EDITORIAL Să propui o revistă şcolară, cu un titlu atât de incitant „Pe-un picior de plai...”, în timpurile în care facebook-ul şi youtube-ul sunt prioritare pentru copiii de azi, mi se pare un gest nobil, de curaj, semănând cu un ecou prelung din Pădurile Ţării Chioarului. Învăţătoarea Sanda Dod, absolventă meritorie de Liceu Pedagogic la Sighetu Marmaţiei, vă propune această revistă dintr-o datorie absolut normală, să-i promoveze şi să scoată „talantul” şi talentul literar în relief al copiilor dumneaei. Puţini ştiu cu adevărat ce înseamnă realizarea unei reviste şcolare: implică timp, costuri, dar celor care pun suflet împreună cu elevii lor şi scriu din dragoste, fără convulsii spirituale, produsul finit nu poate să fie decât excelent. Şi aşa cum spunea Poetul naţional în poemul „Dintre sute de catarge”, dacă măcar un „catarg” sau două se vor ridica în Lumea poeziei, a prozei, a căutării frumosului din jur, acest demers îşi merită cu prisosinţă osteneala. O revistă şcolară realizată în Valea Chioarului, loc plin de istorie, unde a poposit Mihai
Viteazul în secolul al XVII-lea în mod ideatic, este ca o minimonografie şi o oglindă a localităţii văzută prin ochii iscoditori ai copiilor, vlăstarele de mâine a celor de aici. Văzând cuprinsul acesteia, mi-am dat seama că doamna învăţătoare propune teme variate, care incită imaginaţia, spiritul critic, umorul, dar şi dragostea pentru citit. Imboldul spre lectură trebuie să fie gustat de fiecare dintre elevi, iar dorinţa de a cunoaşte marii creatori să le vină fără să-şi dea seama sau din obligaţie şcolară, fiindcă lectura este muzica gândurilor scrise. Colega mea Sanda, prin realizarea revistei clasei, s-a ghidat după spusele lui Anatole France: „Mulţumiţi-vă să dechideţi minţile copiilor, nu să le supraîncărcaţi! Puneţi în ele scânteia!” Doamna Sanda Dod a făcut-o aici, „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” din Valea Chioarului! Gelu Dragoş
CUVÂNT ÎNAINTE Motto: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, Încet gândită, gingaş cumpănită!” Tudor Arghezi
Învăţătorul este „educatorul” în adevăratul sens al cuvântului. El ştie că scopul educaţiei este să-i pregătească pe elevi pentru instrucţie permanentă, să devină independenţi în gândire şi acţiune. O persoană care educă este o persoană care oferă mult, în primul rând dragoste, fără de care nu poate exista nici o legătură, nici viitor, nici colaborare pozitivă. Învăţătorul le poate demonstra elevilor iubirea sa prin fiecare cuvânt, gest, prin grija care le-o poartă. Îi respectă prin faptul că îi tratează ca personalităţi unice. Le dă sentimentul siguranţei într-o lume tot mai nesigură, într-o schimbare permanentă. Aflându-se la vârsta când toţi vor să spună ceva, copilul se simte prins în lumea cuvintelor sau în lumea tehnologiei, din ce în ce mai atractivă. Scopul revistei noastre este de a da valoare cuvântului, dorind să fie
considerată peste ani, un reper valoros, din punct de vedere sentimental. Portretul spiritual al unui popor puternic este constituit de cunoaşterea istoriei, geografiei, a limbii şi valorilor literare pe care le studiază din fragedă copilărie. Revista noastră, mirosul ei de pădure ne face să înţelegem că foile sunt făcute din bogăţia pădurilor. Gustul ei dulce ca fragii şi murele dealurilor noastre, ne face s-o savurăm cu multă plăcere. Este colorată ca şi florile, melodioasă ca şi cântecul priveghetorilor, înţeleaptă ca însuşi Creatorul. Revista „Pe-un picior de plai...” - este o fereastră spre lumină, spre cunoaştere, este o bucurie a inimii şi a minţii, o fascinantă lume de basm în care ne regăsim cel mai bine. Învăţătoare Sanda Dod
PAGINA DE LECTURĂ - PETRE DULFU PĂCALĂ şi TÂNDALĂ Pe Păcală-n vremea asta dusu-l-au departe paşii-i... Iată-l în pădurea unde se-ntâlnise cu nuntaşii. Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot mergentruna Întovărăşit în cale-i, doar de-a nopţii doamnă, luna. Când odată: ce zăreşte, jos. culcat în drumul său?... „E un om! gândea-ntru-sine... A! Ba uite, sacul meu! Sacul cu gogoşi!... Mireasa, neavând puteri să-1 care L-o fi aruncat, pesemne, jos aicea, din spinare. Bine că-l găsii!... E noapte... ia să fac şi eu popas." Şi pe sac lăsându-şi capul, ce mai pui de somn a tras! Iară când făclia zilei, sus pe-o culme, se aprinse, El luă-n spinare sacul şi din nou la drum o-ntinse. Dar abia trecu o vale şi-un muscel, când numai iată Că pe drum, din ceea parte, alt român i se arată: Tot ca el, c-un sac pe umăr — tot aşa de zvelt şi-nalt,.. Amândoi coboară sprinteni unul înspre celălalt, Şi-ntâlnindu-se de vale faţă-n faţa, stau pe loc, Sub un ulm cu frunza deasă: — Bună vremea!... — Bun noroc! — Ce ai, frate,-n sacu-acela?! — Nuci am de vânzare eu! (a răspuns glumind Păcală) Dară tu, în sacul tău?! — Eu?... E-hei! grăi străinul. Nişte lână!... Cât trăieşti, Tot să cauţi, vere, lână ca aceasta nu găseşti !... - D-apoi nucile din sacu-mi! (zise iar Păcalâ-n şagă). N-ai mâncat nuci ca acestea de când eşti, fârtate dragă! — Ce spui?... (întrebă străinul). Vrei să le desfaci mai iute?! — Vreau, vezi bine! — Hai, atuncea... să schimbam pe nevăzute! — Haidem! Şi schimbară sacii, făr-a se mai fi gândit. Dar când îi dezleagă, ce văd? Amîndoi s-au păcălit. Ăla-n loc de nuci, în sacu-i, cu gogoşi se pomeneşte Iar Păcală-n loc de lânâ, muşchi în sacul său găseşte. Pricepând ei cum şi ce fel, se ridică drepţi, privesc Ţintă unul înspre altul, şi-ntr-un hohot izbucnesc. Dup-aceea: — Măi! se-ntreabă. Cine eşti tu?... — Eu? Păcală!
