mihail gﾄネﾄη｣anu
moldova
coperta: daniel vorona foto coperta 4: octavian tibăr tehnoredactare: iacob de independenţa
această carte este un proiect / supliment al revistei „Vama Literară” cuprinde 33 de poeme+1 (Lunaticii.Semnul şarpelui) a apărut într-un tiraj de 33 de exemplare
editor: daniel vorona
mihail gălăţanu
moldova - versuri -
Bucureşti
Motto: “Acum ştiu că ne-am întors în trecut, prin porţi de ivoriu, în lumea minunată care exista pentru noi înaintea vîrstei raţiunii, vîrsta tristeţii mai precis.” * “ În copilărie ascultăm şi visăm, gîndurile ne sînt, încă, imprecise, iar cînd încercăm, ca adulţi, să le redeşteptăm în propria noastră memorie, o stare prozaică a vieţii ne întunecă aceste viziuni”. H. P. LOVECRAFT “Spun unii că există un Creator şi zic Că, pentru-a-le ucide, fiinţe a creat. Pentru că sînt urîte? Dar cine-i vinovat? Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic. * ”A lui Bahram palate-s refugiu de gazele Unde dormeau gazele, pasc azi lei singuratici. Bahram, neîntrecutul al prins măgari sălbatici Sub trei movile doarme. Măgarii pasc pe ele.” (Omar Al Khayyam)
EMINESCU
Eminescu? A rămas nerecuperat. Cu onoarea nereperată, frate. Bietul eminescu, fîrtate! Că degeaba i se mai tot spunea, deh, bătrînului Maiorescu: „mai potoliţi-l pe Eminescu”. Şi mai potoliţi-l pe Eminescu! Pă domnu’ Eminovici ăsta nu l-a potolit decît moartea. Nu prea putea să-l potolească nime’. Nimeni altcineva. Şi nici chiar moartea nu prea mai izbutea, dacă nu punea o piatră în mîna lu’ ăla, Poemaru. Sau Poenaru, cum îl mai chema. Probabil că era şpion sovietic ori american. Musai şpion! 1. EMINESCU NEGRU. Da, ar fi putut fi negru. Ba chiar, dacă stăm bine şi ne gîndim, chiar era. Chiar aşa era. Era el, da, cam negricios. Aşa, negurat. Parcă mai şi treceau ceţuri pi fruntea lui. Da’ ce era el, Caraimanu’?
Ce se mai credea şi ăsta, Caraimanu’ poeziei româneşti? Negreşit era el cam aşa tuciuriu de ciricliu. Dacă te uiţi bine şi la poză, cea de la nouşpce ani, şi tot vezi că era cam afro, cel puţin după coafură: cu părul ăla ca o claie abandonată, des, parcă prea des: he-hei, din ce strămoşi îl avea el aşa, hait? Şi la faţă, daaa, la faţă, soro, era cam sumbru, parcă prea sombru, zimbru sombru şi rebel. Avea faţă de lustragiu: parcă-l şi vezi, cu peria într-o mînă – şi crema într-alta. Undeva, la Gara de Nord. Cam pe-acolo pe unde-i scria Veronica, aia, Bălăuca, berecheta, aia de i-a dat, ştii matale, luesu’, da’ să nu vorbim despre asta, pst, ciocu’ mic, că despre asta nu se vorbeşte, da, unde rămăsesem? Că, da, ea are să vină, dacă-i trimite el, Mişu, conu’ Mişu, bani, niscai bani dă drum dă fier. Dar Eminescuul, sireacul, de unde să aivă bani, să-i trimită? 2. EMINESCU-ŢIGAN. Parcă mai degrabă e de crezut că Eminescu ar fi fost ţigan. Ipoteză verosimilă. Infernală. Avea pînă şi ochii negri. Cam prea negri. Sanscriţi, aşa-i? În ce limbă erau ochii lui? În ce limbă? În persană? În farsi? În greacă, de fapt, chiar în greaca veche? Sau în mai multe limbi, amestecate? Ochii lui erau – şi sînt – indescifrabili. Era Eminescu persan? Ba bine că nu! Un persan care venea din India. De/aia avea el atîta muzicalitate în versuri. Era un fel de acordeonist al poeziei, domnu’ Eminescu ăsta! Ştia la ţambal. Le avea p-ăstea. Era tare la muzicuţă. De-aia zicea el că nopţile-s d-un farmec sfînt şi nu-l mai pot pricepe. Oricum, nu pricepem mai nimic dăn Eminescu. Poet ermetic. Şi parcă mai pricepe cineva ceva?
3. EMINESCU EVREU. La urma urmei, se prea poate să fi fost. Să fi fost prigonit tocmai pentru că era evreu. Astea, însă, se spun în şoaptă. Jidov, da, pribeag, că nu spune chiar el că era pribeag? El însuşi spunea; pribegi, cine erau? Veneticii, ăştia. Eminescu era o minoritate. Hotărît lucru! Ce, putea fi el majoritate? Dacă era, acum toţi am fi arătat ca el. Ar fi fost modern, daa, foarte modern chiar, să ai lues pe picioare? Să ai ulceraţii, şi toată lumea le-ar fi pictat – şi toată lumea le-ar fi purtat, mai ales adolescenţii. Ăştia care poartă, de obicei, clipsuri, tatuaje şi lănţişoare. Simboluri hippie. Cum ne cheamă, acum, pe toţi, Nicolae Berghenbier, ne-ar fi chemat Nicolae Eminescu. Şi am fi organizat pogromul împotriva lui, dacă nu cumva nu l-am organizat încă. Împotriva unui singur om. Simbolic. Democratic. Prin reprezentanţi. N-ar fi fost mai simplu? Mai curat? Şi, oricum, am termina mai rapid, nu? Decît să te încurci cu cîteva sute de mii... Şi mai află şi străinătatea! 4. EMINESCU-FEMEIE. Şi, la urma urmei, poate umbla deghizat. N-au umblat atîţia bărbaţi deghizaţi, dar şi-atîtea femei – în bărbaţi, c-am văzut şi prin filme?? Bărbaţi în fuste şi femei în pantaloni. Poate că Veronica era şi ea un bărbat deghizat. Adevăru-i că, oricum, sufletul lui eminescu era cam femenin. Era atît de sensibil! Atît de romanţios. Vorbea despre stele şi plopi fără soţ... Păi, de ce asta? Pentru că, probabil, era femeie – şi n-avea soţ. Tînjea după unul. Ştiam noi. Ştiam noi că aşa trebuie să fie. Nimic nu e ceea ce pare! Eminescu era în aparenţă bărbat. În esenţă, femeie. De-aia avea un chip atît de frumos. De-aia vorbea atît de frumos despre lună. Despre mare, Că doar şi marea tot un soi de suflet este, un suflet femenin, strîns înăuntru, întrînsa, are. Dînsa. Eminescufemeie: acest gînd este, pentru mine, cea mai dulce desfătare.
