33 - revista de poezie & arte - 2016 by DANIEL VORONA

revistă de poezie şi arte

Director: Daniel Vorona Secretar general de redacție: Florian Huțanu

Proiect / supliment al revistei Vama literară Pentru românii din țară și din Diaspora

revistÄ&#x192; de poezie Ĺ&#x;i arte

*editorial NICOLAE GEORGESCU

Credinţa

la cei

tineri Despărţirea învăţământului de Biserică este un lucru care ar trebui să ne intereseze – nu pentru altceva, decât pentru a observa gradul în care s-a operat ea de-a lungul timpului şi efectele pe care le-a avut asupra societăţii , adică asupra tinerilor ca indivizi sociali.. Religia nu înseamnă doar aplcerea specială către cele sfinte, ea implică şi acea morală care întăreşte sufletele, şi de care şcoala nu se poate dispensa; nu s-a dispensat nici chiar în vremurile ateiste din timpul comunismului, când ruperea de biserică a fost totală şi şcoala a devenit chiar un loc unde se lupta împotriva religiei. O anumită morală a ocupat, chiar şi atunci, timpul şcolar. Astăzi, însă, când religia este privită cu multă bunăvoinţă, ar fi interesant să ştim cum poate fi integrată în viaţa şcolară mai mult decât ca disciplină , dincolo de stricta repartizare pe zile şi ore. Cu tristeţe vedem că tinerii ştiu mai multe lucruri decât profesorii şi părinţii lor despre religie. Înţelegem că aceasta se întâmplă deoarece noi, cei mai în vârstă, n-am apucat să învăţăm asta în şcoală, şi a trebuit să ne mulţumim cu mersul la biserică – dacă ne-a interesat – ori cu lecturi şi alte aflări individuale. N-ar fi cu totul absurd să se „recicleze” şi cei mai în vârstă, mai ales profesorii – dar noi nu vrem să-i dăm idei Ministerului Educaţiei şi Cercetării..

De altfel, aceste chestiuni cad în sarcina misionarismului religios – şi n-ar fi de loc rău ca Biserica Ortodoxă Română să editeze, gratis sau cu un preţ modic, vreo 5oo.ooo de exemplare din „Noul Testament”, câte unul pentru fiecare profesor, şi posesorii acestor cărţi să şi le lege şi să le păstreze în vecinătatea biroului său fiecare. În raniţa oricărui soldat din teatrul de operaţiuni se află şi câte o asemenea carte proprie în care pune neapărat şi o iconiţă ori o scrisoare de la cei dragi, un semn de om într-o carte sfântă. Fenomenul este, însă, acesta : tinerii, nu numai că au început să ştie mai multe despre religie decât profesorii lor laici, dar încep să aibă şi o viaţă creştină mai ordonată. În ocaziile speciale, cum sunt sărbătorile colindelor, ori cum sunt sărbătorile Paştelor , vedem că ei umplu bisericile şi mânăstirile – şi nu doar ca simplii turişti ori curioşi, ci chiar cu scop direct : îşi fac cruce, aprind lumânări, trec pe la preot. Rar vezi un tânăr, azi, să n-aibă cruciuliţă la gât – iar iconiţele de la bordul maşinilor au devenit obişnuite. E drept că această religiozitate nu se vede , nu iese în evidenţă, dar asta se datorează discreţiei credinţei în general. Evidente sunt întâmplările atipice, cum ar fi certurile, băşcălia, miştocărismul, vociferarea publică, jicnirile în autobuze – ca să nu mai vorbesc de agresivitate, tâlhărie, viol etc. – ce sunt ale câtorva, nu exprimă nici media măcar. În privinţa comportamentului, hainele mai sumare ale tinerelor fete trebuie puse pe seama vârstei şi a dorinţei de a se exprima ca grup. Rău este că liceele – nici măcar cele cu tradiţie – nu păstrează şi impun uniforma proprie, care ar da o personalitate tineretului şcolar în general. Interesantă mi se pare legătura pe care o făceau cei vechi între morala religioasă predată prin şcoală şi fenomenul infracţional. Unul dintre marii noştri oameni de stat, Nicolae Filipescu, socotit primul eminescian politic în sensul că este primul şef de partid care preia în mod explicit idei din ziaristica eminesciană punându-le în programul său, arată de mai multe ori că dezinteresul şcolii pentru educaţia religioasă are efecte sociale rele. 33

revistă de poezie şi arte

Pentru actualitatea observaţiilor sale, citez din articolul “Curentul idealist”, publicat în „Epoca” şi reluat, apoi, în cartea „Către un nou ideal” „Până acum, şcoala se silea a cultiva cu deosebire facultăţile intelectuale ale omului, lăsând în paragină pe cele sufleteşti. Mintea era tot, inima nimic. Urmarea a fost : instrucţie multă, educaţie puţină. Aceste lipsuri izvorâte din unilateralitatea sub care omul era privit au dat roade păgubitoare. Numeroasele cercetări făcute în vremurile din urmă cu privire la chestiunile de învăţământ , dovedesc că pe măsură ce se întinde instrucţia fără educaţie , pe aceeaşi măsură creşte şi primejdia criminalităţii. Căci iscusinţa ce o dă instrucţia face, negreşit, mai puternic întru săvârşirea binelui pe omul moral , dar şi mai primejdios întru cele rele pe omul cu firea nărăvită. În această privinţă, datele statistice ale criminalităţii ne impun o îndoită atenţie. Din aceste date se observă, bunăoară în Franţa, că, în 1881, când s-a introdus laicitatea învăţământului împreună cu obligativitatea, numărul criminalilor ( este vorba de infractori, n.n.) de 16-21 de ani era de l79.102. În 1890 el se urca la 195.399, iar în 1892 atingea deja cifra de 203.855. La un şi mai întristător rezultat ajung cercetările dlui Tanoviceanu asupra criminalităţii [infracţionalităţii] din România. Aşa, distinsul profesor de la Facultatea de drept din Iaşi constată că, de unde în 1867 aveam 2,96 criminali [infractori] la 1ooo de locuitori, în 1886 erau 13,21. În Anglia, dimpotrivă, unde gimnastica intelectuală a nedespărţită de dezvoltarea fizică şi de educaţia morală, datele statisticii sunt cu totul satisfăcătoare. Astfel, se constată că de la 1870 până la 1894, În Anglia, din punctul de vedere al crimelor [infracţiunuilor] săvârşite de tinerime, numărul anual al condamnaţilor a scăzut de la 14.000 la 5ooo. Din puţinele date ce preced, se vădesc urmările sistemului de învăţământ al cărui sfârşit [scop] este nu atât formarea de bărbaţi vrednici, cât înarmarea inteligenţei egoiste cu arme perfecţionate şi aruncarea în vârtejul luptelor vieţii a unor oameni frământaţi de cele mai josnice dorinţe egoiste, sceptici şi lipsiţi de ideal. Aceste rele sunt mărturisite, astăzi, în Franţa chiar de întemeietorii sistemului şcolar actual. Ştiinţa singură ucide instinctul moral şi înarmează cu mijloace mai primejdioase creierul şi braţul omului întru săvârşirea apetiturilor sale (…) 6

De curând, Împăratul Germaniei a mărturisit într-o cuvântare publică că şcoala nu produce decât declasaţi, haimanale, ziarişti, oameni strâmbi la trup şi la minte, creiere stoarse şi inimi seci, fiinţa incapabile de o sforţare viguroasă şi de o acţiune energică. O şcoală trebuie să fie depozitara unui ideal şi unor convingeri morale superioare şi un învăţământ care nu-i decât depozitarul aspiraţiunilor de a pătrunde în slujbă, nu merită decât dispreţ” ( p.97-98) În 1898 Spiru Haret tocmai făcea reforma învăţământului românesc, bazându-se şi pe statistici şi comentarii de acest fel. N.Filipescu îl citează pe Ioan Tanoviceanu, marele penalist al nostru, care producea anual asemenea statistici ale infracţionalităţii din România în comparaţie cu alte ţări europene. Creşterea numărului delicvenţilor se datorează, cum arată profesorul ieşean, şi creşterii numărului populaţiei, şi dezvoltării poliţiei – dar şi educaţiei . Nicu Filipescu vede îmbunătăţirea stării de fapt printr-un pachet de discipline morale, între care religia este pusă la loc de frunte. Vedeţi care era optica momentului :” aruncaţi în vârtejul luptelor vieţii” . Şcoala asta face, pregăteşte tineretul pentru o viaţă care este din ce în ce mai grea pe măsură ce creşte vârsta omului. Din aceste idei , care sunt în spiritul haretismului, trebuie să reţinem, azi, necesitatea acestui „pachet” de discipline morale. Religia singură, ca materie de învăţământ, riscă să devină ştiinţă iar elevul să fie căzut dacă nu ştie, de pildă, când pică în calendar cutare sfânt. Ea trebuie însoţită de discipline complementare – şi întregul pachet trebuie infuzat în climatul şcolii. Într-un fel, ultimele evenimente şcolare vin să-l întărească pe N.Filipescu. Iată, avem de-a face cu elevi foarte deştepţi, cu note mari şi foarte mari, cu fete deosebit de frumoase după cum se vede şi se spune – pe care o şcoală dintre cele mai bune de la noi în aruncă „în valurile vieţii” pe uşa infractorilor ori a declasaţilor social. Degeaba creăm monştri de carte, degeaba primim în şcoală frumuseţi monstruoase – dacă nu reuşim să aducem la morala medie, egală pentru toţi, aceste excepţii. Cum spunea şi Rabelais: ştiinţă fără conştiinţă nu e decât ruină a sufletului. In condiţiile speciale ale lumii noastre prezente, când avem un tineret aplecat oarecum ca într-un gest de recuperare asupra credinţei, vinovaţi moral am fi noi, cei vârstnici, dacă nu încercăm să-l prindem din urmă. 33

