0
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
MIRCEA BÂRSILĂ
MONEDE FĂRĂ PORTRETUL MEU
Bucureşti
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
1
ilustraţie coperta 1: iurie matei tehnoredactare: iacob de independenţa redactor de carte: daniel vorona
această carte este un proiect / supliment al revistei „Vama Literară” cuprinde 33 de poeme a apărut într-un tiraj de 33 de exemplare este ilustrată cu 1+7 desene ale artistului plastic
iurie matei
editor: daniel vorona
2
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
MIRCEA BÂRSILĂ
MONEDE FĂRĂ PORTRETUL MEU
poeme
Bucureşti
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
3
„rugă pentru încetarea luptei dintre suflet şi trup”
4
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
scăpăraţi fulgere
scăpăraţi, fulgere, urlaţi, tunete anarhice, când frumuseţea lumii, la fel ca ştiinţa unei vrăjitoare, la bătrâneţe, începe să se împuţineze. scăpăraţi, fulgere, urlaţi, tunete anarhice, arată-ţi, pământule, dinţii de armăsar, când vietăţile din jurul nostru sunt mai dornice decât noi de viaţă. ai ochii unei gazele anarhie, mamă a ordinii, şi părul castaniu. şi floarea, şi crucea sunt foarte vechi, anarhie. scăpăraţi, fulgere, urlaţi, tunete, deschide-te, cerule, înainte ca uitatele ziceri ale profeţilor de altădată să se împlinească. are dreptate mircea bârsilă când se arată, uneori, înaintea noastră, cu un picior pe ape şi altul în pustiu, el fulgeră şi tună, el fulgeră şi tună şi se închină pentru toţi la floarea unui cui. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
5
pietre rotunde
înţelesuri ciudate îngropate în ceaţă, în numele noastre, în superstiţii, fete de paisprezece ani adunând de pe jos în fiecare duminică, la răsăritul soarelui, pietre rotunde, în ultima vreme vântul aduce peşti zburători şi întrebările, întrebările şi spaimele ce alunecă din visele tulburi în cuvinte creanga de care se desprinde frunza reprezintă nominativul pământul – cazul vocativ îţi spun, deocamdată, doar ţie, iubito: un personaj mascat îmi oferă întotdeauna, la ziua mea de naştere, flori îţi spun, deocamdată, doar ţie, fantomă văzută, într-un vis, la furat de cireşe, sunt clipe când mă simt alcătuit din zecimale: un picior de cerb, iar celălalt de lup, o grotă obscură / în loc de gură... îţi spun, deocamdată, numai ţie, izvorule hărăzit să treci printr-un mormânt, în călătoria ta freatică, un mormânt de demult şi în care pruncul a fost culcat pe o aripă de lebădă: mă aplec uneori asupra ierbii şi adulmec dar fără să ştiu de ce. 6
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
este şi asta o nedreptate ,, În vasul cu mortar deodată apare viitorul casei” Robert Desnos
în sângele meu este şi o picătură de sânge de taur în sângele meu este şi o picătură de sânge de lup în sângele meu este şi o picătură de sânge de lebădă în sângele meu este şi o picătură de sânge de morun. la fel ca taurii eu nu sunt niciodată treaz. la fel ca lupii aud, uneori, în urma mea, strigăte. mi-am dorit să fiu zidar şi nu mi s-a dat voie: în vasul meu cu mortar se vedeau felurite scene din vieţile ce se vor depăna între pereţii caselor aflate în construcţie. am încercat să ajung fântânar, dar a trebuit să mă resemnez: din fiecare fântână săpată de mine, ieşea o fată, noaptea, la ora două, şi începea să râdă în hohote stranii privind îndepărtata strălucire a stelelor. în felul unei lebede alungată dintre trestii, de plescăitul vâslelor mânuite, în zori, de pescari, sunt izgonit, mereu, de felurite nimicuri, dintre visele mele – ce-mi ard în creier, nedezlegate. sumbre taine, la fel ca unui morun, mi s-au încredinţat spre păstrare. e şi asta o nedreptate. o tristeţe. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
7
prietenul nostru octombrie a pogorât din nou pe pământ prietenul nostru octombrie. ,,pe umeri îi arde în flăcări un cocoş”. un fel de vitalitate furioasă, în priviri, de parcă ar traversa un câmp de luptă, împreună cu mama sa, într-o mohorâtă dimineaţă de duminică. şi pantalonii verzi din piele de şarpe, şi cravata cu dungi dăruită de noi, cei adânciţi în mutismul unei amare solitudini, la anii – cu tivurile desfăcute – ai maturităţii. poate că mulţi îl socotesc, sub felurite pretexte bizare, un eretic sau pur şi simplu un escroc erudit şi care se dă, lipsit de scrupule, drept un mare magician din îndepărtatele vremuri ale vechimii. nu-i adevărat – şi ştiu bine ce spun. altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de aramă. altele sunt, în fiecare an, păcatele sale de argint. altele, în fiecare an, păcatele sale, în vreme ce pământul se desface, ostenit, din lanţurile de aur ale soarelui. iată-l culegând agrafe şi nasturi de sutiene din iarba cu fire mărunte crescute pe sub băncile de fier ale parcurilor. iată-l în rolul de dirijor al fanfarelor de culori ale toamnei. s-a întors din nou prietenul nostru cu pantaloni din piele de şarpe şi cravată în dungi. pe străzi, măturătorii adună cu târnul frunze uscate. nişte ulcele pline cu vinul din ce în ce mai tulbure al drumurilor: copitele cailor. ici-acolo, în frumoasele zile însorite, câte-un cioban încremenit ca un astru. în octombrie, îşi fumează unica sa ţigară singuraticul plop alb. în octombrie, începe sezonul de vânătoare şi tot în octombrie îl vedem în vise pe uitatul nostru străbun: străbunul acela cu labe de lup în mânecile suflecate ale cămăşii. 8
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
capete în rugăciune aplecate
capetele noastre în rugăciune aplecate, ştiu, ştiu, cuvântul peşte este începutul apei, cu un evantai de începuturi îşi face răcoare pământul, cu mine, cu tine. cu ce ai putea tu să mă ajuţi, femeie tânără? nu există nici o oglindă în care să apar aşa cum aş vrea eu, de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii, întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice. capete în rugăciune aplecate – şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre, în timpul vijeliilor ivite din senin: acele scurte vijelii interioare. eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată la câteva săptămâni, când toate felinarele aprinse şi toate lămpile şi opaiţele din carnea femeilor au fost înlocuite cu becuri electrice. era pe când orice poiană verde trecea în ochii mei drept o femeie goală. plase de pescuit azvârlite în baltă, pe terenul de fotbal din pantoful meu din stânga ninge şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni, şi tristeţea a toate acestea, frate nor. plase de pescuit azvârlite în apă: capetele noastre în rugăciune aplecate. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
