David Michie
Magicianul din Lhasa
Un cﾄネugﾄビ novice. Un cercetﾄフor cuantic. Un secret strﾄプechi.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MICHIE, DAVID Magicianul din Lhasa : Un călugăr novice - Un cercetător cuantic - Un secret străvechi / David Michie ; trad.: Mariana Alexandru. - Bucureşti : Atman, 2016 ISBN 978-606-8758-20-6 I. Alexandru, Mariana (trad.) 821.111-32=135.1
eBook disponibil aici:
THE MAGICIAN OF LHASA Copyright © 2010 David Michie Originally published in English by Trapdoor Books US Copyright © 2016 Editura ATMAN – pentru traducerea în limba română. Reproducerea oricărui fragment din lucrarea de faţă este posibilă numai cu acordul scris al editurii.
Editura ATMAN, București, 2016 Tel: 0733.084.450 Web: http://www.editura-atman.ro E-mail: office@editura-atman.ro
David Michie
Magicianul din Lhasa
Un călugăr novice. Un cercetător cuantic. Un secret străvechi.
Traducere: Corectură:
Mariana Alexandru Irina Magdalena Nuță
Calea budismului tibetan este deopotrivă extraordinară şi profundă – nu însă şi uşoară. Cei care aleg să urmeze Dharma îşi consacră adesea mii și mii de ore practicii meditative. Ca o consecinţă a acestei călătorii interioare, un practicant avansat va dezvolta uneori abilităţi psihice, printre care şi clarviziunea. O astfel de persoană este numită un siddha sau un magician.
PROLOG
Tenzin Dorje
(pronunţat Ten-zin Door-jei)
S
Mănăstirea Zheng-po – Tibet Martie 1959
unt singur în liniştea sacră a templului, aprinzând lumânări la picioarele lui Buddha, când realizez pentru prima dată că ceva nu este deloc în regulă. ‒ Tenzin Dorje! Tresărind, mă întorc şi surprind silueta sobră a învăţătorului meu, încadrată în uşa din depărtare. ‒ În camera mea. Imediat! Pentru o clipă am de-a face cu o dilemă. Să aduci ofrande lui Buddha este considerat un privilegiu special, iar eu, ca novice în vârstă de şaisprezece ani, iau această responsabilitate foarte în serios. Aceste lumânări trebuie aprinse într-o anume ordine, fiecare flacără trebuind să fie văzută ca un dar preţios – precum mirosul de tămâie, muzică şi flori – care trebuie să fie oferit pentru binele tuturor fiinţelor. 1
Ştiu că nimic nu ar trebui să mă împiedice să săvârşesc acest ritual important, însă oare pentru bunul şi sfântul meu învăţător nu este mai importantă obedienţa? În plus, nu-mi amintesc când Lama Tsering a folosit ultima oară cuvântul „imediat”. Şi nici când a dat cineva un ordin în templu. Mai ales lama cu rangul cel mai înalt de la Zheng-po. Deşi am aprins doar jumătate din lumânări, sting repede fitilul lămpii. Făcând o plecăciune scurtă în faţa lui Buddha, ies repede afară. La asfinţit, rumoarea se răspândeşte prin mănăstirea Zheng-po precum clipocitul unei pietre aruncate într-un lac domol. Călugării bat zgomotos la toate uşile. Oamenii se agită prin curte cu o grabă nefirească. Sătenii s-au adunat în faţa biroului stareţului, discutând cu voci alarmate şi gesticulând spre vale. Strecurându-mă în sandale, îmi ridic roba deasupra genunchilor şi, renunţând la obişnuitul cod monastic, o iau la goană. Camera lui Lama Tsering este în celălalt capăt al mănăstirii, de-a lungul curţii şi dincolo de toate camerele călugărilor, chiar în ultima clădire. Chiar dacă rangul i-ar da dreptul la o cameră spaţioasă şi confortabilă, cu vedere direct spre curte, el insistă să locuiască alături de novicii lui, într-o chilie mică, la marginea mănăstirii Zheng-po. Când ajung în cameră, uşa este larg deschisă, iar podeaua, de obicei măturată, este presărată cu sfoară şi pachete pe care nu le-am văzut niciodată. Lampa arde cu flacără puternică, făcând ca silueta lui să pară chiar mai înaltă şi mai disproporţionată 2
