute dosarele, figura invalid de război. Şi asta îi crea un statut aparte. espre Magda îl mai auzisem şi pe tata vorbind. Mi-a adus Magda scrisoarea asta la birou, îi zisese într-una din zile mamei, e de la Rennhoff, adăugase, ca să vezi, au catadicsit ăştia să nu-mi mai facă pierdută corespondenţa! Dar tot i-au trebuit vreo trei luni din Germania până aici!... Şi pusese pe masa pregătită, ca de obicei, pentru prânz un plic lunguieţ, albăstrui. Otto von Rennhoff, Amelungstraße 4, Hamburg, citisem pe dosul plicului, din cale afară de curios, fiindcă nu mai văzusem până atunci o scrisoare venită din străinătate. E în germană scrisoarea, spusese tata, dând să-mi ia plicul din faţa ochilor. Ia te uită, e un von Rennhoff ăsta! exclamasem eu, în încercarea de a-l determina să-mi îngăduie să-l mai cercetez. Da, se înduplecase el să-mi răspundă, se trage dintr-o familie cu vechi proprietăţi în Pomerania. Apoi, pe neaşteptate, contrar obiceiului său, îşi mai pusese nişte afinată, semn al emoţiei care îl încerca, dintr-un clondiraş în formă de portocală aflat înaintea lui pe masă. Medicament, zicea despre afinata ei mama, dar cu măsură! Rennhoff era colonel la comandamentul german al armatei a 17-a, continuase tata, văzând că mama întârzie. Cu el trebuia să ţin legătura în probleme de aprovizionare, îi plăcea iapa mea albă, mereu ieşea să mi-o admire. Se dădea în vânt după cai, îmi mărturisise, de altfel, fusese ofiţer de cavalerie, apoi trebuise să se reprofileze, îl trecuseră la blindate, dar noua armă nu-i plăcea deloc. De aceea a preferat să ajungă conţopist, cum se exprima el însuşi. Mi-a făcut şi nişte fotografii, nu mai ştiu pe unde naiba sunt. Unde să fie, le-ai ars, observase precipitată, intrând tocmai cu oala de supă aburindă în mâini, mama. Strânsese din ochi spre mine, îndemnându-mă să nu divulg secretul păstrării uneia dintre ele. Iar tata se întunecase brusc la faţă şi încetase pentru moment să mai spună ceva. Eşti curios să afli ce îmi scrie Rennhoff? mă întrebase însă mai târziu, văzând că mă tot foiam în preajma lui. Diverse. Îmi scrie, de pildă, că acum la el în Pomerania trebăluiesc polonezii, că a devenit, ceea ce n-ar fi crezut niciodată, proprietar de săli de spectacole la Hamburg. Şi că mă invită să-l vizitez… Te pomeneşti că, îşi trădase adevărata preocupare tata, după ce mi-au citit scrisoarea, cum le stă în obicei, ăştia iar mă vor chema să le dau declaraţii. O vreme, nu mai ţin minte dacă ţi-am spus sau nu, mă tot chemaseră să le divulg negru pe alb ce misiune avusesem la Berlin înainte de război. În zadar le explicasem că fusesem trimis la studii, bursier, profesorul Ercea, de la drept comercial, mă propusese, căci mă dorea asistentul său. Ei nu şi nu, să le mărturisesc ce misiune avusesem, imposibil să nu mi se fi încredinţat vreo misiune!... În timpul convorbirii noastre în tren, domnul Magda îmi mai spusese că nu puţini îl bănuiau pe tata, dintre foştii camarazi, de legături oculte cu străinătatea. Nu te superi că ţi-o zic, adăugase, bătându-mă cu prietenie pe umăr. De aceea nu-l arestaseră, îşi tot dădeau ăştia cu presupusul, îmi dezvăluia în continuare interlocutorul meu ocazional, că era bine proptit dinafară!... Şi amintise numele lui Rennhoff, a cărui scrisoare el însuşi i-o adusese tatei, şi al încă unui individ, Cezar, de care tata însă nu-mi pomenise niciodată. Dar de ce ţi-a adus-o tocmai Magda? ţin minte că întrebase mama, imediat ce vă-

zuse în mâna tatei scrisoarea lui Rennhoff. Fiindcă, răspunsese el, e venită pe adresa baroului, iar pe Magda l-au reprimit de curând în barou. Numai eu învârtesc în continuare hârtii într-un fund de magazie, răbufnise cu năduf, în timp ce se aşeza la masă. Calm, calm, îl potolise mama ieşind. Ştiu, mormăise tata în urma ei, medicul!... Şi îşi turnase primul păhărel de afinată. ata nu dăduse curs invitaţiei lui Rennhoff, nici măcar scrisorii lui nu ţin minte să-i fi răspuns. De ce să nu te duci? îl întrebasem peste oarecare vreme. Te invită pentru a-ţi aranja consultaţii la cei mai renumiţi medici de-ai lor, cât ai să insişti să porţi bucata aceea de metal în tine? Nici nu mă prea deranjează, îmi răspunsese el râzând strâmb, doar iarna o simt rece, ca o arsură în coşul pieptului… Mă feream să-l bat la cap în prezenţa mamei, altfel ea mi-ar fi tăiat numaidecât vorba, ia vezi că ai mâine oră cu Larionescu, parcă o auzeam spunând, ţi-am eliberat masa în bucătărie. Pentru că bucătăria era cea mai călduroasă încăpere a locuinţei, obişnuiam să învăţ şi să-mi fac lecţiile acolo. Şi-apoi, deocamdată nici nu se putea gândi să plece undeva pentru mai multă vreme, adăugase tata, tocmai îi dăduseră, în fine, aprobarea să-şi vadă visul cu ochii, să intre în avocatură, adică. Dar nu se găsise pentru el loc decât în baroul cu doar câţiva avocaţi al unui orăşel dintr-un raion învecinat, fiind silit să facă zi de zi cu trenul naveta. Era mereu necăjit că acolo nu-l cunoştea nimeni şi că, deocamdată, nu-l căutau decât nişte babe procesomane, spunea, cu cauzele lor stupide, pe care niciun alt avocat nu dorea să le accepte. Dacă voia să prindă cheag, trebuia în primul rând să-şi câştige un renume. Plecând, s-ar fi năruit totul în urma lui. Nu destul m-au întrebat ăştia ce misiune am avut când m-am dus înainte de război acolo, vrei să mă ia acum la întrebări cu ce misiune m-am întors?... îşi călcase pe suflet să-mi spună în cele din urmă. Nu găsisem imediat replică vorbelor acestora şi o nesfârşită milă de el mă cuprinsese. Îmi rămăseseră în minte statura lui semeaţă din fotografie, călare pe calul cel alb cum era, zâmbetul uşor sfidător, de om gata să înfrunte orice pericol, îl vedeam acum prematur gârbovit, albit la tâmple, cu ochelarii lăsaţi pe nas, bătrâneşte, cu colţurile buzelor căzute, aplecat asupra tastaturii maşinii sale de scris Continental, cumpărată cu bani anume strânşi de la consignaţie. Când îmi spusese, parcă glumind, că poate pe von Rennhoff îl mustra conştiinţa, din moment ce îl invita cu atâta insistenţă la el la Hamburg, să-l ducă la medici renumiţi, fiindcă, într-un fel, s-ar putea zice că din cauza lui s-au întâmplat toate câte le-a pătimit, tata mă lăsase mut de uimire. Da, continuase el cu un zâmbet pierdut, ca să vezi ce importanţă poate căpăta un amănunt oarecare în viaţa unui om! Dar de ce n-o mai fi venind Moise? schimbase el brusc vorba, trădând o nerăbdare pe care de ceva timp abia şi-o mai putea ascunde. Căci era om de cuvânt, nici n-am crezut, când l-am luat pe lângă mine peste cine dădusem. Toate mi le făcea ca la carte, erau vorbele sale, mie îmi place să fac lucrurile ca la carte dom’ locotenent. Eram mereu scos ca din cutie, puteam să merg o zi întreagă prin noroi, în dimineaţa următoare cizmele îmi erau uscate şi văcsuite ca oglinda, iar uniforma întinsă pe spătarul scaunului, călcată ca pentru paradă. Îmi place, locotenent Opriţa, îmi zicea comandantul diviziei, generalul Dumitrache, de la nemţii ăia pe la care te tot trimit ai învăţat să te ferchezuieşti aşa?... Dar zilele treceau una după alta şi Moise întârzia să apară. Şi cu cât întârzierea se prelungea, cu atât mai des aducea tata vorba de dânsul. Numai cu iapa cea albă nu se împăca Moise, găsise din senin să-mi spună, în toiul altei discuţii. Îmi cerea mereu s-o schimb, calul alb e piază rea, dom’ locotenent, aşa se zice pe la noi, mă iertaţi că vă spun. Că duşmanul întotdeauna în călăreţul de pe cel mai ortoman cal trage, mai cu seamă dacă este alb. Cu calul alb te duci la paradă, nu la război. Dar mie îmi plăcea iapa asta, ne venise din herghelia de la Rădăuţi, purta un nume curios, Berezina!... Predestinat, aş spune acum. Ceilalţi ofiţeri o admirau, dar se feriseră s-o ia, poate gândeau la fel ca Moise, cine ştie? Şi lui Rennhoff îi atrăsese atenţia, e o Shagya-Araber, spusese numaidecât, şi eu am câteva exemplare acasă, lângă Rügenwalde, aduse din Cehoslovacia. Îmi place că te iubeşte calul, Herr Leutnant, mai zicea, nu abuzezi de el, o vezi cum îşi freacă botul de dumneata, pe noi, ceilalţi, nici nu ne bagă în seamă… Cum s-o fi lăsat pe mâna altora atunci? Spuneai că din cauza lui Rennhoff ai dat de necaz, prinsesem eu ocazia să-i cer explicaţii. Da, da, confirmase cu un diminuat chef de vorbă tata, poate am exagerat. Să

zicem că el a fost mai degrabă o unealtă a destinului. Şi când te gândeşti că în dimineaţa zilei aceleia, în care urma să-l reîntâlnesc pe Rennhoff, primisem vestea că te născuseşi tu!... Imediat ce ne întoarcem de la nemţi fac cinste, îi spusesem lui Moise, în culmea fericirii, în timp ce ne isprăveam pregătirile de plecare. Moise mă urma pretutindeni, ca un scutier credincios, de aceea Rennhoff îl poreclise Sancho Panza. Schau, Herr Leutnant, observa el râzând, când ieşea să mă conducă, după obişnuitele noastre întâlniri, din biroul său de campanie cu iz de mucegai, da wartet schon ihr Sancho Panza! e pusese o iarnă cum pe la noi numai rareori poţi vedea. În dimineaţa aceea ninsese şi căruţele convoiului de aprovizionare, cu care obişnuiam din motive de siguranţă să ne însoţim în drumul nostru, înainta anevoie, spre disperarea lui Strasmutzky, comandantul său, un polonez, ofiţer de carieră, pântecos, ca mai toţi de la aprovizionare. Călătorea înfofolit în pături şi era mereu auzit înjurându-i pe nemţi printre dinţi. Pe la amiază ajunsesem, fără alte neplăceri decât cele cauzate de zăpada abundentă. Inconvenientele mai mari obişnuiau să vină din altă parte, căci nu o dată convoiul fusese atacat, deşi ne aflam la mulţi kilometri în spatele frontului, de mici unităţi de comando inamice. Îmi terminasem destul de repede treburile şi mă vedeam deja pe calea întoarcerii la divizie, unde urma să îţi sărbătoresc venirea ta pe lume, când m-am pomenit abordat de un aghiotant. Că mă recheamă Rennhoff la dânsul, îmi comunicase. Herr Leutnant, îmi spusese cu gravitate colonelul revăzându-mă, pe lista aceea pe care mi-ai prezentat-o spre aprobare mai adineauri există o importantă omisiune. Îmi vorbea tacticos, după ce mă lăsase să mai fac şi vreo jumătate de oră anticameră, fiindcă tocmai intrase la el generalul von Mackensen, nu cel de la Mărăşeşti, fireşte, ci fiul aceluia. Ce omisiune, mein Kolonel? îl întrebasem ţâţâind de nerăbdare. Importantă, Herr Leutnant, ia dă-mi lista aceea încoace. Rennhoff îmi avizase lista de materiale, căci ne aprovizionam prin ei, imediat ce venisem, fără a o citi însă cu mare atenţie, aşternându-şi apoi sub ea, foarte preocupat de gestul său, semnătura. Avea o semnătură, ţin minte, cu tot soiul de mici dichisuri, nu uita niciodată să-şi treacă particula von înaintea numelui. S-a umplut armata germană de ţărănoi, mi se adresase cândva, dacă noi ăştia, care am construit-o, de la Friederich cel Mare începând, nu ştim să ne respectăm, atunci cine naiba să ne mai respecte?... Era să-mi scape, Herr Leutnant, tocmai mie, ofiţer de cavalerie, îmi spusese, aşadar, la a doua întrevedere Rennhoff, era să-mi scape faptul că pe lista voastră n-aţi trecut caiele! Aţi trecut potcoave, nu însă şi caiele. Păi cu ce-o să prindeţi potcoavele, hai?... Bine însă că mi-am amintit. Şi mai studiase o dată lista, la capătul căreia a adăugat cu grijă: Hufnagel. Apoi mi-o înapoiase, radiind de satisfacţie. Convoiul se urnise din loc între timp, Strasmutzky, deşi Moise îl implorase să mai aştepte, nu consimţise să-şi amâne nici măcar cu o secundă plecarea. Ne grăbeam să-l prindem din urmă, mai că îl şi ajunseserăm, când în preajmă ne răsunaseră primele împuşcături. Uşa de la intrare se deschisese brusc şi un val de aer rece, însoţit de fulgi mărunţi de zăpadă, se năpustise înăuntru. În cadrul ei îşi făcuse apariţia un om nu tocmai înalt, dar vânjos, purta o pufoaică cenuşie, cu umerii năpădiţi de ninsoare, şi o căciulă neagră, cu marginile roase, de sub care se iveau în dreptul tâmplelor smocuri zburlite de păr coliliu. Avea nişte ochi mici, spălăciţi, şi o mustaţă stufoasă, plină de promoroacă. Se oprise clipind des, ezitând, întrebându-se, poate, dacă nimerise acolo unde îşi propusese. Pe uşa neînchisă cum trebuie în urma lui continuau să se reverse înăuntru valuri de aer îngheţat. Atunci îl auzisem pentru prima oară în seara aceea pe tata vorbind. Bun venit, Moise! spusese cu o voce stinsă, abia auzită. Omul dinaintea noastră îşi învinsese, ca sub şocul unui impuls electric, ezitarea. Dom’ locotenent! strigase. Dom’ locotenent, sunteţi rănit! Staţi aşa! Lăsaţi-vă mereuţ pe mine!... Îl ridicase pe tata în cârcă, aplecându-se adânc sub greutatea lui. Acesta, vlăguit, se lăsase cu totul în voia sa. Hai, dom’ locotenent, spusese, icnind la fiecare mişcare, noul venit, hai că răzbim noi cumva la liman!... Mie nu-mi aruncase nicio privire, de parcă nu aş fi fost de faţă. Îmi trebuiseră câteva clipe bune ca sămi revin după cele întâmplate. Atunci mă repezisem şi eu pe urma lor afară. Trecând însă pragul uşii, simţisem că picioarele mi se taie de spaimă. Înaintea mea nu se zărea altceva decât un câmp înzăpezit, peste care coborâse de-a binelea umbra înserării. Pornind din dreptul uşii, de care nu găseam tăria să mă desprind, un şir de urme adânci, însoţite de picături mari de sânge, se pierdeau în depărtare. Sub ochii mei, spulberată de vânt, zăpada începea deja să le acopere.

Marius Chelaru În prim-plan

Emilian Bold, Ilie Seftiuc, Pactul RibbentropMolotov

n preajma aderării noastre la NATO sau UE în România se vorbea despre încheierea unor tratate cu vecinii care aveau, între altele, conform declaraţiilor vremii, şi menirea de „asigura” „forurile internaţionale” că nu aducem cu noi o serie de „diferende” „istorice”. Despre cum s-au încheiat acele tratate, chiar şi despre acest tip de motivaţie, mulţi au avut şi au rezerve serioase, iar parte dintre ele se văd „oglindite”/ „întărite” în câte un episod al politicii actuale – vezi, dintre cele mai mediatizate, Insula Şerpilor, Canalul Bîstroe şi, de ce nu „problemele” Basarabiei, Bucovinei de Nord ş.a. Unul dintre actele ale căror urmări se văd şi astăzi nu doar în ce priveşte România, abordate diferit funcţie de cum au ştiut ţările implicate să se situeze într-un plan sau altul al discuţiilor/ împrejurărilor diplomatice, politice şi economice este Pactul Molotov – Ribbentrop. Cei doi autori îl definesc încă din start drept „anticamera celui de-al doilea război mondial”, „un exemplu concret, dintr-atâtea altele al responsabilităţii conducătorilor şi regimurilor lor susţinute prin mijloace inumane, dictatoriale, arbitrare”. Sigur, astăzi şi Germania şi Rusia au alt loc în geopolitica europeană şi mondială. Dar şi modul în care au „rezolvat” unele aspecte legate de pactul acesta este diferit faţă de „soluţia”, de pildă, găsită nu doar pentru România. Nu e vorbă, nici politicienii noştri nu au ştiut sau nu au putut să găsească ori să folosească prilejurile oferite de istorie în folosul ţării noastre. „Misiunea istoricului” este „de a nu acuza sau critica, ci de a explica”, scriu cei doi autori. Şi fac acest lucru în volumul de faţă, în care abordează pas cu pas premizele, cadrul istoric/ politic al semnării pactului, consecinţe imediate ş.a. tructura cărţii: Partea I. Antecedente (Cap. I. Introducere în problemă, Cap. II,. Noi orientări diplomatice, Cap. III. Relaţii germano-poloneze, Cap. IV. Roosevelt şi Chamberlain intervin fără succes, Cap. V. Acţiuni diplomatice în preajma semnării pactului), Partea a doua: Consecinţe (Cap. VI. Semnarea pactului – Fapte şi ecouri imediate, Cap. VII. Pactul de la 28 septembrie 1939. Cucerirea Ţărilor Baltice, Cap. VIII. Războiul sovietofinlandez, Cap. IX. Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale reflectate în documente din Arhivele secrete sovietice, august 1939 – mai 1940), Concluzii şi, în final, abstract, tradus de Irina Croitoru, Bibliografie şi Indicele general al Alexandrinei Ioniţă. Să încheiem cu o frază „cheie”, aş spune, din concluziile volumului: „Bomba anului 1939 n-a fost, după opinia noastră, izbucnirea celui de-al doilea război mondial […] a fost semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german şi Anexa sa secretă privind împărţirea sferelor de interese în Europa”. Consecinţele acestui pact, dar şi ale modului de abordare al „discuţiilor” de după 1989, în procesul de „reaşezare” al Europei, al schimbărilor din fosta URSS, de către politicienii şi factorii de conducere din România ne vor apăsa mult timp. Poate că, dincolo de explicaţiile şi detaliile care ţin de istoricul pactului, cartea semnată de Emilian Bold şi Ilie Seftiuc ar trebui cunoscută şi citită şi pornind de la aceste aspecte.

Emilian Bold, Ilie Seftiuc, Pactul RibbentropMolotov, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, indice general de Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială „Demiurg Plus”, Iaşi, 2010, 238 p.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat 14 Constantin Buiciuc

Horaţiu Suciu

Impresii de cãlãtorie

Ce căutaţi aici, români?* România - 2012 Cât de antisemiţi (rasişti) mai suntem? Jurnal francez D P (6)

Sâmbătă, 16 iunie 2007

limbare rapidă prin Paris. Microbuzul a oprit puţin în faţă la Jardin des Plantes. Plimbare pe jos prin grădină, printre tot felul de vegetaţii, poze la statuile lui Lamarck şi Buffon. Plimbare cu microbuzul: Piaţa Bastiliei, Notre Dame, Luvru, Muzeul Orsay, Domul Invalizilor, Turnul Eiffel, Arcul de Triumf d’Etoile, La Defense. Oprire scurtă în Piaţa Vosges. Ploaie uşoară, cu picuri rari, luminoşi. Consilierul local Dragoş Ivan, un tânăr brunet, înalt, frumos, îmbrăcat în alb, căuta o toaletă. Eu, la fel. Deodată, el a văzut, într-un hol, semnul, scris mare, “Toilette”. A intrat rapid, în timp ce eu am apucat să văd, pe faţadă, inscripţia “Maison Victor Hugo”. Dragoş Ivan a întrebat dacă poate merge la toaletă. I s-a răspuns că da, dacă va lua un bilet. “Şi cât costă biletul?” “E gratuit!” Dragoş Ivan s-a întors către grupul de români, care aştepta la intrare, şi a strigat: “Haideţi! E gratis!” Un lucrător de la muzeu, un negru cu un sacou vişiniu şi cămaşă albastră, a întrebat speriat: “Toţi vor să meargă la toaletă?” Am mers numai noi doi, în cea mai mare grabă, urcând scările largi de lemn, bine întreţinute, până la etajul trei. Abia am apucat să intrăm în câteva săli somptuoase, dominate de mari tablouri, şi să facem câteva poze. Microbuzul ne aştepta staţionat pe un loc interzis. După – amiază, stagiu de dans baroc, la Conservatorul de Muzică din Franconville. A fost făcut un istoric al dansului francez dintre 1650 şi 1750. A fost prezentată copia primei pagini a unui tratat de dans (din 1700). Au fost descrise sarabanda şi menuetul. Elevele românce au vizionat un mic film care prezenta dansul baroc. Apoi au participat la o lecţie de dans baroc (menuet).