revistă de poezie şi arte

DANIEL VORONA

* contraeditorial

cea din urmă răstignire - a doua splendoare – ( fuga ) "Vai vouă celor ce sunteți sătui acum că veți flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeți, că veți plânge și vă veți tângui." (Luca 6, 25)

:eu am plecat şi m-am întors din nou în afara trupului meu în cea de-a şaptea înstrăinare şi splendoare pentru a-mi şterge urmele ţi-am dăruit un vultur care zboară invers aşa cum un sunet netânguitor se reîntoarce în momentul frângerii pâinii înapoi înspre chimvalul cel transparent şi fericit răsunător o zi şi o noapte am stat ascuns în pletele tale ( în toată respirarea în tot vinul căutam ceva sau pe marele Unul) fără miros de santal sub straie de in erai tu fără nume precum o denie o euritmie în nemărginita-ţi pustie şi în pielea goală ca o cruce dezbrăcată erai despletită şi întinsă pe canapeaua oarbă din sufragerie

către mireasma de ceai a sânilor neadormiţi ca nişte turle de biserică zidită în tine fără de vicii eu mă rugam iar Iisus Hristos cobora şi îngenunchea alături de mine de culoarea pământului la asfinţit de trandafiri şi de mătănii cu gura încleştată erau sărutările tale şi de două ori mai grele (în jurul tău dansau ca la începutul lumilor vânătorii de iele) şi noile cuie de-o vârstă cu argintul barbar se lăsau răstignite în palmele mele (precum sângele morţii în secunda în care m-ai vândut aşa erau de oxidate îmbrăţişările tale) eu ţi-am dăruit iubire pură voiam să-ţi spun (tu ştii că şi femeile precum frunzele în toamnă se ofilesc şi pier până a doua zi ţi-am spus eu îţi dăruiesc iubire pură sare dulce şi un munte de grijănii) tu mi-ai dăruit un anotimp nebun şi strâmb îmbălsămat cu o lume rea foarte amară şi grea (priveşte-te în ochi spune ce simţi spune-mi ce vezi într-o piele de lup) alea jacta est hic et nunc eu tac şi nu vreau să tac şi râd înalt spre alte continente abstracte odată cu stelele soarele anii p. s tu ai rămas de o parte a mormântului eu am ajuns piatră şi fruct pentru viermi la capătul drumului

revistă de poezie şi arte

a şasea cântare la reîntoarcerea umbrei întru nume şi fiinţă "Că fărădelegea arde ca focul, care mistuie spinii şi bălăriile uscate; el arde tot mărăcinişul pădurii, iar fumul se înalţă în rotocoale. (Isaia 9.17)

:geneză oarecum putredă o casă pustie fără perdele fără lacăt la gură asta eşti şi noaptea se lasă somnoroasă şi grea ca o atitudine a decalogului revărsată peste mandibule şi fălci (despre vivisecţie nu se poate vorbi) ca o garnitură de tren din care s-au scoborât îndelungi şi pe dos minerii chemaţi de soartă să planteze flori pe un teatru şi să ne înveţe fiinţa şi legile lor răposate (şi nu vei afla niciodată ce cauţi chiar dacă şi azi îţi aduci aminte acel drum întors din drum pe ordinea şi mărăcinii căruia ţi-au căzut genunchii) uite anafura din cealaltă viaţă se deschide înaintea ta ca o simfonie (cu inima fără maluri cu un clopot alb cu o psăre pe cap a venit printre noi Dumnezeu și în afară de lemne de orbi și de surzi nimeni nu îl vede și nimeni nu îl aude)

ascultă litaniile din chimval şi chitară topor şi furtun flaut şi trâmbiţă şi atunci vei înţelege acea atingere de val printre atâtea sute şi mii de fulgere ce îmi vestesc perversa ta bucurie de a înjura şi a te îngropa în alcooluri sau în umbra unui nuc vecin şi foarte adânc (ţi s-a arătat dar nu ai văzut şi nu vezi nici acum unduirea meduzei şi nu vezi identitatea unghiului drept şi nu simţi aurora şi patul ce cum puful pe o cicatrice au zămislit în virginitate un fel de ispită) ps trandafirul e aproape stins mi-e sete de tine de pe când nu erai de pecând nu eram (sângele ne trăgea înapoi) ca zăpada în oglindă sub cenuşă

revistă de poezie şi arte

noi ne-am născut muţi am ruginit în propria noastră profeţie “Și străjerul răspunde: Dimineaţa se apropie, de asemenea şi noaptea, Dacă voiţi, întrebaţi, întoarceţi-vă, reveniţi!” (Isaia 21,12)

:sunt alfa începutul

şi şi

omega sfârşitul

am strâns rugină în stomac câtă tânguire constrânge zilnic vântul în iarba sclipitoare răguşita armonie se umflă şi se dilată în sine cu sine se-mpreună fără de margini ca o femeie uşoară într-o sală de aşteptare (e periculos să ridici piciorul pe partea dreaptă a unei ideograme) fără venin o lună întreagă şi încă vreo şase natura a rămas impresionată şi aproape gravidă cu avertismentul noastru transparent sau opac cum ţinutul dintr-un ţesut osos (precum o fereastră locuind într-o altă fereastră) din buzunar nu-i cea mai bună idee să-ţi tragi fermoarul la gură să porţi ciorapii povara şi patria altuia pe dos sau în cadenţă să ridici fanionul pe partea stângă pe faţa nedeclarată a unui diamant sau a unui mal de nisip condamnat la slava marmurei (fără de vină ori păcat) ochiul în ochi îşi ascunde lumina dar şi întunericul (pecete desăvârşind vremea pribegiei şi a varului încuiat în mormânt dar precum cerul răsărind în carnea tulbure care schelălăie şi strigă descrierea nu poate fi auzită) e duminică uşor uşor apele s-au degradat pe furiş ne întoarcem încet încet şi individual în noi ca într-un film mut

al cărui scenariu s-a înbolnăvit grav de pneumonie sau a fost rătăcit din prea mult calcul în zona centrală a unui metru pătrat de religii ori fructe (deşertul tot a îmbătrânit în cealaltă jumătate a judecăţii de apoi inima îţi este o Biblie întredeschisă) (de jurîmprejur numai şerpi şi amânare a ordinii mătase albă neapretată pentru fabricat paraşute av 28 şi pietre bătute cu pietre până când ce e calp devine entropie) într-un târziu devreme ţi-am spus nu te mai întrupa hai să ne predăm unui pian hai să trăim într-un sentiment anonim într-o mişcare populară într-un os al unui partid de măslini să ne golim de propriul gol ascuns sub umbrelă hai să ne topim într-o respingere ca orice lucru anticipat până la toamnă să dispărem în hi în ha (dar până acolo să nu ne mai vorbim) să rămânem fiecare 100 % în tabăra aproximativă a celuilalt căutând pe străzi adiacente albina metapsihică din sângele nostru elementar şi cinic sau alte profeţii în care concretul anorganic stă lat şi spânzurat în calendare p.s avem în faţă o ţară de ceaţă în spate un popor de lapte asprit şi fără reproş ( noi suntem pentru că suntem noi ne-am născut muţi )

revistă de poezie şi arte

dreapta & stânga proletară. a patra dimensiune (proiect de sonată pentru orchestră simfonică) “Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?“(Luca 12, 25)