ca niciodată, umbra răspândindu-i-se pe pereţi şi tavan cu o insistenţă neobişnuită. Nici nu am ajuns bine acolo, că mă întorc şi-l văd pe Paldon Wangmo grăbindu-se spre mine. Amândoi suntem novicii lui Lama Tsering, dar avem o legătură karmică chiar mai puternică: Paldon Wangmo este fratele meu, cu doi ani mai mare ca mine. Batem la uşa învăţătorului nostru. Lama Tsering ne face semn să intrăm, spunându-ne să închidem uşa în urma noastră. Deşi mulţimea din Zheng-po este toată un freamăt, chipul lui nu trădează niciun semn de panică. Însă gravitatea privirii sale nu se lasă ascunsă. – Aceasta este ziua de care ne-am temut încă din Anul Tigrului de Metal, zice el, uitându-se când la unul, când la celălalt, cu o seriozitate pe care nu o percepem de obicei decât înainte de un examen important. Mesagerii tocmai au sosit în sat cu vestea că Armata Roşie a pornit în marş către Lhasa. Sfinţia Sa, Dalai Lama, a fost silit să ia calea exilului. O divizie a Armatei Roşii se îndreaptă încoace, spre provincia Jangtang. În acest moment sunt la o distanţă de jumătate de zi de Zheng-po. Eu şi Paldon Wangmo nu ne putem abţine să nu schimbăm priviri. Doar în câteva propoziţii, Lama Tsering ne-a spus că lumea noastră s-a întors complet cu susul în jos. Dacă Sfinţia Sa a fost forţat să plece de la Palatul Potala, ce speranţă mai este pentru restul Tibetului? – Presupunem că Armata Roşie se îndreaptă direct spre Zheng-po, continuă repede Lama Tsering. 3
Afară, auzim o femeie din sat bocind. – Dacă merg noaptea, ar putea ajunge mâine dimineaţă. Cu siguranţă pot ajunge aici într-o zi. În alte părţi ale ţării noastre, armata distruge mănăstiri, prădându-le tezaurul, arzându-le textele sacre, torturând şi ucigând călugării. Nu e nicio îndoială că au aceleaşi intenţii şi cu Zheng-po. Din acest motiv, stareţul ne cere să părăsim locul. – Să părăsim locul? nu mă pot stăpâni eu. De ce să nu rămânem şi să ne împotrivim? – Tenzin Dorje, ţi-am arătat harta vecinei noastre China, explică el. Pentru fiecare soldat pe care l-au trimis în Tibet mai sunt alţi zece mii de soldaţi gata să îi ia locul. Chiar dacă ne dorim, asta nu este o luptă pe care s-o putem câştiga. – Dar... Paldon Wangmo se întinde pentru a-mi acoperi gura cu mâna. – Din fericire, stareţul nostru şi preoţii seniori s-au pregătit pentru această posibilitate. Toţi călugării pot alege. Se pot întoarce în sat şi continua practicarea Dharmei în secret. Sau se pot alătura preoţilor seniori pe calea exilului. Îşi ridică mâna, făcându-ne semn că nu trebuie să răspundem deocamdată. – Înainte de a spune că vreţi să ne însoţiţi în exil, trebuie să fiţi conştienţi că nu e o vreo aventură măreaţă. Călătoria spre graniţă va fi plină de pericole – Armata Roşie îi va împuşca mortal pe călugării care vor încerca să fugă. Apoi, trebuie să încercăm să străbatem munţii pe jos. Timp de trei săptămâni vom călători pe distanţe lungi, trăind doar din mâncarea pe care o putem căra. Va trebui să îndurăm multe greutăți şi suferinţe. Chiar dacă 4
