Cuvânt-înainte

La data apariției acestei cărți, au trecut deja 23 de ani de când l-am văzut prima oară live pe Roger Federer pe terenul de tenis. 23 de ani plini de superlative, care au transformat un adolescent de 15 ani în bărbatul căruia i-a reușit o revenire fabuloasă după nenumărate succese incredibile. Uneori, privilegiul de a fi urmărit această carieră unică, atât de mult timp și pe cât de aproape i se îngăduie unui jurnalist, mi se pare un vis. Mai ales dacă mă gândesc că inițial mă îndreptasem într-o cu totul altă direcție. Tenisul a fost a doua mea dragoste.

Înainte să descopăr TC Weinfelden cu cele trei terenuri de tenis, amplasate între o berărie și râul Giessenbach, despărțite de garduri vii, prima mea dragoste a fost hocheiul. Complexul cu aer monden – pe vremea aceea, tenisul era încă sportul celor frumoși și bogați – a exercitat asupra mea o fascinație irezistibilă. Una care nu putea decât să crească, având în vedere că nu aveam voie să joc și eu. Am fost încă de mic membru al clubului de hochei. Pentru că părinții mei nu-și

ROGER FEDERER

permiteau două cotizații de membru, eu și fratele meu Kurt am ales terenul de hochei, în vreme ce sora mea mai mare s-a dus la tenis.

Prin intermediul ei am început să am tangență cu tenisul și cu clubul, precum și un bun pretext să pot intra în complex. Am început să mă furișez tot mai des pe treptele de beton ale tribunei mici de pe acoperiș. Inițial doar când juca ea, dar mai apoi, pentru că nimeni nu mă gonea, obișnuiam să revin ca să urmăresc și alți jucători amatori. Fascinat, încercam să înțeleg loviturile și îmi închipuiam cum aș lovi eu mingile, dacă aș fi jos, pe teren.

Sora mea, dându-și seama după ce tânjesc, mă lăsa uneori să împrumut una dintre rachetele ei mai vechi, cu care să lovesc mingea la perete, în fața casei. De la distanță scurtă, iar și iar, până când simțeam cum pulsul mi-o ia la goană, transpirația mi se scurge pe piele și o auzeam pe mama cum ne strigă la cină. Eram mândru de rachetă – din lemn lucios, fin, purtând semnătura unui anume Stan Smith.

Stan Smith? Nu era pe vremea aceea decât un nume pentru mine, dar unul care îmi alimenta fantezia * . Ce știam eu pe atunci despre tenis? Nimic. Era vremea televizoarelor alb-negru, se transmiteau rar evenimente sportive, de cele mai multe ori fotbal, schi sau box. Ce timpuri... când întreaga familie se întâlnea la miezul nopții în sufragerie, ca să urmărească cu ochii cârpiți

* Stan Smith, campion american de tenis, fost număr unu mondial în 1972 (cf. Lance Tingay). A câştigat la simplu 65 de turnee, în 1971 s-a impus la US Open şi în 1972 la Wimbledon, câştigând Turneul campionilor în 1970 şi WCT Finals în 1973. La dublu a fost campion la Melbourne în 1970, iar la Forrest Hills s-a impus în 1968, 1974, 1978 şi 1980, partenerul lui preferat fiind Bob Lutz. A făcut parte din echipa americană de Cupa Davis, cu care a câştigat şapte salatiere de argint (n.r.).

de somn dacă de data asta Cassius Clay * ia bătaie... Nici în ziare nu era mai mult loc pentru tenis, în general știrile se concentrau pe fotbal, hochei pe gheață, schi sau formula 1.

Nu mai știu când am văzut întâia oară imagini TV de la Wimbledon. Dar îmi aduc clar aminte cum m-a vrăjit din prima clipă terenul central cu tribunele sale acoperite, locul acela idilic, nobil, cu atmosfera lui irezistibilă. Simțeam că trăiesc o revelație. Iată că tenisul era totuși important, avea adepți, chiar și un loc de pelerinaj. Wimbledonul mi se părea o catedrală cu mii de oameni care – asemenea mie în complexul din Weinfelden – urmăreau concentrați și fascinați zborul mingilor și înfruntarea dintre doi adversari singuratici.