— Cel vestit în toată ţara?... — Da... Iar tu?... — Eu sunt... Tândală! — A!... Tândală?... Tu eşti ăla?... Te cunosc şi eu din nume. Mi s-au povestit, măi frate, despre tine, multe-n lume! În păcălituri, eşti meşter, cum se vede, tot ca mine... Ha-ha!... ştii ce bine-mi pare că m-am întllnit eu tine?... — D-apoi mie? Vino-ncoace! Şi cu drag la piept s-au strâns Şi c-o strângere de mină fraţi de cruce mi s-au prins. Martori fost-au la prinsoare: ulmii, soarele presfântul. Şi plecară, năzdrăvanii, să cutreiere pământul... Dar deodată-ntr-o poiană... se opriră amîndoi: — Măi Păcală, ian ascultă, lumeai strîmtă pentru noi: Prea e strîmtă ca să batem împreună-aceeaşi cale: Ia-o tu la deal încolo, iară eu paici, la vale. — Ai dreptate, măi Tândală. Dute... Umblă sănătos... Şi-au luat-o prin pădure: unu-n sus, iar altu-n jos. Cât or fi umblat ei, nu ştiu — mai pe şes, mai pe la munte; Ştiu doar că-ntr-o zi, Tândală nimeri-ntr-un sat de frante. Era zi de sărbătoare... Gloată-n drum, şi gălăgie... Chiar atunci ieşise lumea de la sfânta liturghie. Când ajunse-n dreptul gloatei de femei şi de bărbaţi, El stătu-n loc: — Bună vremea! Ce mai nou p-aci, fârtaţi?! — De, drumeţe, ce să fie?... Uite (unul a răspuns), Ne-a ieşit, cam slab porumbul... Ploaie n-am avut deajuns. Dară pe la dumneavoastră?... — E-he-he!... La noi, în sat? Când aţi şti! grăi Tândală. — Ce? mai mulţi au întrebat... — Ascultaţi minunăţie!... La o casă... este-un ou... Cât să spun că e de mare?...Mare, nene, cât un boul...
— Cât un bou? Ha-ha! Se poate? izbucniră toţi deodată. Ăsta-i d-alea de prin basme... Fugi, că prea e gogonată!... — Ba e adevăr, cum este — că pe cer un mândru soare Arde luminos în astă sfântă zi de sărbătoare!... Zise, vrând să-şi întărească spusele din nou Tîndală, Oamenii ca arşi săriră: — I-auziţi-1!... Ce-ndrăzneală! Cum cutezi în faţa noastră, a fruntaşilor din sat, Să vorbeşti aşa prăpăstii, omule neruşinat?... Şi sărind pe el cu toţii, iute-n lanţuri îl legară. L-au vârât la gros — şi-acolo pân-a doua zi-1 lăsară. Dimineaţa următoare, vin din nou fruntaşii, iată, Şi scoţându-1 de la dubă, vor să-i facă judecată. — Oameni buni! (primarul zice) Aţi văzut cu ce minciună A umblat să ne prostească ieri acest împuşcă-n lună?! Pentru-atâta cutezare, chibzuiţi cu toţii bine, Şi să-mi spuneţi ce pedeapsă credeţi că i se cuvine?... — La răcoare! (strigă unul) Şează trei sau patru luni!... Să vedem, o să-i dea mâna să mai umble cu minciuni? — Aş! (grăieşte-un altul) Duba? Nu cred minte să-1 înveţe! Ia să-1 cuminţim, mai bine cu vreo douăzeci de beţe!... Dar pe când aşa cu toţii ei stăteau la chibzuială, Ce să vezi? Din ceea parte, numai iacă şi Păcală, Chiar atunci, din întâmplare, nimerin acelaşi sat; Şi-ajungând în dreptul obştei, locului şi el a stat: — Bună ziua!... Cum o duceţi? Ce mai nou p-aicea, fraţi? — De! (răspunse unul) Uite! suntem foc de tulburaţi! Ieri, aci, cu noi de faţă, hoţu-acesta, mâini legate, A minţit că-n sat la dânşii este-un ou... Dar ce ou, frate? Cât un bou!... Mai auzit-ai astfel de minunăţie?... Ou pe lume-i cu putinţă mare cât un bou să fie?
Năzdrăvanul de Păcală, la Tândală-atunci priveşte... Şi mustaţa răsucindu-şi: — De! mai ştiu şi eu? Grăieşte. Ouă de aşa mărime nici văzut-am pe pământ Măcar că destulă lume colindat-am de când sunt ... Nici n-am auzit vreodată pomenindu-se c-ar fi... Dar... cu ochii mei văzut-am o minune... şi mai şi! Fraţilor! în satul nostru, Ia o casă-n bătătură, Este-o namilă de raţă... Ştiţi ce mare? Cât o şură!... — Valeu! Ce spui? Cât o şură? oamenii-ntr-un glas grăiesc, Şi privirea spre Tândală toţi pe loc şi-o aţintesc. — Păi atunci (îngână unul), ăsta n-a minţit, săracul. Raţe d-alea... pot să facă ouă cât un bou! - He, ba şi mai mari! (zic alţii) Să-1 lăsăm de drum să-şi cate! Înfundând pe om la dubă, i-am făcut o nedreptate!... — Da! Aşa-i! Răspund cu toţii şi din lanţ îndată mare Pe Tândală-l sloboziră, mai cerîndu-i şi iertare... Ba le-a dat şi bani chiar obştea, l-amândoi, o sumă bună: Doar să tacă, de-nchisoare nimănui să nu mai spună! Dânşii ce erau să facă?... Făr-a zice ba... primiră... Când la drum însă-au luat-o, râsu-abia şi-l stăpâniră. Şi s-au dus sămpartă banii, întrun crâng... Dar lui Tândală Îi veni cu cinci parale mai puţin ca lui Păcală, Iar pe vremurileacelea, cinci parale... bani erau, Nu ca astăzi!... Cum s-o dreagă? Mărunţiş de fel naveau. - Ştii ce, măi? (grăi Păcală) Astăzi nai, cred, niciun zor. La nevoie... Să mă cauţi!... Cinci parale ţi-s dator: Ţi le-oi da! Rămâi cu bine! - Bun! Şi iar s-au despărţit: Unul spre apus plecat-a, celălalt... spre răsărit.
