Iosif Iacob, coord., Milostivirea divină – Izvorul trăirii creştine

MILOSTIVIREA DIVINĂ – IZVORUL TRĂIRII CREŞTINE

IOSIF IACOB coordonator

MILOSTIVIREA DIVINĂ – IZVORUL TRĂIRII CREŞTINE Congresul Naţional al Milostivirii Divine, Iaşi, 9-10 iunie 2016

Sapientia

Iaşi 2016

Imprimatur † Petru Gherghel Episcop de Iaşi 20 iunie 2016

Redactor: pr. dr. Ştefan Lupu Tehnoredactare: Andrei Gherghel Copertă: Iulian Gherghel

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IACOB, IOSIF, coord., Milostivirea divină – Izvorul trăirii creştine.

Congresul Naţional al Milostivirii Divine, Iaşi, 9-10 iunie 2016 / Iosif Iacob, coord., Iaşi : Sapientia, 2016.

ISBN: 978-606-578-257-0 2

2016 Editura SAPIENTIA Institutul Teologic Romano-Catolic Str. Th. Văscăuţeanu, 6 RO – 700462 Iaşi Tel. 0232/225228 Fax 0232/211476 www.editurasapientia.ro www.librariasapientia.ro e-mail: slupu@itrc.ro

CUPRINS Ep. Petru Gherghel Numele lui Dumnezeu este milostivirea . . . . . . . . . . . . 7 Pr. Iulian Faraoanu Caracteristicile milostivirii divine în Biblie . . . . . . . . 11 Pr. Iosif Iacob Cultul milostivirii – calea unei vieţi sfinte . . . . . . . . . 27 Sr. Veronica Boasa CJ Caracteristicile cultului şi ale spiritualităţii milostivirii lui Dumnezeu în Biserică . . . . . . . . . . . . . 39 Eugenia Dămătăr Grupurile de rugăciune în viaţa Bisericii . . . . . . . . . . 53 Pr. Gabriel Bucur Aspecte practice ale Cultului Milostivirii în Dieceza de Iaşi, analiză şi sugestii . . . . . . . . . . . . . 61 Anexă Bula Misericordiae vultus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67 Scrisoarea apostolică Misericordia et misera . . . . . . . . . . 97

NUMELE LUI DUMNEZEU ESTE MILOSTIVIREA Mă bucur să vă spun, în numele Dumnezeului nostru, „Bine aţi venit la Iaşi!” pentru a trăi un moment, chiar dacă aşa de scurt, din lumina milostivirii Părintelui ceresc, care este Tatăl şi care ne-a împărtăşit această calitate divină (ce le cuprinde pe toate) prin Fiul său, Isus Cristos, chipul real al milostivirii Tatălui, în Duhul Sfânt ce ne face să experimentăm această bucurie.

Această definiţie a lui Dumnezeu o descoperim în întreaga Sfântă Scriptură şi ne bucurăm să o descoperim în toată istoria mântuirii, mai ales în învăţătura ultimilor mari păstori ai Bisericii: Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi, desigur, în una din cărţile de ultimă oră ale Papei Francisc, Numele lui Dumnezeu este milostivirea.

Animat de un profund sentiment de credinţă şi conştient de misiunea ce-i revine unui papă al zilelor noastre, de a-l aduce pe Dumnezeu mai aproape de oameni şi de a-i chema pe toţi să se apropie mai mult de el, Sfântul Părinte Papa Francisc a ţinut să declare acest mare jubileu în care ne aflăm din decembrie trecut până în ziua de Cristos Rege a acestui an.

Reluând cu mult respect şi fidelitate învăţătura înaintaşilor săi, învredniciţi cu supremul titlu de fericiţi şi sfinţi, mă refer, desigur, la cei trei titani ai credinţei, Papa Francisc s-a oferit şi se oferă zilnic să ne facă să descoperim această definiţie curajoasă şi realistă: „milostivirea”, calitate care cuprinde în sine toate calităţile şi denumirile pe care alţi lideri religioşi, cum

8

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

sunt islamicii, le-au cuprins în cele 99 de nume care toate îşi găsesc izvorul, originea şi sfârşitul în definiţia pe care ne-a lăsat-o Cristos, numindu-l pe Dumnezeu Tată. În bula de convocare a jubileului extraordinar al milostivirii, Misericordiae vultus, la nr. 12, Papa Francisc afirmă: Biserica are misiunea de a vesti milostivirea lui Dumnezeu, inimă pulsantă a evangheliei, care prin intermediul său trebuie să ajungă la inima şi mintea fiecărei persoane.

Mireasa lui Cristos îşi însuşeşte comportamentul Fiului lui Dumnezeu care merge în întâmpinarea tuturor, fără a exclude pe nimeni. În timpul nostru, în care Biserica este angajată în noua evanghelizare, tema milostivirii cere să fie repropusă cu nou entuziasm şi cu o reînnoită acţiune pastorală. Este determinant pentru Biserică şi pentru credibilitatea vestirii sale ca ea să trăiască şi să mărturisească personal milostivirea. Limbajul şi gesturile sale trebuie să transmită milostivire pentru a pătrunde în inima persoanelor şi a le provoca să regăsească drumul pentru a se întoarce la Tatăl. Primul adevăr al Bisericii este iubirea lui Cristos. Biserica trebuie să devină slujitoare şi mediatoare înaintea oamenilor a acestei iubiri, care ajunge până la iertare şi la dăruirea de sine. De aceea, acolo unde este prezentă Biserica, acolo trebuie să fie evidentă milostivirea Tatălui. În parohiile noastre, în comunităţi, în asociaţii şi în mişcări, aşadar, oriunde există creştini, oricine trebuie să poată găsi o oază de milostivire.

Concret, Sfântul Părinte cheamă întreaga Biserică, dar mai ales pe cei ce au o misiune specială în mijlocul poporului lui Dumnezeu, să facă cu bucurie experienţa întâlnirii cu milostivirea lui Dumnezeu şi, ca o urmare logică, să o împărtăşească semenilor.

Acesta este rolul atâtor iniţiative ce se desfăşoară în întreaga Biserică, aceasta e datoria noastră, a celor

Numele lui Dumnezeu este Milostivirea

9

care suntem privilegiaţi să cunoaştem darul credinţei, să-l cunoaştem pe Tatăl cel bun, milostiv şi îndelung răbdător şi să fim fraţi cu cel care este chipul milostivirii, Isus Mântuitorul, prin lucrarea plină de iubire a Duhului Sfânt.

Pentru a reuşi în această chemare pe care ne-o face papa, el ne recomandă să nu uităm să alergăm la Maria, care a fost martora cuvintelor de iertare care ies de pe buzele lui Isus. Maria atestă că milostivirea Fiului lui Dumnezeu nu cunoaşte margini şi ajunge la toţi, fără a exclude pe vreunul. Să adresăm ei rugăciunea veche şi mereu nouă Salve Regina, ca să nu înceteze niciodată să-şi îndrepte spre noi ochii săi cei milostivi şi să ne facă vrednici să contemplăm faţa milostivirii, pe Fiul său Isus.

Papa adaugă în acest context un îndemn practic.

Rugăciunea noastră să se extindă la atâţia sfinţi şi fericiţi care au făcut din milostivire misiunea lor de viaţă. Îndeosebi, gândul este îndreptat spre marele apostol al milostivirii, sfânta Faustina Kowalska. Ea, care a fost chemată să intre în profunzimile milostivirii divine, să mijlocească pentru noi şi să ne dobândească să trăim şi să mergem mereu în iertarea lui Dumnezeu şi încrederea de neclintit în iubirea sa.

Celebrarea acestui congres dedicat milostivirii o consider un gest de mare fineţe faţă de milostivirea lui Dumnezeu, o profundă dorinţă de a răspunde la învăţătura Bisericii: „Dumnezeu este iubire” şi o datorie de a reuşi să găsim noi căi de a ne apropia de Dumnezeul milostivirii, de a avea mai mult curaj în a ne însuşi aceleaşi sentimente cu cele ale lui Cristos, imaginea vie a Tatălui şi cale de a reaprinde în noi speranţa.

