Niram Art Febrero 2011 by DFSARTD

NIRAM ART

™

AÑO VI, Nº 1 - 2, 2011

FUNDADOR: ROMEO NIRAM

4,80€

JEAN-MARC CARACCI Michal Rovner Maria de Sagarra Lucian munteaN Teresa Ribeiro

NIRAM ART

™

Director: Fabianni Belemuski Redactores:

En este numero

Yana Klotchkov Kuznetsova Thomas Abraham Javier de la Fuente Teresa Carvalho Ángeles Rodriguez Sofia D’Addezio

Héctor Martínez Sanz (España) Diego Vadillo López (España Eva Defeses (Alemania) Antonio Babio Román (España) Gabriel Argeseanu (Rumanía) Gheorghe A. Stroia (Rumanía) Sebastiana Fadda (Portugal)

Fotógrafo: R. Victor Darolti Maquetación: White Family S.R.L. Web design: Defeses Fine Arts, PR Agency Graphic Adviser: N. Anu Public Relations: Sanda Elena Darolti Dirección: Indepenendencia nº2, 28013, Madrid Email: revistaniramart@espacioniram.com Revista NIRAM ART online en: http://www.niramart.espacioniram.com

Editor: Rubén Darío Propriedad: Jornal Diáspora Impresión y acabamiento: Copri Tiraje: 12 000 (1000 en colores, 11 000 en blanco y negro) Periodicidad: bimestral (6 números al año) Registro: I.C.S. 124441 Depósito Legal 210277/04 Propietario: Rubén Darío Publicación fundada por : Romeo Niram

Para Sara Lavan

Portada: David de Miguel Ángelo

El Púgil en reposo (Inv. 1055), (escultura en bronce)

4-37

38-45

46-57

58-59

Ensayos los hay de todo tipo y cualquier temática. Sin embargo, el texto de Gumbrecht llama, y mucho, la atención en la época actual. Pese a los referentes griegos y romanos, en lo atlético parece haber decaído su fuerza como cuestión intelectual y llegado a ser considerado mero espectáculo vulgar, simple mercado de negocio publicitario, modo de acceder a la despersonalizada fama… olvidando aquel corpore sano entre el snobismo adelgazante de gimnasios, dietas y máquinas maravillosas. Todos los discurso contemporáneos (…) están impregnados de una tendencia a disminuir y, a veces, (…) a denunciar los logros de los atletas famosos. (…) La popularidad sin precedentes de los deportes en las sociedades contemporáneas es raramente evocada sin ser leída inmediatamente como un símbolo de decadencia (…) no dejan de identificar los deportes como algo que llena una función meramente subordinada El carácter despreciativo que a las espaldas de los deportes se ha arrojado, empero, no evita que sea una faceta, en tantas ocasiones, fundamental para

GUMBRECHT Y SU “ELOGIO DE LA BELLEZA ATLÉTICA”

las sociedades. No lo ponemos a la misma altura que el museo, el teatro, el concierto o la ópera, o que un recital de poesía, aunque despierta emociones muy cercanas tanto en el practicante como en el espectador. Curiosamente, pensamos en deporte y nos viene a la cabeza, sobretodo, el fútbol europeo, o el americano con su béisbol y hockey o el baloncesto. ¿Dónde quedan patinaje, atletismo, gimnasia, natación…? O aquella descripción peyorativa de “veintidós tíos en calzoncillos persiguiendo y dando patadas a un balón”.

HÉCTOR MARTÍNEZ SANZ

Nadie, sin embargo, imagina tales palabras en Olimpia o en el Coliseo: Creo que este atractivo reside en la promesa de estar en presencia, en la presencia física de una grandeza que inspira respetuosa reverencia. (…) la grandeza atlética en Olimpia implicaba que uno estaba cerca de los dioses (…) Estar en Olimpia significaba competir y observar en directa proximidad a Zeus. Frente a los Séneca de hoy, para quienes estos eventos no son sino, en su momento baños de sangre, y hoy, baños de sudor, propios de una crisis ética, Gumbrecht se levanta como un Cicerón que comprendía “los momentos de la verdad” en que un luchador enfrentaba la muerte, o el poner en juego un entrenamiento físico y una destreza sin igual. Algo hay en el deporte que, evidentemente, fascina, más allá de la puesta en escena. Por ejemplo, y para no ir al cotidiano balompié, el patinaje artístico o la gimnasia rítmica, conjuntados en un programa de movimientos, tensiones y fuerzas y articulados con gran belleza al compás de una determinada música y ritmo. El gimnasta de las anillas, las paralelas o sobre el potro, jugando confiadamente por sus destrezas con la gravedad que a los humanos nos atrae hacia el suelo. Y hay en ello, no cabe duda, una belleza, quizás por la armonía del movimiento y sus pausas, o el conjunto conformado junto a una melodía.

El Hércules Farnesio del Museo Arqueológico de Nápoles. Créditos Hulton Archive/Getty Images

¿Se trata, pues, de un placer y puro hedonismo, la contemplación del deporte? Gumbrecht recurre a Kant y sus devaneos acerca de lo “bello” como la satisfacción contemplativa y desinteresada. Depende lo bello tan sólo del juicio de la contemplación, sin atender la importancia en sí o para nosotros del objeto contemplado. No deja de ser curiosa la naturalidad con que Gumbrecht pone, hombro con hombro, el fetiche filosófico de Kant y un tricampeón olímpico de natación a lo largo de las siguientes páginas sobre esta cuestión hasta poder concluir que la experiencia atlética -y la experiencia estética en general-, no es fundamentalmente distinta de nuestra experiencia en otras situaciones.

Perdido aquel sentido clásico y divino, olvidándonos de la sombra comercial y publicitaria o el provecho alienante con que el deporte puede ser usado cara a la sociedad, el dogma de lo sano, de la formación del carácter, la disciplina y particularidades por el estilo, acaso tan sólo nos queda un placer, una cuestión estética sin valores materiales de ningún tipo. ¿A qué un atleta se somete a los rigores de la disciplina? ¿A qué el espectador sigue embobado los resultados en la competición? Trascendiendo todo hedonismo contemplativo, Gumbrecht arriesga una respuesta:

(…) mirar deportes puede ser una forma de esperar que algo ocurra, aunque sin ninguna garantía, porque eso está más allá de los límites precalculados del desempeño humano. Ver qué ocurre, ocasionalmente, aquello que no tenemos derecho a esperar, bien podría ser eso a lo que estamos abiertos cuando, perdidos en la intensidad de concentración, estamos mirando deportes. (…) Se trata de una celebración paradójica porque, (…) la celebración de la superación de un límite no implica que tal límite no seguirá existiendo

Una experiencia estética y contemplativa, una búsqueda de placer o la sana curiosidad de saber si se podrá rebasar el límite de un récord humano, son posibles respuestas. Gumbrecht no nos da una sólo, sino varias posibilidades por la que considerar al deporte como algo bello y digno de elogio, ya tan lejos de la cultura grecolatina, pero también alejándose del hombre “culto” contemporáneo.

Se aproxima el autor como espectador de deportes, y aunque quiere eliminarlo, con mucho tinte académico que, antes que central, es simple accesorio argumentativo, lo cual es un buen logro ensayístico. Como lo es también el dar con un equilibrio entre figuras deportivas de toda índole y nombres de altura filosófica y literaria, forma de refutación del prejuicio anti-deportivo que domina a las capas más sesudas de los últimos tiempos. Otro éxito es haber acudido, como no podía ser de otro modo si se pretende seriedad, a todos las categorías deportivas. Animo a una lectura, al menos, por curiosidad, que es la que me llevó a mí a estas páginas. Y aunque sigo sin entender a un enorme grupo haciendo aspavientos a la caja tonta, sí, por lo menos, me abrió el campo de juicio y reflexión sobre un ámbito tan tópico de cualquier sociedad y civilización.

Estudios sobre el cuerpo humano de Leonardo da Vinci

Hay manifestaciones artísticas que merecen ver la luz, materializarse. El Arte ha de seguir su camino; ser autónomo y evitar vasallajes que lo condicionen. Es preferible que las artes transiten carreteras secundarias, más arduas por estrechas y por peor asfaltadas, pero en las que no hay que pagar peajes.

En las sociedades capitalistas, las industrias que comercializan el Arte o sus sucedáneos buscan el mayor beneficio con la menor inversión. Los criterios son comerciales, esto es, encontrar el mayor número de potenciales adquirientes para el producto ofertado, porque en eso se acaba convirtiendo la creación artística; aún más, deja de serlo, en muchos casos, para transformarse en un producto fabricado en serie. Y ahí perece el Arte.

El Arte, lo artístico, es la manifestación resultante de una intuición, a su vez, emergida de una explosión en la sensibilidad, por lo que es absurdo

EL ARTE EN ESENCIA DIEGO VADILLO LÓPEZ

materializarlo como si de un producto de primera necesidad se tratase, porque en este caso obrará la vulgarización. El Arte no ha de alimentar el organismo, sino el espíritu. Tampoco es un mero objeto decorativo, ni funcional, hablamos de otra cosa.

La palabra “artista” también se usa con suma generosidad, toda vez que las distintas industrias los prefabrican usando los más diversos trampantojos en pos del máximo beneficio.

Hoy los medios de comunicación son ingentes y accesibles; huelga la intermediación interesada de ciertas industrias. Se ha extendido un manto democratizador bajo el que cualquiera puede mostrar los frutos de su creatividad, caso de haberla.

Universalizada la educación pública y gratuita, muchos cuentan con la formación para albergar esa chispa casual que es la intuición artística. Si sin dicha educación ya surgía, más ahora. Salvando las distancias, con el deporte pasa lo mismo.

Lógicamente, a los que se han beneficiado del favor de la industria durante años para vivir con un tren de vida prohibitivo, no les hará gracia esta inaudita proliferación del talento, la cual rebasa los círculos elitistas de siempre. Hoy cualquiera tiene acceso con Internet a una tribuna planetaria, por marginal que sea. Los artistas consagrados por la industria capitalista se quejan de la piratería; dicen que dicho fenómeno va a acabar con la música, por ejemplo. 8

Fotografía acuática por Marc Hillesheim

Pero, ¿acaso no ha existido siempre la música, incluso sin industria? Mucho me temo que lo que va a desaparecer son los desaforados beneficios de unos pocos. Los verdaderos artistas seguirán creando y para ello buscarán su sustento del modo que sea y su obra quedará, fueren la difusión y el éxito los que fueren. Los productos artísticos industriales duran una o dos campañas publicitarias, salvo aquellos en los que reside esa esencia que los hará perdurables en el tiempo.

El trabajo “Homo Urbanus Europeanus” (HUE) tiene a sus espaldas tres años de trabajo y exposición por treintaiuna capitales europeas. Su autor, el artista fotógrafo Jean-Marc Caracci recorre los espacios urbanos del hombre europeo tal y como el arqueólogo busca, desentierra y trata de reconstruir los espacios primitivos de la hominización. Pero aquí no salen a la luz vasijas, puntas de lanza o pinturas rupestres –acaso grafitis y pintura callejera-, sino espacios que aún están a la vista del objetivo y del ojo humano. Se trata de un “homo” viviendo en espacios geométricos formados por líneas rectas, paralelas, y ángulos, de los que se contagian luces y sombras para recrearlos. Se trata de nosotros, los europeos.

En blanco y negro, tonos adecuados al paisaje urbano al que estamos acostumbrados (aceras, calzadas, fachadas…) e ideales para no distraernos con la trama del color, contemplamos al hombre que camina por su hábitat con paso franco y seguridad, rodeado de la

HUE DE LA UE,

verticalidad de estructuras arquitectónicas, quizás como metáfora de la bipedestación humana. Hay un evidente acento poético en el uso de b/n aunque no estemos ante los grandes paisajes naturales de los

JEAN-MARC CARACCI

que el hombre tiempo atrás se apartó, sino ante los paisajes de un nuevo hombre en la escala evolutiva; un nuevo hombre porque ha sabido crear un universo para uso y disfrute personal y colectivo.

(Se trata de nosotros, los europeos)

Jean-Marc Caracci nos muestra la perspectiva personal e individual del niño que juega en un Centro Comercial de Berlín, el hombre que espera en una esquina de Helsinki, aquel otro que hace un alto en el camino junto al puente Vasco de Gama de Lisboa…

HÉCTOR MARTÍNEZ SANZ

¿Soledad? Jean-Marc Caracci lo niega, no tiene que ver con la soledad urbana como sentimiento que otros muchos han expresado. Todo lo contrario, el hombre solo de cada instantánea no se siente solo, no está fuera de lugar, va de aquí para allá, se mueve con naturalidad, siente la ciudad como el refugio que ofrecía la antigua cueva. La ciudad le envuelve, le enmarca –como en Atenas II, Estocolmo I o en Sofía II-, le refleja –como en Luxemburgo II o en Ljubljana - o le amenaza –como en Londres II-. Hombre y ciudad en Jean-Marc Caracci se funden, no hay contradicción entre ellos ni se busca por parte del artista el mensaje contranatura habitual. También se diferencia de la otra línea de fotografía urbana centrada en el elemento de la “masa humana” como epicentro de la ciudad. En HUE tenemos los elementos básicos y definitorios de una fotografía urbana: basta un hombre y un edificio o un cruce de calles en ángulo recto. Con ellos juega Jean-Marc Caracci hasta lograr, por ejemplo, que la luz, en Madrid I o en Viena III, actúe como un foco sobre el prota-

Helsinki I, Jean-Marc Caracci

gonista humano y el edificio de su espalda mientras las sombras los sustentan y amparan.

Sin embargo, hay varias instantáneas que van más allá y se adentran en un campo más simbólico, o, al menos, en un espacio más hermenéutico. Me refiero, por ejemplo, a Atenas I donde el hombre protagonista sigue el camino marcado y no ataja por en medio. Es normal. Todos iríamos por el camino empedrado, más aún si es un jardín cuidado o hay pendiente. Sin embargo, la perspectiva de la instantánea

Sofía II, Jean-Marc Caracci

podría llegar a sugerir esa actitud nueva del hombre urbanita, del ser que va por la senda segura de la civilización, que no se arriesga a lanzarse cuesta abajo, la actitud educada que no pisa la hierba o, más simplemente, del “homo” que no quiere mancharse los zapatos. No es crítica. Lo repito, somos nosotros, los europeos. Las fachadas pueden sonreírnos –Vilnius II- creando bellos efectos de simetría, podemos dar con enormes códigos de barras –Luxemburgo IIque contrastan con las horizontales de la camiseta del peatón, o con efectos ópticos de transeúntes que caminan sobre el borde de una papelera –Estocolmo II-. 12

Luxemburgo II, Jean-Marc Caracci

Rápidamente descubriremos un notable esfuerzo de equilibrio simétrico –Reikiavik II- en escenarios donde predomina geométricamente el ortoedro y la figura trapezoidal –Madrid II o en Oslo I-, compensando los elementos en escena de forma armonizada. Cada imagen está pensada y preparada al modo de la escenografía dramatúrgica o la toma cinematográfica en la que el movimiento queda sugerido por los hombres cuyo andar podemos prolongar de manera natural. Reina en la serie el plano general corto, idóneo para resaltar la figura sin

Estocolmo II, Jean-Marc Caracci

perder su fondo, esto es, para resaltar al ser humano dentro de la ciudad. Esto último, unido al uso de angulación neutra, sobre todo, y contrapicados, como alternativa, denota menos retórica y subraya la mayor importancia del tema escogido.