ATELIER DE CREAŢIE Primăvara Soarele a renăscut Pe un cer fără trecut. Iar când el a revenit... Primăvara a sosit!
Primăvara ne-a adus Ghiocei şi albăstrele, Fluturaşi şi rândunele Şi o caldă mângâiere. Ne jucăm pe o câmpie Noi şi iezii îndrăgiţi, Toţi zburdând de bucurie... Primăvara a sosit! Ioana Sarmaşi Clasa a II-a
Veveriţa Veveriţa mea cea mică, Vine des pe la pădure Să adune nuci Sau alune. Cu lăbuţele din faţă Apucă o nucă grasă, Şi cu multă-ndemânare Apucă o bucată mare. Denisa Maria Aron Clasa a IV-a
Primăvara Florile sunt zâmbetul pământului, spune poetul, iar nouă ne zâmbeşte sufletul când le strângem în buchet. Şi numai dacă privim o floare, primim în dar parfum şi culoare. Iar de vom studia florile cu puterea gândului, vom descoperi că ele se nasc din înţelepciunea divină. Mângâiate de soare, florile prind fiecare câte o culoare, după rostul său. Primăvara, cea mai timpurie floare este ghiocelul, asemeni unui copilaş zglobiu, cu rolul de sol al primăverii şi al armatelor de flori ce vor împodobi parcurile, câmpurile, pomii. După el în curând vor năvăli în lumină puzderie de minuni colorate, prilej de încântare pentru întreaga suflare. Gândaci, albine, fluturi sunt chemaţi la înfiorarea prin livezi şi prin popoare. Îmbătate de lumină şi parfum, chiar şi furnicile pornesc la drum ca s-adune-n muşuroi petale de flori pentru
culcuşuri moi. Albinele se întrec în vrednicie, din fiecare floare adunându-şi modele florale pentru parada culorilor. Chiar şi-ntregul păsăret pregăteşte un concert în tovărăşia florilor. Întreaga Natură este în sărbătoare atunci când parfumul şi culoarea florilor se mută-n poezia nemuritoare. Pentru om orice floare e o binecuvântare, căci prin a ei gingăşie dăruieşte bucurie şi alinare. De aceea florile au însoţit viaţa omului în toate timpurile. Ele sunt simboluri de aleasă simţire, de admiraţie, duioşie şi iubire. Dăruim flori ca semn de respect şi de preţuire.primim flori cu bucurie şi emoţie. Viaţa omului fără flori ar fi tristă. Maria Rosa Ferrise Clasa a IV-a
Vine primăvara! Vine primăvara! Ghioceii înfloresc. Deasupra bălţii adânci Berzele se-ncălzesc. Vine primăvara! Primăvara Soarele răsare. Pe crengile copacilor Vezi păsări călătoare.
Primăvară, vară Vii la noi în ţară Vii cu câmp şi flori Şi cu sărbători.
În aer rândunica Cu voioşie zboară Iar greieraşii veseli Ne dau concerte-n seară.
Natura s-a trezit, Florile au înflorit, Fluturaşii au venit. Primăvara a sosit!
Denisa Bianca Precop Clasa a IV-a
Dalina Cosmina Molnar Clasa a IV-a Familia cerească
În zilele senine,când cerul este lipsit de nori, străluceşte maiestuos Soarele. Acesta „trimite” Pământului lumină şi căldură. Planeta Pământ sau Terra se află la o distanţă potrivită de la Soare astfel ca pe ea să nu fie nici prea rece, nici prea cald. În jurul Pământului se află atmosfera. Aceasta conţine areul pe care îl respirăm. Atmosfera protejează planeta în timpul zilei de căldura arzătoare a Soarelui, iar în timpul nopţii păstrează căldura adunată în timpul zilei. În jurul Soarelui se rotesc nouă planete, printre care şi Pământul, alcătuind un fel de „familie cerească” cunoscută sub numele de Sistem solar. Soarele este cea mai apropiată stea de Pământ; tocmai de aceea ni se pare atât de mare faţă de celelate stele, acele puncte luminoase pe care le admirăm „suspendate” pe bolta cerească în timpul nopţii. Aceste stele se află la locul lor şi ziua, dar lumina solară este prea puternică pentru ca ele să poată fi văzute. Pământul şi celelalte planete ale Sistemului solar se rotesc în jurul Soarelui pe „drumuri” diferite numite orbite, cât şi-n jurul propriei axe, deplasându-se mai repede sau mai încet, ca într-un „dans ceresc”, fără să se „deranjeze” una pe cealaltă. Dalina Cosmina Molnar Clasa a IV-a Mama Mama este pentru mine Cea mai luminoasă stea Şi când sufletul mi-e trist Lângă mine este ea. Mamă dragă, te iubesc, Pentru tine eu trăiesc.