9
„…şi te voi iubi câteva secole de acum încolo”
10
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
spre celălalt capăt
nici o zi nu arde până la sfârşit, în drumul spre celălalt capăt al ei. toate zilele se sting înainte de-a ajunge la semn. toate zilele sfârşesc înainte de vreme. este ca şi cum am fi furaţi la cântar în piaţa de legume sau în magazinele unde se vând preparate din carne. în paralel cu noi, în pământ, morţii fac şi ei socoteala anilor de care au fost păgubiţi, în felul acesta, când erau vii. ,,daţi-ne înapoi timpul furat. daţi-ne viaţa înapoi” strigă, din întunericul lor, câte unul dintre cei răzvrătiţi, mişcându-mă de fiecare dată până la lacrimi, lacrimi adevărate, lacrimi reale, deşi s-ar putea ca această răzmeriţă – o răzmeriţă chtonică –să nu existe decât în închipuirea mea chinuită de presupuneri şi de efectele lor adverse, de insinuări – la fel de reci ca sângele viperelor – şi de repetata şi ambigua scenă din copilărie: ,,daţi-ne banii înapoi” se răsteau, ca la moară, bărbaţii – unii mai tineri, alţii mai în vârstă - când se defecta aparatul de proiecţie poate chiar la jumătatea filmului. ,,hoţilor, măcelarilor, exploatatorilor”. era prin ’60, înainte de electrificarea satelor şi de grăbita încărunţire a femeilor aflate în rolul de văduve de război. o scenă din îndepărtaţii ani ai caravanelor cinematografice împodobite cu steguleţe – şi pe care iată-mă retrăind-o, acum, în bizarele aproximaţii ale unui alt portativ, în bizarele aproximaţii ale unei stări de eclipsă şi ale fricii de ziua sfârşitului: ,,acest cuvânt greu, abia exprimabil” . MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
11
îngerul cu o carte în mâini urme de jivină, sânge de urzică şi vârtejuri de vânt mori!: îmi porunceşte bufnitura ciuturii în apa din fiecare puţ, îmi râde, în faţă, cu licurici, întunericul au apărut noi superstiţii, iată-le dându-ne roată ,,lasă-mă să-mi întind strigătul, iubito, ca pe un drum pe care te-am urmat”, vorbind despre cuiele ruginite în care sunt bătuţi norii şi despre câini: unii trăiesc din ce găsesc, alţii, din ce li se dă păsări mici zburând, pe o vreme rea, de la un tufiş la altul au apărut noi superstiţii, iată-le dându-ne roată lupii şi oile – nişte oi grase – aflate pe inima lor la păscut un schelet de nimfă şi o monedă ascunsă într-o bucată de carne şi iubirea ronţăind cu dinţii ca un şoarece sub patul în care dorm, aprind lumina şi nu văd nimic, dau la o parte patul şi scot parchetul de sub el – nimic, în sfârşit, mă culc din nou, adorm, iar dimineaţa, în jurul patului, la trezire, câţiva pui de vişini cu frunzele ca nişte aripioare de fluture lasă-mă să-mi dulgheresc o casă din oasele şi din carnea ta de femeie frumoasă au apărut noi superstiţii, iată-le dându-ne roată, şi îngerul acela, iubito, zăbovind, în genunchi, cu o carte în mâini, ore întregi, între fălcile deschise ale azurului, între fălcile – de balaur – ale azurului din azur. 12
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
întristată mi-e umbra lui Adam Puslojic
acele drumuri cu praful colorat de propriile dureri reumatice, acele duminici alese ca loc de popas de albele secrete ale crinilor, la fel ca preotul, cu atribuţii de ucigaş, din sacrele crânguri, veghează o viperă printre ferigile din adâncul memoriei mele, îndurare, iaduri noi, cu fiecare generaţie nouă de fete, se rostogolesc în văgăunile din piepturile noastre, îndurare, himerice tristeţi saturniene stând în picioare lângă flacăra neliniştită a lămpilor, în noapte, îndurare, căci uscată mi-e limba din pricina asprelor priviri ale ochiului montat în porţelanul roşu din cerul gurii, întristată mi-e umbra în peregrinările ei şovăielnice şi tot mai riscante şi mai lungi, iar pâraiele de vin, întoarse de mult în butoiul lor unde chefuiesc între ele, sunt surde la chemarea îndoliată şi de atât de departe a câmpiilor noastre, îndurare, asta e situaţia, de!, şi aşa va fi mereu până când morţii vor accepta să voteze electrificarea cărărilor ce şerpuiesc înspre tărâmurile lor fantasmatice, până când va cădea, în sfârşit, un cuvânt – la fel ca o minge – din găleata văzduhului, îndurare, patru pui de arici, în bârlogul lor, sugând, între golgotele noastre se află şi goliciunea tencuită cu ecouri a femeii. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
13
nu este nod să-l desfacem
atâtea schimbări – şi toate în rău. ne îmbrăcăm cu haine de la second hand şi ne însurăm cu fete ce s-au iubit şi cu alţii. iată, pe cei mai mulţi dintre noi cuvântul patrie ne face să ne gândim la o ţigancă din rândul celor ce pretind că ştiu să curbeze, să abată, să arcuiască, aşa cum dorim noi, viitorul, dar pe care trebuie să fii cu ochii în patru, pe întreaga durată a respectivului ritual, spre a nu-ţi şterpeli ceva din casă. iată, chiar şi mierlele – atât de nostime, altădată, în strădania lor de a ne ajuta, dimineaţă de dimineaţă, să ieşim din oul vopsit în negru al nopţii – au încetat să mai fie de partea noastră. nu este nod să-l desfacem, fără ca el să nu creadă c-am încerca să-l învăţăm să plângă. ni se face dor să cântăm şi nu izbutim din pricina întunericului din gură. atâtea schimbări – şi toate în rău, de parcă Dumnezeu, bunul, s-ar afla pe calea de a nu mai vrea să fie al nostru nici măcar atât cât este un fulger, în noapte, pentru ochii peştilor din adâncurile unei mări. 14
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
amintiri scoase de la naftalină
sâmburii fosforescenţi ai amintirilor noastre în porturi pământul se simte la fel ca un spectator într-o sală de teatru apă tăiată cu foarfeca în formă de frunze de nufăr plângând îşi povestesc măştile, la miezul nopţii, viaţa. îmi place felul cum îşi descarcă motocicletele nervii îmi place cum se aprind şi se sting întruna micile peisaje din adâncul bijuteriilor din vitrine, în cămăşi de forţă sunt ţinute ploile în chiliile lor, mlădierile trupului de femeie stârnesc în continuare zeii. între timp, ziua s-a învăţat să muşte şi ea pe la spate unii nu mai ştiu să adoarmă, alţii nu mai ştiu să se trezească eşti atât de tristă şi atât de salcie, mamă, atât de aripă şi atât de prepeliţă – o prepeliţă desperecheată. ce frumoasă privelişte!, iar la marginea ei o claie de şerpi nişte ochi ale căror priviri ne pătrund în carne: însoritele fructe apropie-te! pielea trupului tău, iubito, şi eşarfele de mătase îmi aduc aminte cât de departe mă aflu de mine. amare sunt cuvintele amintirilor scoase de la naftalină ierburi ierburi ierburi, singur ca un şoarece de câmp albă lumânare stinsă la nuntă în biserică uneori, mi se vede, până târziu, sub haine, un zid. apă tăiată cu foarfeca în formă de frunze de nufăr în oglinzi, imagini fără nici o realitate din care să se hrănească, scene danteşti pictate pe aripile fluturilor, unul câte unul au început să cadă şi de pe ochii mei solzii. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