:în limba cailor fuga unui cal se numeşte alergare de obicei calul cal (cu umbra sa cu tot) se sprijină pe toate cele patru picioare (două pe partea stângă şi amară două pe partea dreaptă şi clară ) al doilea proletar zice: apă care doarme ca un borfaş în propria capcană ca-ntr-un pod în pat cu Dumnezeu ca-ntr-un canal ca-ntr-un tren în gara de nord aşa simt şi sunt eu (în trap şi în galop femeie iarna asta îţi ordon ai grijă nu te deşela pe vreun cal fugit din mare) al treilea proletar cântă: anturajul l-a „urcat” pe cruce pe Hristos Iisus şi acum noi nu nu nu putem prin lumina din mormânt să ne scoborâm mai jos mai sus desenând cu umbrela pe nisip un pui de vrabie celălalt proletar îmi şopteşte

imaginaţi- vă că cineva mi -ar smulge palmele din cuie imaginați-va că cineva mi -ar smulge de pe creștet această cunună de spini care de 2000 de ani îmi strigă vreau sânge vreau sânge vreau sânge (astfel pluteşte poporul pentru fericirile sale viitoare lustruindu-şi lanţurile) şi parul mult s-a tulburat şi-n limba râşilor (dintr-un dicţionar poliglot) către vodă tiranu a strigat jos comunismul jos albeaţa de pe ochi jos păducheria dintre craci jos mătreaţa de pe raci jos republica vreau cap vreau cap vreau cap doar eu mă întorc în mine şi tac sângele elementar sângele tot nu înţelegeţi departele aproapele am avut un câine care făcea umbră am cunoscut un copac care mi-a muşcat inima şi somnul dar mai ales sângele sângele care mi-a însângerat sângele (numele tău asasin şi mincinos trece prin vârful patului)

revistă de poezie şi arte

m-am fost jefuit singur de tinereţile din trup şi-acum descompunerea religiei tale îmi pare mult mai mare decât preacurvia milioanelor de stele te-ai înălţat fără să te ridici (în pielea goală te-am găsit intrând în prezentul îmbobocit al isteriei tale fertilitatea îţi pute descătuşarea îţi pute vârsta îţi pute cel ce nu-ţi mai dă pute ruşinea îţi pute) viciul de mâine nu a fost mai breaz decât viciul de azi şi de ieri numai orizontul vecin îşi suge degetele şi se scarpină în noadă (tot nu înţelegeţi inalterabilul mers pe sârmă) am cunoscut un câine am crescut un copac care lătra senin şi imun atunci când răsărea luna şi-ntr-un alt anotimp lătra din calendarul devenit tribunal devenit dictatură între măsele oricare umbră e o femeie strepezită dacă nu citeşti acest medicament p.s inimei rămână sângerarea sa după întredeschiderea Bibliei şi numele vouă în singurătate p.p.s de atâta ură şi ape care nu mai vor să curgă în sus am trupul greu și parcă simt că şi tu simţi cum vrea să moară pentru o vreme în mine Dumnezeu 16

a şaptea cântare la reîntoarcerea umbrei întru nume şi fiinţă "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze."(Ioan 14.27)

:Dumnezeu este trist în această seară orbilor desenaţi-mi o casă o masă o pâine o cană cu vin şi – un nume de ţară aici piatra nu se mai izbeşte de frunte ci zboară în mijlocul cercului până când ia forma oboselii şi schimbă culoarea desfrâului iarna e ca vara tuşind în batistă în necadenţă ploaia se întoarce din noroi înapoi în nori să-şi caute identitatea (altă dată pielea ta devenea haina mea sub iarba rea) sugrumându-mi instinctele fumul nu mai înseamnă nimic alunecând abstract şi leneş pe sub brazda însămânţată cu tutun şi dezgust robii înapoi în robie boii înapoi în jug câinii înapoi în lanţuri acum muntele e mai înalt pe orizontală dacă întorci valea pe dos eu am venit ca să plec tu ajungi şi când nu vii (ai picioarele mai drepte decât dreptatea) însă indiferenţa coapselor tale nu e pentru renaşterea mea pururi e loc de o nouă dezamăgire

revistă de poezie şi arte

robii înainte în lanţuri boii înainte în robie câinii înainte în câinie (oameni de lemn se plimbă pe sârmă în vreme ce alte animale învelite cu o faţă de masă stau pe marginea apei bălăngănindu-şi formele tu le dai mere pentru ritual abia mă ţin pe picioare îmi place să cânt) p.s lumină de taină mi-au fost toate femeile din care am băut şi am tot băut cucută înaintea tuturor crezând că sorb împărtăşanie p.s din unghiul de vedere al furtunii rămâne ceea ce risipeşti nu ceea ce zideşti în rest stii şi tu cât de mult te iubesc deşertăciune a deşertăciunilor

rătăcitori sunt paşii tăi în apă în aer în foc în năluci - intrarea întoarcerea şi fuga în a treia splendoare "Însetat-a de tine sufletul meu. Suspinat-a după tine trupul meu." ( Psalmii 62, 2 )

:duc un mort în spate sau mortul pe mine sub cruce mă duce pe cruce mă aduce tu faci gimnastică paradoxală wwwaleluiawww floare de măr eu am iertat greşelile greşiţilor noştri şi m-am rugat cu credinţă nu cu îndoială precum valul mării despre nemernicia şi nimicnicia lumii multpreafeminine şi a morilor de vânt eu am mărturisit cu smerenie în faţa lui Dumnezeu (psaltirile şi toate greşelile noi mi-au fost dragi mie păcătosul) pentru fiecare prieten al meu nenăscut sau botezat doar pe jumătate am băut 33 de pahare am fumat 33 de ţigări am înjurat femeia de 33 de ori şi încă de 7 ori pe atât pentru fiecare tâmpenie spusă în momentul în care ne strecuram sub aşternuturi alleluia (ştiu este riscant să întreb dacă îngerii fac sex)

revistă de poezie şi arte

ascultă- mă ţi-am spus într-o zi eu am sărit cu paraşuta av - 28 bg-3 bg-7 de la 800 de la 1000 și de la 2000 de metri din an 2 an 24 an 26 (civil şi militar) aleluia din helicopterul mi 4 mi 8 cu pistolul mitralieră cu pistolul tt cu masca de gaze aleluia copacii latră sfinţii tu faci gimnastică şi opoziţie prin calendare plătite cu gheare şi fum precum ţi-am mai zis şi în altă carte tu sprijini tavanul cu picioarele tainele toate le înţelegi deşi eşti nevrednică de întrebări și de sinod oscilante tulburări generate de apariţia simbolului de credinţă în tipare de autoritate infestată cu ruj de buze şi alcool te încearcă în fiecare zi ca şi filozofia chiar dacă ideea de început a fost erezia (Iisus Hristos S-a născut pe când nu exista timp atât îţi spun eu l- am văzut de pe când nu eram) tu faci gimnastică desăvârşind anarhia şi arta trădării în beta și alfa eu ( viu și fără întoarcere simultan etică și jar genetic ) aleluia vreau o nouă vârstă vreau ţipătul meu de la începuturi

vreau să strâng între dinţi ca pe o tablă de legi sabia cu mai multe tăişuri nesfinţii latră copacii şi luna se dezbrăca în trupul tău cantr- un altar proscris şi parcă dintotdeauna al meu (o viperă neagră viperă vopsită împletită în noroi în palate şi-n carate viperă necondamnată despletită în şoapte oarbe mute surde şchioape mi se arată în fiecare zi într-o ceaşcă de cafea) tu faci gimnastică neoliturgică tu mergi la turci şi te întorci de la greci din ochii tăi ca dintr-un pahar zboară partiturile vieţii second hand albastre şi grave ca nişte desene abstracte nu sunt lacrimi sunt blesteme în reflux din care vrei să îţi faci o fereastră în formă de evantai şi un giulgiu care să te însenine cu încrâncenare arhaică aleluia trupul îţi arde nu vede nimeni şi tu nu ştii eşti cenuşă îţi spun de trei ori alleluia

revistă de poezie şi arte

violetele netălmăcite sunt tulburătoare și eu umblu prin lume cu un toiag pe care nu flutură nimic "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze." ( Ioan 14 . 27 )

:în nopțile de iarnă dacă nu plouă cad în rugăciune mănânc cireșe de mai și mere roșii îmbrac cămașa de bumbac pentru cei ce dorm în pantofi și sub pălărie pentru cei ce s-au născut servitori nu am ce să fac și mă resemnez (uneori șchiopătez) alteori îmi cumpăr o pereche de vrăbii . (gura ta îmi acoperă gura ochii mei îți acoperă ochii) prin această linie verticală așternută în paie la picioarele mele pasărea nu va zbura roşu (am fluierat şi eu ce-aş fi putut să fac acolo acum probabil tu dormi îmbrăcată în metal) mulţumesc lui Dumnezeu că nu am murit mâine mi-ar fi fost o lene cumplită să tac şi cuiele nu- mi mai sângerează în palme 22