Ţine-o, Doamne, sănătoasă Pe mămica mea frumoasă. Şi când este supărată Ea pe noi tot ne-ndrăgeşte Şi cu ochii plini de lacrimi Ne spune că ne iubeşte. Daniel Precop Clasa a IV-a
Patria este casa noastră Primul cuvânt al copilăriei mele este MAMA, cum primul cuvânt al istoriei este PATRIA. Leagănul copilăriei este sânul mamei, leagănul vieţii omului este întinsul patriei. Mama şi patria se contopesc într-un singur cuvânt: IUBIREA pentru tot ce-i mai sfânt pe acest pământ. Prima noastră mişcare este drumul până-n prag şi înapoi. Ochiul mamei ne veghează ocrotitor, iar clopotul bisericii rosteşte chemarea pe drum de credinţă în frumoasele zile de sărbătoare. În serile înstelate, cântecul de leagăn al mamei ne-a încântat auzul şi ne-a purtat în lumea viselor. Chipul mamei zâmbitor ne-a alinat orice dor şi ne-a dat
putere să alungăm orice durere. Mama ne-a ajutat să venim la lumină şi de atunci mereu ne bucurăm că ziua ne farmecă auzul cu toate darurile naturii. Apoi tot mama ne-a învăţat să ascultăm cântecul şi dansurile şi treptat-treptat am aflat că şi nopţile încântă auzul, chiar şi atunci când „doar izvoarele suspină”, râurile şi păsările cântă simfonia eternă a Pământului. Ciobanii cu turmele colindă prin poieni însorite, doinele curg din fluiere şi caval, din primăvară până toamna târziu. Cântăreţii pădurilor ascunşi prin frunziş întregesc programul de concert al pădurii cu măiestre cântări. Patria română e un palat fermecat, cu ferestre spre cer şi cu uşi deschise spre lumea întreagă. De aceea mi-e atât de dragă şi-o voi iubi toată viaţa! Denisa Maria Aron Clasa a IV-a
Învierea Domnului Noi sărbătorim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos la Paşti. Atunci ne salutăm cu aceste cuvinte: „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!” şi cântăm „Imnul Învierii Domnului”: „ Hristos a înviat din morţi Cu moarte pe moarte călcând, Şi celor din morminte Viaţă dăruindu-le.” Cât a trăit pe pământ, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut numai bine oamenilor. De aceea mulţi Îl iubeau, Îl urmau şi Îl ascultau. Oamenii răi nu credeau că el este Dumnezeu. Îl invidiau pentru înţelepciunea Sa şi minunile făcute. Într-o zi de vineri L-au prins, Lau judecat şi L-au răstignit. A murit pe cruce pentru noi, fără să fi fost vinovat. Prin puterea Sa dumnezeiască, Domnul nostru Iisus Hristos a înviat a treia zi: era duminică. Prin Învierea Sa, Fiul lui Dumnezeu a convins omenirea că El este Dumnezeu adevărat. Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinilor. Se mai numeşte şi „Sfintele Paşti”. Alexandru Gabriel Hotea Duruş Clasa a IV-a Povestea narciselor Narcisa era o zână mică şi frumoasă, cu părul auriu şi ochii albaştri ca cerul senin de primăvară. Era tare veselă şi vioaie. Pasiunea Narcisei era să vopsească flori. Avea o găleată cu vopsele şi o pensulă fermecată. La căderea nopţii, când toţi se duceau la culcare, ea zbura pe cer în toate părţile. Îşi petrecea toată noaptea vopsind flori.
Florile stăteau în sus drepte şi aşteptau cu nerăbdare până venea Narcisa, să le îmbrace în culorile curcubeului. Nimeni nu ştia că ea era cea care, în cursul nopţii, le dădea florilor culori aşa de frumoaÎntr-o noapte, după ce vopsise florile sălbatice din centrul pădurii, ajunse la o grădină spălăcită, înconjurată cu un gard gigantic. Nu se vedea nici o floare. Zări o cabană stranie în mijlocul grădinii.
Nevăzând nici o floare pe care să o vopsească, Narcisa zbură mai departe. Se opri însă mirată: - Parcă a suspinat cineva! spuse ea şi se uită printre gard. - Nu, Narcisa, nu intra! strigară florile sălbatice din afara grădinii. Aici locuieşte o vrăjitoare căreia nu-i plac florile şi nu lasă pe nimeni să intre. Dar suspinul se auzi din nou. Privind iar printre gard, Narcisa zări o floricică mică şi gingaşă dar care nu avea nici o culoare. - Mă simt aşa de singură! spuse aceasta plângând. Albinele şi fluturii nu vin şi pe la mine pentru că nu sunt frumoasă. N-am nici un fel de culoare! - Nu mai plânge, îţi voi dărui eu culori frumoase! spuse Narcisa. Păşi dincolo de gard în timp ce florile, o implorau să nu intre în grădină. - Florilor, vreau s-o ajut pe această micuţă floare. E aşa de tristă! Vreau să-i dau puţină culoare, s-o fac fericită, spuse Narcisa. - Repede, vrăjitoarea încă mai doarme! Du-te şi vopseşte floarea înainte de a se trezi din somn! zise o pasăre ce stătea pe ramura unui copac. Narcisa a îngenuncheat lângă floarea cea urâţică şi a început s-o vopsească. Numai ce atinse floarea, când… cineva o trase de picioare. - Ce faci aici? mormăi vrăjitoarea ameninţător.