15
„realitatea inversă”
16
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
strada pe care locuiesc
ia-mă cu tine, vânt negru. aici, numai pisicile şi copacii au mai multe vieţi. ia-mă cu tine, să nu mai aud metalicul clinchet, la orice adiere, al păstăilor din care au căzut toate lacrimile – şi albastrele râsete, adică lipsite de sens, ale stelelor din nopţile fără stele. nimic, absolut nimic nu s-a adeverit, vânt negru, din tot ce mi s-a promis la naştere. ia-mă cu tine, vânt negru: o caracatiţă enormă, dacă aşa ceva se poate, o caracatiţă cu zeci de braţe absurde se răsuceşte, ameninţătoare, noapte de noapte, şi gâfâie în bezna de sub patul meu, vântule, până la ivirea, în oglindă, a luceafărului de dimineaţă. ia-mă cu tine, vânt negru, fetelor, daţi-mi măcar un ultim sărut, aici numai pisicile şi arborii au mai multe vieţi, iar poezia, regresând mereu, a ajuns un pui de cireş în apropierea unei spălătorii de maşini şi unde seamănă, în timpul iernii, cu un stativ pentru perfuzii. o sobă în care flăcările nu mai îndrăznesc să-şi înveţe fiicele să danseze. un loc de refugiu al omizilor ce nu s-au putut preface în fluturi. ia-mă cu tine, vânt negru. o farmacie, un depozit de vată de sticlă şi scurta veselie de cu seară a luminilor întregesc strada pe care locuiesc. o să te învăţ, în lungul drumului, să baţi numai noaptea, vântule, şi doar acolo unde nu se vede lumină la ferestre. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
17
cireşe de mai
o dată la zece ani sunt dezgropaţi morţii să mai asculte şi ei cucul, pitpalacii, cârsteiul. se află de faţă preotul – în odăjdii, primarul care supraveghează totul din clopotniţă şi poliţaiul mâncând din caschetă cireşe de mai. în ziua următoare are loc o petrecere cu măşti de animale sălbatice şi dansuri licenţioase în jurul întunericului atârnat, ritualic, în cârlige, la soare; o petrecere ce ţine până târziu, spre chindie, când oamenii se întorc, osteniţi, la grijile lor zilnice. mai multe nu ştiu, pentru că, de fiecare dată, în timpul acestei sărbători, eu mă fac tot mai mic şi trebuie să stau acasă unde curcanii meditează cu paşi melancolici – şi vinete mărgele la gât – în ograda pentru păsări. chiar aşa: mă fac din nou mic şi, vreme de câteva zile, la fel ca în adevărata copilărie, mă ţin de fusta infinită a mamei, seară de seară, temându-mă să nu cumva să mă răpească şi pe mine soarele când o ia, ostenit, în direcţia beznelor, nişte bezne concentrice, din lumea celor dezgropaţi, vai lor, doar o singură dată la zece ani, iar printre ei, din păcate, şi mama. 18
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
lacrimi scoase cu aţa nu plânge nimeni de florile mărului. lacrimi ca nişte numere de înmatriculare, lacrimi triunghiulare, lacrimi pătrate, lacrimi sferice, lacrimi păstrate, la fel ca nişte seminţe de flori, în sticluţe, lacrimi ce nu se văd şi lacrimi ce nu se vor usca niciodată. nu plânge nimeni de florile mărului nici măcar atunci, în clipele când a plânge nu înseamnă decât a fi în trecere prin satele mici ale lacrimilor. lacrimi de vânzare în rate, lacrimi ce picură, pic, pic, din jgheaburile înfundate cu zdrenţe, lacrimi din rezervele naţionale de lacrimi, lacrimi lipite, câte două, spate în spate: una de foc, iar cealaltă de gheaţă. a răsărit un copac – şi s-a făcut mare – din primul hohot de plâns pe care l-am îngropat în pământ, în adolescenţa mea tulbure, în pământul bătătorit din spatele casei natale. lacrimi ca nişte clinchete de clopote atârnate la gâtul ţapilor cu nume de logofeţi şi testicule vineţii legănându-li-se între coapse, lacrimi ale şerpilor din cuştile văzute prin bâlciuri, lacrimi scoase cu aţa la fel ca dinţii de lapte, lacrimi ale riglelor de calcul şi ale celor plătiţi să citească zilnic contoarele noastre pentru lacrimi. atâtea lacrimi pe care nu le pot explica decât gropile făcute de micile lor explozii la picioarele lui Dumnezeu. nu plânge nimeni de florile mărului. uneori, plânsetul omului urmează drumul rătăcitor al păsării. o lume unde se plânge cu mult mai mult de cât plouă - chiar aşa: cu mult mai mult de cât plouă – şi care se poartă cu mine în felul unei cucuvele faţă de unul dintre pui - cel cu un inel de aluminiu la o gheară. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
19
în ochii de lup ai lui octombrie
taci, suflete, taci. închide ochii şi taci. închipuie-ţi că ne aflăm într-o ţară unde am putea oricând să fim învinuiţi de anarhism. să stăm liniştiţi, aşadar, ca lumânările în ceaţă. ca nişte păsări împăiate, în vitrina unui magazin cu articole de vânătoare şi pescuit. ia aminte la vorbele mele şi o să ne fie amândurora mai bine. zbate-te doar pentru ceea ce merită, suflete, să te zbaţi: pentru orele din care ţâşnesc, în anumite momente, abisuri, pentru arcadele atât de triste ale caselor vechi pe o stradă pustie, în noapte, pentru verdele căutându-şi, în zadar, chipul în ochii de lup ai lui octombrie, încât este nevoit s-o ia, în fiecare primăvară, de la capăt, pentru piatra pe care şi-a pus frunza de ferigă sigiliul, pentru orgoliul munţilor de a fi un ţărm atât de frumos al cerului dar care ia drept o servitute această menire a lor, pentru cei doi prieteni din tinereţe, îon monoran şi adrian derlea – şi cu mine trei: trei străzi ce pornesc, în direcţii diferite, din aceeaşi piaţă. închide ochii, suflete, şi taci. uite, nici eu nu mai dau cu pumnul, aşa cum făceam, altădată, ori de câte ori aud de moarte. 20
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
norii şi peştii (Monoran - Derlea -Bârsilă: monodersilism)