Participarea Sfinţiilor Voastre, a dumneavoastră, dragi fraţi şi surori, la această manifestare de credinţă,

10

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

o felicităm şi vă încurajăm ca în această zi să nu fie numai ascultarea unor prelegeri, ci o trăire comună la implorarea milostivirii lui Dumnezeu prin rugăciuni şi practici de caritate. Şi mi-aş dori ca astfel de iniţiative să se multiplice şi să se transforme într-o convingere profundă că toate denumirile şi definiţiile date lui Dumnezeu trebuie să se bazeze pe cea mai grăitoare şi mai expresivă definiţie: Numele lui Dumnezeu este „Milostivirea”: adică Tatăl cel milostiv şi iertător.

Iaşi, 10 iunie 2016

† Petru Gherghel episcop de Iaşi

CARACTERISTICILE MILOSTIVIRII DIVINE ÎN BIBLIE Iulian FARAOANU*1 Introducere Titlul acestei prezentări este „Caracteristicile milostivirii divine în Sfânta Scriptură”. Milostivirea este unul dintre atributele esenţiale ale lui Dumnezeu, dacă nu chiar însuşi numele divin, aşa cum se exprimă Papa Francisc în cartea sa „Numele lui Dumnezeu este milostivirea”. Milostivirea e în realitate modalitatea cu care Domnul se manifestă în faţa omului, e cartea de identitate a lui Dumnezeu. În acelaşi timp, dimensiunea milostivirii e un aspect fundamental al identităţii creştine (Tatăl milostiv care-i cheamă pe fiii săi să fie milostivi).

De la bun început, ar trebui precizat faptul că tematica este foarte largă. Conceptul este vast şi apare frecvent în întreaga Biblie, la rândul ei, o bibliotecă de 73 de cărţi. De aceea, ar fi necesară o selecţie, o circumscriere, limitându-ne doar la anumite aspecte ale ideii de milostivire. Punctul de plecare va fi etimologia termenului „milostivire” în Vechiul şi Noul Testament; mai apoi, vor fi subliniate trei atribute mai semnificative ale conceptului de milostivire divină în Sfânta Scriptură. La final, trei aplicaţii pentru viaţa creştină.

* Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

12

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

1. Care sunt caracteristicile milostivirii în Biblie?

Ce înseamnă milostivirea în Sfânta Scriptură? În cărţile Vechiului Testament, ideea de milostivire este redată prin doi termeni: hesed şi rahamim. Primul cuvânt, hesed, se poate traduce prin bunătate, har.

Acesta apare de 245 de ori în Vechiul Testament, în special în literatura narativă şi în psalmi (în psalmi apare de 127 de ori). În mod fundamental, hesed înseamnă favoare nemeritată, prietenie, laudă, dar şi harul şi milostivirea lui Dumnezeu. Aplicat lui Dumnezeu, el exprimă un dar neaşteptat şi nemeritat al harului, care depăşeşte toate aşteptările şi categoriile omeneşti. Dumnezeu vede mizeria unui om sărac şi suferind, îi ascultă plângerea, se înclină şi se înjoseşte, el coboară spre om în necazurile sale şi, în ciuda tuturor infidelităţilor omeneşti, îl acceptă din nou şi, cu toate că ar fi meritat o pedeapsă dreaptă, îl iartă şi îi oferă o nouă şansă; toate acestea trec dincolo de închipuirea şi gândirea umană. În multe pasaje din Vechiul Testament, hesed priveşte o relaţie reciprocă, are în vedere relaţiile mai ales în cadrul alianţei.

Al doilea termen utilizat pentru a reda milostivirea este rahamim. Traducerea curentă este: a avea milă, milostivire. Cuvântul însă provine de la raham (verb) sau rehem, care înseamnă sân matern, pântece sau chiar măruntaie. Aşadar, este vorba despre un sentiment de milostivire care izvorăşte din pântece, din interior, acolo fiind locul în care sentimentul era localizat.

Astfel, „rahamim” pune accentul pe compasiune, pe o milostivire care vine din inimă şi se arată ca disponibilitate de ajutor (spre ex., dragostea mamei faţă de fiu, reflex al unirii intime).

Caracteristicile milostivirii divine în Biblie

13

În Noul Testament, termenul utilizat pentru milostivire este eleos. Cuvântul eleos iniţial exprima un afect emoţional, dar ulterior a fost folosit adesea pentru traducerea cuvântului ebraic hesed: bunătate, compasiune, fidelitate.

Milostivirea lui Dumnezeu străluceşte pe chipul lui Isus Cristos. Isus este de fapt semnul milostivirii Tatălui. Iar crucea este manifestarea supremă a milostivirii divine faţă de întreg neamul omenesc. Există o serie de citate în care Isus expune proiectul său, modul său de gândire: „Eu nu am venit pentru... ci am venit pentru...”. Astfel, „nu am venit să îi chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”; „Eu am venit nu ca să piară, ci să aibă viaţă (In 12,46). „Fiul Omului a venit ca să salveze ceea ce era pierdut”.

La nivel etimologic deja se pot întrevedea unele atribute ale milostivirii divine: – milostivirea este un dar, un har şi are drept punct de plecare iniţiativa lui Dumnezeu care se apleacă asupra omului; – milostivirea are legături cu fidelitatea: Domnul e milostiv în virtutea fidelităţii sale faţă de promisiunile făcute; – milostivirea e bazată pe relaţii: Dumnezeu vrea să intre într-un raport de comuniune şi prietenie cu omul. E vorba despre alianţă, unde e necesar un raport de reciprocitate; – milostivirea divină coincide cu primirea maternă şi afectuoasă oferită de Domnul celor care se află în necaz şi recunosc propriile slăbiciuni, păcatele şi infidelităţile lor.

14

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

1.1. Milostivirea lui Dumnezeu se arată în istorie Ce fel de imagine despre Dumnezeu ne-am format?

Un Dumnezeu al ideilor, abstract, despre care am învăţat doar la catehism? Religia creştină şi revelaţia au o componentă istorică. Domnul se manifestă pe sine şi planul său de mântuire în istorie. Şi există o serie de gesturi şi semne ale milostivirii în istoria biblică. Înainte de a parcurge etapele fundamentale, ar trebui lansată o premisă. Milostivirea lui Dumnezeu este reacţia şi soluţia sa la problema răului şi a păcatului.

De aceea, trebuie cunoscut ce reprezintă răul, pentru a vedea cum îl combate Domnul. Răul este un mister, o enigmă. De unde provine? Cum trebuie privit? În Gen 1-11 se poate observa persistenţa problemei răului care compromite relaţiile. În Gen 2-3, relaţia cu Dumnezeu este compromisă de păcatul primilor oameni.

Relaţia dintre semeni este afectată de păcatul lui Cain care îl ucide pe Abel. Răul se răspândeşte din ce în ce mai mult pe timpul lui Noe. Acest rău influenţează şi organizarea socială şi politică, situaţie reflectată în episodul cu Turnul Babel. Aşadar, se observă perturbarea tuturor raporturilor de natură individuală, socială, politică. Istoria este pătrunsă de elemente negative. Şi azi, mass-media prezintă doar faptele negative. De aceea, ar fi nevoie de o reîntoarcere la valorile primare.

Care este soluţionarea? Soluţia constă în noi începuturi. Domnul nu cedează în faţa răului, ci luptă pentru a-l îndepărta. De fapt, în desfăşurarea istoriei biblice, se poate constata prezenţa unui mecanism: pe de o parte, creaţia sau eliberarea din partea lui Dumnezeu, pe de altă parte, haosul provocat de om! Astfel, apare binomul milostivirea lui Dumnezeu – păcatul sau răul omului.

La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul.

După fiecare zi a creaţiei se află un refren: toate erau

Caracteristicile milostivirii divine în Biblie

15

bune. Un prim semn de milostivire este creaţia însăşi, mai ales crearea omului căruia îi sunt oferite binecuvântarea divină şi viaţa în grădina Edenului.

Omul răspunde însă prin haos căzând în păcat; de cele mai multe ori, intervenţia sa produce dezordine. În urma păcatului original (care a dus la degenerarea relaţiilor cu Dumnezeu, cu semenii şi cu natura), Domnul îşi arată iarăşi milostivirea, promiţând victoria descendenţei femeii (Gen 3,15).

Un alt gest de milostivire se găseşte în istorisirea potopului, atunci când toată simţirea şi dorinţa inimii omului era îndreptată către păcat (Gen 6,5). Cu Noe, Domnul doreşte să înceapă o nouă pagină a istoriei.