Biata Narcisa încercă să-i spună vrăjitoarei că a vrut doar s-o vopsească pe floricica cea micuţă. - Ce? Să vopseşti o floare? O să-ţi dau eu vopsele! O apucă de aripi şi o aruncă departe de floare. Apoi luă găleata cu vopsele din mâna Narcisei şi i le răsturnă pe cap. - O, nu! Vopselele mele! strigă zâna îngrozită. Tocmai atunci se întâmplă o minune: din acei stropi de vopsea ce căzură pe pământ, răsăriră flori aurii. Toată grădina fu în curând acoperită cu flori galbene. Câteva picături ce ajunseseră pe nasul vrăjitoarei, s- au transformat şi ele în nişte flori aurii. Vrăjitoarea care ura florile, se supără tare rău. Ea nu putea să oprească florile să înflorească şi nu-i plăcea nici parfumul lor. Alergă furioasă spre căsuţa ei, îşi împachetă lucrurile şi plecă departe să caute altă pădure în care să se mute. Briza dimineţii a luat parfumul florilor aurii şi l-a răspândit în toată pădurea. Ele erau tot aşa de frumoase ca şi Narcisa. De atunci frumoasele flori aurii se cheamă NARCISE (narcissus pseudonarcissus). Aşa au apărut narcisele pe lumea aceasta! La noi în pădure există cu miile!!! Alexandru Hotea Duruş Clasa a IV-a
SFATURI UTILE • • • • • • • • • • • •
Bea apă, din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată. Așterne-ți acolo, unde nu își face culcuș pisica. Mănâncă fructul, care a fost atins de un vierme. Culege cu îndrăzneală ciuperca, pe care stau gâzele. Sădește pomul acolo, unde sapă cârtița. Casa clădeşte-o pe locul, unde se încălzește șarpele. Fântâna sap-o acolo, unde se adăpostesc păsările pe arșiță. Culcă-te și trezeşte-te odată cu păsările - vei culege toate grăunțele de aur ale zilei. Mănâncă mult verde - vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului. Înoată des, și te vei simți pe pământ, precum peștele în apă. Privește cât mai des cerul, și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi. Taci mult, vorbește puțin și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace". Daniel Dan Clasa a II-a
PROIECT EDUCAŢIONAL
Pământul nu aparţine omului ci dimpotrivă omul aparţine Pământului – acesta este un vechi adevăr care stă la baza multora dintre programele de dezvoltare durabilă ale statelor lumii care au înţeles că problema mediului înconjurător este o problemă universală, dat fiind faptul că fenomenele de poluare nu cunosc distanţe şi nu ţin seama de nici un fel de frontieră. Noile direcţii şi strategii de dezvoltare durabilă au la bază o morală a mediului înconjurător de respectare a naturii care ne-a zămislit de grijă pentru pământul care ne hrăneşte, pentru apa şi aerul atât de necesar vieţii. Armonia „social-ecologică” este o garanţia progresului umanităţii şi a prosperităţii naturii. Dragostea pentru viu, pentru natură este o componentă educaţională care are consecinţe asupra întregului comportament uman. Promovarea educaţiei ecologice a devenit o problemă foarte importantă pentru societăţile moderne, societăţi tehnologizate. Pentru a crea o
atitudine ecologică este nevoie de o motivaţie profundă, de interes şi de decenţă. Una din cele mai mari şanse de a construi o conştiinţă ecologică este implicarea la maximum a învăţământului în promovarea problemelor de mediu. Natura, studiată cu dragoste, cu pasiune, poate fi centrul se interes al tuturor disciplinelor de învăţământ precum şi al multora dintre activităţile extraşcolare. La nivelul politicilor educaţionale actuale, parteneriatul şcoală – comunitate locală vizează colaborarea şcolii cu instituţiile de stat, cu agenţii economici, cu asociaţiile şi fundaţiile care se implică direct în educaţia ecologică. Instrucţia teoretică trebuie completată cu aplicaţii practice, începând cu realitatea concretă din imediata apropiere – locuinţă, gospodărie, cartier, aşezare rurală sau urbană – şi ajungând la participarea observaşională prin excursii, deplasări în ecosisteme protejate, adică în rezervaţii cu „monumente ale naturii”.
HARTA PROIECTULUI „O apă curgătoare, fără sălcii pe mal e ca Rodica lui Vasile Alecsandri fără cosiţe” (Eugen Frunză) NATURA ÎN → SPLENDOAREA EI
PROTEJĂM NATURA CULOAREA VERDE A VIEŢII ↓ APA, AERUL, SOLUL
LUMEA PLANTELOR ŞI ANIMALELOR ↓
VIAŢA
MIJLOACE DE TRANSPORT
NATURA ÎN PERICOL
LUMEA
MEDIUL NATURAL VIAŢA MEDIUL SOCIAL
MIJLOACE DE COMUNICARE
→
INSTITUŢII
INSTITUŢII SOCIALE LOCUINŢĂ
CONCURSURI ←
LEGĂTURA DINTRE OM ŞI NATURĂ ↓ EVALUARE →PORTOFOLIU ↓ CREAŢII PROPRII
TRADIŢII Paştile
Maramureşul este locul în care tradiţiile de Paşti sunt neschimbate de secole. Oamenii au evitat ca negura timpului să se aşeze peste moştenirile lor. Tradiţiile pascale din Maramureşul istoric sunt simple. Credincioşii îşi împart timpul între lucrul casei şi rugăciune. În Săptămâna Patimilor, bisericile sunt pline de credincioşi, care, lasă treburile deoparte ca să asculte deniile şi să îşi cureţe sufletul înainte de Învierea Domnului. Potrivit tradiţiei nu este bine să porţi haine colorate în post, iar culoarea roşie este interzisă. Nimeni nu are voie să îmbrace haine noi, hainele
trebuie sa fie modeste, oarecum cernite. Un alt obicei specific zonei este cel de a se oferi pomană pentru sufletele celor trecuţi în nefiinţă. În Joia Mare, maramureşenii de peste deal, împart ouă crude oamenilor săraci şi aprind un foc mare în faţa casei, astfel, se încălzesc sufletele rudelor trecute la cele veşnice. În Vinerea Mare, se ţine post negru. Nu se mănâncă şi nu se bea apă până scapătă soarele. În această zi mai este interzis şi jocul, există chiar şi o strigătură referitoare la asta, «Cine joacă în Postul Mare, joace-i bota pe spinare!». În Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, creştinii merg la biserică pentru a asista la Învierea Domnului Iisus Hristos, iau lumina şi o duc la cimitir, morţilor din familie, dar şi acasă, pentru a avea lumină tot anul. În Duminica Învierii, dis de dimineaţă, se pune într-un vas apă rece, un ou roşu, un ban de argint şi o ramură de urzică şi se spală cu această apă pe faţă pentru a fi roşii în obraji ca oul, aspru
ca urzica şi pentru a avea belşug restul anului. Toată lumea trebuie să poarte haine noi.