acordeonul din care soarele cântă, la fel ca un muncitor tânăr, la sfârşitul săptămânii, într-o baracă de şantier, dar ei, morţii, nu-l aud, gândurile lor sunt norii şi peştii, părul lor este iarba, această amiază, aceste viroage, aceste cuiburi de păsări un piţigoi pe un ciot uscat anunţând apariţia monodersilismului în poezie o albină zbârnâind pentru întâia dată în interiorul unei ulcele gândaci şi gărgăuni cu dungi ca nişte tigri şi-un câine lătrând fără să vrea să spună nimic mai mult şi nişte găini împreunându-şi, emoţionate, glasurile este greu de spus în care dintre valizele deschise al zilei se ascunde şarpele un turn, în depărtare, alb: să fie acel turn un al doilea eu însumi? această amiază, aceste viroage, aceste cuiburi de păsări şi acordeonul de care trage, în ambele părţi, soarele: într-o parte – pentru noi, şi pentru bunicii noştri şi părinţii morţi – în cealaltă, gândurile lor sunt norii şi peştii, o hartă a unei ţări mutilate: realitatea. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
21
„furnicile care au mâncat creierii unui matematician”
22
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
întunecatele poduri ale caselor soarele s-a născut odată cu mine, eu însumi m-am născut odată cu mine. rupe, Doamne, contractul prin care suntem obligaţi să ne resemnăm şi noi, la fel ca nişte gâze. într-adevăr, pe când eram în pântecul ei, mama a visat un pelican roşu. două chibrituri cu măciuliile răzuite: coarnele zilei de ieri, peste calea ferată trece o nuntă de fluturi. sub un pom bătrân urechea – orice ureche – aude doar melodia unor înţelesuri bătrâne. în copilărie, toţi am iubit întunecatele poduri ale caselor şi nu le-am uitat, toţi am scobit cu vârful unui ac de siguranţă în jurul unei stele. în stufăriş unde este atâta linişte. în partea încă necosită a firului de iarbă. uneori, din pricina supărării, cucutele şi brusturiţele din livezi au şi ele probleme cu fierea. de mai multă vreme, duminica mea este la păsărelele din tufişuri: la pitulici, la cintezoi. rupe, Doamne, contractul prin care suntem obligaţi să ne resemnăm, la fel ca nişte gâze, şi noi. o oaie moartă, în putrefacţie, luna ta, oraşule. ,,liliacule, dă-mi unghiile de hibernări pe zid”. albele cămăşi din făină de grâu ale morarilor. de rău augur, pelicanul acela: un pelican purpuriu. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
23
dacă s-ar întoarce bunicul
dacă s-ar întoarce bunicul, de unde a plecat, mi-ar spune: nici un om nu mai este al vremii pe a cărei durată îşi trăieşte bătrâneţea. dacă s-ar întoarce bunicul, de unde a plecat, mi-ar spune: de două drumuri are nevoie, în mersul ei, o inimă de om; pe unul, înaintează mâhnită, lupăie, plânge, pe celălalt, voioasă şi cu sandalele în mână. dacă s-ar întoarce bunicul, mi-ar spune: toţi cei de aici ne stingem cu lacrimi în ochi şi cu aceeaşi vedenie, în cea din urmă noapte: o pisică neagră jucând şi cântând prin odaie, îmbrăcată în haine gorjeneşti de femeie. s-ar lumina dintr-odată faţa de Hristos chinuit a pământului, dacă s-ar întoarce bunicul, de unde a plecat, aşa cum mi-a promis de atâtea ori, în anii copilăriei pe care-i păstrez, în continuare, îngrămădiţi într-un cufăr, şi când numele meu era scris, peste tot, cu litere roşii în caietele de însemnări ale prepeliţelor. de s-ar întoarce bunicul! – şi ce bine ar fi să ne întoarcem cu toţii, după o vreme, şi dacă sufletul, la despărţire, în clipa când zboară ca o buhă pe fereastra deschisă, ar îngăima doar atât: la revedere, la revedere, poate că data viitoare o să fie mai bine 24
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
copite întoarse spre cer
sunt în fiecare buruiană a digului ,,înroşit de apropierea serii” în ecoul ce se grăbeşte să ajungă unde trebuie în norul ,,rănit de dinţii unui măceş” în cântecul unui greier într-o sală de arme sunt în mâna ce mângâie ogarii disperării pe spate în şuierul ,,locomotivelor serie nouă” aflate încă în probă , în găurile, ca nişte ochi de găină, ale fluierelor din lemn de cireş în copitele întoarse spre cer ale viţelului înjunghiat într-o vie la culesul atât de mult aşteptat al strugurilor sunt în trandafirul ce se leagănă de parcă ar merge şchiopătând şi-n subţirimea plăcuţelor de zăpadă rămase, primăvara, la rădăcinile pomilor, prin grădini în vorbele pe care uşa de la intrare – deschisă tot mai rar – a unei case le spune, somnoroasă şi rea, printre dinţi, trezită de răsucirea în broască a cheii moartea ta o trăiesc, vară, când ţi se scot cercurile şi, la fel ca pe un butoi vechi, te desfac dogarii, doagă cu doagă. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
25
de ce nu înţelegi
ce cauţi, femeie tânără, pe îngustele străzi ale inimii mele în sus? de ce nu mă laşi în pace şi unde ai fost până acum? în frumuseţea întinselor câmpuri de maci? nu cred. în nevăzuta cvadrigă din care soarele, aflat la apus, le face din mână celor dragi? nu cred. de ce nu înţelegi că vreau să mă laşi în pace şi ce doreşti abia acum de la mine, când, iată, spre a-ndrăzni să te visez, trebuie să-mi spun că eşti departe, în moarte, în beznă, şi să mă grăbesc, de fiecare dată, să-mi duc la păscut, prin vreo câteva crâşme, sângele. a trecut prea mult de când te desenam peste tot, pe ziduri şi pe albul pereţilor, sub chipul unei fântâni: o fântână adâncă lângă un brad verde. a trecut prea mult de când te strigam, însetat, peste ape, şi, în oglinzile lor curgătoare, se reflectau zile în şir, după aceea, imaginarele ape însângerate, imaginarele ape blestemate, acele ape văzute doar în coşmaruri şi care scot, în loc de murmure, ţipete. în loc de murmure, înfiorătoare ţipete şi zbierete nocturne de leoaice rănite. din pricina ta, am fugit, în tinereţe, de-acasă şi cu ce m-am ales în afară de necesara şi evlavioasa obişnuinţă de a contempla, în noapte, mângâietoarele proteste ale aştrilor ? cu ce m-am ales, răspunde-mi, când, iată, în singurătate şi-n prietenia cu vinurile - între optzeci şi o sută de mii sticla – găsesc, într-adevăr, mai multă voluptate decât în braţele albe şi dezgolite ale unei femei. ce cauţi – atât de tânără şi atât frumoasă, încât nu poţi să fii niciodată acolo 26
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
unde te afli – ce cauţi, repet, pe îngustele străzi ale inimii mele, în sus, şi unde numai lui Dumnezeu îi mai este îngăduit să se arate, din când în când, şi doar cu o floare de liliac în mână, asemenea lui enea troianul, în uitata vechime, cu o crenguţă de aur, în întunericul din infern. de ce nu pricepi sau, mă rog, de ce nu accepţi că trebuie să mă laşi în pace, mulţumindu-te cu şerpeasca ta măiestrie de a nu fi. a trecut prea mult, de când închipuirea mea, încântându-te la fel ca jocul unor iele, te ţinea încătuşată de mine sub chipul unei fântâni – o fântână adâncă – măritată cu un brad verde. e-atâta timp de când puteam să fiu, chiar şi pe vreme de ploaie, o piatră însorită.