(cu gândul la altcineva şi la ţâţele tale ale dracului de viclene îmi perii viciile cum miaş smulge unghiile cu tot cu degete) . încep numărătoarea inversă (abia mă ţin pe picioare) te ung cu un animal cu vin dulce cu mult var nestins pe sâni (tu ai ochii larg închişi) îţi laşi cu bucurie fusta să alunece în sus şi în jos eu încerc să îmi defines terorismul şi ceea ce a mai rămas din planorul pierdut în zbor astă vară în pădurea subterană de brazi nu exclud încrederea în omul mort şi în cana care s-a spart în care am turnat haos şi sare europa este vulnerabilă anticriștii se duc unii pe alţii în braţe categoric noi ne adaptăm formei înainte de a fi spânzuraţi noi folosim justiţia ideologică aşa cum folosim o cutie cu insigne hai să mâncam o friptura aceasta e singura ştiinţă delicioasă şi fără durere musculară e un fel de ziua bună şi fără a citi prospectul cunoaştem pasul putem spune că suntem dansatorii care se simt bine în pielea lor viaţa începe doar cu noi totul este să avem somnul liniştit şi să ne fie livrat la pachet (eşarfă) odată cu platon şi pindar ps rostit fără de vină de treizecișitrei de ani Dumnezeu calcă pe urmele mele 33

revistă de poezie şi arte

…………..…………………………………..……debut / poesis

daniela postelnicu

17 mai 1995 - trăieşte

revistă de poezie şi arte

eu vă dau mila mea

legarea timpului de durerile noastre cu luna și cu apele lanțul cerut nedesfăcut din arginții topiți din fuioarele veșnic toarse -naștere de om după om după om de parcă am fi frumoși și de parcă am fi cu sens de unde vii se îndeletnicește cu cine ești și ne dă rugăciuni nenumărate și buze cu psalmi știuți pe de rost și ne dă și mai multe întrebări -proastele nelegiuitele și degrabă legătoarele întrebări cine ne dă nouă dezlegare fără sabie? cine a mai văzut înțelept ticălos și la ce să-l iubim noi pe acela de ne scuipă și pe acela de ne taie? s-au rugat întâmplător cu un ochi pe ochiul din care răsăreau minciuni ca niște fumuri și li s-a răspuns "proști să fiți căci prostia e virtute iată! eu vă dau mila mea ca să vedeți aerul de sub aripa fluturelui și atunci cu fața întoarsă înspre mine veți ști"

cele mai cumplite morți nu sunt cele cu care se termină viața cele mai cumplite morți se întâmplă repetat am închis câteva uși și am deschis câteva ferestre până în duminica aceea în care mi s-a arătat trupul primului meu sfârșit ca o coincidență cu clopoței și cu pregătiri de nuntă a te duce în fața morții în furou și nu o dată ci câteva anotimpuri la rând până când vezi că aceleași ploi plouă diferit până când ochii tăi văd diferit și mâinile nu mai vor să se desprindă de tovărașii morților tale a te întrista nespus deși știai că ai vrut să te duci de bunăvoie și nesilită de nimeni am intrat în viață cu crucea într-o mână și cu aleluia pe buze și tot plâng la priveghi și tot nu vreau să ascult slujbele de pomenire în numele cui o fi am intrat în odaie și odaia mi s-a strâns în jurul destinului ca o cacealma și m-am întors pentru o clipă pentru o veșnicie (cât o mântuire dureroasă m-am întors) și-n întoarcerea mea am uitat și de moarte

revistă de poezie şi arte

aducerea de jertfă

la 20 de ani nu mori niciodată se spunea asta nu e vârstă e nemurire viața asta, duduiță, e-un dud dulce și un duș rece dimineața după dragoste perle fără sidef și drumuri fără drumeț și o umbră a gândului că ești și că viața ta este se strânge în cupa din care s-adapă câinele tău credincios ca din baltă adevărat zic că nu e vârstă asta ci nemurire și nu e înflorire asta ci aducere de jertfăcruzimii celuilalt rânduri de milă ca și când de gura ta sunt straiele lui ponosite și abia când anii s-or face vârstă o să-ți aduci aminte că erai o antilopă și trăiai veșnic și că erai un prost și încă ținea gluma cu tinerețea 28

să audă fierul doar noi înșine ne suntem nouă jug iar binecuvântare ne este Sângele Domnului nu și Trupul (din care istoria îi reține doar pe ăia de au dreptate mai presus de pietre și păsări) am auzit că la nunta ta o să se cânte aia cu "dealu-i deal si valea-i vale" dar eu îți zic ție, mândro: mână, mână până la moarte și vezi de rămâi mândră -triste nu vor fi decât locurile în care nu te mai întorci și gesturile pe care nu le mai faci și apoi dacă mai e ochi să vadă și ureche să audă poveștile altora: să vadă cum sub tei ne legănam când A înviat a nu știu câta oară și să audă fierul în stele cum ucidea pe când noi stăteam acvatici sub ape sfințite conjunctural de atunci n-am mai văzut marea dar am văzut tristeți nespuse și l-am văzut pe Dumnezeu cum tăcea în fața destinelor deșirate ca mărgelele cu care ne-a lăsat să ne jucăm nu țin minte să fi fost vreodată mai departe de propria viață ca atunci când am pierdut sensul copiiilor ce am fi vrut să ni se nască 33

revistă de poezie şi arte

liniștea să fie rugă

femeie-iederă care plânge agățată de zidul construit cu brațul gol al celui rămas dinapoi cui plânge și se agață întru amintire de zidul casei să i se spună că este precum femeia aceea precum femeia aceasta precum orice femeie care n-a primit safire care n-a primit peruzele și untdelemn numai liniștea e fond pentru marile nenorociri deci numai liniștea să fie rugă neîntreruptă pentru sufletul celui zidit în peretele bisericii de pe pământ păgân acoperit cu trupul iederii și plâns și pe care îl prinde în partea lui slabă o încordare fără seamăn:

ca o declarație de război cu porumbei albi se spărgeau sferele prin care urma să ne petrecem din punct în punct mai departe mai singuri și mai fără-de-dumnezeu cu brațele lanț și brățară la încheieturile oaselor din noi înșine ne vom întoarce ca din război cu victime colaterale cu gloanțe scuipate într-o ploaie de petale și orez

revistă de poezie şi arte

pasărea din mână

ca și când ți-ai privi viața de la depărtare ghici, ciuperc, ce-i vederea rubinului roșu se ascunde vederea pietrei se descoperă cu sens în încapățânarea de a nu da crezare de a nu lăsa pasărea să zboare din mână la poarta paradisului jertfit crăpa-ți-ar coaja mai bine! să lase să se vadă din ruptura cerului logica nepătrunsă nelogica ilogică în făptura ei se zice că unii au apucat-o pe pustii ferice de ei

revistÄ&#x192; de poezie Ĺ&#x;i arte

adrian suciu

21 dec 1970

–

trăiește

revistă de poezie şi arte

Fiul văduvei Sînt fiul văduvei şi mamei mele, scuipată în fiecare zi şi împroşcată cu scîrnă şi trimisă desculţă la grajduri şi la seceriş, îi sărut picioarele şi i le spăl cu vinul meu nou. Sînt fiul văduvei şi numai cu sărutul ei învelindu-mă pot dormi iar somnul, ca moartea, e un cîmp cu maci de unde oricare vine cu braţele pline de flori. Mamă, în ochii tăi albaştri cît şapte oceane îmbrîncesc eu toată durerea şi spaima şi mă pierd în ei ca un prunc durduliu purtînd sfoară roşie la încheieturi! Privirea ta mîngîie sufletul pînă îl lasă gol şi uscat, cu pielea tîrîndu-se după el de-a buşilea şi neputînd să-l ajungă. Sînt fiul văduvei şi mamei mele i-am pus cercei din flori de salcîm, atît de puri încît spurcăciune se face aurul regilor şi învelitoare jilavă pentru morţi se fac hainele din purpură şi mătăsuri. Mamă, eu, fiul tău, ţi-am ridicat casă pe înălţimi unde roiesc vulturii şi aerul atît e de tare încît nimeni nu îmbătrîneşte decît o secundă la o mie de ani! Mamă, cînd o să dormi tu, şi-o să dormi!, toate obloanele se vor trage şi numai eu, fiul tău, rătăcind singur şi fără să ştiu prin Miazănoapte, dacă amintirea focului va trece dincolo, voi aprinde o flacără atît de subţire încît Dumnezeu îşi va ţine suflarea să nu o stingă! 36