DIVERTISMENT – Glumiţe nevinovate - Taticule, ţie ţi s-a îndeplinit vreo dorinţă din copilărie?! - Sigur ca da! Toată lumea mă trăgea de păr şi visam să fiu chel... - Mami, este adevărat că 5+5=10?! - Da, puişor, aşa este, dar de ce mă întrebi?! - Păi, doamna învăţătoare zice că 6+4=10! La şcoală copiii vorbeau între ei despre profesiile lor de vis. - Mi-ar plăcea să fiu avocat, ca să-i pot apăra pe concetăţenii mei, zise unul. - Mie mi-ar plăcea să fiu parlamentar, ca să pot elabora legi în beneficiul concetăţenilor mei, zise altul. - Eu vreau să fiu doctoriţă, ca să-i tratez pe concetăţenii săraci, continuă următorul. - Răducule, tu ce vrei să fii? îl întreabă învăţătoarea. - Aş vrea să fiu concetăţean !!! Tatăl controlează caietul feciorului mai mic: - De ce scrii cârligele astea aşa de neregulat?! - Astea nu sunt cârlige tăticule, sunt integrale... - Aş dori, tăticule, să ajut un om în vârstă. Îmi dai nişte bani, măcar trei-patru lei?! - Da, băiatule. Bravo, e un gest foarte frumos. Uite, ia zece lei. Unde e omul acela sărman ?! - Pe trotuar, în colţ. Vinde îngheţată... Un ţânţar mic ajunge acasă după primul său zbor. – Ei, cum a mers? îl întreabă mama sa. – Fantastic! Toata lumea m-a aplaudat... Mama intră în dormitorul lui Denis să-l trezească pentru a pleca la şcoală, dar îl găseşte plângând. – Fiule, de ce plângi? îl întreabă ea. – Am visat că şcoala luase foc! Mama încearcă să-l consoleze: – Nu mai plânge, scumpul meu, era doar un vis. – Tocmai de-asta plâng... - Ce i-a spus cifra 0 cifrei 8?! - Frumoasă curea ţi-ai mai pus!
Învăţătoarea către elev: - Nu eşti deloc atent la mine! Ai probleme cu auzul?! Elevul: - Nu, doar cu ascultatul... - Cum îţi dai seama că morcovii sunt buni pentru vedere?! - Pentru că nici un iepuraş nu poartă ochelari! - Doamna învăţătoare, poate fi cineva pedepsit pentru un lucru pe care nu l-a făcut ? - Nu . - Atunci, vă rog, nu mă pedepsiţi pentru că ...nu miam făcut tema ! - Ce-ai făcut cu şapca asta de-i aşa de murdară?! - Au jucat băieţii fotbal cu ea! - Şi tu ai stat şi te-ai uitat?! - Nu. Eu eram portarul! - De ce nu mănânci? Spuneai că ţi-e o foame de lup. - Da mămico, aşa este, dar ai văzut vreun lup să mănânce spanac?! - Georgică, tu ai văzut cum se plantează un pomişor? - Da, la televizor. - Eu te-am întrebat dacă ai văzut asta în natură ? - Nu, tăticul nu ne dă voie să scoatem televizorul afară... - Ieri am căzut de pe o scară lungă de zece metri... - Şi nu ţi-ai rupt piciorul?! - Nu! Eram pe prima treaptă... - Nicu mi-a aruncat felia de pâine pe jos. - Cu intenţie?! - Nu, cu dulceaţă. - De ce ai ţipat, te-a durut dintele, puiul mamei ?! - Nu eu am ţipat, ci dentistul, când i-am muşcat degetul! - Din ce vrei să-ţi pun plomba, puişor?! - Din ciocolată, domnule doctor!
FANTEZIE ŞI CULOARE Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” Valea Chioarului În anul 1914 şcoala noastră avea 67 de elevi la zi (curs primar) şi 25 de elevi (curs gimnazial). Între anii 1958-1959 are loc generalizarea învăţământului de 7 ani în Valea Chioarului. În anul 1965 absolvă prima promoţie a clasei a VIII-a de la noi, iar între anii 1977-1978 prima promoţie a clasei a X-a. Datorită creşterii populaţiei şcolare, în anul 1977 se dă în folosinţă marea clădire a şcolii (primul
corp) care cuprinde 6 săli de clasă, iar în 1979 al doilea corp care cuprinde 4 săli de clasă. Şcoala Gimnazială „Mihai Viteazul” a obţinut în timp rezultate bune la examenele de admitere, la concursurile şi olimpiadele şcolare. Dintre absolvenţii cu care ne mândrim i-aş aminti pe: Sonia Burde, Eleonora şi Narcisa Chişcodar, Roxana Costin, Ioana Cozma, Cristina Gheţie, Roland Groza, Bianca Hosu, Claudia Nedelca, Ionuţ Pop, Daiana Popan, Larisa Sfara, Raluca Sima şi Ionuţ Sima.
