revistă de poezie & arte Director: DANIEL VORONA
33
/
revistă de poezie şi arte
1
Moartea nu încape în nimic
Un vânzător de trotuare, lucrător la ratb nu ne-a ascultat, nu ne-a ascultat, spun rudele divorțat și bețiv, omul trăia pe întuneric încăpățânat, toată lumea îl ocolea ca pe un gândac de bucătărie nevasta se futuse cu altul, ei și? În hainele sale se cuibărise singurătatea demult Într-o zi cineva l-a auzit strigând prin perete, ce-o fi spus s-a dus, spune cineva, nimeni nu știe ce-o fi fost în sufletul lui, corb, s-a dus în pământ precum corbul nimeni nu știa ce-o fi fost în sufletul lui în urmă, rudele au împărțit borcanul cu ardei iuți mâncarea au aruncat-o la câini.
2
Indecență
Să începem să ne căutam dincolo de ochii întunecaţi iubirea mai rău e că a trecut jumătate din viaţă sau chiar mai mult şi încă nu ştii să iubeşti mâinile tale stau încleştate într-o lungă aşteptare îmbrăţişările par mai degrabă o perversiune, o indecenţă nepermisă ai văzut filme în care eroul principal nu putea să facă sex decât cu prostituate ai văzut filme în care femeile ușoare urcau prin ferestre până la cer un defect structural, un fel de rană invizibilă se prelinge prin piele spre inimă nu ţi-ai dat seama de acel defect, ai trăit cu el, un scurt-circuit care modifică lucrurile şi percepţia ca o oglindă strâmbă ai tot suferit mângâind acea rană, întrebându-te de ce ceilalţi nu o văd absurd e că ai căutat salvarea în acea sursă de întuneric de acolo îți surâd angelic toţi demonii pe care zadarnic ai încercat să îi alungi. 33
/
revistă de poezie şi arte
3
fără titlu
trăiesc cu tine într-o ficţiune amară, perfectă nu pot să disimulez, seara îmi spăl corpul încercând să mă curăţ de piele, să mă curăţ de mine privesc desene fantasmagorice făcute de bolnavii mintal durerea ţâşneşte din culoarea lor, ca sângele din inimă oamenii ăia au plâns, s-au zbătut, eu zac cu eşarfa ta neagră lipită de suflet.
4
Femeia care iubește prea mult
Femeia care iubeşte prea mult nu ştie să toarne vinul în pahare Varsă pe alături, le umple până la refuz, te îmbată de ea şi de vinul ce-a curs pe picioare Femeia care iubeşte prea mult te scoate din minţi apoi te alungă, insuportabilă, zăludă, nătângă îţi curăţă pantofii, maşina ce-a mers prin noroaie ea însăşi se amestecă uneori cu ce e mai rău, cu gunoaie nu ştie să tacă, nu ştie să adune, o tabla-nmulţirii de lacrimi şi spume femeia care iubeşte prea mult îţi muşcă urechea până la sânge, aşteaptă s-o mângăi ca din nou să te alunge.
33
/
revistă de poezie şi arte
5
Tăcere
De mâine vreau să nu-mi mai tremure mâna Voi ucide fără milă orice musafir nepoftit Orice străin care se încumetă să ridice vălul Tăcerilor de diamant dintre mine şi tine. Voi fi ca o pasăre neagră, şovăind între zbor şi moarte Undeva, la marginea lumii Negăsită, nechemată, neiubită de nimeni Alunecând peste umbrele altui tărâm Cu pleoapele închise. De mâine, va trebui ca drumul să uite Soarele să ierte, copacii să mintă Distanţa de la un punct la altul înseamnă o infinitate Tăceri săpate în stâncă, colorate cu sânge Nu mai vrei, nu mai vreau.
6
Noroi şi vin
Am în sânge noroiul şi vinul unui oraş de provincie Şi poate de aceea pleci dezamăgit Eu, cu lacrimi în ochi, strivind cuvintele la telefon N-am vrut. Dimineaţa îmi răsună în urechi Zgomotul tocurilor de altădată Când ajungeam somnoroasă în gară Sau pur şi simplu adormeam într-un vagon-restaurant Dar tu nu ştii. Cum priveam ploaia de pe treptele hotelului Cantemir În oraş mirosea a tei, doar era dimineaţă. Toate îmi păreau mai mici Până şi oamenii Am plecat prin ploaie Dar n-am ajuns prea departe Nimeni nu se aventurează până acolo.
33
/
revistă de poezie şi arte
7
Tristețea din spatele zâmbetului
Iubire, iubire, iubire, iubire, iubire, iubire, iubire Rândunici care-şi fac cuibul sub streaşină, apoi peretele rămâne gol, lipsit de sens tristeţea din spatele zâmbetului fotografii, pagini îngălbenite, indiferenţa rece ca o pecingine, alimentată de timpul ce până la urmă iartă, iartă, iartă oameni ce mor, buruieni ce le macină mormântul punând peste cadavrele lor flori până la urmă până la urmă rămâne un soare hipnotic poartă în el rădăcinile tuturor lucrurilor ne amestecăm cu el în fiecare zi, în noi vuieşte apa vie ne ostoim setea muşcând din suferinţa felului de a fi o grămadă de stele şi-au pus amprenta peste lumea asta păşeşti orb peste un cimitir cu aripi la fel cum altădată zeii fremătători ningeau peste iubitele lor fertile
8
33
/
revistă de poezie Ĺ&#x;i arte
9