Astfel, încă de la începutul istoriei este în act o contra-acţiune a lui Dumnezeu împotriva răului. Îndurarea lui Dumnezeu este de la început efectivă, ea fiind modul prin care Dumnezeu opune rezistenţa sa împotriva răului agresiv. În îndurarea sa, el creează mereu din nou omului spaţii de viaţă şi de binecuvântare.

Gesturile milostivirii continuă cu patriarhul Abraham, acolo unde Domnul îşi arată fidelitatea (în faţa tentaţiei oamenilor de a-şi construi o societate fără Dumnezeu, vezi Turnul Babel). Cu Abraham începe de fapt istoria mântuirii, care e în realitate un nou început.

După epoca patriarhilor, are loc unul dintre cele mai elocvente gesturi ale milostivirii (şi un nou început): eliberarea lui Israel din ţara robiei (epopeea exodului). Apare imaginea unui Dumnezeu care se întristează de soarta poporului, are milă deoarece acesta era oprimat şi pe cale să fie exterminat. Dumnezeu ascultă strigătul celor asupriţi, vede mizeria lor şi intervine pentru că are compasiune: „Am văzut necazul poporului meu care este în Egipt şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca

16

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

să-l scot din mâna egiptenilor” (Ex 3,7 ş.u.). Milostivirea este legată în acest caz de o intervenţie de eliberare.

Iar numele divin va fi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei”, o mărturisire fundamentală de credinţă a Vechiului Testament (Ex 20,2). În Ex 3,14 fusese revelat numele „Eu sunt cel ce sunt”. Un Dumnezeu la voi, cu voi, atent la suferinţa poporului (Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob; Dumnezeu viu şi dinamic). În faţa acţiunii divine, poporul reacţionează tot prin dezordine şi haos: este vorba despre binecunoscutul viţel de aur. Moise intervine ca mijlocitor şi-i aminteşte lui Dumnezeu de promisiunea sa; îl roagă pentru har şi îndurare. La întâlnire, Domnul îi comunică din nou lui Moise numele său: „Mă îndur de cine vreau să mă îndur (hen) şi am milă de cine vreau să am milă (rahamim)” (Ex 33,19). Aici, îndurarea lui Dumnezeu nu se înţelege ca o apropiere lipsită de distanţă, ci mult mai mult ca expresie a suveranităţii absolute a lui Dumnezeu şi a libertăţii sale. Iahve nu intră în nicio schemă, nici chiar în cea a dreptăţii retributive. Ulterior, va fi o altă descoperire a numelui. Dumnezeu coboară spre Moise într-un nor, ca semn al prezenţei sale misterioase, şi-i spune: „Iahve este un Dumnezeu plin de îndurare (rachum) şi milostiv (henun), încet la mânie, plin de bunătate (hesed) şi de adevăr (emet)” (Ex 34,6). Aici îndurarea nu este doar expresie a suveranităţii şi libertăţii lui Dumnezeu, ci şi expresie a fidelităţii sale. În milostivirea sa, Dumnezeu este fidel faţă de sine însuşi şi de poporul său, în ciuda infidelităţii lui.

O nouă manifestare a milostivirii are loc cu monarhia. Dumnezeu dă poporului un rege, realizând ordine în domeniul social-politic.

Istoria continuă. Pe timpul profeţilor, Dumnezeu se manifestă drept milostivire, dar nu după modelul uman.

Caracteristicile milostivirii divine în Biblie

17

În Cartea lui Osea, compasiunea lui Dumnezeu stă să ardă, iar Dumnezeu nu vrea să dea curs mâniei sale, gata să izbucnească. Înlăuntrul lui Dumnezeu, mizericordia învinge împotriva dreptăţii: „Nu voi face după mânia mea aprinsă, pentru că eu sunt Dumnezeu, şi nu om, Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11,9 ş.u.). Aceasta este o declaraţie uimitoare. Cu ea se spune: sfinţenia lui Dumnezeu, modul său de A-fi-total-Altfel faţă de ceea ce este omenesc se arată nu în mânia sa îndreptăţită şi nici în transcendenţa sa inaccesibilă şi de nepătruns; modul de A-fi-Dumnezeu al lui Dumnezeu se arată în mizericordia sa. Milostivirea este expresia fiinţei sale dumnezeieşti. În acest loc profund mişcător din punct de vedere uman se vede faptul că, deja în Vechiul Testament, Dumnezeu nu este Dumnezeul mâniei şi al dreptăţii, ci este Dumnezeul milostivirii. Şi nici nu este un Dumnezeu apatic, care stăpâneşte dincolo de orice suferinţă şi păcat al lumii; el este un Dumnezeu care are o inimă ce în mânie izbucneşte în flăcări, dar apoi se transformă literar în milostivire.

Un nou început în istoria relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul său se întrevede în timpul exilului din Babilon. Mai apoi, un alt început poate fi dorinţa lui Dumnezeu de a-şi arăta milostivirea faţă de toate popoarele: un exemplu se află în istorisirea despre Iona. Iona fuge în faţa chemării profetice. Totuşi, este trimis la Ninive, cetatea duşmanilor: curios este că toţi locuitorii se convertesc. Iona nu poate să înţeleagă cum Domnul poate fi milostiv şi răbdător, încet la mânie şi cu multă iubire (se pune faţă în faţă atitudinea lui Iona, care se supărase pe planta ce îi făcea umbră, şi Dumnezeu, căruia trebuia să îi fie milă de cetatea mare Ninive, cu mulţi oameni).

18

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Manifestarea supremă a milostivirii se află însă în Noul Testament, în persoana lui Isus Cristos. Isus nu a proclamat doar vestea despre milostivirea Tatălui, el a şi trăit-o. El s-a îngrijit de cei bolnavi şi de cei chinuiţi de duhurile rele. Putea să spună despre el: „… sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29). Este cuprins de milă în momentul în care întâlneşte un lepros (Mc 1,41) sau atunci când întâmpină durerea unei mame care l-a pierdut pe unicul ei fiu (Lc 7,13). Îi este milă de mulţi bolnavi (Mt 14,14), de poporul căruia îi este foame (Mt 15,32), atunci când îi vede pe cei doi orbi care-l roagă să fie îndurător (Mt 20,34), îi este milă de oamenii care sunt ca nişte oi fără păstor (Mc 6,34). La mormântul prietenului său Lazăr se tulbură în suflet şi plânge (In 35.38). În marele discurs despre judecată se identifică cu cei săraci, flămânzi, suferinzi şi persecutaţi (Mt 25,31-46).

Astfel îl întâmpină mereu oameni care strigă „Ai milă de mine”, respectiv „Ai milă de noi” (Mt 9,27).

Sintetizând, se poate afirma că milostivirea are o latură istorică şi existenţială. Dumnezeu nu este o divinitate abstractă, teoretică, ci o persoană care intervine în evenimentele concrete ale vieţii. Nu e un Dumnezeu distant, care locuieşte în transcendenţa sa sau poate fi întâlnit doar într-un lăcaş de cult, ci Dumnezeul istoriei şi Dumnezeul cel viu.

Milostivirea lui Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci o realitate concretă prin care el revelează iubirea asemenea unui tată şi a unei mame care se emoţionează din străfundul viscerelor pentru propriul fiu. Este, într-adevăr, cazul să spunem că este o iubire viscerală. Provine dinlăuntru ca un sentiment profund, firesc, izvorât din blândeţe şi din compasiune, din indulgenţă şi iertare1.

1

Francisc, Misericordiae vultus, nr. 6.

Caracteristicile milostivirii divine în Biblie

19

3.2. Milostivirea şi dreptatea divină Există în unele cercuri ideea că Dumnezeul Vechiului Testament este unul negativ, dur, răzbunător, care pedepseşte şi tolerează violenţa. Un Dumnezeu care trebuie să facă dreptate. Catehismul ne spune că Dumnezeu este drept: el răsplăteşte binele şi pedepseşte răul (de remarcat cum mai întâi Domnul acordă răsplata, mai apoi pedeapsa). Totuşi, lucrul acesta ţine mai mult de momentul judecăţii, ca să se arate sfinţenia divină. În realitate, de-a lungul istoriei, Dumnezeu nu a pus în aplicare dreptatea sa retributivă (cf. sfântul Paul).

Pentru a înţelege cum se arată dreptatea e nevoie să facem apel la limbajul biblic, şi anume conceptul de şedakah. Dumnezeu este singurul drept, omul este nedrept.