5. EMINESCU UNGUR. Eminescu adevărul este că vorbea cam stricat. Eminescu adevărat. Şi scria cam stricat. Şi noi am crezut, la început, că era grec, fanariot. Sau turc, de unde şi porecla cu Emin- aga. Sau, mă rog, Emin-Paşa. Pînă şi asta, ibovnica lui, una Veronica, numită aşa pentru că, probabil, avea boli venerice, oh, daa, era o femeie uşoară, îl porecla cu poreclea asta. Cică îl dezmierda! Hait, dar cum să alinţi pe cineva c-o aşa o vorbuliţă? Cum să-l răsfeţi pă cineva, pe unul, pe ibovnicul tău cu Emin-aga? Ce, era el agă? Jîndarm? Poliţist? Lefegiu? Eminescu era ungur toată ziua. Bozgor nenorocit! Ungur din Ardeal. De la Alba Iulia. Ungur de-al nostru, sadea. 6. EMINESCU ŞI SOŢIETATEA. CUPLUL LITERATURII ROMÂNE: EMINESCU ŞI CARAGIALE. Bineînţeles. Bineînţeles că desigur. Desigur că cuplul literaturii române nu era Eminescu şi Veronica. Era, de fapt, Eminescu şi Caragiale. Un fel de three-some. Menage a trois. Şi asta pentru că Eminescu era homosexual. Şi Caragiale. Caragiale, la fAel. Mă rog, hai să nu exagerăm: bi. Bisexuali. Probabil că făceau amor şi împreună, cine ştie, treaba lor. Astfel se explică de ce Eminescu tot îi cerea scrisorile înapoi. să nu-l compromită. Scrisoarea a treia – şi celelalte. Nu începe scrisoarea unu cu o aluzie vădit sexuală: De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? Lumea zice că erau scrisorile lui Micle, da şi lumea, ce să zică? Fiecare încearcă să acopere realitatea. Să ascundă tărăşenia. Că nu poţi să zici că ăştia doi, scriitori importanţi, vorba aia, nenicule, mă-nţelegi? Monşer, nu poţi! Te vede Europa. Şi Europa stă cu ochii pe noi ca pe butelie. Te rîde mapamondu’. Ruşine! Stupefiant. Ruşine. Stupefiant! Noi dezvăluiri, noi şi senzaţionale dezvăluiri despre viaţa sexuală şi intimă a unui mare scriitor. A doi, pardon, scriitori. Mai bine vă lăsăm să priviţi la televizor.
ÎN FIECARE AN, TE ROG, DE PAŞTI, SĂ ÎNVII
în fiecare an te rog, de Paşti, să învii, te rog să mă laşi să te pot ruga să învii, ca să pot, din carnea Ta, să mă înfrupt, ca să pot, din sîngele-Ţi, sorbi...
PRIMA ELEGIE A INCREATULUI
MĂ UIT LA FEMEILE CARE M-AR PUTEA NAŞTE
Mă uit la femeile care m-ar putea naşte. La toate femeile care m-ar putea naşte. Şi obţin un răgaz. Ochii lor sînt luminoşi, scînteietori. Ochii ei sînt pietre de olmaz.
IISUS ÎN CAPERNAU
Ochii lor sînt pietre de hotar. Între lumea asta şi lumea cealaltă. Dar nu sînt pietre de poticnire. Ochii lor sînt, doar, adînci, limpezi potire, din care beau doar acei care pot ca să bea. Şi, deopotrivă, şi mie îmi e hărăzit să beau. Cu ochii mei de dinainte de naştere pot să-l văd pe Iisus în Capernau.
* Văd toate minunile pe care Christos le va face. Sînt neîntîmplate. Sînt, încă, înainte de întîmplare. Lumea e, încă, nemanifestată. Christos nici n-are nevoie de-ntîmplare. El este întîmplarea însuşi. Întîmplarea este, în el, înglobată. Christos e viaţa noastră personală cea mai curată. * În Capernau, Iisus este blîndeţea-ntruchipată. Este îndurarea lumii, Mila şi Îndurarea lumii. Mila adîncă. Mila curată. Care merge deasupra apelor, pe deasupra tuturor apelor, inclusiv a celor evaporate. Care tot se urcă la cer, o dată şi-o dată. Că, la cer, se suie numai mila, mila cea mai curată
BĂRBAT SINGUR, ÎNTR-O CURTE. GHETSIMANI
Iisus stă, încă, în Ghetsimani şi meditează. De departe, pare un bărbat singur, într-o curte. Un bărbat singur şi atît. Un bărbat singur într-o curte îndepărtată, foarte îndepărtată. Întortocheată. Bărbatul poartă o barbă. Îngrijorată. Poate că bărbia lui tremură. Poate că viaţa lui omenească e, deja, încheiată.
MAI MULT PRINCIPIU
De-acum, Iisus va fi mai mult Principiu. Mai puţin umblînd, cu picioare sîngerînde, îndeasupra pămîntului. Că, iaca, deasupra Pămîntului, cam toate principiile umblă cu picioare sdrumicate. Sdrelite. Şi oamenii, cu coaste împunse. Cu picioare sîngerînde, se îndreaptă spre moarte. Mă uit la toate femeile care m-ar putea naşte. Sînt cu burţile spintecate, desfăcute – şi mă aşteaptă. Cu sînii grei de lapte atîrnînd, ca nişte ugere de văcuţe. Cu sîni mari şi grei, de lapte. Din ei picură ploaia, pe deasupra lumii noastre. Ele stau întinse, în somn. Dorm Un somn greu, amniotic. Dorm şi ele, ca şi noi, pruncii. Potenţialii prunci. Deocamdată, doar suflete suspendate. Aninate. Animate. Agăţate de lumea materială. Uşor. Şi femeile acelea care, toate, mă aşteaptă sînt frumoase, neînchipuit de frumoase. Şi eu sînt, încă, neînchipuit. Stau cu urechea la burticica lor tandră şi aud cum se sedimentează, se afînează, în adînc, fosforul şi calciul în oase.
ÎMI ŞOPTEŞTE O SURĂTOARE
Mă uit la femeile care m-ar putea naşte. Ele sînt, toate, atente la mine. La mine de dincolo, de dinainte de lume. Aşteaptă un gest. Un semn. O aplecare înspre Pămînt. O libaţie. Dar eu, încă, nu m-am hotărît. N-am stabilit locul unde o să cad în lume. Unde cugetul meu va întîlni lumea voastră. Lumea voastră e atît de urîtă, deşi, uneori, atît de ispititoare. Pleacă, fugi, suflete, cît mai e timp şi cît te mai ţin a tale picioare! -Pleacă, suflete, fugi, cît mai e timp sau cît nu mai e timp! – îmi şopteşte o sburătoare. O surătoare cu care am să mă însor. Adică soră am să-mi iau. O surătoare.