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
27
„popas în pustiul geometric”
28
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
un ceas cu orele furate
tot ce-am iubit cu nervii încordaţi nu a fost din păcate decât o mare promisiune şi atât. un firicel de apă în a cărui vitalitate se regăseşte, întreagă, spaima de care sunt cuprins tot mai des în faţa imenselor deşerturi din sufletul meu. tot ce-am iubit crezându-mă capabil de o durere deplină mă desparte acum, la fel ca o prăpastie, de mine însumi. o, nu-i uşor când amara dialectică a existenţei îşi află adevărata sa expresie în subversivele râsete ale propriilor angoase: nişte râsete groteşti, nişte râsete întru totul hecatice – de femei bătrâne înţepenite între roţile dinţate ale timpului. cât de uşor poate să fie, când te simţi înşelat, respins şi nedreptăţit – un ceas cu orele furate, una câte una, spre a fi omorâte cu pietre – şi când însăşi iubirea – o iubire trăită cu nervii încordaţi – începe să ia, treptat, înţelesul unui complot în felul celor puse la cale de robii ce trag, pe o corabie în derivă, la vâsle? voiam să-mi înfrâng prin iubire angoasele – aceste actriţe într-adevăr stranii, aceste negre fiice ale raţiunii – dar n-a fost, n-a fost să fie aşa. aş fi putut să mai şterg din enorma ,,datorie a lunii către soare”, dar n-a fost, n-a fost să fie aşa. şi nu ştiu ce să cred, iată, nu ştiu ce să spun, umilit de fiecare fulger când pune, grăbit, întrebarea iar tunetul – tunetul de vară – îi răspunde imediat. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
29
a venit toamna
se preschimbă vara vieţii mele în toamnă. sunt unul dintre aceia pentru care niciodată nu vor mai cânta, cu un respect inexplicabil, păsărelele. simt cum mă despic în două, din creştet până în tălpi, asemenea unui îndrăgostit, şi chiar şi trista foire de adâncuri, din sufletul meu, este identică până la un punct, cu luminoasa teamă din tinereţe, din prima tinereţe, în faţa femeii goale. a venit toamna. este ca şi cum, ascultând un disc – un disc pe care nu l-am mai ascultat de mult – aş auzi altceva decât înainte, repet, altceva decât înainte şi, totodată, într-o limbă necunoscută. se preschimbă vara vieţii mele în toamnă. parcă aş fi o pasăre – o pasăre de noapte a cărei vedere descreşte pe măsură ce, în jurul ei se face, în zori, tot mai multă lumină – un cub ce se renegă, plin de amintirea sferei, sau, dacă nu cumva exagerez, un zeu de altădată – al vegetaţiei – încercând să fugă de propriul destin, agăţat de coama unui dangăt de clopot. o duşmănie de neînţeles înnegreşte mersul – de femeie văduvă – al fiecărei zile. 30
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
ceaţa din cârciumi
mai trist decât mătrăguna. mai singur decât copacul. şi felul în care îmi şchiopătează, de atâta vreme, sufletul, de parcă într-unul dintre pantofi ar avea un fir de păr din buclele unui copil. în curând voi ajunge şi eu printre aceia pe care numai caii cei albi i-ar mai putea înţelege: un bărbat al cărui frunziş a fost mâncat de omizi şi care geme prin somn în luptă cu invizibilii şerpi ai lui laocoon. atâtea elanuri sfărâmate: nişte hârburi, nişte zdrenţe în care sunt îmbrăcate sperietorile – şi fiecare amintire – la fel de grea ca o cergă plouată. mai trist decât mătrăguna. mai singur decât copacul. un bărbat în aşteptarea oştilor de fier ale certitudinii. în aşteptarea unei crize de nervi de nestăpânit. şi femeile cu dinţi de metal din ceaţa aproape diavolească a cârciumilor : ,,pe mine cine mă apără – le întreb – şi de ce mi se pare că meseria de a sili ceasurile să bată din nou este absolut oribilă?”. îmi voi aşterne patul într-o nucă verde. undeva, departe, chiar în aceste clipe, un mort îşi scoate – nevăzut de nimeni – mâna din ţărână şi smulge urzicile crescute, din nou, pe mormânt. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
31
taine
taine pe care abia acum ţi le dezvălui. în adâncul dorinţei – şi te rog să-mi ierţi indecenţa – în adâncul dorinţei de a vedea trupul gol al femeilor, zvâcneşte, ca un picior de păianjen, după ce a fost smuls, inconştientul gând de a ucide, astfel, femeia ocultă / femeia absolută ascunsă în ele. curios din fire, m-am avântat în câteva rânduri pe abstracta şi răsucita scară – în flăcări – dintre spirit şi trupul meu, bunul, dar numai până la jumătatea ei: atât m-a ţinut de fiecare dată curajul, atât mă ţin, realitate, de fiecare dată, puterile. ,,unde dau de vin beau vin”, unde se află, în jurul meu, o pajişte verde, pasc – într-o mierlă am dormit azi-noapte sau, pe o piele de miel, într-un şanţ? taine pe care abia acum ţi le dezvălui, când sunt asemenea clocotului în căldarea în care este fiert săpunul unde bolboroseşte izbucnind în mai multe bolboroseli, în fiecare loc unde se mută, scormonindu-l, de parcă ar căuta ceva şi, nemulţumit, suduie întruna, în limba sa. abia acum sunt pregătit să-ţi vorbesc despre feluritele taine pe care n-ai încercat niciodată să le descui şi despre efectele lor, în lungul anilor, asupra minţii mele pictate în culori asemănătoare celor purtate pe aripi de anarhicii fluturi de noapte. 32