Duminică, 17 iunie 2007

n metrou, spre Paris, fiica mea, Otilia, prietenul ei, Dan, şi eu. Cei doi, medici cardiologi rezidenţi, lucrează la clinici de cardiologie din Franţa. Întâlnire surprinzătoare, pe peron, cu Dragoş Ivan şi cu gazdele lui franceze, Claude şi soţia sa. Prima parte a zilei am petrecut-o împreună. Vizită, cu intrare liberă, la o expoziţie din Micul Palat: arta lui Ludovic al XVI-lea, bijuterii, tablouri, fotolii, statui; picturi de impresionişti: Claude Monet (Soare la apus pe Sena la Lauancourt, efect de iarnă – 1880), Alfred Sisley, Camille Pissaro; tulburătorul tablou Somnul, din 1866, al lui Gustave Courbet. Prânz la restaurantul “La Procope”, fondat în 1686. Doi francezi şi patru români. În restaurant, cel mai vechi din Paris, s-a păstrat atmosfera trecută, printr-o restaurare inteligentă. Noile achiziţii tehnice (lumina electrică, climatizarea, computerizarea) au fost incluse armonios în vechea alcătuire. Cărţi vechi, îngălbenite, cu coperte de mătase roşie şi de piele, într-o dezordine studiată, globuri pământeşti cu continente galben – portocalii şi cu contururile marilor descoperiri geografice, pagini mari de ierbar, pe pereţi. Sus, la mansardă, tipografia, cu diferite caractere de litere de plumb. Îmbinare rafinată între lambriuri de lemn cafeniu, catifea roşie şi oglinzi cristaline, scări interioare întortocheate, cu balustrade aurii, lustruite, la diferite nivele; becuri electrice închise în felinare, becuri ascunse, discrete, cu lumină punctiformă. Sistem ingenios de geamuri şi de oglinzi în unghi drept. Privind din restaurant afară, vedeai cum pietonii veneau, dispăreau, apoi reapăreau, din neant, mergând în sens invers. Am mâncat: amestec de salată cu somon afumat, frigărui de vită cu cartofi prăjiţi, salată şi sos bearnez, păstrăv cu migdale, supă de ceapă, melci, spumă de ciocolată cu amareto (variantă de cafea). Nu a lipsit tradiţionalul excelent vin roşu. Într-un acvariu destul de mare: crabi cu cleştii prinşi cu o bandă roşie. Un cleşte lung, metalic, strălucitor, era prins de acvariu. Cu el erau apucaţi crabii pe care îi doreau clienţii. Apoi crabii erau gătiţi. Deasupra, pluteau peşti indiferenţi, liniştiţi. La Marele Palat, am văzut expoziţia “Vârsta de aur a Indiei. Imperiul lui Gupta”. Sculpturi în gresie roşie: elemente de decor arhitectural (ochi de bou), o divinitate fluvială, cu forme opulente, Vishnu, Shiva şi

Parvati, Shiva androgin, scene din viaţa lui Budha (o stelă din secolul V). Am aflat că tradiţia budistă acceptă opt întruchipări ale lui Budha, manifestate sub forme umane. Prin urmare, am văzut mai multe întrupări ale zeului suprem indian, printre care: capul lui Budha (din secolul V) şi ultima lui întrupare umană, Maitreya, din acelaşi secol V. Mi-a plăcut mult un bust al lui Budha, din gresie albă, în care zeul ţine ochii pe jumătate închişi şi are un surâs după care se ascunde o imensă bunătate. Sala a doua conţinea picture murale, iar din sala a treia am remarcat trei altoreliefuri monumentale, din gresie roşie, dedicate zeului Vishnu (din secolul VI). În sala a patra erau numeroase întrupări ale lui Budha: zeul meditând (teracotă), capete (stuc), cap (fier cu urme de aur), statui (bronz). Mi-au plăcut două elemente de decor arhitectural. Primul prezenta o tulpină vegetală fin cizelată, ridicându-se de-a lungul unei tije ondulate, care ieşea din ombilicul unui pitic aşezat. Al doilea, făcut din calcar, din secolul V, prezenta un muzician într-un “ochi de bou”. Am mai admirat şi o colonetă compusă din mici reliefuri care întruchipează manifestările lui Vishnu. Privind statuile indiene din gresie roşie, am auzit în spate vorbă românească. Am crezut că fiica mea s-a întâlnit cu vreo româncă pe care o cunoaşte. Eroare: erau două doamne distinse şi un domn, tot distins şi, pe deasupra, cărunt. Priveau cu evlavie exponatele şi făceau comentarii de cunoscători. În trenul de întoarcere: un RER plin de negri, asiatici şi francezi. Cei mai mulţi pasageri au coborât la primele staţii din banlieue. N-am observat că vagonul era aproape gol. Otilia şi cu mine (Dan a coborât la o staţie anterioară) am vorbit cam tare şi deodată am auzit o voce de ţigancă: “Ce căutaţ aici, rumâni?” Am încremenit şi nu am mai vorbit. Erau vreo patru ţigănci pe care, ele fiind în spatele nostru, nu le observasem. Ţiganca a continuat, cu inconfundabilul accent romani: “Vă e ruşîni sî vorbiţ? Rumânia e o ţarî frumoasî! Nu ca turnuaifăl, notredame, arcudetriumf. Avem arcudetriumf al nost’!” Noi tăceam. O ţigancă grasă, îmbrăcată în verde, s-a aşezat mai aproape de noi: “Eschiuzmi, di ci nu vorbiţ? Vî e ruşîni că sunteţ rumâni?” Ne-am ridicat amândoi şi am ieşit repede, în huiduielile puternice ale urmaşelor unor indieni, alţii decât cei pe care îi văzusem imortalizaţi în piatră, la muzeu. Am coborât la prima staţie şi am urcat în vagonul din faţă. Ne-am instalat pe primele scaune de la etaj, de lângă ieşire. Am vorbit numai în şoaptă. Deodată, a urcat treptele un bărbat uscăţiv, brunet, cu o cămaşă cadrilată, verde. Se clătina, întindea mâna şi cerşea. Cânta în gura mare: “Mamă, tată, muică, nu am bani de băut şi chefuit!” Apoi spunea, întinzând mâna căuş: “Silvuple, escuze deranj!” Am rămas muţi ca nişte sfincşi şi nemişcaţi ca stanele de piatră, când a întins mâna spre noi. Nici la francezii din vagon n-a avut succes cântecul lui de mare petrecăreţ, plecat de pe meleaguri mioritice în marea Uniune Europeană, tocmai în oraşul – lumină. A părăsit vagonul cu mâna goală. Într-o singură oră, m-am întâlnit de trei ori cu iubiţii mei compatrioţi, dintr-o ţară frumoasă – vorba ţigăncii. Atunci ce mai caută ea şi alţii ca ea, pe alte meleaguri? Şi nu se plimbă sub arcul nostru de triumf, triumfali şi triumfători… *Constantin Buiciuc, Ce căutaţi aici, români?, Editura Marineasa, Timişoara, 2010.

(4) acă tot suntem la capitolul “de- imi dau cu parerea... Evreii sunt in general fecte”, să-i dăm tare. Danis: ”[...] foarte destepti(nu degeaba au fost alesii lui Intradevar, noi ne inchinam lui Ii- Dumnezeu) dar din pacate sunt destui de sus (Mesia) pe care voi l-ati omorat. Nimeni multi care sunt dominati de diavol si lucranu cred ca nu va respecta ca popor, asa cer- rea lui(acum societatea crestina este in mare taret cum sunteti, tot timpul pusi pe harta si parte distrusa, si multi oameni din celelalte scandal, tot timpul avand grija sa spuneti ce popoare fac lucrarea diavolului). Ei de foaroropsiti sunteti si cum toti va ataca din toate te mult timp s-au aflat sub influenta satapartile cu toate ca voi faceti acelasi lucru.”. nismului(fariseii, sionistii,etc.) ce le-au murComandor-ul Gutza Shutza din Pleshcoi, cu darit sufletele multora dintre ei. Pacatul se un limbaj pe care i-l scuzăm de această dată, transmite ereditar, astfel evolutia unui popor nu se lasă mai prejos: “Mai Orwell-Bizon- este determinata foarte mult de faptele sale. Dromader, tigan palestinian boschetar, ma- Cleptomania si alte asazise “boli moderne” nanci cacat cu polonicul prin intermediul a sunt de fapt forme ale pacatului transmis atatea nickuri ca ma intreb cat ai avea de genetic, doar credinta in Dumnezeu prin mancat daca ar trebuii sa golesti haznalele rugaciune si smerenie poate elimina pacatul. ciuhabiulor care v-au ciomagit pe unde Din pacate societatea moderna nu mai v-au prins cand la haos v-atzi dedat. De ce considera pacatul o boala sufleteasca si il v-au decimat fratzii vostrii Iordanienii?, dar accepta sub umbrela extinsa a tolerantei. Libanezii? dar Irachienii, dar Sauditzii? Alt lucru despre evrei, o parte(nu toti) si-au fiindca ei stiu ca nu suntetzi decat o minge dezvoltat in timp o depravare sexuala iesita de ping-pong pentru interesele lor nationale? din comun si asta a fost un motiv principal Pentru ca daca va dau prea mult nas in pro- pentru care au urat din toata inima sociepriile lor tari le taiatzi gatul si vretzi sa punetzi tatea crestina, si s-au luptat cu toata puterea mana pe putere? Pentru-ca fratzii voshtrii sa-i distruga valoriile. Insa sper ca o parte musulmani stiu ca de fapt nici macar nu des- dintre ei sa se “trezeasca” in ceasul al 13cindetzi din arabi ci din fosti antici marinari lea, caci dupa revenirea lui Iisus cred ca greci cretani? Habar nu ai cine au fost Kaza- poporul evreu, care pana acum este ca un rii.”. Grigore Ureche vine cu dovezi concre- blestem pentru celelalte popoare, va deveni te: “Minciuna face parte din ADN-ul lor. Doar o binecuvantare pentru celelalte popoare (in cateva exemple. “Fuga din Egipt”, a fost in sensul ca le va ajuta sa lupte impotriva pafapt alungarea lor din Egipt de catre Faraon. catului).” OBSERVATOR, e cu totul de aProbabil de buni ce erau. “Ratacirea prin de- cord: “Da dar inteligenta lor este anihilata sert”, timp de 40 de ani. A fost in realitate de ticalosia lor proverbiala. Si de rasismul practicarea talhariei prin desert in tot acest lor.” Problema defectelor se încheie prin intimp. Tinta lor erau caravanele cu marfuri. tervenţia unui Un Evreu care nu mai rezistă “Sosirea in tara fagaduintei” a fost infiltra- şi se pocăieşte admiţând că: “Noi evreii ne rea in localitatie zonei, prin asasinarea in pricepem la afaceri, stim cum sa scoatem timpul noptii a membrilor gospodariilor lo- bani si din piatra seaca Acest lucru este docale. Ingroziti, localnicii isi abandonau lo- vedit si de vechile proverbe si zicalele evrecuintele. “Manuscrisele de la Marea Moar- iesti: 1)Familia nu trebuie sa stea niciodata ta”. Sunt falsuri in totalitate. Stiti povestea inaintea profitului. 2)Contractul odata seminventata. Cu pastorul caruia i s-a ratacit nat este sfant (dar numai intre evrei). 3)Nio capra si a descoperit in grota unde intrase mic nu este mai important decat sanatatea capra, manuscrisele vechi de 10.000 de ani. - decat poate banii. 4)Un evreu fara profit Nimeni nu are astazi acces la ele, nici pentru nu este evreu 5)Viata e trecatoare dar banii datare, pe motiv ca ...se deterioreaza.”. sunt vesnici. 6)Trateaza-i pe oamenii ce iti andr007, la cât scrie, pare cel mai mare sunt datori ca pe cei din familia taexpert în evrei şi “defectele” lor: “Nu, in nici exploateaza-i! 7)Exploatarea incepe de un caz nu glumesc. In caz ca nu stii te poti acasa”. Gata, s-a pus punctul pe i. Ce era documenta foarte bine aici: Declaratie Ben- de dovedit s-a dovedit printr-o mărturisire janin Freedman (evreu sionist convertit la completă. De acum avem “dovada” dpe increstinism) despre implicarea sionistilor in ternet. Un evreu care “recunoaşte”. WWI si anume pentru a aduce SUA in razboi olonel Johann S Weber aduce si a nu se realiza pacea in 1916(subtritare o perspectivă nou în discuţie: in limba romana), scrieti pe youtube: Cele“Evrei nu mai exista demult, de brul discurs al lui Benjamin Freedman Des- mii de ani... Cei de acum care se prezinta pre istoria evreilor sionisti(satanisti) cu date fals ca fiind evrei, sunt de fapt triburi de dintr-o bibloteca evreiasca prezentate de ca- kazari, populatie mongoloida, nomada,care tre un evreu degustat de acest adevar ascuns au ales religia iudaica pentru a revendica lumii crestine intr-un documentar realizat si ei un teritoriu (Palestina) unde n-au nici in 1984, precum si evenimente politice reali- o legatura istorica sau stramoseasca. A spuzate cu ajutorul acestora, despre pactul din ne ca exista azi evrei ,e ca si cum ai spune 1933 dintre evreii sionisti si Germania na- ca romanii sunt daci, iar italienii romani zista, scrieti pe youtube: the other Israel (din fostul imperiu roman) :))))) Si daca 1933: Zionists sign a deal with Hitler - The sua si tarile colonialiste vestice le-au creat Transfer Agreement Despre masacrarea pa- si ”evreilor” o tara a lor (artificiala, e adelestinienilor de catre armata statului Israel, varat, construita pe pamantul arabilor) de despre faptul ca sionistii ucid oameni, in ce nu se duc sa traiasca in Israel? Sunt mai special copii, pentru a le lua organele si a multi “evrei” care locuiesc in state decat in le vinde in Israel, despre comportamentul israel !!!!!!”. Aici, cu regret alex` zice: “daca animalic al sionistilor, scrieti pe youtube: nu erau americanii, evreii erau de mult stersi ZIONISTS WON’T LET YOU SEE THIS ON de pe fata pamantului...” şi zeus, care nu YOUR TV... Se vede ca esti ultranationa- înţelege: “Eu ii prefer pe evrei decat pe lism, a nu ascunde mizeria sub pres nu este musulmani!Musulmanii au un unic scop,sa tradare. Adevarul trebuie spus chiar si atunci distruga crestinatatea!”. gigi nu se lasă: cand nu iti convine. Aceste cazuri prezentate “Greşit, musulmanii îl recunosc pe Iisus sunt exemple concrete, care pot crea o ima- Hristos ca mare profet. Evreii vor exterminagine de ansamblu pentru a vedea adevarul. rea creştinilor, sionismul e cel mai periculos Cat despre sionism(steaua cu 6 colturi care terorism din lume!.”. ...dar sergio! Sergio este si pe steagul statului Israel, organizarea ne aduce, îna-poi, la oile noastre: “astia ma in masonerii, scrierile numite talmud, de fapt intereseaza foarte putin, ceea ce ar fi intereinterpretari sataniste ale legilor lui Dumne- sant ar fi o harta a tiganilor, astia sunt o azeu,etc) crede-ma stiu destul de mult ca sa devarata problema.”.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat Ion Cocora

să privească ploaia să se închine triunghiului să constate că imaginaţia lor nu face doi bani să descopere că trebuie să-şi cumpere o umbrelă

Mă joc

Ion Cocora la Lugoj, 25 septembrie 2012

Într-o seară de noiembrie În curând voi pleca să îngroş rândurile celor ai nimănui celor de nicăieri celor fără de ţară aşa îmi zicea mama într-o seară ploioasă de noiembrie cu o zi înainte de a împlini optzeci şi patru de ani îţi promit că voi învăţa limba mandarinului a broaştelor ţestoase a pietrelor sub cascadă a poemului credibil senin lipsit de încrâncenare că mă voi purta rezonabil cu prietenii tăi poeţii băieţii aceia din lume cu tinereţea decapitată în mansardele igrasioase ale secolului douăzeci unde cu sânii unor fete cumsecade şi o sticlă de vodcă se ajunge la apogeul libertăţii de exprimare nu-i voi dojeni când nu-şi găsesc ochelarii le voi ţine capul pe genunchi mângâindu-i pe creştet le voi spune că eşti bine că posibilitatea de a te bucura de călătoriile la care aţi visat a venit prea târziu că oricât de adânc te afunzi în izvorul calului cu aripi frica rămâne aceeaşi nu scapi de ea

Rochia de mireasă Rochia de mireasă stă în faţa oglinzii e numai imaginaţie ochi şi urechi îşi închipuie mireasa în baie sub duş vede pielea ei aburind aude susurul apei când îi dezmiardă sânii şi tot ce mai rămâne de arătat vederii ca lumea să meargă înainte

Citesc kafavis Stau în fotoliu fără să mă mai gândesc

cum voi suporta castitatea senectuţii îmi beau cafeaua îmblânzită cu lapte citesc kafavis şi îmi spun cât de puţin îţi trebuie câteodată să fii fericit să fii euforic să nu simţi anii ce te apasă să nu te plângi că de picioare şi de mâini îţi atârnă saci de nisip să exulţi ca între două pulpe de curând epilate să fluieri cu depravarea unui amnezic să ai senzaţia că abia atingi pământul că duci pe umeri baloturi invizibile cu fluturi

Între smerenie şi păcat Şoldul tău plin de fantezie alunecos şiret fierbinte conştient de propria-i celebritate îl trec prin toate capcanele textului vlăguindu-l de orologii şi indiferenţă îl întărât cu detalii ca şi când i-aş descrie liniştea de după împărtăşanie ori poate num ai urmarea unei anestezii pentru o memorie ce încă mai crede că dezvinovăţirea e o realitate duioasă îl târăsc între smerenie şi păcat până când nu mai poate să îndure buzele mele deasupra lui fără să-l atingă nici ochii privindu-l îndelung de parcă ar privi o litografie

În două cercuri paralele Mă închin părului tău secret, care este triunghiul perfect al Divinităţii, Apolinaire Am ajuns să o vedem şi pe asta trăim adică în două cercuri paralele în care ne învârtim până ameţim tu aceeaşi şi mereu alta ca şi obsesiile muribundului când sicriul i se târăşte pe trup precum omida eu nu cunosc fericire mai mare decât atunci când îţi vedeam părul secret cum creşte ca rogozul cum acoperă dicţionarele cum acoperă istoriile literaturii în fiecare sfârşit de săptămână stăteam într-un hamac departe de sindrofiile cu bufniţe şi şerpi gânditori e rândul altora acum să-ţi fie credincioşi ca şi un maidanez portarului de bloc

mă joc de o viaţă cu tine de-a v-aţi ascunselea viaţa mea grăbeşte-te şi găseşte-mă odată nu vezi că locul unde m-am ascuns e din ce în ce mai strâmt pereţii între care s-ar zice că trăiesc se strâng tot mai mult şi de teamă că îmi vor sfărâma oasele ori mă vor lăsa fără de aer nu mă mişc nu respir nu închid ochii o moarte în somn nu e ceea ce să mă mulţumească deşi s-ar putea să aibă pântecul cald un surâs binevoitor să fie dispusă chiar nu se ştie la ce te poţi aştepta să împărţim ofurile în acelaşi aşternut între două fumuri trase din aceeaşi ţigară poate nici nu ar fi rău dar povestea în mare s-ar asemăna cu un sfârşit de roman când după lectură nu rămâi decât cu nişte hohote de indignare „pe cât a fost de norocos ar fi fost de mirare ca norocul să-l părăsească înainte să-l părăsească viaţa” gândul că iar trebuie să-i aud spune-le doamne că va îndepărtat până şi moartea de mine.

Analogii tandre E o seară senzuală pe care ar trebui să o scriem împreună pe un perete şi să locuim în ea tu să-i numeri semnele diacritice să-i înscenezi vernisaje eu să-i descopăr analogii tandre să-i îmblânzesc himerele nu te nelinişteşti că întotdeauna cu o sacoşă pe umăr şi câteva cărţi gata oricând să scoată din încurcătură sunt pregătit de plecare cum să mă întorc nu se renunţă uşor la o intimitate cum ar fi aceea când eşti surprinsă în pat cu capul pe pernă şi cu braţele goale deasupra plapumei

Pe hornul casei Pe hornul casei din copilărie se mai întoarce oare primăvara la cuib barza desenată o iarnă întreagă în palma colegelor de clasă unde speram să găsesc puţină căldură să nu-i îngheţe picioarele şi ciocul fericit eram doamne atunci puteam în fiecare seară să-mi închipui

Leonard Ancuţa

Cîntece pentru Jusa (fragment) la un moment dat toate ştiinţele se vor numi iubire ţineam în mînă o prună zemoasă şi aveam stomacul gol mă gîndeam că peste o vreme o să fie uscată scofîlcită dar luminînd o frumuseţe tot mai stranie ca un secret care devine din ce în ce mai adînc odată cu timpul şi-o vedeam pe ea înfrumuseţată în fiecare zi de un pictor invizibil ale cărui mîini înfig pensule în culoarea zilelor şi-o imprimă-n obraji în ochi – lumea oglindită pe cer la fiecare intersecţie un copil murdar o şterge cu racleta de parbrize nu ştii ce zi e azi din cînd în cînd sînt zile care se nasc fără nume dumnezeu coboară pe pămînt se îmbată se bate mai înjunghie pe cîte unul mă gîndesc la ea cînd scutură cearşafurile şi dragostea noastră se împrăştie peste oraş atunci îţi dai seama că sînt zile cînd bunul dumnezeu îţi dă de băut şi în beţie perfecţiunea înseamnă că nu-ţi mai cresc unghiile părul că nu mai ieşi din tine şi căutările au luat sfîrşit plin pînă la buză locuitorul unui pahar ce stă să se verse dar ferit de orice cutremur şi atunci te întrebi cu vocea femeii lui dumnezeu: oare în afară de iubire cîte promisiuni de fericire mai rămîn disponibile? frica nelămurită că lumea vrea să fure cărămizi din gardul grădinii unde ne sărutam ca să le pună sub picioarele mai scurte ale meselor se scurge pe străzi mici şiroaie sub tălpile trecătorilor

şi ei par mai înalţi tot mai înalţi şi încearcă să vadă dincolo peste piepturi în sufletele celorlalţi noi vom rămîne împreună ultimii oameni pe o planetă care se prăbuşeşte în soare înainte s-adormi purtînd pe buze un zîmbet nedezlegat încă de la facerea omului îţi voi şopti cu glas rece înfige seringa asta adînc la rădăcina fericirii după ce-ai aruncat în mine cîinele mort îţi spuneam că mă doare orice trăiesc, că sînt atît de gol încît nu-mi mai ştiu marginile; dar nu te puteam scoate din încăpăţînare, doar urîţeam aerul în jurul meu ca şi cum supliciul mi se răsfrînge-mprejur; un cîmp întins de rapiţă înflorită şi maci în mijlocul căruia o cisternă imensă, ruginită. dintr-o dată o adiere face apusul să pară mai fad ca de obicei iar macii mai vii de parcă metalul s-ar descompune în lacrimi. nu-i suficient că între noi cuvintele îşi lasă umbra în cercuri iar aerul se umple de funingine; inima-mi alungă sîngele cum lepezi căţeii pe hududoaie şi-o unghie de oţel creşte prin ea. acum fiecare secundă-i un an, căţeii s-au întors dulăi; mă las muşcat pînă carnea mi-e toată o suferinţă. şi chiar dacă tac cerul se umple de pescăruşi. şi-n loc de piept, ţipătul lor – peştele cînd se transformă în piatră. în mine viaţa-şi aruncă singurul pui, născut mort. nici nu ştii cît doare să-ţi spună cineva nu eşti ceea ce îmi doresc. un cui în care poţi atîrna toate tablourile

că voi înnopta pe marginea uni şanţ aşteptând să vină somnul să o visez pe gytte grossman paparudă fericit eram doamne atunci când trăiau amândoi părinţii putem să cred că realitatea e chiar fotografia unui talger de argint pe care nechează un cal roşu