Pleacă, fugi, nu te naşte! Sinucide-te într-o neîntîmplare! Pleacă, fugi, nu te naşte. Pleacă în afara Pămîntului. Fugi într-o viziune cu mult mai cuprinzătoare! Nu veni aici unde totul e aproape la întîmplare. Unde regula e subţiată la trup. Ca necazul cel mare. Pleacă, fugi! Pleacă, fugi, cît mai e timp. Pleacă, fugi, cît nu e, cît nu eşti, încă, întîmplare! * Cad. Şi nu mă pot opri. Sufletul Îmi cade-n carne. Şi mă uit la lumea asta trist şi parcă prin lucarne. Cad în lume. Cad în trup. Alunec pe verticală, sufletu-mi e dulce, pur, floare albă, ca de cală. * Axă a lumii, lasă-mă să mă ţin de tine! Lasă-mă să mă agăţ, să nu cumva să mă prindă naşterea fără de voie. Suflet bătrîn, oho şi ehei, de pe vremea lui Noe. Suflet bătrîn sunt, încă înainte de facerea lumii. Suflet bătrîn, ce-şi aminteşte armoniile divine.
* Pleacă. Fugi. Şi, mai ales, nu privi înapoi. Pleacă. Fugi. Şi, mai ales, nu privi Înainte. Priveşte, în lume, cîtă suferinţă. Cîte boli în bolniţă. Privesc cîte mîini tăiate. Cîte degete făcute ferfeniţă. Cîte picioare, cu vene şi artere zdrenţuite de vreme. Dacă vrei să te naşti, priveşte mai întîi în morminte. * Pleacă, fugi, nu te naşte! Sinucide-te într-o neîntîmplare! Pleacă, fugi, nu te naşte. Pleacă în afara Pămîntului. Fugi într-o viziune cu mult mai cuprinzătoare! Nu veni aici unde totul e aproape la întîmplare. Unde regula e subţiată la trup. Ca necazul cel mare. Pleacă, fugi! Pleacă, fugi, cît mai e timp. Pleacă, fugi, cît nu e, cît, încă, nu eşti întîmplare!
EA FACE LIFTING
Ea face lifting vieţii mele, întinde fiecare secundă în cea mai lungă undă netezeşte fiece minut, ca pe o cută a obrazului meu şterge ridurile şi face toate cearcănele uitate. Suflă duh de tinereţe Şi de împlinătate. Suflă duh de voluptate asupra mea. Hei, tu, femeie, care asupra mea stai aproape întreagă viaţa ta, suflă mântuire asupră peste moartea mea! Ea face lifting anilor mei însoriţi deopotrivă anotimpurilor mele ploioase şi înghesuie, în gura mea, sînii ei pămîntii face lifting vieţii mele s-o întinerească, pînă coastele mele devin strămoşi Recosmetizează viaţa mea dă niţel cu rimel şi creme peste trauma peste destinalele mele crevase peste pămîntul care se adînceşte sub mine peste faliile din oase
FIECARE FEMEIE TRECE ÎNFĂŞURATĂ ÎN FRUMUSEŢEA EI
Fiecare femeie trece înfăşurată în frumuseţea ei, Trece înfăşurată într-un cocon de mătase. Ca un cadavru în mormînt. În feşe. Bandaje. D-uleiuri Şi ambalaje. Dulciuri şi abataje. Fiecare femeie zace în mormîntul frumuseţii ei. Ca între florile de tei. (Cad între florile de tei.) Fiecare femeie îşi toarce propria ei frumuseţe şi o secretă. Din ea însăşi. Din pulp. Fiction. Din ivoriu. De nu se ştie de unde. Şi de cînd. Şi de ce. Şi cît durează asta. Şi nu se ştie cum, şi nu se ştie mai nimica, obscuritate totală Şi învinsă. Şi cu cine? E-un soi de lichid nevăzut, care curge pe ea Şi din ea, făcînd-o, în fiecare clipă, mai lubrică, mai aţîţătoare, Mai miaunică. Îi schimbă dimnesiunile: mai mare, mai mică. Mai înaltă, mai plăpîndă, mai la pîndă. Fiară la pîndă.
* Fiecare femeie trece înfăşurată În aura ei de cînd era fată. În fetia ei. În propria ei puritate. Lucindă. În propria ei curăţenie. Nesdrumicată. În noua ei visare, ca o cămaşă de noapte, în Propria ei euforie Şi, deopotrivă, în propria Şi unica ei Luciditate. Fiecare femeie e o icoană A propriei ei frumuseţi Care îşi ascute inima. Ca să se simtă mai bine. Ca simtă dragostea mai bine. Inima ei se varsă Şi îşi varsă frumuseţea Direct pe mine. Discret pe mine. Fiecare femeie trece învelită în frumuseţea ei, ca muntele în stei. Ca într-un dulce ceai de tei. Ca să se simtă mai bine dragostea. Dragostea ei către mine. Ca să se simtă Dragostea mai bine.
SÎNT ZILE ÎN CARE NU ÎŢI VINE SĂ CREZI CĂ VEI MURI
Sînt zile în care nu îţi vine să crezi că vei muri, Zile frumoase, zile nurlii. Zile sluţite, zile şpanchii. Zzzile în care moaartea ţi se pare cea mai irezistibilă dintre utopii. Cea mai hilară. Zzzzile leneşe, zile nurlii. Zile întinse pe spate, tolănite, în lentoarea lor de dulci-comestibile pepite. Zile în care moartea ţi se pare un banc prost. (Şi poate aşa chiar şi e). Sau un banc bun. La care chiar ai putea rîde. Pe care-ai putea Chiar să-l îndrăgeşti şi să-l spui mai departe. Sînt zile-n care nici n-ai putea crede că vei muri, zile Fantaste, diafane, nurlii. Zile în care ieşi pe stradă, cînd plouă şi pavajul luceşte secret. Şi, apoi, iese soarele, ca o inimă din piept.
Iese soarele, Oho, iese soarele! Ca şi cum ar gînguri. Iese dragostea ta la drumul mare Să îţi ia viaţa. Să îţi ia gîtul. Zile pe care le-ai înnoda Unele de altele Ca să-ţi faci o frînghie lungă Să te poţi spînzura de ele, fericit. Zile în care ai chefui. Zile pe care le-ai putea păstra într-un altar, într-un sertar, într-un sipet, în care nu bagi capul decît rar, foarte rar, ca să respiri, să mai iei o gură din aerul de tinereţe. Zile cu pozele de la nuntă. Sertarul cu miri. Sînt zile în care nici nu ţi-ai putea închipui Că vei muri Zile în care străluceşte soarele blînd şi negru al melancoliei, Zile galeşe, zile şleampete, zile nurlii. Şi atunci iese soarele, ca o inimă din piept.
DE CÎTE ORI MĂ NĂŞTEAM (MĂ NĂŞTEAM „EU”)
De cîte ori mă năşteam, mă năşteam „eu”, Întotdeauna „eu”. „Eu” aici, „eu” pretutindeni, „eu” acolo. „Eu” peste tot Şi nimeni altcineva. Nimeni nu se năştea, în afara mea. Eu, cel mai bun, eu/cel/mai/trist, eu/norocitul/nenorocit, Eu-dintîiul, eu pentru-totdeauna. Era carnea mea În mişcare, carnea mea în facere. Carnea mea în tulburare, carnea mea plîngînd. Carnea mea în turbare. Carnea mea, dînd să se înfioare. Carnea mea în creştere, carnea mea în sbîrcire, Carnea mea în cearcăne, Carnea mea în întristare. Şi sufletul meu în întrupare. Şi sufletul meu, în întîmplare.