În prezent, deşi numărul elevilor s-a împuţinat, dorim ca elevii noştri la absolvire să fie pregătiţi pentru a urma cursurile de arte şi meserii, liceale şi facultate şi să aibă dorinţa să se întoarcă în cadrul comunităţii care i-a format. Învăţătoare Sanda Dod
ÎN LUMEA ŞTIINŢELOR ÎN MĂRI ŞI PE ŢĂRMUL MĂRILOR DELFINUL Inteligenţa delfinului este comparată adesea cu cea a cimpanzeului! El emite sunete ( fluierături) aproape în permanenţă pentru a comunica cu semenii săi. Atunci când aceste sunete întâlnesc un obstacol, ele ricoşează şi produc un ecou care îi permite delfinului să se orienteze, să evite obstacolele, dar şi să-şi repereze prada ( peşti, calmari, crevete). Principalul inamic este orca. Delfinul poate rămâne sub apă timp de 3- 4 minute. Este un animal sociabil, care trăieşte în cârduri de zeci sau sute de indivizi , fără conducător. BALENA Ca toate mamiferele , balena îşi alăptează puii şi respiră aer prin plămâni. Balena albastră este cel mai mare animal de pe planetă: la naştere cântăreşte 2 tone şi are o lungime de 7 metri; ca adult ajunge la o lungime de 33 metri şi o greutate de 150 tone. În ciuda greutăţii ei, ea este o foarte bună înotătoare. Se hrăneşte cu crevete. Pescuitul intensiv aproape că a exterminat balenele. Acest pescuit este interzis, dar, din păcate ,
Curiozităţi despre animale Ce-o fi dedesubt? Cârtiţa marsupial este singurul mamifer din Australia care sapă galerii pentru a-şi face vizuina sub solul deşertului. Casa de sub pământ este locul perfect în care mama-cârtiţă să-şi îngrijească puii. Vrei un strop de apă? Femela potârniche de nisip înmagazinează apă în penele de pe piept. Atunci când ajunge la una dintre oazele deşertului Namib din Africa, bea apă, apoi ia şi pentru acasă, unde o aşteaptă puii însetaţi. Lăbuţe perfecte Pisica aurie africană trăieşte în regiunea de nord a Africii. Pernuţele labelor sale sunt acoperite cu blaniţă de culoare neagră, iar asta o ajută să păşească pe nisipul fierbinte fără să se ,,ardă’’.`
multe ţări încă îl mai practică. În afara omului, singurul inamic al balenei este orca. PESCĂRUŞUL Pescăruşul este un gunoier folositor. El curăţă plajele şi porturile de deşeuri ( resturi de la picnicuri, animale moarte) . Cuibăreşte în colonii pe ţărmuri, dar şi pe câmpuri şi poate fi întâlnit şi în oraşe. Cuibul şi+l construieşte din plante şi gunoaie aşezate dirct pe pământ. Pata portocalie care se găseşte în vârful ciocului adulţilor serveşte puiului drept „ ţintă” ; atunci când îi este foame, el loveşte această parte a ciocului părinţilor, care regurgitează hrana. Pescăruşul poate trăi circa treizeci de ani. PELICANUL Este una dintre cele mai uimitoare păsări marine. El zboară adesea în grup, la suprafaţa apei. Atunci când prinde un peşte , îl ţine în guşă, de care se serveşte ca de o cămară pentru alimente. Atunci când doi pelicani fraternizează, ei îşi umflă guşile, ridică ciocul la verticală şi înclină încet capul. Femela depune între 2 şi 5 ouă albe pe care le clocesc pe rând cei doi părinţi, timp de o lună. Puii pelicanilor încep să zboare când se apropie de 3 luni. Ei, salut! Când focile înoată pe sub apa îngheţată, ele sparg pojghiţa mai subţire de deasupra lor. Fac o gaură prin care-şi scot capul afară, ca să respire. săritură pe cinste! Cea mai mare broască de pe Pământ trăieşte în râurile din Africa şi poate ajunge la maturitate la dimensiunile unei pisici domestice. Uriaşul acesta poate parcurge 3 metri dintr-o singură săritură. Există elefanţi în ocean? Elefantul-de-mare este cea mai mare focă si cel mai mare animal care trăieşte în ocean, dar şi pe uscat. Poartă acest nume graţie formei nasului şi a dimensiunilor sale uluitoare. Lungimea lui poate ajunge până la 4 metri, iar greutatea sa poate depăşi 3 tone şi jumătate. Cea mai mare testoasă… ,,Ţestoasa pieloasă’’ este cea mai mare dintre ţestoasele de apă. Greutatea ei depăşeşte cel mai
adesea 400 de kilograme, iar lungimea, 1,5 metri. Se numeşte ţestoasa ,,pieloasă’’ pentru că nu are carapacea solidă, ci are o consistenţă asemănătoare pielii, care o ajută să se mişte cu uşurinţă în apă. Uite o pasăre de mare! Albatrosul călător este pasărea care petrece cel mai mult timp deasupra apei, zburând sau înotând. Aceste păsări se întorc pe uscat o dată la doi sau trei ani, în perioada în care clocesc ouăle. Oamenii nu sunt singurii care fac hârtie. Viespile îşi construiesc cuiburile din hârtie. Ele mestecă lemnul, transformându-l în hârtie. Inedit despre elefanţi! Inima unui elefant poate cântări până la 20 kg, iar creierul are în medie 5 kg. Trompa este compusă din nu mai puţin de 40.000 de muşchi! Un drum lipicios! Furnicarii trăiesc şi ei în savană. Cel mai mult le place să mănânce…furnici. Au botul alungit, care le este de mare ajutor atunci când scormonesc prin
muşuroaie, şi limba lipicioasă – foarte folositoare pentru a scoate furnicile din ascunzătoare. Salteaua cu apă! Ştim foarte bine că hipopotamilor le place apa. De fapt, le place atât de mult, încât chiar şi dorm acolo. În timp ce dorm, ies la suprafaţă pentru a lua aer, apoi se scufundă iar…şi iar…şi iar! Ce pisică vitezistă! Fugi, fugi, fugi! Gheparzii sunt cele mai rapide feline de pe planetă. Ei pot alerga cu o viteză de peste 110 km pe oră. Se pot întrece şi cu maşinile pe autostradă! Când pui prea multa inimă… Caracatiţa are trei inimi care pompează sângele în corp, dar nici una nu este suficient de puternică. De aceea nu are o rezistenţă prea mare. Mama şi tatăl căluţului de mare se întâlnesc în fiecare dimineaţă?! Ca să se salute, se colorează mai intens. Merg la plimbare cu cozile înnodate. Credeai că un melc se târăşte pe burtă… Dar partea cea mai de jos a corpului unui melc sunt picioarele.
Completând corect rebusul, pe verticala AB veţi obţine numele locurilor cu cele mai multe plante şi animale protejate de lege.
A 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 B
1. Floarea de colţ se mai numeşte şi ………….. reginei. 2. Cocoşul de .............. este o pasăre ocrotită de lege. 3. Este cel mai greu animal european de uscat. 4. Capra .................. trăieşte pe crestele Carpaţilor şi este protejată prin lege. 5. Mai mare decât pisica sălbatică, cu smocuri de păr la urechi. 6. Peşte protejat prin lege şi care trăieşte în apele repezi de munte. 7. ................ neagră, şarpe tot mai rar întâlnit, protejat de lege. 8. Lalea ............. floare ocrotită prin lege. 9. ................. Pietrei Craiului, o altă floare ocrotită prin lege. 10. Simbolul Deltei Dunării.
Răspunsuri: 1.floarea; 2.munte; 3.zimbru; 4.neagră; 5.râs; 6.păstrăv; 7.vipera; 8.pestriţă; 9.garofiţa; 10.pelican.