Acest complex sportiv liniștit, îngrijit, în care totul era organizat și își avea un loc al lui, în vreme ce doi maeștri cu rachetă și minge se duelau sub privirile vrăjite ale spectatorilor – cu mișcări atletice, tactică, simț al mingii, rezistență, nervi puternici, inteligență și onestitate –, îmi îngăduia să arunc o privire într-o lume despre care nici nu știusem că există. Nu-mi doream decât să ajung o dată, doar o dată, la Wimbledon. Mulți ani mai târziu, primul meu articol despre Wimbledon ca jurnalist sportiv a purtat titlul „Zeii tenisului pășesc în templu”.

Între timp, complexul de tenis de la Weinfelden a fost alungat de un cartier de case la marginea orașului. Cum aș fi putut pe atunci, singur pe treptele de beton, să intuiesc că acesta va fi destinul meu profesional: să

* Cassius Clay (1942-2016), alias Muhammad Ali, cel mai mare boxer de categorie grea din toate timpurile, în câteva rânduri campion mondial al profesioniştilor, meciurile sale contra lui Liston, Patterson, Frazier şi Foreman fiind antologice. În semn de protest contra războiului din Vietnam şi împotriva discriminărilor pe motive rasiale, Clay şi-a schimbat numele, trecând la islamism. A omologat un stil bizuit pe un formidabil joc de picioare şi pe o rezistenţă fizică ieşită din comun (n.r.).

ROGER FEDERER

urmăresc de pe margine ce se întâmplă pe terenurile de tenis? Că tenisul și turneele de Mare Șlem vor deveni a doua mea patrie? Cum aș fi putut să îmi închipui că tenisul elvețian se va înălța, curând, pe culmile succesului și că eu îi voi călca pe urme? Că în acel moment, în Africa de Sud, se înfiripa o relație al cărei rod urma să fie cel mai de succes sportiv elvețian și că eu voi avea privilegiul să-i urmăresc evoluția încă din primele momente ale junioratului?

La începutul anilor ’80, când m-am apucat să scriu despre tenis, urmăream fascinat cum John McEnroe, Boris Becker și Stefan Edberg deveneau campioni pe iarba de la Wimbledon și erau răsplătiți cu trofeul de aur. Când, în 1985, anul în care Becker a făcut minuni la Wimbledon * , Heinz Günthardt ** a ajuns până în sferturile de finală ale turneului, pentru Elveția, dar și pentru mine, ca reporter, acesta a fost un moment de glorie. Pe atunci Federer abia împlinise patru ani. În visurile mele cele mai îndrăznețe îmi închipuiam cum ar fi să avem un elvețian în top 10 și/sau într-o finală de Mare Șlem. Doar una și nu m-aş fi supărat dacă pierdea.

Cum aș fi putut să îmi imaginez că un compatriot va sta în centrul atenției, pe cele mai mari arene de tenis ale lumii și că va avea parte acolo de succese și de lacrimi? Și că, în plus, va fi una dintre cele mai bune persoane pe care le-am întâlnit în viața mea?

Apoi s-a declanșat miracolul elvețian în tenis. Günthardt, care a trebuit să renunțe la cariera de spor-

* Este anul în care germanul Boris Becker, pe atunci în vârstă de 17 ani, exploda în elita tenisului, alegând o carieră de profesionist în detrimentul şcolii. În 1985, puştiul antrenat de Ion Ţiriacşi Guenther Bosch i-a învins la All England Club pe Kuharszky, Anger, Nystroem, Mayotte, Leconte, Jaerryd şi Curren, reuşind marea surpriză (n.r.). ** Tenismen de top elveţian, fost număr 22 ATP la simplu în anii 1970-1980, cu cinci titluri adjudecate. Excelent jucător de dublu, a câştigat 30 de titluri în carieră, între care Roland Garrosul în 1981 şi Wimbledonul în 1985, alături de Balasz Taroczy (n.r.).