CARNEA MEA SE FĂCEA MAI ÎNTÎI COPIL
Carnea mea se făcea, mai întîi, copil, apoi adolescent Şi, în cele din urmă, primea carne de bărbat. Carne aprigă, ţin minte, carne de-nsurat, iar, mai apoi, de murit. Carne de iubit, de către femei, Mai cu seamă – şi carne de-ndurat. Carne vie, tăiată în carne vie, de suferinţă, de boală, De durere, De miluinţă. De ţipat. Ca din gură de şarpe. De urlat toată viaţa mea, De cînd mă năşteam şi pînă muream. Carne asudată Şi la voluptăţi dedată. Şi la plăceri de tot felul, Şi la extazuri mistice, În cîmpuri cu flori, Acolo und’ de te ia cu îngeri şi cu răcori. Şi cu fiori. Şi, estimp, Îngerul Morţii încontinuu Deasupra şi asupra capului meu trist stătea. Capului meu melancolic. Şi, abia la început, alcoolic. Neîndurător, stătea el aplecat.
* De cîte ori mă năşteam, mă năşteam bărbatul cel mai frumos. Mă brodeam a fi înalt şi subţire, semănam cu un adolescent oarecare. De cîte ori mă năşteam, lumea trăgea să moară. Restul lumii trăgea să moară. Mă năşteam într-o lume murindă, nu numai muritoare. Într-o lume care va muri Barbară.
* De cîte ori mă năşteam, Mă năşteam pe mine. Eu eram mama şi mă năşteam În neştire şi, mai ales, în nenorocire. În nefericire. Din păcate. Şi din fericire.
CARNEA MEA AVEA RĂBOJUL EI
Carnea mea avea răbojul ei, Carnea mea era rătăcitoare. Aici, pe pămînt, Care rătăceşte, şi el, cu carnea lui, într-o lume cu mult mai mare. Şi cel mai rătăciţi suntem de noi înşine Şi fără preget Şi fără să ştim. Ne-am rătăcit pînă şi de cerul naşterii noastre. Pînă şi de cruguri şi de zodii. Ne-am rătăcit vorbind în dodii. Gîndind în dodii. Cerul naşterii noastre-i crăpat. Coclit. Am născut. am iubit. am murit. * De cîte ori mă năşteam, mă năşteam cu dragoste. În mine. Eram doldora de dragoste. Dădeam, încă, pe dinafară. Venisem să dau lumii toată dragostea mea. Numai de n-aş uita lucrul ăsta. Împărţeam dragoste cu ambele mîini Din inima mea. De cîte ori mă năşteam, ţîşneam cu mîinile înainte. Asudat, fără păr – şi fără un dinte. De cîte ori mă năşteam, Dumnezeu Avea să mă ţină minte.
FIUL NOSTRU E O VERIGHETĂ DE CARNE
Fiul nostru e o verighetă de carne. El ne ţine strîns legaţi În lucarne. Fiul nostru E în jurul degetelor noastre. Fiul nostru e în jurul gîturilor noastre. Ştreang tînăr. E o aură. Mai ceva ca aurul De aur. O verighetă de aur Sau, mai degrabă, O verighetă de aure. Ne ţine strîns îmbrăţişaţi Împreună. Fiul nostru e o verighetă de carne, Fierbinte, Nebună. Nimic nu ne-ar putea ţine mai legaţi Vreodată. *
Fiul nostru e o verighetă de carne. Noi stăm în el, nemuritori, întrepătrunşi, Ca păsăruicile păn scoruşi. Noi stăm în el, fără de fire. În dulcea, amorului nost’, amorţire. Noi şedem, în el, în neştire. Chiar de-om fi murit, cumva, În el, cuminţi, ne-om aşeza. Ne-om aşeza, ca păstrăvii, în lut. Ca păstrăvii, În vin roşu. Gri. În vin alb, uleios, Ne-om, fericit, voluptuos, lîncezi. Ne-om aşeza în fiul nost’, Ca să-i mulţămim frumos. * Am bătut ceva metal ca să iasă el sau ea. Fiul sau fiica, l-am tocat încetişor ca pe-o nicovală, pînă a început să devină oval, ca un inel. Ca un ou de aur, bun de aşezat sub şezut sau, mai degrabă, în burtă – şi bun de clocit. O să iasă o straşnică verighetă. O verighetă pă cinste. Care va plînge Şi se va scînci. Care va da hohote şi va boboti. Şi, c-a venit pe lumea asta, Se va tîngui.
MAMĂ, CÎND M-AI NĂSCUT, MI-AI DAT MOARTEA DE LA TINE
Mamă, cînd m-ai născut, mi-ai dat moartea de la tine. Erai bolnavă de moarte, grav bolnavă de moarte, bolnavă contagios. Aveai vreo treişase de ani de cînd deja se încuibase moartea în tine, o dată cu viaţa. Nu puteai să mă naşti fără să-mi dai moartea? Eu n-am ştiut c-o să mor - şi gata. Şi, gata, ca prostu’, m-am şi născut. Dac-aş fi ştiut! Măcar de-aş fi ştiut! Altfel era povestea. Ehei, găseam io o cale să nu mă înfăţişez lumii acesteia. Mă gîndeam şi mă dumiream. Mă prepeleam. Pritoceam. Mă frămîntam. Găseam io ceva, să nu mai ies afară şi să îmbătrînesc, căci aerul ăsta tare, de afară, al lumii, aerul vieţii şi al morţii, mă îmbătrîneşte grozav. Mă îmbătrîneşte pe zi ce trece, Pe fiecare clipă. Şi io sunt un felde raton înnebunit, un şoarece disperat, care nu ştie În ce cameră să se mai ascundă. Caut un remediu. Un panaceu. Un leac. O doftorie. Ceva de pus la rană. La rana naşterii mele. Şi tu, în timpu’ ăsta, îţi scuturi Părul tău negru, lung şi ţi-l prinzi cu o clamă. De ce m-ai născut, mamă?
PORT CAPUL TATĂLUI MEU
Port capul tatălui meu, fără nici o îndoială, pe umeri, aşa precum, în Moldova, se poartă capetele, pe rînd. Port capul tatălui meu, cu aceleaşi buze, arse de sete. De patimi. De idealuri. Capul tatălui meu a purtat idealurile, pînă să ajungă la mine. S-a încărcat, de soare, pînă la mine. Tatăl meu s-a copiat pe sine în mine, cu un Rank Xerox. Cu un copiator color. S-a replicat cu tandreţe. Cu surîsuri. Cu dumnezeul părinţilor săi în gînd. În curînd, am să rămîn singura lui copie veritabilă de pe Pămînt.