Fals tratat despre alcool

Alcoolul nu e despre ficat: aceasta e o prejudecată a doctorilor care trebuie tratată cu asprime și stîrpită fără milă! Să nu crezi, cum o fac ignoranții, că alcoolul se stinge în trup! Să nu te apropii de alcool dacă nu porți un bolovan colțuros în suflet! Numai atunci tăria are rost, va șlefui bolovanul și-l va face rotund. Nu pune gura pe sticlă dacă nu ai o picătură de venin care să aștepte înăuntru fiecare picătură de alcool, s-o ia în pumni, să o dea cu capul de toți pereții pînă îi arată lumina și scoate din ea o lacrimă înghețată și un somn cu sughițuri! După cum și stă scris în Cartea lui Dionis, la Capitolul 3, Versetele 5 pînă la 7: ”Să nu dai să bea celor curați la suflet, căci ei vor cădea secerați și prețul lor va fi cerut din mîinile tale!” 33

revistă de poezie şi arte

Așa o fi

Bunelu' e tare aspru cu noi: nu ne dă voie să plecăm toți odată! Și nici nu știi pe care să-i plîngi: pe cei care pleacă sau pe cei de rămîn! Tare e cătrănit Bunelu': noi nu primim cărți de la el decît ca să le dăm foc! Dacă-i era milă de noi, ne lăsa Vechiul Testament tatuat pe umerii femeilor noastre și Noul Testament de la brîu în jos. Putea să ne țină în dulceață și desfătări, dar ne deschide ușa cămării doldora numai ca să tragem cu ochiul și să mirosim poame pe care nu le vom băga în gură. Mai plecăm prin vecini, la odihnă, unde spargem lemne și rînim grajduri. Iar Bunelu' se uită peste gard cum molfăim urzici uscate și strigă să se-audă în tot satul: Băăăă! Numa' pula-i dreaptă-n lumea asta!

Să bei singur...

Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît să dai nume țuicii tale. Au stat mulți la masa pustie, dar ce să vorbești cu unii care nu știu numele țuicii tale? Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît să dai nume sîngelui tău. El ce-ți mai ține de urît. Pînă-ntr-o zi. Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît să dai nume singurătății tale. Scoate tu în oraș femeia asta prăfoasă și lăcrimată! Sigur o va consola careva! Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît nici singurătatea ta să nu mai stea cu tine la masă...

revistă de poezie şi arte

Sfaturi pentru tinerele femei

Poartă bătălia pentru sufletul tău în fiecare zi! El va fi mîngîierea ta și bucuria alor tăi atunci cînd frumusețea te va fi iertat. Nu duce în patul tău bărbați care nu sînt în stare să alunge din viața ta măcar gîndacii și cîteva spaime. Pentru nevoile tale firești, dacă nu îi găsești pe aceștia, mîna ta catifelată și ajutoarele ei de nădejde sînt de mai mare folos. Nu arunca anii tăi tineri dinaintea celor care vor să pună căpăstru pe capul tău, căci ei se vor întoarce și te vor înjuga! Robia alungă în beznă cărarea iubirii și tu nu vei afla ce e aceasta. Nu îți dori altă coroană decît aceea de regină a vieții tale! În lipsa ei, nu vei aduna decît o mînă de vreascuri putrede care nu te vor încălzi și nu te vor lumina. La vremea lui, dăruiește un prunc sîngelui tău neînțeles – totul va avea rost și nimic nu te va tulbura. Să nu vrei să fii decît femeie! Să te bucuri de miracolul că ești femeie! Pe femeia femeie o cîntă îngerii. Moartea se chircește scîncind la pieptul ei și cere iertare. Lumea asta mai durează puțin din pricina ei. 40

revistÄ&#x192; de poezie Ĺ&#x;i arte

adelina fleva

26 august 1966 - trÄ&#x192;ieĹ&#x;te

pe nesimțite mă închid în tine pentru totdeauna

din regatul unei păsări de smoală îți scriu cu sufletul sunt așa de subțire că încap în buzunarul de la pieptul tău (tu ai doar două inimi eu nu mai am Dumnezeu) alibiul tău mă penetrează ca un fluture de la tropice între cămașa ta și ultima noastră noapte de dragoste încap cu ușurință o zbatere de pleoapă și-un sac cu apă cu trei pași de-ai tăi (unul șchiopătat alți pași normali ) ți-am urmărit apusul între o abstinență și-o răgușeală cruntă printre flori de castani sfârșitul mi-e mai aproape urletul tău de sânge curat și de groază gâtul mi-l umple o rază de lună mă dă cu capul de ferestre eu mă închin cu aceeași mână lipsită de degete n-am nici o îndoială că panica din tine mă va menține trează sufletul precum un câine despicat îmi sângerează

revistă de poezie şi arte

în cetatea voastră de petreceri

în timp ce mă rugam azinoapte pământul sec s-a desfăcut felii iar carnea mea înfiorată (pe sub bumbacul rece aprins) pulsa în tonuri argintii aveam drept frumusețe gâtul morții iar gâtul ei strivit cu ură mă cerceta cu sângele șiroaie și tu rădeai și eu n-aveam bromură și-aș fi putut să strig dar n-aveam urlet doar un crâmpei de soare ulceros și-aș fi putut să mă dezbrac de ură elanul meu e însă canceros în noaptea aceea desfăceam felii din luna care strălucea în curte apoi strigam flămândă la pereți (nici eu n-aveam volum nici merii nu erau isteți ) apoi ciudat am observat un roi de fluturi și-am început să înțeleg că eu aveam un Dumnezeu pribeag

mă aflu cu trei pași și încă un apus mai departe de tine

fereastra aceea nici nu se mai deschide din mine se naște o simfonie funebră n-am nici o vină că undeva în noapte copacul acela are crengile mistuite de febră tu nu mai exiști pe șenile nici un război n-o să mi te mai aducă aproape două mâini ca două ierburi înalte îți pregătesc cina o pasăre privește spre tine ca și cum ar vrea să te mângâie ca și cum ar vrea să te-ngroape nici câinele nu-și mai percepe umbra mi-e trupul ca un mac arzând temeinic de câte ori să-ți spun că doar sfârșitul ne e în viață cel mai mare sfetnic ?

revistă de poezie şi arte

în bătaia vântului

buruiana agățată de gardul viu al bunicului meu (mai viu decât gardul) se leagănă ca o stripteusa în bătaia vântului ioc loc în rai rezervat și lipsă clorofilă n-are studii să iasă din mocirlă să urle la lumină hauuuuuuuuuuuuuuuu cu o poftă nebună să iasă din iarnă face jum-ping e plină de andrenalina viermii lui horea în ficatul său stau adormiți iar în anticariate se vând regretele pline de sânge ale falșilor eroi nefericita buruiană agățată de gard se leagănă ca o stripteusă (mai vie decât bunicul) în bătaia vântului (are o viață de toată jena și grămadă de bălegar îi e scena) bunicule când vei învia sădește o mână într-un ghiveci la căldură eroul meu vei rămâne dar mai sănătos pentru tine ar fi să te-ntorci către agricultură

trăznet cu miros de cer şi alge

dezbraca-mă de umbra ta reîntrupată în trăznet cu miros de cer şi alge îmi explodează venele la tâmple şi nu mai simt în mine nici maluri nici catarge (eu te voi alăpta cu fericire nesihastră lângă altarul unui nuc cu frunze roze să-ţi pară îndoielile de-acuma că sunt doar veritabile neopsihoze) dar strânge-mă la piept cu disperare mi-e aşteptarea carne însetată te rog frumos să stingi întâi lumina să nu observi că sunt fecioară într-o femeie măritată

revistă de poezie şi arte

tic petroșel

21 dec 1958 - trăiește

cât de putredă-i marea

am intrat în vitraliu ca-ntr-o cârciumă plină de fum şi de lume îţi spun că aceasta e pânza care se ţese dar eu n-am nici o vină. căci e umed copacul. şi e veştedă frunza. şi mă doare să văd cum amână să mă viseze trist, într-un tren. copiii vecinului plâng şi se ţin de mână, fratele meu bea alcool rafinat şi-mi recită poezii de Verlaine. o să-mi dărui un ochi felinarului leneş şi vechi ca-n nopţile triste fluturii negri să vină să-nfrunte uitarea. copiii vecinului plâng şi se trag de urechi, pescăruşii mai tineri descoperă cât de putredă-i marea; reptilele lumii şuşotesc pe trotuare să le dau singurul, ultimul ochi, cel oprit pentru zei; copiii vecinului râd şi se uită în soare şi fratele meu râde cu ei ştii! el n-a avut niciodată succes la femei. întreaga pădure îşi strigă mirarea, îşi scuipă dispreţul, strugurii vremii se revoltă sub teasc aştept de un secol să dispară mistreţul fratele meu a visat că trăieşte şi e prea târziu ca să mă mai nasc vecinul îşi bate copiii şi simt că nu mai suport tata mă bate la cap să renunţ fratele meu care-a visat că trăieşte e mort. mă visez trecând prin pulberea lumii . desculţ.