Ps 146 afirmă că nicio făptură omenească nu poate invoca starea de dreptate, deoarece inima omului urzeşte cel mai adesea păcatul. În acest caz, doar Domnul ne poate face drepţi. Milostivirea sa se arată în mod plenar în crucea lui Cristos prin care suntem justificaţi.

Mai apoi, urmărind desfăşurarea istoriei, se poate observa că Domnul nu a intervenit pentru a pedepsi păcatele poporului, cel care a întrerupt deseori alianţa.

Dumnezeu şi-a manifestat intervenţia prin milă şi iertare, iertând întotdeauna fărădelegile lui Israel. Dacă Domnul este cel drept şi ne face drepţi, cere acest lucru şi de la om. Dumnezeu aşteaptă de la noi săvârşirea dreptului şi a dreptăţii (Am 5,7.24; 6,12 ş.a.). De aceea, milostivirea nu se află împotriva mesajului despre dreptate. În milostivirea sa, Dumnezeu îşi retrage mai degrabă mânia sa, ba chiar se retrage el însuşi. Face lucrul acesta pentru a-i da omului o şansă de convertire.

Milostivirea lui Dumnezeu îi oferă păcătosului un termen de har şi-i doreşte convertirea; ea este, în cele din urmă, harul în vederea convertirii.

20

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Convingerea că dreptatea lui Dumnezeu nu este o dreptate care pedepseşte, ci una care-l îndreptăţeşte pe cel păcătos, constituie marea descoperire reformatoare a lui Martin Luther. Descoperirea lui Luther este de fapt o redescoperire. Ea are rădăcini mai vechi în tradiţia comună a Bisericii primare. Le găsim la Augustin, cel mult stimat de către Luther, şi la Bernard de Clairvaux. Dreptatea lui Dumnezeu este mizericordia lui, iar milostivirea lui este dreptatea lui. Ea vă eliberează de orice frică a fiinţei spre o nouă viaţă, la o nouă speranţă, la o viaţă trăită din iubire şi pentru iubire.

Sintetizând, milostivirea se exprimă prin bunătate şi iertare. Dumnezeul creştinilor nu este neapărat un Dumnezeu care pedepseşte, care se remarcă prin taxarea greşelilor. Dumnezeul nostru iartă şi iubeşte; este Dumnezeul care acordă mereu o nouă şansă. Suveranitatea lui Dumnezeu se arată înainte de toate în a ierta. Poate să ierte doar cel care se situează mai presus de exigenţele purei dreptăţi, nu sub acestea, şi astfel se poate detaşa de o pedeapsă dreaptă şi poate oferi un nou început. A ierta poate numai Dumnezeu, iar iertarea aparţine de fiinţa lui. „Căci tu, Doamne, eşti bun şi iertător, plin de îndurare faţă de cei care te cheamă” (Ps 86,5). „El este mărinimos în iertare” (Is 55,7). „El iubeşte bunătatea” (Mih 7,18; cf. Ex 34,6; Ps 130,4).

Relaţia dintre milostivire şi dreptate (justiţie) este prezenată şi în Misericordiae vultus, 20-212. Şi în Biserică se pune problema raportului dintre dreptate3 şi milostivire. Există un oarecare rigorism, Francisc, Misericordiae vultus, nr. 20-21.

O analiză interesantă a problemei dreptăţii şi nedreptăţii în societatea actuală se găseşte în I. Iacob, „Creştinul actual, fidel învăţăturilor Conciliului?”, în I. Faraoanu (coord.), Conciliul al II-lea din Vatican, semn al timpului pentru Biserică şi pentru lume, Sapientia, Iaşi 2015, 248-251.

2 3

Caracteristicile milostivirii divine în Biblie

21

clerici sau chiar credincioşi care preferă să judece şi să folosească criteriile legii. Dumnezeu însă revarsă milostivirea în mod real, fără să judece.

3.3. Milostivirea şi sfinţenia divină Dumnezeu este diferit de oameni, este total altfel şi separat; Domnul locuieşte în transcendenţa sa şi totuşi părăseşte sfera aceasta şi coboară către oameni. Ar trebui depăşită ideea unui Dumnezeu imutabil pasiv, static. Dumnezeu, e adevărat, nu se schimbă, nu evoluează, dar, cu toate astea, este dinamic.

Cuvântul ebraic pentru sfânt (qadosh) înseamnă iniţial a tăia, a separa. De aceea, sfinţenia lui Dumnezeu este diferenţierea sa radicală, precum şi măreţia sa în faţa a tot ce este lumesc şi rău. Sfinţenia lui Dumnezeu este exprimată în chip măreţ în viziunea despre tron a profetului Isaia, în care el aude cântarea de trei ori sfânt a serafimilor. Această viziune trezeşte în profet un sfânt extaz; îl face conştient de toată nevrednicia şi păcătoşenia sa. „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate” (Is 6,3-5). Astfel se arată că milostivirea lui nu trebuie subestimată şi că Dumnezeu nu poate fi tratat asemenea unui ingenuu care trece cu vederea generos şi blând peste greşelile şi răutăţile noastre şi ni le acceptă pur şi simplu. În felul acesta, Nietzsche şi-a bătut joc de Dumnezeu şi a declarat că Dumnezeu ar fi murit din cauza compasiunii sale. Cu Dumnezeu nu se glumeşte; el nu permite să fie batjocorit (Gal 6,7). În compasiunea şi milostivirea sa, Dumnezeu îşi arată sfinţenia şi măreţia. Însă el îşi manifestă atotputernicia mai ales prin milă şi iertare (Rugăciunea zilei, Duminica a XXVI-a de peste an).

22

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Datorită sfinţeniei sale, Dumnezeu nu poate decât să se opună răului. Biblia numeşte lucrul acesta mânia lui Dumnezeu (apare astfel problema raportului dintre mânia şi milostivirea Domnului). În faţa unei afirmaţii despre un Dumnezeu care se mânie, unii ar putea să se scandalizeze şi să o considere ca fiind nepotrivită. Totuşi, mânia lui Dumnezeu nu are în vedere un val de furie emoţională, ci este vorba despre rezistenţa pe care Dumnezeu o opune păcatului şi nedreptăţii. Mânia este expresia activă şi dinamică a fiinţei sale sfinte. În Biblie, mânia omului nu este tolerată, e nevoie să fie reţinută, iar dacă a fost un acces de mânie, e nevoie de reconciliere. Mânia lui Dumnezeu însă este acceptată. E vorba despre acea atitudine de indignare, e starea inconciliabilă cu păcatul; e vorba despre reacţia de intoleranţă în faţa răului; mânia sfântă. Cu toate că Domnul se mânie pe păcatul omului, el nu urmează calea mâniei, ci pe cea a bunătăţii.

Deşi Domnul nu poate tolera păcatul şi răul, e un paradox că există multe rele în această lume; pare că uneori Dumnezeu e absent, tace în faţa atâtor nedreptăţi, asupriri, violenţe etc. Aşa cum afirma şi papa, una dintre problemele majore ale lumii de azi (alături de cea a pierderii conştiinţei păcatului) este neputinţa în faţa relelor: omul contemporan nu ştie cum să combată răul şi elementele negative (apelează la magi, vrăjitori etc.), crede că răul şi păcatul nu pot fi vindecate şi iertate; de la neîncrederea în posibilitatea vindecării şi salvării ar putea proveni şi fragilitatea prezentă printre noi. Dumnezeu pansează rănile răului prin milostivirea sa4.

Sinteză: Milostivirea divină vrea să elimine păcatul şi să îl conducă pe om la sfinţenie.

4

Francisc, Numele lui Dumnezeu este milostivirea, 32.

Caracteristicile milostivirii divine în Biblie

23

2. Cum se raportează omul la milostivire?

2.1. Primul răspuns este credinţa: dimensiunea existenţială Dreptatea milostivă a lui Dumnezeu trebuie să trezească în om răspunsul credinţei.

Cum ne prezentăm în faţa Domnului? Cu faptele şi meritele noastre? Din punct de vedere uman, există tentaţia aceasta. Totuşi, înaintea lui Dumnezeu ar trebui să ne prezentăm ca oameni păcătoşi care au nevoie de darul şi iertarea divină.

Aici intervine legătura dintre milostivire şi fidelitate. În cuvântul emet se află rădăcina aman, care înseamnă şi „a sta sigur” şi „a dobândi sprijin”. Prin aceasta, milostivirea lui Dumnezeu stă în corespondenţă cu fidelitatea sa; alianţa sa oferită cândva în bunătate liberă este de încredere; el oferă sprijin şi conferă siguranţă.