Ceea ce se uită Nu poţi să-mi ascunzi nimic ştiu mai mult decât poţi să-ţi închipui despre nasturii de la bluza ta despre nările tale întinse ca două aripi de liliac peste plantaţiile de tutun ceea ce se scrie se uită ceea ce se uită se scrie nu pot să-ţi spun nimic despre lumea cealaltă conversez cu tine despre oricare alte teme doreşti dacă sentimentele ţi se revarsă din trup în cascadă mă pun de-a curmezişul în calea lor în criza mea de imaginaţie fotografia ta mi se lipeşte de ochi precum un timbru pe o carte poştală

Mă simt bine Mă simt bine cu voia lui dumnezeu nu-mi este frică de nimic proviziile necesare pe cât mi-a stat cu putinţă le-am făcut precum orice om prevăzător nu am de ce să-mi fac griji sicriul alături de şifonier stă în dormitor rezemat de perete nu lipsesc din ele cele necesare ca să nu fiu arătat cu degetul şuşotindu-se că mi-am risipit economiile şi viaţa pe femei şi băutură vechiul costum de nuntă deşi se tocise pe la coate şi butoniere a fost ajustat de minune i s-au băgat câteva fâşii de piele în talie şi chiar e lejer nici nu s-ar zice că a răbdat şi văzut atâtea sărmanul cămaşa cravata pantofii şi toate celelalte sunt la rândul lor într-o stare perfectă puţină atenţie nu strică totuşi când va veni clipa să mă faceţi ca nou un amestec de mirosuri de naftalină şi lavandă s-ar pute să vă înţepe nările dar nu e nimic grav în asta important e să nu uitaţi că în pivniţă se află mai mulţi saci burduşiţi cu pământ adus cu pumnii de la rădăcina prunilor de pe dealul morii o dovadă că nu am fost pe atât cu capul în nori pe cât se spunea m-am gândit pentru puţină siguranţă să aveţi la nevoie cu ce mă acoperi dacă se va întâmpla cumva ca în momentul acela să se treacă printr-o criză de pământ

uneori ne e teamă că o să ne trezim singuri. de parcă singuratatea n-ar avea nimic nobil. de parcă înăuntru aş avea un animal care se hrăneşte din mine asemenea unei oglinzi unde mi se-arată tot ce-am pierdut în locul chipului. singurătatea este o fetiţă fericită între jucăriile ei. şi nu pot ajunge la ea. îmi ating pielea îmi sînt atît de străin încît dacă mă tai la deget sîngele curge într-o culoare necunoscută. aşa e frica: are frumuseţea ei, părul ei lung cu vîrfurile ieşite din ziua de azi cu rădăcinile dincolo de amintiri. atît de frumoasă era că atunci cînd ieşea din casă cerul se lipea de pămînt. şi-o iubeam fără s-o ating şi singurătatea ei eram eu. uneori ne e teama de noi înşine; să nu ne fie. singuratatea e cînd îţi rupi un picior şi cineva te ajută să mergi mai departe, fără să întrebe dacă poţi de unul singur. aşa sînt oamenii: tărgi te duc înspre moarte în timp ce-ţi şoptesc aproape zîmbind stai liniştit, va fi bine. atît de frică să-mi fie: cu lama despic o cascadă în două sigurătăţi apoi adorm cu ochii deschişi în mine ca şi cum aş privi întunericul. eşti singur doar atunci cînd vrei să vezi oameni. singurătatea, Jusa şi o linişte din aia cînd înălţarea pînă la dumnezeu se face mergînd pe pămînt, ca dintr-un sat în altul. eram singur. uneam singurătatea cu ea însăşi şi respiram un măr stricat în interiorul altui măr. eram singur şi de singurătate am vomitat odată un dig. şi la un moment dat singurătatea a dispărut. în loc a rămas ceva mai trist decît un om ce trăieşte într-o fiinţă care şi-a pierdut deja genul.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat 16 Raimondo Mario Rupp

Episcop Alexandru Mesian – Ecumenismul – drumul spre unitatea creştină C

u sprijinul Consiliului Judeţean Timiş, la Editura Surorilor Lauretane din Baia-Mare a apărut cartea cu titlul: Ecumenismul – drumul spre unitatea creştină, scrisă de Prea Sfinţitul Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj. Monseniorul Angelo-Narcis Pop, Vicar general al Eparhiei de Lugoj, ne prezintă, în Prefaţa cărţii, valoarea acestei lucrări prin care autorul „ne arată în paginile sale cât de simplu se poate trece de la partea teoretică la cea practică a ecumenismului, sau mai simplu spus, cât de mult se poate scurta distanţa de la vorbe la fapte atunci când se doreşte din adâncul sufletului acest lucru”. Dorinţa de unitate creştină este o preocupare tot mai mare între creştinii de toate confesiunile. Prea Sfinţitul Alexandru subliniază în primele fraze din introducerea lucrării, scopul acestei cărţi afirmând că „nu este un tratat de ştiinţe ecumenice, aşa cum la ora actuală se studiază în diferite universităţi catolice”. Conţinutul cărţii cuprinde mai mult evenimente de pe „drumul ecumenic”, în special din perioada de după decembrie 1989, când au avut loc mari schimbări o dată cu prăbuşirea sistemului ateo-comunist în ţările din răsăritul Europei. La foarte multe din aceste evenimente ecumenice Prea Sfinţia Sa Episcopul Alexandru a luat parte, atât în ţară cât şi în străinătate, toate acestea făcând parte din aşa-numita mişcare ecumenică care include toate confesiunile creştine din întreaga lume. „Un loc central al acestei cărţi, Capitolul III”, spune P.S. Alexandru „este destinat raportului ecumenic dintre Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Timişoarei şi Episcopia Română Unită a Lugojului, adică între Î.P.S. dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului şi P.S. Alexandru Mesian, Episcopul Lugojului. Am simţit ca o datorie să consemnez unele din cele mai frumoase evenimente din viaţa Bisericii Domnului Nostru Isus Cristos, întâlnite pe drumul ce duce spre deplina unitate creştină”. Autorul doreşte prin prezenta lucrare, Ecumenismul – drumul spre unitatea creştină, să reliefeze învăţătura Bisericii cu privire la unitatea creştină şi evidenţierea eforturilor pe care le fac creştinii de diferite confesiuni pentru împlinirea dorinţei Mântuitorului „ca toţi să fie una”. Volumul este structurat în 5 capitole: Capitolul I – Ecumenismul: drumul spre unitatea creştină, prezintă o trecere în revistă a Mişcării Ecumenice Mondiale: colaborarea între Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu sediul la Geneva şi Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştină, cu sediul la Roma. De asemenea, cuprinde fragmente din Decretul „Unitatis Redintegratio”, decretul despre ecumenism al Conciliului Vatican II şi alte documente; capitolul mai cuprinde: Necesitatea şi valoarea unităţii creştine în gândirea Sfântului Vasile cel Mare şi Rugăciunea lui Isus pentru apostoli şi credincioşi. Capitolul II – Biserica, „Trupul lui Cristos”: Biserica Română Unită, Trupul Mistic al lui Cristos; Cum a fost ocupată catedrala unită din Lugoj; Prima Sfântă Liturghie la 21 ianuarie 1990; Vocaţia Bisericii Române Unite. Capitolul III – Omagiu adresat Î.P.S.S. dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscop al Timişoarei, la aniversarea a 50 de ani ca Mitropolit al Banatului: acest capitol conţine o parte din cuvântările Î.P.S. dr. Nicolae Corneanu referitoare la Biserica Română Unite: articole, corespondenţă, fotografii şi referiri la alte evenimente. Capitolul IV – Diferite întâlniri ecumenice naţionale şi internaţionale: în acest capitol sunt prezentate câteva din întâlnirile ecumenice de pe plan naţional şi internaţional, la care a participat P.S. Alexandru Mesian. Capitolul V – Corespondenţa dintre Î.P.S. dr. Nicolae Mitropolitul Banatului şi P.S. Alexandru, Episcopul Lugojului: facem menţiunea că în această carte nu s-a introdus întreaga corespondenţă de până acum; lucrarea conţine doar o parte din corespondenţă: invitaţii la consacrări şi instalări de episcopi şi la alte evenimente; scrisori şi felicitări trimise cu diferite ocazii; felicitări din străinătate şi răspunsuri la felicitări; corespondenţă cu ocazia schimbului livresc. În introducerea lucrării, P.S. Alexandru vorbeşte despre una din dorinţele principale încă din momentul consacrării Sale întru episcop (8 septembrie 1994) aceea „de a lucra pentru Unitatea creştină, în special în raport

cu Biserica Ortodoxă”. Preocuparea Prea Sfinţiei Sale pentru acest subiect nu a fost deloc întâmplătoare pentru că Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit în luna octombrie 1994, membru al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine. Acest lucru i-a dat posibilitatea de a cunoaşte mai bine problemele creştinilor de toate confesiunile, din toată lumea şi drumul cu multe obstacole ce duce la Unitatea Creştină. În anul ce a urmat consacrării întru episcopat (1995), Sfântul Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe P.S. Alexandru, membru al Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe. Această numire i-a dat ocazia de a studia şi a cunoaşte mai bine raportul între cele două Biserici, care în primul mileniu erau în unitate deplină. romovarea refacerii unităţii între toţi creştinii este unul din principalele ţeluri ale sfântului Conciliu Ecumenic Vatican II. P.S. Alexandru ne aminteşte tot în cuvântul introductiv că secolul al XX-lea a fost cel mai sângeros secol, cu cele mai mari atacuri şi persecuţii religioase din cei peste 2000 de ani de creştinism. Printre ţările care au avut de dat mărturie de credinţă în timpul perioadei comuniste, se numără şi România. Creştinii de toate confesiunile (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici, reformaţi, neoprotestanţi) au fost supuşi la aşa-numita ateizare. Cea mai mare lovitură s-a dat Bisericii Române Unite Greco-Catolică, scoasă complet în afara legii prin decretul 358 din 1 decembrie 1948. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a rezistat desfiinţării ei prin silnicie. Această supravieţuire a fost posibilă datorită eroismului ieşit din comun al Episcopilor ei. În ciuda prigoanei, a închisorilor şi a morţii, Biserica Română Unită a avut tot timpul continuitate şi s-a reorganizat în funcţie de condiţiile speciale existente. Odată cu prăbuşirea sistemului ateo-comunist în Decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a reînviat, şi-a reprimit libertatea de acţiune şi a fost recunoscută în mod juridic alături de celelalte culte religioase din România. Totuşi, cele două Decrete, nr. 9 din 1989 şi 126 din 1990, deşi recunosc oficial existenţa Bisericii Române Unite Greco-Catolică, până în prezent nu rezolvă retrocedarea bunurilor confiscate în 1948, în special bisericile şi casele parohiale. Nu au fost retrocedate decât foarte puţine biserici, aproximativ 8%. Această Lege nr. 126 din aprilie 1990, recomandă retrocedarea prin dialog a bunurilor de către Biserica Ortodoxă Română către Biserica Română Unită. Dialogul nu este lege: „Unde-i lege, nu-i tocmeală”. De aceea, prin dialog nu s-a rezolvat problema retrocedărilor bisericilor însă există o excepţie! Singurul din toată România care a retrocedat progresiv Bisericii Române Unite tot patrimoniul, este Î.P.S. dr. Nicolae Corneanu, Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, care a retrocedat toate bunurile Eparhiei de Lugoj din teritoriul juridic al Arhiepiscopiei Timişoarei. Prin aceste restituiri, nu numai că s-a făcut un act de dreptate, aşa cum spunea în

Mircea Pora

Plimbare... (1) oamna era nesănătoasă prin aerul imperfectă, e adevărat, câteva buchete de cald ce năvălea de pretutineni, prin flori. O undă de bucurie, de relaxare, s-a inpalele de vânt ce se eliberau cu stalat imediat în maşină. Aveam de-acum dogreu din coroanele copacilor. Atmosfera ge- vada clară a trecerii unor nunţi pe aici. Cu nerală era calmă, chiar stinsă, semănând cu naşi, preoţi, mire, mireasă, invitaţi modeşti, acele ore căzute ce se instalează un timp du- cu dare de mână, dintre care unii, poate şi pă o înmormântare. Clădirile ieşeau din noap- muriseră deja, de pe urma unor răutăcioase te uscate ca şi străzile, de altfel, căci seceta cancere sau infarcte. Înaintând aşa pe drum, din vară continua să aibă putere. Pe mine şi în toamnă, înspre sufletul boltit al atâtor aşepe fiul meu nu ne-npingea nimeni să facem zări, nu puteai o clipă, măcar, să nu te gânvreun drum, să ieşim din paturile calde pe deşti, la vara ce rămăsese în urmă, ca o lebăcare straniile făclii ale nopţilor se stingeau dă împuşcată. Această mare pasăre, până cu greu. Haidem, să facem plimbarea asta, nu demult atât de fierbinte, plutind peste limchiar de-ar trebui să trecem printr-o ploaie bile atâtor vâlvătăi, zăcea acum uitată, fără de stele... Asfaltul e-atât de curat încât aduce sânge, înghiţită milimetru cu milimetru, de c-o bandă de lapte, cât vezi cu ochii nu e tul- depărtările unui orizont ce părea îndoliat. Băburat de nicio impuritate. Straşnică realizare iatul meu conducea şi peisajele se derulau a drumarilor contemporani. Băiatul meu e spectaculoase. Locuri virane cu străluciri alatât de tăcut, apăsat poate de nereuşitele sa- be de stea, gropi în care îşi găseau odihna le, încât te trimite cu gândul spre acele came- volburile unor nopţi, alei sufocate de plante re unde brusc s-aşterne tăcerea, căci domni- târâtoare, ziduri în care timpul stinsese şi şoarele ce cântaseră până atunci la pian, o- ultima tresărire de viaţă. Mai departe, dealuri bosite, îşi lăsaseră capul pe clape. De condus ce păreau că abia respiră sub soarele de conducea el, respectând fără efort prevede- toamnă, pâlcuri de arbori, ce din mersul marile regulamentelor, în timp ce eu degustam şinii puteai fi luaţi drept expresia concretă a peisajul proaspăt eliberat din chingile nopţii. unor şubrezenii, agonii. Departe de tot, unde Tocmai treceam printr-un sat cu casele a- sub linii albastre începeau munţii, un punct proape în întregime acoperite de frunze. Toam- mişcător, probabil un uliu, stăpân de neconna bogată şi puternică strânsese la pieptul ei testat, ale acelor înălţimi, desigur şi pustietăţi. aproape totul. Cel mai liniştitor era balansul ai încolo, erau doar semne bisericii, dar şi rotirile cuiburilor de barză, de-ntrebare, care atârnau de cer acum părăsite, dar pline de măreţie. Ce să aidoma unor cârlige. Iată, în mai spun de suspinele primăriei, de eroziunile sfârşit, după kilometri şi kilometri de frumumicroscopice ale zidurilor ei, pe care, în seţi naturale, un nou sat apărut după un ademersul maşinii, le mai auzirăm kilometri în- vărat munte de mărăcini. Câteva secunde tregi. La un moment-dat, pe marginea dru- maşina, deşi nu aveam viteză, se săltă pe mului, o cruce. Băiatul meu cu sensibilitatea-i drum şi văzurăm astfel, dincolo de grămezile cunoscută opri în dreptul ei, sub lumina pu- de buruieni, o placă mare pe care scria: “A ternică a zilei... oh, Doamne, în ce uitare vă opri puţin aici nu constituie o greşeală”… profundă era căzut lemnul acela simbolic şi Atât eu cât şi fiul meu luând anunţul în semovila de pământ în care el era înfipt. În rios, ne găsirăm temporar adăpost sub crentimp ce noi ne gândeam la eternitate, la clipa gile semănând cu penele unui corb, ale unui ce se stinge-atât de repede, numită viaţă, prin masiv castan. Dinspre frunzele sale adia înspatele nostru treceau acele maşini grele, ca spre noi, un suflu vag de aer ce părea să-şi nişte vise ce te-ar tulbura după prelungi îm- aibă originile în ochii orbi ale unor adânci prejurări funerare, conduse de şoferi cărora crăpături în pământ. “Să mergem încet, i-am prea puţin le păsa de peisaje. Mulţi dintre ei spus fiului meu, despre satul ăsta chiar nu uitându-se la noi, credeau, probabil, că ne ştiu nimic, nici bunica mea care a trecut suta opriserăm ca să putem duce la bun sfârşit o de ani, nu mi-a vorbit vreodată de el“... Am discuţie sau să ne facem în mod necuviin- simţit amândoi stranietatea, putiinţa unor cios, în cel mai bun caz, necesitatea cea mi- surprize încă de la primii paşi. Cât cuprindeai că. Mergeţi, voi şoferilor, în treaba voastră, cu ochii, case fie renovate, fie grav atinse cu pâlpâirile rare ale gândurilor ce vă înso- de trecerea timpului. În treacăt fie spus, cele ţesc... Până la urmă am plecat mai departe, mai multe balcoane, terase, căzuseră. În uconvinşi că nu vom comite erori grave de şoarele mişcări ale aerului, şirurilor de cocondus. O frână neinspirată, o depăşire ce-ar paci, nimic optimist, încurajator. Se impunea fi făcut multora părul vâlvoi, o trecere peste fără dificultate senzaţia că păşeai printr-o calea ferată chiar pe sub nasul unui tren ultra- închisoare, momentan fără câini şi gardieni, rapid, un mic ghiont dat unui biciclist, ce-ar că eşti aruncat de-o soartă potrivnică, într-o fi putut să zboare, cu vehicolul lui cu tot, aşezare pe care boli secrete o reduseseră într-un şanţ, pe un vârf de movilă. Înaintam treptat la tăcere. O trâmbă de praf se ridică şi eu continuam să mă uit la peisaj. Aveam pentru câteva clipe în piaţă, în discordanţă de-a face cu o câmpie plină de cuiburi de cu liniştea, nemişcarea decorului. Nici măcar cârtiţe şi hârtii. Drumuri de ţară se încruci- o găină nu-şi făcu apariţia pe platoul alb ce şau cu drumuri de ţară şi, dacă pe ele, ar fi semăna izbitor cu fundul unei mări de mult apărut măcar o caleaşcă de acum două sute secătuite. Atunci şi eu şi fiul meu prinsesede ani, totul ar fi fost desăvârşit. S-ar fi des- răm curaj, simţirăm o fortificare a muşchilor, chis atunci ca un evantai, minunăţiile, nu a- o ascuţire a spiritului de iniţiativă. Ia să verareori, mute, ale unor timpuri apuse, despre dem ce se petrece prin case... care prin şcoli nu se mai vorbeşte aproape Fiind angajaţi într-o plimbare mai lungă defel. Duminici solemne, sărbători trăite-n şi temându-ne, to-tuşi, să nu ne surprindă profunzime, o altă apropiere de natură, alte întunericul pe drum, vom rezuma cele văzute proceduri de diminuare a fricii de moarte. în câteva cuvinte... Toţi cei pe care-i întâlniTotuşi, printre hârtii şi muşuroaie, prin micile serăm păreau alunecaţi într-un somn lin, fără şanţuri săpate de ploi, se zăreau, într-o stare scăpare. Unii dormeau în picioare, fie pregătiţi de plecare, fie cu mâinile întinse spre ceşti, icoane, creioane colorate, permirepetate rânduri Î.P.S. Nicolae, dar s-a resta- ceva, se de conducere, alţii fuseseră surprinşi de bilit pacea şi dragostea între comunităţile somn, de încremenire, râzând în hohote, fănoastre: ortodoxe române şi române unite, cându-şi ochiuri cu slănină, căţiva funcţiodin acest teritoriu. Î.P.S. Nicolae Corneanu nari ai primăriei căzuseră-n genunchi, peeste un militant pentru retrocedarea biserici- semne în faţa unui inspector, la grădiniţă, lor şi a caselor parohiale confiscate în anul clar, că nemişcarea cuprinsese în braţele ei 1948 de la Biserica Română Unită. În conţi- corul, dansatorii, femeia de serviciu, educanutul Capitolului III putem urmări interven- toarea. Am dat şi peste porci încremeniţi prin ţiile Înalt Preasfinţiei Sale în apărarea cauzei cocini şi peste păsări călătoare pe care “înBisericii Române Unite – „Biserică Soră”. le luase de-a dreptul din zbor. Poate Isus Cristos s-a rugat Tatălui Ceresc gheţul” mai puţin curaj decât în urmă cu o oră, pentru apostoli şi credincioşi, „ca toţi să fie cu şi fiul meu ne-am îndreptat spre castanul Una” (cf. In 17, 21): „Tată Sfinte, păzeşte-i eu sub cărui crengi ne aştepta maşina. Niciîn numele Tău, pe cei care mi-ai dat, ca să unulale dintre noi n-a comentat nimic şi după fie una precum şi noi” (cf. In 17, 11), „ca câteva inspiraţii profunde ne-am aşternut din lumea să creadă, că Tu m-ai trimis” (cf. In nou la drum. Toţi controlorii de parcurs, toţi 17, 21). Chiar şi o rugăciune pentru Unitatea verificatorii păreau să fie la curent cu faptul creştină, adresată lui Dumnezeu, este un lu- că şi noi văzuserăm “minunea”, pe care ei o cru de foarte mare importanţă pe drumul u- cunoşteau demult. În fapt, verificările s-au nităţii creştine. redus mai toate la schimburi semnificative Articol publicat pe site-ul BRU.ro de priviri. Fortificat prin exerciţii, lecturi în http://www.bru.ro/lugoj/aparitie-de-carte- cele mai exotice limbi, modest, între limitele episcop-alexandru-mesian-ecumenismul- celui mai sever bun simţ, fiul meu conducea cu un instinct sporit parcă de-a evita drumul-spre-unitatea-crestina/ înainte, gropile, hărtoapele, denivelările.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat Ion Căliman