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
seară tristă
ce oră amară: plângem şi râdem bărbaţi la patruzeci de ani şi femei la primele fire albe de păr – şi cât de amare şi sclipetele scurte şi dese, ca nişe suspine, ale juvaierelor. la fel ca penele ghionoaiei această oră are mai mult negru decât roşu şi mai mult roşu decât alb, această oră şi această lume cu cimitire şi lunci, cu bocitoare şi privighetori şi care nici măcar în imaginaţia lucrurilor rotunde nu mai poate să fie rotundă. ce oră amară pentru nişte bărbaţi înveliţi în iluzii asemenea celor dintâi oameni în piei de animale vânate prin ceaţă. ce oră amară pentru nişte femei în mătăsuri de gală şi pantofi cu tocul înalt. este pentru întâia dată când cei cu ochii albaştri plângem cu lacrimi albastre. este pentru întâia dată când cei cu ochii verzi plângem cu lacrimi verzi, o seară tot mai tristă, sub cele şapte braţe de caracatiţă întinse spre cer ale realităţii, iată: mai mult plângem decât râdem – şi nimeni nu are acasă o legătură magică de trifoi, o salamandră sau un mic animal de argint pe care să-l fi învăţat să sufere, la nevoie, în locul său. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
33
„mama”
34
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
şerpii şi râmele
trece o rădaşcă în zbor: este mama? se vede o pădure, o pădure atârnată la gâtul unei singure păsări: este o vedenie? şi iată şi-un arbore întorcându-se de la Denie, un arbore în loc de frunze cu păsări, un arbore în loc de muguri cu ouă şi ale cărui rădăcini sunt şerpii şi râmele. eu însumi în loc de picioare - vedeţi? – am două ape curgătoare: când mai repezi, când mai line! toate cimitirele sunt de fapt nişte gheme. toate turmele de oi sunt de lână. iată-mă bătând, aievea, cu o piatră albă în poarta ce desparte viii de cei morţi: o poartă deschisă doar cât să intre o mâţă, iar dincolo de ea, în beznă, se află alte porţi. toate cimitirele – repet – sunt de fapt nişte gheme. aceiaşi iepuri, de veacuri, la aceleaşi vulpi se închină. o armură de fier învechită şi grea mă ţine mai departe în lumină. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
35
faţă în faţă
eu cred că în mintea vânătorului acela cu un pui de cucuvea pe umăr şi puşca aşezată ostentativ pe o crăcană oamenii nu sunt decât nişte jucării şi nimeni nu-l poate clinti din această convingere – şi are şi nu are dreptate. ramificaţi-vă, surâsuri prin care dovedesc, de fiecare dată, cât de blând, de binevoitor şi, totodată, cât de puternic sunt, ramificaţi-vă, aşadar, în mii de surâsuri ce nu-s ale mele, inclusiv cele de o evidentă prefăcătorie – unele melancolice, altele încrezătoare – sau cele duşmănoase şi care sunt identice, în felul lor, cu nişte bare netede şi cenuşii de metal. şi voi ochi ai mei, cel cufundat în ţeastă atât de mult, încât nici bâtlanii nu ar izbuti, cu lungile lor pliscuri, să te tragă afară, şi tu cel la fel de mare ca un ceaun – un ochi pe cât de bulbucat, pe atâta de lacom, un ochi fără somn, un ochi aproape nebun – este timpul să vă odihniţi, retrăgându-vă repede, repede, în peşteri unde dorm înghesuite una într-alta, în întuneric, la fel ca liliecii, toate zeităţile uitate ale acestei lumi. şi tu, tinereţe, scârţâind ca o uşă într-o singură balama, ia-ţi zborul, asemenea unei gângănii revenite pe partea bună, după mai multe ceasuri petrecute pe spate şi neîncetând, în acest răstimp, să-şi mişte sumedenia de picioruşe, în aer sau, mai bine spus, în golul albastru dintre pământ şi cer. şi voi, picioare, opriţi-vă din mers. iată, aveţi prilejul să intraţi în rândul atât de fericitelor picioare ale nuferilor.
36
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
aveţi dezlegare să plecaţi toate, toate ale mele, încotro doriţi. vreau să ne despărţim înainte de ziua – atât de sumbră – a adevăratei despărţiri. înainte de a vedea cum apasă vânătorul pe trăgaciul puştii sale aşezate ostentativ pe o crăcană, în cercul nemilos – adică perfect închis – al miezului nopţii şi al mitologiei, cu zeci de tentacule, a acestor ceasuri nocturne. un vânător cu un pui de cucuvea pe umăr şi ale cărui priviri, când se întâmplă să ne aflăm faţă în faţă, simulează, de fiecare dată, candoarea.