En suma, Jean-Marc Caracci pone ante nuestra mirada una fotografía documental en la que busca y aprovecha los finos toques estéticos que el medio fotografiado ofrece en luz, sombra y geometría, muy próximo a un pionero en esta tendencia antipictoralista de la fotografía como Paul Strand, quien aconsejaba:

“Sobre todo mirad las cosas que os rodean, vuestro mundo inmediato. Si estáis vivos significara algo para vosotros, y si os interesáis lo suficiente por la fotografía y sabéis como usarla querréis fotografiar ese significado” (STRAND, Paul, Carta a los estudiantes de fotografía, 1923).

Madrid I, Jean-Marc Caracci

El escritor israelí ETGAR KERET recibió el otoño pasado la distinción Chevalier Medallón otorgado por la Orden de artes y letras de Francia. La orden fue establecida en 1957 y cada año distingue a un número limitado de escritores y artistas para marcar sus contribuciones extraordinarias en los campos del arte y de la literatura. Entre otros Israelíes quienes han recibido este premio en el pasado se encuentran el actor Yossi Banai, el director de teatro Eran Baniel, el coreógrafo Ohad Naharin y los conocidos escritores Amos Oz y David Grossman.

La artista israelí MICHAL ROVNER también ha recibido la misma distinción, pero en el campo de las artes plásticas. Es una fotógrafa y artista video de gran éxito en Europa. Su gran paso ha sido su participación en la Bienal de Venecia, en el 2003. La artista ha tenido muchas

ARTE Y LITERATURA de ISRAEL EN EUROPA

Michal Rovner © America-Israel Cultural Foundation

exposiciones sobre todo en Francia y Nueva York.

Su arte también ha estado presentado en España, en el año 2009, en un proyecto común de Ivorypress, y la galería PaceWildenstein de Nueva York. Su obra es una mezcla de vídeo, cine, escultura, dibujo, obra gráfica, caligrafía y sonido que se encuentra en la frontera entre lo real y lo simbólico, entre realidad y fantasía.

Entre su obra pública se encuentra la pared video permanente de 12 metros de altura, en el nuevo museo histórico Yad Vashem (The Holo16

Michal Rovner

Michal Rovner, Per-Form, 2010, plasma y video, 91.44 x 152,40cm.

caust Memorial), Jerusalén.

“Todavía veo sus ojos – el mundo judío desaparecido”, por Michal Rovner

La artista Michal Rovner realizó un videoarte de 10 minutos de duración colocado a la entrada al museo – donación de la Fundación Israel Clore -, en el que retrata al mundo judío antes del Holocausto. La obra que se proyecta sobre la pared es un recorrido por el mundo de la gente corriente dentro de sus comunidades, un mundo ahora desaparecido. La escasez de películas de buena calidad que documentan la vida judía antes del Holocausto dificultó mucho la creación del video. “El desafío era recrear la atmósfera de la vida judía - explica Rovner. Lo que hice fue tomar diferentes tomas y mezclarlas en un solo trasfondo, así como los judíos se combinaban dentro de la trama de la vida de los lugares en los cuales residían.”

Michal nació en 1957, en Tel Aviv. Estudió cine, televisión, y filosofía en la Universidad de Tel Aviv. En 1981, se matriculó en la Bezalel Academy of Art and Design donde estudió fotografía. En 1987, Rovner se fue a Nueva York. Desde entonces, su trabajo ha sido presentado en numerosas exhibiciones en varios museos, entre otros: The Art Institute of Chicago, The Museum of Modern Art, Tate Gallery de Londres, Stedelijk Museum of Modern Art Amsterdam, The Witney Museum of American Art New York Página del Witney Muesum presentando a Michal Rovner, The Metropolitan Museum of Art New York, The Museum of Fine Arts Houston, Guggenheim Museum Nueva York, Los Angeles County Museum of Art, The Israel Museum de Jerusalén.

Etgar Keret Crédito de la fotografía: Moti Kakayon

ETGAR KERET es considerado el más prominente autor

rojo, 1996) obtuvo el máximo galardón de la Academia de

de su generación, sus obras gozando de gran éxito tanto en

Cine Israelí (equivalente al Oscar a la mejor película) y

Israel como en el resto del mundo. Junto con Amos Oz y

ganó el Festival Internacional de Academias de Cine en

David Grossman, ya está considerado una de las figuras

Múnich, Alemania. Además, fue aclamada en diversos festi-

más destacadas de la literatura hebrea.

vales de todo el mundo.

Es también conocido a través de sus novelas cortas, publi-

No obstante, su mayor consagración hasta el momento se

cadas en periódicos prestigiosos como Le Monde, The New

dio en 2007, cuando ganó el premio Cámara de Oro a la

York Times, The Guardian, Paris Review, entre otros. Keret

Mejor Opera Prima en el Festival de Cannes por Meduzot

ha recibido muchos otros premios y distinciones en Israel,

(Medusas).

Francia, El Reino Unido y Rusia. Ha publicado cuatro libros de relatos, una novela, tres Nacido en Tel Aviv, el 20 de agosto de 1967, inició su ca-

cómics y un libro, todos ellos best-sellers en Israel. Su obra

rrera literaria al publicar Tzinorot (Tuberías, 1992), una

ha sido traducida a dieciséis idiomas y ha merecido diversos

colección de cuentos cortos que pasó desapercibida.

premios literarios. En sus relatos se han basado numerosos cortometrajes, e incluso uno de ellos ganó el American

En 1993, ganó el primer premio en el Festival Alternativo

MTV Prize en 1998.

de Acre por Entebbe: El Musical, que escribió al alimón con Jonathan Bar Giora. Su segundo libro, Ga'aguai Le'-

Los libros de Keret se han publicado en 29 lenguas y 34

Kissinger (Extrañando a Kissinger, 1994), formado por

países.

cinco cuentos muy cortos, fue más exitoso y cobró notoriedad pública.

En español ha están publicados: La chica sobre la nevera y Pizzería Kamikaze editadas por la Editorial Siruela.

Keret afirma ser un admirador de Julio Cortázar, Kafka, Babel, Singer, Vonnegut. Durante toda su vida ha estado muy interesado por las ciencias exactas y sobre todo por la matemática. Es ahí donde encuentra la razón por su atracción por las novelas cortas, afirmando en una entrevista que “no hay mucha distancia entre la literatura y las matemáticas porque el aspecto estético es muy importante en ambos campos. En matemática la demostración más corta es la que se considera la más bella y elegante. Tal vez por esto yo escribo cuentos cortos.”

Keret es también conocido por sus colaboraciones con numerosos artistas gráficos. En 1999 cinco de sus cuentos fueron traducidos al inglés y adaptados como "novelas gráficas", con el título Jetlag.

En cuanto a su experiencia audiovisual, ha colaborado en numerosos guiones para televisión y cine. El primer largometraje que dirigió, Malkah Lev Adom (Malka corazón 21

Saga

Cromáticamente la instantánea queda teñida de un azul metalescente. Posee el paisaje la palidez azulina y letal de una madrugada menesterosa, esa que suele aparecer en el horizonte de quien accede a la vigilia con prontitud o se despide con nocturnidad y alevosía de la madrugada. Desconociendo la franja horaria en que está tomada se me antoja la atmósfera matinal.

AZUL GEOMETRÍA DIEGO VADILLO LÓPEZ

Tal tonalidad, como de acero inoxidable, la he visto en la fotografía de la película de Imanol Uribe, Días contados, aplicada a Madrid. Es el tono propio del momento inmediatamente posterior al inhóspito desperezamiento de la urbe en cubista juego de dominó arquitectónico. Mas, curiosamente, el capricho de una leve curvatura surge ante nuestros ojos como suave disrupción en la geometría urbanística, esa en la que se urden decisiones de diversa índole bajo la égida de los consejos de administración. La fotografía de Saga podría ser el retrato cubista del rostro encementado de la modernidad ya posmoderna. La azul gelidez proyectada en vidrios y hormigón parece esperar a un sol redentor que habría de aparecer con la ceremonia de una vedette de revista. Mientras, la vida, encarnada en una pequeña embarcación prosigue su devenir, no en vano, si uno se fija, nunca está el ferry en el mismo lugar; avanza desafiando nuestra capacidad perceptiva, como la vida, ante una inmensidad que no es tal, en esencia. La humanidad, desaparecida en la instantánea, hurtada a nuestros ojos, creemos que ha de hallarse, en gran número, en las geometrizantes colmenas que se nos ofrecen a la vista como almenas de un azul plateado, las cuales parecen subyugar el curso de los días a una geometría inmobiliaria, todo en sintonía con el azul húmedo del agua marina. En el plano inferior el agua asoma en una inaudita densidad, como un preludio amoquetado de las moquetas que han de habitar los pasillos de los edificios de fondo. Y más de fondo, el abrigo que representa la fronda de verdura monticular, desplegada por la casualidad a modo de cobertor, siendo en la foto lo que el musgo a los belenes, cuando de arropar recovecos se trata. Saga nos ofrece, al fin, una realidad sublimada, coloreada por el genio oportunista de quien sabe extraer de dicha realidad su faz más plástica. Gracias por ello.

Saga

He sido testigo de cómo María de Sagarra busca con olfato infalible las ideas que con rapidez atrapa con su cámara. Convierte en imágenes las casas, las cosas, los monumentos y los momentos con avidez, pero sin desperdiciar pixeles, como si los pixeles costaran un mundo.

Los fotógrafos analógicos atesoran fotos sin disparar, que son como amores no consumados, porque el nitrato de plata es caro. María actúa como un fotógrafo del siglo XIX con una Nikon d80: no desperdicia ni un solo disparo, quiere ser certera. La foto es buena de una vez, se enamora ¡et voilà! Disparar como si su cámara fuera un subfusil AK-47 no va con ella.

El mundo partido en dos y vuelto a recomponer en composiciones simétricas que revelan su adoración por Jano. Ella tiene dos caras también, la seductora mujer criada entre dos islas, Madrid y Palma de Mallorca; y la artista empeñada en hacernos ver, o mejor, comprender, que lo que vemos en la realidad siempre puede ser explicado en su duplicidad.

La naturaleza es simétrica a veces, otras es monstruosamente informe. Se ha demostrado que entre los seres humanos el éxito en la atracción del sexo

EL MUNDO PERFECTO

opuesto tiene relación con la mayor o menor simetría del rostro.

ANTONIO BABIO ROMÁN

tectura callejera denotan la cercanía de esta profesión en algún área de su

Reflejos en el ojo privilegiado de la cámara de María, sus imágenes de arqui-

vida.

Venecia, bella anciana decrépita, la China imperial desaparecida, Hong Kong decadente con la torre de I. M. Pei (de nuevo arquitectura) organizando la fotografía en torno a una caótica macro urbe. Me pregunto la relación de María con la fatalidad tras disfrutar de la imagen tomada en París de un puente sobre el Sena. Podrías cruzarlo un millón de veces y siempre aparecerías en la misma orilla.

María se empeña en crear un mundo perfecto a través de sus obras: lo consigue creando sus simetrías imposibles. Mientras, el resto de los mortales nos conformaremos con ver sólo la mitad que ella.

Saga

Desde los inicios de la civilización, el hombre ha querido guardar recuerdos de su actividad. Era un intento de eternizar lo vivido, el intento de dar cuenta de algo que pasó, sorprender los elementos que causaron impresión en formatos que no serían borrados por el paso del tiempo. En el momento en que el hombre sospechó por primera vez que se estaba muriendo, nació también el arte, que era el lenguaje infinito y sublime de la eternidad y el deseo de trascendencia. En los inicios, el arte se dirigía, desde las tristes entrañas del hombre, a la exterioridad, donde esperaba encontrar permanencia sin renuncia.

Así, las escenas de caza y pesca, los rituales, los ciervos de los petroglifos de Pontevedra o las representaciones circulares de las comunidades primitivas, son actos artísticos auténticos. No quieren ser fuentes históricas para un recuerdo colectivo sino que son, simplemente, manifestaciones sublimes que buscan la trascendencia.

A causa del rápido e implacable desarrollo tecnológico y su im-

RETRATOS DEL RETRATADOR

plementación en un mundo cada vez más globalizado, hoy día todo está en proceso de reconfiguración. En lo que a nosotros nos atañe, en tanto revista de arte con el propósito de señalar los actos artísticos y a sus creadores, la misión es cada vez más compleja: ¿cómo diferenciar entre las miles de propuestas que vemos y escoger a las más adecuadas? Por delante de nuestros ojos, que juzgan, critican, aceptan, alaban y descar-

FABIANNI BELEMUSKI

tan, pasan cada día más y más arte y artistas. ¡Cuánto ha cambiado el mundo en los últimos veinte años! Las tribus primitivas no tenían los instrumentos necesarios para inmortalizar sus actividades vitales y estamos seguros de que los que lo hacían – dibujadores de ciervos, por ejemplo – eran creadores, puesto que se atrevían a vivir a unas alturas que los demás ni siquiera contemplaban. Mientras los miembros de la aldea estaban de caza, un loco de remate esculpía unos círculos en una piedra: silencio, se está creando, el hombre que ha descubierto su finitud se lamenta y llora, ¡quiere trascender!

Pero en nuestros días parece imposible que en Occidente haya una casa sin una cámara digital, o por lo menos una Agfa de único uso. Todos nos podemos convertir en retratadores de nuestro propio deseo de trascender, guardando imágenes de circunstancias que cobran significado con el paso del tiempo. Todos somos potenciales creadores. Pero algunos respiran otro aire, un no sé qué oxígeno que les traslada del estado laxo de amanuense al nivel superior de creador.

Lucian Muntean es uno de ellos, un fotógrafo preocupado por retratar lo olvidado cotidiano por banal (como por ejemplo el pincel que pinta las letras, palabras o conceptos de la escritura japonesa), en tanto que medio para alcanzar un fin artístico. Muntean, a través de su obra está transformando en arte el mismísimo proceso artístico, propuesta, cuanto menos, inédita. Fotografiar el proceso, en su serie Japonisme, eludiendo el resultado final, tiene un significado profundo: en el arte es

Lucian Muntean

importante tanto el producto acabado (por ejemplo un cuadro) como la idea que llevó a él, la preparación, los cambios sufridos a lo largo del nacimiento, el proceso creador.

¡Cuánto habría significado para nosotros tener un archivo fotográfico de la creación de Mona Lisa! Tal vez el enigma de la sonrisa se desvanecería. El trabajo de Lucian Muntean es más el arte de crear que la creación misma, y la idea de retratar el proceso conducente al arte convierte al trabajo en creación misma.

La reconfiguración de las artes, de la creación pictórica y fotográfica, se está haciendo bajo la sombra todopoderosa de las tecnologías y mientras el arte se esté reinventando para que dentro de veinte años podamos hablar de los años diez, señalando y diferenciando con criterio las corrientes que ahora parecen desordenadas, hacen falta retratadores del proceso artístico – ellos mismos participantes – como Lucian Muntean, cuyas lupas sirven de guías e intérpretes de una permanente revolución.