vom ajunge într-un final în India, nu ştim dacă guvernul ne va permite să rămânem sau dacă ne va trimite înapoi peste graniţă. – Dar dacă ne întoarcem în satele noastre şi continuăm să ne purtăm robele, intervine Paldon Wangmo, chinezii ne vor găsi oricum şi ne vor pedepsi familiile pentru că ne-au adăpostit. Lama Tsering dă scurt din cap. – Iar dacă ne dăm jos robele, ne încălcăm jurămintele. Paldon Wangmo a fost mereu un polemist abil. – Oricum vă vom pierde ca învăţător. – E adevărat ce spui, încuviinţează Lama Tsering. Este o decizie dificilă chiar şi pentru un lama, iar voi sunteţi novici. Însă este important să alegeţi şi s-o faceţi repede. Indiferent de decizia luată – ne priveşte pe rând –, veţi avea binecuvântarea mea. De afară se aude tropăit de picioare, oamenii circulând de colo-colo. Nu e nicio îndoială de criza cu care ne confruntăm. – Îmbătrânesc, ne spune Lama Tsering, îngenunchind pentru a continua să îşi pregătească geanta de piele care zace pe podea. Dacă ar trebui să mă gândesc numai la mine, m-aş retrage într-o ascunzătoare şi mi-aş încerca norocul cu chinezii... – Nu, Lama! exclam eu. Lângă mine, Paldon Wangmo pare sfios. Întotdeauna a fost stânjenit de impetuozitatea mea. – Dar stareţul mi-a cerut să am un rol important în evacuare. – Vreau să vin cu dumneavoastră! nu mă 5
mai pot stăpâni eu, indiferent de ce crede Paldon Wangmo. – Poate că mă placi ca învăţător, avertizează Lama Tsering. Dar ca tovarăş de călătorie va fi foarte diferit. Eşti tânăr şi puternic, iar eu aş putea deveni o povară. Ce se întâmplă dacă mă prăbuşesc şi mă rănesc? – Atunci vă vom căra prin munţi, declar eu. Lângă mine, Paldon Wangmo dă din cap aprobator. Lama Tsering se uită la noi, cu o intensitate în ochii lui închişi la culoare pe care rar am văzut-o. – Foarte bine, ne spune el în cele din urmă. Puteţi veni. Dar cu o condiție importantă pe care trebuie să v-o spun.
* Câteva clipe mai târziu, părăsim camera sa pentru a ne duce în a noastră, promiţând să ne întoarcem repede. Făcându-mi drum prin agitaţia de pe coridor, nu-mi vine să cred ce condiție ne-a pus Lama Tsering. Fără nicio îndoială, aceasta este cea mai proastă zi din existenţa mănăstirii Zheng-po, însă, paradoxal, pentru mine este ziua în care mi-am descoperit adevăratul ţel. Vocaţia. Motivul pentru care am fost atras către Dharma. Deschizând uşa, privesc în cămăruţa care a fost universul meu în ultimii zece ani: cutia de lemn pentru meditaţii, de un metru pătrat; salteaua de paie de pe podeaua de pământ crăpat; rândul de robe şi ustensilele de toaletă, cele două bunuri care le sunt permise călugărilor la Zheng-po. 6
E greu de crezut că nu voi mai sta niciodată în cutia de meditaţie şi că nu voi mai dormi niciodată pe acest pat. Este şi mai incredibil că mie, Tenzin Dorje, un novice umil din satul Ling, i-a fost dat unul din cele mai rare privilegii din Zheng-po şi din tot neamul nostru. Căci alături de Paldon Wangmo şi sub îndrumarea învăţătorului meu bun şi sfânt, avem de întreprins cea mai înaltă şi sacră misiune, cea a evacuării. Asta înseamnă că fuga din Tibet va fi mult mai importantă şi mai periculoasă. Dar pentru prima oară, la vârsta de şaisprezece ani, simt în sufletul meu că am un rol important de jucat. Vremea mea a sosit.