revistă de poezie şi arte

să nu mă aştepţi

pune o muzică blândă o balada gitana cu vagabonzi pe drumuri fierbinţi noaptea în care trebuia să fiu bărbat mă sâcâie ca o durere de dinţi ai cafea? dacă da scoate-mă şi pe mine din noapte m-am gândit că sunt singur şi că nu mai am nimic de citit şi nimic de pierdut te-am văzut undeva la un echinocţiu sau la intersecţia dintre ploi unde l-au ucis pe jack bufonul hermafrodit ori la un bar pe strada cincizecisidoi. pot să fumez? mă gandeam la Hristos ultima oară l-am răstignit mult prea sus, le-am spus că mă doare ei săpau şi plângeau în duminica aceea l-am citit pe albert camus noaptea în care ar fi trebuit să fiu bărbat mă chinuie ca o durere de dinti tu pune-mi o muzică blanda o balada gitana cu vagabonzi pe drumuri fierbinţi deschide fereastra. mă duc să cutreier deşerturile în care te visam pe vremea când voiam să ştiu noaptea să laşi luminile-aprinse

să nu mă astepţi. voi veni mai târziu, mai târziu încă nu am citit nici un rând din cartea pe care mi-ai dat-o bănuiesc că munţii se mai ţin pe picioare şi că pământul miroase ca şi pân-acum a sânge şi a sudoare încă nu am citit nici un rând dar mă sperie liniştea ferestrelor oarbe mai ninge vreme de-un secol şi iar ne va striga cineva de departe cât o mai ducem aşa ce lumină se frânge-n ferestre câte zile ucidem în noi să ne-ajungă din urmă vreo veste spune-mi câţi suntem să te rog să mai fim spune-mi că plouă şi că ne mai iubim nu ţi se pare caă ne cam bate noaptea la uşa mie mi-e frig şi mi-e frică să ies şi să-i spun că la o adică mai e o cădere mai există o cale mai există un gând din cartea pe care mi-ai dat-o încă nu am citit nici un rând

revistă de poezie şi arte

îţi vorbesc cu tu

la revedere, doamnă, nu pot să nu regret tranşeele pe care mi le-ai făcut cado” o! tristă dimineaţă când asul e valet şi riga strigă-n somnu-i o damă de caro la revedere, doamnă, tu nu ştii cât te costa când te cuprinde frica în paturile mari obscura mea regină nu eşti decât o fostă decolorată carte, jucată de valeţii temporari ai observat, alteţă, că iţi vorbesc cu tu ce rost crezi că mai are să mă mai ţii o toamnă când ştiu precis că însumi mi-am fost şi-mi sunt atu?! valeţii lumii cântă. la revedere, doamnă

n-am să urlu

alerg în galop pe bulevardul iosip broz tito, fericitul de mine! nefericito, ay, tristă mireasă ştiu că ţi-e greu să arzi în focul destinului meu; trezeşte-mă, vindecă-mă, rupe-mi izvoarele minţii cu gura, cu inima ta şi cu dinţii. sfâşie-mi carnea, otrăveşte-mă lent, îneacă-mă-n sângele tău transparent, amestecă-mă tânăr, curat şi întreg în dorinţele pe care nu le-nţeleg. n-am să mor! la tâmpla-mi se insinuează dragostea ta devastatoare şi trează, n-am să mă zbat, n-am să urlu, iubito! alerg în galop pe iosip broz tito, mi-e frică dar cred, respir şi-mi e bine, alerg. fericitul de mine. pe mâna, pe lumea şi pe tot cosmosul tău lasa-m-aş, pupa-m-aş.

revistă de poezie şi arte

ceremonial

dă-mi mâna ta şi spune-mi unde locuiesc ştiu că demult treceam pe lâng-un tren îmi e indiferent şi mă gândesc că ne-ocroteşte un triunghi scalen nu te grăbi, mie îmi place să mă plimb să mor cu licuricii dimineaţa să fiu convins că n-am să te mai schimb …nu plânge, ţi se urâţeşte faţa mă laşi să mă gândesc la sânii tăi tu ştii cum se obţine un pustiu târziu vom fi fără discuţie mai răi va fi, probabil, şi foarte târziu marile fluvii se ucid la mal când ochii lumii se destind sub ploi acelaşi ritmic ceremonial striveşte câte unul dintre noi

mihai antonescu

2 mai 1951 – trăiește

revistă de poezie şi arte

ea venea parcă s-ar fi dus legănându-se toată. era frumoasă, neliniştită, singură şi fată. în dreptul meu s-a lăsat ciuci, pişându-se discret mulţumită. avea fesele noi şi tăietura îmblănită. să o strig, aş fi speriat-o fără îndoială. tăceam aşa, în extaz şi umezeală. dar nu ştiu cum, uitându-se în iarba făşnitoare, a descoperit ochii mei plini de ea şi de întâmplare. mi-a zimbit roşindu-se vinovată, că se lăsase atât de uşor violată. nu pleca, am şoptit, te iau de nevastă, să fiu... ! hai sictir enkidu, zise luna bătând în sicriu.

al meu

huiduhuuu ! aha ! ahuii ! strig la lună, luna nu-i zace-n crânguri învelită de trei buciume jelită. cât mi-e urâtul de greu n-am să pierd ce-i doar al meu şi-am s-alerg până ajung plânsu-n buciume să-l frâng să-i răsfir patul de tei şi s-o-ntorc din moartea ei c-au scumpit străinii gazul nu mai văd să trec pârleazul treptele la sfânta casă să le urc nu mă mai lasă. stelele s-au mărunţit banii mi s-au uşuit. rătăcesc precum un miel între Oarba şi Bruxelles aracan de noaptea mea huiduhuuu ! ahuii ! ahaaa !

revistă de poezie şi arte

dacă ţi-aş spune dnei c. s

dacă ţi-aş spune că te iubesc aş muşca din mine ca dintr-un măr întomnat. dar, pleoapele cui, să le umbresc ochii cui, să-i întorc spre păcat ? dacă ţi-aş spune că nu sunt eu cel ce-ţi mână stelele în zori spre fereastră ? ci însuşi bunul, cumsecadele Dumnezeu îţi măsoară cu buzele tâmpla albastră. din ce încă, numai mie mi-am spus Icoanele cui, să le atârn pe strigătul inimii mele ? ce gând neuitat, ce gând neajuns să facă din taină jurământ pentru ele ? dacă ţi-aş spune... oare, nu-i în zadar mărturia din târziul chinului meu ? ca într-o biserică fără altar din sarea lacrimii lui Dumnezeu

vis

stăteam învins de noapte şi de stele la ţărmul apelor fără sfârşit cu o biserică plutind pe ele dinspre uimire către asfinţit. cu uşa larg deschisă de la pronaos cu turlele înfipte-n visul meu părea sfârşitul unui tainic haos din care evadase Dumnezeu dar, cum să las să curgă mai departe lăcaşul alb desprins dintr-o minune ? mi-ar fi rămas fără credinţă toate şi fără loc de sfântă rugăciune. Un clopot a gemut atunci în mine Pe limba lui de sunete pustie Si m-am răstit la undele haine Să se prefacă-n lut sub temelie. Ba chiar până la brâu m-am dus în ele Punându-mă cu vis cu tot pieptiş Luptând cu noaptea şi orbit de stele Până să vină zorii pe furiş. Astfel, trezit din rugă înc-odată Tot în genunchi, cum stasem de cu seară mi-am regăsit biserica furată pe smirna zilei luminând afară.

revistă de poezie şi arte

* ***

Numele Tău Doamne, aprinde cerul gurii mele în toată rugăciunea. nici un gând fără voia Ta nici un vis pe dinafara luminii Tale. îmi Eşti, ce Eşti : dintotdeauna pereche mântuirii.