Lucian Muntean

Esta primavera, se cumplirán dos años desde que aconteció un milagro en mi vida. Este milagro se llama deporte, en muchas de sus

5:14 Sus manos, como anillos de oro

variedades (levantamiento de pesas, saltar la cuerda, jogging, ejerci-

engastados de jacintos;

cios pliométricos, entrenamientos con el saco de boxeo etc.) las cua-

Su cuerpo, como claro marfil cubierto

les encontré unidas de manera más completa en el entrenamiento preparativo para los combates de boxeo, el más difícil y complejo

de zafiros.

deporte. Trabajando en el campo cultural, he observado muchas ve-

5:15 Sus piernas, como columnas de

ces, la actitud llena de desprecio de muchos intelectuales hacia la

mármol fundadas sobre basas de oro

gente que dedica su tiempo a las actividades físicas, como si la pre-

fino; Su aspecto como el Líbano, escogido

ocupación por el deporte fuera vanidad en relación al aspecto físico o prueba de un intelecto flaco (sólo los que no tienen la capacidad mental de hacer otra cosa escogen el deporte).

como los cedros. (Cantar de los Cantares)

Ofrezco al deporte hasta 2 horas por día, 6 días a la semana, y lo que el deporte me ofrece en cambio es una inexplicable sensación de euforia. El placer máximo que siento al perder la respiración después de un entrenamiento ante el saco de boxeo no puede ser igualado por nada. Es la euforia de la sensación de poder absoluto; he salido de lo físico, me he burlado del pobre cuerpo transpirado y maltratado, del

ARTE VS. DEPORTE

corazón que rompe mi pecho, de los pulmones que andan locos por bombear aire en las células torturadas. Pero yo he vencido a la célula, he luchado con la carne que tiembla, he demostrado que no soy sólo carne y hueso. Soy el espíritu que vence a la materia, soy Israel que

EVA DEFESES

lucha toda la noche con el ángel de Dios. Yo soy Dios, soy mi propia obra de arte, soy mi artista personal, soy mente y poder. No soy una mujer sin fuerza, soy yo quien decide cuándo y cómo respiro, soy más que mi cuerpo y demostrarme esto todos los días me llena de euforia. El sentir que si diera un puñetazo al muro, éste podría vacilar y caer (por más absurdo que fuera esta idea), es el éxtasis del ser humano que se ha conquistado a sí proprio. La luz que parece locura en los ojos de los deportistas al final de una competición es la luz del hombre que ha alcanzado, por un segundo, la inmortalidad, transformando la materia en espíritu, sometiendo la carne, disciplinándola, torturándola, conquistándola. Ésta también es una forma de arte, o tal vez hasta una actitud religiosa.

Cuando pensamos en el arte, nos viene a la cabeza de inmediato la estética, aunque el arte se proclame autosuficiente. El arte no tiene que expresar lo bello para tener valor, pero siglos y siglos de arte parecen subrayarnos que no somos tan amantes del arte sólo por el arte. Nos gusta lo bello, la estética, y el arte nos ofrece momentos sublimes en este sentido.

Uno de los objetos de estudio del arte es, fue y será el cuerpo humano. Aquí las cosas han tomado un curso que aún no me puedo explicar. Aunque el cuerpo femenino representado en el arte se fue cambiando tras la moda de cada época, el cuerpo masculino parece retener, desde los antiguos hasta los medievales, y hasta los días de hoy

David de Miguel Ángel , detalle, 1501 - 1504Mármol blanco, 4,1 m de altura[1]Galería de la Academia, Florencia

David de Miguel Ángel, 1501 - 1504 Mármol blanco, 4,1 m de altura Galería de la Academia, Florencia

las mismas proporciones.

actividad tienen un efecto similar en el cerebro. Cuanto más la usamos, cuanto más la sometemos a un mayor esfuerzo, mejor

Otra cosa que ha cambiado es que hoy se hace una diferencia entre

es nuestra circulación y más apta se vuelve esa parte del cere-

los que se dedican a la actividad física y los que se dedican a la inte-

bro.”

lectual. En contra de la percepción antigua “Mens sana in corpore sano” (expresada, curiosamente, por un poeta y no por un deportista,

Entre los deportes, un lugar principal lo ocupan las artes mar-

Juvenal), y de la increíble tradición atlética y cultural de la Antigua

ciales, que requieren un aprendizaje y coordinación de los mo-

Grecia (si, se trata de la misma Grecia de los filósofos y poetas), hoy

vimientos: “El ejercicio que requiere el aprendizaje de movi-

en día, esos mundos están completamente separados, y hasta se miran

mientos complejos afecta a nuestros cerebros de otras formas.

con animosidad, sobre todo por parte de los que pertenecen al mundo

La danza moderna, el baloncesto y las artes marciales incluyen

intelectual. Dedicar tiempo al deporte es igual hoy en día a no poder

multitud de movimientos coordinados; practicarlos hace que

hacer algo más, es decir, pensar. ¿Por qué saltar la cuerda durante

crezcan más conexiones entre las neuronas. Nuevas investiga-

media hora si puedes tumbarte perezosamente en el sofá y garabatear

ciones indican que estos tipos de ejercicio afectan también a los

algunos versos blancos o algún esbozo “abstracto”? ¿Qué será más

ganglios basales y al corpus callosum, con lo que agudizan la

difícil?

memoria e incrementan la capacidad de dominar información nueva. Puede que esas áreas se deterioren un poco con la edad,

Evidentemente, cada persona tiene su proprio camino y no debemos

pero no es inevitable. Conservar la memoria y reparar las co-

ser todos campeones olímpicos. Pero, lo que yo aprecio en el mundo

nexiones cerebrales debilitadas depende de la estimulación. A

del deporte es la imposibilidad de presentar excusas. Es aquí donde

la mayoría, cuando nos acercamos a los cincuenta años, se nos

el mundo de los intelectuales tiene mucho que aprender. El deporte es

frena la mente. Esa lentificación generalizada afecta a casi todo

un mundo duro y sincero, que separa claramente a los buenos de los

lo que hacemos, desde nuestro tiempo de reacción a la rapidez

peores. No hay deportistas que gritan que “no son entendidos”; la

con que aprendemos o recordamos. Ello sucede en parte porque

separación entre bueno y malo es muy drástica y fácil de hacer. En el

el cuerpo se vuelve menos eficaz al repartir nutrientes al cere-

mundo del arte y de la literatura, por ejemplo, los cánones que miden

bro. El antídoto: el ejercicio, conseguir que lleguen más nu-

el valor son subjetivos y también sería imposible de otro modo. Pero

trientes al cerebro. También pueden decaer las funciones de un

esto ha dejado abierta la puerta para los miles de poetas mediocres y

cerebro viejo por una disminución de los niveles de dopamina

desentendidos, de genios artísticos auto-proclamados que acusan al

que cruzan las sinapsis. El ejercicio físico también eleva esos

público y a los críticos de no ser capaces de entender sus

niveles de dopamina.”

“creaciones”. ¿Dónde están los deportistas que lloran por no ser entendidos? ¿Los que podrían ser campeones olímpicos pero no pueden

A nivel estético, parece que sufrimos de la misma ceguera. He

ni acabar la partida? ¿Por qué un boxeador que pierde por knock-out

visto en la tele (lo reconozco, lo he puesto en Replay varias

no puede presentar la famosa excusa de que el árbitro no haya enten-

veces) un increíble punto de vista masculino comentado por

dido su gran talento?

Mircea Badea (1) que pretende que el modelo masculino del tipo Hugh Jackman no gusta a las mujeres de modo natural y

La medicina de hoy les da la razón a los antiguos y estudios científi-

espontaneo, sino solamente por ser actor en Hollywood y apa-

cos insisten en la importancia del ejercicio físico para un buen funcio-

recer en las revistas.

namiento del cerebro, pero ¿cuántas personas les hacen caso? En su libro “El cerebro: manual de instrucciones” John Ratey, profesor en

I beg to differ, como dicen los ingleses. Estaba pensando,

la Universidad de Harvard explica los beneficios del deporte para el

mientras que escuchaba el programa, en un posible manifiesto

cerebro: “Está claro que el ejercicio mejora el cuerpo, pero algunos

masculino (igualmente absurdo), de los hombres en contra del

de los hallazgos más apasionantes señalan los efectos positivos que

David de Miguel Ángel.

tiene para la salud mental. Primero, aumenta la cantidad de sangre que llega al cerebro. Y se ha visto que puede aumentar el número y la

Vamos a echar un vistazo a esta estatua. Observamos de inme-

densidad de los vasos sanguíneos en las áreas donde más se los nece-

diato que las normas estéticas que gobernaban en el tiempo de

sita: en la corteza motriz y en el cerebelo. Por lo tanto, además de su

Miguel Ángel están conformes con los de nuestros tiempos y

bien conocido efecto en el aumento de los vasos sanguíneos y en la

con Hugh Jackman. Me pregunto: ¿será que las mujeres en el

mejora de la circulación en el corazón, parece que el ejercicio o la

tiempo de Miguel Ángel volvían atrás sus miradas “horrorizadas”

En el Antiguo Testamento narra detalles picantes de la vida del rey

por el abdomen “6-pack”, los brazos fuertes donde pulsan las ve-

judío, su perdición por la bella Bat-sheba, que estaba casada. El

nas (quien ha levantado pesas sabe lo difícil que es conseguir que

Eros andaba, en los tiempos bíblicos, mano a mano con las artes

esas venas del bíceps sobresalgan), las piernas musculosas y la

marciales y la belleza física. El pasaje en que David, ya hombre en

espalda tan embriagadamente ancha del atlético rey de Israel lle-

todo el poder de la palabra, endurecido en batallas, con músculos de

gado a tierras florentinas? Algo me dice que las mujeres del año

acero, ve a Bat-sheba bañándose, es uno de los más eróticos por la

1500 miraban a este súper-musculoso David exactamente como lo

naturalidad del impulso sexual en tal hombre. ¿Es este episodio tan

miran las mujeres del año 2011, sin que ninguna revista, ningún

alejado de los descubrimientos científicos sobre la relación entre el

Hollywood influenciara las en su admiración.

entrenamiento físico y un mayor deseo y rendimiento sexual? David, por su humanidad y por su capacidad de cometer también erro-

Pero ¿quién es este David, inmortalizado en un bloque de piedra

res, enamorándose de una mujer casada, es, hasta hoy, una de las

tan duro como los bíceps y oblicuos abdominales de cualquier

más amadas figuras de la Biblia, tal como también lo sugiere su

atleta o actor del año 2011? ¿Por qué gustaba él a las mujeres,

nombre, “el amado” (¿por las mujeres?).

desde las israelitas del año 1010 a.c, pasando por las italianas del 1500 hasta las mujeres modernas? ¿Qué tenía él tan significativo?

Pero David era más que un guerrero y un amante. Era músico y

¿Cuáles eran las cualidades de este hombre y qué es lo que ha

poeta. 73 de los salmos de la Biblia son atribuidos a David. Además

cambiado en nuestra percepción femenina de lo que significa ser

de su naturaleza impetuosa y pasional, David, tal y como se nos

un hombre atractivo? Y, sobre todo, ¿por qué odiaban los hombres

muestra en los salmos, es también filósofo, psicólogo, escritor y

a David y, si hubieran tenido un blog, por qué habrían escritos

sobre todo un hombre extremadamente inteligente y lleno de sensi-

manifiestos en su contra?

bilidad. ¿Qué más podrían desear las mujeres? Un guerrero poeta,

David era, en primer lugar, hermoso físicamente y el Antiguo

para conseguir a la mujer amada, por la que se enamora a primera

Testamento insiste en la belleza física del joven rey judío: “y era

vista…

músico con ojos bonitos, pasional y capaz de romper cualquier ley

rubio, hermoso de ojos, y de buen parecer. Entonces Dios dijo: Levántate y úngelo, porque éste es.” (1 Samuel, 16:12)Además de

A lo largo del Antiguo Testamento, nos encontramos con muchas

sus ojos bonitos con los que ha conquistado al propio Dios, pare-

referencias a la importancia de la belleza física tanto en hombres

ce que David se entrenaba, era valiente y le gustaban las luchas,

como en mujeres (¿quién podría olvidar a Sarah, tan bella que su

siendo reprendido por su hermano Eliab debido a su amor por

marido Abraham tenía que pasarse por su hermano por miedo a la

“

éstas: Y oyéndole hablar Eliab su hermano mayor con aquellos

envidia de los otros hombres, o a la Reina Esther -cuya celebración

hombres, se encendió en ira contra David y dijo: ¿Para qué has

anual, Purim, se acerca- quien por su belleza e inteligencia ha con-

descendido acá? ¿y a quién has dejado aquellas pocas ovejas en el

seguido salvar al pueblo judío de la muerte preparada por el malva-

desierto? Yo conozco tu soberbia y la malicia de tu corazón, que

do Haman, o a la increíble Judith, quien consigue entrar gracias a su

para ver la batalla has venido.” (1 Samuel, 17:28)

belleza hasta el cuarto del rey enemigo y tiene el valor de cortarle la cabeza?), culminando, como es obvio, en el Cantar de los Cantares.

Pero David, joven, bello, orgulloso, no se limitaba a observar las

Las bellas, valientes e inteligentes mujeres de la Biblia han sabido

luchas. David nos explica en sus propias palabras cuál era su for-

utilizar estas cualidades y tomar, cuando la historia lo pedía, el lu-

ma de entrenar y lo trae como prueba de su capacidad de luchar

gar de los hombres. Vamos a ver qué es lo que aprecia Sulamita en

contra Goliat. Estos entrenamientos del pastor que se convertiría

los hombres de Israel:

en el guerrero número uno de Israel incluían correr y la lucha

3:7 He aquí es la litera de Salomón;

cuerpo a cuerpo con las bestias salvajes: “David respondió a Saúl:

Sesenta valientes la rodean,

Tu siervo era pastor de las ovejas de su padre; y cuando venía un

De los fuertes de Israel.

león, o un oso, y tomaba algún cordero de la manada,

salía yo

3:8 Todos ellos tienen espadas, diestros en la guerra;

tras él, y lo hería, y lo libraba de su boca; y si se levantaba contra

Cada uno su espada sobre su muslo,

mí, yo le echaba mano de la quijada, y lo hería y lo mataba.

Por los temores de la noche.