Dumnezeu este absolut de încredere; pe el se poate avea bază în orice situaţie; în el este încredere absolută. Cuvintele emet şi aman se regăsesc în formula de confirmare biblico-liturgică Amen. În Noul Testament, aman este tradus cu verbul „a crede”. A crede nu înseamnă un simplu a-ţine-ca-adevărat, ci are în vedere ca în a-ţineca-adevărat să te încrezi în Dumnezeu, a te abandona lui, a deveni stabil în el şi a dobândi siguranţă în el.

Credinţa este a se abandona încrezător în fidelitatea şi milostivirea lui Dumnezeu. „Dacă nu credeţi, nu veţi rezista!” (Is 7,9); „Credeţi în Domnul Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi!” (2Cr 20,20) S-ar mai putea spune: a crede înseamnă a spune amin lui Dumnezeu şi a avea astfel încredere în bunătatea şi fidelitatea sa, ca şi în milostivirea sa fără margini. În credinţă, omul dobândeşte sprijin şi stabilitate; în credinţă, i se dăruieşte un spaţiu încrezător de viaţă. În faţa Dumnezeului milostiv, să ne manifestăm credinţa.

24

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

2.2. Pocăinţa şi convertirea (dreptate milostivă) Exemplul elocvent de manifestare a milostivirii care merge mână în mână cu pocăinţa şi convertirea se află în Ps 50. Acolo transpare necesitatea recunoaşterii păcatului personal: suntem imperfecţi şi greşitori; cerem harul de a ne ridica după căderile proprii. Să ne adăpăm la izvorul milostivirii. De aici, importanţa sacramentului spovezii acolo unde se trăieşte efectiv realitatea milostivirii. Papa citează cuvintele unei persoane care stătea la rând la spovadă: „Fără milostivire, fără iertarea lui Dumnezeu, lumea nu ar exista”5. Aceasta este „logica lui Dumnezeu care acceptă, îmbrăţişează şi transfigurează răul în bine, preface şi răscumpără păcatul, transformă condamnarea în salvare”6. În acest sens, e o diferenţă cu logica legii şi a tradiţiei.

Aşadar, nu se poate percepe milostivirea fără pocăinţă, fără penitenţă: e nevoie de căinţă, de convertire.

Căinţa şi apoi repararea (exemplul lui Zaheu), totul fiind orientat către viaţă, deoarece milostivirea lui Dumnezeu nu este altceva decât opţiunea pentru viaţă.

Nu trebuie să fie doar un fel de milostivire generalizată, toţi suntem buni, totul se trece cu vederea. Păcatele trebuie conştientizate, apoi corectate. Anunţarea judecăţii nu poate fi ştearsă din mesajul Vechiului şi Noului Testament sau să fie interpretată în mod superficial. Păcatul şi răul vor fi judecate.

Iar după iertare şi nu numai, ar trebui să existe lauda şi preamărirea milostivirii divine. În Psalmul 86 se repetă de 26 de ori formula: „Veşnică este îndurarea lui!”

5 6

Francisc, Numele lui Dumnezeu este milostivirea, 40-41.

Francisc, Numele lui Dumnezeu este milostivirea, 80.

Caracteristicile milostivirii divine în Biblie

25

2.3. Milostivire de făcut: fapte de milostenie Textul din Lc 6,36 ne porunceşte: „Fiţi milostivi, aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (la Matei era expresia „fiţi desăvârşiţi”: în realitate, şi la Matei, perfecţiunea se obţine prin exercitarea milostivirii, imitându-l pe Tatăl cel milostiv). Interesant este faptul că evanghelistul foloseşte verbul grec „ginomai”, care presupune şi ideea de devenire. Aşadar, deveniţi milostivi (sfinţi).

Cel milostiv prin excelenţă este Dumnezeu Tatăl, el oferă acest dar. Noi suntem în proces de creştere în milostivire.

Oricum, noi suntem pe cale. Ideea de cale, de drum, este semnificativă: viaţa este un pelerinaj; se poate compara chiar cu un exod.

Care sunt căile exercitării milostivirii? Faptele de milostenie trupească şi sufletească, fapte ce izvorăsc dintr-o inimă plină de compasiune. Poate ar fi nevoie de o mai mare sensibilitate la suferinţa şi necazurile altora (milostivire în sens de compasiune), mai ales în lumea actuală care propagă individualismul.

Care sunt categoriile de persoane care au nevoie de milostivire? În Vechiul Testament erau văduvele, orfanii şi străinii. Astăzi, toţi au nevoie de milostivire.

Evanghelia îi declară fericiţi pe cei ce acţionează cu milostivire: „Fericiţi cei milostivi, pentru că vor afla milostivire”. Să aspirăm la această fericire.

Concluzii Milostivirea ţine de esenţa fiinţei dumnezeieşti. „Domnul se complace în a-şi arăta dragostea sa”. Dar această milostivire nu rămâne la nivel abstract, ci se întrupează în evenimentele istoriei. Milostivirea Domnului e o realitate care se manifestă în istorie, dar şi în

26

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

viaţa fiecăruia, în existenţa personală şi comunitară.

Este darul bunătăţii sale, e iubirea care trebuie percepută în clipele şi evenimentele vieţii noastre.

Modalitatea cea mai bună de a simţi revărsarea milostivirii e sacramentul Reconcilierii, acolo unde omul recunoaşte păcatul şi cere iertare. Un model sublim este oferit de rugăciunea vameşului de la Luca: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul” (Dumnezeu este mare atunci când face oamenii să se convertească). Reconcilierea duce şi la refacerea relaţiilor cu Domnul, cu sine şi cu aproapele. În sfârşit, milostivirea, dat fiind că este orientată către celălalt, către semeni, e necesar să fie practicată prin fapte. Milostivirea nu e altceva decât un exerciţiu al iubirii, iubirea fiind un nume al lui Dumnezeu (Dumnezeu este iubire!) şi legea supremă a creştinismului.

CULTUL MILOSTIVIRII, CALEA UNEI VIEŢI SFINTE Pr. Iosif IACOB* Cultul Divinei Milostiviri sau Cultul Milostivirii lui Dumnezeu, spunea sf. Ioan Paul al II-lea, papă, în predica ţinută cu ocazia canonizării sr. Faustina Kowalska la data de 30 aprilie 2000, nu este nou. El reprezintă un mesaj care marchează sec. al XX-lea cu toate atrocităţile pe care le cunoaşte: de la cele două războaie mondiale la diferitele alte forme de ură, dominare şi încălcare a demnităţii omului şi, implicit, de atentare la chipul divin sădit de Dumnezeu în fiecare persoană umană. Omul rămâne rănit, o rană care continuă să sângereze şi să condiţioneze istoria omenirii. În acest sens, sfântul papă spunea: Nu este un mesaj nou, dar poate fi reţinut ca dar al unei speciale lumini cereşti care ne ajută să retrăim tot mai intens evanghelia Paştelui şi a-l oferi ca rază de lumină pentru oamenii timpului nostru. Este important, aşadar, să deschidem inimile noastre întregului mesaj care vine din Cuvântul lui Dumnezeu din această a doua duminică a Paştelui, care de azi înainte se va numi Duminica Divinei Milostiviri sau Duminica Milostivirii lui Dumnezeu1.

* Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

1 Ioan Paul al II-lea, Omilia de la Liturghia de canonizare a sfintei Maria Faustina Kowalska, 30.04.2000, cf. http://w2.vatican. va/content/john-paul-ii/it/homilies/2000/documents/hf_jp-ii_ hom_20000430_faustina.html

28

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

1. Cultul Divinei Milostiviri în cadrul celorlalte forme de cult şi practici de pietate creştine Cultul Milostivirii divine, împreună cu toate celelalte forme de cult, face parte din ceea ce noi cunoaştem ca fiind modalităţile prin care un creştin trăieşte şi manifestă caracteristica sa de persoană religioasă.

Cultul adus lui Dumnezeu, în ansamblul său, are două caracteristici: o dimensiune interioară care dispune spre trăirea unei vieţi sfinte şi una exterioară care comportă diferite manifestări şi acte cu caracter sacru (liturgia).