Nicolae Sârbu

Vestigii spirituale dintr-un sat ce se stinge

u ştiu care este starea unui sătean care vede cum vatra satului său se stinge. Cum se topeşte treptat scrânciobul copilăriei sale, care lega cerul şi pământul, scufundându-se în neant. Mai ales într-o înstrăinare aproape totală, cum este starea satului Bulza (comuna Margina), din marginea judeţului Timiş, aflat în pragul dispariţiei. Să vezi şi să simţi că devii treptat printre ultimii, dacă nu chiar ultimul trăitor din neamul tău, din „şciompul”, „poşiumpul” casei tale, din satul tău, identificat, până nu demult, în mentalitatea strămoşilor tăi şi a ta, cu centrul lumii (axis mundi), şi să asişti neputincios la scufundarea acestui matricial cosmos, care ţi-a legănat fiinţa. Nu poate fi înstrăinare şi jale mai mare... Satul Bulza se află într-o poziţie izolată, departe de drumurile principale, fiind înconjurat de dealuri împădurite şi populate cu diverse animale sălbatice, faţă de alte localităţi aparţinătoare zonei etno-folclorice a Făgetului. De altfel, pentru a ajunge aici cu maşina, mai ales toamna, iarna şi primăvara, trebuie să apuci căi ocolitoare, prin judeţul Arad Acest aspect a contribuit hotărâtor la izolarea satului, dar şi la împrăştierea sau dispariţia treptată a locuitorilor săi, cu toate că s-a reuşit să fie electrificat şi să nu fie niciodată colectivizat. Locuitorii acestui sat, bine situat altădată din punct de vedere economic şi demografic, s-au împuţinat, iar cuibul lor dintre păduri se apropie cu paşi repezi de dispariţie De la o aşezare cu peste 100 de numere de casă, în vara anului 2009 mai trăiau 26 de suflete, iar vârsta medie a acestora se apropia de 65 de ani. În ciuda acestui fapt, satul mai are o viaţă relativ bogată în evenimente cotidiene, de la grijile zilnice până la îndeplinirea nevoilor spirituale. Fiind aşezat la interferenţa dintre Banat şi Ardeal, acest cadru a fost întotdeauna propice dezvoltării unei mitologii complexe, dar şi un loc căutat de aventurieri, care sperau să găsească surse rapide de îmbogăţire, sau de haiduci şi de alţi proscrişi. Locuitorii satului manifestă o solidaritate exemplară, aşa încât evită să povestească evenimente şi întâmplări care-i privesc personal sau în care au fost implicaţi consăteni de-ai lor. În schimb, ei plasează evenimentele ciudate sau miturile deghizate în hotarele satelor învecinate şi printre vecinii lor de hotar, pe care, de altfel, îi cunosc foarte bine. Dintre credinţele locale care privesc fiinţele fantastice, identificate din interviurile cu sătenii, de altfel foarte deschişi la dialog, în limita timpului, le-am identificat pe următoarele, care ar merita să fie consemnate şi cercetate: credinţe legate de omul lup sau omul câine - priculiciul (priculişiul); credinţe legate de draci - nearatul - arătări; credinţe legate de draci, în sensul de spirite elementare, cu apariţii antropomorfe, din familia uriaşilor, unele fiind locuri comune, intrate in mentalul colectiv al oamenilor din zona etnofolclorică a Făgetului, dar şi din alte părţi. Credinţele legate de omul lup sau omul câine, numit de săteni şi priculişi, sunt legate de relatarea unei întâmplări pe care oamenii o povestesc ca fiind aflată de la o persoană apropiată, care, la rândul ei, ar fi aflat-o de la personajul feminin al întâmplării, ba mai mult, cel ce povesteşte întâmplarea susţine că i-ar fi cunoscut, pe vremuri, pe cei implicaţi, întâmplarea, relatată pe scurt, prezintă peripeţiile unei tinere femei dintrun sat apropiat de Bulza (fie Căprioara, din jud. Arad; fie Groşi, din comuna Margina, jud Timiş), care, pornind spre o localitate învecinată, parcurge o bucală de drum prin pădure alături de un bărbat matur (mai în vârstă decât ea, menţionat de povestitor cu nume, prenume şi poreclă). La un moment dat, acesta dispare printre copaci, tânăra femeie considerând acest fapt ca fiind unul firesc, ca urmare a anumitor nevoi fiziologice ale omului, şi îşi continuă drumul. La un moment dat, este atacată de un lup/ câine, de o arătare care aduce a aceste două animale La se refugiază pe o ridicătură de pământ şi alungă animalul lovindu-1cu brăcirea de la brâu (obiect cu proprietăţi apotropaice în punerea ursitorilor şi în alte rituri - n.n.) peste bot. După un timp, când femeia îşi revine din şoc, este ajunsă din urmă de partenerul ei de drum. Aceasta îi relatează întâmplarea cu animalul, iar el rânjeşte, lăsând-o să observe fire de lână colorata din brăcirea ei rămase printre dinţii acestuia. Sunt evidente conotaţiile sexuale ale mitului cadrul de desfăşurare (pădurea), persoanele impli-

cate în întâmplare (femeie tânără - bărbat matur), utilizarea unui obiect având puternice conotaţii apotropaice ca armă de apărare în izgonirea răului (brăcirea), toate acestea indicând un posibil ritual de trecere (probe ale iniţierii) la care erau supuse tinerele femei (fete) aflate în pragul maturităţii. Totodată, poate indica existenţa unei societăţi secrete cu componenţă masculină, având caracter dionisiac, aflată sub protecţia lupului, animal totemic important pentru teritoriile locuite de români, respectat până astăzi. Mai trebuie făcută şi observaţia că acest mit are o arie de circulaţie în tot Sud - Estul Europei, şi nu numai, fiind întâlnit la sârbi, bulgari, turci, ele, literar vorbind, se mai poate afirma, de asemenea, că face parte din aceeaşi familie de mituri europene cu atât de utilizata Scufiţa roşie a fraţilor Grimm, dar şi apropiat de varianta oferită lectorilor de Charles Perrault. redinţele sătenilor din Bulza, legate de cea de-a doua categorie de fiinţe fantastice, ce se dezvăluie prin relatarea unor întâmplări care semnalează evenimente ieşite din comun sau ruperea echilibrului firesc al întâmplărilor, de altfel comune unui areal geografic mai larg, după cum arătam, prin prezenţa, mai mult simţită, decât evidentă, a unei manifestări puternice sau a unui spirit puternic, dar nu neapărat malefic. După modul cum se manifestă, indică existenţa unui genius (spirilus) loci sau a unui zeu al naturii, din categoria nimfelor, zânelor sau ielelor, întâmplările relatate sunt următoarele: o văduvă dintr-un sat vecin (se dă denumirea localităţii şi numele persoanelor implicate - n.n.) se teme să doarmă singură şi îl roagă pe şeful de post să o ajute. Acesta, bineînţeles, o ia peste picior, acuzând-o de libertinaj, dar într-un final, însoţit de un alt bărbat, acceptă, pentru a elimina orice urmă de suspiciune. Astfel, merg în casa femeii şi, în plină noapte, prezenţa se face simţită. Bărbaţii, înarmaţi, sar şi se reped la uşă. Dincolo de uşă, zăresc o lumină puternică şi descarcă puştile în direcţia ei, răsturnându-se concomitent pe spate. Petrec toată noaptea în stare de veghe, iar dimineaţa pleacă fără să scoată vreun cuvânt, refuzând să discute cu cineva despre această întâmplare. Celelalte întâmplări sunt legate firesc, datorită aşezării, de pădure, şi relatează împrejurări în care puşca celui care povestea întâmplarea refuză să tragă (să se descarce) normai, descărcându-se singură, după un timp, fără urmări prea grave pentru vânător. În afară de o sperietură zdravănă, în tot acest timp, prezenţa (malefică?!) respectivă era simţită, iar locul în care se manifesta era recunoscut ca unul special şi recomandat să fie evitat (ocolit), ca un spaţiu bântuit. Această prezenţă este denumită de localnici dracul sau necuratul. Cea de-a treia categoric de fiinţe fantastice îşi face cunoscută prezenţa prin legenda locală despre un erou întemeietor, Legenda lui Mărcin Creşcin. Acesta este un păstor, erou înzestrat cu puteri nemaipomenite, care îi supune, pe rând, prin forţa fizică, pe toţi locuitorii acelei zone, sacrificându-i apoi într-un mod ritual. La un moment dat, un câine pătrunde într-o adâncitură de deal. Urmându-l, eroul nostru dă de un tablou macabru: înăuntru, nişte draci şedeau, fumau pipă şi jucau cărţi, iar lângă ei se aflau grămezi de aur. Mărcin Creşcin le cere dracilor o parte din aur, iar aceştia acceptă. Dar eroul vrea să ia tot aurul, iar lăcomia îl va duce la pierzanie. Din discuţiile cu oamenii mai în vârstă din sat, am aflat că în zonă au existat de-a lungul timpului mai multe exploatări miniere. Acestea au funcţionat fără prea mare randament şi doar perioade scurte de timp. Cu toate acestea, locul atrăgea investitorii ca un miraj, iar peste câteva decenii exploatarea minieră se relua. Unul dintre aceşti investitori a adus cu el specialişti germani, dintre care unul s-a stabilit în sat. Anumite elemente ale acestei legende amintesc de unele credinţe saxone legate de spiritele minei (inclusiv numele, Martin), cum ar fi piticul de aur sau piticul de argint. Astfel, s-ar putea presupune că episodul cu aurul ar putea fi o contribuţie germană. Pe de altă parte, însă, prin atitudinea generoasă, dar şi prin firea neînduplecată a acestora, precum şi prin izolarea voită de lume, fiinţele din adâncul pământului par a fi zeităţi străvechi, înrudite cu uriaşii. Prin bogăţia elementelor de tradiţie populară, nealterate de influenţele contemporaneităţii, care s-au abătut asupra satelor din

apropiere, prin spiritul extraordinar, deschis, al locuitorilor săi, Bulza reprezintă o destinaţie deosebit de interesantă pentru etnologi şi antropologi, iar resursele ascunse în acest loc izolat, binecuvântat de Dumnezeu (pe pământ), merită să fie valorificate, cât mai avem ocazia. a consideraţiile de mai sus, aş mai adăuga o secvenţă. Prin anii 1966l967, mă iniţiam în tainele culegerii folclorului, alături de regretatul meu prieten, rapsodul popular şi folcloristul Cornel Veselău. O făceam la Bulza, cel mai izolat sat al zonei Făgetului, unde, cum arătam, pentru a putea ajunge, trebuia să treci prin judeţul vecin Arad. Erau, pe atunci, în satul acesta peste 120 de gospodării destul de temeinice Cu alte cuvinte, satul bocşelor pădureneşti (căci, pe vremuri, se făcea aici şi cărbune grill, în grămezi mari de lemne clădite şi acoperite cu pământ, în aşa fel încât să li se poată da foc din două sau patru părţi, iar ele să ardă mocnit, rezultând astfel un grill de cea mai bună calitate; acestora li se spune bocşe, de unde, în satul Bulza şi în alte câteva din zona Făgetului, provine şi numele Bocşer) apărea destul de întremat, având: biserică, şcoală primară, curent electric, cămin cultural, formaţii artistice, bibliotecă, magazin sătesc, moară pe apă, cazan de fiert ţuica, deci cam toate elementele necesare vieţii materiale şi spirituale ale unei comunităţi rurale. Mi-aduc aminte că numai în două zile culesesem peste 60 de texte folclorice... În anul 1979 am început lucrul la o amplă culegere de colinde (Sub roşu de răsărit). Auzind de această ispravă, din depărtatul şi izolatul sat Bulza a venit la Făget şi mi-a dăruit un caiet cuprinzând repertoriul de colinde al feciorilor din sat un om tare inimos - Ioan Ticula, fost vătaf al cetei de colindători. Să tot aibă acum 70 de ani. Satul său şi al bocşerilor, pe care l-am revăzut cu strângere de inimă, în toamna anului 2009, mai numără acum vreo 26 de suflete, multe case părăsite, părăginite, peste care a crescut iarăşi pădurea... M-am gândit cu nostalgie cum toate ale lumii acesteia materiale pier, se sting, dar cântecul, ca şi izvorul blagian, rămâne. Textul de alături, ca pecete a culturii şi spiritualităţii tradiţionale, poate rămâne pentru urmaşi precum chipul Mântuitorului de pe giulgiu, precum aura Ideii trecute prin istorie. Iar colindele din satul Bulza, satul stins, dintre păduri, cântând Naşterea, pot bucura de-acum şi sufletele altor creştini. Ne rezumăm la un singur exemplu:

Întreabă, întreabă Întreabă, întreabă Ceştia mari boieri Refren: lai, Domnului Doamne Pe tânăr voinic: Cin’ pe el l-a făcut Aşa nalt ciudat: Cu frumseţele Frânse legile: Cu perselele Pearsă-şi căile, - Sluguţă am fost În ţara leşască, La crăiuţ leşesc, Anul l-am plinit, Simbria mi-o tras, Slugă m-o mânat În miez de miază-noapte Şi de miază-zi În cale ce îm’ ieşea? Un câne de frânc. Şi ce îmi tăcea Cesta slugă bun? Paloşul trăgea, Capul i-l tăia, Napoi se-ntorcea La stăpâni de-ai lui. Ei când îl vedea, Zău, bine-i părea: În picioare-i trăgea Cizne mohorâte ... În cap ce-i punea? Un cuşman cu pene... Şi te-nveseleşte, Cesta-i slugă bun, Că ţ-o închinăm În dalba-i sănătate. * Colindă comunicată de Ioan Ticula, satul Bulza, comuna Margina, judeţul Timiş.

O comedie amară despre abuzul de putere La Reşiţa, un spectacol de excepţie, cu mesaj foarte actual

âdem, râdem, dar parcă nu e râsul nostru. Între aplauzele îndelungate cuvenite actorilor se aude şi un discret scrâşnet de măsele faţă de ceea ce vedem, când ni se ridică brusc cortina scenei politice şi ni se dezvăluie iţele încurcate şi jocurile cinice ale bunului plac în exercitarea puterii. O putere abuzivă, ale cărei victime suntem noi, cei care aplaudăm această piesă uşor bulevardieră, tip Feydeau, antrenantă, savuroasă, deconectantă. Autorii Pierre Sauvil şi Eric Assous ne vorbesc în răspăr şi cu umor despre o realitate politică franţuzească, în această Vacanţă în Guadelupa, într-o reprezentaţie a Teatrului “Nottara” din capitală, în colaborare cu Teatrul “George Ciprian”, din Buzău. Un spectacol pe care, aşa cum ne-a obişnuit de-a lungul anilor, Casa de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa, prin directorul Horaţiu Vornica, ni-l oferă în cadrul manifestării culturale “Reşiţa în 10 dimensiuni”. Un cadou cultural de ţinută. Trebuie să recunosc că nici nu se putea ceva mai nimerit acum, în preajma alegerilor din decembrie 2012. Explicit, autorii se referă la o realitate caricaturală din Franţa. Dar tare se potriveşte, în multe privinţe şi conexiuni, cu ceea ce se întâmplă la noi. Plus că actorii adaugă unele replici, cu aluzii transparente la binecunoscute realităţi româneşti de ultimă oră. Până la urmă, găsim multe apropieri de I. L. Caragiale, iar Bouladon este în final un fel de Agamiţă Dandanache, mai versat şi mai cinic, mai puţin decrepit. Diana Lupescu, realizatoarea spectacolului, spune pe Internet că “voiam o comedie, ceva care să ne relaxeze, să ne scoată din tensiune şi stress”. Spectacolul reşiţean de luni, 5 noiembrie, confirmă că i-a reuşit. Chiar mai mult decât atât. Ne scoate din stress şi ne bagă la idei. Pentru că, aşa cum spuneam la începutul acestor rânduri, nu este doar un râs uşor, de agrement. Pe alocuri, e de râsu-plânsu, vorba lui Nichita Stănescu. Dacă astfel de oameni şi de moravuri, dacă astfel de jocuri şi de aranjamente de culise ne conduc, nouă ce ne mai rămâne de făcut? În distribuţia standard, unele roluri sunt prevăzute cu dubluri. Unii spectatori poate ar fi vrut să-i vadă pe Mircea Diaconu, Bebe Cotimanis şi Ioana Calotă. Dar cei care au jucat la Reşiţa au fost chiar din rolurile ce le veneau mănuşă. Ne-au făcut un spectacol antrenant, fără gaguri trase de păr, vulgare, care să cerşească aplauzele unui public de stadion. A fost, la Reşiţa, şi un public de calitate, dintre care mulţi tineri civilizaţi, receptivi. Este ceea ce m-a făcut să scot de la naftalină condeiul meu de vechi cronicar dramatic. Pentru a-i aplauda şi în scris pe: Adrian Văncică (firesc, dinamic, degajat, cu conştiinţa personajului principal), în rolul ministrului Bertrand; Ion Haiduc (maturitatea plină de mistere politice a unui parvenit fără scrupule), în rolul deputatului Bouladon, viitor prim-ministru; Dani Popescu (chiar un rol de compoziţie secundară), în secretarul gay Thibaut; Ada Navrot (Agathe), Crenguţa Hariton (Pauline) şi Corina Dragomir (ziarista Nathalie Klein), fiecare interpretând cu aplomb, nuanţat, roluri feminine complexe, de la seducţie la parşivenie. În Vacanţă în Guadelupa întâlnim, aşa cum era de aşteptat, comic de situaţie, comic de limbaj (aluziv, dar rareori licenţios), încurcături, lovituri de teatru previzibile (ascensiunea lui Bouladon) şi mai puţin previzibile (convertirea finală a ziaristei). O comedie bună, savuroasă, agreabilă şi totuşi amară, sentiment dat de politicul mai greu decât încurcatele iţe familiar-amoroase.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat 18 Lucian Gruia

Materializarea matricei stilistice mioritice în sculptura brâncuşiană

entru cine a răsfoit un album cu reproducerile operelor lui Constantin Brâncuşi, a citit o biografie a sculptorului, a poposit într-unul din satele noastre montane, participând la un botez, nuntă sau înmormântare şi a parcurs traseul Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu, devine o axiomă legătura inextricabilă dintre formele plastice brâncuşiene, modul de viaţă al artistului (gândirea, îmbrăcămintea, alimentaţia, mobilierul creat de mâna sa) şi tradiţia românească. Atunci, decodarea semnificaţiilor artefactelor brâncuşiene nu trebuie să pornească de la acest postulat? Constatăm cu surprindere că există exegeţi – chiar români –, care neagă evidenţa acestui fapt. Regretatul logician Anton Dumitriu afirma că multe sisteme formale moderne eşuează în fantezie pură, întrucât pornesc de la axiome complete şi necontradictorii, dar arbitrare (nenecesare), în sensul că nu exprimă adecvat realitatea /1/. Oare criticii de artă, care afirmă că sursele inspiraţiei brâncuşiene nu au nimic specific românesc, nu pornesc de la axiome inadecvate? Pornind de la Friedrich Teja Bach /2/, care consideră aforismele lui Brâncuşi sintagmele unui iniţiat, Cristian RobertVelescu se străduieşte să descopere nu mai puţin de 13 motive esoterice în universul tematic brâncuşian şi anume /3/: Cocoşul, Copilul şi ideea începutului, Supliciul, Somnul, Focul, Tăcerea, Cercul, Poarta, Spicul eleusin, Falusul, Grota, Înlănţuirea şi eliberarea, Elementul acvatic. Ne vom opri numai asupra interpretărilor iniţiatice atribuite de exegetul menţionat Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu. Pentru Cristian Robert-Velescu Ansamblul brâncuşian monumental reprezintă treptele iniţierii în misterele eleusine. Dacă se parcurge traseul de la Coloană la Masă, Coloana reprezintă spicul de grâu (simbol falic totodată), pe care iniţiatul trebuia să-l vadă imediat după încheierea etapei de iniţiere, denumită “epopteia”; Poarta sărutului este “Poarta Cerului”, prin care sufletele ostaşilor morţi în Primul Război Mondial pe malurile Jiului se îndreaptă spre stadiul superior al eroului; iar Masa tăcerii corespunde iniţierii holistice, prin care sufletul iniţiatului se eliberează din cercul genezei, contopindu-se pentru totdeauna cu absolutul. Dacă parcurgem în sens invers traseul, Coloana va trebui să reprezinte iniţierea sacerdotală (cea mai înaltă etapă de iniţiere în misterele eleusine), pentru a fi superioară iniţierii holistice întruchipată de Masa tăcerii, la punctul iniţial al peregrinării. Să mai menţionăm că acelaşi autor mai atribuie Coloanei şi următoarele semnificaţii /4/: – expresia totală a universului, realizată prin supraetajarea a opt module reprezentând grafia monosilabei sacre OM, care simbolizează integrarea lumilor materiale şi spirituale în următoarea corespondenţă: Pământ – Corp, Atmosferă – Psihic, Cer – Principii; – simbolul androginităţii, din moment ce include în conotaţiile ei Dubla cariatidă, care reuneşte masculinul şi femininul, cariatidă care trimite neapărat la coloanele Joachint şi Boaz ce străjuiau intrarea în templul lui Solomon – căci Brâncuşi medita la realizarea unui templu, pornind de la Coloana fără sfârşit, şi de la Coloana sărutului –, sinonime prin raportare la templu. emnificaţiile Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu, decurgând din tradiţia românească, au fost sintetizate convingător de Ion Pogorilovschi /5/ şi le prezentăm succint: – Ansamblul, în întregime, dedicat soldaţilor căzuţi în Primul Război Mondial apărând malurile Jiului, întruchipează genial ritualul nunţii mortului tânăr, necăsătorit, din tradiţia românească; – Masa tăcerii sugerează praznicul, desprinderea mortului din “lumea cu dor”; – Grupurile de câte trei scaune, amplasate între Masă şi Poartă, reprezintă popasurile de odihnă ale convoiului mortuar, în care participanţii evocă întâmplări din viaţa defunctului; – Poarta sărutului este vama dintre lumile “cu dor” şi “fără dor”; – Coloana fără sfârşit simbolizează bradul funerar, sădit pe mormântul tânărului nelumit, arhetipul ei fiind amalgamat din stâlpul de pridvor şi bradul nupţial, brad