LA UN MOMENT DAT, MI-AM DAT SEAMA CĂ IESE CERNEALA DIN MINE
La un moment dat, mi-am dat seama că iese cerneala din mine. Că sînt un gheizer cu cerneluri. Da’ unde mă cred io, în Islanda? La un moment dat, mi-am dat seama că sînt un vulcan, da’ un vulcan cu cerneluri. Ţîşneşte cerneala din mine ca dintr-o pompiţă de stilou. Şi mînjesc de cerneală lumea. Şi mă mînjesc şi pe mine de cerneală. Mă mînjesc de cerneală tot. Pînă la Cap. Pînă la cot. Mă bag în cerneală. Mă bag în Seamă. Vîr lumea cu capul în cerneală, O bag cu botul acolo, Ca să înveţe, adînc, mirosul hîrtiei. Mă stropşesc de cerneală la lume. Şi, dacă am să mor, mă gîndesc că, din mormînt, o să iasă la suprafaţă zeama din mine, o să mustească mormîntul, ca de moaşte, de smacuri şi tuşuri divine
SPOVEDANIE
(în faţa lui Dumnezeu, a preotului şi, deopotrivă, a tuturor oamenilor) -
spart ochelarii Cioarei (una bucată colegă), clasele şapte-opt - ucis şarpe, la 16 ani - culcat cu mai mult femei, între 40 şi 60. să luăm o referinţă: 50. să zicem. Oricum, o cifră nu mai mare de 80, probabil nici chiar 75 – sau 70 - făcut rău lui C. Şi lui E. - Suflat iubită lui Şchafi, Scafandrul. - Neinsistat spre acceptare copil 1987 (băiat) Întîmplat asta: lunile iulie-august. Avort consumat. - greşit cu mai multe femei, unele căsătorite la acel moment, chiar dacă unele şi despărţite, în fapt, dar nu în acte: A(unu); R(doi); B (trei) nemărturisit întotdeauna toate păcatele; din frică sau din ruşine neîmpărtăşit mai mulţi ani la rînd şi nespovedit (mai ales între o mie nouă sute şaptezeci şi şapte şi o mie nouă sute optzeci şi doi, cînd am fost la şcoala militară şi în armată) părăsit mai multe femei; în special din lipsă de minte
băut peste măsură şi îmbătat; de îndestule ori ca să mai fie numărate fumat; uneori excesiv exces de cafea exces de cola exces de mîncare necăjit soţie; fiu; mamă; tată; prieteni; ţipat la ei frustrat subalterni; colegi; nerespectat şefi supărat (unii) oameni la deseşti (preot; învăţător) neajutat oameni întotdeauna hulit dumnezeurăzvrătitîmpotrivaluidumnezeu în adolescenţă (mai cu seamă între o mie nouă sute şaptezeci şi şapte şi o mie nouă sute optzeci şi cinci) folosit vocabular în argou folosit imagini violente şi, uneori, explicit erotice trufie minciună omorîtanimaledaomorît
animale urît ruşine furt rapt viol (nu întotdeauna, poate, şi-au dorit cu adevărat şi, poate, eu am insistat excesiv, ca prostul: DIN POFTĂ ORI DIN APRINDERE A POFTEI) ucidere rău făcut ucidere (tot ce viu: muşte; ţînţari; găini; porc; gîndaci; insecte; peşti; rîme; omizi; gărgăriţe) neînfrînare lăcomie lipsa sărăciei lipsa castităţii nu am ajutat îndestul biserica nu am ajutat îndeajuns azilele; bătrînii; bolnavii; orfanii; văduvele păcatul avariţiei nu am avut, întotdeauna, curajul să spun totul în faţa oamenilor batjocorit bîrfit înjurat şi lista rămîne deschisă încă rămîne deschisă
MI-E DOR DE O PĂDURE (ÎN CARE SĂ-MI SPĂL FAŢA)
mi-e dor de o pădure în care să-mi spăl faţa ca şi cum mi-aş clăti ochii adormiţi cînd mă scol, din aburii patului, dimineaţa. ca din proaspeţi feldspaţi, cuarţi şi pepiţi. mi-e dor de o pădure ca de o oglindă, un ochi de apă-n care să te pot iubi verde, încă, miroase lemnul din grindă pădurea se răzbună, dac-o vei părăsi mi-e dor de o pădure în care voi muri
ÎNCĂ TÎNĂR
Încă tînăr. Somnul îmi coase aura uşor, repede o repară la loc. Şi sunt iarăşi frumos, iarăşi plin de noroc. Încă tînăr. Somnul mă înfăşoară ca-ntr-un cocon de mătasă. Mă nutreşte din ambrozie, lapte şi melasă. Mă întinde şi mă relaxează, mă Leagănă şi mă înviiază. Încă tînăr. Şi holtei. Şi agil, peste argilă, fug şi sar, plutesc şi zbor, cu-aripi, străvezii, de şindrilă. Ca o libelulă a lumii, o uriaşă, delicată, graţioasă, libelulă-bărbat a lumii din pămînt afînat! Încă tînăr. Şi ferice. Îmi smulg, cu penseta, clipele din aripi, ca pe alice. Încă tînăr. Zbor spre lume. Nu-s născut, nu m-am născut. Şi sunt, încă, fără număr. Mamă, tu mă chemi în lut
MODELUL MEU E LABIŞ
modelul meu nu s-a schimbat, chiar şi pentru cei ce-l detestă, voi da-o pe şleau. modelul meu e labiş, am mai spus. modelul meu pădurea-i. şi luna e. şi lacul. şi nemişcarea veche, a cerului de început. e o mare putere în aceasta şi-o mare încercare a inimii. a blîndeţii inimii. vă iubesc, acum, pe toţi, mai rănit, mai durut. modelul meu e labiş, v-o mai spun o dată: e labiş cel puternic. labiş de la început.
VIAŢA MEA DE FULGER ARAMAIC
eu am un maestru absolut care e moartea ea mă învaţă să trăiesc, ca pe un arc voltaic, viaţa mea de fulger aramaic, desenat, pe cer, din vechime, pe cînd iisus mergea pe undime. eu am un maestru absolut care e moartea. eu nu scriu niam, moartea îmi scrie cartea. moartea-mi scrie cartea-n fiecare zi însailă pagină cu pagină şi ţese secundă de secundă ca şi cum ar cusi val cu val, ca şi cum ar urzi marea cea mai afundă. eu am un maestru absolut care e moartea şi pe care o învăţ în fiecare zi cuvinte noi: iţari, iie, cuşmă, bundă...