revistÄ&#x192; de poezie Ĺ&#x;i arte

florian huțanu

14 iunie 1947 – trăiește

atât de aproape

Noaptea, cu miros de femeie coborîtă în somn. Jumătăţi de oglindă topite-n felinare, deformează sentimente. Atât de aproape de mine trecând tangenţial prin culorile unei iubirii. Visele tale roşcate, aşteptându-mă

revistă de poezie şi arte

miercuri

E aproape miercuri. S-a trezit poştaşul şi aproape miroase a veşti Doar zbor de păpădie, mai sus de închiderea obraznică a rochiei tale, cu parfum de rouă. Alerg zăpăcit între respiraţiile tale răsădind iarbă crudă peste rănile dintre cele două inimi. Poţi orice, iubito! dar, încă nu-i joi

asteptare

Tăcerea zornăie, miros de metal îmbuibat prin cusăturile zilei. Genunchii mei se-ngroapă nerăbdători aşteptându-te. În orbitele orelor se terciuiesc sentimente

revistă de poezie şi arte

Poate

Seara stă să doară peste ultimul val. Anemice umbre privesc consecvente spaima urcuşului. Dinadins, ascunse, urmele tale, blonde se pierd prin aerul ce-l respir. Cu fiecare zâmbet bolnav pus la dospit, pe câte-un raft desperecheat, cărămizile-n cenuşă îşi aleg partea. Poate mă mai vrei, poate nu... Oricum, începe urcuşul

Te caut

Am pus pe-o noptieră un sfert dintr-o noapte obosită mirosind a cale ferată. Într-o gară stoluri de păsări joacă şotron peste umbrele noastre. Rădăcini de iubiri restante ne ocolesc lăcrimând, arvunind lopătari pe bărci răsturnate. Mai stai doar o silabă

revistă de poezie şi arte

alina naiu

19 sept.1988 - trăiește

revistă de poezie şi arte

Convenție între mine și mine

dorința de a mângâia obrazul propriilor mele halucinații aici este nebunia nesfârșită. chiar și vulturii au puțină milă la vederea trupurilor muribunde ale prăzii. mamă și tată, toate astea nu înseamnă nimic! am învins atât de mult, încât am început să privesc lumea cu aceeași dragoste cu care victima sărută lama cuțitului. ce repede curg -e durerea mea, aceea care nu se simtece-o să se aleagă de mine după ce noaptea aceasta se va sfârși? când, iată, aș putea cu adevărat să pierd răsăritul soarelui, să ratez lovitura pe care-o primește retina la fiecare zbatere a pleoapei. mă așez în fața geamului și îmi aprind o țigară. e și asta o convențe între mine și mine, un teatru. mă judec singură cât se poate de bine.

Lumină artificială

îmi imaginez uneori cum te plimbi pe străzile bântuite de ciumă ale marilor orașe, atât de singur încât nici moartea nu-i mai ține de urât inimii tale care de la o vreme pompează sânge mai negru și mai lichid. din tot ceea ce îți spun, rămâne singurul răspuns la întrebări bezna care-mi luminează venele e aceeași în care încă n-am înnebunit: șoricei roșii hrăniți cu lapte de mamă se înghesuie în mine ca într-o cursă defectă; sub scările pe care nu le-am urcat cineva a îngropat adevărulștiu asta pentru că am văzut într-un vis, la fel cum am trăit și fiecare sfârșit. țări care au dispărut, turcia, rusia, pământul stricat, familia mea, copiii, viața și moartea, limbile în care-am vorbit: putregaiul acesta nici măcar nu există și tu, pe străzile bântuite de ciumă când carnea mea se mântuiește și e atâta lumină.

revistă de poezie şi arte

Umbrele mișcătoare

tot ce mai am acum sunt ochii verzi ai câinelui de pază, faptul că supraviețuiesc minții mele și clarviziunea unui mari iluzii pe care-o cumpăr foarte ieftin bucată cu bucată în sfârșituri am găsit lumina. întuneric din întuneric din tot ceea ce este adevărat nimic nu este. nimic în dimensiunea pe care am dat-o realității, nimic în umbrele mișcătoare ce ies din mine și scâncesc prin colțurile casei ca niște șobolani în fața unei capcane.

Câinele meu

îÎntr-o zi, l-am visat pe câinele meu din copilărie, barbu. i-am spus că nu am crescut deloc și că în fiecare seară am stat lângă mormântul lui de sub brad. dintre toţi morţii, el a fost singurul care încă trăia atunci când a murit. l-am întrebat despre întunericul de la începutul vieţii, iar barbu s-a întins pe pământ și, deși nu-l dresasem niciodată, părea să știe că în unele momente se cuvine, cel puţin, să nu latre. am văzut resturi de cocă și de pământ pe limba lui și-am înţeles că mâinile morţilor frământă colaci celor ce trăiesc cu moartea-n sânge și scutură pământul de pe umerii noștri. pomenile sunt, de fapt, pentru cei care le fac. dacă nici câinele meu nu ar fi crescut, tare aș fi vrut să-l mai plimb o dată pe gârlă. să ne rugăm îngerilor să-și lase câte o aripă în fiecare salcie de pe mal, iar de la viaţă nu mi-aș mai dori decât să le spun femeilor că, de Florii, îl aștept pe Iisus cu aripi frânte pe braţe și că El va veni singur pentru că, în Împărăţia lui Dumnezeu, îngerii îndrăgostiţi zboară câte doi, ţinând-se de mână. barbu, tu l-ai văzut pe Dumnezeu? pe-aici nu l-a mai văzut nimeni de nu știu cât timp!

revistă de poezie şi arte

Copilul bătrân

sunt zile cum e noaptea aceasta fără cusur, aproape perfectă. mă simt din ce în ce mai fidelă pereţilor. stau înghesuită într-un colţ ca un obiect de faţadă. eu nu sunt femeie. sunt copilul bătrân. se înconvoaie îngerul de frica ispitelor, despărţirilor, uitărilor, iertărilor în unele amintiri îmi ţin fratele mai mic în braţe, mă joc cu mânuţele lui. în altele, mă înfioară aerul cald pe care-l respiri pe gâtul meu trăiesc acelaşi sentiment al deprinderilor desuete, al legăturilor bolnăvicioase dintre pumni şi ţărână, lanţuri şi cai.

justina radu

18 sept. 1958 - trăiește

revistă de poezie şi arte

nu stii!

nu ştii ce-i ăla dor ce mă frământă când ploi turbate mă rănesc din cer tu vrei să fii doar omul care cântă şi prăvăleşte vorbe care pier te-am închinat la îngeri buni cu şoapte de viaţă bună să trăieşti supus dar demonii mi te răpesc în noapte şi viermuiesc în mine că te-ai dus te-aştept o zi, o viaţă, o speranţă că poate o să-mi vii mai des în vis tu te arăţi izbind târziu o clanţî la uşa care nemişcată m-a ucis sub paşi grăbiţi mototolind o scuză mă unduiesc să-ţi fac pe plac, iubite tu prăvaleşti spre mine vorbe-spuză şi mă răneşti cu gânduri nerostite ghicesc văpăi ce mi se pierd în tâmple când eşti pe-aproape şi-ţi doresc privirea e noapte iar şi vreau să ni se-ntâmple minuni din cer rostogolind iubirea de dragul tău sunt astăzi iar bolnavă iar boala ce-ţi şoptesc e dor de tine şi beau glumind din cupa cu otravă un leac mai vechi, care mă face bine

viziune

stai atârnat în lanţ rupt de a şi de 1 şi parcă vezi lumea cu patru ochi sau ţi se pare şi parcă începi să visezi că nu mai eşti singur şi parcă il cauţi pe cel de-al doilea, pe celalalt şi nu-i poţi măsura umbra şi-atunci, de supărare îţi verşi sufletul într-o cupă şi-o dărui primului pribeag ostenit, ca şi tine, care-ţi şopteşte : mi-e sete!

revistă de poezie şi arte

nu, nici

mi-am rupt o bucată de suflet trezită de pulsul propriului meu auricul nereuşind să-mi doresc un prea mult sau prea rău mi-am zis că m-o mai ţine în sfori încă Prea-Susul şi nici nu mai am cine ştie ce chemare aşa că mi-am privit zăpada ca pe prima. sau prea rău mi-am zis că m-o mai ţine în sfori încă Prea-Susul de ce nu m-am născut niciunde căci aş fi avut la îndemână prea multe negări şi poate aş fi ales-o pe aceea care nu mi s-ar fi potrivit niciodată

atunci

îngrămădesc în mine o viaţă deschisă în centrul apei îmi zdrelesc mâinile de sârma ghimpată a anilor într-o limbă barbară îngândurată nehotărâtă desenând basme cu prinţi de inimă sângerândă mai târziu mult mai târziu m-am agăţat de un suflet rece dor acoperind alt dor cu gând frământat de prea-lipsa mila mea de mine şi atât nu n-am încheiat încă viaţa-mi ucide moartea cu care am ieşit la începuturi mirare de lumină minciună întunecare… Doamne, de ce ne laşi cu sărut pângărit pe buze arzânde?