tiv la vârsta de 27 de ani, din cauza unei probleme la șold, a fost prințul care a trezit lumea elvețiană a tenisului din somnul de 1 000 de ani. A urmat apoi Jakob Hlasek, care a devenit la finele anilor ’80 primul jucător elvețian din Top 10 și primul nostru semifinalist la un turneu de serie Masters. Apoi Marc Rosset, câștigătorul titlului olimpic în 1992, care a ajuns cu Hlasek în finala Cupei Davis și a devenit primul semifinalist elvețian la un turneu de Mare Șlem. În 1997, la 16 ani, Martina Hingis a transformat Elveția într-o națiune câștigătoare de Mare Șlem. Ea a câștigat la individual cinci trofee importante și a devenit cea mai tânără jucătoare care a ajuns numărul 1 în tenis.

Iar la final a apărut el, Federer, cel mai mare sportiv pe care l-a avut și-l va avea, probabil, vreodată, mica noastră țară și cel mai bun ambasador pe care ți l-ai putea dori. A părut aproape ireală apariția ulterioară a celui de-al treilea elvețian câștigător de Mare Șlem, Stan Wawrinka.

Biografia de față este a doua carte pe care o scriu despre Federer. În căutarea perfecțiunii a fost publicată inițial în 2006, i-au fost aduse numeroase adăugiri, a fost tradusă și redactată în multe limbi. Prima ediție se sfârșește după al 17-lea titlu de Mare Șlem, la Wimbledon, în 2012. Cu cât trecea timpul, cu atât era mai clar că următorul capitol important va fi retragerea.

Dar probabil că și zeii tenisului au fost impresionați de tenacitatea lui Federer. Așa că, la vârsta la care alții se retrăseseră de mult, i-au dăruit o revenire cum nici el nu și-ar fi imaginat-o. I-au permis să se bucure încă o dată de succese de basm și să rescrie, din nou, istoria tenisului. Astfel mi-au dat și mie pretextul și motivația de a rescrie de la zero biografia lui Federer. Mi-a fost clar că nu îmi vor ajunge unul sau două capitole supli-

ROGER FEDERER

mentare dacă vreau să-i surprind așa cum merită cariera, viața și importanța în tenis. Mult prea multe se întâmplaseră în mai bine de zece ani. Le vedeam mai clar acum. Povestea revenirii sale era mult prea frumoasă și magică.

Atitudinea sa deschisă și abordabilă ne-a ușurat mereu munca, mie și colegilor mei. Amestecul de succes, omenie, onestitate și răbdare pe care îl afișează zi de zi, turneu după turneu, este unic și transformă viața multor oameni, făcând din interacțiunea cu el o adevărată plăcere. Aș vrea să îi mulțumesc lui în primul rând – chiar dacă, în cele din urmă, nu s-a implicat activ în scrierea acestei biografii. Pentru că Roger fie se angajează într-o acțiune cu toată energia, fie nu o face deloc. Admir la el această constanţă și predictibilitate. Le mulțumesc de asemenea părinților lui, Lynette și Robbie, lui Severin Lüthi, Pierre Paganini și lui Tony Godsick, care, la fel ca Federer, știe să abordeze orice situație cu un dram de umor. Mulțumirile mele tuturor tovarășilor de drum care au făcut ca săptămânile, lunile și anii din circuitul de tenis să devină o călătorie de neuitat. În special lui Simon Graf, Heinz Günthardt și Daniel Huber, care mi-au stat alături și la scrierea acestei cărți. Le mulțumesc nenumăraților parteneri de interviu și de discuții, care au fost gata să împărtășească cu mine experiențele și cunoștințele lor. Mulțumiri Editurii Piper, în special lui Anne Stadler, Angela Gsell și Steffen Geier. Și, nu în ultimul rând, cele mai multe mulțumiri le adresez minunatei mele familii, lui Eni și Jessica, care nu s-au supărat niciodată când m-au văzut făcându-mi bagajul, după ce abia despachetasem, ca s-o pornesc din nou pe urmele lui Roger Federer.

Müllheim, februarie 2019

PARTEA ÎNTÂI

REVENIREA