Fuese león, fuese oso, tu siervo lo mataba; (I Samuel 17:34)

Paso a paso, Sulamita describe a su amado: músculos bíceps y

David, el joven guapo, entrenado y valiente provoca, exactamente

tríceps fuertes, manos embellecidas por venas nerviosas que pulsan

como acontecería en los días de hoy, la terrible envidia del Rey

con el esplendor de las piedras preciosas, pecho ancho y poderoso

Saúl que intentará en vano matarlo.

como un escudo, piernas musculosas y resistentes como muros,

David , detalle Miguel Ángelo Buonarotti

El Rey David, Nicolas Cordier, Basilica di Santa Maria Maggiore

La creación de Adán, detalle Miguel Ángel Buonarroti

todo en él es fuerza majestuosa. 5:14 Sus manos, como anillos de oro engastados de jacintos; Su cuerpo, como claro marfil cubierto de zafiros. 5:15 Sus piernas, como columnas de mármol fundadas sobre basas de oro fino; Su aspecto como el Líbano, escogido como los cedros. (Cántico de los Cánticos) Si intentáramos reconstruir un modelo a partir de la descripción de la mujer llegaríamos a algo semejante al David de Miguel Ángel o a un deportista o hasta a Hugh Jackman. Los cánones que dictan la belleza masculina no se han modificado desde el comienzo del mundo hasta hoy, nos dice Miguel Ángel y su musculoso Adam. No creo que haga falta subrayar que el musculoso y pasional amante del Cantar de los Cantares no es otro que el propio Rey SaEl Púgil en reposo (Inv. 1055), (escultura en bronce)

lomón, tan famoso por su gran sabiduría. El Talmud nos ofrece la explicación por esta preferencia de Dios por la belleza física manifestada repetidamente en la Biblia. El ser humano es la obra prima de Dios. Ya que Dios ha dado al hombre tanto cuerpo como alma, esto subraya la igualdad entre las dos partes. El cuerpo no es menos importante que el alma. Si pensáramos de esta manera, nos burlaríamos de la obra de Dios. La perfección buscada en la Biblia y en el Talmud se refiere a una dobla perfección, física y espiritual. Más que eso, la perfección espiritual no puede existir sin la física. El ser humano tiene el deber supremo de embellecer, adornar y cuidar de la obra divina, del cuerpo y del alma que Dios le ha dado. Así, en una vida gobernada por los principios dietéticos e higiénicos de la Torah se puede ayudar al cuerpo a alcanzar la perfección, tanto de la belleza como de la limpieza y salud. Los rabinos del Talmud son muy claros en esto, entre las cualidades exigidas para que la shekhinah (2) brille encima de una persona, se encuentran un cuerpo bien construido y un aspecto majestuoso. Hoy en día, por un cuerpo bien construido entendemos uno atlético, musculoso, armonioso. Creo que los de aquel entonces no estaban lejos de esta misma percepción. Conforme un aforismo rabínico “la limpieza física lleva a la limpieza espiritual”, y por limpieza física no se entiende solamente lavarse. Un cuerpo bello, armonioso, y sobre todo limpio, parece ser el ideal estético

judío. Lo intelectual y lo espiritual sólo pueden avanzar y triunfar en

vaba los mismos símbolos tan característicos y conocidos hoy:

estas condiciones físicas en que el cuerpo y la mente funcionan unidos.

los vendajes de las muñecas, que en aquel entonces eran de

El cuerpo fuerte y sano hará una mente fuerte y sana. Algo parecido al

piel.

verso del poeta latino. Para los que no tienen conocimientos de deporte, el boxeo no Dejemos atrás las pasiones y luchas del Antiguo Testamento y mire-

es más que una pelea fea entre dos hombres, que demuestra el

mos hacia el santuario de la filosofía y de la actividad física: la Antigua

instinto animal del ser humano, que nos lleva hacia el estado de

Grecia. Extrañamente, la misma cultura que ha dado al mundo la filo-

salvajes y nos degrada. Para quienes han tratado por lo menos

sofía más pura también ha ofrecido el ideal estético llevado hasta el

una vez de vendar sus muñecas y ponerse los guantes, el boxeo

límite, el atlético. ¿Cómo podían convivir estas dos corrientes que hoy

es un deporte complejo que requiere una sola cosa: la perfec-

en día son tan diferentes? Los griegos ponían en el centro de su vida al

ción en la alineación total de la mente con el cuerpo.

ser humano y trataban de perfeccionarlo, tanto deportiva como culturalmente. Los dos campos eran vistos en conjunto y llevaban al mismo

El boxeador Emil Pop, campeón europeo de kick-boxing, es el

objetivo: la perfección del hombre. La institución “gymnasium”, la sala

ejemplo vivo de esta vieja historia de amor entre el cuerpo y la

de fitness de hoy, era más que un lugar donde atletas desnudos pelea-

mente que lo habita. Semejante a la búsqueda entre hombre y

ban en luchas greco-romanas. Era un lugar donde los filósofos se junta-

mujer para completarse en un único ser superior que pueda

ban para tertulias, donde los jóvenes recibían educación y los profeso-

funcionar al más alto nivel y capacidad, la mente se une con el

res ofrecían instrucción. Era un lugar donde se intercambiaban ideas y

cuerpo en el éxtasis único del esfuerzo físico. Quien oye a Emil

se generaba el conocimiento al mismo tiempo que se perfeccionaba el

Pop hablar descubre algo muy poco frecuente: pasión llevada

cuerpo. Espíritu y cuerpo, ambos beneficiaban al máximo: intelecto y

hasta más allá de cualquier límite del dolor, de la resistencia,

músculos, estética y moral, éstas son las perdidas lecciones de la Anti-

del cansancio, de la edad…

gua Grecia. Del deporte, y del boxeo en particular, he aprendido que no hay El régimen físico durísimo que seguían los atletas griegos creaba ca-

límites. El sentimiento embriagador de poder cuando te das

racteres fuertes, capaces de brillar después en los campos artísticos,

cuenta de que puedes dar órdenes a tu mente y hacer que tu

culturales, de resistir al trabajo, de acostumbrarse a la lucha con la

cuerpo ultrapase cualquier obstáculo, es sólo una ínfima parte

mente. Los jóvenes griegos aprendían a utilizar la fuerza de la mente

de las muchas sensaciones irreales y beneficios físicos y

para dominar a su cuerpo. Es así que se obtiene la liberación y comien-

psíquicos que te ofrece el deporte.

za la excelencia (pericia). Cualquier acto de creación es en primer lugar

Arte o combate, estética o vanidad, el deporte repone al ser

una lucha de la mente. Si la mente está ejercitada, y es resistente, segu-

humano en su normalidad dual, con una perfección física e

ra de su capacidad, entonces su producción será mejor y mayor en

intelectual. Lo opuesto es contrario a la propia naturaleza

cualquier campo.

humana. El deporte representa la ley de la normalidad y no viceversa.

Hoy en día, por los conocimientos que tenemos, sabemos que esto realmente ocurre. La actividad física reduce el estrés, oxigena, refresca,

He reclamado mi cuerpo y he descubierto que soy más que

fortalece, genera resistencia física y mental, ofrece momentos de éxta-

cuerpo. Ésta es la increíble lección del deporte que se convierte

sis en agonía (la palabra griega agon significa competición).

después en la lección del arte y de la estética.

Los deportes preferidos de las olimpiadas griegas era los de combate y contacto corporal (el full-contact de hoy), es decir las artes marciales (Marte, el dios latino de la guerra no es otro que el griego Ares, que está representado en tantas esculturas como un hombre muy atlético). Hoy, las artes marciales han sobrevivido y se han perfeccionado, juntando arte y ciencia, mente y cuerpo, en el afán de alcanzar la misma perfección dual del hombre del Antiguo Testamento o de las Olimpiadas griegas. Desde las arenas griegas hasta los días de hoy, el boxeo ha

----(1)

realizador del programa En la Boca de la Prensa

sido el deporte-arte estrella de las élites deportistas. Con raíces en la Ilíada de Homero, siglo VIII a.c, el boxeo de los griegos antiguos lle-

Mircea Badea es un hombre de televisión rumano,

(2)

Shekhinah

- presencia, radiancia de Dios, en

Hebreo

The Project “Homo Urbanus Europeanus” (HUE) is the fruit of 3 years of work and has already been exhibited in 31 European capitals. His author, the photographic artist Jean Marc Caracci, has covered the urban places of the European man in the same way that an archeologist searches for, digs up and tries to reconstruct the primitive spaces of the first humanoids. Nevertheless, neither vessels, spear heads nor rupestrian paintings are brought to light – maybe some graffiti and street painting – but spaces which are still present in front of the lens and of the human eye. This regards the “homo sapiens” who lives in geometrical spaces formed by rectilinear lines, parallels and angles which transform themselves into lights and shadows that may afterwards recreate them. This regards us, the Europeans.

The photographies are in black and white, shades that are adequate to the urbanscape which we are accustomed with (steel constructions, sidewalks, façades) and do not allow us to get distracted by colors. Thus, we contemplate the man who walks within his natural habitat steadily and selfconfidently, surrounded by the verticality of the arquitectonic structures, may be a metaphor of the biped pedestal of the man. There is also a clear

HOMO URBANUS EUROPEANUS

poetic emphasis when choosing the black and white. We are not in front of the great natural landscapes which the man has already distanciated himself from, but in front of landscapes which suit a new man on the evolution scale, a new human being who has had the intelligence to create his own universe, for his personal and collective use. Jean Marc Carraci shows us the personal and individual view of a child who is playing in a Commercial

HÉCTOR MARTÍNEZ SANZ

Centre of Berlin, of a man who is waiting for somebody at a street corner in Helsinki, or another one standing on the Vasco de Gama Bridge in Lisbon…

Loneliness? Jean-Marc Caracci denies it, there is nothing here to suggest the urban solitude that has been so many times expressed. On the contrary, the man who appears alone in every shot does not feel lonely, is not out of place, he travels from here to there, moves naturally, feeling the city as the refuge once offered to man by the ancient cavern. The city surrounds him like a cloak, works as a frame for him – as in Athens II, Stockholm I or Sofia II -, reflects him – as in Luxemburg II, or Ljubljana-, or even threatens him – like in London I. Man and city melt together. According to Jean Marc Caracci, there is no contradiction between them, and the artist does not seek the ordinary “against nature” message. It also differentiates itself from another line of urban photography, centered upon the human mass as principal element, like the epicenter of a city. In HUE we have the basic defining elements of an urban photography: it is sufficient for this to have a person, a building, and crossroads. Jean Marc Caracci plays with these elements until he succeeds in making the light of Madrid I or Vienna II for instance to act as a focus on the human protagonist and the building behind him while shadows sustain and protect them.

Nevertheless, there are several works that go further and deeper into a more symbolic field, or, at least, into a more hermeneutical space. I am talking

Berlín I, Jean-Marc Caracci

London Jean-Marc Caracci

for instance about Athens I where the human character pro-

which the movement is implied by the presence of persons whose

ceeds on the marked path and does not shorten his way using

walking we can prolong in a natural manner. The general quick shot is

the middle short cut. It is normal. All of us would chose the

dominant in the series, suitable for emphasizing the human figure with-

stoned road, especially in a well cared for garden. However the

out losing its background, that is to emphasize the human being within

perspective of this photography could suggest this new attitude

the city. This technique, together with the usage of neutral angulations

of the urban man, who chooses to walk down the firm road of

and low angle shots as alternatives, signifies more rhetoric and puts an

civilization and does not take risks and launch himself head-

emphasis on the importance of the chosen theme.

long. It is the educated attitude of not walking on the grass, or, to put it simply, of the man who does not want to stain his

To sum up, what Jean Marc Caracci brings us is documental photogra-

shoes. It is not criticism. I say it once more. This is about us,

phy in which he pursues and makes the most of subtle aesthetic

the Europeans. The façades may smile to us – Vilnius II – cre-

touches that the photographic medium offers in terms of light, shadows

ating beautiful effects of symmetry; we can find enormous

and geometry. Thus he is very similar to a pioneer of this anti-pictorial

barcodes – Luxemburg –which contrast the horizontal lines of

tendency of the photography, Paul Strand, who advised: “First of all

the pedestrian’s shirt, or the optical effects of the passers-by

you have to take a good look at the things around you, your immediate

who seem to be walking on the border of a litter bin – Stock-

surroundings. If you are alive then this may mean something to you,

holm- .

and if you have sufficient interest in photography and know how to use it, you will want to photograph this very meaning.” (Paul Strand, Letter

We quickly discover a great deal of effort put in creating symmetrical balance – Reykjavik II- in places where the cuboid and trapezoidal forms are predominant – Madrid II or Oslo I, thus counterbalancing the elements and creating harmony. Each image is carefully thought of and prepared in a way similar to dramaturgic scenography or the cinematographic take in

to Students of Photography, 1923)

Reikiavik II, Jean-Marc Caracci

Athènes, Jean-Marc Caracci 41

In 2000, Eran Eisen published his book of poems Between Us, a biographical

BETWEEN ERAN EISEN

versified essay on romantic experiences. I read several of these poems in Niram Art magazine (Nº15-16), 9 years after their publication. More than ever, I found precision of the expression and of the use of language. Eran Eisen ex-

AND US

emplifies with his poetry the constant battle of the poem with the word, the struggle between emotion and reason. And it is not casual, as one is about to discover.

HÉCTOR MARTÍNEZ SANZ

Eran Eisen is a genuine strategist of writing. In Present You, his business website, I found a text entitled “Business Writing”, in which he pedagogically instructs us on the use of the expression and language and their consequences on our objectives. This is where one understands that writing can be a powerful tool when properly mastered.

One of the consequences of the writing capabilities is to express the genuine sense of will, at 100%.

Indeed, will is nothing more than impulse and intention, and it is necessary to know how to express its meaning by means of language. Will is “to want something”, but, as I used to say, this does not imply “power” just because we want it to. We must therefore be ready to give, too, when necessary. When we introduce ourselves, the language becomes essential, and this is even more important when the introduction is done in writing. But, how does one express the sense of will?

We should “feel” the written words by means of three values: direction, strength and sense and put them in the correct order.

Not every word may serve for this purpose, because each word has its own

peculiarity. The order is also of importance because we can alter what

To crush

our will confines. It is fundamental that in our writing the values of the

To torn

words complement each other, without annulling each other, that direc-

To bite

tion, strength and sense support each other from word to word. The

To control

direction allows us to expand and contract the meaning within the

You give

words by means of positive and negative loads. The strength is the force of the word, a force that we need to know how to balance and

Likewise, we can found similar aspects in the poems The Door-

moderate in order not to provoke disproportions in the text and not to

men and San Francisco. On the contrary, in the poems dedi-

hinder our expansion by being too aggressive. To draw to a close, the

cated to New York, the verbs are the ones that disappear. In

sense or the meaning is the identity of the word with its semantics, root

these poems, all the stress falls upon the substantives whose task

and origin; these are vital to know to ensure that the message can be

is to weave the image as if it were a nucleus and envelop it only

successfully conveyed, without any room for doubts, bearing in mind

by verse.

that the order of the words may alter their meaning.

Nevertheless, together with the precision and clarity obtained by giving the leading role to one or to the other grammatical cate-

When such balance is present in the text, we endow it with precision,

gory, we notice the shortness of the verse and of the poem. The

clarity, legibility and shortness. A lazy writing is of no interest, neither

lines become direct darts, without twists, without windings

is losing ourselves in the word, we do not want it to be difficult to read

where to get lost.

or to extend it more than necessary. We make ourselves appropriate to

If we take a separate look at each of the poems, new characteris-

our receptor. We give away a piece of information about ourselves and

tics emerge, unseen by the reader at this point. I am talking about

it should reach the public in a straightforward and simple manner,

the effort put in the rhythm built on parallelisms and recurrences,

without semantic, syntactical or morphological interferences, errors or

as we can see in the previously cited Waking Up. Continuous

difficulties. Our purpose is to be objective.

paradoxical counter positions are also emphasized, with the precise use of the conjunction. Let us take a look at the poem San

Hence, I followed the practical advice of Business Writing (which, as a

Francisco:

language professor, I was familiar with) and I used them as lens to take a look at the poems in the book “Between Us” where a poetic “I” intro-

Sitting

duced itself. The result of the experiment was clarifying in showing

Angry

the style in which Eran Eisen writes poetry.