ce va fi apoi strămutat în cimitir. Totodată, ea reprezintă o scară ascendentă pentru sufletul răposatului şi una descendentă pentru transcendentul care coboară să-l primească (într-o perspectivă specific românească, denumită “sofianică” de Lucian Blaga). Dar cel mai autorizat/ avizat să se pronunţe asupra relaţiei Brâncuşi – tradiţia românească este Romulus Vulcănescu, autorul monumentalei MITOLOGII ROMÂNE /6/. El afirmă că temele lui Brâncuşi emerg strict din mitologia autohtonă şi mai exact din aceea a plaiului gorjan al Hobiţei: “o mitologie botanică a codrilor de molizi, a luminişurilor fantastice ce ţâşnesc în ochiurile de stejăriş şi cărpiniş, a arborelui cosmic cu substituitul lui coloana cerului şi cu simulacrele lui stâlpii funerari şi totodată mitologia zoologică a lighioanelor mirifice locale, menţionate în parte de legende, în basme cu zimbrii, urşi, lupi, cai sălbatici (şi cai psihopompi), cu păsări măiestre şi pajuri. Şi în final, o mitologie antropomorfă cu zâne bune şi rele, cu Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, cu demoni terieni, cultul focului viu şi sărbători tradiţionale, cu calendarul credinţei şi datinilor mistice locale”. Ne oprim după acest unic exemplu, concludent credem, fiind vorba de capodopera brâncuşiană, pentru ca să aprecieze cititorul singur, de partea cărei tabere exegetice este mai adecvată interpretarea. Mai subliniem faptul că s-au evidenţiat surse de inspiraţie folclorico-mitologice autohtone şi în cazul următoarelor sculpturi: – Sărutul, Cuminţenia pământului, Rugăciunea (operele turnantei), Figură arhaică, toate trimiţând fie la: cultul Pământului-Mamă (specific popoarelor arhaice de agricultori), reprezentat prin idoli feminini (Romulus Vulcănecu /6/); spiritul genuin al fetelor noastre de la ţară (Petru Comarnescu /7/); ori la riturile de iniţiere ale tinerelor fete înaintea nunţii (Ion Pogorilovschi /8/); – Măiastra, Vrăjitoarea şi Himera descind din lumea basmelor româneşti nemuritoare (V.G.Paleolog /9/,/ 10/); – Fântâna lui Narcis ilustrează tradiţia autohtonă, după care cel mai frumos mod de pomenire al unui defunct este să-i faci o fântână (Ion Pogorilovschi /11/); – Cocoşul, Întoarcerea fiului risipitor, Socrate, Căucul, Primul pas, Adam şi Eva, Regele regilor şi toate sculpturile fierăstruite, Arcadele etc., trimit nemijlocit la cioplitura în lemn tradiţională ţărănească (fără a mai comenta semnificaţiile lor mai profunde). În finalul acestor trimiteri telegrafice ale conotaţiilor sculpturilor brâncuşiene la tradiţia noastră ţărănească, să menţionăm la modul foarte general, ataşamentul formelor plastice rotunde, şlefuite, polisate ori alămite, la cultul solar, specific comunităţilor arhaice de păstori şi de agricultori (Romulus Vulcănescu /6/). ar ce să spunem despre operele lui Brâncuşi, la care nu mai putem detecta nici o sursă de inspiraţie românească: Eillen, Tânără fată sofisticată, Negresa albă, Principesa X, D-şoara Pogany, Muza adormită, Narcis, Prometeu etc.? Specificul operelor menţionate (ca de altfel al tuturor realizărilor brâncuşiene de după turnanta stilistică) îl constituie simplitatea formală, esenţializarea, apropierea de un pur geometrism organic. Procedeul este denumit de Petru Comarnescu stilizare, fiind caracteristică folclorului românesc, obârşia ei ajungând la noi, pe filieră indo-europeană, din Egiptul Antic. Stilizarea este, după cum subliniază exegetul menţionat, “un procedeu compoziţional în care spontaneitatea percepţiilor e depăşită printr-un proces de intelectualizare, sensibilitatea şi lirismul sunt filtrate prin raţiune, prin referinţe la structuri geometrice şi la euritmiile universului”. În sprijinul acestei afirmaţii să-l cităm pe Dan Hăulică /12/. Criticul de artă susţine că: “în folclorul nostru există o fericită inflexiune, o tremurare de sensibilitate care intervine discret, în punctul unde geometrismul ar putea deveni stereotip. Astfel, sobrietetea cea mai nobilă nu înseamnă uscăciune, astfel simplitatea cea mai austeră evită monotonia”. Sinteza părerilor enumerate a surprins-o Ion Pogorilovschi axiomatizând că Brâncuşi creează direct din matricea

noastră stilistică /5/. De altfel, însuşi Lucian Blaga remarcase că opera sculptorului nostru reprezintă “cea mai înaltă manifestare a spaţiului mioritic”. utem exemplifica: 1. Spaţiul ondulat apare materializat în: – seria porţilor, începând cu Arcada bombată (aflată astăzi la muzeul de artă Modernă din Philadelphia) şi sfârşind cu Poarta atelierului parisian din Impasse Ronsin 11 (aflată astăzi la Muzeul Naţional se artă Modernă din Paris), având fierăstruit exteriorul tocului; – soclurile zimţate, scaunele clepsidrice din jurul Mesei tăcerii, şi de pe Aleea scaunelor din Grădina Publică citadină, modulele Plantei exotice, “vertebrele” lui Socrate, “şurubul” torsului lui Bouddha, “zimţii” lui Adam, alternanţa celor 40 de Săruturi incizate în lintoul Porţii omonime; – maniera brâncuşiană de asamblare a sculpturilor în faimosul său atelier, alternând formele cu axe verticale cu cele ovoidale (cu axe orizontale), după cum se poate constata din fotografiile făcute de artistul însuşi /13/; – traseul Ansamblului monumental de la Târgu-Jiu, în cadrul căruia Coloana nesfârşită este amplasată în punctul cel mai înalt /5/, ea însăşi reprezentând spaţiul mioritic verticalizat, devenit axa lumii spiritului arhaic al satului românesc tradiţional; – pasajul subteran (deal-vale) ce ar fi constituit calea de acces în Templul descătuşării sufletului de corp, proiectat pentru maharadjahul Holcar din Indor (din păcate nerealizat); – modul de lucru al sculptorului, alternând lungi meditaţii asupra subiectului sculptural abordat cu scurte perioade de muncă extrem de concentrată şi eficientă. 2. Perspectiva sofianică devine vizibilă când lumina transformă într-o vâlvătaie de aur bronzurile polisate şi marmurile şlefuite ale: Măiestrelor, Păsărilor de aur, Păsărilor în spaţiu, Focilor, Peştilor, D-şoarelor Pogany, Principeselor X, Negreselor albe şi blonde, Ledei, Torsurilor de băieţi şi fete, modulele Coloanei fără sfârşit de la TârguJiu (care întruchipează însăşi scara transcendentului coborâtor /5/). Dar cea mai clară percepţie a acestei stări specifice nouă ar fi comunicat-o Templul descătuşării sufletului de corp), în care lumina “coborâtă” printrun orificiu practicat în tavan, ar fi transfigurat Pasărea în spaţiu din bronz polisat într-un potir plin de har. Prezenţa graţiei divine ar fi fost amplificată de cele două fresce reprezentând păsări în zbor, precum şi de reflexele sculpturilor (trei Păsări, Spiritul lui Bouddha şi Coloana sărutului purtând urna funerară cu cenuşa maharanei) în bazinul cu apă, amplasat în mijlocul celulei de meditaţie individuală. 3. Năzuinţa formativă spre geometric şi stihial se regăseşte în concepţia modulară a Coloanelor; în forma ovoidală a Capetelor de copii, bărbaţi şi femei; cilindrică a Torsurilor de băieţi; în soclurile cubice, zimţate/ fierăstruite ori paralelipipedice. 4. Accentul axiologic brâncuşian este pozitiv, ocuparea şi modelarea spaţiului realizându-se prin gruparea sculpturilor în cupluri (Sărutul, Monumentul funerar din cimitirul Dumbrava Buzău), amenajarea interiorului atelierului, ansamblurile arhitectonice realizate sau proiectate (Fântâna lui Narcis, Ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, Templul iubirii şi Templul descătuşării sufletului de corp). 5. Atitudinea catabasică în faţa destinului se regăseşte în concepţia despre viaţă a sculptorului, pe care o denumeşte “naturalitate” – şi care nu e alta decât accea a ţăranului nostru tradiţional –, conform căreia toate fenomenele se petrec firesc, la timpul potrivit, împlinind ursirea individuală (naturalitatea brâncuşiană) ce se regăseşte în maximele artistului, reunite într-un volum de Constantin Zărnescu /13/). Brâncuşi s-a conformat doctrinei sale trăind simplu, modest, logodindu-se simbolic la bătrâneţe cu fata dramaturgului Eugen Ionescu, pentru a nu pleca “nelumit” în marea călătorie. 6. Lipsa dogmatismului brâncuşian constă în tratarea mitologică a motivelor statuarei sale, îmbinând aspecte româneşti, mediteraneene, orientale şi universale. 7. Pitorescul sculpturilor se revelează în dimensiunile reduse, armonioase, pline,

pure, luminoase, umane – manieră care a dus la apariţia curentului minimalist în artele plastice. 8. Nuanţa şi discreţia se regăsesc în stilizarea brâncuşiană, în integrarea tot mai profundă a elementelor care marchează evoluţia spre esenţă şi în simplitatea formală a marilor cicluri tematice: D-şoarele Pogany, Păsările în spaţiu, Sărutul, Începutul lumii, Capetele de copii, Torsurile de băieţi şi fete etc. 9. Simţul măsurii şi al întregului este propriu ansamblurilor brâncuşiene şi templelor proiectate, menţionate anterior. În sfârşit, cea mai vizibilă legătură a lui Brâncuşi cu matricea stilistică autohtonă este fotografia făcută în 1946 de Wayne Miller, dată la care universul artistului era încheiat şi care îl reprezintă cu barda în mână în poarta mioritică a atelierului său din Impasse Ronsin 11, ca Demiurgul în ziua a şaptea a Genezei. rin opera plastică brâncuşiană, realizată ori proiectată, categoriile stilistice româneşti, gândite şi rostite de Lucian Blaga, au devenit vizibile şi eterne. Înainte de finalul acestui capitol, să avansăm un demers pacifist, justificând oarecum poziţiile celor două tabere exegetice divergente. Pornim de la afirmaţia acceptată de toată lumea, precum că formele plastice brâncuşiene reprezintă contururi arhetipale interpretabile platonic, prototipuri sau arhetipuri, se cuvine acum să comitem următoarea disjuncţie semantică. Ideile platonice există în minţile zeilor, pe când arhetipurile sunt tipare structurante ale activităţii inconştientului omenesc. Pentru Jung, un artist profund redă contururile plastice ale arhetipurilor care se manifestă cu predilecţie în momentele fundamentale ale existenţei (naştere, căsătorie, moarte), imagini care se compun din conţinutul în sine (etern, universal, anonim, repetabil) şi dintr-un veşmânt infinit, nuanţat de personalitatea, sensibilitatea, formaţia culturală şi tradiţia transmisă inconştient individului de către sufletul colectiv al umanităţii. Acum, partizanii influenţei mitologiei româneşti şi cei ai mitologiilor greceşti sau orientale se întâlnesc prin accederea comună a tuturor mitologiilor naţionale la o mitologie ancestrală comună, primordială. Dar punctul de plecare spre această cale descendentă spre profunzimea decodificărilor trebuie să înceapă de la tradiţia căreia artistul îi aparţine. Şi dacă ne gândim că valoarea estetică a operei de artă constă, în principal, nu din ceea ce spune ci din cum spune artistul, originalitatea sculptorului nostru constă în primul rând în haina tradiţională românească în care a îmbrăcat sensurile universale ale imaginilor eterne arhetipale. În concluzie, putem afirma că, deşi s-au scris multe despre legăturile lui Brâncuşi cu tradiţia autohtonă, aspectele au fost prezentate nesistematic, fragmentar. Cartea fundamentală, care să trateze exhaustiv opera brâncuşiană din această perspectivă, îşi mai aşteaptă încă autorul hărăzit. Cine ar putea fi acesta? Un etnolog, istoric al artelor, mitologiilor, filosof şi brâncuşiolog totodată? Mai degrabă un grup de specialişti ar putea elabora în comun o lucrare de asemenea amploare, care ar putea fi foarte importantă pentru afirmarea spiritualităţii româneşti în lume. ână atunci, să ţinem cont că orice demers interpretativ asupra sculpturii genialului artist gorjan trebuie să-l începem, cum afirma Anton Dumitriu, cu o ipoteză necesară, adecvată.

Note: 1. Anton Dumitriu - ESEURI (Ştinţă şi cunoaştere) (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986); 2. Friederich Teja Bach – BRÂNCUŞI – METAMORPHOSEN PLASTICHER FORM (Köln, 1987); 3. Cristian Robert-Velescu – BRÂNCUŞI INIŢIATUL (Ed. EDITIS, Bucureşti, 1993); 4. Cristian Robert-Velescu – BRÂNCUŞI ALCHIMIST (Ed. EDITIS, Bucureşti, 1996); 5. Ion Pogorilovschi - COMENTAREA CAPODOPEREI. ANSAMBLUL MONUMENTAL DE LA TÂRGU-JIU (Ed. Junimea, Iaşi, 1976); 6. Romulus Vulcănescu – MITOLOGIA ROMÂNĂ (Ed. Academiei, Bucureşti, 1987); 7. Petru Comarnescu – BRÂNCUŞI, MIT ŞI METAMORFOZĂ ÎN SCULPTURA CONTEMPORANĂ (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972); 8. Ion Pogorilovschi – BRÂNCUŞI SOPHROSYNE sau Cuminţenia Pământului (Ed. Universalia Publishers, New York, 2005); 9. Vasile Gheorghe Paleolog – TINEREŢEA LUI BRÂNCUŞI (Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967); 10. Vasile Gheorghe Paleolog – BRÂNCUŞI – BRÂNCUŞI (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976); 11. Ion Pogorilovschi – FÂNTÂNA LUI HARET (Rev. Luceafărul nr. 3-4/1987); 12. Dan Hăulică – COLOCVIUL BRÂNCUŞI (13-15 OCTOMBRIE 1967) (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968); 13. Constantin Zărnescu – AFORISMELE ŞI TEXTELE LUI BRÂNCUŞI (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1980).

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat Ionel Panait La marginea pustei Intru şi ies prin ferestrele iernilor în sus spre umbra stelelor mai jos la sâmburele ogorului fără platoşă de zori fără scut de nori ard ierburile câmpiei şi cenuşa lor aduce aromă în primăvară.

Răspuns Mai trece o zi Şi-a luat poetul desaga cu vânturi i-au zburat cuvintele prin rădăcinele şi pomii câmpiei trupul cu nouri îl crede nu-l crede animalul şi iarba? cu ochii prin părul său târziu pe o geană de apus cu fluturi prea albaştrii s-a trezit tot singur.

Monoton Plouă în zăpadă pe pustă pe resturi de iarbă plouă pe ochii din ziuă şi lătrat de câine plouă pe linişte în livada cu scoici pe lumânare.

Roza vânturilor Mi-e frică de toamna din primăvară... mi-e frică de primăvara din toamnă... se zdrăngănesc de prea mult vest călare pe est... dar nu mi-e frică când suntem cu nord prin sudul din latinitatea inimilor noastre.

Pas desculţ Alunul şi salcâmul din gard vor adormii vânturile câmpiei... ne vom trece în sâmbure de puncte cardinale şi când vom fi gata de zbor peste toamna dintre sate, am să plâng pentru durerea copilului din noi.

Păpădie În mijlocul grădinii cu ierburi de câmpie mi-a rămas pălăria mică şi tata a pus-o sperietoare de ciori.

Mai sunt mai sunt pârâul cu arini de lângă casa părinţilor, cucul din cel mai înalt plop, luna deasupra prunilor şi un greier sub talpa copilăriei.

Tot mai des coboară câmpia din vis în fântânile satului unde fluturii se cern prin iarbă de culori gările nesomnului uitate răzleţe în mere de toamnă mă întreabă de soare de apă ce poposesc în lutul din sângele meu.

Tu mă întrebi de am făcut rău câmpiei, eu te întreb de floarea norilor, tu mă întrebi, ce am făcut cu serile din câmpie, eu te las lângă ramuri cu flori de stele.

Săteni Nedrepţi în tăcere cu coroane de eroi catarg cu frunză verde e muzică la diploma de pălmaş în glia de-nceput. Amăgitor în carnea mea se preling cu priviri sparte nourii ce acoperă până şi umbra pomilor din parc.

***

În camera trecerii din copilărie ne-am jucat cu zodiile de argint pereche am rămas cu diadema de smarald pe suflet de poet.

Vitraliu Şi azi când taci, mai treci o furtună cu barca vântului între ochii mei cu ape în catarge; stau gânduri rostuite şi rotite peste cântecul florilor din tinereţea prea a noastră.

Fior straniu Este prea înalt valul cu arome de scoici peste falia mea de câmpie râde şi iar râde bucată de părinţi bucată de bunici... undeva în zori cu aburi de rouă o perlă de apus se trece şi iar se-ntoarce în plânsul viţei de vie. Poezii din volumul Poemele câmpiei, Editura Anthropos, Timişoara, 2011.

Corina Diamanta Lupu

Sărbătorile de iarnă în Ţările de Jos „Colindă, colindă” printre lalele şi mori de vânt

n calendarul creştin, ziua de 25 decembrie, marcând Naşterea Domnului, a fost şi rămâne dintotdeauna, la loc de cinste. De aceea, indiferent unde s-ar afla, uniţi de magia acestei sărbători, oamenii uită de grijile zilnice, de neîmpliniri, de dezamăgiri şi celebrează cu bucurie, în suflet, Crăciunul. Cu toate că spiritul Crăciunului este acelaşi pretutindeni, tradiţiile şi obiceiurile ce ţin de acest eveniment diferă de la ţară la ţară, de la o zonă la alta. În Ţările de Jos, de exemplu, sărbătorile de iarnă iau startul cu câteva săptămâni înainte de Ajun. Locuitorii din Ţara Morilor de vânt intră în atmosfera tipică acestei perioade, marcată de slujbe religioase şi festivităţi locale, începând cu ultima sâmbătă din luna noiembrie. Acum încep pregătirile pentru 6 decembrie, ziua de Sfântul Nicolae, Sinterklaas, iar atmosfera festivă ţine până de Bobotează, Driekoningen, pe 6 ianuarie. În tot acest timp, olandezii au parte de mo-mente speciale, mai ales că în Ţările de Jos, sărbătorile de iarnă înseamnă în primul rând, ambianţă.

Sfântul Nicolae vine de la Madrid

ărbătorile de iarnă sunt deschise în Olanda în noaptea de 5 decembrie, în ajun de Sfântul Nicolae. În această noapte, copiii îşi lasă la uşă saboţii sau pantofii, pentru ca Sfântul, care călătoreşte dintr-un oraş în altul împreună cu slujitorul său, Petru cel Negru, Zwarte Piet, să îi umple cu daruri. Despre ultimul, cei mici cred că ţine o evidenţă a tuturor lucrurilor pe care ei le-au făcut de-a lungul anului. Potrivit cu ceea ce acesta a notat în dreptul lui, fiecare copil ştie că dacă a fost cuminte şi ascultător, va primi cadouri de la Sinterklaas, iar dacă boacănele au fost mai multe decât lucrurile bune, Zwarte Piet îi va aduce o nuieluşă. Tradiţia olandeză spune că Sfântul Nicolae locuieşte la Madrid, în Spania şi în fiecare an el alege un alt port pentru a ajunge în Ţările de Jos. Atunci când Sinterklaas şi Petru cel Negru sosesc cu barca la ţărm, clopotele bisericilor încep să bată. Sinterklaas conduce apoi o procesiune prin oraş, călare pe un cal alb. Dacă Sfântul Nicolae şi Petru cel Negru vizitează Amsterdamul, ei se întâlnesc cu Regina la Palat. După festivităţi, se spune că atât unul cât şi celălalt se întorc în Spania, iar oamenii continuă pregătirile pentru sărbătorile de Crăciun.

Crăciun fericit, Vrolijk Kerstfeest, în Ţările de Jos

osirea Crăciunului este întâmpinată aşa cum se cuvine şi în Ţările de Jos. La loc de cinste, în piaţa principală din fiecare oraş se găseşte bradul decorat cu lumini strălucitoare, feerice. De aici, din piaţa principală, pornesc spre fermecătoarele străzi vechi ale urbei, ghirlande de lumini în formă de clopote şi stele. Magazinele sunt frumos decorate în roşu, alb, verde, argintiu şi auriu şi pretutindeni se aud colinde de Crăciun. Oraşele sunt împânzite cu tarabe de modă veche, la care se vând tradiţionalele gogoşi de sezon, Oliebollen şi Andappelflappen, iar de la comercianţii de flori se pot cumpăra coroniţe de brad, conuri de pin decorate şi ramuri de vâsc, dar şi poinsettia roşii şi albe, numite şi “steaua Crăciunului”.

Tradiţii culinare de Crăciun în Ţările de Jos

n noaptea de Ajun, olandezii împodobesc pomul de Crăciun, în ale cărui ramuri prind Kerstkransjes (prăjiturele de Crăciun în formă de coroniţă), bile de sticlă, nuci aurite, panglici, conuri

de pin, clopote strălucitoare şi lumânări roşii şi albe. Tot acum, aceştia participă la o slujbă religioasă târzie, după care familia se reuneşte pentru un mic dejun tradiţional opulent, la o oră extrem de matinală. Cu această ocazie, se pun pe masă chifle fantezie, iepure, gâscă, curcan, Gourmetten, somon afumat, diverse pateuri de carne. Gourmetten, cel mai tipic stil de a mânca de Crăciun din Ţările de Jos, include tartine de mici dimensiuni, cam cât o înghiţitură, din carne şi legume, preparate pe loc de fiecare mesean după gustul său, la un grătar special. Printre preferinţele gastronomice de Crăciun ale locuitorilor Ţării Lalelelor se numără de asemenea, carnea de porc prăjită, precum şi celebra Kerststol – franzelă dulce, împănată cu fructe uscate, iar dintre dulciuri, sunt populare turta dulce şi prăjiturile cu ghimbir, toate cu marţipan, Speculaas (prăjiturele cu mirodenii), Kerstkrans (patiserie decorată cu fructe glasate şi umplută cu pastă de migdale dulci), Pannekoeken (clătite) ori fursecurile aromate şi crocante. O băutură obişnuită de Crăciun în această zonă este faimosul Advocaat, un lichior bogat şi cremos, pregătit din ouă, zahăr şi coniac.

De la Crăciun până la Bobotează

u mâncare, băutură şi voie-bună, timpul trece repede, aducând cu el zorii zilei de 25 decembrie. Ocazii de relaxare, prima şi a doua zi de Crăciun – Eerste Kerstdag şi Kerstdag Tweede – sunt sărbători publice. Dacă pe 25 decembrie se cântă colinde, se interpretează scenete şi se spun poveşti populare despre naşterea lui Hristos, ziua următoare este pusă deoparte pentru destindere şi agrement. Petrecerile, teatrul, concertele, cina în oraş cu prietenii sunt doar câteva dintre principalele distracţii ale olandezilor, pe 26 decembrie. Acest obicei se practică în marile oraşe ca Rotterdam, Haga, Amsterdam şi Eindhoven, însă în sudul ţării, a devenit o datină ca oamenii să participe în a doua zi de Crăciun la ceremonii religioase. Bisericile sunt acum pline de viaţă, şi bucuria naşterii Mântuitorului este împărtăşită de mic şi mare. De altfel, cei mici, care au două săptămâni de vacanţă în această perioadă, cred că în noaptea de Ajun, Moş Crăciun pleacă din Laponia în Finlanda pentru a aduce şi mai multe daruri. Tot ei merg în ziua de Bobotează cu colindul, costumaţi asemenea celor trei magi şi purtând în mâini felinare. Colindul lor este răsplătit, conform datinii, cu prăjituri şi dulciuri.

