contine audio
Caravana povestilor
Antologie de texte
Gabriela Bărbulescu
Caravana povestilor
Antologie de texte literareși
Gabriela Bărbulescu
Caravana poveștilor
Gabriela Bărbulescu
Copyright © 2025 Grup Media Litera Toate drepturile rezervate
Editura Litera
tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19
e‑mail: contact@litera.ro www.litera.ro
Editor: Vidrașcu și fiii
Redactor: Gabriela Bărbulescu
Corector: Carmen Bîtlan
Ilustrații (interior și copertă): Shutterstock
Tehnoredactare și copertă: Lorena Ionică
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BĂRBULESCU, GABRIELA
Caravana poveștilor. – București: Litera, 2025
ISBN 978 630 355 121 0 087.5
Când stăpânul nu‑i acasă
În odaie, liniște. Liniște și‑un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în
cel mai îngust colțișor al casei.
Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu‑și mai găsește locul. Parcă‑l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, ușor de zis; dar caș‑ cavalul? Vezi, asta‑i asta: cașcavalul. Să‑nchidă ochii. I‑a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brânza‑i proaspătă. Mai mâncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu‑l momise* într‑atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câțiva pași mărunți până‑n marginea ascunzătorii lui. Măcar s‑o vadă. Unde‑o fi? De unde‑l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! Uite‑o colo, pe farfurie. Dacă‑ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan*. Așa, bun! Pe urmă… Pe urmă, pe unde s‑o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilțul cela? Nici așa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de‑a dreptul pe perdea, și de‑acolo să treacă pe margi‑ nea lăvicerului* din perete până la poliță. Și‑odată la cașcaval, lasă, n‑are el nevoie să‑l învețe alții ce să facă cu dânsul. Dar motanul? Ehei! la dânsul nu se prea gândise. Și, Doamne, mulți fiori i‑a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Orișicum, să mai aștepte puțin, să vadă, nu se mișcă nimeni, nu‑l pândește cineva?
Cum să nu‑l pândească! Dar de când așteaptă motanul prilejul să puie laba pe bie tul șoricuț. Dacă nu mâncase el cașcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise și lui mustățile, păi nu‑l mâncase tocmai pentru asta: să‑l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adul mecând, cu ochii galbeni și lucioși ca sticla, cu mustățile întoarse, subțiri și ascuțite ca oasele de pește, stă neclintit după perna de pe divan și‑așteaptă. L‑a zărit. Uite‑l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; așa, încă un pas, încă unul, doi, așaa! Dintr‑o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul șoricuț n‑avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puțin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce‑i, îl răsucește în
aer și‑l lasă amețit pe podele. Și‑l privește, gândind: Cașcaval ți‑a trebuit? Poftim cașcaval! Doamne! Ce bun o să‑mi pară mie după ce te‑oi crănțăni! Dar mai întâi să se mai joace puțin cu dânsul. Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să‑ncerce să fugă, și iar vrea să‑l prindă în cleștele labelor. Dar ce s‑aude? Un dupăit* grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu‑i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocnița* sobei, iar șoare cele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o șterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca‑ntotdeauna; în mijlocul odăii se oprește, adulmecă, lacom, miro sul de cașcaval, apoi, zărind motanul, se repede și latră cu înverșunare. Ar sări în ocniță, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniștit ce‑i, mârâie și latră. Apoi tace și, cu ochii țintiți la motan, așteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre polița de unde brânza parcă‑l ademenește. Și astfel, câteșitrei dușmanii – șoarecele în gaură, motanul în ocniță și câinele în mijlocul odăii – se pândesc, munciți de același gând.
Dar pași apăsați cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se‑nghesuie și mai în fund, iar câinele o șterge sub divan; numai șoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, își aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se‑ndreaptă spre poliță, ia felia de cașcaval, taie o bucată de pâine și, mușcând când dintr‑una, când dintr‑alta, mănâncă din plin, cu poftă.
Și din trei părți, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă*.
Dicționar
a momi = a ademeni
divan = canapea fără spătar
lăvicer = covor țărănesc de lână care se așterne pe jos sau cu care se împodobesc pereții
dupăit = zgomot produs de cineva care merge cu pași apăsați
ocniță = adâncitură într‑o sobă de zid sau în cuptor, în care se păstrează diferite obiecte
pizmă = invidie
(după Emil Gârleanu)
Locul desfășurării acțiunii:
Harta textului
Personajele: Ce i-a ademenit în odaie pe cei trei?
Motivul pentru care motanul nu mâncase cașcavalul.
Titlul:
Autorul:
Descrierea motanului atunci când pândește șoricelul.
Traseul șoricelului din gaura de după sobă până la cașcaval: pe lângă perete până la divan,
Regina șoarecilor de câmp
–Cred că nu suntem departe de poteca pietruită cu cărămizi galbene, spuse Sperie‑Ciori, care stătea lângă fetiță, pentru că am ajuns aproape
până acolo de unde ne‑a dus curentul râului.
Omul de Tinichea era gata să răspundă, dar auzi un mârâit slab și, când întoarse capul (care i se mișca foarte bine în balamale), văzu o fiară ciudată sărind prin iarbă și
venind spre ei. Era o pisică sălbatică, mare și galbenă. Omul din pădure își dădu seama că pisica gonea după un vânat, fiindcă urechile îi erau lipite de cap și avea gura larg des chisă, arătând două șiruri de dinți fioroși, iar ochii ei roșii luceau ca niște globuri de foc.
Când pisica se apropie, Omul de Tinichea o văzu că gonea după un șoarece de câmp, mic și cenușiu. Și, cu toate că nu avea inimă, simți că era o cruzime ca animalul sălbatic să omoare o vietate atât de mică și de nevinovată.
Așa că, ridică toporul și, în clipa când pisica sălbatică trecu pe lângă el, îi dădu o lovitură fulgerătoare. Șoarecele de câmp, când se văzu scăpat de dușmanul său, se opri din fugă și, venind spre Omul de Tinichea, îi spuse cu o voce mică și ascuțită: Îți mulțumesc! Îți mulțumesc foarte mult că mi‑ai scăpat viața.
N‑are nicio însemnătate, te rog, răspunse omul din pădure. Știi, eu n‑am inimă, așa că sunt foarte dornic să‑i ajut pe toți cei care au nevoie de un prieten, chiar dacă se întâmplă să fie vorba numai de un șoarece.
Numai de un șoarece?!, strigă micul animal mâniat. Ei bine, află că eu sunt o regină – regina tuturor șoarecilor de câmp.
Așaaa… spuse Omul de Tinichea și făcu o plecăciune.
În clipa aceea, se arătară mai mulți șoareci, alergând atât de repede pe cât le îngă duiau piciorușele, și, când o văzură pe regina lor, strigară: O, Măria Ta, noi ne gândeam că ai să fii omorâtă, cum ai izbutit să scapi de uriașa pisică sălbatică?
Și toți șoarecii făcură o plecăciune atât de adâncă în fața micii lor regine, încât părură să se proptească în cap.
Omul ăsta curios, de tinichea, răspunse ea, mi‑a salvat viața. De aceea, trebuie să‑l slujiți toți și săi îndepliniți orice dorință.
Vom face întocmai! strigară toți șoarecii în cor, cu glasul lor ascuțit.
Deodată, începură să fugă, pentru că Toto se sculase din somn și, văzând liota* de șoareci în jurul lui, lătră de plăcere și sări tocmai în mijlocul lor. Îi plăcuse totdeauna să fugărească șoarecii, acasă, în Kansas, și nu vedea nimic rău în treaba asta.
Dar Omul de Tinichea prinse cățelul și îl ținu strâns în brațe, în timp ce striga către șoareci:
Veniți înapoi, veniți înapoi, Toto nu vă face niciun rău!
La vorbele acestea, regina șoarecilor scoase capul de dedesubtul unui smoc de iarbă și, cu glas sfios, întrebă:
Ești sigur că n‑o să ne muște?
N‑am să‑l las eu, răspunse Omul de Tinichea, așa că nu vă temeți.
Unul câte unul, șoarecii veniră târâș, și Toto de astă dată nu mai lătră, cu toate că încerca să scape cu orice chip din brațele omului din pădure, pe care l‑ar fi mușcat, dacă n‑ar fi știut prea bine că e de tinichea. În cele din urmă, unul dintre șoarecii cei mari vorbi:
Ce‑am putea oare face ca să te răsplătim că ai scăpat viața reginei noastre?
După câte știu, nimic, răspunse Omul de Tinichea. Însă Sperie‑Ciori, care în timpul acesta se străduia să gân dească, dar nu izbutea, pentru că tigva* sa era umplută doar cu paie, spuse repede:
O, ba da, voi puteți să‑l salvați pe prietenul nostru, Leul cel Laș, care a adormit în câmpul de maci.
Un leu!?! strigă mica regină. Păi ăsta o să ne înghită pe toți!
O, nu, o încredință Sperie‑Ciori, acest leu e un laș.
Cu adevărat? întrebă șoarecele.
Așa spune el însuși, răspunse Sperie‑Ciori, și n‑ar fi în stare să facă vreun rău niciunuia dintre prietenii noștri. Dacă vreți să mă ajutați să‑l salvăm, vă făgăduiesc că leul se va purta frumos cu voi.
Foarte bine, spuse regina. Ne încredem în vorbele dumitale. Dar ce trebuie să facem?
Sunt mulți șoareci care te socot căpetenia lor și care ar fi gata să‑ți asculte poruncile?
Regina șoarecilor răspunse:
Sunt mii și mii.
Atunci cheamă‑i pe toți încoace, cât pot ei de repede, și fiecare să aducă o bucată mare de frânghie.