In San Francisco Ten hours

The first aspect that caught my attention was the absence of adjectives

From touching

and the strong presence of verbs and pronouns. Whoever is familiar

You

with the futuristic manifestos -among which, The Manifesto for Literature, - may know that it was precisely in this manner that they em-

and Messages where the suspension marks and the counter posi-

ployed their destructive aesthetics on the syntax. In Eisen’s poems, the

tion break in and give the idea of the passing of the time between

syntax disappears, because it is the word itself that carries within it that

2 lines and with 3 simple words, the poem Where are you:

direction, strength and sense. The same happens to the verbs that are indicators of action, state and process. We can see it, for instance in

Calling you There is no answer

Waking up:

Screaming your name

When I left

Silence

You were sleeping

Where are you?

When I walked

What are you doing?

You were dreaming

Are you close,

When I came home

Or far away?

You woke up Inside me It gets even more visible in the poem Passion: To turn

where the tension is maintained in harmony until finishing up with answered questions, The Doormen:

To the first They open

Avenue

They close They invite They smile They keep

We descend from the fifteenth floor to the street, from the fifth

Day and night

to the first avenue, we travel from East to West, we pass from

The secrets!

night to morning, we descend from the sun to the typical yellow painted taxi. We feel the action and the movement without

and last but not least New York.

verbs, with the presence of only one adjective, which in New

The poems New York and Night in New York made me very curious.

York is also an epithet. All that remains - only names. Never-

In the first one, together with the previously cited counter position,

theless, we are able to reconstruct the narrative of a man who

we find ourselves in front of an interpretational ambiguity. Let us see it in full:

lives on the fifth floor on the fifth avenue in New York, who passed the night without sleeping and who showers in the morning and brushes his teeth when the sun is already at the

Restless rain

horizon, and moments later he takes a cab towards the first

Yellow controls traffic

avenue. Isn’t Eran Eisen precise and exact? Is it by magic that

Walk….don't walk…

we are able to understand all this without any verbs? It is

Second Avenue

enough to read “night” to know that he did not sleep, simply

Uptown coffee

because it names it. Nobody calls the night by its name unless

In the corner

he did not sleep well. Maybe he didn’t get a good sleep be-

People in movement

cause of other things but the poet isn’t interested in sharing

With an umbrella

them with us. The theme is the daily routine. The message is direct,

Every reader’s questions: “who is in the centre of the city and who in

accurate,

short,

clear…and

reaches

every-

body..lyrically.

a corner? The coffee or the persons in movement? In this case we notice that the order of the words is fundamental: we rapidly under-

Poetry is not Business Writing...or is it? The poet portrays

stand that the persons in movement are in the centre of the city, and

himself. And if Ortega y Gasset proclaimed that the objective

that the café is drunk in a corner, where the movement is impossible.

of a philosopher was not to write badly, so that he couldn’t be

However, the coffee, the persons in movement, the city centre and

understood, we can also say that making himself obscure is

the corner must happen simultaneously and this simultaneity is mag-

definitely not the aim of a poet. Eran Eisen wants to be under-

nificently expressed without more words, just by altering the order of the current and necessary ones.

stood. The poet should not make things difficult by excessive and baroque decorations, by horror vacui, exaggerations in the name of aestheticism. What is fundamental is to communicate,

Likewise, it is enough, in Night in New York, to pay attention to the

because the language, oral or written, is for Eran Eisen, com-

order of the elements in order to sense the downward action by fol-

munication between him and the other. Showing oneself is

lowing a logical line:

courage, the literary value lies in revealing oneself and not hiding behind intricate usage of the language. Eran Eisen East

comes “between us” by means of his word.

And West Fifteenth floor Fifth Avenue Night Morning Tooth Brush Sun Yellow Cab

Poems translated into English from Hebrew by Eran Eisen English version of the text by Eva Defeses

Eran eisen

BETWEEN US POETRY RECITAL 3 countries 15 persons 2 languages

maDRID — tel aviv — berlin

S-a vorbit despre nemulţumirile pe care le-a avut MDP, cum vă spuneau prietenii în perioada când locuiaţi în ţară. Erau acelaşi cu ale majorităţii românilor ? Am locuit în ţară până la începutul lui august 1990, iar nemulţumirile mele au fost aceleaşi cu nemulţumirile milioanelor de români care au trăit dictatura lui Ceauşescu: lipsa de produse de primă necesitate, lipsa de higienă, lipsa de apă, lipsa de curent electric şi de gaz şi de lemn de foc şi de benzină, lipsa de justiţie, lipsa de respect, lipsa de recunoaştere a valorilor au fost nemulţumirile unei naţiuni! Înţeleg că în ţara în care ai trăit din 1963, anul naşterii, lucrurile nu se potriveau firii tale şi ai decis să pleci din ţară pentru a începe o aventură de o viaţă în Elveţia …

INTERVIU CU SCRIITORUL MARIUS DANIEL POPESCU

Aventura în Elveţia a început în România, în martie 1990, pe când conduceam la Braşov revista „Replica”, un săptămânal ce ieşea în 20.000 de exemplare şi se vindea foarte bine. Un mic grup de elveţieni, fete şi băieţi, studenţi, au venit să cunoască România de după Ceauşescu, iar eu mam îndrăgostit de o elveţiancă ce făcea parte din acest grup. Cum şi ea se îndrăgostise de mine şi a venit de cinci ori din Elveţia să mă vadă în ţară, în timp de cinci luni, am decis amândoi să ne căsătorim şi să trăim în Elveţia. Am plecat din ţară pe 1 august 1990. Cum nu ştiam nimic din Limba franceză, aventura sau viaţa în Elveţia a început cu învaţarea Limbii franceze. N-am fost niciodată la cursuri de Limbă franceză, am învăţat-o singur, cu dicţionare, cu cărţi, ziare şi emisiuni de la televizor. Am început imediat să muncesc ca să-mi întreţin mica familie, soţia era încă studentă la ştiinţe politice la Lausanne. Am muncit ca vopsitor de ferestre, ca tăietor de lemne şi, la numai un an de Elveţia, am fost angajat ca şofer de autobuz şi troleibuz la Lausanne. Aveam permisul de camion din ţară! Pe plan literar, am început relativ repede să scriu poezie direct în franceză şi, la numai cinci ani de Limbă franceză, am publicat primul volum de poezie scris direct în franceza: "4 x 4, poeme cu tracţiune integrală". Mi-am făcut mulţi prieteni scriitori şi ziarişti, am început să le cunosc bine literatura şi critica literară, să le simt şi să le trăiesc din plin viaţa literară. De ce crezi că revistele literare şi critica din ţară nu te-au perceput ca pe un autor important până la premiul "Robert Walser", deşi încă din perioada în care locuiai în România, erai un poet vizibil, publicând patru volume până la plecare? Da, în ţară am fost un "poet vizibil", mai ales prin "radicalismul" tipului meu de poezie care, pentru un critic literar de la noi, nu era poezie ci... proză: "Marius Daniel Popescu nu scrie poezie, el scrie proză!". Am avut parte de o "vizibilitate" superbă şi binefăcătoare din partea prietenilor din Braşov, Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu. Prin Grupul de la Braşov, am devenit prieten cu mulţi poeţi, scriitori şi critici literari din ţară. Vizibilitatea redusă din partea anumitor critici literari şi a revistelor literare se datorează "structurilor şi ierarhiilor literare" de la noi. Eu sunt un poet "marginal", cu o formulă poetică ce neagă stilurile literare. Eu sunt un "independent", un fel de "sălbatic" care nu se supune "sistemului", la propriu şi la figurat. Ai aplicat această „formulă poetică ce neagă stilurile literare” şi pentru volumul care, în 2006, ţi-a adus Premiul „Rilke”? Premiul „Rilke” a fost prima mare surpriză pe care am avut-o în domeniul literar elveţian. Am luat acest premiu cu un volum de poezii inedite, în Limba franceză, inspirate din detaliile vieţii de zi cu zi de aici. Am descrieri minuţioasa ale unor gesturi simple, pe care le întâlnim peste tot în lume. Nu mă aşteptam ca juriul să aprecieze aşa de mult viziunea mea poetică a sacralizării banalului. Pentru mine totul este sacru, totul este poezie, adică literatură. Eu sunt un sensibil permanent.

REALIZAT DE GABRIEL ARGEŞEANU 46

Cât de important este Premiul „Robert Walser“ în girarea valorii unui prozator? Premiul "Robert Walser" este cel mai prestigios premiu literar din toată

Marius Daniel Popescu, născut în 1963 la Craiova, s-a stabilit din 1990 la Laussane, în Elveţia. Student la Facultatea de Silvicultura din Braşov, MDP, care urmase iniţial Şcoala de silvicultură de la Braşov, a fost atras de literatură şi a fost un apropiat al grupului de la Braşov, format pe atunci din Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Simona Popescu. Până la plecarea din ţară a scris patru volume de poezie, iar după emigrare, primul volum pe care l -a scos a fost tot de versuri, "4x4, poemes tout terrains" (1995), pentru care primeşte premiul „Rilke”. "Simfonia lupului" este romanul cu care a obţinut premiul "Robert Walser", în valoare de 20.000 de euro, care se acordă, din 1978, de municipalitatea oraşului Biel/Bienne, locul de naştere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956).

Elveţia. Câştigarea acestui premiu oferă o deschidere enormă pentru scriitor şi cărţile sale, pentru traduceri şi posibilitatea de a se exprima în public, în ziare sau prin conferinţe şi colocvii. Sunt invitat peste tot în Europa, am fost chiar şi reprezentantul francofoniei în Iran. Anul trecut am reprezentat România la un mare festival literar în Franţa. Premiile prestigioase te obligă să-ţi asumi "creaţia" şi să o dezvolţi, prin cărţile următoare şi prin "comunicarea" paralelă, în toate mediile sociale, pe toate "scenele" literare: în şcoli şi facultăţi, teatre şi colocvii, ziare şi reviste etc. Ai spus la un moment dat că „n-avem structurile, sistemul cultural care să ne permită o asemenea forţă”, făcând o comparaţie cu sistemul de evaluare al francezilor privind calităţile literare. Cum funcţionează sistemul francez? De ce crezi că trebuie să se raporteze la acesta şi cel românesc? La francezi, împotriva faptului că sistemul cultural este foarte centralizat, el se impune şi printr-o diversificare enormă. La ei, există tradiţia literară, prestigioasă şi ea, se vehiculează mai ales prin premiile prestigioase ce se decernează anual. Există, deci, o concurenţă imensă între juriile acestor premii, pentru a descoperi şi promova noutăţi literare în sensul cel mai bun al cuvântului. Există o concurenţă enormă între editurile prestigioase de la Paris, francezii se luptă de la egal la egal cu literatura germană şi engleză, cu literatura americană şi cu toate literaturile din lume. Francezii oferă un spaţiu enorm dezbaterilor şi schimburilor de idei, ei sunt obişnuiţi cu valoarea literară, ei au un mare respect pentru literatura ce revendică ceva, pentru scriitorii ce se disting prin forţă şi originalitate, francezii te supun "maratonului" de idei, implicându-te zi de zi pe scena imensă a "tratativelor literare". La francezi, cel mai important este

scriitorul, nu criticul literar sau editura sau revista literară sau sponsorul. Să nu uităm că Mihai Eminescu a fost şi va rămâne pentru eternitate un scriitor revendicativ, înainte de a fi un scriitor "cu stil"! Ce revendică scriitorul român? Ce critică scriitorul român? Ce aşteaptă criticul literar român de la un scriitor român? Problema literară românească este veche şi complexă, ea are "bube în cap" de tot felul: de ce la noi nu avem un Balzac sau un Zola din zilele noastre de acum, cu stilul lui modernist sau postmodernist? Pentru că nu avem detaşarea suficientă, reculul necesar, la nivel de individ sau de "gaşca literară" sau de minister al culturii, de a asuma, în creaţia literară, monstruozităţile şi frumuseţile româneşti. Rezervorul literar românesc, la propriu şi la figurat, a fost şi rămâne enorm. Problema noastră este că acest rezervor se "împute" sub soarele binevoitor al şefilor culturali de tot felul. Într-o literatură puternică, şefii culturali sunt scriitorii şi nu ceilalţi. Spuneai undeva că Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi Jean-Louis Kuffer au fost definitorii în trecerea pe care aţi făcut-o de la poezie la proză. Tot ei te-au determinat să „dirijezi” această autobiografie a timpului trăit până la un anumit moment, „Simfonia lupului", care ţi-a atras comparaţia cu Raymond Carver, romanul cu care ai şi obţinut cel mai râvnit premiu pentru debut, „Robert Walser”, în valoare de 20.000 de euro ? Cu „Simfonia lupului” am făcut pasajul de la poezie la proză. Cu Gheorghe Crăciun şi cu Alexandru Muşina vorbeam, când ne întâlneam în ţară sau prin telefon, despre maniera de a surprinde în literatură ceea ce trăisem până în decembrie 1989 şi chiar după aceste evenimente istorice din ţară. George îmi spunea „scrie în