“Deschide uşa, creştine!”

u brazi, cu lumini, cu zăpadă, Crăciunul vine! În Ţările de Jos sau oriunde în altă parte a lumii, această sărbătoare aduce cu sine momente unice, la care ne vom întoarce în amintire, peste an. Că ne aflăm în ţara în care ne-am născut sau la mii şi mii de kilometri depărtare, să trăim şi de această dată experienţa Crăciunului cu bucurie, cu veselie, cu gânduri frumoase. Să fim primitori de oaspeţi, să dăruim şi să primim din suflet! Şi să nu uităm că familia şi prietenii sunt cel mai frumos dar pe care îl putem primi de Crăciun! Să preţuim acest lucru, să fim aproape de cei dragi, să ne deschidem inima pentru colinde şi urări! Crăciun şi An Nou fericit! Bucureşti, 2012

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat 20 Veronica Balaj

Liliana Ardelean

Cina lupilor*

(9)

um să-i spună el, ditamai primarul, omul care-i sfătuia pe alţii, cum să i se confeseze, vezi, nevastă, pe mine mă sugrumă uneori frica de ceva neştiut? Ar fi fost o nebunie. Acasă, în absenţa fratelui mai mare, Jorj plănui o schimbare de ton: – Fetelor, mergem în oraş. Am dezlegare de la naşi să contribui la cumpărarea rochiei de nuntă pentru Adela. Sosit valvârtej în familie de departe cu câteva zile înainte, intrase deja în ritmul pregătrilor prilejuite de marele eveniment. Surorile se priviră cu subînţeles. – Mai mare bucurie nu ne puteai face, unchiule! spuse Marta. În sinea sa, şi Adela de altfel, chiar nu regreta că Jorj n-adusese de prin străinătăţuri cine ştie ce model şi mărime de veşmânt pe care să-l îmbrace chiar dacă nu i-ar fi plăcut. – Foarte bine! Mergem toată trupa. Noi adică. Vreau s-aleg eu mătasea, voalul, spuse viitoarea mireasă. Se îmbrăcă elegant, ca pentru o întâlnire. – Suntem gata? Putem porni! anunţă preluând rolul de aleasă a micului grup. Escapada se derula de fapt, în cinstea ei. Trăsura era pregătită. Ziua devenise o poartă deschisă prin care puteau trece surâzători. În oraş colindară mai multe străzi în căutarea unui atelier de croitorie specializat pentru rochii destinate cununiei dar, nu aflară niciunul. Veselia li se topi văzând în jur totul cenuşiu, vitrine prăfuite, clădirile cu aer trist, nici vorbă de luminile vreunui magazin atrăgător, plin de materiale luxoase. În cele din urmă, Jorj îşi aminti de mama unei foste colege de liceu care avusese o prăvălie de vestimentaţie feminină. Nimeriră adresa, dar nu mai era firma. Totuşi Jorj sună la uşă. – Văd bine? se miră femeia când tânărul împreună cu nepoatele sale îşi făcu apariţia. – Da, m-aţi recunoscut, doamnă Katy! Mă bucur să vă revăd… rosti musafirul. – Poftiţi, poftiţi înăuntru! Intrăm prin atelier. M-am restrâns, nu mai am magazinul pe care-l ştiaţi. Vremurile, se scuză femeia deschizând o altă uşă. Jorj se revăzu absolvent de liceu venit aici să-şi comande costumul festiv, dar nu spuse nimic, nevăzând rostul unei confesiuni. Rosti cu politeţe altceva: – Bine că v-am regăsit, doamnă Roji. Mă bucur să vă revăd! – O, şi eu! Doriţi să intrăm la o cafea, în casă? întrebă gazda. – Vă mulţumesc mult! Rămânem în atelier. Ele sunt nepoatele mele. Ea este mezina, Marta, iar Adela va fi în curând mireasă, preciză jovial, unchiul lor. Femeia le cântări din ochi pe tinere aşa cum obişnuia cu fiecare clientă. Deja îşi imagina ţinuta şi accesoriile care i s-ar fi potrivit cel mai bine Adelei. – Aşa deci! Vă pregătiţi de mariaj. Să fie într-un ceas bun! Luaţi loc! Vă pot fi de folos? mai adăugă gazda trăgând la vedere trei scaune sub o masă lungă, special făcută pentru croitorie. Oglinzile înalte de pe cei doi pereţi laterali le reflectau figurile în dublu exemplar. – Şedeţi, vă rog! Sunteţi definitiv venit în ţară, domnu’ Jorj? Aţi fost plecat, după câte ştiu, de la Ildiko. – Fac o specializare pe care o adaug la studiile de aici şi când voi termina… O să văd unde mă stabilesc. Ŕ propos de frumoasa dumneavoastră fiică, fosta mea colegă, ce mai face? se interesă Jorj. Între creatoarea atâtor ţinute de gală pentru femei, înşiruia ceştile de cafea pe o tavă argintată, bine aleasă pentru a crea un ambient plăcut. – E bine. Acum s-au mai liniştit lucrurile după o despărţire cu circ. A fost măritată puţin timp dar a pătimit cât într-o viaţă. – Păcat! Nu ştiam… Din pricina învolburării din lume, m-am depărtat de foştii colegi. Fiecare cu viaţa lui, opină musafirul. – Serviţi o cafea? Eu o am pregătită gata aici. Sau preferaţi, domnişoarelor, câte o dulceaţă? veni propunerea amabilă din partea femeii cu mâini agile. În meseria sa, dibăcia era o condiţie şi în cazul acesta, se observa imediat. – Eu mulţumesc pentru cafea! Voi? întrebă Jorj. – Nu refuzăm dulceaţa. Vă rămânem îndatorate cu felii din tortul miresei, se pro-

nunţă Adela căutând vreun semn demn de reţinut dintr-un loc unde se dimensiona o nouă înfăţişare a celor care urmau să treacă pragul căsniciei. Nu desluşea decât nişte suluri din carton pitite într-un colţ. Probabil erau tiparele diverselor modele concepute de-a lungul timpului pentru cliente care mai de care. Frumoase, înflăcărate ori visătoare, languroase. Poate or fi trecut pe-aici şi persoane avute dar îmbătrânite, stafidite sau rotofeie. Ajunse la nunta de argint. Prin gândul Adelei trecură într-o derulare de paradă insolită câteva asemenea figuri. Se uită scurt în oglinda aflată în faţa sa. Îşi aranjă părul printr-un gest de cochetărie. Se declară mulţumită de felul cum arăta şi deveni expansivă, intrând în subiectul vizitei: – Doamnă Katy, aş dori să-mi arătaţi câ-teva modele din reviste, dacă se poate… – Revistele sunt ceva mai vechi. De dinainte de război… acum, nici vorbă de aşa ceva, se lamentă femeia şi, cu aceeaşi îndemânare a degetelor răsfiră nişte foi dezlipite din cataloage de modă şi ţinute la îndemână, pe masa de lucru. lientele sale aduse de Jorj se dovediră a şti exact ce caută. Comparau modelele, materialele, schimbau păreri. În acelaşi timp apelau, desigur, şi la fantezie, fiecare în felul său. Proprietarei acestui spaţiu de însăilări ale viselor de frumuseţe şi eleganţă, se confesă lui Jorj: – Ziceam de fata mea, a dat peste un bărbat nepotrivit, să nu-l numesc altfel. Dacă nu le murea copilul la naştere poate lucrurile s-ar fi aranjat mai bine şi pentru ea. Chiar dacă bărbatul ar fi părăsit-o, dar aşa… – Îmi pare rău să aud asta! Ildiko e bătăioasă, după câte o ştiam eu. Va învinge şi starea dureroasă prilejuită de necazul ăsta… Îi doresc să se bucure de alţi urmaşi! Unde-i acum? E aici în oraş? Nu mai ştiu nimic de ea, mărturisi Jorj atent totodată şi la gesturile fetelor din care se înţelegea că sunt voluntare, croite să ştie ce vor. Nu să bâjbâie. – Domnu’ Jorj, toate s-ar fi aranjat mai uşor de n-ar fi cam bolnăvicioasă. – Cum aşa? Să nu vă pierdeţi nădejdea. E tânără, o încurajă Jorj. Deodată în mintea lui apăru chipul feminin, armonios, cu ochi negri, de o forţă lăuntrică pătrunzătoare. Nu şi-o putea închipui nicidecum pe fosta lui colegă de liceu cu mers lent, abătută, încearcănată. Pentru a alunga această imagine străină, îşi oferi serviciile de medic. – Eu vă înţeleg neliniştea tocmai de aceea, dacă aveţi încredere în cât ştiu eu din medicină deocamdată, vă rog nu ezitaţi să mă contactaţi prin fratele meu, primarul din Ivanda. „Căprioarele” astea sunt fetele lui, preciză Jorj apoi le întrebă pe dezmierdate: – V-aţi hotărât, prinţeselor? – Nu, nu încă. E încântător chiar să pri-vim modelele! – Mă gândesc să-i spun fiicei mele să vă caute. Îi va face plăcere să vă reîntâlnească, adăugă gazda. – Desigur şi eu mă voi bucura. Ştiţi cât am purtat, doamnă Katy, costumul cumpărat de la dumneavoastră pentru banchetul de la majorat? Mult. Era de calitate. Marcă elegantă.

*Veronica Balaj, Cina lupilor, fragment din romanul în curs de apariţie.

Un bărbat special (Tot sacu-şi are peticul) M (5)

ai ales că nu a fost prima dată când îi făcea o figură de acest fel. „De ce nu mă învăţ minte odată şi să-l las în plata domnului?” Nici ea singură nu ştia, îi vnea să-şi tragă palme. Din cauza asta i-a şi răspuns cum i-a răspuns, când a întrebat-o de unde ştia că nu va veni în seara aceea. – Sunt convinsă că aveai deja un program bine stabilit, că deja ştiai exact cu ce-ţi vei ocupa seara. – Dar ţi-am dat trei telefoane, ca să-ţi spun. – Ca să-mi spui ce? – Că aştept telefon de la advocatul. Na, problema este aşa că io ce să fac dacă ăsta nu a telefonat decât foarte târziu? – Bine, măi omule, dar pe banii tăi? Tu nu vezi că ăsta te trage în piept fără ruşine? Te lasă tot la urmă, dar trage de pe tine şapte piei. Şi nici nu-ţi rezolvă nimic. Vorbesc eu cu o persoană care este specialist în procesele cu moşteniri de pământ, de proprietăţi. Omul e bun, e uns cu toate unsorurile, cunoaşte toate chichiţele. O să te rezolve. – No, ia! Nu pot! Ăsta ştie toate actele, el ştie ce-a făcut... – Păi, i le dă celuilalt, care poate să continue, ca să termini odată, că o tragi de nu ştiu când. Nu aşami-aispus? – Da, dar vezi că prietenul meu... Laura nu s-a mai simţit în stare nici să asculte, nici să reacţioneze. Ştia doar că în după masa aceea a renunţat să meargă la prietena ei, care-şi sărbătorea ziua de naştere, numai ca să-l aştepte pe el. „Aşa-i! Prostia se plăteşte!” Cu o ultimă undă de efort, totuşi, îi dă replica. – Bine, dar ce eşti tu? Servitorul tuturor? Eşti taximetristul polirului? Prietenul de care zici, cine-o mai fi şi ăsta, ştie mai bine decât tine cine e avocat bun şi cine nu? Cum te poţi lua aşa, orbeşte, după fiştecine? – Prietenul meu nu e fiştecine, se burzuluieşte Harry, adoptând un ton vehement. Este un om foarte deştept. – Nu spun nu. Se poate, însă, uneori, e posibil să greşească. Admiţi că e posibil? Ca de data asta, cu avocatul acesta minune. Atunci tu iei literă de lege ce spune el? Nu zic, sigur că trebuie să iei în considerare şi părerile altora, dacă sunt bune. Dar uite că, de data asta, ţi l-a prezentat pe prostul ăsta de avocat care, de fiecare dată te îmbată cu apă rece, te duce cu vorba şi, de fapt, nu rezolvă nimic. Ce a făcut concret până acum? Poţi să-mi spui? se ambalează Laura tot mai tare, deşi un glas timid din mintea ei o sfătuia să nu-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala, că se va frige. „Apoi, toate astea nu sunt treaba mea. Oare, nu sunt? Dacă pretind că-l iubesc, oare nu este de datoria mea să-l ajut, să-i deschid ochii?” Nu se putea hotărî dacă a greşit repezin-du-se astfel la el, sau nu. „Bine, mă voi gândi mâine, după ce mă voi odihni. Acum nu mai judec limpede.”

Totuşi o ia din nou gura pe dinainte şi continuă să-l atace. – Dacă ai vrea cu adevărat să stai cu mine, nu ai pierde vremea să-l aştepţi pe meşteru’ la cumpărături, nici nu te-ai duce după el, i-ai da, pur şi simplu, bani de taxi şi ţi-ai vedea de ale tale. Zbogom dico! Auf Wiedersehen. – Mda! Bine! Uite, sună Germania. Pusi! şi închide cât se poate de brusc, gen, tăiat macaroana. În traducere, Germania însemna nevasta. Soţia, cum o numea Harry, de fiecare dată, foarte protocolar şi foarte politicos, cu consideraţie. „Păi, cum nu! Doar era soţia lui. Şi, dacă era soţia lui, trebuia să-i dea onorul. Cum ar fi putut înălţimea sa, Teutonul, cu educaţia lui de înaltă clasă, să facă alt fel? Desigur că e frumos şi corect aşa, numai că...” Numai că Laura îşi vărsa prea plinul de amar. Numai că pe ea o rodea viermele geloziei şi al nesiguranţei. Dacă împrejurările ar fi fost altele, ea însăşi l-ar fi apreciat în mod deosebit pentru eleganţa unui astfel de comportament şi l-ar fi aprobat din tot sufletul. Dar acum se măcina, se perpelea pe jar şi judeca strâmb. „Sunt şi eu om! Ce-şi imaginează el?.. Oare chiar a sunat Germania? Posibil să fi fost o simplă invenţie, ca să pună capăt discuţiei, pentru că nu-i mai convenea ce întorsătură a luat.” aura nu era deloc convinsă că tocmai atunci a fost sunat din Germania. Credea că a găsit pretextul, ca să o expedieze. „Şi mai susţine că mă iubeşte!... De fapt, nu mi-a spus niciodată clar că m-ar iubi. Eu presupun asta, ca o proastă. Fiindcă mi-o doresc. ...Bine, nu mi-a spus, dar atunci, de ce face tot ce face? De ce vine, de ce mă caută, de ce mă sărută, de ce mă îmbrăţişea-ză? De ce-mi alintă numele? Doamne! În ce m-am băgat?... Numai din cauza singurătăţii, fir’ar să fie de treabă! Cine-i omul acesta şi ce vrea de la sufletul meu? Oricum, ceea ce e sigur, e faptul că Germania sună destul de frecvent, iar Germania înseamnă, ce înseamnă. Cât se poate de clar, oricine, orice-ar fi zis... Să nu-mi spună el mie... Atunci, cum susţine că relaţiile dintre el şi soţia lui sunt rupte?” – Nu am vorbit cu ea de două luni. Ea era deja plecată în vacanţă, când am venit eu aici. Şi tu te gândeşti la prostii. Ea este aşa, numa... – Numa? – Oh..., na..., nimic. Nu e nimic. – Cum nimic? – Ştii, tu zici de poliru’, da’ el lucrează serios. Şi este aşa un om, că în fiecare dimineaţă vine curat, cu cămaşa proaspătă spălată. La el totul este la fix. Tu îmi baţi capul cu el şi fiul meu, la fel. Dar să ştii că nu aveţi dreptate. Şi nu am de unde să iau altul. Eu nu cunosc aici. Atâţia aşteaptă după polirul şi ar fi bucuroşi să-l aibă la ei la lucru. Ăsta nu se duce. Acuma a lăsat pe cineva, deşi i-a plătit înainte totul, fiindcă a spus că a venit neamţul şi el trebuie să meargă acolo. Aşa a zis. „Unde dai şi unde crapă. Iar a schimbat vorba.” Laurei îi venea să urle de frustrare. Era nervoasă, ca toţi dracii. – Ce are sula cu prefectura? se scapă ea, cu vorbe nelăute, cum nu-i stătea în obicei. Harry găseşte foarte amuzantă vorba. Râde cu poftă. Râsul lui în cascade muzicale. – Cum ai zis? Mai zi o dată. – Nu pot. Ştii că eu nu vorbesc aşa, dar m-ai scos din răbdări. Se perpelea, sărmana Laura ca să-l înţeleagă şi să-l scuze, încurcându-se-n tot felul de îmbârligături, mai mult sau mai puţin raţionale, încât nu mai ştia de ea. „Se zice că, după o anumită vârstă, scapi de chestiile astea. Ei, uite că nu-i chiar aşa. Ori sunt eu mai trăznită decât toată lumea?!” Se admonesta, se învinuia, îşi găsea circumstanţe atenuante, apoi iar se certa cu ea însăşi. Intrase în vârtej fără voia ei şi a luat-o valul. Nu mai era nimic de făcut.

Fragment de roman

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat Pavel Paduru

Octavian Lupu

Mariana Sperlea Sfârşitul lumii între mit şi realitate – profesor, poet şi pictor – (2)

În îmbrăţişarea vântului s-a contopit Câmpia Dunării cu Câmpia Timişului, peste Munţii Banatului, zămislind spaţiul mioritic luminat de spuza de stele, care înfrumuseţează viaţa fără ca noi să ne dăm seama de Harul Divin, de frumuseţea chipului, de mărinimia sufletului lor. Una dintre aceste stele este Doamna profesor Mariana Sperlea – de la Şcoala din Dumbrăviţa de Timişoara. ire complexă, om însetat de cunoaştere, om cult, o fiinţă dominată de setea căutării adevărului şi a lui Dumnezeu, plină de bun simţ ancestral al strămoşilor, a vorbi despre o asemenea personalitate, este dificil, cum dificil este să vorbeşti deaspre mirajul vieţii. Însă, cu smerenie şi respect eu îndrăznesc a spune câteva cuvinte despre dascălul, artistul şi omul Mariana Sperlea. Profesor, poet şi pictor Mariana Sperlea este o voce pentru românism şi Sfânta Tradiţie în spaţiul liric al Banatului. A crescut la flacăra Eminescului pentru apărarea Patriei comune – limba română – acel „fagure de miere” a nepieritorului nostru popor. Din primii ani ai carierei didactice s-a remarcat ca o personalitate distinsă dovedindu-se a fi unul dintre onorabilii dascăli români, „dascăl de dăscălie”, legat de toate tainele existenţei, ca fiind fântână de viaţă omenească. Profesoara, în relaţie cu semenii săi seamănă artă în fiinţa umană, ştiind a se dărui, să aibe răbdare şi să-şi iubească învăţăceii, cu suflet de mamă. Dascăl de excepţie, prin activitatea sa, reflectată în modul în care ştie să inobileze mintea şi inima elevilor săi, astfel încât aceştea se descoperă pe sine înşişi. Arată elevilor cum să întrevadă esenţa dincolo de aparenţe, cum să confere existenţei lor frumuseţe şi valoare, insuflându-le curajul şi ambiţia de a se desăvârşi ca oameni. Aceasta arată că profesorul şi-a îndeplinit menirea aceea de a fi creator de valori umane superioare. Ea este un izvor de energie şi credinţă, o torţă de lumină, un simbol al dăruirii de sine, un model de umanitate şi îndemnuri vii în vederea profesiunii spre care pornesc învăţăceii, cunoaşterea alfabetului, dar şi respectul pentru oameni. A fost şi este exemplu de mărinimie şi înţelepciune. A transmis cu plăcere celor din jur meşteşugul de a fi om, luptând cu toată fiinţa ei împotriva ignoranţei şi ignoranţilor, care dezumanizează şi demonizează, distrugând valori fizice şi morale (intelectuale). Ne îndeamnă la păstrarea demnităţii în faţa acestor nonvalori, împreună cu distinsul său soţ – Constantin Sperlea. Onorabila dăscăliţă cu zâmbetul plin de bunătate, cu graţie şi poezie, cu pasiune şi pricepere a făcut să fie cunoscută şi păstrată „Sfânta Tradiţie” românească prin numeroasele serbări şcolare şi acţiuni culturale pregătite şi la care a vorbit despre mărirea strămoşilor, pentru a lumina minţile copiilor şi a purifica sufletele părinţilor. Ea a făcut din unitatea de învăţământ un altar al sacralităţii actului didactic ce are ca obiect al muncii, cea mai nobilă creaţie, sufletul copilului. Copil care a văzut în dăscăliţa sa perfecţiunea întruchipată şi a avut-o ca model de conduită. Astfel de dascăli sunt garanţia viitorului României. Duhul mirificului spaţiu bănăţean i-a înaripat mâna cu har divin şi a dezlegat mintea întru Lumină din Lumină, ce se răspândeşte asupra semenilor. Personalitatea astfel creată este o coexistenţă a profesorului, a poetului, a ziaristului şi a pictorului în aceeaşi fiinţă umană, caz mai rar în literatura română, înbinând poezia cu arta în folosul profesorului, a elevilor, a învăţăceilor. Doamna Mariana Sperlea îşi confirmă vocaţia de dascăl – artist şi truditor pe tărâmul vieţii culturale a Banatului. Acţiunile culturale organizate de profesorul poet şi pictor nu pot fi considerate decât rourări de har într-o lume de adevăr şi de comuniune cu Dumnezeu. Manifestările multiculturale au făcut din Dumbrăviţa o oază de spiritualitate românească, un focar de cultură a neamului. Aici vin zeci de cărturari să se încarce cu energie, cu speranţă, cu credinţă.Vin să caute iubire, prietenie, acolo unde căldura relaţiei interumane dă sentimentul veşniciei. Aici se conştientizează că Dumnezeu ne-a lăsat pe acest mirific pământ pentru a face cinste poporului român. În preajma Marianei Sperlea se simte o emoţie formidabilă. Aici se lasă la o parte frica şi foamea de bani, invidia şi mândria. Laşi supărarea, laşi suspinul, laşi disperarea, laşi minciuna, laşi ceaţa de pe minte şi de pe inimă.Aici afli cât de frumoase sunt lumina, lumea şi viaţa. Omul de cultură Mariana Sperlea mărturiseşte că pentru Domnia sa „scrisul este crezul meu sfânt”, el este ca o religie în stil silvestrian, respirând prin cuvinte. Scrie pentru că are ceva de spus, con-