Regina se întoarse către șoarecii ce așteptau și le spuse să plece numaidecât și să aducă tot noro dul* șoricesc. De îndată ce auziră poruncile, șoa recii alergară cât putură de repede, fiecare în altă parte.
Acum, spuse Sperie‑Ciori către Omul de Tinichea, tu trebuie să te duci colo sus, la malul râului, și să construiești din copaci un car cu care să‑l tragem pe Leu. A leșinat în câmpul cu maci otrăvitori.
Astfel, Omul din pădure se apucă din nou de lucru și îndată întocmi, din crengile de pe care cioplea crenguțele și frunzele, un car. Fixă crengile una de alta cu cuie din lemn și făcu patru roți din trunchiul unui copac mare. Lucrase atât de bine și cu atâta grabă, încât, atunci când începură să sosească șoarecii, carul era gata. Șoarecii sosiră cu miile, din toate părțile, șoareci mari, șoareci mici și șoareci mijlo cii, și fiecare dintre ei aducea o bucată de frânghie în botic.
În timpul ăsta, se trezi Dorothy din somnul cel lung și, când deschise ochii, fu foarte mirată să se vadă întinsă pe iarbă și în jurul ei mii de șoareci, care o priveau cu sfială*.
Sperie‑Ciori îi povesti toată tărășenia* și, întorcându‑se spre buna regină, spuse: Îngăduie‑mi să te înfățișez Măriei Sale.
Dorothy dădu cu seriozitate din cap, și regina o salută curtenitor. După aceea, deveni foarte prietenoasă cu fetița.
Sperie‑Ciori și tăietorul de lemne se apucară de treabă. Legară șoarecii de car, întrebuințând frânghiile aduse de aceștia. Un capăt al frânghiei era legat în jurul gâtului fiecărui șoarece, celălalt era legat de car. Firește, carul era de mii de ori mai mare decât oricare dintre șoarecii ce trebuiau să‑l tragă, dar, când toți șoarecii fură înhămați, izbutiră să‑l miște cu destulă ușurință. Ba chiar și Sperie‑Ciori și Omul de Tinichea, așezați în car, fură trași cu sprinteneală* de căișorii aceștia mici și caraghioși până la locul unde zăcea Leul adormit.
După o muncă foarte obositoare, căci Leul era greu, izbutiră să‑l urce în car. Apoi regina dădu poruncă norodului său să pornească grabnic, fiindcă se temea că șoarecii, stând prea mult printre maci, vor adormi și ei la rândul lor.
La început, micile vietăți, cu toate că erau foarte numeroase, nu putură trage carul încărcat cu asemenea greutate, dar Omul de Tinichea și Sperie‑Ciori împinseră amândoi din spate, se opintiră, și carul o porni. În scurt timp, Leul fu scos afară din câmpul de maci și adus pe pajiștile înverzite, unde putea să respire aerul proaspăt și dulce, în locul miro sului otrăvitor al florilor.
Dorothy le ieși înainte și le mulțumi călduros micuților șoareci pentru că îi scăpa seră tovarășul de la moarte. Îl îndrăgise acum într‑atât pe marele Leu, încât era foarte bucuroasă că fusese salvat.
Apoi, șoarecii fură deshămați de la car și o luară prin iarbă spre cuiburile lor, iar regina șoarecilor mai zăbovi puțin și spuse:
Dacă mai aveți vreodată nevoie de noi, veniți în câmp și strigați‑ne. Vă vom auzi și vă vom veni în ajutor. Vă las cu bine.
Și, cu aceste vorbe, regina se îndepărtă, în timp ce Dorothy îl ținea strâns pe Toto în brațe, ca să nu fugă după ea și s‑o sperie. După aceasta, se așezară lângă Leu, așteptând să se trezească.
Sperie‑Ciori îi aduse lui Dorothy câteva fructe dintr‑un pom, pe care fata le mâncă cu poftă.
(fragment din Vrăjitorul din Oz, L. Frank Baum)
Dicționar
liotă = grămadă, mulțime
tigvă = cap, craniu
norod = popor, neam
sprinteneală = rapiditate, voiciune
Formulează întrebări potrivite pentru răspunsurile date.
Regina șoarecilor de câmp a fost salvată de Omul de Tinichea.
Șoarecii au început să fugă când Toto a sărit în mijlocul lor.
Capul lui Sperie Ciori era umplut cu paie.
Leul nu era o amenințare pentru șoricei deoarece era laș.
Leul adormise în câmpul de maci.
Explică în două‑trei enunțuri cum au reușit niște mici șoricei să mute din câmpul de maci un leu ca să îl salveze.
Din năzdrăvăniile
lui Nastratin Hogea
Peștele cel mare îl înghite pe cel mic
Familia lui Nastratin era săracă. Uneori, nu aveau nici pâine pe masă. Odată un nănaș le‑a dat niște pește proaspăt și gustos. Într‑o dimineață, când mamă‑sa prăjea peștele, iar tatăl și frații mai mari erau la deal, micuțului Nastratin îi veni pe la nas un miros plăcut. Nu s‑a încumetat să intre în bucătărie, dar uitându‑se printr‑o crăpătură, Nastratin a observat că mamă‑sa frigea în tigaie peștii mai mari, pe cei mărunței însă îi cocea direct pe jăratic. Apoi a mai prins o mișcare a mamei: tigaia cu peștii cei mari a băgat‑o în cuptor, iar peștele mărunt l‑a pus într‑o strachină mai la vedere. După aceea, mamă‑sa l‑a strigat la masă.
Nastratin a alergat tot o fugă, că era lihnit de foame. Mamă‑sa i‑a pus dinainte stra china cu pește mărunt, șmecherul de copil însă a luat un peștișor și l‑a dus la ureche.
Mamă‑sa l‑a întrebat nedumerită:
Ai uitat drumul de la mână până la gură? Ce faci, pezevenchiule*?
Vreau să‑l întreb ceva pe peștișor, zise Nastratin.
Ce anume, dacă nu‑i secret?
Cât de mare era peștele care l‑a înghițit pe Ionel cel din poveste?
Și ce zice peștele?
Nastratin, uitându‑se cu coada ochiului la gura cuptorului, i‑a răspuns:
Zice că e mic și nu știe nimic, dar are niște frați mari în cuptor care le știu pe toate.
Rămășagul
Odată, Nastratin și alți copii se jucau de‑a v‑ați ascunselea. Au adunat ei vreo zece bănuți și au pus rămășag*: cine se va ascunde mai bine, acela va câștiga. Toți au rupt‑o la fugă care încotro.
Nastratin, vrând cu orice preț să câștige, a alergat într‑un suflet până în satul vecin, a urcat în turla moscheii* și s‑a ascuns cum nu se poate mai bine. Părinții l‑au așteptat la prânz, dar ia‑l pe Nastratin de unde nu‑i! Văzând una ca asta, maică‑sa și tai că‑său au prins a se văicări și a întreba din om în om dacă nu l‑au văzut pe undeva pe băiat. Cineva dintre cunoscuții din satul vecin a spus că l‑a văzut în turla moscheii. Părinții au pornit într‑acolo, iar din urma lor s‑a ținut și ceata de copii care au pus rămășag, căutându‑l până în seară. Când au ajuns în fața moscheii din acel sat, Nastratin, care nu mân‑ case de dimineață și‑i chiorăiau mațele de foame, a strigat vesel din turn: Dați banii! Nu m‑ați găsit toată ziua! Eu am câștigat rămășagul!
Nu te dezlipi de ușă!
Odată, mama i‑a dat de grijă lui Hogea: Feciorașule, eu mă duc cu vecinele să mă plimb pe malul iazului. Uite, ai grijă de ușa ce dă în stradă, nu te înde ‑ părta de ea!
S‑a așezat Hogea pe pragul casei și a început să mănânce caise uscate fără sâmburi – curaga –, pe care i le dăduse mamă‑sa. Curând au sosit soră‑sa cu soțul și, văzând că mama nu e acasă, i‑a zis: Nastratin, noi rămânem aici până în seară. Du‑te și‑i spune mamei!
Hogea a scos ușa din țâțâni și, urcând o în spate, a alergat la iaz. Zărindu‑l, mamă‑sa s‑a mirat: Ce mai e și asta?
Hogea i‑a răspuns:
Doar mi‑ai spus să nu mă dezlipesc de ușă, iar cumnatul mi‑a zis că va sta la noi până în seară și m‑a trimis să‑ți spun. Ce‑mi rămânea altceva să fac, decât să îndeplinesc ambele porunci – a ta și a lui?
Păcăliciul
Un băiat se tot lăuda:
Pe mine nimeni nu poate să mă amăgească*.
Nastratin Hogea auzea adesea lăudăroșenia băiatului, odată însă n‑a mai putut răbda și i‑a spus:
Tu stai aici, că eu îndată vin, și ai să vezi că voi găsi un șiretlic* ca să te amăgesc.
Cu aceste cuvinte, Nastratin a și plecat. Băiatul l‑a așteptat câteva ore bune, dar pe Hogea ia‑l de unde nu‑i.
Băiatul se sătură de atâta așteptare, tot bălmăjind* ceva sub nas. În vremea aceea, s‑a apropiat de el un alt băiat de seama lui și i‑a zis:
De ce stai aici și bombănești?
Băiatul l‑a lămurit ce și cum. Acela, i a râs în față:
Vai de capul tău, cum te‑a mai dus de nas! Altă amăgeală nici că se poate!?
Cine e mai mare?
Odată, când Hogea era copil, cineva l‑a întrebat:
Cine e mai mare: tu sau fratele tău?
Anul trecut mama îmi spuse că fratele e mai mare cu un an decât mine, a zis Hogea, prin urmare, acum noi suntem de‑o seamă!