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
37
veioza de pe noptieră În memoria prietenului meu... poetul Ion Monoran
întrebaţi-i pe ei ce este poetul: morţii legaţi de sufletul lui cum tulpinile uscate ale pătlăgelelor de vergeaua subţire de lemn. şi vinul, şi ceaţa, şi femeile întrebaţi-le: acele femei din adâncul oglinzilor în care memoria sa îşi despleteşte negrele-i plete. ce este poetul şi de ce i s-a dat să sfârşească la masa de scris cu un poem prăvălit peste sine? poetul şi nenumăratele lui erezii: între care şi aceea de a muta, cu o macara, numele oraşului în livada de meri a unui liceu – liceul de fete. îi aleargă prin sânge, cu labele ei groase, de câine, tristeţea. întrebaţi-l ce simte când se trezeşte, câteodată, înconjurat de felurite duhuri şi făpturi monstruoase şi de care trebuie să se apere, cum de moarte, doar cu un fir de urzică sau cu tăcuta cheiţă de la cutia cu podoabe – unele de argint, altele de aur – a mamei sale. poetul când se izbeşte, pe stradă, în amiaza mare, de nişte trecători nevăzuţi sau când îl duce în spate pe Dumnezeu: un albatros uriaş ce nu mai poate să dibuiască linia luminii şi să se topească în ea. îşi alungă, magic, norii din suflet, privindu-se într-un vas cu puţină apă în clocote. şi răbdarea de a suporta repetatele somaţii şi toate cicălelile din întuneric, în împletirea lor cu urmuzele – de pasăre cobitoare – ale corbului acela de care este aşteptat, noapte de noapte, lângă veioza de pe noptieră. 38
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
strigarea noastră poetului Daniel Vorona
în zadar vom cădea, în ultimul ceas, în genunchi şi în zadar vom striga ,,Doamne”, căci strigătul nostru nu va fi auzit. vom vedea moartea ţinându-se după noi, după fiecare dintre noi, cum praful după câinele bătrân, dar va fi prea târziu. în zadar vom cădea, în ultimul ceas, în genunchi şi în zadar vom striga ‚,Doamne”, căci strigătul nostru nu va fi auzit. ne vom uita înapoi şi vom vedea cum vine pe urmele noastre moartea. ne vom uita într-o parte şi vom vedea-o alături de noi. nu ne lăsa, Doamne, vom striga înspre Domnul şi strigarea noastră va fi stearpă. mai uşor va trece cămila prin urechile acului decât strigarea noastră prin gaura de cheie a milei dumnezeieşti. o tristă strigare în pustiu. o tristă strigare auzită doar de fiarele din inimile noastre. va veni – vai nouă – moartea şi nu ne va găsi pregătiţi. ne vom uita înapoi: şi ea pe urmele noastre. ne vom uita într-o parte şi vom vedea-o alături de noi: o gorgonă cu cercei de argint, o târfă al cărei halat se desface în faţă, mereu. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
39
el este vinovatul
eu: o gură ce vede. el: un ochi care cântă. aprind un chibrit să mă privesc în oglindă şi el suflă în chibrit din partea cealaltă a ei, iar după aceea tremură cerându-şi iertare şi-mi trebuie multă vreme să-l învăţ să-mi spună din nou tu, în timp ce ne aflăm, gata de luptă, faţă în faţă, în felul celor două elemente adverse ale atât de viclenei alcătuiri a unui cleşte. îl surprind, adesea, prin bătătură, sub chipul unui hoţ de demult, umbră clară, în lumina lunii, şi care nu se poate odihni din pricina relelor săvârşite în timpul vieţii. este întruna plecat, e-n căpăţâna încă sângerândă de ţap atârnată între ramurile unui prun cotropit de omizi, în femeia ce-şi înfige, înveninată, în mâna ibovnicului, unghiile, se pregăteşte de baluri, se caţără pe garduri, în jurul lui se bucură chiţoranii şi dulăii de ceaţă. se află departe, când îl chem, şi apare din senin, când prezenţa sa este nedorită sau chiar compromiţătoare, neliniştea mea amestecată cu liniştea şi ironiile lui, din când în când el moare şi iarăşi învie. el va fi răstignit. el este vinovatul. eu, de foc, într-o casă nelocuită. el, de gheaţă, într-o ţară cu izvoarele de lână şi fiecare-i celălalt, în acest joc, animaţi amândoi de nevoia de a umple în sine un gol. un joc pe care-l jucăm doar în ora la care morţii sunt izbiţi de pumnul soarelui în frunţi.
40
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
monede cu portretul meu
de ce n-ai plecat, suflete, şi de ce mai întârzii? încă de pe când au înfrunzit plopii ar fi trebuit să te afli şi tu printre umbrele aşteptându-şi, neliniştite, rândul spre a fi trecute cu luntrea dincolo. se întorceau berzele – a câta oară de la începutul lumii? – şi cucii, când au fost desfăcute nodurile ce ne ţineau împreună. desigur, mi-ai putea spune că mă înşel de vreme ce mă simt în continuare cel care am fost – o gâză răpită nopţii de o lampă aprinsă – de vreme ce sunt văzut mai departe, seară de seară, când mama îşi strigă de la marginea satului gâştele, zburând şi eu cu ele peste câmp. m-ai putea spune că nu-i adevărat – şi ce bine ar fi să nu fie adevărat! – numai că iată: în orice fântână m-aş uita adâncul ei cerc de apă nu mai poate să fie o monedă cu portretul meu. de ce n-ai plecat, suflete, şi de ce mai întârzii? o să se spună că nu poţi îndura despărţirea. o să se creadă că nu te-ai pregătit bine pentru acest eveniment al plecării în direcţia indicată de ţipetele cucuvelelor. înţelesuri de care mă tem îşi arată, în oglinda în care mă piepten, dinţii de armăsar. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
41
„vis între civilizaţii
42
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
elegie biblică
mi se împlineşte şi mie, încet, încet partea. sunt o fântână fără cumpănă, fără ciutură, fără sens. o scândură al cărei lemn se subţiază în bucle şi zulufi de talaş, sub soarele întunecat al rindelei. o păşune pe a cărei întindere în pantă risipitele oi sunt de fapt nişte cutii goale în care au fost ambalate aparate electrice. eu sunt cel pe care îl auziţi certându-se în gura mare cu moartea şi zicându-i: ,,la fel se încolăceşte şi iedera pe trunchiurile copacilor falnici. la fel îşi întinde şi caracatiţa nenumăratele ei braţe ca să-şi cuprindă prada’’. sunt o fântână cu pereţii gata să se prăbuşească, încât nici măcar vara, la treierat, când este nevoie întruna de apă, spre a potoli setea locomobilei, nu o mai ia nimeni în seamă. ce a mai rămas din tine, viaţă, decât un pumn de făină într-o ladă? ce a mai rămas din tine, viaţă, decât puţin untdelemn într-un ulcior smălţuit? o căţea încercând să mă lingă pe faţă: oribila tandreţe a fiecărui apus. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
43
thalassa