Cultul Milostivirii divine se adaugă celorlalte forme de cult, precum cel al Preasfintei Inimi a lui Isus, Inimii neprihănite a Mariei etc., dorind să fie împreună cu acestea un mijloc prin care sufletele sensibile să se deschidă lucrării divine care se realizează în viaţa lor, în funcţie de particularitatea şi de sensibilitatea spirituală a fiecărui creştin în parte. În acest sens, fiecare devoţiune şi manifestare spirituală este menită să fie un ajutor şi o călăuză în realizarea desăvârşirii sufleteşti. Ele devin un mijloc special prin care creştinul se dispune lucrării divine pe drumul mântuirii, precum şi o modalitate de a-şi manifesta şi exprima credinţa2. În acest sens, un rol important îl au caracteristicile şi formele specifice fiecărui cult şi fiecărei devoţiuni în parte, ţinând cont de faptul că în ele trebuie să regăsim şi să promovăm ceea ce este specific şi esenţial naturii umane: acea dublă dimensiune a interiorităţii şi a Credinţa înţeleasă în sens de abandonare în braţele lui Dumnezeu; credinţă existenţială şi concretă, cf. I. Faraoanu, Faith, way of human righteousness in the Letter to the Romans, în 2nd International multidisciplinary scientific conference on social sciences & arts, SGEM 2015, p. 56-57.

2

Cultul milostivirii, calea unei vieţi sfinte

29

aspectelor exterioare care, împreună, trebuie să formeze un tot unitar. Doar în acest fel se poate evita acea ruptură în care acţiunile şi devoţiunile exterioare să nu exprime şi să nu fie caracteristici ale unei radicale transformări interioare. Pentru omul biblic, pentru credinciosul care îşi găseşte bazele în mesajul divin, actul extern de cult (care poate fi foarte variat) trebuie să fie o expresie a atitudinii interne în care omul face experienţa adoraţiei, căinţei, iubirii, convertirii, fidelităţii faţă de Dumnezeu într-un mod specific.

2. Care sunt formele cultului milostivirii 2.1. Duminica Divinei Milostiviri Aşa cum am menţionat puţin mai sus, din punct de vedere liturgic, acest cult are ca referinţă Duminica a II-a a Paştelui, numită în tradiţia noastră Duminica Albă sau Duminica Tomei, iar din anul 2000, Duminica Divinei Milostiviri sau Duminica Îndurării lui Dumnezeu. A fost instituită printr-un decret al sf. Papă Ioan Paul al II-lea din 5 mai 2000. „Doresc ca prima duminică după Paşte să fie sărbătoarea Divinei Milostiviri”3, dorinţă exprimată de însuşi Mântuitorul Isus în 1931 şi repetată sf. Faustina, în următorii 7 ani, de încă 14 ori4.

De ce în această zi? Este sărbătoarea în care se încheie Octava Paştelui şi evidenţiază strânsa legătură între patimă, moarte şi înviere, care nu sunt altceva decât cea mai mare manifestare a milostivirii divine faţă de omenire. Sărbătoarea este pregătită de o novenă care Faustina Kowalska, Mic jurnal, Milostivirea lui Dumnezeu în sufletul meu, ARCB, 299.

4 Cf. Decretul de instituire a Sărbătorii Divinei Milostiviri, emis de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, 5 mai 2000.

3

30

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

începe chiar în Vinerea Mare – ziua pătimirii şi morţii Mântuitorului.

Motivul instituirii îl găsim chiar în cuvintele lui Cristos adresate în revelaţiile particulare avute de sf.

Faustina: „Sufletele mor, cu toate că eu am suferit şi am murit pentru ele. Le ofer această ultimă posibilitate de mântuire, sărbătoarea Divinei Îndurări. Dacă nu se deschid milostivirii mele, vor pieri pentru totdeauna”5.

Care sunt caracteristicile acestei zile?

– Este o zi de specială adoraţie a Mântuitorului în acest minunat mister al mântuirii.

– Este o zi a harului iertării pentru cei care nu trăiesc în harul lui Dumnezeu, având o viaţă răvăşită de păcat – împreună cu iertarea pedepselor (indulgenţa). „Doresc ca Sărbătoarea Divinei Milostiviri să fie un adăpost şi un refugiu pentru toate sufletele şi în mod special pentru sărmanii păcătoşi”6. O asemenea iertare o regăsim doar în sacramentul Botezului. Harul este legat, aşadar, de o spovadă bine făcută.

La 29 iunie 2002, printr-un Decret al Penitenţeriei Apostolice, se oferea indulgenţa plenară tuturor celor care îndeplineau condiţiile cerute: Spovada, sf. Împărtăşanie în ziua sărbătorii, recitare rugăciunilor după intenţia Sfântului Părinte, o invocaţie adresată lui Isus cel Milostiv.

Pentru aceeaşi duminică se recomandă expunerea imaginii cu Isus cel Milostiv în biserică, binecuvântată de preoţii comunităţii, pentru a oferi posibilitatea cultului public al Divinei Milostiviri în faţa respectivei imagini.

O promisiune particulară însoţeşte acest cult, cu referinţă la această zi şi la devoţiune în general, aşa cum citim în paginile jurnalului: „Preoţilor care vor proclama 5 6

Mic jurnal, 965.

Mic jurnal, 699.

Cultul milostivirii, calea unei vieţi sfinte

31

şi vor exalta milostivirea mea, le voi dărui o putere deosebită, voi binecuvânta cuvintele lor şi voi atinge inimile celor cărora li se adresează”7.

2.2. Imaginea lui Isus Milostivul O altă caracteristică a cultului se află în imaginea lui Isus cel Milostiv, care, aşa cum i-a fost dezvăluit sr.

Faustina, nu trebuie evaluată după criteriul frumuseţii, deoarece valoarea ei e de altă natură. De fapt, Cristos îi va spune: „Nu în frumuseţea culorilor şi a măiestriei penelului se află măreţia acestei imagini, ci în harul meu care o însoţeşte”8. În această imagine îl vedem pe Cristos înviat, purtând semnele rănilor la mâini şi la picioare, iar din inima străpunsă ies două raze: una de culoare roşie şi alta de culoare albă. Razele albe reprezintă apa care purifică şi îndreptăţeşte sufletele, spală – simbolul sacramentelor care purifică (Botez şi Penitenţa). Razele roşii reprezintă Sângele care este viaţa sufletelor, simbol al sacrificiului crucii şi al darului Euharistiei. Razele împreună reprezintă Biserica şi misiunea ei care se naşte din inima străpunsă.

Imaginea, în ansamblu, este pe un fundal întunecat, iar lumina o regăsim doar în aureolă şi în razele care ies din coasta străpunsă.

Chipul este frumos, un chip care revarsă (transmite) bunătate, pace şi milostivire.

Mâinile: cea dreaptă este ridicată în semn de binecuvântare, iar stânga indică inima, izvor al binecuvântării şi al milostivirii.

Particularitatea şi mesajul imaginii şi al cultului le găsim în cuvintele din partea de jos a imaginii: Isuse, 7 8

Mic jurnal, 1521.

Mic jurnal, 313.

32

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

mă încred în tine! Ele reprezintă caracteristica specială a cultului Divinei Milostiviri – încrederea fără margini în Dumnezeu, un abandon în mâinile sale şi în voia sa care cunoaşte cu adevărat care este binele omului.

La originea acestei imagini se află viziunea din 22 februarie 1931, în care Cristos spune că toţi cei care cinstesc această imagine se bucură de o grijă specială din partea lui Dumnezeu în această viaţă şi se vor bucura de viaţa veşnică.

2.3. Coroniţa Divinei Milostiviri Rugăciunea specifică cultului Divinei Milostiviri este Coroniţa sau Rozariul Divinei Îndurări. Această rugăciune, contrar devoţiunilor creştine în general, nu se naşte din pietatea populară, ci, conform scrierilor Faustinei Kowalska, este inspirată direct de Cristos în 1935.

Ulterior, vor mai fi 14 intervenţii în care în Cristos va aminti sfintei importanţa acestei rugăciuni, cerându-i să o recite şi să o propună ca rugăciune pentru salvarea sufletelor.

Rugăciunea reprezintă o invocare adresată lui Dumnezeu Tatăl, primei persoane a Sfintei Treimi, căruia îi este oferit Fiul în natura sa divină şi umană, naturi prin care omului i-au fost deschise porţile paradisului.