(după Anton Pann)
Dicționar
pezevenchi = persoană care umblă cu viclenii și înșelăciuni
rămășag = pariu, prinsoare, înțelegere
moschee = lăcaș de rugăciune musulman
a amăgi = a înșela, a păcăli
șiretlic = vicleșug, truc
a bălmăji = a vorbi încurcat, fără rost
Pornind de la cuvintele date, formulează întrebări pe baza texte lor citite. Răspunde la una dintre întrebări, la alegere.
Ce ? Cine ?
Unde ?
Răspuns: Completează cadranele.
Explică în două trei enunțuri de ce a dus Nastratin peștele la ureche.
Completează enunțul, alegând varianta potrivită pentru tine.
După părerea mea, Nastratin a câștigat/nu a câștigat rămășagul pen tru că .
La ce crezi că s a referit mama când i‑a spus lui Nastratin să aibă grijă de ușă?
Explică în ce fel a fost amăgit băia tul de către Nastratin.
Ce este greșit în explicația lui Nastratin legată de diferența din tre cei doi frați? Explică în unu‑două enunțuri.
Povețele domnului Omidă
Domnul Omidă și Alice se priviră câtva timp în tăcere. În cele din urmă, Omidă o întrebă cu glas sfârșit, somnoros:
Da’ dumneata cine ești?
Alice nu se simți prea încurajată de acest început de conversație.
Răspunse cam sfioasă:
De, în clipa asta nu prea știu, domnule, cine sunt. Atâta știu: cine eram când m‑am dat jos din pat azi‑dimineață, dar cred că de atunci m am schimbat de câteva ori.
Cum adică? zise domnul Omidă cu severitate. Vorbește lămurit*!
Aș vrea, domnule, răspunse Alice, dar mi‑e teamă că n‑o să pot, fiindcă nici eu nu s lămurită.
E de neînțeles, spuse domnul Omidă.
Mă tem că mai de înțeles ca atât n o să vă pot explica, răspunse Alice foarte politicos, de vreme ce și mie îmi e totul de neînțeles. Și, știți, când te schimbi de atâtea ori pe zi, începi să nu mai înțelegi nimic, nu i așa?
Nu‑i așa! zise domnul Omidă.
De, poate că dumneavoastră încă n ați fost în situația asta, spuse Alice, dar, când o să trebuiască să vă schimbați în crisalidă* – și o să vină și ziua aceea – și apoi în fluture, desigur c o să vi se pară cam ciudat, nu credeți?
Deloc, zise domnul Omidă.
De, poate că dumneavoastră simțiți altfel decât mine, spuse Alice, eu tot ce știu e că mie mi s ar părea foarte ciudat.
Dumitale! zise domnul Omidă cu dispreț. Da’ cine ești dumneata?
Ceea ce îi aduse înapoi la punctul de unde pornise convorbirea.
Alice era cam sâcâită de faptul că domnul Omidă îi vorbea atât de scurt. Se ridică în picioare și zise foarte serios:
Cred că mai întâi ar trebui să mi spuneți cine sunteți dumneavoastră!
De ce? zise domnul Omidă.
Iată altă întrebare care o cam ului*. Și, cum nu‑i dădea în gând niciun răspuns prea bun și cum domnul Omidă părea să fie într o dispoziție foarte proastă, Alice întoarse spatele, să plece.
Vino înapoi! o strigă domnul Omidă. Am ceva important să ți spun!
Asta era o făgăduială* ispititoare*, încât Alice se întoarse iar și se apropie.
Nu te pierde cu firea! spuse domnul Omidă.
Asta i tot? făcu Alice, stăpânindu și cu greu supărarea.
Nu, zise domnul Omidă.
Alice gândi că, în definitiv, putea să mai aștepte – tot n‑avea ceva mai bun de făcut, și poate că până la urmă îi mai spunea ceva interesant. Câteva minute, domnul Omidă stătu în tăcere, dar într‑un sfârșit își desfăcu brațele încrucișate și zise:
Vasăzică, crezi că te ai schimbat, hm?
Mă tem că da, domnule, zise Alice. Unele lucruri nu mi le amintesc ca altădată, și nici zece minute în șir nu rămân la fel – ba mă fac mică, ba mă fac mare!
Ce lucruri nu ți amintești? întrebă domnul Omidă.
Păi, de pildă, am încercat să spun poezia Când harnica albină vrea și a ieșit cu totul altceva! răspunse Alice cu glas de‑a dreptul jalnic.
Domnul Omidă vorbi din nou după o scurtă pauză.
Ce mărime ți ar conveni? întrebă.
A, nu m‑am gândit la o mărime anume, răspunse repede Alice.
Atâta că‑i neplăcut să te tot schimbi mereu, știți?
Nu știu, zise domnul Omidă.
Alice nu mai spuse nimic. În viața ei nu mai întâlnise pe cineva care s o contra zică atâta. Simțea că‑și pierde răbdarea.
Cum ești acum îți place?
De… mi ar plăcea să fiu nițeluș mai mare, domnule, dacă nu vă e cu supărare, spuse Alice. E jalnic să ai o înălțime de un deget.
Ba deloc, e o înălțime foarte bună! zise cu mânie domnul Omidă, înălțându‑se țeapăn în timp ce vorbea (avea exact înălțimea de un deget).
Dar eu nu s obișnuită! se scuză biata Alice cu glas plângător.
Și gândi în sinea ei: Of, că numai de ființe supărăcioase dau!
O să te obișnuiești cu timpul, spuse domnul Omidă.
De data asta, Alice așteptă cu răbdare până va binevoi să i vorbească din nou.
După un minut, două, domnul Omidă căscă o dată, de două ori, se scutură, apoi se dădu jos de pe ciupercă și se depărtă prin iarbă, rostind între timp, nepăsător:
Dintr o parte crești mare, din cealaltă te faci mică.
Dintr‑o parte a ce? Cealaltă parte a ce? se întrebă Alice în sinea ei.
Din ciupercă, zise domnul Omidă, de parcă ar fi întrebat cu glas tare. Și, o clipă mai târziu, se făcuse nevăzut.
Alice rămase câtva timp pe gânduri în fața ciupercii, încercând să se lămurească care sunt cele două părți. Și, cum ciuperca era cu desăvârșire rotundă, găsea problema foarte grea. În cele din urmă, o cuprinse cu brațele până unde putea ajunge și rupse cu fiecare mână câte o bucățică din margine.
Ei, acu’ care ce e? se întrebă și ronțăi o fărâmiță din bucățica pe care o ținea în mâna dreaptă, ca s o încerce. În clipa următoare, simți o izbitură sub bărbie: căci bărbia i se pocnise de picior!
Fu foarte speriată de această schimbare bruscă. Dar își dădu seama că nu e timp de pierdut, căci scădea repede.
Trebuia îndată să mănânce puțin din cealaltă bucățică.
Ce bine că pot să mișc iar capul! exclamă Alice încântată, dar în clipa următoare se sperie din nou, căci nu‑și mai găsea umerii. Tot ce vedea, când privea în jos, era o lun gime imensă de gât, părând a se înălța ca un lujer dintr o mare de frunziș verde ce se zărea așternut departe sub ea.
Cum se părea că nu‑i chip să‑și ducă mâinile la cap, încercă să și aplece capul până va da de mâini – și fu încântată să vadă că gâtul îi era mlădios ca un șarpe. Doar că nu era prea comod. […]
După câtva timp, își aminti că încă ținea în mâini cele două bucățele de ciupercă și se apucă să ronțăie, cu mare grijă, câte un pic, când dintr una, când din cealaltă – ba crescând, ba scăzând –, până ce, în sfârșit, văzu că izbutise să ajungă la înălțimea ei obișnuită. De atâta
vreme nu mai fusese cât de cât normală ca statură, încât la început i se păru foarte curios. Dar în câteva minute se obișnui și începu iar să stea de vorbă cu sine însăși, cum prinsese obiceiul. Bravo, acum am împlinit jumătate din ce‑aveam de gând! Uluitoare* sunt schim bările astea… niciodată nu știu ce‑o să devin, de la un minut la altul! Totuși, iată c‑am reve nit la măsura mea obișnuită. Ceea ce am de făcut acum, întâi și întâi, e să pătrund în grădina aceea frumoasă. Mă‑ntreb, oare cum pot face asta?
(fragment din Alice în Țara Minunilor, Lewis Caroll)
Dicționar
lămurit = clar
crisalidă = pupă, forma dintre omidă și fluture
a ului = a uimi
făgăduială = promisiune
ispititoare = atrăgătoare
uluitoare = uimitoare
Scrie în coloana potrivită din tabel fiecare dintre replicile date.
De, poate că dumneavoastră simțiți
altfel decât mine...
Da’ cine ești dumneata?
Ce mărime ți‑ar conveni?
Alice
De… mi‑ar plăcea să fiu nițeluș
mai mare...
Ce bine că pot să mișc iar capul!
O să te obișnuiești cu timpul.
Domnul Omidă
Fram și‑a găsit un prieten mic în noaptea polară
Fram privea de pe stânca înaltă jocul fantastic. Asculta muzica nemaiauzită.
Dacă ar fi avut minte omenească, s‑ar fi întrebat pentru cine sunt oare toate aceste frumuseți, în asemenea înghețate pustiuri? Aici nu era nimeni să se bucure de măreața vrajă a nopții polare. Aici, numai întinderi reci, încremenite sub oglinda de gheață.
Fram se târa în adăpostul de sloiuri. Se încolăcea cu botul ascuns în blana pântecu lui. Încerca să adoarmă. Afară se isca* din senin viscolul. Norii negri năpădeau luna. Înghițeau stelele. Stingeau pâlpâirea aurorei boreale*.