revistă de poezie şi arte

seceta

cineva, odată, trebuia să vină… dar, mai ales, cineva, acum, trebuie să plece… şi eu… şi tu… cineva, oricine, a smuls o stea din carul mare dar cum nu există încă nici un tribunal uman care s-o treacă drept o faptă condamnabilă, careia să i se aplice nişte măsuri represive, altcineva va mai smulge vreo constelaţie de pe cerul nostru care, (dupa cum scrie la gazetă) n-a mai plâns demult! se spune, din bătrâni, că, dacă oamenii sunt fericiţi cerul nu vrea să plângă…

revistÄ&#x192; de poezie Ĺ&#x;i arte

tudor voicu

29 aprilie 1988 – trăiește

Târâș

Dacă treci târâș printre blocuri auzi șobolanii crescând și gerul cum își împarte cu foamea gurile de canal

revistă de poezie şi arte

Spune-mi orice de pe lumea cealaltă

Că sunt tânăr și viu cu adevărat Cu vocea ta de înger fumător Spune-mi că ne vom naște din nou Cu același ficat Cu același sânge în aceeași burtă Dă-mi o speranță cât un cerc de fum Că e bine acolo sunt tramvaie non-stop Că oricât ai bea amintirile își văd De drum Că nu ai o inimă care să stea în loc Și-un ceas care să mergă ca la carte Că nu poți uita aragazul aprins Și să-ți dai seama când ești mult Prea departe

Gradina icoanei

Peste gard se colecta fier vechi Era arșiță abia mă apucasem de fumat Încă o votcă în memoria pubertății Mă găsiți prin dosarul cu ciorne Croșetând o altă ordine amintirilor În gradina icoanei Un copil a îngropat nemurirea Iar noi nu ne-am dus nici pâna azi Prietene să-i aprindem o lumânare

revistă de poezie şi arte

Curbă

Zilele ocolesc bulevardul Prin curba pavată Cu piatră de cruce Sufletul tihneşte întreg În scaunul electric al fricii Ca în ghearele pisicii Sunt un pompier Care apasă de mic Pe toracele mortului Cu aceeaşi ultimă suflare

O înserare în Militari

E masa șubrezită de bucuria vinului pastilat Că ne mai prinde o noapte în viață Mulțumim Doamne pentru aceste țigări Pentru litrul de bătură pentru singurătatea fără milă Alții n-au o bucată de pâine Să plănuim așadar o oră de dragoste Un jaf ca la carte și îți voi spune cum să rupi Jumătatea mizerabilă din mine și să o spânzuri În bradul din față fără să lași vreo urmă Apoi vom fi fericiți și vom lăcrima În amintirea celor care n-au apucat să se petreacă Finalul e scurt cu bradul văzut prin plasa de țânțari Câteva mașini pe fundal numai taxiuri Și 25-ul care se retrage zgomotos la depou

revistă de poezie şi arte

DESENELE CARE ร MPODOBESC PAGINILE ACESTEI PUBLICAลขII APARลขIN ARTISTULUI PLASTIC

BOGDAN IMURLUC

........................................................... evenimente / noutăți editoriale

MAGIA BOEMEI - SENSUL ŞI RĂMÂNEREA – « Boema 33 ». B-dul Dacia nr.18. Se strâng aici, nume binecuvântate ale scrisului contemporan, alcătuind o altfel de istorie, cu, sau fără voia unora/altora, căci Boema dintotdeauna a pus cu dărnicie în temelia casei limbii şi literaturii române adevărate pietre de rezistenţă şi rămânere, mult peste timpul şi veacul ce i-a îngăduit existenţa. « Joia dulce » la « Boema 33 », casa dlui Nicolae Gheorghiţă, e o sărbătoare a omului şi-a cărţii, a sensului şi fiinţării peste vremelnic. Începând cu orele douăsprezece, vin aici « frumoşii nebuni » ai urbei şi-ai provinciilor: poetul Grigore Grigore, directorul ed. Rora din Târgovişte, poetul Ion Iancu Vale, directorul revistei Climate literare, tot de pe acolo, poetul, prozatorul şi criticul literar Victor Sterom din Ploieşti, poeta şi prozatoarea Ana Hâncu, poetul, prozatorul şi criticul literar Lucian Gruia, dramaturgul Nicolae Bunget, poeta Monica Mureşan, bunul şi iubitorul de toţi Puiu V. Moiceanu, poetul George Daragiu, prozatorul Nicolae Stelea, poetul Florin Costinescu, fratele subsemnatului şi îngrijitorul cărţilor mai tuturor, poetul Florian Huţanu, poetul şi traducătorul Baki Ymeri, uneori Constantin Carbarău, directorul revistei Sud, mai ades, cel cu inima la toate porţile iubirii, poetul, prozatorul şi istoricul literar Florentin Popescu, prozatoarea Christina Istrati şi, Doamne, câţi nu mai vin, că uneori nu are Boema atâtea scaune, atâtea mese, pentru câtă sete însetează, pentru câtă bucurie a trăirii în comuniune! Se discută cărţi, se întocmesc numerele de mâine ale revistelor. E o lume ne lume, fiindcă nici lumea în care se trăieşte dincolo de grădina Boemei, nu mai seamănă cu ei. Asta, până înspre seară pe la orele douăzeci, când, în cadrul serbărilor revistei « Vama Literară », « Club Art Boema 33 » aprinde luminile celeilalte jumătăţi de miracol, sub îndemnul şi buna rânduială a poetului Daniel Vorona, directorul şi fondatorul revistei susamintite. Din lacrimă şi cântec se încheagă înserările astea, din evocări ale celor ce, oricum nu mai au cum să plece din suflete şi

revistă de poezie şi arte

istorie, căci, nu-i aşa, cine nu-şi aminteşte şi nu preţuieşte, nu merită. Revin în prezent şi-n cuvintele boemilor : Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Nichita Stănescu, Mariana Marin, Cornel Brahaş, Aurel Dumitraşcu, Ion Stratan, Ioan Flora, Grigore Hagiu, Gheorghe Pituţ, Cezar Ivănescu, Mircea Micu, Fănuş Neagu, Tudor George, Ion Chichere, Gabriel Stănescu, C-tin Menagache, Traian T Coşovei şi alţii, peste care uitarea nicicând nu se va aşterne. Demiurgic, excelentul poet Daniel Vorona, grăbeşte mâinile celor deja ajunşi, înspre cei ce încă mai drumeţesc prin înstelatele nopţi, numindu-i pe toţi cu numele viilor, să se preţuiască şi bucure unii de alţii. « Laudaţio/contemporanis », e măsura adevărului despre cei prezenţi, a valorii câtă este, şi ESTE, dacă rostim: Adam Puslojic, George Alboiu, Mihail Gălăţanu, Mircea Bârsilă, Daniel Bănulescu, Paul Vinicius, Ciprian Chirvasiu, Niculina Oprea, Maria Calciu, Adrian Suciu, Adrian Pârvu, Valeriu Mircea Popa, Vasile Tărâţeanu, Theodor Damian, Ştefan Doru Dăncuş, Marcel Ion Fandarac, Vasile Tărâţeanu, Ioan Es Pop, George Peagu, Liliana Filişan, Rodian Drăgoi, Corneliu Tălmaciu, Cristian Pavel, Gabriela Panaite, Maria Timuc, Laurian Stănchescu, Ioana Burghel, Florian Silişteanu, Valentin Iacob, Dinu Cocea, Fulvio Del Fabro, Miron Manega, Nicolae Georgescu, Mircea Arman, Iacob Voichiţoniu, Cătălin Codru, C-tin Marafet, Alexandra Mihalcea; (subsemnatul cu voia bunului cititor) şi încă destui pe-atâţia, încât Boema şi ce face Daniel Vorona cu lumea asta, să rămână de pomină! Nimeni nu şi-ar fi închipuit în urmă cu nu mult timp, că se va ajunge unde s-a ajuns. Căci, « cu moartea pre moartecălcând », să se aprindă un gând bun şi o flacără în timpul limită, cât să-i rupă văzul şi marginea întru ne timp, întru ne limită. AVE, legendarilor boemi ce-şi leagănă versul şi numele pe corzile chitarei lui Tic Petroşel, Maria Gheorghiu, Călin Costache, Cristian Pavel, Mihai Lojewski, Traian Chiricuţă, Nelu Susan, Dorin Androne, Ilie Stoian, Ana Maria Dumitru, Irina Munteanu, pe flautul Codruţei Lojewski, pe clapele pianinei Marlenei Hristea, ori trec îngânduraţi şi îngeri prin recitalurile actorilor Cristina Cârcei, Nucu Stângaciu, Cristi Vasilică, Antilia Romanescu, Vali Pena, Gabriela Tănase. AVE, Daniel Vorona, cel ce ai o inimă nouă pentru fiecare şi dai sens şi rămânere întâmplării cu toţi! AVE ! ( Mihai Antonescu ) 90

revistÄ&#x192; de poezie Ĺ&#x;i arte