Rugăciunea este recitată pentru iertarea păcatelor noastre şi ale lumii întregi (evidenţiat caracterul personal şi eclezial). Cel care recită coroniţa, pe bobitele Sfântului Rozariu, repetă de 50 de ori, oferindu-l lui Dumnezeu Tatăl pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, în misterul pătimirii sale dureroase. În numele acesteia sunt invocate iertarea şi milostivirea pentru sine şi pentru întreaga lume. Doar aceasta îi redobândeşte omului speranţa şi încrederea în mântuirea Divină. Iată care este puterea acestei rugăciuni

Cultul milostivirii, calea unei vieţi sfinte

33

atât de simple, dar atât de eficiente, iar de aceasta Cristos leagă nenumărate haruri: „Prin recitarea acestei rugăciuni vei primi tot ceea ce este conform voinţei mele milostive”9.

Această rugăciune este însoţită şi de Litania Divinei Îndurări.

2.4. Ora Divinei Îndurări O altă caracteristică a acestui cult face referinţă la valoarea specială pe care o are timpul în istoria şi în parcursul mântuirii fiecărui suflet. Timpul rămâne un dar preţios aşezat în mâinile omului de către Dumnezeu, în vederea unei colaborări, pentru a face prezentă în istoria omenirii acţiunea salvifică a lui Dumnezeu.

Ora Divinei Îndurări, ora 15.00, ora morţii Mântuitorului, rămâne o invitaţie adresată credinciosului la a se opri şi a medita, a reflecta şi a se ruga în faţa misterului morţii Mântuitorului pentru fiecare suflet în parte.

La ora trei după-amiază invocă milostivirea mea în mod special pentru cei păcătoşi; este ceasul milostivirii mele pentru întreaga lume. În acel ceas nu voi refuza nimic celui care mă roagă, în numele milostivirii mele10.

Legat de această oră, Cristos adaugă şi unele recomandări: Îţi amintesc, fiica mea, că de fiecare dată când auzi ceasul bătând ora trei, să te cufunzi toată în milostivirea mea, adorând-o şi proslăvind-o; fă apel la atotputernicia sa pentru lumea întreagă şi în special pentru sărmanii păcătoşi, căci în acel moment ea este larg deschisă tuturor sufletelor. La această oră poţi obţine totul pentru tine 9

Mic jurnal, 929.

Mic jurnal, 1320.

10

34

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine şi pentru ceilalţi; la această oră, harul a fost dat lumii întregi – milostivirea a întrecut dreptatea. Fiica mea, încearcă la această oră să faci Calea Crucii pe cât îţi îngăduie îndatoririle tale; dar dacă nu poţi face Calea Crucii, intră măcar pentru un moment în capelă şi cinsteşte inima mea care este plină de milostivire în preasfântul Sacrament; şi dacă nu poţi intra în capelă, cufundă-te în rugăciune acolo unde te afli, chiar şi pentru un scurt moment.

Cer de la orice creatură să venereze milostivirea mea, dar mai întâi de la tine, căci ţi-a fost dat să cunoşti în profunzime acest mister11.

În acelaşi timp, Cristos promite celor care recită Ora divinei milostiviri o protecţie maternă în viaţă şi asistenţă în clipa morţii. Preoţii pot vesti şi face cunoscut acest cult prin predici şi cateheze – aceasta fiind singura modalitate amintită în jurnal.

Suntem într-o societate în care găsim tot mai prezentă descurajarea şi teama, atât în cei mari, cât şi în cei mici. Aceasta este mascată în diferite feluri şi se exprimă prin manifestări care nu prea sunt conforme naturii omului: răceală, dezinteres, duritate, egoism, chiar răutate. Acest fapt şi aceste experienţe au la origine şi o lipsă, un greşit raport al omului cu el însuşi şi cu menirea şi misiunea sa vremelnică în această lume.

Cultul Divinei Milostiviri îi oferă creştinului şi omului în general posibilitatea unei adevărate şi profunde experienţe cu el însuşi, aşa cum este văzut de Dumnezeu şi cum însuşi Dumnezeu doreşte ca omul să se privească şi să trăiască: experienţa încrederii şi a speranţei.

Esenţa acestui cult constă în atitudinea deschisă şi încrezătoare faţă de Dumnezeu şi în iubirea activă faţă de aproapele. Încrederea are o semnificaţie biblică şi o atitudine concretă, un comportament în care abandonul şi trăirea 11

Mic jurnal, 1572.

Cultul milostivirii, calea unei vieţi sfinte

35

concretă a virtuţilor credinţei, speranţei şi dragostei se înmănunchează. Încrederea îmbrăţişează şi actualizează trăirea virtuţilor. Aşadar, încrederea în Milostivirea lui Dumnezeu nu reprezintă o emoţie, o stare de extaz în rugăciune sau o acceptare de tip intelectualist a unor adevăruri revelate (şi aceste aspecte având importanţa lor), ci o atitudine de prezenţă constantă a omului în faţa lui Dumnezeu în toate experienţele vieţii sale şi în toate aspectele misiunii sale, exprimată prin credinţă, speranţă, iubire, umilinţă şi pocăinţă.

3. Promotori ai cultului Divinei Milostiviri Experienţa mai sus amintită au făcut-o cei trei mari sfinţi care au fost chemaţi să devină martori total dedicaţi ai milostivirii: sf. Faustina, fericitul Michal Sopocko şi sf. Ioan Paul al II-lea. Aceştia au înţeles şi s-au deschis chemării de a fi apostoli ai milostivirii pentru cel de-al III-lea mileniu.

Faustina Kowalska s-a lăsat pătrunsă de harul divin în simplitatea vieţii monastice care nu lasă să se întrezărească extraordinara ei viaţă lăuntrică, mistică: O, Isuse, fiecare dintre sfinţii tăi oglindeşte în propria viaţă una dintre virtuţile tale, eu doresc să oglindesc inima ta îndurătoare şi plină de milostivire; vreau să o preamăresc! Fie ca milostivirea ta să fie întipărită în inima mea şi în sufletul meu ca o pecete şi aceasta va fi deviza mea în viaţa aceasta şi în cealaltă: să preamăresc milostivirea ta este singura misiune a vieţii mele12.

Michal Sopocko se remarcă prin rolul şi caracterul prezenţei sale în viaţa sf. Faustina şi în raport cu cultul Divinei Îndurări. „Iată un ajutor vizibil pentru tine pe pământ. El te va ajuta să realizezi şi să împlineşti 12

Mic jurnal, 1242.

36

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

voinţa mea pe pământ”13. Iată caracteristica acestui preot: aceea de a fi un umil şi simplu ajutor. Despre misiunea sa, rolul său în această lucrare, citim: El este un preot după inima mea. Prin el se revarsă mângâierea asupra sufletelor suferinde, chinuite; prin el mi-a plăcut să răspândesc evlavia faţă de milostivirea mea şi prin această operă a milostivirii se vor apropia de mine mai multe suflete decât ar putea el să absolve zi şi noapte până la sfârşitul vieţii sale; şi în acest caz nu ar lucra decât până la sfârşitul vieţii sale, dar prin această operă el va lucra până la sfârşitul veacurilor. Inima, gândul şi voinţa sa sunt strâns unite cu ale mele14.

Vorbind despre sine, în jurnalul său, el scria: Există adevăruri care sunt cunoscute, despre care deseori se vorbeşte, dar nu sunt înţelese. Aşa s-a întâmplat şi cu mine în ceea ce priveşte milostivirea lui Dumnezeu. Deseori aminteam acest adevăr în predici, în zilele de reculegere, la exerciţiile spirituale, în rugăciunea Bisericii, în psalmi în mod special, dar fără a-i înţelege profunda semnificaţie, ca fiind atributul cel mai înalt al lucrării divine. A fost nevoie de o simplă soră care mi-a vorbit fără încetare şi m-a obligat să aprofundez acest mister. Mesajul evangheliei nu constă în a predica şi a spune celor păcătoşi că trebuie să fie buni, ci că Dumnezeu este bun cu cei păcătoşi15.

El a fost beatificat la 28 septembrie 2008.

Sf. Ioan Paul al II-lea este numit apostol al milostivirii divine. El este papa care a instituit şi a promovat acest cult la nivelul Bisericii universale în duminica a II-a a Paştelui din 30 aprilie 2000, zi în care a fost canonizată Faustina Kowalska. Cu acea ocazie, dar şi cu 8 ani mai înainte, la Lagiewniki, Cracovia, spunea: Mic jurnal, 13.

Mic jurnal, 1256.