Fram închide ochii și visează la țările calde, acolo unde luminile se aprind în fiecare seară răsucite de un buton, unde mai sunt copii care râd și îi roagă pe bunici să le poves tească, la gura sobei, întâmplări minunate din ghețurile polare. Fram visează și scân cește prin somn.
Singur și chinuit de foame, Fram scotocește cotloanele stâncilor. Îl întovărășește numai umbra lui culcată în lumina lunii. Toate urmele de pași s‑au acoperit. Toate erau urme vechi. Niciuna nouă.
Numai pustiu.
Numai tăcere.
Umbra lui Fram îl însoțea, de cealaltă parte, mergând alături, credincioasă și nedes părțită, în înfricoșătoarea singurătate a nopții polare. Fram, cu capul întors, fără să pri vească unde calcă, își urmărea acum numai mișcările umbrei, alături, pe pământul înghețat. Ridica el pasul, îl ridica și ea. Clătina capul, îl clătina și ea. Deodată, rămase cu laba ridicată. Cu mersul oprit. Umbra lui se întâlnise cu altă umbră.
O umbră mai mică, o mogâldeață neagră, sărind și jucând. De pe un vârf de stâncă, în bătaia lunii, un pui de urs alb părea că sare și joacă.
Puiul se cocoțase pe vârful piscului. Numai el știa cum și de ce. Și acum n avea curaj să coboare. Se pleca pe margine; labele începeau să i lunece, înspăimântat se agăța cu ghearele și se sălta îndărăt. Se clătina în echilibru, să nu cadă peste cap. Scâncea și tremura de frică.
Fram se ridică în două labe și se lipi cu umărul de marginea stâncii. Îi făcu puiului semn de încurajare:
Haide, mă puștiule! Dă‑ți drumul fără grijă! Hopla! În viața mea am fost deprins cu lucruri mai grele!…
Puiul se codi*. Dar nu arătă nicio frică față de Fram. Dimpotrivă, părea foarte bucu ros și nerăbdător să coboare și să facă mai repede cunoștință. Mai frică îi era de înălți mea unde s‑a cocoțat.
Fram îi făcu din nou semn cu amândouă labele:
Curaj… Te prinde bădia în labe, ca pe o minge…
Puiul închise ochii și își dădu drumul de a hârâișul pe spate. Fram îl primi în brațe.
Puiul se uita în sus la Fram. Fram se uita în jos la pui. Îmi pari o mutră simpatică! mormăi Fram cu prietenie.
Și tu un unchi de ispravă! nu se lăsă mai prejos puiul, mormăind de bucurie.
Apoi, după legea urșilor, se mirosiră bot în bot, ca să se cunoască mai bine. Înduioșat, Fram îl gâdilă sub bărbie, îl ridică în brațe să l vadă mai de aproape la ochi. Toată amă‑ răciunea* lui se risipi. Găsea, în sfârșit, o făptură din nea mul lui, care nu i arăta colții și n o rupea la fugă.
Acum trebuie să ți găsim și un nume! mormăi Fram, așezându l jos și privindu l cu dragoste. Mi se pare că ți‑am și găsit unul. Fiindcă îmi pari dumneata un ursuleț plin de neastâmpăr și fiindcă te am aflat cocoțat sus, am să te poreclesc „Zgăibărici“. N o fi prea frumos!… Dar ți se potrivește leit după chipul și asemănarea mătăluță, scumpe Zgăibărici!
Puiul nu știa că a devenit Zgăibărici, fiindcă nu înțelegea mormăitul lui Fram. Dar se grăbi îndată să și schimbe porecla în renume, agățându se de Fram să l ia în brațe. Se vede că întâia oară gustase din asemenea plăceri, și dumnealui mai poftea.
Asta nu! mormăi Fram. Te înveți cu nărav*! Văd că ești destul de măricel… Nu i de demnitatea unui pui de urs să se ceară în brațe.
Puiul pricepea că nu e rost de cocoțat în brațe. Se împăcă lesne și cu ideea să rămână pe jos.
Fram se plecă să vadă ce l doare. Multe învățase el de la oameni. Însă nu învățase de la veterinarul Circului Struțki și cum se vindecă rănile. Așa încât se mulțumi să i lingă rana adâncă, după obiceiul animalelor.
Puiul duse din nou laba la rana care îl ustura tare.
Fram îi împinse laba în lături, mustrându‑l:
Ce ți am spus? Lasă rana în pace!… Mai bine mi ai povesti cum ai căpătat o…
Aceasta e o zgârietură adâncă de gheară. Aș pune rămășag că e de gheară de urs. Ia povestește, mătăluță, cum a devenit cazul!
Zgăibărici scâncea* foarte necăjit. Îi trecuse toată veselia. Nu pricepea mormăitul ursului mare și bun. Dar avea și el într adevăr ceva de spus. O întâmplare cumplită și plină de peripeții… Cum s‑o povestească însă? Mai bine să meargă la fața locului. Ursul acesta mare și bun are să priceapă singur cum a rămas el orfan și de ce s a cățărat el în vârful stâncii de frică.
Îl trase deci cu laba, așa cum trag puii de om unchii, de poalele paltonului, să intre în cofetărie.
Fram înțelese. N a mai stat să întrebe cum și ce fel. Au pornit amândoi la fața locu lui. Zgăibărici înainte. Fram după el. Printre stânci, în lumina puternică a lunii se citeau pe zăpadă urme de pași. Urme de urși. Erau trei feluri de urme. Două mai mari, mari, aproape egale. Și urme mai mărunte: pașii lui Zgăibărici, arătând pe unde a fugit el până la stâncă.
Fram văzu împrejur, în zăpadă, urmele unei altfel de lupte. Și atunci pricepu tristul adevăr. […] Puiul scâncea, gemea, se rostogolea pe jos. Ridică ochii la ursul cel mare și bun să capete explicare. Fram îl dezmierdă pe creștet. Îl strânse lângă el. Își amintea de foarte departe, de foarte de mult, ce jalnic* e să rămâi orfan.
(fragment din Fram, ursul polar, Cezar Petrescu)
Dicționar
a se isca = a se produce, a apărea pe neașteptate, a începe aurora boreală = lumini colorate pe cerul nopții în regiunea polară
a se codi = a ezita, a șovăi amărăciune = tristețe, mâhnire
nărav = obicei rău, cusur
a scânci = a se văita, a geme, a plânge înăbuși jalnic = foarte trist, dureros
Numerotează enunțurile date în ordinea desfășurării acțiunilor din text. Pe prima am numerotat‑o noi pentru tine.
Umbra lui Fram s a întâlnit cu altă umbră.
Puiul coboară de pe stâncă în brațele lui Fram.
1 În pustiurile înghețate Fram visează la țările calde.
Fram îi îngrijește rana puiului de urs.
Un pui de urs era cocoțat pe o stâncă.
Fram îl numește pe pui Zgăibărici.
Prințul în mijlocul țăranilor
Când regele se trezi, în faptul zilei, descoperi că un guzgan* ud, dar chibzuit, se strecurase în grajd în timpul nopții și și găsise un loc comod de dormit chiar la sânul lui. Fiind tulburat acum, o luă la fugă lipăind. Băiatul zâmbi și zise:
Sărmanul de tine, de ce te arăți oare atât de temător? Sunt la fel de nenorocit ca și tine. Ar fi lucru de rușine să lovesc o făptură lipsită de ajutor, când eu însumi sunt atât de neajutorat.
Se ridică și ieși din adăpostul lui, și chiar atunci auzi zvon de glasuri copilărești. Ușa grajdului se deschise și înăuntru intrară două fetițe. Cum îl zăriră, își cur mară* vorba și râsul, se opriră locului și rămaseră nemișcate, privindu l cu o curiozitate nestăpânită. Apoi începură să șușotească între ele, după aceea se apropiară mai mult de el și iar se opriră să l privească și să șușotească. Încetul cu încetul, le mai veni inima la loc și începură să vorbească despre el cu glas tare. Una dintre ele spuse:
E frumos la chip.
Cealaltă adăugă:
Și are păr frumos.
Dar poartă haine urâte.
Și pare mort de foame.
Se apropiară și mai mult, rotindu se cu sfială în jurul lui, cercetându l cu amănun țime din cap până n picioare, ca și cum ar fi fost vreun soi de animal nou și ciudat, însă cu grijă și băgare de seamă totodată, de parcă s ar fi temut puțin că ar putea fi un soi de animal care mai și mușcă uneori. În cele din urmă, se opriră în fața lui, ținându‑se de mână drept ocrotire, și cu ochii lor nevino ‑ vați se uitară lung la el. Apoi una din ele își luă inima în dinți și, în chip fățiș* și cinstit, ceru lămuriri:
Cine ești tu, băiatule?
Sunt regele, fu răspunsul grav cel primiră.
Copilele tresăriră puțin, holbară ochii și rămaseră fără grai cam un minut. După aceea, curiozitatea le mpinse să rupă tăcerea:
Regele? Care rege?
Regele Angliei.
Fetițele se priviră, apoi se uitară la el și se priviră iar, mirate, uluite; în cele din urmă, una dintre ele zise:
L ai auzit, Margery? Zice că e regele. Poate să fie adevărat?
Cum poate să nu fie adevărat, Prissy? Crezi c ar putea spune o minciună? Fiindcă, vezi tu, Prissy, de n ar fi adevărat, înseamnă c ar fi minciună curată. Fără doar și poate ar fi minciună. Acu’ gândește ‑te și tu dacă nu‑i așa. De vreme ce tot ce nu‑i adevărat e min‑ ciună, oricum o ntorci, la fel iese.