tribuind prin scris şi fapte la cizelarea sufletului oamenilor şi la păstrarea identităţii noastre româneşti în concertul poporelor lumii. A luptat şi luptă prin articolele sale, trimise la numeroase reviste şi ziare din ţară şi afară, pentru adevăr şi înfierează pervertirea valorilor moral-creştine. Scrisul fiind pentru Domnia sa o taină, un sens al fiinţei sale. Doamna Mariana Sperlea este o cunoscută persoană a penelului, cu o nobleţe a spiritului şi un comportament de senior al artelor. Lucrările, picturile degajă aceeaşi bucurie suscitată de textele scrise. Ele sunt străbătute de puritate sufletească, de aceeaşi sete profundă şi omenească a căutării lui Dumnezeu de a sluji omului prin frumos, a aduce bucurie şi linişte în sufletele privitorilor. Tablourile, portretele sunt pictate în armonii lirice afirmând dragostea de culoare şi relevând o delicată sensibilitate feminină. Pictoriţa poetă îşi migăleşte icoanele alegând cu grijă culorile ca şi cuvintele poeziei, le amestecă, apoi le aşterne pe şevalet împrumutându-le o fărâmă din marele har, din căldura sufletului său înduhovnicit. A făcut din şcoala de la Dumbrăviţa un templu al artelor, unde rafinaţii găsesc un mediu agreabil pentru comunicare intelectuală. Copiii – pictori au învăţat să observe minunile naturii, să le treacă prin universul lor şi să ne arate drumul către stele şi îngeri, jucându-se cu pensule şi culori. Prin expoziţia permanentă de la şcoală, ei aduc arta acolo unde ar trebui să fie întodeauna un simbol al frumuseţii lumii ce va să fie. oamna Mariana Sperlea este tipul omului de cultură complex, iubit şi dotat de Domnul cu prea multe daruri, căci pe cât este de talentată ca artist plastic, pe atat este de talentată ca poetă. În acelaşi timp, sufletul ei cel plin de puritate şi de lumină divină, a făcut o singură împărăţie din cele două domenii ale artei, împărăţia cerească a poeziei, eliminând graniţele dintre ele. Domnia sa face parte din categoria poeţilor care au găsit în adâncimea spiritului său măsura uriaşă a lui Eminescu, nu numai ca poet, ci ca pedagog al neamului, etalon, om deplin al culturii noastre – după cum spune Constantin Noica. Ea este model şi interpret tutelar ce reproduce ceva din eminescianitatea noastră constitutivă. Face parte din aerul şi lumina acestui spaţiu în care ne-am născut şi trăim. Este o sinteză de românism aducând Europa acasă la Dumbrăviţa. Profesoara poetă şi pictoriţă, Mariana Sperlea, are menirea de a propovădui marile valori ale artei, de a mărturisi prin intermediul poeziei şi picturii – credinţa şi bucuria de a trăi. Mărturiseşte faptul că timpul nu trece, că el se depune într-un sediment al veşniciei în care trăiesc marile valori ale artei, ale lumii. Mărturiseşte din tot sufletul şi din tot cugetul ei, prin poezie, pictură, publicistică şi acţiunile culturale, la catedră, pentru mântuirea celor mulţi. Se înbină între devotamentul pentru ţară, pentru comunitate, credinţă şi artă. Astfel, face parte dintre mucenicii cărturari. Este dăruită cu har şi talent, un vas ales de Maica Domnului, care dăruieşte, la rândul ei, din preaplinul sufletului său. La şcoală cuvântă, în poezie cântă, pe şevalet desenează. Poezia Marianei Sperlea a apărut din nevoia noastră de înţelepciune, ea este o veritabilă lecţie întru Adevărul, Calea şi Viaţa neamului acesta rătăcit. În ea găsind forţa de transfigurare, întru divin, a Cuvântului, a Arhanghelului Spirit Naţional. În poezia ei râde inima mare de român. Ea este logodna dintre puterile limbii române şi frumuseţea ei. Este un regat al setei de frumos şi de inefabil. Este puterea îngerească. Este hrana sufletului celui care o citeşte. De aceea pentru sacerdotul slovei, poeta Mariana Sperlea, sufletul este mai presus decât buzunarul. Poeta Mariana Sperlea este ea însăşi, cu propriul stil şi traseu, primind cuvântul divin prin Eminescu şi atunci devine bardul de la Dumbrăviţa – român creştin şi ortodox. Om al mesajelor înalte, prin poezie încearcă să restaureze lumea stricată de păcat. Cântă frumuseţea naturii şi cere salvarea ei, cu evlavie la Maica Domnului. Aceeaşi evlavie o poartă în faţa moşilor şi strămoşilor care sunt morţi pe pământ, dar vii în Împărăţia lui Dumnezeu. Poeziile ei dovedesc frumuseţe şi o dragoste nemărginită pentru istorie, pentru tradiţiile neamului. Sunt mărturii contra uitării de astăzi şi de mâine, de o autenticitate ce depăşesc sfera valorilor culturale: “Să nu lăsăm să piară graiul/ Ce-l moştenim de la străbuni/ Să nu uităm, nici pentru o clipă,/ Că suntem şi vom fi români!” Cântă satul, starea de sat – vatră – foc care conţine centrul Crucea – Hristos.Cântă Neamul – Patria – Moşia – o fuziune a Omului cu pământul,

Distrugere prin scufundare, prăbuşire, ardere sau explozie?

odalităţile practice de „lichidare” a conţinutului planetei Pământ variază de la scufundarea biblică sau atlantă, la prăbuşirea în „fântâna abisului”, la „raderea” prin foc stelar şi la explozia finală ce spulberă întregul ecosistem terestru. Care este diferenţa dintre aceste metode? Mai întâi, scufundarea a reprezentat o metodă barbară şi lentă de extincţie, aplicabilă unor populaţii trăind liber prin munţi, păduri şi pe câmpii, adică unor comunităţii umane incapabile să rezolve „tehnologic” această provocare prin construirea de ambarcaţiuni care să le ajute să supravieţuiască. De aceea, tiparul apelor ce se revarsă pe pământ reprezenta pentru omul din antichitate cel mai grozav lucru ce se putea întâmpla. Tema prăbuşirii în fântâna abisului comportă o nuanţă mai elaborată, mai întâi fiindcă termenul în sine este mult mai abstract şi mai greu de imaginat. Este ca şi cum lumea ar sta deasupra unui imens gol, o cavernă al cărei tavan riscă să se prăbuşească la orice mişcare telurică mai puternică. O astfel de temere relevă o societate sedentară, concentrată în mari centre urbane cu clădiri mai mult sau mai puţin fragile faţă de mişcările scoarţei terestre. „Arderea” reprezintă un procedeu mai rapid şi mai eficient, constând în trecerea sub un „şuvoi de foc” a întregii suprafeţe planetare. Viziunea este oarecum inspirată din imaginea vulcanilor ce aruncă vertical jerbe incandescente de lavă, care după aceea se revarsă pe pământ sub forma unor scurgeri piroclastice devastatoare. Cu siguranţă că această abordare relevă o manieră terifiantă de a pedepsi umanitatea pentru încălcarea codului „cosmic” al non-violenţei, precum şi pentru nerespectarea legilor universale ale conştiinţei morale. Pentru oamenii antichităţii târzii şi evului mediu, o astfel de temere a „prăbuşirii” firmamentului stelar şi revărsării energiei telurice primordiale a reprezentat mereu o provocare la care nu aveau cum să facă faţă, disperarea fiind o consecinţă sigură. Însă pentru omul modern, „călit” în războaie mondiale pustiitoare, explozia se pare că este cea mai preferată prin spulberarea într-o singură clipă a tot ceea ce există. Metoda este mai puţin „barbară”, suferinţa fiind eliminată prin scurtimea duratei, dar în acelaşi timp această viziune este tributară fragilităţii tehnologiilor de care dispunem, care într-o singură clipă pot ceda făcând să dispară totul. În realitate, tema „exploziei” exprimă o vulnerabilitate extremă, care se poate manifesta neaşteptat şi letal, fără a oferi o a doua şansă. Fiindcă din potop se mai poate scăpa, prăbuşirea poate să nu fie totală, focul stelar mai poate oferi câteva locuri de rezistenţă prin ascunderea „sub munţi”, dar explozia spulberă totul şi dacă este atomică, atunci nu există scăpare cumulând într-una singură toate celelalte „procedee” de curăţare şi selecţie a rasei umane.

Dar chiar nu există nicio şansă pentru omenire?

eschiderea omului contemporan către cunoaşterea ştiinţifică şi spre zămislirea diferitelor tehnologii este în mod surprinzător proporţională cu ignoranţa pe care o manifestă în abordarea temelor fundamentale ale existenţei, care în trecut a condus la apariţia religiei şi filozofiei. Trăind la timpul prezent, devenit „rob” al maşinăriilor pe care şi le-a construit, omul zilelor noastre este în acelaşi timp cumplit de vulnerabil când vine vorba de angoasele temerilor primordiale ce apar în relaţia directă cu un univers misterios, călăuzit de legi necunoscute, care solicită compensarea prin „pedeapsă” a încălcării acestora. Deja am început să culegem primele „roade” ale ignorării naturii prin fenomene meteorologice extreme şi tot mai stranii. Suprapopularea, dublată şi de un consum exagerat al combustibililor fosili, va genera o criză energetică fără precedent în următoarele decade, pe măsură ce rezervele se micşorează rapid, dar cerinţele cresc exponenţial din partea tuturor naţiunilor lumii. Aceşti trei „vectori” sunt prin ei înşişi generatori de „apocalipsă”, aducând tema sfârşitului lumii în actualitate, mai întâi în glumă, dar ulterior în serios. Dincolo de calcule ezoterice, mai mult sau mai puţin relevante, realităţile zilei reclamă o atenţie sporită, fiindcă ele pot fi cu adevărat semne ale „sfârşitului”. Şansele de supravieţuire ale unei civilizaţii sunt dependente de eforturile depuse pentru corectarea deficienţelor sale, mai precis prin armonizarea cu legile naturii, controlul numărului de indivizi şi consumul raţional, ba chiar minimal, al resurselor. Dacă astfel de măsuri ar fi luate în considerare, atunci logic vorbind, tema „sfârşitului” ar fi amânată sau poate chiar îndepărtată din dreptul umanităţii. În ce mă priveşte, nu ştiu dacă întoarcerea la religie ar fi soluţia cea mai bună, fiindcă roadele acesteia din timpul antichităţii şi evului mediu nu o recomandă în vreun fel, însă manifestarea unei conştiinţe superioare, care să conducă la respect faţă de natură şi semeni, ar fi o necesitate de prim rang pentru ca „jocul” cosmic al umanităţii să continue. Dacă vom învăţa să contemplăm cu atenţie şi respect universul din jurul nostru, dacă vom şti să ne apropiem unii faţă de alţii şi dacă ne vom limita consumul la strictul necesar, atunci porţi nebănuite se vor deschide înaintea noastră. Poate aceasta este lecţia principală pe care trebuie să o învăţăm în această viaţă. Poate tocmai de aceea am apărut în această lume ca specie şi indivizi, fapt care conturează un sens frumos şi ascendent fiinţei umane. Iar dacă la finalul însuşirii acestei lecţii vom avea şi revelaţia descoperii Autorului a tot ceea ce există, atunci înseamnă că experienţa noastră a devenit deplină şi astfel, poate, ne vom reîntâlni într-o altă secţiune a universului după ce durata evoluţiei noastre terestre se va fi îcheiat. Bucureşti, 2012

a omenirii în Om cosmic, prin spiritualizare. Este poeta care cântă tradiţia, ciclurile vieţii, datini, obiceiuri, anual reluate. Roata – rotirea ritualului cerc, cea mai profundă şi unică existenţă a Omului ca Dumnezeu. Ţăranul român în calitate de om liturgic de iniţiat, care avea cultul pentru creaţia lui Dumnezeu şi o păstra cu sfinţenie. Forma de existenţă interioară, esenţializată în spirit brâncuşian, este Cuvântul, care e orientat către semeni, urmaşi şi Dumnezeu. O filozofie a existenţei ca în Amintirile lui Creangă şi tot ca el este nu numai un talent, este o natură. Ce este plăcut şi emoţionează profund în poezia Marianei Sperlea este omenescul acestei poezii, faptul că artistul reuşeşte să se transpună în poezia sa. Opera poetei este un imn de slavă a creaţiei, un mijloc de înălţare a sufletului şi un mijloc de bucurie curată şi nobilă. Alături de activitaea culturală este un testament pentru urmaşi. Personalitatea omului de cultură, Mariana Sperlea şi calitatea spirituală a operei sale sunt semne divine, semne sacralizate prin conţinut şi consecinţă contribuind la înălţarea sufletelor şi îndemnul la fapte bune. Luminează totul cu lumina strămoşilor şi a marilor duhovnici ai neamului românesc. Ea se află în taina timpului nemărginit – silvestrian. Întrega operă este de la Divinul Creator, cel care a făcut Cerul, Pământul, Apele şi... Cuvântul, care era de la El şi El era Cuvântul.

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat 22 Ştefan Lucian Mureşanu

Funerar şi sens al regretelor în Scânteile galbene bacoviene Motto: Or, nu! s-aprind luminile-n oraş.../ Sunt alţii, şi un alt poet –/ E mult de când dormim în umbră,/ În cimitirul violet... (George Bacovia, Amurg)

unerarul este solitudinea efectului în creaţie al poetului. El depăşeşte dimensiunea telurică, se uneşte cu spaţiul cosmic, ondulează regretul şi îl coboară în sufletele oamenilor. În inima lui am putea crede că există două fonduri: luminos, care se revarsă în mediu prin licăririle ochilor şi întunecos, care vuieşte prin voce în unde sonore, perturbând existenţa. Orice vibraţie rezultă din melancolie şi distruge în poezia bacoviană normalul, transformându-l în regret. Regretul este tocmai taina funerarului pe care îl adânceşte în lumesc: „O femeie în doliu pe stradă,/ O frunză galbenă tremura după ea” (Scântei galbene, 1965: 91). Poetul vrea să creadă că a uitat de trecerea timpului şi că Pământul se va adânci într-o beznă pe care el o vede intrând în fiecare noapte: „Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse”, braţele nemişcate ale celui fără de viaţă sunt învinse, pentru că poetul se vede dus pe drumul nopţii: Plângând, după pierderea darului iubirii Şi fredonând cu bucuria nemuririi pentru că, abia atunci, Bacovia realizează trebuinţa gândirii de sine (Note de toamnă, 1965: 115). Omul-poet se înspăimântă de negrul morţii, în orice loc s-ar afla pe pământ: „Odaia mea mă înspăimântă/ Cu brâie negre zugrăvită” (Singur, 1965:92) şi caută să descifreze, parcă cu teamă, sunetele toamnei răzleţite, pe care o aude, numai el, cum: „În mii de fluiere cântă” (Singur, 1965:92). Fluierele sunt sufletele şicanate de existenţele perturbatoare ale timpului teluric, energii care au fost şi care au rămas razante cu trecerea, la limita unei graniţe a nopţii. Singur, eul poetului-om valsează în noaptea în care „Prin crengile cu sunet de schelet, –/ Învineţit” ca un cadavru aşteaptă trezirea în viaţa de dincolo, şoptind parcă umbrelor care se dezmorţesc în întuneric, ferite de privirile muritorilor: „E mult de când dormim în umbră,/ În cimitirul violet...” (Amurg, 1965:93). Există un regret în versul bacovian şi, de multe ori te întrebi dacă este penitenţă sau dorinţă de detaşare de fiindul teluric. Îl auzi cu plânsul în noapte şi îi urmăreşti mişcarea, care exprimă viaţă, un existent profund al dorinţei creaţiei de a nu se mărgini la timp şi spaţiu, ci de a prolifera ideea în şoapte tainice pentru că în miezul nopţii... sună a frunzelor horă şi fantomatică, propria-i siluetă străbate în singurătate odaia: „Când bate satanica oră” (Miezul nopţii, 1965:94). La Bacovia nu există teamă de întuneric sau moarte, el împarte viaţa în a fi şi a nu mai putea fi, legându-se cu noaptea, cu negrul şi cu plumbul nu pentru că nu l-ar mai putea el mişca din loc, ci pentru a nu mai putea fi deranjat din popasul meditaţiei de către profani. S-a dorit dublu şi a reuşit să întocmească în ambele lumi existenţa regretului, o dimensiune în care: „Eu singur, cu umbra, iar am venit” (Ecou de serenadă, 1965:96). În fapt, Bacovia călătorise într-atât de mult în lumea umbrelor încât îi venea greu să se despartă de propria-i umbră, pe care o regretă când nu o zăreşte şi vorbeşte, într-o realitate numai de el cunoscută, cu umbrele copacilor, coroanelor, altor oameni pe care nu îi vede, ci doar îi simte. Liniştea nopţii este funerarul sufletului său pe care îl hrăneşte cu regretul oamenilor din jur care nu îl aud şi nu îl lasă să le vorbească despre faţa nopţii, care este atât de palidă şi rece. De multe ori din el izvorăşte bucuria de a vedea ziua, însă o altfel de zi faţă de cum o văd oamenii trecători. Bucuria lui este ca dorinţa Luceafărului de a lumina întunericul şi de a prinde în suspine: statui triste şi dărâmate, eliberând creaţia de chinuri şi de regrete. Conştientizează pierderea lumii în lumesc şi, de aceea: „În haine negre, întunecate,/ Eu plâng în parcul de mult părăsit...” (Ecou de serenadă, 1965:96). Pentru poet cerul este revelaţia, vede şi simte mişcarea pământului negru, observă întreaga bogăţie a Universului: „Pe cer de safir, comori de avari...” şi simte bucuria infinitului din care, tăcut se inspiră şi tace măcinat de regrete pentru că: „Oraşul, cu-ncetul pare-un sa-lon,/ Acuma, în somn, tresar fete mari” (Noapte, 1965:97), sensul de zbucium al lumescului în somnul chinuitor din braţele Zburătorului. acovia a fos un iniţiat, el ajunsese să cunoască sensul dublu al vieţii şi să vadă ce alţii nu puteau vedea:

„Cu roşii fanare, galbene, verzi/ Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu” (Strigoii, 1965: 98), o lume dintr-o altă dimensiune cu care nu doreşte să se amestece existenţial. O lume pe care el o vizitează, lăsându-şi fiindul teluric şi levitând în Univers. Pentru poetul-om plânsul a însemnat o eliberare a stării sale, o descărcare de energii în dimensiuni nehotărâte şi unde trist, de multe ori aştepta ca cineva să se oprească şi să îi aline sufletul lovit de deznădejdile trăirii. În creaţia bacoviană, femeia a fost darul lumii de dincolo: „blondă, goală, adormită, dar înaltă, despletită şi albă ca de var”. Cum ar fi putut ea apărea decât ca o entitate căutată şi dorită în nemurire. Bacovia preţuia feminitatea, chiar dacă rece trecea pe lângă fiindul lui teluric, eul din el, creator şi superior, o făcea să-l inspire şi să-i netezească trăirea, vibrându-i tentaţiile: „Şi lung gemea arcuşu-acum pe strună/ Îngrozitorul marş lugubru, funerar” (Marş funebru, 1965:99). Funerarul, ca manifestare tumulară, reprezintă o demarcaţie a unei limite pe care profanul nu o poate trece şi nici simţi. Bacovia a fost însă poetulom care a trecut, a văzut ceea ce este acolo, a revenit în fiindul lui teluric şi, de atunci, a căutat să vorbească despre alb, ca simbol al purităţii, că acolo el poate sugera atât inexistenţa, cât şi irealitatea: „Lunecau baletistele albe...”, baletistele sugerând nefiindul, o entitate cu un alt însemn al vieţii: „Tainic trezind complexul organic” –, aici apare regretul poetului faţă de fiindul teluric, pierdut în mrejele firii şi ale dorinţelor grăbite ale trupului viu: „Albe, stârnind instinctul satanic”, dintr-odată, entităţile amăgitoare se descoperă, devorând interiorul şi exteriorul templului divin construit în om: „Lunecau baletistele albe” (dansul lor, alunecarea satanică stârneşte dorinţa luciferică a celor din lumea cealaltă de a devora construcţia deusiană în trup). Vom descoperi la Bacovia o dorinţă nemărginită a apropierii de iubită, oricare ar fi fost ea, din lumea aceasta sau cealaltă şi a regretului părăsirii: „Şi s-a pornit iubita/ Şi s-a pierdut în zare” (Pastel, 1965:104). O despărţire ca aceea în care zorii dimineţii făceau ca fiinţa iubită să dispară, un zburător feminin, agreat de un iniţiat ce îşi putea găsi liniştea în oricare din dimensiunile Universului. El însuşi a fost un universal prin tot ceea ce creaţia lui a putut să dăruiască ca unicitate în simţiri unei lumi speciale, de care aplecările poetului s-au legat cu instinctele unor oameni aleşi. Bacovia şi-a ales cititorii şi le-a lăsat ca mesaj dezlegarea codului creaţiei sale. El a prevăzut şi a spus: „Uitaţi-vă ce gol, ce ruină-n amurg –/ Amurgul galben m-a-ngălbenit, şi m-apasă,/ Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg” (Scântei galbene, 1965:105). O previziune, o apropiere de despărţire de o dimensiune şi intrarea într-o altă dimensiune, un regret a faptului că puţini vor înţelege şi vor şti să gândească. El plânge precum Mântuitorul: „Mă clatină spre pat al insomniei pas –/ În creierul meu plânge un nemilos taifas” (Dormitând, 1965: 106). Insomnia este semnul apropierii unui eveniment care creează nelinişte, nesiguranţă a fiindului şi se descarcă plângând pentru că îşi dă seama că nu are cui spune de schimbarea care este iminentă, şi suferă în interiorul lui. Taifasul este tocmai dublul lui existenţial, în care este îndemnat să înştiinţeze lumea de schimbarea care va avea loc, dar şi oprit să dea curs acestui imbold. Concluzia, lumea s-a născut să sufere şi, ca atare, trebuia să dea socoteală de greşelile ei de pe pământ, pentru că în: „...tot e-un marş funebru/ Prin noapte, ce suspină” (Nocturnă, 1965:107). Noaptea şi timpul rece sunt momente evenimenţiale agreate de Bacovia în volumul său de poezii, publicat în anul 1926, sub titlul Scântei galbene: „Dar prin copaci largi înserează –/ Într-un departe nins era tot aşa/ În adevăr,/ Şi înnoptate zăngăniri” (De iarnă, 1965:111). Atât de subtil îşi întăreşte spusele sale, care sunt pornite dintr-un interior clar, cu afirmativa modală în adevăr, încât nici nu poţi să nu crezi un eventual atac sentimental, aducând mai mult la o întărire a celor enunţate. Poate intenţionat Bacovia presară în expunerea lui această locuţiune adverbială, în sensul în care Mântuitorul a dorit o luminare a tainelor cuvintelor sale când a spus: „Adevărat, adevărat vă spun...”. Este o alternaţă între codul biblic şi misterul prezentării acţiunii timpului, în versul bacovian. Poetul este solidar umbrei sale în toată existenţa lui, o simte ca nimeni altul cum trăieşte, cum se hrăneşte din fiindul lui şi cum jinduieşte