fiecare zi măcar o frază, scrie precum un copil ce spune sincer ce are de spus!”, Sandu m-a încurajat şi el tot timpul spunându-mi „tu eşti cel ce poate să scrie despre ceea ce am trăit noi atunci!”. Aceşti doi prieteni au reprezentat şi reprezintă mult pentru mine, în formarea mea permanentă ca scriitor. La început a fost poezia şi poezia rămâne prezentă chiar şi în „Simfonia lupului”: un profesor universitar şi critic literar francez, din Lyon, a spus că „Simfonia lupului” este o poezie, un poem de patru sute de pagini! „Şocul” ce m-a impulsionat să scriu „proză” sau „poem în proză”, să trec la o „lucrare de anvergură”, a fost o discuţie de aproape o noapte întreagă pe care am avut-o cu prietenul Jean-Louis Kuffer, scriitor, critic literar şi ziarist, din Elveţia. Eu îi povesteam scene din viaţa românească din anii dictaturii lui Ceauşescu, iar el, din cinci în cinci minute, mă întrerupea spunându-mi: „Asta trebuie să faci tu, să spargi gheaţa, să ne povesteşti cu forţa ta această viaţă românească plină de dureri şi de fericire, fără judecată de valori!”. Pe la două noaptea, fiind la el acasă, într-o imensă şi frumoasă cabană la munte, i-am cerut maşina lui de scris şi hârtie, l-am trimis la culcare şi m-am apucat să scriu. În câteva ore am scris 20 de pagini ce reprezintă începutul acestei „simfonii”. „Culorile rândunicii” continuă „Simfonia lupului”. Vorbesc aici despre un anumit tip de familie românească, povestesc scene din viaţa noastră de zi cu zi, fie din epoca dictaturii, fie din perioada ce a urmat dictaturii. Avem un rezervor literar imens în viaţa românească şi sper să surprind cât mai multe elemente ale acestui „rezervor românesc literar”. Un critic teleormănean, Gheorghe Stroe, făcea o observaţie justă, în foarte multe cazuri verificabilă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeţii au cam terminat ce aveau de spus. Argumentul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură prea devreme, deoarece îi lipseşte experienţa de viaţă şi experienţa textului. Dacă ar fi să dăm crezare acestor afirmaţii, atunci putem înţelege de ce Nicolae Filimon scoate „Ciocoii vechi şi noi” la 44 de ani, Constantin Ţoiu şi Octavian Paller apar editorial mult după 40 de ani. Nu trebuie uitată Şcoala de la Târgovişte, reprezentată de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Ţopa, Costache Olăreanu, care au elaborat un program de a veni la vârsta maturităţii în literatură, adică după al patrulea deceniu de viaţă. Ieşind din spaţiul literaturii noastre, Stendhal debutează la 44 de ani şi la 47 de ani publică „Roşu şi negru”; Cervantes la 37 de ani debuta cu un roman pastoral, dar prima parte din Don Quijote o publica la 58 de ani; Flaubert după 56 de ani. Apoi intervin nişte circumstanţe aparte, spre exemplu Ştefan Augustin Doinaş a debutat la 43 de ani din cauza unor împrejurări proprii anilor ’50. Dar există şi decizia autorului, aşa cum William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1983, a debutat la 43 de ani cu „Împăratul muştelor”. În cazul tău, putem considera că odată cu impunerea prozatorului, poezia va pierde din intensitate? Da, vârsta, experienţa literară au o contribuţie în trecerea de la poezie la proză sau în începerea unei opere în proză. Cu cât ai mai multe experienţe de viaţă şi literare, mai ales prin citirea multor cărţi, poţi să „ataci” cu mai multe şanse de reuşită romanul sau nuvela. Ştiu că voi învăţa tot timpul şi până la moarte, din experienţele vieţii reale şi din lecturile mele. Ce cărţi vor fi mai „mature” decât altele, aceasta nu eu o voi spune, ci criticii literari, poate chiar la zeci de ani după moartea autorului. Important este să continuăm să percepem literarul din jurul nostru şi din noi înşine şi să-l „traducem” pe hârtie, în cuvinte, în acest limbaj ce este în acelaşi timp finit şi infinit. Consideri că actuala deschidere a criticii şi editurilor din ţară spre ceea ce scrieţi, se poate traduce ca fiind o recuperare a scriitorul Marius Daniel Popescu pentru literatura română? Până acum am avut patru critici literare foarte bune în ţară, legate de „Simfonia lupului”, însă nu cred că aceasta reprezintă o „deschidere” a criticilor noştri în ceea ce priveşte observarea,

analiza şi interpretarea muncii mele literare de până acum. Sunt luat în seamă precum un scriitor ce a produs senzaţie şi atât. Dacă în Occident am fost invitat să-mi prezint „literatura” în cel puţin o sută de locuri, în ţară, nimeni nu m-a invitat să vorbim, să discutăm, să analizăm ceea ce se întâmplă cu mine sau cu literatura noastră sau cu literatura, în general. Editurile din ţară cred că ele sunt deschise persoanei mele, cărţilor mele, au tot interesul să mă integreze în programul lor editorial, editurile nu mai funcţionează ca înainte, ele nu mai sunt „sub tutelă”, editurile noastre sunt mult mai avansate decât critica literară din ţară, mult mai deschise şi mai întreprinzătoare, editurile încep să -şi joace adevăratul rol, acela de a descoperi scriitori. Am observat că mulţi pun în aceeaşi balanţă scriitorul şi şoferul de autobuz, considerându-vă chiar un excentric din acest punct de vedere. Azi poţi fi şofer, mâine gazetar, poate funcţionar, dar prozator, poet, dramaturg sau critic vei fi clipă de clipă, până la sfârşitul vieţii. Dacă am continua să adiţionăm aceste calităţi, am ajunge la situaţii ridicole. De exemplu, ce am putea spune despre poetul interbelic Ştefan Roll, pseudonimul lui Dinu Gheorghe, că este poet – lăptar? Despre Panait Istrati, la debutul cu „Chira Chiralina”, că este prozator – zugrav? Ion Creangă era institutor, George Călinescu şi Eugen Lovinescu erau profesori şi lista este inepuizabilă. Este necesară disocierea între scriitor şi profesia lui zilnică? Scriitorul şi şoferul de autobuz sunt de fapt două personaje distincte, ce se întâlnesc din când în când, ce se „intersectează” sau se „confundă” unul cu altul, atunci când cuvântul se apleacă spre „realul transportului public” sau când un element al acestui „real al transportului public” încearcă să se transforme în cuvânt. Lumea ce ne înconjoară conţine miliarde de elemente ce se găsesc într-o permanentă schimbare, modificare, adaptare, renaştere sau chiar dispariţie, mediul „şoferului” este o mică parte, o parte infimă a societăţii, mediul scriitorului, pentru mine, reprezintă tendinţa spre infinit, dorinţa de a percepe şi de a înţelege cât mai multe detalii, aspecte, nuanţe ale lumii ce ne înconjoară, ce ne „face şi desface”. Cei ce nu fac distincţia între scriitor şi şofer, cred că se interesează mai puţin de aspectul „literatură” şi dau o mare importanţă aspectului „original” al persoanei, al individului în carne şi oase, ei caută „senzaţia” sau „scandalul jurnalistic”, doresc „provocarea” publicului prin o reinventare a raportului scriitor-societate: se pare că au tendinţa să creadă că un şofer nu poate să „vadă” lumea, fiind şi scriitor, la fel de bine precum un profesor de liceu sau de facultate; sau, în cazurile cele mai bune, pentru scriitor, doresc să pună accentul pe „revelaţia” scriitorului ce provine dintr-o „lume de jos”, „şoferească”, neobişnuită cu „vorbele mari”. Adevărul este că nu exista şcoală pentru scriitori, nu exista diplome pentru meseria de scriitor pentru simplul fapt că a fi scriitor nu este o meserie. Un scriitor, cum o spuneţi dumneavoastră în formularea întrebării, poate să facă orice meserie, putem întâlni scriitori cu o meserie sau mai multe meserii şi putem întâlni scriitori fără nicio meserie. Obişnuit cu „variaţiile ziaristice”, eu mă supun, mă adaptez tuturor „viziunilor jurnalistice”, nu mă deranjează să fiu asociat şoferului sau altor „originalităţi”, cum ar fi „străinul” adică „l'étranger”. La postul naţional de televiziune am văzut un reportaj în care se relata că ai ţinut un atelier literar într-o închisoare şi chiar ai impresariat apariţia a două cărţi semnate de o persoană aflată în detenţie. „Premiile prestigioase te obligă să-ţi asumi creaţia şi să o dezvolţi (…) şi prin comunicarea paralelă, în toate mediile sociale”, ca să revin la unul din răspunsurile date, te obligă să socializezi şi în lumea deţinuţilor ? Am ţinut un atelier literar într-o închisoare elveţiană de maximă securitate, timp de doi ani, fiind angajat de stat, cu jumătate de normă. Doi dintre deţinuţi, unul francez şi altul italian, scriau foarte bine şi se inspirau din trecutul lor, mai mult sau mai puţin „banditesc”. Surprins de calităţile literare ale textelor celor doi, i-am

prezentat editorului meu elveţian, prin textele lor, iar francezul a avut mai mult noroc decât italianul, el a fost editat la început cu un roman autobiografic, după aceea cu o carte de poezie, iar acum o lună cu un volum de nuvele. Jean şi-a plătit datoria către societate, nu mai este de mult timp în închisoare, continuă să scrie şi să-şi promoveze cărţile, editorul îi publică textele. Deci, revenind la una din întrebările dumneavoastră, pot să afirm că este posibil să fii scriitor-puşcăriaş nu numai scriitor-profesor, scriitor-zugrav, scriitor-medic sau scriitorşofer.

Gabriel ARGEŞEANU (16 februarie 1968 )

Borges spunea că: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este că la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Dar, privind această revoltă continuă împotriva încătuşării politice a eu-lui, pe care spui că ai trăit-o în ţară, a mai fost loc şi de modele literare? În felul lui, Borges avea dreptate. Această „imitare” a altor scriitori eu o trăiesc mai ales atunci când citesc o carte, o trăiesc ca şi cum aş fi scris-o eu însumi, iar de aici încolo „imitarea” se împleteşte cu o „admiraţie” a celuilalt, ce reiese din „confundarea” cu textul, cu sensurile ce sunt date prin text, cu celălalt autor. Eu nu am modele, am însă foarte mulţi scriitori ce „mă îndrumă”, ei sunt români şi elveţieni, francezi şi germani, africani şi americani, israelieni şi palestinieni, sudamericani şi ruşi, polonezi şi finlandezi, ei sunt de pe toate continentele, de toate vârstele și de toate religiile. Mă „inspir” de peste tot, din tot felul de opere şi din toate secvenţele vieţii de zi cu zi. Încerc să fiu eu însumi, să scot la lumină unicitatea personală, „vedeniile” literare ce-mi aparţin. Experienţa revistei „Replica” de la Braşov, revistă studenţească, te-a ajutat să propui publicului elveţian de limbă franceză „Le persil” (Pătrunjelul). Se vând cele 1200 de exemplare în ţara ciocolatei şi cantoanelor? Din 2004, am început să scot acest ziar literar ce a reuşit să se „instaleze” confortabil în universul literar elveţian de limbă franceză. Am scos până acum 26 de numere, iar oficialităţile culturale elveţiene o apreciază şi o sponsorizează. Public poezie şi proză, persoane cunoscute şi necunoscute, public mai ales tineri ce au nevoie de recunoaștere şi înţelegere din partea celor deja afirmaţi. Revista este căutată chiar la Paris şi sunt pe cale să inventez un sistem de difuzare în Franţa. Am 400 de abonaţi şi încă vreo 400 de persoane ce o cumpără de fiecare dată când apare.

Publicistică în: Convorbiri literare, Poesis, Observatorul de Toronto, Fereastra, Dealul melcilor, Euromuseum, Cetatea culturală, Oglinda literară, Foaie pentru minte şi literatură, Drum, Meandre, Sud, Mesagerul de Teleorman, Umbrela, Placebo, Gazeta de Teleorman, Caligraf, Informaţia Teleormanului, Teleormanul, Presa, Contrasens, Mara, Agero Stutgard, Agonia.ro.

Cărţi publicate: Dialoguri convexe, interviuri, vol. I (Ed. Tipoalex, 2000); Convorbiri cu Marin Codreanu („Ed. SemnE, Bucureşti, 2008). Dialoguri convexe, interviuri, vol. II (în curs de apariţie) Prezent în antologiile: "Festin cu reverii nobiliare" (Ed. EuroVida, 1999) , „Nepoţii lui Moromete” ( Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006) şi „Vlăstarele câmpiei” (Ed. Paco, 2009) Membru fondator al Asociaţiilor culturale „Mileniul 3”, ”Drum” şi „Nicolae Titulescu”.

Ne aşteptăm, Marius Daniel Popescu, numai la „Culorile rândunicii”, continuarea „Simfoniei lupului”, în acest an? Nu, lucrez la trei cărţii: „Culorile rândunicii”, „Clasa” şi „Omul de la gara din Lyon”. Sper să termin măcar una dintre ele până în toamnă, pentru a o putea publica anul viitor.

Manifestul bărbaților împotriva lui “Brațele-i sunt de aur cu topaze împodobite, pieptul lui e scut de fildeș cu safire ferecat. Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur așezate. Infățișarea lui e ca Libanul și e măreț ca cedrul” (Cântarea cântărilor 5, 15-16)

ARTA VS. SPORT EVA DEFESES

David al lui Michelangelo In această primăvară, se împlinesc 2 ani de când s-a întâmplat un miracol în viața mea. Acest miracol se numește sport, în multe din variantele lui (ridicare de greutăți, coardă, jogging, exerciții pliometrice, etc), pe care le-am găsit înmanuncheate într-un mod desăvârșit în antrenamentul pregătitor pentru meciurile de box, cel mai greu și complex sport. Lucrând în domeniul cultural, am observat de multe ori atitudinea disprețuitoare a multor intelectuali pentru oricine care își dedică timpul activității fizice ca și cum preocuparea pentru sport ar însemna ori vanitate în legatură cu aspectul fizic, ori dovadă de intelect slab (numai cei pe care nu îi duce mintea să facă altceva aleg sportul). Dăruiesc sportului 1-2 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, și ceea ce el îmi dăruiește mie este o inexplicabilă senzație de euforie. Plăcerea maximă pe care o simt când îmi pierd respirația după un antrenament la sacul de box nu poate fi egalată de nimic. Este euforia senzației de putere absolută; am ieșit din fizic, mi-am bătut joc de sărmanul corp asudat și maltrat, de inima care îmi sparge pieptul și plămânii care sunt înnebuniți să pompeze aer în celulele chinuite. Am învins celula, m-am luptat cu carnea tremurândă, am dovedit că nu sunt numai carne și os, sunt spiritul care învinge materia, sunt Israel care se luptă toată noaptea cu îngerul lui Dumnezeu. Sunt Dumnezeu, sunt propia mea operă de artă, sunt artistul meu personal, sunt minte și tărie. Nu sunt o femeie emotivă și fără putere, eu decid când respir, cum respir, sunt mai mult decât corpul meu și să îmi demonstrez asta în fiecare zi mă umple de euforie. Să simți că dacă ai da un pumn zidului, acesta s-ar clătina și ar cădea în fața ta (oricât de nerealist ar fi acest lucru) este extazul omului care s-a învins pe sine. Lumina care aduce a nebunie din ochii sportivilor la sfârșitul unei competiții este lumina omului care a atins, preț de o secundă nemurirea, transformând materia în spirit, subjugând carnea, disciplinând-o, chinuind-o, cucerind-o. Este și aceasta o formă de artă, ba mai mult, o atitudine religioasă. Când ne gândim la artă, ne gândim, imediat la estetică, deși arta se proclamă autosuficientă. Ea nu trebuie să exprime frumosul ca sa aibă valoare, dar secole de artă par să sublinieze că, pe undeva, nu suntem totuși atât de iubitori de artă doar de dragul artei. Ne place frumosul, estetica, și arta ne oferă momente sublime în acest sens. Unul dintre obiectele de studiu ale artei este, a fost și va fi, corpul omenesc. Aici, lucrurile au luat o întorsătură pe care încă nu mi-o explic, deși corpul feminin reprezentat în artă s-a schimbat după moda epocii respective, corpul masculin pare a păstra, de la antici, la medievali și până în zilele noastre aceleași proporții. Ceea ce s-a schimbat, de asemenea, este deosebirea care se face astăzi între cei care se dedică activității fizice și celei intelectuale. In pofida ideei antice “Mens sana in corpore sano” (culmea, exprimată de un poet și nu de un sportiv, Juvenal) și a incredibilei tradiții atletice și culturale a Greciei antice (da, este vorba vorba de aceeași Grecie a filosofilor și poeților!), astăzi, aceste lumi sunt complet separate, ba chiar mai mult se privesc cu dușmănie, mai ales din partea celor