Era un argument solid, bine înnodat și invulnerabil*, care spulberă toate îndoielile lui Prissy. Chibzui și ea o clipă, apoi îi arătă regelui că se bizuie pe onoarea lui, spunându i doar atât:
De ești cu adevărat regele, atunci îți dau crezare.
Sunt cu adevărat regele.
Această declarație rezolvă problema. Cele două fetițe începură imediat să l isco dească* cum de ajunsese acolo și cum de purta veșminte așa de nepotrivite cu rangul lui, și încotro se îndreaptă – mă rog, tot ce privea treburile sale. Fu o mare ușurare pentru el să și verse focul față de niște ființe care nu l luau în bătaie de joc și nu i puneau la îndoială necazurile, astfel că își spuse povestea cu multă simțire, uitând până și de foame, iar drăgălașele copile îl ascultară cu cea mai adâncă și duioasă înțelegere. Însă, când ajunse la ultimele sale pătimiri, și ele aflară de câtă vreme nu pusese nimic în gură, lăsară povestea baltă și l duseră degrabă în casă, să i găsească ceva de mâncare.
Regele era acum voios și fericit, și și spuse în sinea lui: Când voi dobândi iar stăpâni rea, îi voi ține totdeauna la mare cinste pe copii, aducându mi aminte cum aceștia mi au dat crezare la ceas de grea cumpănă*; câtă vreme cei mai vârstnici și care se socot mai înțe lepți au râs de mine și m au luat drept mincinos!
Mama copiilor îl primi pe rege cu bunătate și se arătă plină de milă, căci halul său jalnic și mintea sa aparent tulburată mișcă inima ei de femeie. Era văduvă și mai degrabă săracă; prin urmare, trecuse prin destule necazuri ca să simtă compătimire pentru cei nenorociți. Își închipui că băiatul acela nebun se pierduse de prietenii sau ocrotitorii lui, așa că încercă să afle de unde venise, ca să‑l poată duce îndărăt.
Băiatul avu parte de un prânz îmbelșugat și mulțumitor, care l întremă și l înveseli. După ce mâncară, gospodina îi spuse regelui să spele vasele. Porunca aceea îl izbi,
pentru o clipă, ca o lovitură de măciucă, și regele fu cât pe ce să se răzvrătească, dar după aceea își spuse: Regele Alfred cel Mare a vegheat cozonacii, neîndoielnic* că ar fi spă lat și vasele, de aceea voi încerca și eu.
Nu se descurcă prea bine în treaba asta, spre mirarea lui, fiindcă i se păruse ușor lucru să curețe niște linguri și funduri de lemn. Era o treabă plicticoasă și sâcâitoare, dar până la urmă o scoase la capăt. Îl cuprindea acum nerăbdarea de a și urma călătoria; totuși, nu‑i era dat să scape așa de ușor de această doamnă care era decisă să afle de unde venise. Ea îl însărcină cu câteva treburi mărunte, pe care el le îndeplini în chip ono rabil și dobândind oarecare cinste. Apoi îi dădu să curețe, împreună cu fetițele, niște mere puse la păstrare pentru iarnă; dar el era atât de stângaci la treaba asta, încât se lăsă păgubașă* și l puse să ascută un cuțit de măcelărie și să hrănească găinile. Când gospo dina îi dădu un coș cu pisoi să i înece, nu mai spuse nimic, ci luă coșul cu pisoii și ieși liniștit pe ușa din dos, fără să scoată o vorbă. Lăsă făpturile acelea plăpânde* într un șopron și o luă la picior pe o potecă îngustă dindărătul casei.
(fragment din Prinț și cerșetor, de Mark Twain)
Dicționar
guzgan = șobolan
a curma = a încheia, a termina, a opri fățiș = deschis, direct, pe față invulnerabil = care nu poate fi atacat, de neatins
a iscodi = a cerceta, a studia cumpănă = (aici) încercare neîndoielnic = negreșit, fără îndoială
a se lăsa păgubaș = a renunța plăpânde = sensibile
Locul desfășurării acțiunii:
Harta textului
Personajele: Cum îl descriu fetele pe prinț când îl găsesc:
Ce au vrut să afle fetele despre prinț:
Titlul:
La ce munci a fost pus prințul de către mama fetelor:
Autorul:
Ce și-a promis în gând prințul că va face atunci când va dobândi iar stăpânirea? De ce?
La cireșe
Odată, vara, pe‑aproape de Moși, mă furișez din casă și mă duc, ziua mia za‑mare, la moș Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur niște cireșe; căci numai la dânsul și încă la vreo două locuri din sat era câte‑un cireș văratic, care se cocea‑pălea de Duminica Mare. Și mă gândesc eu cum s‑o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului și mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.
Nu i acasă Ion, măi Nică, zise mătușa Mărioara; s a dus cu moșu tău Vasile sub cetate, s‑aducă niște sumani*.
Căci trebuie să vă spun că la Humulești torc și fetele și băieții, și femeile și bărbații; și se fac multe valuri de pânză care se vând la negustori veniți înadins din alte târguri: Focșani, Bacău, Roman, Târgu Frumos, și de pe aiurea, precum și pe la iarmaroace* în toate părțile.
Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătușă Mărioară, și mi pare rău că nu i vărul Ion acasă, că tare aș fi avut plăcere să ne scăldăm împreună… Dar în gândul meu: Știi c‑am nimerit‑o? bine că nu‑s acasă; și, de n‑ar veni degrabă, și mai bine‑ar fi!…
Și, scurt și cuprinzător, sărut mâna mătușei, luându mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă strecor pe unde pot și, când colo, mă trezesc în cireșul femeii și încep a cără
băni* la cireșe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Și cum eram îngrijit și mă sileam să fac ce oi face mai degrabă, iaca mătușa Mărioara, c‑o jordie în mână, la tulpina cireșului.
Dar bine, ghiavole, aici ți‑i scălda tul? zise ea, cu ochii holbați la mine; coboa ră‑te jos, tâlharule, că te‑oi învăța eu!
Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie!
Dacă vede ea și vede că nu mă dau, zvârr! de vreo două ori cu bulgări în mine, dar nu mă nimerește. Apoi începe
a se urca pe cireș în sus, zicând: „Stai, că te căptușește ea, Mărioara, acuș!“ Atunci eu mă dau iute pe o creangă, mai spre poale, și odată fac zup! în niște cânepă, care se întindea de la cireș înainte și era crudă și până la brâu de naltă. Și mătușa Mărioara după mine, și eu fuga iepurește prin cânepă, și ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să l sar, o luam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepurește, și ea după mine până n dreptul ocolului pe unde mi era iar greu de sărit. Și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga, până ce punem cânepa toată la pământ; căci, să nu spun minciuni, era o cânepă, frumoasă și deasă cum îi peria, de care nu s‑a ales nimica. Și, după ce facem noi trebușoara asta, mătușa, nu știu cum, se încâlcește prin cânepă, ori se împiedică de ceva, și cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într‑un picior, fac vreo două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l am atins, și mi pierd urma, ducându mă acasă și fiind foarte cuminte în ziua aceea…
Dar mai în deseară, iaca și moș Vasile, cu vornicul* și paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina și l cheamă să fie de față când s a ispăși cânepa și cireșele… căci, drept vorbind, și moș Vasile era un cărpănos* ș‑un pui de zgârie‑brânză, ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: „A tunat și i a adunat“. Însă degeaba mai clămpănesc* eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, și vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: „Nu plătește bogatul, ci vinovatul“. Așa și tata: a plătit pentru mine, și pace bună! Și după ce‑a venit el rușinat acasă, mi‑a tras o chelfăneală* ca aceea, zicând: Na! satură te de cireșe! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? Și iaca așa cu cireșele; s a împlinit vorba mamei, sărmana, iute și degrabă: „Că
Dumnezeu n ajută celui care umblă cu furtișag“. D apoi rușinea mea, unde o pui? Mai pasă de dă ochi cu mătușa Mărioara, cu moș Vasile, cu vărul Ion și chiar cu băieții și fetele din sat.
Dicționar
(fragment din Amintiri din copilărie, de Ion Creangă)
suman = țesătură groasă de lână lucrată în casă iarmaroc = târg
a cărăbăni = (aici) a îndesa
vornic = reprezentant al domnitorului, cu atribuții judecătorești
cărpănos = zgârcit
a clămpăni = a vorbi vrute și nevrute
chelfăneală = mustrare aspră, bătaie, pedeapsă
Citește cu atenție enunțurile. Scrie în dreptul fiecărui enunț A (adevărat) sau F (fals), conform textului citit.
Nică a vizitat‑ o pe mătușa Mărioara să ceară niște cireșe.
Nică a fost trist că nu era acasă vărul Ion.
Băiatul s a prefăcut că se duce la scăldat.
Mătușa Mărioara nu a observat că Nică este în cireș.
Nică și mătușa au distrus cânepa din curte.
Nică a fost pedepsit de tatăl lui pentru ce a făcut.
Caută în dicționar și scrie înțelesul fiecărui cuvânt de mai jos.
văratic = jordie =
Alcătuiește un enunț cu unul dintre cuvinte, la alegere.
Scrie un bilet pentru Nică în care să îi explici de ce nu este bine ce a făcut.
Frații lui Mowgli
Pe la ceasurile șapte, într o seară fierbinte, tatăl Lup se trezi din odihna lui de zi, se scărpină, căscă și își întinse labele una după alta, să alunge senzația de somn ce i mai dăinuia în pernițe. Lupoaica ședea culcată, cu botul ei mare, cenușiu, întins peste cei patru pui care scânceau și se tăvăleau pe jos, în timp ce luna poleia cu argint gura peșterii unde sălășluia familia.
Mrr, făcu tatăl Lup, e timpul să mai ies la vânat.