POEŢII SCRIU DINTR-O MARE PURITATE A INIMII
Poeţii scriu dintr-o mare puritate a inimii Nimic altceva nu îi împinge înainte decît o mare puritate a inimii Ei scriu dintr-o mare puritate a inimii întinsă pe pîine Tu, puritate a inimii, Roagă-te pentru mine! Roagă-te pentru viaţa mea! Puritate a inimii, fii gata, oricînd, să mori pentru mine şi, deopotrivă, pentru tot ce iubesc. Poeţii scriu dintr-o mare puritate a inimii. Şi, mai presus, dintr-o mare puritate a inimii trăiesc. Puritatea inimii îi ridică la cer. Îi saltă ca pe zepeline. Puritatea inimii răstoarnă, în mine, saline. Poeţii scriu dintr-o mare puritate a inmii şi, deopotrivă, dintr-o mare puritate, se roagă şi trăiesc. Mă rog să trăiască, poeţii, cu toţii. Cine a spus ce fioroasă e lumea, în subceresc?
POEZIA NU E DE PE LUMEA ASTA
Poezia nu e de pe lumea asta, e de pe lumea cealaltă. Aşa se face că ea vine şi ne vizitează, din cînd în cînd. Da, Poezia nu e de pe lumea asta. E de pe lumea cealaltă, precum zic. E de pe altă lume cu totul. Vine şi ne prinde de cap, ca pe puişorii de mîţă - şi ne suie la cer. Ca să vedem şi noi: că nu e, nu e de pe lumea asta, ci de pe lumea ailaltă. Ehei, cînd vine ea de pe lumea cealantă, ne aduce parfumul lucrurilor definitive. Ne aduce cîte ceva din moartea întreagă.
Poezia nu dă pe lumea asta, nu stă la masă cu regii. Numai minciuna stă. Poezia e dă pă lumea ailaltă, de pe unde şi vine cîte un nevermore etern. Cîte un cîntec de nenăscut. De acolo vin toate elegiile noastre Increate. Bag samă, acolo-s toţi nenăscuţii lumii, toţi nenăscuţii nemorţi. Toate plînsetele acelea din lichidul amniotic. Din Oceanul Amnios. De dincolo vin toate temerile şi furiile noastre. De din pîntec. De din coaste. * Poezia asta face nevatea între lumi. Face, mereu, naveta între lumile noastre. Între capodoperă şi poeziile proaste. Este singurul liant între fizică şi metafizică. Pentru că aşa-i cum au spus-o cei bătrîni, poezia nu-i de pe lumea asta, e de-a dreptul de pe lumea cealaltă. Vine, deja, cu parfumul hîrcilor noastre: nu cunosc floare mai invoaltă.
* Dac-ar fi Poezia de pe lumea asta, ar stăpîni-o toţi. Ar călări-o Toţi. Măririle şi mărimile. Decăderile. Dar, deh, Poezia nu este a celor măriţi. Şi nici măcar a celor preamăriţi. Dac-ar fi Poezia de pe lumea asta, ar face temenele în faţa oamenilor politici. Poezia este, însă, liberă, ca rochiţa rîndunicii. Ca rochia neagră, de moarte, a bunicii.
* Poezia nu e de pe lumea asta, e de acolo de unde se bat munţii în capete. Şi se bat şi-n capetele noastre. Poezia e din lumile cele mai iconoclaste. Şi din lumea icoanelor, deopotrivă. Poezia şade, dulce, între fondantele dă pă colivă.
* Poezia, fără îndoială, e dă pă lumea ailaltă. Putem spune asta Cu încredinţare. Toată lumea vede că Poezia e dintr-o lume mai fină. Nu cu atîtea iţe şi hachiţe. Nu cu paporniţe. Nici cu baborniţe. O lume unde nu dă cu viforniţe. Poezia e dintr-o lume mai pritocită. Mai tocmită. Ceva mai bibilită. Mai suavă şi mai norocită.
* Poezia e din lumea fără de lume. Fără sudoare. Fără umbră. Fără urdori. Şi, cînd calcă, nu lasă Urme. Sau lasă. Dîrdori. Şi furori. Şi asta pentru că Poezia, deşi n-are trup, e mereu cu capul în nori.
ŞAPTE COLINDE PENTRU FIINŢA NOASTRĂ INTERIOARĂ (I).
MOLDOVA SE FACE DIN MAI MULTE HĂRŢI
Moldova se face din mai multe hărţi. Şi toate sînt hărţi de dragoste. Hărţile trupului meu glisînd peste hărţile trupului tău, dulce Basarabie. Glisînd peste trupul tău, lichid. Peste trupul tău. Moldova se întîmplă în patul nostru, în fiecare noapte. Moldova e numai dragostea noastră, nimic altceva decît dragostea noastră. În afara noastră, Moldova nu există. Moldova nu e decît o ficţiune. Moldova e aprigă în noi. Sub copite de cai, ea e tropot. Sub ploaia de mai, este ropot. Moldova-i pădure, pînă-n luminişuri, pînă-n răsure. Vorbire-i neaoşă, moldova. Piezişă. Vie. Neadormire. În poezie, veşnic primenire. În noi, Moldova veselă-i Moldova tristă. Moldova tristă-i fericire.
ÎN MOLDOVA VREAU SĂ PUTREZEASCĂ OASELE MELE
În Moldova vreau să putrezească oasele mele. Să devină Moldova. Să se facă una cu Moldova. Ce poţi să faci mai mult, pentru Moldova, decît asta să ajungi? Moldova-i în dungi, aşa e viaţa mea, frize de lumină şi, nepămînteşti, frize de eter. Friză veselă, alături friză tristă. Dar răscumpărată. Moldova e aerul vieţii mele, vagoane, pe care l-am respirat, pînă acum. Pînă la cer, Moldova-i un înger. Un înger de ape, forestier.
SUDOAREA DRAGOSTEI
Sudoarea dragostei, nene, nu e ca o altă sudoare. Sudoarea dragostei miroase a paie încinse, a căpiţă în mijlocul verii, a pălălaie. Sudoarea dragostei e ca nici una. E cea mai minunată dintre toate. Sudoarea dragostei e de treizeci şi două de carate. Ea miroase cum miroase-n alambic pruna. Nu ştiu dacă ai stat vreodată s-adulmeci cum miroase. E aşa, un miros înţepător, ca de cuişoare, de mosc, de ambră – şi, mai ales, unul sălbatic, de surcele proaspăt tăiate cu toporişca tatii cea nouă. Sudoarea dragostei e ca adumbrirea Maicii Domnului ori a Sfântului duh. Nici nu prea mai e aia sudoare. E, mai degrabă, oftat de fată mare. Sudoarea dragostei e o băutură de îţi ia minţile: nici seamăn nu are. Naşterea e cea dintîi, iar moartea, din urmă, sudoare. * Sudoarea iubirii e cea de viaţă dătătoare. E o sudoare pe care să stai şi s-o sorbi toată noaptea. Pînă în zori, cu înfrigurare. Ar merita să scriem, toată viaţa, despre ea, cu rîvnă. Cu delir. Extaz. Ca despre a vieţii noastre încercare. Sudoarea noastră vine din Moldova. Coboară de pe mînăstiri, din ştergare. Moldova şi sudoarea sunt una. Curg pînă-n zare. Moldova-i un rîu sau un lac de sudoare. *
Sudoarea iubirii mele vine din Moldova. De la munte. Tocmai din Bucovina de Nord. Sînt un rîu orb. Un rîu orb. Moldova-i un rîu care vine din sinaxare. Se prelinge din moaşte. Din ţeste de sfinţi, izvorînd ca uleiul. Din cranii şi oase. Din bărbi cuvioase. Din jertfe. Din morţile scabroase. Din ritmuri şi nunţi levantine. Din trupuri de carne, pernicioase. Din viile poamelor cele mai mustoase. Din sunetul, Curentul de aer - şi tăişul de pe coase. Din sîngele, ţîşnind, pristavnic, printre oase. * Sudoarea mea de bărbat curge peste sudoarea ta de femeie. Şi se fac, din două rîuri, unul. Şi se împletesc. Şi, de sus, se văd răsucite cu tandreţe. Orice femeie lasă, în mine, dîra ei personală de sudoare. Ca o piele de şarpe contorsionat, a ei, lepădată în cîmp. Pielea ei de candoare. Sudoarea ta de femeie e tandră, sudoarea mea de bărbat e aspră, ca şmirghelul, ca piatra ponce. E o togă virilă, sudoarea mea, în care mă-mbrac, tocmai ca să mă pot lepăda de mine. tocmai ca să pot săruta sudoarea ta mignonă, delicată. Căci eu numai cu asta mă hrănesc, doar cu asta îmi stîmpăr setea, ca un vampir: cu sudoarea ta de fată.