SĂ NE CUNOAŞTEM ISTORIA LOCALĂ ! Cetatea Chioarului Cetatea Chioarului sau Cetatea de Piatră a fost ridicată pe malul râului Lăpuş. Pereţii abrupţi, de peste 400 de metri, zidurile înalte de piatră clădite în zonele vulnerabile şi singurul drum de acces, pe care se poate ajunge şi astăzi, păzit dintr-un post de
observaţie, protejat, la rândul său, de ziduri şi presărat de bastioane, au făcut din Chioar o cetate uşor de apărat. Ruinele celor două porţi din piatră stratificată păstrează urmele măreţiei pe care a avut-o Chioarul. Cetatea avea rolul de a apăra calea dintre Maramureş şi Transilvania, precum şi spălatul de aur de la Lăpuş şi minele de argint de la Băiuş. Ca majoritatea cetăţilor transilvănene, a fost ridicată cel mai probabil după invazia mongolă din 1241. Aşa poate fi explicat chiar numele ei, „Cetatea de Piatră”, aflat, în contradicţie cu cele mai multe cetăţi ale vremii, care mai erau construite din lemn şi pământ. Cetatea este atestată documentar abia în anul 1319, în aceleaşi lupte purtate de Carol Robert cu magnaţii aristocraţi lo-cali. Se rememora în act că cetatea a fost atacată şi supusă unui asediu. I-au fost distruse, prin incendiere, structurile de lemn şi obligatoriile anexe din interior. Reconstruită, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Cetatea Chioarului apare în do-cumentele vremii ca o cetate regală şi rămâne timp de un secol în administrarea voievozilor Transilvaniei, apoi a voievozilor/comiţilor Maramureşului. Importanţa cetăţii s-a consolidat prin controlul principalului drum de acces din Transilvania, către Maramureş, şi al minelor din apropiere. În timpul lui
Sigismund de Luxemburg, cetatea a fost dăruită urmaşilor lui Dragoş Moldoveanul, care o vor ţine ca principalul lor cuib, până la stingerea lor ca familie (Dragffy). La mijlocul secolului al XVI-lea a trecut des din mâna ardelenilor în cea a partidei Habsburgilor. După retragerea celor din urmă, principii ardeleni au folosit-o adesea drept temniţă pentru adversari politici. Lista l-a cuprins şi pe domnitorul Ţării Româneşti, Petru Cercel. Spre sfârşitul anului 1599, cetatea intră în stăpânirea efemeră a lui Mihai Viteazul. Multă vreme a servit, datorită izolării şi tăriei, ca loc de detenţie pentru potrivnici suspuşi. Un secol mai târziu, strălucirea cetăţii a apus brusc. Autorităţile imperiale austriece au hotărât dărâmarea Cetăţii Chioarului, pentru a se evita aici regruparea forţelor antihabsburgice – drept urmare, a fost ruinată cu tunurile în anul 1718. Fosta cetate este acum în deplina stăpânire a pădurii. Înălţarea Chioarului a fost o realizare de mare interes strategic, ca o adevărată cheie de control a două subdiviziuni geografice importante. Locul ales oferea o serie de factori naturali – un câmp izolat, într-o cotitură, şi un defileu stâncos al râului Lăpuş, la o altitudine de peste 400 metri, pe şaua unui deal,
care au făcut din cetate un loc greu de atacat, dar şi mai greu de cucerit. Planimetria fostei cetăţi are o formă aproximativ dreptunghiulară. Singura sa cale de acces fusese flancată pe partea vulnerabilă de ziduri şi protejată de cealaltă parte de pante abrupte de deal.
De la înălţimea cetăţii exista un sigur loc fără vizibilitate, unde a fost amplasat un punct strategic de observaţie. Odată intrat pe drumul spre cetate, exista un turn rotund de apărare şi control până când se ajungea la intrarea propriu-zisă. Încrengătura de ruine
indică faze de construcţie diverse, din epoci la fel de variate. Trei fântâni asigurau apa celor care deţineau locul. În interiorul zidurilor a fost ridicat şi un palat. Cetatea de Piatră avea şi o capelă descrisă în documentele de la sfârşitul secolului al XVII-lea ca
având o „frumoasă boltă”. Tot atunci se mai scria că locuinţele nobililor aveau ferestre de sticlă şi podele de cărămidă. Trei legende sunt legate de Chioar. Una spune că haiducii lui Pintea s-au adăpostit acolo. Cealaltă vorbeşte despre o intrare secretă, cu un tunel ascuns, ce trecea chiar pe sub zidurile înalte de piatră. A treia legendă se referă la o fântână aflată pe drumul spre cetate. Pentru că nu seca niciodată şi era foarte adâncă, oamenii au numit-o „fântâna fără fund”. După scoaterea din funcţie, cu ajutorul tunurilor, petrecută în 1718, se pare că unele ziduri rămase în picioare au fost desfăcute cu plugul, de către localnici în căutarea unor comori ascunse sub zidurile cetăţii. Acum la Chioar au mai rămas în picioare doar ruinele turnului porţii. O uşă de acces şi două ferestre de tragere sunt dovada vechii sale perioade de glorie. Alte ruine, înalte de peste 2,5 metri, se găsesc împletite în vegetaţia agresiv dezvoltată, dar şi pe drumul lung de acces.
Doamna învăţătoare, Mă despart cu jale mare, De iubita mea învăţătoare! S-a sfârşit clasa a IV-a Nouă ni se schimbă soarta! O să-mi fie de azi mai greu, Dar în suflet, o să vă port mereu! Mereu în suflet eu vă voi păstra, Sper că nici dumneavoastră nu ne veţi UITA! Alex Duruş Hotea cls a IV-a cls. a IV-a
Învăţătoare Sanda DOD
DIN CUPRINS
EDITORIAL CUVÂNT ÎNAINTE PAGINA DE LECTURĂ - PETRE DULFU ATELIER DE CREAŢIE PROIECT EDUCAŢIONAL TRADIŢII DIVERTISMENT – Glumiţe nevinovate FANTEZIE ŞI CULOARE ÎN LUMEA ŞTIINŢELOR SĂ NE CUNOAŞTEM ISTORIA LOCALĂ !