Și tocmai se pregătea s o ia spre vale, când o mică umbră, cu o coadă stufoasă, le trecu pragul și începu să scheaune zicând:
Noroc ție, șef al lupilor!
Era Tabaqui, șacalul. […]
Vă anunț că marele Shere Khan și a schimbat locurile de vânătoare. Mi a spus că luna viitoare va vâna prin munții aceștia.
Shere Khan era tigrul care locuia la o depărtare de douăzeci de mile* de peștera lupilor.
N are acest drept, mârâi Lupul, supărat. După Legea Junglei, el nu are dreptul să și schimbe locurile de vânătoare fără să dea de știre, precum se cuvine, cu mult îna inte. Va speria vânatul cale de zece mile, iar eu – eu trebuie să
vânez acum pentru doi. […]
Cineva suie coasta spre noi, spuse Lupoaica, ciulind urechea. Luați seama!
În desișul din gura peșterii, un foșnet se apropia. Lupul își strânse toate labele sub el, gata de salt.
Un om! spuse el uluit. Un pui de om! Ia uită te la el!
Drept în fața lui, ținându se de o creangă joasă, stătea un copil gol, cu trupul cafe niu, care de‑abia învăța să meargă, mogâldeața cea mai dulce și mai plină de gropițe care trecuse vreodată pragul peșterii vreunui lup, mai ales la timp de noapte. Privea Lupul drept în ochi și râdea.
Așa arată un pui de om? se miră Lupoaica. N am văzut niciodată vreunul până acum. Adu‑l încoace.
Lupul era obișnuit să și transporte puii în fălci, fără să I vatăme*, ba chiar să ducă și un ou în gură, fără a l strivi, așa încât, apucând bine copilul de spate, niciun colț nu i zgârie pielea, și l așeză binișor jos, alături de puii săi.
Cât e de mic! Cât e de golaș și de îndrăzneț! spuse Lupoaica cu blândețe.
Copilașul căuta să și facă loc printre puii de lup, ca să ajungă mai aproape de tru pul cald al mamei.
Aha, a început să mănânce și el cu ai noștri! Deci așa arată un pui de om. Crezi că s a mai pomenit vreodată un lup care să se poată lăuda că a avut, între copiii lui, un pui de om?
Am mai auzit că s ar fi întâmplat un asemenea lucru cândva, dar nu în haiticul* nostru, spuse Lupul. Acesta nu are un fir de păr pe el și l‑aș putea omorî dintr‑o lovitură de labă. Dar uită te la el cum ne privește n ochi fără pic de frică.
Deodată, lumina lunii de la gura peșterii se stinse, pentru că umerii și capul mare, pătrat, al lui Shere Khan astupaseră intrarea. Tabaqui, în spatele lui, miorlăia:
Stăpâne, stăpâne, aici a intrat!
Shere Khan ne face o mare onoare, spuse Lupul, dar ochii săi străluceau de mânie. Ce dorește marele Shere Khan?
Prada mea. Un pui de om a trecut pe aici. Părinții lui mi au scăpat. Dă mi l pe ăsta.
Shere Khan sărise în vatra* de jăratic a tăietorilor de lemne și acum era furios din pricina durerii arsurilor de pe labe. Lupul știa că gura peșterii era prea îngustă pentru ca un tigru să se poată strecura prin ea. În poziția în care se afla acum, umerii și labele de dinainte ale tigrului erau strânse între pereții intrării, așa cum s ar întâm pla cu un om care ar încerca să lupte într un butoi.
Lupii fac parte din Poporul liber, spuse Lupul. Ei nu primesc porunci decât de la căpetenia haiticului. Puiul de om e al nostru și îl vom ucide numai dacă vom avea chef.
Aveți chef, n aveți chef, ce fel de vorbă e asta? Vă vorbesc eu, Shere Khan!
Urletul tigrului umplu peștera de tunete. Lupoaica se scutură de puii care se înghe suiau în ea, țâșni înainte, cu ochii scăpărând în întuneric ca două lumini verzi, înfruntând privirea de flăcări a lui Shere Khan, și zise:
Ascultă, puiul de om este al meu și numai al meu. El nu va fi omorât. El va trăi ca să alerge în haitic și să vâneze cu haiti cul. Și acum fă bine și pleacă de aici!
Shere Khan l ar fi putut înfrunta pe Lup chiar acolo, dar Lupoaicei nu i se putea împotrivi, căci știa că acolo ea avea toate avantajele terenului și că ea, mama, va lupta până la moarte. De aceea, tigrul se retrase din gura peșterii, mârâind, și numai când ieși de la strâmtoare cuteză să strige în gura mare:
Fiecare câine știe să latre la el în ogradă. Să vedem ce va spune haiticul când va afla că vrei să crești pui de oameni. Puiul e al meu, și până la urmă tot în colții mei va ajunge.
Lupoaica se aruncă printre puii ei, gâfâind de furie, dar Lupul îi spuse grav:
Shere Khan are acum dreptate. Puiul trebuie arătat haiticului. Ce zici, mamă? Ai de gând să l ții?
Să‑l țin? răspunse Lupoaica abia răsuflând. A venit la noi noaptea, gol, singur și flămând. Și totuși nu i a fost frică. Vezi cum a împins la o parte pe unul din puii mei? Sigur că‑l voi ține… Culcă‑te liniștit, brotăcelule. O, Mowgli, căci îți voi spune Mowgli, brotăcelul, va veni o vreme când tu îl vei vâna pe Shere Khan, așa cum el a vrut să te vâneze pe tine. Dar ce va spune haiticul nostru? întrebă Lupul.
Tatăl Lup mai așteptă până în ziua când puii săi începură să alerge singuri, și într o noapte, când se adună haiticul, îi luă, împreună cu Mowgli și cu Lupoaica, și se îndreptă spre Stânca Sfatului, o culme de deal, acoperită cu bolovani și stânci, unde se puteau ascunde o sută de lupi. Akela, marele și cenușiul Lup Singuratic conducea haiticul.
Tatăl Lup îl împinse pe Mowgli, brotăcelul, spre centru, iar el se așeză râzând și începu să se joace cu niște pietricele care străluceau în lumina lunii.
De pe stânca sa, Akela striga: Voi cunoașteți legea, voi cunoașteți legea! Uitați vă bine la ei, o, lupi!
De după stânci se auzi un muget înăbușit – era vocea lui Shere Khan, care striga:
Puiul este al meu. Dați mi l înapoi! Ce poate face Poporul liber cu un pui de om?
Akela nici măcar nu‑și ciuli urechile, ci continuă să spună: Uitați vă bine, o, lupilor! Poporul liber nu primește porunci de la nimeni care nu aparține Poporului liber. Uitați‑vă bine!
Urmă un întreg cor de mârâituri adânci, și un lup tânăr, cam de patru ani, îi repetă lui Akela întrebarea lui Shere Khan:
Ce poate face Poporul liber cu un pui de om?
Legea Junglei însă prevede că, dacă se iscă vreo gâlceavă* în ceea ce privește drep ‑ tul unui pui de a fi acceptat de către haitic, cel puțin doi membri, care nu i sunt nici tată, nici mamă, trebuie să ia cuvântul pentru el.
Cine ia cuvântul pentru el? întrebă Akela. Cine din membrii Poporului liber cere cuvântul?
Nu veni niciun răspuns, iar Lupoaica se pregăti pentru ceea ce ea știa că va fi lupta
cea din urmă a vieții ei, dacă lucrurile aveau să ajungă la încăierare*. Și atunci, singura ființă care avea voie să ia parte la
Sfatul haiticului, Baloo, ursul cel somnoros și cafeniu, învățătorul care îi deprindea pe puii de lup să cunoască Legea Junglei, bătrânul Baloo, cel care putea să vină și să plece când și unde îi plăcea, și asta pentru că se hrănea numai cu nuci, cu rădăcini și cu miere, se propti pe picioarele dinapoi și mârâi:
Un pui de om… un pui de om? spuse el. Eu voi pune o vorbă bună pentru el. Un pui de om nu poate să facă rău nimănui. Nu am darul oratoriei*, dar vorba mea vă spune adevărul. Lăsați l să intre cu ceilalți în haitic și să alerge cu ei împreună. Eu însumi îl voi învăța cele cuvenite. (fragment din Cartea junglei, de Rudyard Kipling)
Dicționar
milă = unitate de măsură pentru lungime, mai mare decât un kilometru (1 milă = 1609 m)
a vătăma = a răni
haitic = haită de lupi
vatra (focului) = locul unde se face focul
gâlceavă = ceartă
încăierare = bătaie, luptă
oratorie = arta de a vorbi în public
Încercuiește răspunsul corect în fiecare caz.
Lupul a fost înștiințat de întoarcerea tigrului de către:
a. un șacal
b. un copil
c. un lup
Odată ajuns lângă lupoaică, puiul de om a început:
a. să plângă
b. să dea din picioare
c. să mănânce
Shere Khan îi ceru tatălui Lup:
a. ceva de mâncare
b. pe puiul de om
c. un pui de lup
Lupoaica era hotărâtă:
a. să omoare puiul de om
b. să îl crească pe puiul de om
c. să dea puiul de om tigrului
Numele dat de lupoaică puiului de om însemna:
a. brotăcelul
b. copilașul
c. lupișorul
Singurul care a luat cuvântul pentru puiul de om a fost:
a. Shere Khan
b. Baloo
c. Akela
Explică înțelesul expresiei: fiecare câine știe să latre la el în ogradă
Scrie cel puțin trei informații din text despre ursul Baloo.
Se întâmplă în cele din urmă că micul prinț, după ce mersese mult timp prin nisipuri, ținuturi stâncoase și zăpezi, să descopere în sfârșit un drum. Iar dru murile duc întotdeauna la oameni.