MOLDOVA SE ÎNTOARCE
Moldova se întoarce. Întotdeauna, Moldova se întoarce. De oriunde ar fi, Moldova se întoarce. După noi. Moldova se întoarce în oasele noastre triste, parce, parcă, dulci, poloboace. Prin alivenci, prin tochituri, prin asemenea tandre torturi, prin ciorbele de burtă şi potroace, în dulci melancolic tîmpitele noastre moace. Mai ales prin sînge, Moldova se întoarce. În toace, pritoace, sudalme, scatoalce. Ehei, Moldova oricum la tine se întoarce. În primele noastre amintiri din copilărie, în şforile cu motocei, în Cozma Răcoare, în Neamul Şoimăreştilor, în Făt Frumos din Tei. În femeile-dogoare. pe care, aici, adînc le-am ibovnicit. Mai cu seamă în tot ce-am iubit, în dulci subţiorii răstoace, în obcina sînului alintat, Moldova oricum se întoarce Căci Moldova Nu e Decît De trăit, De iubit, De murit!
VORONEŢ
voroneţ. voroneţ de voroneţ. acolo unde zgîrii tencuiala cu unghiile şi cad, la pămînt, îngerii speriaţi. flori albastre tremur încă în văzduhuri tămîieţi. sînt atît de aproape de toate acestea. sînt atît de aproape de moldova de la orhei la bălţi. de la stupca la soroca. într-o ceaţă uitată de voievozi. unde încă se mai înfiripă zbor de ereţi. aproape că sînt îngropat. la voroneţ.
MOLDOINĂ / CE-I MAI MÎNDRU PE LA NOI?
Ce-i mai mîndru pe la noi? Supercipuri? Doina-n turmele de oi? Şi baladele-n femei, înstrunite de arhei? Codrul şi cu ramurile? Progesteronul, cu flamurile? Ochii cu sprîncenele? Sinapsele? Genele? Iată, viu, în cale, din gena matale: trei turme de miei. Trei turme de oi. Prinse în ogive. Dominante. Recesive. Maendel, din baladă-i zice. Prin fecioarele antice. Prin fecioare, dulci atice. Poduri, mansarde, portice. Pitice. Peltice. Zi-nainte, menestrel! Gena mea, de cînticel! Iată, viu în cale, dinspre gena matale…
MOLDOVA LA NOI VEŞNIC VINE
Moldova la noi vecinic vine, Prin vine, daline, coline, obcine. Moldova scurmă în oasele noastre şi în murdăria de trup şi în putreziciunea de destine. Moldova, Moldova, Moldova revine. Ca o boală ruşinoasă, netratată la timp. Ca roiuri de obsesii şi nevroze feline. Moldova curge prin sîngele meu, Cu tochituri, vin aprig, femei iubite pînă la lumină şi, deopotrivă, pînă la întunecime. Femei, oho, karmice, iubite încă din vechime. Ca să se întîmple întocmai precum dzice poetul: cu sîngele oloi sublim! Fierbîndu-mi ca arsura vieţii prin mine, Din viitor, dar din vechime, la noi, Moldova, Moldova, Moldova revine.
VIAŢA VA SĂRI LA JUGULARA MEA
Viaţa va sări la jugulara mea, Viaţa îmi va sări la carotidă. Viaţa îmi va luxa maxilarul, Viaţa îmi va ghiftui vulcanul inimii de insuportabilă lavă, În timp ce moartea îmi va umple vena cavă. Viaţa va sări cu cuţitul la mine, cu tureatca la gîtul meu fraged şi pal viaţa mea, care deja curge în amonte, nu în aval. Am să mă nasc, deci, iarăşi, din roşiori, din călăraşi, şi din haiduci, şi din poteraşi, sedimentaţi, deja, în tradiţie. Moartea mea e un tip de desfăt, Viaţa mea, un loc de perdiţie.
ÎMPOTRIVA ISTORIEI. ISTORIA NU POATE FI PERSONAJ
Istoria nu poate fi personaj. Istoria e o curvă. O putană spurcată. Sfruntată. Să nu o credeţi. Să nu o îngăduiţi Niciodată. Istoria este, doar, blestemul timpului asupra capetelor noastre. Ghilotina succesiunii şi succesiunea ghilotinei. Istoria e o rădaşcă murdară de pămînt. Colindînd Şi cotroboind Prin găvanele amintirilor Craniilor noastre. Să nu o credeţi. Să nu o iubiţi. E o sabie damoclesiană deasupra capetelor noastre. Face, din sîngele nostru, un cupaj. Din carnea noastră, colivă stricată. Istoria nu e un personaj. E o tîrfă sfruntată.