thalassa! thalassa! a sta pe marginea ei singur, în amurg, pe una din treptele cheiului, ca un cerşetor pe scara unei biserici vezi câte o stea căzătoare: cineva îşi aruncă ţigara de sus. şi leşurile marinarilor din adâncuri încercând un surâs la auzirea neprihănitelor şuiere ale vapoarelor. şi profilul aproape femeiesc al apelor, în după-amiezile de acalmie. se înserează şi poate că de acolo de sus, în locul mării şi al apelor venite să se înece în ea, de la mari depărtări, nu se întrezăresc decât nişte şerpi sugând din ţâţele unei scroafe întinse pe pământul gol în bârlog. vezi câte o stea căzătoare: la nunta unei stele voi cădea şi eu. se înserează: deasupra mării, sufletul meu ruginit. marea şi somnul ce-l doarme pe apucate asemenea păpuşilor de cârpe ale fetelor sărace şi triste. marea şi scaunele, pe rotile silenţioase, ale valurilor. marea şi vuietul ei de parcă această răzvrătire – o răzvrătire nebunească – ar fi singurul lucru care o preocupă: femeie vinovată de adulter şi, totodată, o fată virgină cerându-mi, uneori, s-o ţin pe genunchi, îmbrăcată doar în cămaşă de noapte, unul – şi eu – dintre bărbaţii ale căror surori sunt tenebrele, nişte eretici cu pipa strânsă-ntre dinţi şi glasurile dogite văzuţi aproape noapte de noapte prin baruri cu fruntea pe masă şi, alături, neatinse, paharele de rachiu slab din caise şi mere sălbatice. exigenţele şi căinţele mării. şi vasta melancolie şi remuşcările sale, când o leg, într-o joacă tristă, cu una dintre basmalele negre ale mamei la ochi, spre a avea şi ea o idee despre ceea ce înseamnă viitorul. 44
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
îi vorbesc despre monştrii trecuţi pe numele ei cu litere mari, acele făpturi ajunse prin ciudatul fenomen de refracţie - de care depinde şi poezia – nişte embleme ale sacralităţii concentrate în ape. marea şi trăsăturile ei bărbăteşti, când se înfurie. şi felinarele în agonie din porturile cu soldaţi grăbiţi, frizerii şi tarabe cu zarzavaturi. marea dansând nemişcată. şi spiritul ei lasciv. şi pescăruşii: asemenea scânteilor înălţându-se din cărbunii în care suflă forja fierarului. şi rugile nesfârşite. şi visele sale atât de reale, încât mă fac şi pe mine să ţip, adesea, în somn. o întindere şerpească de surâsuri, de frig şi uitare. copleşitoare, imensă absenţă ale cărei tentacule mă strâng într-o milostivă şi seducătoare înlănţuire: mă zgâlţâi odată cu ea mă ţin cu dinţii de ea cum de apusurile de vară ale soarelui mă sfărâm odată cu ea stânci. thalassa! thalassa! şi nimfele de sub valuri. thalassa! thalassa! şi pieptănătura ei grea. un noian, o castă pustietate de ape în spasme originare, de parcă nu ar mai fi terminat nici acum să se nască. ape germinale, vii, iconoclaste, ape dionisiace, fără mască şi farduri, ape verticale, ape biblice, ape obscure pline de geniu şi de neştiinţă, într-o legănare aproape ritualică şi ademenitoare aşa cum sunt şi promisiunile femeilor. duceţi-mi departe femeia din sânge! duceţi -mi departe marea din sânge şi umilinţa de a mă simţi, întotdeauna, pe dinafară, în apropierea ei: o fiară încolţită, cu păr lung şi ochii cârpiţi. un cerşetor pe scara unei biserici. MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
45
aceleaşi grădini
va fi la fel ca în această viaţă: aceleaşi frumoase întinderi de maci ajunse, din păcate, nişte fresce în care pictorii de biserici au transpus, vizual, necuvenitele chicoteli ale îngerilor. şi morţii rămaşi fără cruci şi fără rubedenii de sânge pe pământ, întruchipaţi de lătrăturile clare şi reci ale vulpilor, prin fânul înalt din livezi: va fi tot aşa, sută la sută, cum este, de atâtea veacuri, sub cerul acesta din catifea albastră şi unde fiecare dintre noi se simte legat de sine, în felul unui arbore de ţinutul său. măcelării pictate, în spirit ironic, cu figuri de animale împodobite cu flori, sânge pe jos şi căpăţâni cu ochii încă deschişi, grămezi de maţe aburinde şi enorme hălci de carne atârnate în cârlige de fier: va fi exact ca în această lume, pe care cei mai mulţi, aşa cum ne place să credem, am înţeles-o, ,,poate nu chiar pe de-a întregul, dar am înţeles-o”! aceleaşi grădini unde frumuseţea coboară cu teamă pe aleile umede, în galbenele ceasuri ale toamnei, în vreme ce lumina îşi bolboroseşte rugăciunile, printre ramurile îmbrăcate în chiciură ale arborilor, şi blestemele de femeie supărată (o femeie lăsată de puţină vreme de bărbat): 46
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
va fi, întru totul, aşa cum este şi pe-aici unde ne grăbim mereu să ne culcăm, să stingem lumina – ce josnicie! şi iezii fătaţi în geroasele nopţi ale lui ianuarie şi ţinuţi la căldură, în odăi, până la împiciorogare, şi stelele ,,ca nişte sfârcuri de ţâţe”: va fi, aşadar, cum între doagele – strânse în cercuri de fier – ale realităţii. o să ne cumpărăm mai departe, în mod simbolic, o dată pe an, încălţări de copil – sandale, cizme de cauciuc îmblănite şi ghetuţe cu patru capse în loc de şireturi – întocmai ca în această viaţă, întocmai ca în această lume, ,,recul de timp şi de infernuri”, şi unde cei mai mulţi dintre anii duşi se prefac în păsări de noapte, pe care le hrănim cu seminţe de castraveţi şi de ardei roşii, uscate la soare.
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
47
*****
„ Poetul şi-a găsit identitatea lirică încă de la prima lui carte şi a rămas în continuare el însuşi, cu o consecvenţă numai aparent contrazisă de mişcarea de flux şi reflux a inspiraţiei. Volumele sale au o impresionantă unitate stilistică şi formează un tot, fără să sufere de manierism. Cele mai multe dintre poeme sunt descrieri ale unor peisaje rustice şi aduc aminte prin concreteţe, prin crearea unei atmosfere lirice încă de la primele versuri de priveliştile lui Fundoianu. Aceleaşi poeme însă îi pot evoca unui critic literar jocul de limpezimi din poezia lui Blaga, întrucât peisajele descrise lasă să se vadă prin ele, ca şi cum ar fi radiografiate de sensibilitatea mistică a poetului. Combinaţia de realism şi spirit vizionar, de pictură (terestră) şi muzică (celestă) conferă o ireductibilă originaliltate poeziei lui Mircea Bârsilă”. (Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, 1941- 2000 )
*****
Mircea Bârsilă continuă experienţa poetică a anilor 1960 - 1970 şi-i demonstrează, de la o înăţime maximă, vitalitatea. Poezia lui ne aminteşte de un fenomen pe care, din zece în zece ani, ne facem că-l uităm: apariţia unui poet de excepţie are darul să modifice un peisaj literar constituit. (George Alboiu,Luceafărul, 1989 )
48
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
CUPRINS
scăpăraţi fulgere / 5 pietre rotunde / 6 este şi asta o nedreptate / 7 prietenul nostru octombrie / 8 capete în rugăciune aplecate / 9 spre celălalt capăt / 11 îngerul cu o carte în mâini / 12 întristată mi-e umbra / 13 nu este nod să-l desfacem / 14 amintiri scoase de la naftalină / 15 strada pe care locuiesc / 17 cireşe de mai / 18 lacrimi scoase cu aţa / 19 în ochii de lup ai lui Octombrie / 20 norii şi peştii / 21 întunecatele poduri ale caselor / 23 dacă s-ar întoarce bunicul / 24 copite întoarse spre cer / 25 de ce nu înţelegi / 26 un ceas cu orele furate / 29 ceaţa din cârciumi / 31 a venit toamna / 36 taine / 32 seară tristă / 33 şerpii şi râmele / 35 faţă în faţă / 36 veioza de pe noptieră / 38 strigarea noastră / 39 el este vinovatul / 40 monede cu portretul meu / 41 elegie biblică / 43 thalassa / 44 aceleaşi grădini / 46
MIRCEA BÂRSILĂ
/ monede fără portretul meu
49