Bună ziua, spuse el.
Era o grădină plină cu trandafiri înfloriți.
Bună ziua, spuseră trandafirii.
Micul prinț îi privi. Semănau cu toții cu floarea sa.
Cine sunteți voi? îi întrebă el stupefiat*.
Noi suntem trandafiri, spuseră trandafirii.
Ah! făcu micul prinț…
Și se simți foarte nefericit. Floarea lui îi spusese că ea era singura din specia ei în univers. Și iată că mai erau cinci mii, toate la fel, într‑o singură grădină! Mă credeam în posesia unei flori unice și nu am decât un trandafir obișnuit. Ea și cei trei vulcani care îmi ajung până la genunchi și din care unul, poate, este stins pentru totdeauna, lucrurile astea nu fac din mine un prea mare prinț…, își zise el. Și, culcat în iarbă, plânse.
Atunci apăru vulpea.
Bună ziua, zise vulpea.
Bună ziua, răspunse politicos micul prinț, care se întoarse, dar nu văzu nimic.
Sunt aici, zise vocea, sub pom, sub măr.
Cine ești tu? zise micul prinț. Ești foarte drăguță…
Sunt o vulpe, zise vulpea.
Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinț. Sunt așa de trist…
Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt domesticită.
Ah! Pardon, zise micul prinț. Dar după ce se gândi, adăugă: Ce înseamnă „domesticit”?
Tu nu ești de pe aici, spuse vulpea, ce cauți tu?
Caut oamenii, spuse micul prinț. Ce înseamnă „a domestici”?
Oamenii, spuse vulpea, au puști și vânează. E foarte neplăcut. Dar cresc și pui de găină. Ăsta e singurul lor interes. Tu cauți pui?
Nu, spuse micul prinț. Eu caut prieteni. Ce înseamnă „a domestici”?
E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamnă „a crea legături…”.
A crea legături?
Bineînțeles, spuse vulpea. Tu nu ești deocamdată pentru mine decât un băiețel care se aseamănă perfect cu oricare altul dintr‑o sută de mii de băieței. Și eu nu am nevoie de tine. Și nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe ca o sută de mii altele. Dar dacă tu mă domesticești, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unică pe lume…
Încep să înțeleg, zise micul prinț. Este o floare… cred că ea m‑a domesticit.
E posibil, spuse vulpea. Pe Pământ se întâmplă tot felul de lucruri…
Oh! Asta nu e pe Pământ, spuse micul prinț.
Vulpea păru foarte intrigată:
Pe o altă planetă?
Da.
Există vânători pe planeta aceea?
Nu.
Sună interesant. Dar pui?
Nu.
Nimic nu este perfect, suspină vulpea. Dar reveni la ideea sa: Viata mea e monotonă*. Eu vânez pui, oamenii mă vânează pe mine. Toți puii se aseamănă și toți oamenii sunt la fel. Deci, mă cam plicti sesc. Dar dacă tu mă domesticești, viața mea va fi cu totul alta, luminoasă. Aș cunoaște un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalți pași mă fac să intru sub pământ. Al tău mă va chema afară, ca o muzică. Și încă ceva! Privește, vezi acolo câmpurile cu grâu? Eu nu mănânc pâine. Grâul este inutil pentru mine. Câmpurile de grâu nu înseamnă nimic pentru mine. Și asta e trist! Dar tu ai părul blond, aurit. Atunci când tu mă vei fi domesticit va fi minunat. Grâul, care este auriu, îmi va aminti de tine. Și îmi va plăcea zgomotul vântului prin grâu…
Vulpea tăcu și îl privi îndelung pe micul prinț:
Te rog… domesticește‑mă! spuse ea.
Aș vrea mult, răspunse micul prinț, dar nu am prea mult timp. Am de găsit prie teni și multe lucruri de cunoscut.
Nu cunoști decât lucrurile pe care le domesticești, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri făcute de‑a gata. Dar cum nu există negustori care să vândă prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, domesticește‑mă.
Ce trebuie făcut? spuse micul prinț.
Trebuie să fii foarte răbdător, răspunse vulpea. Te vei așeza mai întâi ceva mai departe de mine, cam așa, în iarbă. Te voi privi cu coada ochiului și tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neînțelegeri. Dar în fiecare zi te vei putea așeza ceva mai aproape…
A doua zi, micul prinț reveni.
Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeași oră, spuse vulpea. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după‑amiaza, voi începe să fiu fericită de la ora trei chiar. Cu cât timpul va trece, cu atât voi fi mai fericită. La ora patru voi fi agitată și neliniștită; voi descoperi feri cirea! Dar dacă vii fără nicio socoteală, nu voi ști la ce oră să îmi pregătesc inima…
Astfel, micul prinț o domestici pe vulpe. Dar o dată și o dată, ora plecării fu aproape.
Ah! făcu vulpea… voi plânge.
E vina ta, zise micul prinț, eu nu ți‑aș fi dorit răul, dar tu ai vrut să te domes ticesc…
Bineînțeles, spuse vulpea.
Dar tu o să plângi! zise micul prinț.
Bineînțeles, răspunse vulpea.
Atunci nu câștigi nimic din asta!
Ba câștig, zise vulpea, gândește‑te la culoarea grâului.
Apoi adaugă:
Mergi să revezi trandafirii. Vei înțelege că al tău este unic pe lume. Vei reveni să îmi spui adio, iar eu îți voi face cadou un secret.
Micul prinț plecă să revadă trandafirii.
Voi nu sunteți deloc la fel ca trandafirul meu. Nimeni nu v‑a domes ticit și nici voi nu ați domesticit pe nimeni. Voi sunteți precum era vulpea mea. Nu era decât o vulpe ca oricare alta dintr‑o sută de mii. Dar eu mi‑am făcut‑o prietenă și acum este unică în lume.
Apoi reveni la vulpe:
Adio, îi spuse el…
Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.
Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinț, ca să își aducă aminte.
Timpul pe care l‑ai petrecut cu trandafirul tău îl face atât de important. Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiți. Ești răspunzător de tot ceea ce ți‑ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Ești răspunzător de trandafirul tău…
(fragment din Micul prinț, Antoine de Saint Exupéry)
Dicționar
stupefiat = foarte uimit
monoton = plictisitor
Răspunde la întrebări.
De ce se simțea nefericit micul prinț când a întâlnit trandafirii?
Unde era vulpea când a vorbit prima dată cu băiatul?
De ce nu putea vulpea să se joace cu micul prinț?
Despre cine credea băiatul că l‑a domesticit?
Ce înseamnă „a domestici” conform textului citit?
La ce crezi că se referă secretul vulpii: ...nu vezi bine decât cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.? Explică în unu două enunțuri.
Bunica
Ovăz, ca prin vis.
O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii
căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.
Cum deschidea poarta, îi săream înainte.
Ea băga binișor mâna în sân și‑mi zicea:
Ghici…
Alune!
Nu.
Stafide!
Nu.
Năut!
Nu.
Turtă‑dulce!
Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.
Îi sărutam mâna. Ea‑mi da părul în sus și mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii. Ea își înfigea furca cu caierul* de in în brâu și începea să tragă și să răsucească un fir lung și subțire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene* capul în poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.
Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului.
Să spui…
Și niciodată nu isprăvea basmul.
Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau și adormeam; uneori tresăream
ș‑o întrebam câte ceva; ea începea să spuie, și eu visam înainte.
A fost odată un împărat mare, mare…
Cât de mare?
Mare de tot. Și‑și iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Și îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii…
Bunico, e rău să nu ai copii?
Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
Bunico, dar eu n‑am copii și nu‑mi pare rău.
Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionțat în două și mă săruta în creștetul capului.
Câte‑o frunză se dăsprindea din ramuri și cădea legănându‑se.
Eu mă luam cu ochii după ea și ziceam:
Spune, bunico, spune.
Și așa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Într‑o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că‑și târa barba pe jos de bătrân și de cocoșat ce era.
Și era mic, mic de tot…
Cât era de mic?
Poate să fi fost, așa, cam ca tine.
Vasăzică, nu era mic, mic de tot…
Era mic, da’ nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise: Măria Ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia; și când înfloresc nu știi care sunt florile unuia și care sunt ale altuia: și ăști doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scu tură și mere nu fac. Măria Ta, să știi că atunci când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să nască un copil cu totul și cu totul de aur… Piticul se duse, și împăratul alergă în grădină, și căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.
De ce nu legau rod, bunico?
Știu eu?… Dumnezeu știe…
Era așa de cald… așa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă amețeau… închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede și ușurel firul lung din caierul de in.
Și se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătu iau ca să‑i ude mereu; și i‑a udat mereu; alții ziceau să le dea mai mult soare; și împăratul a tăiat toți pomii de jur împrejur. Și merii înfloreau în fitece săptămână, și se scuturau, și rod nu legau. Într‑o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână și zbârcită, ca mine de zbârcită, și mică, mică, ca tine de mică…
Ca moșu de mică?
Da, ca moșu…
Atunci nu era mică de tot…
Așa mică de tot nu era. Și zise împăratului: Măria Ta, până n‑oi lua un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într‑o câmpie de mușețel, și n‑oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzești, Măria Ta, că îndată ce te‑or simți florile, încep să se miște, să se bată, și multe se apleacă pe obrajii ei, și ea se dășteaptă, că doarme mai ușor ca o pasăre; și vai de cel ce l‑o vedea… Dar ce, ai adormit, flăcăul mamii?
Tresăream.
A, nu… știu unde ai rămas… la‑a‑a… Zâna Florilor…
Auzisem prin vis.
Pleoapele‑mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor… Și bunica spunea, spunea înainte, și fusul sfâr‑sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruie nile în care adormisem de atâtea ori.