LUNATICII. SEMNUL ŞARPELUI Ei păsesc pe lună mergînd întorşi/cu capul în jos încît îşi fac răni adînci lovindu-se de munţi pamînteni Îşi trec mÎinile pe feţe ca prin ape transparente, iluzorii ca-n vis îşi întind picioare de păianjen în ape lunare chipul lor e privit prin ceaţă ca prin geosinclinale de ceaţă ca prin nori de albeaţă ca prin gogoaşa unui vierme de mătasă ce îşi spun nu se aude doar mişcarea calmă a maxilarului insinuiază sunete, articulaţii între materie şi materie pe cuburi onirice scriu cifrele de la 1 la 6 1,2,3,4,5,6, fiecare număr pe cîte o faţă şi le aruncă rîzînd prin mînecile sperietoarelor din cîmpuri cu popuşoi chicotesc şi rîsul nu razbate parcă stau în spatele unui geam pe care se scurg ploi de echinocţiu sărutul lor are gust de zarzare-n chisăliţă ei merg şi ţin într-un borcan şarpele edenului conservat în formol şi-ntr-un pahar o proteză de înger
şi arsicele negre, rotunjite la colţuri de la un joc încă neinventat se micşorează şi cresc – pe sfert ori pe jumătate dupa primul sau ultimul pătrar ei ţin ochii închişi, cu inima porto-franco braţele perfect-înainte întinse, paralel cu tălpile merg pe fuioare crăieşti de mătrăgunţ şi rîd, rîd, dezvelindu-şi dinţi divergenţi, orbitori * Ei păşesc pe lună mergînd întorşi cantr-o lentilă concavă dis-proporţionaţi sunt subţiri ca un şir-fără-şir ductili deşiraţi şi limatici aproape freatici undimensionali ca firul de păr feţele li se alungesc devenind singurul lor trup mîinile filiforme cu palme imens laţite apoi dispar în oglinzile parabolice ale focului albi cu privirea sumeasă-n pupile * Ei intră şi ies prin oglinzi trîntind uşi metafizice parcă sunt din sticlă incolori transparenţi întind mîinile şi mîinile lor trec prin lucruri le străbat fără vătămare apoi
lucrurile îi traversează într-o imponderabilitate interioară plasmatici – prin ei se vede ca printr-o apă verzuie dincolo clătinată de roze eoliene ca nişte pelicule superficiale de molecule pe buza paharelor. Prin ei se vede – ca la radiografii – echinocţiul de iarnă mâinile cucutei clătinînd steaua în somnul ospiciului buza despicată a albiilor iarba murdărită de vacsul cazon petroleumul ierbilor negre ale subpămînturilor congestia pulmonară a puberilor tuberculoşi semiluna cosind cîmpul învineţit al nopţii ei sunt ca stînjeneii pîlcuind pubisul mireselor moarte ca podurile peste eufraturi atmosferice în vacuum reţele de alveole aeriene sparte-n cristalele de heroină ale zapezii Oglinzile au o mişcare de rotaţie – imperceptibilă în jurul propriei axe Prin oglinzi cad ploi horizontale cu plumb în alveolele bolnavilor de saturnism Oglinzile – de Veneţia, de Luetia, de Poetia Sunt monumente funerare în care ei îşi îngroapa spectrul.
Naşterea lor este din oglinzi, nicidecum Prin femei Trăiesc în triburi de raze paralele şi echidistante. Ei sunt luetici – cu totul luetici – aluetici aluetici “alouette alouette je te plumerais” Mercurul este hrana lor principală iar beţia- de fosfor. Femeile lor sunt fotonii cu care se împreunează efemeridic. Semn al însoţirii lor, pe buze – alouette, gentille alouette le apare un lizereu saturnian ca un şarpe cenusiu, metalic. În festinurile lor, cu un ritual macabru îl prajesc pe piticul cinabru. (Je te plumerais le bec, je te plumerais la tete.) Sunt nebuni dupa hidrargirum şi îsi dăruiesc lămpi cu cuarţ drept flori într-un cîmp de ultra-violete. Aluete, aluete... Aerul lor este mercuric, respiră Prin amorse fulminat de mercur
Barbarii bahici cultivă beţia de fosfor. Femeile lor sunt fotonii, efemeride. Semn al însoţirii lor, pe buze Le apare un lizereu saturnian, semn de şarpe cenusiu, metalic.
Adolescenţă mitică
Mihail Gălăţanu şi-a făcut apariţia în literatură, acum aproape douăzeci de ani, ca un adolescent genial, fapt remarcat de câţiva observatori ai fenomenului literar, dar rămas fără consecinţe. Regimul politic din România nu avea nevoie de un Arthur Rimbaud şi nici măcar de un Nicolae Labiş. Tânărul poet a aşteptat cu anii până când i s-a publicat volumul de debut, Ştiri despre mine, şi acela supus în prealabil de cenzură unei cuminţiri forţate. Căderea comunismului n-a adus nimic nou în receptarea poeziei lui Mihail Gălăţanu. Editori opaci sau mercantili i-au lăsat manuscrisele să zacă prin fişete până s-au acoperit de praf. Cititorii înşişi s-au îndepărtat tot mai mult de starea de spirit necesară accesului la poezie. Doar câţiva admiratori, şi ei tot mai obosiţi, au continuat să se delecteze cu versurile de o frumuseţe perversă ale poetului nedreptăţit. În toată această perioadă, Mihail Gălăţanu a continuat să scrie, cu o tenacitate surdă, de Sisif, şi cu o iluminare trăită pe cont propriu, până la autism. Nimic nu l-a descurajat. Din strădania sa au rezultat câteva mii de poeme, păstrate în dezordine. Dintre ele, câteva sute sunt extraordinare, prin forţa lor vizionară şi prin utilizarea limbii române cu o virtuozitate mefistofelică. Dacă n-ar mai scrie nimic şi s-ar ocupa numai de administrarea acestei averi literare, poetul şi-ar asigura un loc în istoria literaturii române şi ar trăi fără griji până la sfârşitul vieţii. Un poem ca Lunatecii, ca să dau un singur exemplu, ar ajunge în mod sigur în manualele şcolare şi ar avea parte de tot atâtea comentarii critice ca După melci de Ion Barbu sau 11 elegii de Nichita Stănescu. (Alex Ştefănescu – România literară”)
cuprins
eminescu / 7 în fiecare an, te rog, de paşti, să învii / 11 Prima elegie a increatului mă uit la femeile care m-ar putea naşte / 12 Iisus în capernau / 12 bărbat singur, într-o curte, ghetsimani / 14 mai mult principiu / 15 îmi şopteşte o surătoare / 16 ea face lifting / 19 fiecare femeie trece înfăşurată în frumuseţea ei / 20 sînt zile în care nu îţi vine să crezi că vei muri / 22 de câte ori mă năşteam (mă năşteam “eu”) / 24 carnea mea se făcea mai întîi copil / 25 carnea mea avea răbojul ei / 27 fiul nostrum e o verighetă de carne / 28 mamă, cînd m-ai născut, mi-ai dat moartea de la tine / 30 port capul tatălui meu / 31 la un moment dat, mi-am dat seama că iese cerneala din mine / 32
spovedenie / 33 mi-e dor de o pădure (în care să-mi spăl faţa) / 36 încă tînăr / 37 modelul meu e labiş / 38 viaţa mea de fulger aramaic / 39 poeţii scriu dintr-o mare puritate a inimii / 40 poezia nu e de pe lumea asta / 41 Şapte colinde pentru fiinţa noastră interioară (l) moldova se face din mai multe hărţi / 45 în moldova vreau să putrezească oasele mele / 46 sudoarea dragostei / 47 moldova se întoarce / 49 voroneţ / 50 moldoină / ce-i mai mîndru pe la noi ? / 51 moldova la noi veşnic vine / 52 viaţa va sări la jugulara mea / 53 împotriva istoriei. istoria nu poate fi personaj / 54 lunaticii. semnul şarpelui / 55 adolescenţa mitică (alex ştefănescu ) / 59