David de Michelangelo, 1501 - 1504 Marmura alba, 4,1 m

care aparțin taberei intelectului. A dedica timp sportului este egalat azi cu a nu putea să faci mai mult, adica a gândi. De ce să sari coarda o jumătate de oră când poți să lenevești pe canapea și să mâzgalești niște versuri albe sau un desen așa-zis abstract? Oare ce este mai greu de făcut? Timpul pierdut prin sport nu este însă pierdut dacă îl dedici, intelectual fiind, mâncatului peste măsură, băutului și fumatului. Aceste 3 activități, în mod clar, ajută la pogorârea muzei, artistice sau literare, după caz. Evident, fiecare are chemarea lui și nu trebuie să fim toți campioni olimpici sculptați în piatră. Dar, ceea ce apreciez eu la lumea sportului este neputința de a aduce scuze. Aici, lumea intelectuală ar avea multe de învățat. Sportul este dur și sincer, desparte într-un mod clar pe cei buni de cei mai puțin buni. Nu există sportivi neînțeleși, despărțirea care se face între bun și rău este drastică și ușor de făcut. In lumea artei și a literaturii, de exemplu, canoanele prin care se măsoară valorea sunt subiective și nici nu se poate să fie altcumva. Dar, acest lucru a lăsat ușa deschisă miilor de poeți mediocri neînțeleși, de genii artistice autoproclamate care acuză publicul sau criticii de neputință în a le înțelege și prețui “creațiile”. Unde sunt oare sportivii neînțeleși? Campionii care ar fi putut să fie olimpici dar nu sunt în stare nici să termine cursa? De ce un pugilist doborat prin knock-out nu poate aduce scuza neînțelegerii arbitrului asupra marelui său talent? Medicina de astăzi le da dreptate anticilor și studiile științifice

insistă asupra importanței exercițiului fizic pentru sănătatea creierului, dar câți oameni urmează aceste sfaturi? In cartea “Creierul, Manual de funcționare”, John Ratey, profesor la Harvard Medical School, explică multiplele beneficii ale activității fizice asupra creierului: “Este clar faptul că exercițiul fizic îmbunătățește forma fizică, dar noi cercetări pasionante arată efectele pozitive pe care le are și pentru sănătatea mintală. In primul rând, determină creșterea cantității de sânge care ajunge la creier, ceea ce duce la creșterea numărului și densității de vase sangvine în zonele în care este cea mai mare nevoie: scoarța motrică și cerebelul. Prin urmare, pe lângă beneficiile deja cunoscute asupra sistemului circulator și inimii, activitatea fizică are un efect similar asupra creierului. Cu cât ne mișcăm mai mult, cu cât efortul este mai mare, cu atât se îmbunătățește circulația și această zonă cerebrală devine mai aptă”. Intre numeroasele forme de activitate fizică, un loc însemnat îl ocupă artele marțiale, care necesită o învățare de noi mișcări și coordonare. In aceeași carte, se explică: “Exercițiul fizic ce implică învățare de mișcări complexe afectează creierul în alte moduri. Dansul modern sau artele marțiale includ o multitudine de mișcări coordonate. Prin practicarea lor, se produce o creștere a conexiunilor între neuroni. Noi studii indică faptul că acest tip de exercițiu fizic afectează și ganglionii bazali și corpus callosum, ceea ce determină o creștere a memoriei și a capacității de a domina informație nouă. Aceste 2 zone se deteriorează cu vârsta, dar acest lucru nu este inevitabil. Conservarea memoriei și repararea conexiunilor cerebrale

Tineri pugilisti, Akrotiri (Santorini) fresca

Discobolul

deteriorate depind de stimulare. In jurul vârstei de 50 de ani, se produce o încetinire a minții. Aceasta încetinire generalizată afectează tot ceea ce facem, de la timpul de reacție la rapiditatea cu care învățăm sau memorăm. Această degradare se produce, în parte, deoarece corpul devine mai ineficient în a trimite nutrienți către creier. Antidotul este exercițiul fizic prin care crește distribuția de elemente nutritive către creier. Această degradare a funcțiilor cerebrale la vârstnici se poate datora, de asemenea, unei scăderi a nivelului de dopamină care traversează sinapsele. Exercițiul fizic determină o creștere a dopaminei.” La nivel estetic, se pare că suferim de aceeași orbire. Am vizionat, (recunosc, pe replay, de nenumărate ori) un incredibil punct de vedere masculin comentat de Mircea Badea, conform căruia modelul masculin gen Hugh Jackman place femeilor nu în mod natural și spontan ci doar pentru că este vedeta de la Hollywood și apare în reviste. I beg to differ, cum spun englezii. Mă gândeam, în timp ce ascultam emisiunea, la un posibil manifest (la fel de absurd), al bărbaților împotriva lui David al lui Michelangelo. Haideți să aruncăm o privire asupra acestei sculpturi. Observăm imediat că normele estetice care guvernau pe timpul lui Michelangelo sunt în vigoare și la Hugh Jackman în zilele noastre. Oare femeile de pe timpul lui Michelangelo își întorceau cu oroare privirile de la abdomenul 6-pack, brațele vânjoase pe care pulsează vinele (cine a ridicat vreodata haltere știe ce înseamnă vinele de pe biceps și cât de greu este să le scoți în evidență), picioarele musculoase și spatele amețitor de lat al atleticului rege al Israelului poposit pe meleaguri florentine? Ceva îmi spune că femeile de la 1500 se uitau la acest super-musculos David exact cum uită și cele din anul 2011, fără ca nimeni, nici un sondaj, nici un Hollywood, nici o revistă, să le influențeze admirația. Si totuși, cine este acest David imortalizat la 1500 în blocul de piatră la fel de dur ca bicepsul și oblicii abdominali ai oricărui atlet sau actor hollywoodian din 2011? De ce plăcea el femeilor, de la femeile israelite din anii 1010 i.e.n la italiencele de la 1500 și la toate femeile din timpurile moderne? Ce avea el atât de semnificativ? Care erau calitățile acestui bărbat și ce s-a schimbat de atunci până astăzi în percepția noastră, a femeilor, în legătură cu ce ne atrage la un barbat? Si mai ales, de ce bărbații îl urau pe David și, dacă ar fi avut blog, ar fi scris manifeste împotriva lui? David era în primul rând frumos fizic și Vechiul Testament insistă pe frumusețea fizică a tânărului rege evreu: “Acela era bălan, cu ochi frumoși și plăcut la față. Atunci Domnul a zis: “Scoală de-l unge, căci acesta este!” (I Regi, 11:12). Pe lângă ochii lui frumoși care l-au cucerit pe însuși Dumnezeu, se pare că David se antrena fizic, era viteaz și îi plăceau luptele, pentru aceasta fiind mustrat de fratele său mai mare, Eliab: “Pentru ce ai venit aici și cu cine ai lăsat acele puține oi în pustiu? Eu cunosc mândria ta și inima ta cea rea. Ai venit să privești la luptă!” (I Regi 17,28) Insă, David, tânăr, frumos, mândru, nu se limita la a privi luptele. David explică singur antrenamentele pe care le urma și le aduce ca mărturie pentru putința sa de a se lupta cu Goliat. Aceste

antrenamente ale păstorului ce urma să devină războinicul numarul 1 al Israelului includeau alergarea și lupta corp la corp cu fiarele sălbatice. “Robul tău a păscut oile tatălui său și când se întâmpla să vină leul sau ursul să ia vreo oaie din turmă, atunci eu alergam după el și i-o luam din gura lui; iar dacă el se arunca asupra mea, eu îl apucam de coamă și-l loveam până îl ucideam. Si urși și lei a ucis robul tău”. (I Regi 17: 34-36) David, tânărul cel frumos, antrenat și viteaz provoacă, exact cum s-ar întâmpla în zilele noastre, invidia teribilă a regelui Saul care va încerca, în van, să îl distrugă. Vechiul Testament narează cu lux de amanunte alte detalii picante din viața regelui evreu, și anume, pierderea sa pentru frumoasa Bat-sheba, care era căsătorită. Erosul mergea, pe timpurile biblice, mână în mână cu artele marțiale și frumusețea fizică. Pasajul în care David, bărbat în puterea vârstei, călit în lupte, cu mușchii de oțel o zărește pe Bat-sheba făcând baie este unul dintre cele mai senzuale prin naturalețea impulsului erotic la un astfel de bărbat. Este oare atât de departe acest episod de descoperirile științifice cu privire la antrenamentul fizic și creșterea dorinței și randamentului sexual? David, prin umanitatea și prin capacitatea sa de a greși îndrăgostindu-se de o femeie căsătorită rămâne până astăzi poate cea mai iubită figură a Vechiului Testament, așa cum sugerează și numele său: “cel iubit” (de femei?). Dar David era mai mult decât un razboinic și mai mult decât un crai. Era muzician și poet. 73 dintre psalmii Vechiului Testament îi sunt atribuiți lui. Pe lângă natura sa năvalnică și pasională, David, așa cum se descoperă din Psalmi, este și filosof, psiholog, scriitor și mai ales, un om extrem de inteligent și plin de sensibilitate. Oare ce altceva și-ar putea dori femeile? Un razboinic poet, muzician, cu ochi frumoși, pasional și capabil să treacă peste toate legile pentru femeia iubită, de care se îndrăgostește la prima vedere? Pe parcursul Vechiului Testament, întâlnim nenumărate referințe la importanța frumuseții fizice atât la bărbați cât și la femei, (cine o poate uita pe Sara, cea atat de frumoasă încât Avram trebuia să spună că îi este frate și nu bărbat de teama invidiei, pe Regina Esther a cărei sarbatorire anuală, Purim, se apropie, cea care prin frumusețea și inteligența ei a salvat poporul evreu de la moartea pregătită de uneltitorul Haman, sau pe incredibila Judit care a pătruns prin puterea frumuseții ei până la regele inamic și, plină de îndârjire și curaj, i-a retezat capul?) culminând, evident, în Cântarea Cântărilor. Frumoasele, curajoasele și inteligentele femei ale Vechiului Testament au știut să se foloseasca de aceste calitați și să preia, atunci când istoria o cerea, sarcina bărbaților. Să vedem ce apreciază Sulamita la bărbații Israelului “Iat-o, este ea, lectica lui Solomon, înconjurată de 60 de voinici, viteji falnici din Israel. Toți sunt înarmați, la război deprinși. Fiecare poartă sabie la șold, pentru orice întâmplare și frică de noapte”(3:7-8). Pas cu pas, Sulamita își descrie iubitul: mușchi biceps și triceps tari, împodobiți cu vine nervoase care pulsează cu strălucirea pietrelor prețioase, pieptul lat și puternic la fel ca un scut, picioare musculoase și rezistente ca niște stalpi, totul la el respiră putere și măreție: “Brațele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite, pieptul lui e scut de fildeș cu safire ferecat. Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur așezate. Infățișarea lui e ca Libanul și e măreț ca cedrul” (Cântarea cântarilor 5, 15-16)

Dacă am încerca să reconstruim un model după descrierea femeii din Cântarea Cântarilor am ajunge la ceva asemănator cu David al lui Michelangelo sau cu un sportiv sau chiar și cu Hugh Jackman. Canoanele care dictează frumusețea masculină nu s-au schimbat de la începutul lumii și până astăzi, ne spune Michelangelo și al lui musculos Adam. Nu cred că mai este cazul să subliniez că amantul frumos și pasional din Cântarea Cântărilor nu este altul decât regele Solomon, faimos pentru marea sa înțelepciune.

exersată, mai rezistentă, mai sigură de capacitatea ei, cu atât va putea produce mai mult și mai bun, în orice domeniu.

Talmudul ne oferă și explicația care stă în spatele acestei preferințe pentru frumusețea fizică manifestată de Dumnezeu în Biblie. Omul este opera supremă a lui Dumnezeu. Având în vedere faptul că Dumnezeu l-a creat pe om cu trup și cu suflet, acest lucru subliniază egalitatea dintre cele 2 părți. Trupul nu este mai prejos decât sufletul, căci să gandim astfel, ar însemna să luam în râs opera supremă a lui Dumnezeu. Perfecțiunea căutată în Torah și în Talmud se referă la o dubla perfecțiune, cea trupească și sufletească. Ba mai mult, perfecțiunea sufletească nu poate exista fără cea trupească. Omul are datoria suprema de a împodobi, înfrumuseța și îngriji opera divină. De aici, o viață guvernată de principiile dietetice și de igienă ale Torei, pentru a ajuta trupul să atingă perfecțiunea, atât a frumuseții cât și a curățeniei și sănătății. Rabinii Talmudului sunt foarte clari în privința acestui aspect: printre calitățile cerute pentru ca Shekhinah (1) să străluceasca asupra cuiva figurează un corp bine alcătuit și un aspect impunător. Astăzi, printr-un corp bine alcătuit înțelegem unul atletic, bine proporționat și musculos. Cred că cei din vechime aveau aceeași percepție. Potrivit unui aforism rabinic “curățenia fizică duce la curățenie spirituală”, iar prin curățenie fizică nu se înțelegea doar spălatul (în treacăt fie spus, normele igienice moderne încă nu au ajuns la strictețea celor talmudice). Un corp frumos, bine alcătuit și mai ales curat pare a fi idealul estetic evreiesc. Intelectul și spiritualul pot avansa și triumfa doar în acest climat fizic, mintea, trupul și sufletul funcționând la unison. Trupul puternic și sănătos va trage după el și mintea.

Sporturile preferate ale olimpiadelor grecești erau cele de contact, adică artele marțiale (Marte, zeul latin al războiului nu este altul decât grecul Ares, cel reprezentat în atâtea sculpturi ca fiind extrem de bine alcătuit).

Să lăsăm pasiunile și luptele Vechiului Testament și să ne îndreptăm atenția asupra sanctuarului filosofiei și al activității fizice, Grecia Antică. In mod bizar, aceeași cultură care a dat lumii filosofia cea mai pură, a oferit și idealul estetic adus la limită, cel atletic. Cum de puteau conviețui aceste 2 curente care sunt, astăzi, atât de diferite? Grecii puneau în centrul vieții lor ființa umană și încercau să o perfecționeze, atât pe cale sportivă cât și culturală. Cele 2 domenii erau văzute ca ducând împreună la un singur obiectiv: perfecțiunea omului. Instituția “gymnasium”, sala de sport de astăzi, era mult mai mult decât un loc unde atleți goi se antrenau în lupte greco-romane. Erau un loc unde filosofii se adunau să țină prelegeri, unde tinerii primeau educație, profesorii ofereau instruire. Era un loc unde se schimbau idei și se generau cunoștințe în același timp în care se perfecționa trupul. Spirit și trup beneficiau la maximum, intelect și mușchi, estetică și morală, acestea sunt pierdutele învățăminte ale Greciei Antice. Regimul fizic dur la care erau supuși atleții Greciei crea caractere puternice, capabile apoi să exceleze în domeniile artistice, culturale, să reziste la muncă, să se deprindă cu lupta cu mintea. Tinerii greci învățau să își folosească puterea minții pentru a–și domina corpul. Astfel, se obține eliberarea și aici începe performanța. Orice act de creație este o luptă în primul rând a minții. Cu cât mintea este mai

Astăzi, prin cunoștințele pe care le avem, știm că acest lucru chiar se întâmplă. Activitatea fizică reduce stresul, oxigenează, învigorează, generează rezistența fizică și mentală, oferă momente de extaz în agonie (pornind de la înțelesul cuvântului grecesc agon care este, de fapt, “competiție”.)