Și împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…
Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.
… ș ‑a luat o dăsagă cu merinde și a plecaaat…
… ș‑a plecaaat…
Și s‑a dus, s‑a dus, s‑a dus…
… s‑a dus, s‑a dus…
Până a dat de o pădure mare și întunecoasă…
… întunecoasă…
… de nu se vedea prin ea. Și acolo și‑a legat calul de‑un stejar bătrân, ș‑a pus dăsagele căpătâi și a închis ochii ca să se odihnească. Și… pasămite pădurea cânta și vorbea, că era fermecată. Și… cum îi aducea șoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, și dormi, și dormi…
Când m‑am deșteptat, bunica isprăvise caierul.
Dar basmul?
Cu capul în poala bunicii, niciodată n‑am putut asculta un basm întreg. Avea o poală fermecată, și un glas, și un fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei.
(după Barbu Ștefănescu‑Delavrancea)
Dicționar
caier = mănunchi de lână, de in, de cânepă care se pune pe furcă pentru a fi tors manual
alene = încet, fără grabă
Scrie în spațiile date cuvintele din text care o descriu pe bunica.
bunica
Prezintă, în două‑trei enunțuri, o amintire cu tine și bunica ta.
Cel dintâi prieten
Ce plăcere să călătorești pe apă! Stăteam pierdut, desfătându‑mă* cu cele ce vedeam, când îmi auzii numele rostit în spatele meu. Mă întorsei repede; era Arthur.
Ai dormit bine? mă întrebă el. Mai bine ca pe câmp?
M‑am apropiat și am răspuns căutând cuvinte cât mai politicoase, atât pentru mamă, cât și pentru fiul ei.
Dar câinii? se interesă el. Îi chemai și pe ei, ca și pe Suflețel, și veniră toți salu tând, iar Suflețel începu să facă giumbușlucuri* ca atunci când prevedea că urmează să dăm o reprezentație. Dar în ziua aceea nu fu vorba despre așa ceva. Doamna Milligan îl instalase pe Arthur la umbră și se așezase și dânsa lângă el.
Ia de aici, te rog, câinii și maimuța, îmi spuse ea, avem de lucru.
Am îndeplinit ceea ce mi se ceruse și m‑am dus cu trupa tocmai în celălalt capăt. Ce putea oare să lucreze băiatul ăsta bolnav? Văzui că mamă‑sa îl punea să repete o lec ție pe care ea o urmărea într‑o carte deschisă. Lungit pe scândură, Arthur repeta fără să facă vreo mișcare. Mama îl corecta pe un ton blând, dar fără îngăduință.
Dumneata tot nu știi fabula, îl dojeni* ea.
Am încercat s‑o învăț.
Și n‑ai învățat‑o.
N‑am putut.
De ce?
Nu știu… pentru că n‑am putut… Sunt bolnav.
La cap nu ești bolnav; n‑o să te las niciodată să stai așa: sub motiv că ești bolnav, să crești fără să înveți nimic.
Mi se părea tare severă doamna Milligan, și cu toate astea, vorbea fără mânie, ba chiar cu dragoste.
De ce mă amărăști și nu înveți lecțiile?
Nu pot, mamă, zău, nu pot.
Și Arthur începu să plângă. Dar doamna Milligan nu se lăsă înduple cată de lacrimile lui, deși părea mișcată și chiar amărâtă, așa cum spusese.
Am avut de gând ca în dimineața asta să te las să te joci cu Remi și cu câinii, urmă ea, dar nu te vei juca decât când vei ști fabula pe dinafară, fără nicio greșeală. Hai să încercăm s‑o învățăm împreună! mai zise ea.
Se așeză și, luând din nou cartea, începu să spună rar fabula care se chema Lupul și mielul. Arthur repeta după ea, vorbă cu vorbă. După ce i‑o citi de trei ori la rând, îi dădu băiatului cartea, spunându‑i să învețe acum singur, iar ea se duse în camera ei.
Arthur se apucă numaidecât să citească și, de la locul unde stăteam, îl vedeam cum mișcă buzele. Era vădit că învăța și că își dădea toată osteneala.
Apoi, îmi spuse:
Nu pot să învăț, deși crede‑mă că vreau.
M‑am apropiat de el.
Dar fabula nu‑i chiar așa de grea, i‑am spus eu.
Ba e foarte grea.
Mie, dimpotrivă, mi s‑a părut chiar foarte ușoară; și ascultând‑o pe mama dumi tale adineauri când ți‑o citea, cred că am și învățat‑o.
Începu să zâmbească, neîncrezător.
Vrei să ți‑o spun?
Ce să‑mi spui, că nu se poate!
Ba se poate; vrei să încerc? Ia cartea.
El luă din nou cartea, iar eu am început să‑i spun fabula pe dinafară; n‑a fost nevoie să mă corecteze decât de vreo trei‑patru ori.
Păi văd c‑o știi! strigă el. Cum ai făcut ca s‑o înveți?
Am ascultat‑o pe mama ta când ți‑o citea, dar am asculta‑o cu atenție, fără să mă uit la ce se întâmplă în jurul nostru.
Se înroși și plecă ochii; apoi, după o clipă, zise:
Acum înțeleg cum ai ascultat și voi încerca să ascult și eu ca tine; dar cum ai făcut să ții minte toate cuvintele astea care mie mi se amestecă în cap?
Despre ce este vorba în fabula asta? spusei eu. Despre o oaie. Încep deci să mă gândesc la oi. După aceea, mă gândesc la ce fac oile: Niște oi stăteau la adăpost în țarc.
Văd oile culcate și dormind în țarc, deoarece sunt la adăpost, și, văzându‑le, nu le mai uit.
Bine, zise el, le văd și eu: Niște oi stăteau la adăpost în țarc. Văd și albe, și negre; văd și oi, și miei. Văd chiar și țarcul: e făcut din nuiele împletite.
Atunci n‑o să‑l mai uiți?
Nu.
De obicei, cine păzește oile?
Câinii.
Când n‑au nevoie să păzească oile, pentru că sunt în siguranță, ce fac câinii?
N‑au nimic de făcut.
Atunci pot să doarmă; spunem deci: Câinii dormeau.
Așa e! Ce ușor îmi vine acuma!
Nu‑i așa că‑ți vine foarte ușor? Acum să trecem la altceva. Afară de câini, cine mai păzește oile?
Ciobanul.
Când oile sunt în țarc, ciobanul n‑are nicio treabă.
Ce face el atunci?
Cântă din fluier.
Îl vezi?
Da.
Unde‑i?
La umbra unui ulm înalt.
E singur?
Nu, mai sunt și alți ciobani, vecini.
Atunci, dacă vezi oile, țarcul, câinii și ciobanul, nu poți spune pe de rost, fără greșeală, începutul fabulei?
Ba cred că acum am să pot.
Hai încearcă!
Auzindu‑mă vorbind astfel și explicându‑i cât de ușor putea fi învățată o lecție care la început părea atât de grea, Arthur mă privi cu emoție și teamă, de parcă nu avea încredere în ceea ce îi spuneam; totuși, după câteva clipe de șovăire*, se hotărî:
Niște oi stăteau la adăpost într‑un țarc; câinii dormeau, iar ciobanul, la umbra unui ulm înalt, cânta din fluier cu alți câțiva ciobani. Uite c‑o știu! strigă el, bătând din palme. Și n‑am făcut nicio greșeală.
Vrei să înveți acum și restul fabulei tot așa?
Da, cu tine sunt sigur c‑o învăț. Vai, ce bucuroasă are să fie mama! Și se puse să învețe și restul fabulei, așa cum învățase începutul. Nu trecuse niciun sfert de ceas și o știa foarte bine. Tocmai o mai repeta o dată fără greșeală, când maică‑sa se ivi în spatele nostru. În primul moment, văzându‑ne împreună, se încruntă crezând că ne jucăm, dar Arthur n‑o lăsă să deschidă gura:
Acum o știu toată! strigă el. M‑a învățat Remi.
Doamna Milligan se uită foarte mirată la mine și se pregătea, desigur, să mă întrebe cum făcusem, când Arthur începu să spună pe dinafară, fără ca ea să‑i fi cerut, Lupul și mielul. O spuse fără șovăire și fără greșeală, cu un glas care vibra de bucuria victoriei. În tot acest timp, eu mă uitam la doamna Milligan; i‑am văzut chipul frumos luminân du‑i‑se de un zâmbet, apoi mi s‑a părut că ochii i se umezesc.
Apropiindu‑se de mine, îmi luă mâna și mi‑o strânse cu atâta blândețe, încât m‑am simțit mișcat și eu.
Ești un băiat bun, îmi spuse dânsa.
Am povestit în toate amănuntele această întâmplare pentru ca să se înțeleagă schimbarea care, începând din ziua aceea, s‑a petre cut în situația mea: în ajun fusesem adus ca dresor de câini, cu sco pul ca eu, câinii și maimuța, să distrăm un copil bolnav. Această lecție însă mă despărți de câini și de maimuță: eram acuma un camarad, aproape un prieten.
(fragment din Singur pe lume, de Hector Malot)
Dicționar
a se desfăta = a se bucura, a se delecta, a fi încântat
giumbușluc = faptă care învese lește, care distrează
a dojeni = a certa, a mustra a șovăi = a ezita, a se eschiva
Locul desfășurării acțiunii:
Harta textului
Personajele: Motivul supărării, atât a mamei, cât și a lui Arthur.
Reacția lui Arthur când Remi i-a spus că știe deja fabula.
Titlul:
Autorul:
Reacția doamnei Milligan când a văzut că Arthur știe fabula pe de rost.
Povestește cum l-a ajutat Remi pe Arthur să învețe fabula.