7
CAPITOLUL UNU
Matt Lester
M
Institutul Ştiinţific Imperial – Londra Aprilie, 2007
ă aflu în ungherul strâmt şi tihnit care trece drept biroul meu, târziu într-o după-amiază de vineri înnorată, când întreaga mea lume se schimbă. – Harry vrea să te vadă în biroul său, apare în cadrul uşii, la circa jumătate de metru, Pauline Drake, înaltă, costelivă şi de neînfruntat. Se uită explicit la telefon, pe care l-am ridicat din furcă, înainte de a-mi întâlni ochii cu o uitătură de dezaprobare nostimă. – Imediat. Arunc o privire spre hârtiile presărate pe biroul meu. Este ultima vineri din lună, ceea ce înseamnă că toate fişele de pontaj trebuie să fie gata până la cinci. Ca manager de cercetare pentru Nanobot, sunt responsabil de analiza activităţilor echipei şi sunt mândru că nu am ratat niciun deadline. Însă nu îi stă în caracter lui Harry să-şi trimită 9
secretara formidabilă jos, de la etajul al treilea. Sigur s-a întâmplat ceva. Puţin mai târziu, mă ridic de la birou. Nu este o manevră simplă. Trebuie să te ridici din scaun la patruzeci şi cinci de grade, pentru a evita să loveşti rafturile de deasupra, înainte de a-ţi face loc, câte un picior pe rând, prin deschizătura strâmtă dintre birou şi dulap. Urmează plimbarea prin labirintul de coridoare şi urcatul a patru etaje pe o scară din lemn îngustă, ce miroase a dezinfectant industrial şi blană de câine udă. Îndreptându-mă spre zona open-space de la etajul al treilea, devin conştient de oamenii care se holbează şi vorbesc în şoaptă. Când dau cu ochii de câteva persoane de la Resurse Umane, acestea privesc în altă parte, stânjenite. Cu siguranţă s-a întâmplat ceva. Pentru a ajunge la biroul din colţ, mai întâi trebuie să trec prin anticamera unde Pauline s-a întors să lucreze, fără zgomot, la calculator. Face un semn din cap către uşa lui Harry. În mod ciudat, este închisă. Şi mai ciudat, o linişte neobişnuită s-a aşternut în biroul său, în locul familiarei explozii orchestrale. Îl găsesc pe Harry stând în picioare, uitându-se pe fereastră la priveliștea deloc impresionantă a rețelei gri și încâlcite de şine care se întâlnesc în staţia King’s Cross. După braţele încrucişate şi în mod ciudat retrase, am impresia că mă aşteaptă special pe mine. La apariţia mea gesticulează tăcut către un scaun de la biroul său. Harry Saddler este modelul perfect al profesorului nebun, cu câteva excentricităţi care 10
completează perfect tabloul. În vârstă de cincizeci şi ceva de ani, purtând ochelari şi o claie de păr cărunt şi ţepos, a fost la vremea sa un cercetător premiat. Circumstanţe recente l-au forţat să devină expert în sfera parteneriatelor public-private. El a fost cel care a salvat institutul vechi de secole şi toate slujbele noastre prin semnarea doar cu un an în urmă a unei înţelegeri cu Acellerate, un incubator biotehnologic cu sediul în Los Angeles. – Acum puţin timp am primit un apel din L.A., cu câteva noutăţi pe care le-am aşteptat în ultimul an, îmi spune el, cu o expresie neobişnuit de serioasă. Acellerate şi-a terminat evaluarea proiectelor noastre de cercetare. Le place Nanobotul, zice el, înlăturând scrumul căzut pe reverul său. Chiar le place Nanobotul. Atât de mult, încât vor să mute proiectul în California. Şi ca iniţiator al programului şi manager de cercetare, te vor şi pe tine acolo. Vestea mă ia total prin surprindere. Sigur, în ultimul an au fost mai mulţi vizitatori din State şi a avut loc un schimb de informaţii importante, însă nu m-am aşteptat niciodată ca afacerea cu Acellerate să aibă un impact atât de direct şi personal. Sau atât de brusc. – Se mişcă foarte repede, continuă Harry. Te vor acolo cel mai repede în şase săptămâni. Categoric în opt. Blakely este personal interesat de program. – Opt săptămâni? Consider lucrul ăsta copleşitor. – De ce trebuie să mă mut de tot în California? Nu pot investi în ceea ce facem aici? 11