Astăzi, artele marțiale au supraviețuit și s-au perfecționat, îmbinând artă și știință, minte și trup, tinzand însă către aceeași perfecțiune duală a omului din vechime. De la arenele grecești până în zilele noastre, boxul a rămas sportul-artă al elitelor atletice. Cu rădăcini în Iliada lui Homer, sec 8 i.e.n, boxul grecilor antici arbora aceleași simboluri arhicunoscute astăzi: bandajele mainilor, care pe atunci erau făcute din piele. Pentru cei care nu au cunoștinte de sport, boxul nu este decât o păruiala între 2 oameni, care demonstrează instinctul animal al omului, ne aduce la stadiul de salbaticiuni și ne degradează. Pentru cei care au încercat măcar o dată să-și pună mânușile și să-și lege strâns încheieturile, boxul este un sport complex care are nevoie de la cine îl practică de un singur lucru: perfecțiunea în alinierea totală a minții cu trupul. Pugilistul român Emil Pop, campion european de kick-boxing, este exemplul viu al acestei vechi povești de iubire, dintre trup și mintea care îl locuiește. Ca și căutarea dintre bărbat și femeie pentru a se completa într-o singură ființă superioară și astfel să poată funcționa la cel mai înalt nivel, la maximă capacitate, mintea se unește cu trupul în extazul unic al efortului fizic. Cine îl aude pe Emil Pop vorbind, vede ceva rar, foarte rar: pasiune dusă dincolo de orice limite, ale oboselii, ale rezistenței, ale durerii, ale vârstei…Povestea lui merită un întreg articol și va fi dezbătută pe larg. De la sport și de la box, am învățat că nu există limite. Sentimentul îmbătător de putere atunci când îți dai seama că îți poți comanda mintea și corpul să treacă peste orice, este doar o fărâmă din buchetul de senzații ireale și beneficii fizice și psihice pe care ți le oferă sportul. Artă sau luptă, estetică sau vanitate, sportul repune ființa umană în normalul ei de dualitate, cu o perfecțiune fizică și intelectuală. Contrariul este împotriva naturii omenești. Sportul reprezintă legea normalului și nu invers. Mi-am reclamat trupul și am descoperit că sunt mai mult decât trup. Aceasta este incredibila lecție a sportului care se transformă, apoi, în lecția artei și a esteticii.

______________________ (1) Shekhinah - prezență, iradiere divină

„Arta este oglinda magică pe care o creăm pentru a transforma visele invizibile în imagini vizibile. Pentru a ne vedea chipul folosim o oglindă; operele de artă le folosim pentru a ne vedea sufletul” George Bernard Shaw

Poet, publicist şi artist plastic, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Constantin Severin s-a născut în 1952, în Baia de Aramă. Absolvă, în 1977, Facultatea de Chimie şi Ingi-ne-rie Chimică a Institutului Politehnic din Iaşi. Face studii postuniversitare de Economie şi democraţie (Croaţia, 1991, bursă Soros) şi Societate şi cultură (Suedia, 1993, bursă finanţată de guvernul Suediei). Dintre cele mai cunoscute scrieri titluri ale sale, amintim: Duminica realului (Editura Junimea, Iaşi - 1984); Zid şi neutrino (Editura Vlasie, Piteşti – 1994); Wall and Neutrino (Editura Minerva Press, Londra, 1997 - tradu-cere de Liviu Martinescu); Improvizaţii pe cifraj armonic (Editura Axa, Botoşani - 1998); Axolotul (Editura Maşina de Scris, Bucureşti – 1998) ; Oraşul Alchimic (Editura Dacia, Cluj-Napoca - 2002); Imperiul Sacru. Mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei (Editura Paralela 45, Piteşti - 2003).

Ca artist vizual, este membru al grupurilor 3rd Paradigm (alături de artiştii internaţionali Adrian Bayreuther, Alberto D’Assumpçao, Olga Dmytrenko şi Izabella

SEVERIN CONSTANTIN

Pavlushko) şi European Artists - Velbert, Germania, fiind prezent cu numeroase lucrări în muzee şi colecţii particulare din România, Germania, Anglia, Finlanda, SUA, Italia, Elveţia şi Ucraina. Dintre expoziţiile sale personale, amintim: Text şi Timp,

„Simbioza dintre vechi şi nou”

septembrie 2004, Complex Muzeal Bucovina, Suceava, România (inclusă în Agenda canalului TV EuroNews cu evenimentele culturale majore din Europa); Semnele

sau „Despre revoluŃia artei viitorului”

Timpului, noiembrie 2004, Galeria de Artă NahVision, Stuttgart, Germania(de asemenea inclusă în Agenda EuroNews). Aceste lucrări au fost expuse şi la Universitatea Georg August din Goettingen, Germania, în aprilie şi mai 2005; Metaforele Timpului, februarie 2006, Galeriile Velea (Transart), Bacău, România. Identităţi Matrioşka, februarie 2007, Galeria de Artă a Universităţii Ştefan cel Mare din Suceava; Oraşul Alchimic, ianuarie 2009, Galeria de Artă Lascăr Vorel, Piatra Neamţ, România (expoziţie promovată de programul Rendez-vous, EuroNews);

GHEORGHE A. STROIA

Suceava mea arhetipală, aprilie 2009, Galeria de Artă Dalype, Oslo, Norvegia; Text şi Timp. Expresionismul Arhetipal, noiembrie 2009, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, România, curator Dan Basarab Nanu (director M.A.V.).

Putem afirma că recunoaşterea naţională şi internaţională a artistului sucevean este o certitudine, talentul său manifestându-se prin crearea unor lucrările unice şi - mai presus de orice - inovatoare. Sensibilitatea artistului este cel mai bine exprimată în motto-ul său, ca o ilustrare a modului în care trăieşte şi se manifestă: “ În scrierea japoneză ideograma iubire e reprezentată printr-o inimă legată prin cuvinte”. Este un alt fel de a spune că motivaţia artei ca şi a vieţii trebuie să fie iubirea. Nu doresc să reamintesc ceea ce s-a spus despre opera distinsului artist, ci aş dori să vă împărtăşesc impresiile pe care mi le-au produs picturile sale. Am observat (şi o spun din perspectiva unui amator de artă) că fiecare operă a sa este o veritabilă poezie, o alegorie a simţurilor, o rafinată descriere a stărilor în nuanţe vii, pastelate. Îmbinând culorile spectrului luminii, într-o cromatică specială, fiecare operă a domniei-sale te va

îmbogăţi, convertindu-te în martor al genezei sau în exploratorul unui

care, pe un ton uşor profetic, spunea: “Arta este ori plagiere, ori

întreg univers artistic. Cu o rafinată atenţie pentru detalii, liniile picturilor

revoluţie”, putem afirma că arta pictorului sucevean este o

pot fi percepute ca răsfrângeri ale luminii, până dincolo de curbura

provocare.

universului. Ţi se va induce astfel senzaţia de călătorie în timp, ajungând

importante ale evoluţiei artelor frumoase. Aproape toate tablourile

(fără îndoială) să priveşti din viitor asupra panoramelor propriului

artistului au spaţii vaste, dispuse fie central, fie periferic, dar

prezent.

respectând proporţiile şi simetriile. Ele simbolizează – cel mai

Cu siguranţă, ea va deveni unul dintre reperele

probabil cerul, universul (la scară macro) şi sufletul (omul, la scară micro). Nu putem să nu amintim aici şi minunatele picturi în care Cu o minunată aplecare asupra originilor, pictorul cultivă prin lucrările

pictorul redă frumuseţea lăcaşurilor sfinte din nordul Moldovei, în

sale simbolurile iniţiatice ALFA ŞI OMEGA, prezentul fiind o ilustrare

care Dumnezeu a coborât desculţ, aducându-ne sacra lumină din

atemporală a juxtapunerii celor două axe ale creaţiei. Cu un spirit de

ceruri, pentru a-şi putea vedea supuşii de aproape. Sunt redate

revoluţionar, alătură în operele sale trecutul şi prezentul, pictura sa de tip

sfintele odoare ale ecumenismului românesc, lavrele: Suceviţa,

expresionist-arhetipal aparţinând în egală măsură viitorului. În lucrările

Putna, Moldoviţa sau Slătioara (Râşca). Cu siguranţă ar mai fi multe

sale, recunoaştem elemente ale unor artefacte, ale unor relicve, care au

de spus, dar aş pune punct aici intempestivei mele incursiuni în

menirea de a reconstitui nuanţele de

opera

originar, de

distinsului

artist,

atemporal. Observăm în

concluzionând că fiecare pictură

spaţiile geometrice ale picturilor sale,

a sa este realizată cu un penel

indubitabilul profil al Gânditorului de la

măiestru şi îmbogăţită de o

Hamangia

antropomorfe

adevărată poezie a simţurilor. O

aparţinând unor antice culturi. Cel mai des

fericită asociere de viziuni şi

utilizată este silueta de gen feminin, ca

efecte, de concepte şi simboluri,

simbol al prolificităţii şi continuităţii.

care fac din arta sa o flacără vie,

Alăturând elemente arhaice unor detalii de

ce arde cu strălucirea unei stele.

tip expresionist sau realist, pictorul creează

Cu certitudine, putem afirma –

veritabile

care

fără nicio exagerare – că arta sa

să

este o aventură, într-o lume

călătorească, cu o infinită plăcere. Picturile

necunoscută multora dintre noi,

sale nu sunt simple construcţii geometrice.

care poate fi explorată doar de cei

Registrele liniare au profunzimi relevante,

dispuşi să-şi asume riscurile unui

constituindu-se

şi

astfel de înălţător demers. Putem

orizontale, ce pot simboliza ascensiunea

spune că se preschimbă radical

sau decăderea, sacrul sau profanul. Ele pot

viziunea pe care o avem despre

fi, de asemenea, similare unor mozaicuri

artă şi despre actul artistic – în

admiratorul

şi

siluetele

punţi

cromatice,

artei

în

sale

spaţii

pe ezită

verticale

sau table de şah, semnificând piesele de

genere. Rostind taina prin taină,

puzzle ce compun viaţa – în esenţă.

Constantin Severin dă un nou

Alteori, îmbogăţite de imagini ale unor

sens simbolurilor arhetipale şi ne

capodopere din istoria artei (Jan Vermeer sau Diego Velazquez), picturile

„obligă” la o abordare mai profundă a artei. Folosind câte o culoare

sale transformă arta în porţi deschise spre nemurire. Simboluri cromatice

pentru fiecare stare a sa, pictorul construieşte (dincolo de culori) o

(cu faţetele finisate şi bine conturate) pe care pictorul de utilizează, te vor

întreagă lume, ce poate fi simţită numai transformându-ne sufletul

face să recunoşti unele asemănări cu opera brâncuşiană. Identificăm în

într-o harpă, capabilă să vibreze la fiecare atingere.

semnele grafice ale pictorului sucevean simbolurile care au însoţit dintotdeauna creaţia populară: segmente din Coloana Infinitului, spaţii

Dacă „Arta nu este ceea ce vezi, ci ceea ce îi faci pe alţii să

decorate cu simboluri ezoterice sau simboluri ale iubirii, desprinse de pe

vadă” (după cum spunea Edgar Degas), atunci pictorul sucevean

o Poartă a sărutului.

confirmă acest simplu dar profund adevăr, prin valenţele pe care opera sa le are în peisajul cultural contemporan.

Artistul foloseşte o gamă variată de culori. Astfel roşul intens se alătură galbenului iar verdele, negrul, ocrul completează magia de culori distribuite în starea lor pură. Arta lui Constantin Severin este pe cale să rescrie ori chiar să inventeze un nou vocabular artistic, prin concepţia originală şi edificatoare. În deplin consens cu viziunea marelui Gauguin

É ambição do artista encontrar uma linguagem pessoal para se exprimir.

Esta questão nunca se colocou para Teresa Ribeiro, pintora que recusa a fácil, plácida e estéril auto-satisfação de quem julga ter um domínio perfeito do seu ofício, limitando-se por isso a repetir fórmulas e aplicar técnicas de modo mecânico. Neste caso, a arte previsível encontra-se exilada.

Em mais de vinte anos de actividade, cerca de uma dezena de ciclos têm vindo a suceder-se um atrás do outro. Por vezes germinam lado a lado, mas não raro acontecem como que por rupturas bruscas, seguindo -se uma destruição repentina a uma longa gestação. Porém, convém desconfiar das aparências.

Da destruição aparente, surge então um novo ciclo, que parece tomar as devidas distâncias do seu antecessor, numa ânsia febril de desafiar as metas atingidas e os limites conhecidos, para experimentar novos caminhos, procurar novas formas e equilíbrios, arrancando-os, entre o fascínio e a repulsa, do abismo informe que antecede o momento criador.

PERPLEXIDADES E DINAMISMOS DUM

A sedução da procura revela-se como sendo a própria essência da pintura de Teresa Ribeiro. Para além da eloquência da obra, para dissipar as dúvidas bastaria ler os nomes das suas exposições e dos

SEBASTIANA FADDA

seus quadros, que apontam sempre e inequivocamente, especialmente quando lidos como um todo, para um caos do qual é urgente fazer surgir a ordem, um espanto imperioso perante os enigmas da criação e da vida, uma alegria genuína perante cada nova e inesperada descoberta, uma interrogação permanente e insatisfeita... E o que as palavras calam, as cores e as formas comunicam.

Pintar, para Teresa Ribeiro, é um acto afirmativo, em que as várias instâncias criativas convivem simultaneamente: revolta e aceitação existencial, questionamento e pacificação filosófica, jogo excitante e trabalho árduo. E é também momento solene de investigação estética. Da tapeçaria à tela, da tela ao papel, texturas e nervuras, cheios e vazios, vigor e suavidade, dureza e ternura, linhas e formas, conseguem expressar-se e atingir um rigor e uma elegância formal requintados. As rupturas bruscas definem-se então, na verdade, mostrando uma continuidade feita de pequenos sinais quase imperceptíveis, minúsculos germes destinados a transformarem-se em criaturas e criações por vezes poderosas ou fantasmáticas. Rostos que 58

espreitam, memórias antigas, sugestões de fugas, figurações alusivas, fardos vindos de tempos ancestrais, sonhos de voos, imaginações indistintas, geometrias planas e volumes insinuantes, gestualismo solto ou rasgado, trajectos que fluem e que de repente estacam e mudam de rumo… porque há sempre mundos antes impensados para explorar.

E assim chegam os Ecos e ressonâncias. Mas enquanto nós os vemos, para a sua criadora talvez eles já lá não estejam. O olhar dela tem outros horizontes. Poderemos colhê-los, um dia, quando estiverem maduros. Aqui os aguardamos.

™

NIRAM ART FUNDADOR: ROMEO NIRAM