spre eul creator: „O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa” şi continuă, declarându-şi identitatea în entitatea dublului persistenţei sale: „Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era” (Umbra, 1965:112). Întotdeauna am crezut într-o alunecare a eului creator într-o dimensiune superioară fiindului teluric, întro legătură permanentă a omului superior, pătrunzător şi meditativ în univers. Oricând, literatul se poate detaşa de inferior spre superior creând lumi şi intrând într-un dialog fascinant întru creaţie. Imaginaţia imaginii sale se materializează pentru profani deoarece, pentru el, indiferent de locul şi timpul în care se află reprezintă nemurire. Bacovia dialoghează cu entitatea şi o ascultă în sfaturile pe care i le dă, conştientizând afilierea: „– Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,/ Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic” (Umbra, 1965:112). În cel de-al doilea vers umbra îi declară substanţa neglijabilă a fiindului său teluric, amintindu-i că aici este un însemn atâta timp cât va trăi şi numai atunci când eul se va detaşa de fiind, creaţia lui va spulbera entorsele părerilor cuvântului: „O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,/ Lăsând odaia goală, şi lampa afumată...” (Umbra, 1965:112). Este poezia în care îşi declară identitatea şi legătura cu entităţile Universului. Sunt semne ale unei conştiente expuneri a înaltului său, a dăruirii sale pentru creaţie şi universal, a legături eului cu fiindul trecător. El cunoştea acest cod al existenţei temporale şi regreta de fiecare dată că fiindurile sunt atât de nepăsătoare faţă de toate încercările lui de a le face cunoscut planul entităţii atemporale. Prezentarea lumii pierdute face să renască deznădejdea: „Prin oraşele avute/ Histerii de muritori/ Pe sub corbii bocitori/ Trec femeile pierdute” (De iarnă, 1965:113). Participiul folosit la plural anunţă sfârşitul, nicio formă de supravieţuire nu va mai reuşi să scape de prigoana întunericului, care urma să înghită fiindurile, eliberând eurile care intrau în planul divin, restul, dezintegrare şi încetare de fiind. În clipele de deznădejde poetul îşi plânge trăirea: „Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse”, acelaşi gest al prezentării morţii rămâne învins în teluric însă învingător spre Univers, regretă faptul că a putut trăi în durere şi, atunci, „Plângând,/ Şi fredonând”, se opreşte din tainica meditaţie şi îşi face totuşi timp să se gândească la propria lui existenţă umană (Note de toamnă, 1965:115). Imaginile în care omul-poet zădărniceşte în gânduri sumbre sunt atât de clare şi reprezentative, încât rareori lumina zilei îi dă speranţa vreunei schimbări a planului dimensiunii infinite: „Mă simt de-un dor cuprins./ Mă văd, pe-un drum departe,/ Mergând încet şi nins” (Ninge, 1965:118). Să fie regretul translatării lumilor şi a trecerii timpului teluric, sau convingerea că „...omul a devenit concret.../ În noaptea viforoasă...” numai dacă va putea învinge „O tristă-ngăduire, sau un humor secret” (Plumb de iarnă, 1965:119). În poezia Nervi de toamnă Bacovia se întoarce din drumul său celest şi dă un sfat celui care ştie să-i înţeleagă şi să dezlege codul încifrărilor prin cuvinte: „O, tu care vei rătăci ca mine/ În culori închise, şi ameţit la pas, –/ Dus de frumos, de mai bine/ Demult, într-o toamnă, s-a stins un glas”. Ideea justifică cuvântul poetului meditat şi profund, un gol pentru profan şi o umplere de taine în mintea exegetului tăcut, care se împlineşte cu ştiri senzaţionale, coborâtoare dintr-o altă lume, pentru pregătirea lumii noastre. În drumul său a pornit însoţit de o Ea, pe care noi, finduri trecătoare nu o putem vedea şi nici nu avem puterea să îi înţelegem cunoaşterea însă „Ea plânge... el palid se pierde”, poetul trecut în cealaltă dimensiune, detaşat şi curăţit de nevoile pământeşti, „Prin târgul sălbatec, sever;/ Şi pare tabloul acesta/ Că-i antic şi plin de mister” (Toamna, 1965:121). Şi în aceste versuri apar destăinuiri ale poetului privind apartenenţa sa la o altă dimensiune, la un alt timp, pentru ca în poezia Frig să se descrie astfel: „Sunt mai urât, sunt supt,/ Frigul începe sticla s-o asude”. Bacovia va rămâne în continuare un poet al transmiterilor, al mesajelor codificate, pe care cu greu exegeţii încearcă să le descifreze. Când toate aceste trimiteri, care fac totul dând valoare creaţiei bacoviene, vor fi desluşite, timpul se va fi scurs de mult. Poetul a întregit scopul anume al misterelor şi a dat zorile pe întunericul în care lumea se zbătea din timpuri memoriale, veghind şi arătând chipul hidoşit de vicii: „– Adio, pustiu, şi fior./ Va fi, poate-odată, amor” (Romanţă, 1965:127).

Maria Rogobete

Aş vrea atâtea să-ţi spun, mamă! Poate-n copilăria mea frumoasă, mamă, Am strecurat cuvântul: te iubesc! Dar, nu-mi aduc aminte, Acum, la vârsta mea, la anii ăştia Şi-s mulţi bagă de seamă, O spun din suflet, o spun fierbinte Te iubesc, mamă! Şi-aş vrea să fii chiar lângă mine, Căci mi-a venit curajul, mamă, Să pot vorbi cu tine. Ce dacă eşti la Dumnezeu? Poţi, mamă, să m-asculţi Şi să mă ierţi, să mă ajuţi Să-ţi spun măcar acum: mi-e greu, Te iubesc, mamă, şi te-am iubit mereu! Şi-i spun atâtea şi lui Dumnezeu, Că te-am iubit tot timpul, Dar n-am avut curajul, mi-a fost greu. Iar lacrimile curg pe faţa mea Şi mă căiesc! De ce nu am putut să-ţi spun, Măcar o dată, Un simplu şi banal, un: Te iubesc! Alerg ca un nebun pe străzi, Alerg să mă-ntreţin, Şi-n ochii mei eşti tu, o sfântă, Şi la plutire mă menţin... E-atâta forfotă şi lume, mamă, Ai fi putut să fii şi tu pe-aici, Să-mi faci o comedie sau o dramă, Să faci orice, măi, mamă, Dar să trăieşti printre mămici! Stau lângă apă şi ascult liniştea serii Sunt numai eu? Eşti lângă mine? Şi plâng din nou pe muzica tăcerii Şi-n seara asta eu vorbesc cu tine... De ce nu am putut să-ţi spun Măcar în glumă că: Te iubesc! Când existai şi m-adorai? M-ai lăsat, mamă, să cresc... Şi tu ai plecat departe-n rai. Iubesc viaţa şi-o femeie, Iubesc oamenii, natura... Dar nimic nu se compară Cu ai tăi ochi, cu nasul, gura... Şi-ţi văd chipul drag şi blând Şi lacrimile curg şiroaie Şi-n suflet am pietroaie... Dar ştii tu în mine ce gândesc, Căci aş fi vrut să-ţi spun, mămico, Un sincer: Te iubesc!

Opreşte, Doamne, timpul! Lasă-mi, Doamne, ziua asta, Să fac tot ce mi-am dorit! Lasă-mi, Doamne, noaptea asta, Să mă satur de iubit! Şi opreşte ţaigărul Ce îmi ticăie-n urechi, Lasă-mi numai inima, Ca să bată la priveghi, Şi-al meu suflet ruginit, Părăsit şi amăgit. Şi-a mea veşnică dorinţă Combinată la căinţă Să mi-o laşi, căci viaţa-i dură Dacă nu mai e iubire, Măcar să rămână ură. Şi opreşte tot în loc Să îmi pot vedea strămoşii, Ce-au lăsat în urma lor Patimi scurse dintr-un dor. Lasă-mi, Doamne, ziua asta! Ţine-n loc cuvintele Şi sclipirea feţei mele Să topească ore grele Şi opreşte, Doamne, timpul, Să pot sta cu-ai mei de vorbă Sărutându-le genunchii, Mângâindu-le rărunchii. Şi cu lacrimi de iubire Să le spăl mâinile reci Şi cu vorbe de trăire Să-ncălzesc suflete seci. Lasă-mi, Doamne, noaptea asta, Să-l iubesc ca o nebună Şi opreşte timpul, Doamne, Fă un pact cu biata lună Să rămână pentru mine, Să rămână pentru tine, Să ne lumineze viaţa Până se face dimineaţa!

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat Constantin-Tufan Stan Biblioteca muzicalã bãnãþeanã

Corul din Racoviţa

ltimele două decade ale secolului al XIX-lea au reprezentat pentru spaţiul rural bănăţean o etapă de adevărată eflorescenţă a vieţii spirituale. Având ca exemple edificatoare modelele constituite de membrii entităţilor alogene, altoite în peisajul cultural bănăţean pe tulpina ancestralelor tradiţii bizantine în decursul etapelor colonizării Banatului după Pacea de la Passarowitz, ţăranii din acest colţ de ţară, vrednici lucrători ai pământului, dar şi sensibili rezonatori la frumuseţile Euterpei, au clădit adevărate instituţii culturale româneşti: corurile, fala Banatului. Numit de Nicolae Iorga, pe drept cuvânt, „patrie a corurilor”, Banatul, astfel desţelenit, s-a constituit într-un factor mobilizator, antrenant, pentru cultivarea şi exprimarea dezideratelor şi idealurilor identitare ale românilor din vatra istorică. Dincolo însă de modelul german (prin crearea multitudinii de asociaţii corale laice sau religioase, organizate după cele mai riguroase exigenţe manageriale, cu statute, comitete de conducere, steaguri, însemne, cu iniţierea unor emulaţii, festivaluri etc.), plugarii români, alături de părinţii lor spirituali, vrednicii dascăli şi preoţi de ţară, adevăraţi apostoli ai neamului, au avut în preajmă exemplaritatea unor înfăptuiri de anvergură, cu o miraculoasă şi benefică forţă rezonatoare: Reuniunea Română de Cântări şi Muzică din Lugoj, păstorită de marele Vidu, şi Corul Plugarilor din Chizătău, constituit, încă din anul 1840, de părintele de pie memorie Trifu Şepeţian. Una din coralele născute sub aura legendarei alcătuiri vocale chizătăiene este şi Corul din Racoviţa (comună situată în proximitatea staţiunii Buziaş), izvodit, după unii autori, pe la 1877 (structurat ca un cor bisericesc bărbătesc), sau în 1884, când documentele vremii ne relatează despre prezenţa în fruntea coralei a lui Costa Manea, unul din uimitoarele

produse ale vestitei şcoli dirijorale iniţiate de Lucian Şepeţian la Chizătău, care au înrâurit benefic viaţa spirituală pe întreg cuprinsul bănăţean şi chiar dincolo de fruntariile sale istorice. Mai târziu, la Racoviţa va activa şi o corală aflată sub oblăduirea bisericii grecocatolice, în raporturi de firească frăţietate cu cântăreţii ocrotiţi de strămoşeasca biserică greco-orientală. imion Todorescu (care, din preaplinul veneraţiei pentru comuna sa natală, şi-a adăugat supranumele de Răcoviśanu), autorul volumului recent apărut la prestigioasa editură timişoreană Eurostampa, Corul din Racoviţa, prolific scriitor-filozof, autor al unor volume închinate gândului (prin cugetări exprimate aforistic), a studiat cu sârg presa de epocă, a răsfoit câteva din scrierile dedicate fenomenului coral românesc, a investigat cu dăruire tot ceea ce mai puteau oferi arhivele publice sau private, bibliotecile (cu colecţii tot mai risipite, disparate, incomplete şi deteriorate), reuşind să identifice, să recupereze şi să valorifice câteva elemente-reper din vasta alcătuire mozaicală a universului sonor bănăţean, peste care patina timpului a început să aştearnă, implacabil, dezolantul colb al uitării. Constituită într-o experienţă cu virtuţi aproape arheologice, întreprinderea lui S. Todorescu are, pe alocuri, deopotrivă, virtuţi istorice, autorul panoramând contextul cultural-istoric sub care s-a petrecut geneza instituţiei racovicene, oferindu-ne, în acelaşi timp, câteva bine-venite repere lingvistice, prin alcătuirea unor glosare cuprinzând vechi nume de locuri şi cuvinte specifice lexicului vechii aşezări româneşti. Portretele unor vrednici instructori corali, care s-au fixat deja temeinic în conştiinţa membrilor comunităţii (Ioan Barbu, Ioan Murariu), un amplu tabel cuprinzând, cronologic, numele coriştilor care s-au

perindat, de-a lungul timpului, ca membri ai coralei timişene, reconstituirea structurii repertoriale, precum şi un relevant adaus iconografic sporesc valoarea tomului, o certă contribuţie la istoriografia muzicii corale bănăţene. Bogăţia şi frumuseţea portului femeilor aşezării, renumit în zonă, îi prilejuiesc lui S. Todorescu exteriorizarea câtorva accente de efuziune sentimentală, într-o frază de largă respiraţie, cu valenţele unui adevărat stih, citată, cu prilejul lansării, de scriitorul Simion Dănilă: „Toate coristele erau frumoase, dar când se îmbrăcau în costumul popular erau de o frumuseţe tulburătoare, erau superbe, de vis, nu-ţi mai luai ochii de la ele; parcă toate participau la un concurs de frumuseţe, oferindu-ţi bucuria clipei. Oricât ne-am strădui, nu vom găsi cuvinte care să ateste frumuseţea coristelor din Racoviţa în costumul popular. Parcă erau cântăreţe în corul îngerilor, doar aripile le mai lipseau”. Cel mai relevant capitol este însă cel dedicat unei personalităţi marcante a locului, preotul, compozitorul şi profesorul Aurel C.

Popovici-Racoviţă (1879, Racoviţa – 1942, Arad), al cărui părinte a păstorit turma dreptcredincioşilor greco-catolici din comună. Având ca sursă bibliografică principală volumul elaborat de autorul acestor rânduri cu câţiva ani în urmă (Aurel C. Popovici-Racoviţă, preotul-compozitor şi profesorul, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010), S. Todorescu a creionat sintetic portretul celui care avea să rămână în istoria muzicii bănăţene drept primul laureat (în 1913, la chiar prima ediţie) al prestigiosului Premiu Naţional de Compoziţie „George Enescu” (pentru melodrama Ahasverus, o transpunere muzicală a mitului evreului veşnic rătăcitor, pentru orgă, voce, violoncel, cor şi timbale – tema fusese preluată, în tinereţe, şi de George Enescu, în opusul său omonim – şi Umbra lui Mihai şi mama lui, pentru cor cu acompaniament de armoniu), succes reconfirmat mai târziu, în 1940 (prin obţinerea Menţiunii I pentru Cvartet de coarde), cu doi ani înainte de trecerea sa la Domnul, la puţin timp după ieşirea la pensie ca profesor de muzică al colegiului arădean „Moise Nicoară” (dascălul, stabilit, după Primul Război Mondial, la Arad, părăsise, cu mult timp în urmă, cinul preoţesc). Identificarea câtorva elemente biografice fundamentale ale acestei complexe personalităţi (un timp îndelungat, locul naşterii lui A. Popovici-Racoviţă rămăsese învăluit în mister) s-a transformat, pentru S. Todorescu, într-o incitantă aventură, care a dus la clarificarea unor secvenţe din capitolele excursului meu monografic. Identificarea mormântului tatălui compozitorului racovicean, preotul grecocatolic Simeon Popovici, a prilejuit, în preludiul lansării volumului meu, în toamna anului 2010 (la Ticvaniu Mic, în inima Banatului Montan, unde tânărul compozitor debutase ca păstor duhovnicesc), derularea unor emoţionante momente comemorative, în prezenţa inginerului târgumureşean Victor Verzea, nepotul compozitorului. orul din Racoviţa, volum lansat la Racoviţa în 25 noiembrie 2012, în prezenţa urmaşilor vechilor corişti din aşezarea timişeană, se adaugă – ca o nouă şi utilă piesă, de care va trebui să se ţină seama în viitor – la stufosul, incompletul şi încă nesistematizatul dosar al istoriografiei muzicale româneşti bănăţene.

Adriana Weimer

Colocviul Naţional de Folclor “Sabin V. Drăgoi”

rimăria Belinţ, Consiliul Local Belinţ, Şcoala Gimnazială “Filaret Barbu” Lugoj şi Şcoala Gimnazială Belinţ au organizat, duminică, 4 noiembrie 2012, de la ora 10, la Şcoala Gimnazială Belinţ, Colocviul Naţional de Folclor „Sabin V. Drăgoi” – Folclorul românesc bănăţean şi muzica cultă. La acest deosebit colocviu, invitaţi de onoare au fost: prof. Gelu Stan – Radio Timişoara, prof. univ. dr. Constantin Catrina – Facultatea de Muzică a Universităţii „Transilvania” din Braşov, prof. univ. dr. Dumitru Jompan – Facultatea de Teologie Caransebeş, lector univ. Ioan Tomi – Facultatea de Muzică a Universităţii de Vest din Timişoara, prof. Simion Dănilă – membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, prof. dr. Constantin-Tufan Stan – membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România; moderatori au fost Constantin-Tufan Stan şi Simion Dănilă. În acest context, a avut loc şi lansarea volumului Sabin V. Drăgoi, Monografia muzicală a comunei Belinţ. 90 melodii cu texte culese, notate şi explicate – XXX Coruri aranjate şi armonizate după melodiile poporale culese, notate şi alese din comuna Belinţ, Ediţie anastatică îngrijită de ConstantinTufan Stan, cu un studiu muzicologic al lui Constantin Catrina şi un studiu lingvistic de Simion Dănilă, carte apărută recent la Editura Eurostampa din Timişoara. Iată ce ne-a mărturisit muzicologul şi scriitorul Constantin-Tufan Stan despre acest volum lansat la Colocviul Naţional de Folclor „Sabin V. Drăgoi” – Folclorul românesc bănăţean şi muzica cultă: “Motivaţi de valoarea intrinsecă a melodiilor cuprinse în ediţia princeps a Monografiei muzicale a comunei Belinţ (Scrisul Românesc, Craiova [1942]), ecoul unui ancestral strat folcloric (colinde, doine şi cântece propriu-zise, bocete, balade şi dansuri), care au constituit izvor de inspiraţie pentru reprezentanţi de frunte ai şcolii componistice româneşti (Sabin V. Drăgoi, Paul Constantinescu, Eugen Cuteanu, Delly-Szabó Géza), dar şi pentru un corifeu al muzicii de avangardă europene,

melodiilor culese, rodul „aventurii” folcloristice a lui Sabin Drăgoi, generat de providenţiala iniţiativă a Institutului Social Banat-Crişana, în anul 1934, are incontestabile sclipiri de geniu. Din cuprinsul Monografiei, zămislite în urma fericitului popas folcloristic, încurajat de Dimitrie Gusti, răzbat, cu claritate şi consecvenţă, prospeţimea şi savoarea folclorului ţărănesc dintr-un areal cultural sui-generis, ce a impus o inedită variantă a baladei Mioriţa, o capodoperă de o hieratică frumuseţe, care a făcut o adevărată carieră în creaţia

György Ligeti, generând adevărate capodopere ale literaturii muzicale camerale şi simfonice, prezente cu obstinaţie pe importante scene de concert naţionale şi internaţionale, încurajaţi de generosul sprijin al Consiliului Judeţean Timiş, am decis reeditarea, după şapte decenii, a acestui monument al folcloristicii româneşti, o adevărată carte de vizită a spiritualităţii rurale româneşti bănăţene. Dincolo de modalitatea, pe alocuri subiectivă, vetustă de structurare a categoriilor şi speciilor folclorice care fac obiectul Monografiei, a unor teoretizări care, astăzi, în lumina folcloristicii contemporane, pot părea caduce, precum şi a inconsistenţei preocupării vizând interpretarea lexicului local şi a utilizării improprii a sistemului de versificaţie a textelor care constituie suportul literar al

Sabin V. Drăgoi cultă românească şi universală. Ca o continuare firească a demersului folcloristic al lui Sabin Drăgoi, reedităm şi XXX Coruri aranjate şi armonizate după melodiile poporale culese, notate şi alese din comuna Belinţ, album coral publicat la un an de la investigaţia folcloristică belinţeană (Lito Pregler, Timişoara [1935]), capodoperă a literaturii corale româneşti, care cuprinde, selectiv, 15 coruri mixte şi tot atâtea bărbăteşti, armonizări ale melodiilor de colinde, doine şi cântece, dansuri prezente în Monografie. Fiind vorba de o ediţie anastatică, am respectat cu fidelitate textul ediţiilor princeps, evitând orice fel de imixtiune, inclusiv de natură gramaticală, în corpusul lucrărilor, pentru a oferi cititorului bucuria unei lecturi fluente, potenţate de parfumul frust al lexicului interbelic. Pentru a facilita lectorului contemporan o imagine critică, obiectivă şi cuprinzătoare, cu informaţii aduse la zi, am analizat demersul monografic al lui Sabin Drăgoi din triplă perspectivă: istoriografică, folcloristică (prin cele două studii semnate de Constantin-Tufan Stan şi Constantin Catrina) şi lingvistică, prin Glosele datorate lui Simion Dănilă. Ne-am străduit să adoptăm un sistem unitar de tehnoredactare a textelor, doar în unele situaţii (vezi, de exemplu, modul de întocmire a bibliografiei) preluând maniera de redactare specifică fiecărui autor în parte.” a o încununare a celor transmise, programul colocviului a cuprins şi un extraordinar moment artistic – un concert instrumental, la care şi-au dat concursul elevi, studenţi şi profesori de la Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj şi Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu” din Timişoara.

Bustul lui Sabin V. Drăgoi de la Belinţ (sculptor: Aurel-Gheorghe Ardeleanu)

Banat, anul IX, nr. 11, 2012

Banat 24

Carte

Biblioteca din Vest

Banat, anul IX, nr. 11, 2012