15 http://www.festadelladivinamisericordia.com/page/santa-faustina-kowalska-bio.asp 13 14

Cultul milostivirii, calea unei vieţi sfinte

37

Milostivirea este unul din atributele cele mai frumoase ale Creatorului şi ale Mântuitorului, iar Biserica există (trăieşte) pentru a apropia oamenii de acest izvor nesecat, ea fiind depozitara (apărătoarea) şi împărţitoarea.

Iată de ce am vrut să încredinţez divinei milostiviri ţara mea, Biserica şi lumea întreagă16.

Despre Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea spunea: Ioan Paul al II-lea a trăit marile tragedii ale secolului XX şi pentru mult timp s-a întrebat ce poate cu adevărat stăvili răul prezent în lume. Răspunsul nu poate fi găsit altundeva decât în iubirea lui Dumnezeu. Doar Divina Milostivire poate pune capăt răului; doar iubirea atotputernică a lui Dumnezeu poate învinge puterea răului şi puterea distructivă a egoismului şi a urii.

Despre cultul Divinei Milostiviri spunea: „Nu este doar o devoţiune secundară, ci o dimensiune integrantă a credinţei şi a rugăciunii creştine”. Închei: Ofer omenirii acest vas (instrument) prin care să vină să ia har din izvoarele mântuirii. Acest vas este reprezentat de această icoană cu inscripţia Isuse, mă încred în tine!

Prin ea şi prin întreaga devoţiune pe care o însoţeşte, voi dărui nenumărate daruri. De aceea, oricărui suflet trebuie să i se ofere posibilitatea de a se apropia de ea17.

Actualmente, constant, la nivel mondial şi internaţional, este promovat acest cult prin intermediul congreselor şi întâlnirilor cu acest caracter. Începând din 2008, au loc din trei în trei ani congrese mondiale, cărora li Ioan Paul al II-lea, Omilia de la Litughia de canonizzare a sfintei Maria Faustina Kowalska, 30.04.2000, cf. http://w2.vatican. va/content/john-paul-ii/it/homilies/2000/documents/hf_jp-ii_ hom_20000430_faustina.html 17 Mic jurnal, 327.

16

38

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

se adaugă diferitele congrese internaţionale, naţionale sau locale. În baza acestor iniţiative iau naştere grupuri de rugăciune la nivel diecezan şi parohial. În România şi în dieceza noastră, cultul Divinei Milostiviri pare a fi prezent într-o formă incipientă prin manifestări oficiale şi de masă, însă el este prezent în viaţa personală a multor credincioşi, la nivel de comunităţi parohiale, prin diferitele iniţiative mai mult cu caracter privat sau cu referinţă la grupuri restrânse ca număr.

Bibliografie Faraoanu I., Faith, way of human righteousness in the Letter to the Romans, în 2nd International multidisciplinary scientific conference on social sciences & arts, SGEM 2015, p. 51-59.

Kowalska F., Mic jurnal, Milostivirea lui Dumnezeu în sufletul meu, ARCB Bucureşti 2008.

Diferite surse web.

CARACTERISTICILE CULTULUI ŞI ALE SPIRITUALITĂŢII MILOSTIVIRII LUI DUMNEZEU ÎN BISERICĂ Sr. Veronica BOASA CJ Datoria de a proclama milostivirea lui Dumnezeu este baza misiunii încredinţate de Cristos apostolilor.

Această misiune este prelungirea tradiţiei profeţilor Vechiului Testament şi completarea fidelă a misiunii lui Isus, care a venit în lume pentru a revela oamenilor pe Dumnezeu, Tatăl Milostivirii, şi a ne mântui.

Aceasta au înţeles-o sfinţii care au devenit milostivi cu aproapele pentru că s-au simţit cufundaţi în milostivirea lui Dumnezeu. Sfinţii se oferă în mii de moduri, ca în ei caritatea să devină infinit de creativă. În istoria fiecăruia dintre ei, totul era pătruns de această milostivire: persoana lor, faptele lor. Am putea compara milostivirea lui Dumnezeu cu un foc care arde şi purifică tot ceea ce atinge. Şi este un foc care arde încă de la începutul creaţiei. Şi poate cel mai important este să nu ne sustragem de la acţiunea sa sau să ne ferim de ea.

Dumnezeu presară în istorie invitaţiile sale din inimă, ca toţi oamenii să primească milostivirea sa, întrupând-o în cuvintele şi în gesturile sfinţilor săi. Prin modul în care ei invocă milostivirea lui Dumnezeu, o vestesc şi o întrupează prin viaţa lor de-a lungul timpului şi în istoria Bisericii, sfinţii constituie modele pentru noi, ca, de exemplu: sf. Ieronim Emiliani, sf.

Ioan Bosco, sf. Martin de Porres, sf. Katharine Mary Drexel, sf. Petru Claver sau sf. Tereza a Pruncului Isus

40

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

şi mulţi alţii Unii dintre ei nu au scris aproape nicio reflecţie despre milostivirea lui Dumnezeu, dar ne-au arătat mereu cum să o întrupăm, ascultând de acea Evanghelie care ne cere: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl nostru ceresc” (Mt 5,48).

Astăzi există multe familii rănite şi mulţi soţi copleşiţi de probleme şi conflicte pe care nu mai reuşesc să le suporte. Şi aici ar trebui să vorbim despre milostivirea lui Dumnezeu, pe care înşişi soţii aflaţi în criză ar putea s-o exercite cu umilinţă încă de când familia începe să şovăie. De aceea, merită să fie scoasă în evidenţă viaţa plină de sfinţenie a fericitei Elisabeta Canori Mora, care a reuşit, printr-o relaţie specială cu Isus şi prin rugăciune, să suporte, mai întâi, gelozia soţului, mai apoi, toată trădarea şi renegarea lui. În cele din urmă, iubirea ei milostivă, care a suportat totul, a triumfat: soţul ei s-a convertit.

Un alt exemplu îl avem în viaţa fericitei Laura Vicuna, care a exercitat milostivirea lui Dumnezeu faţă de părinţii ei. Ea s-a oferit lui Isus şi şi-a dat viaţa ca jertfă pentru convertirea mamei ei.

Am putea spune că milostivirea lui Dumnezeu de care are nevoie familia este, înainte de toate, aceea de înţelegere că într-o căsătorie creştină sacramentul este totul: iubirea pe care cei doi soţi reuşesc să şi-o comunice este partea frumoasă a sacramentului, iubirea pe care unul dintre soţi nu vrea sau nu reuşeşte s-o dea trebuie să devină partea feciorelnică a sacramentului, aceea care trimite direct la Cristos şi invocă direct prezenţa sa. Dacă şi unul dintre soţi conştientizează aceasta, viaţa se umple de milostivire şi se poate umple de miracole (Sfinţii în milostivire).

Deci am putea spune că dacă într-o căsătorie creştină unul dintre soţi încalcă legământul matrimonial, această familie poate fi salvată dacă celălalt rămâne

Caracteristicile cultului şi ale spiritualităţii...

41

credincios sacramentului, perseverând în rugăciune, în iertare şi în implorarea milostivirii lui Dumnezeu.

Sfinţii care au scris despre Milostivire: Pr. Sopocko, confesorul sf. Faustina, scria: Am reflectat în mod serios asupra mesajului milostivirii lui Dumnezeu şi am început să caut în scrierile părinţilor Bisericii pentru a avea confirmarea că Milostivirea lui Dumnezeu este atributul cel mai mare al lui Dumnezeu, aşa cum spunea sora Faustina, deoarece nu am găsit nimic în scrierile teologice mai recente. Cu mare bucurie, am găsit expresii similare la sfântul Fulgenţiu şi la sfântul Ildefons şi, mai ales, la sfântul Toma şi la sfântul Augustin, care, comentând psalmii, au vorbit mult despre milostivirea lui Dumnezeu, numind-o atributul cel mai mare al lui Dumnezeu.

Dar în ultimul secol se pot observa, în mesajele papilor, linii de gândire care îi fac să vorbească adesea despre milostivire. De aceea, predicarea centrată pe milostivire este o cotitură în istoria magisteriului pontifical: vrea să vestească iubirea lui Dumnezeu şi esenţa evangheliei într-un mod deosebit de potrivit pentru timpul nostru. De aceea, sf. Ioan Paul al II-lea a declarat că mesajul Milostivirii Divine forma imaginea pontificatului său; Papa Benedict al XVI-lea şi Papa Francisc au devenit ecouri ale acestei centralităţi a milostivirii în magisteriul predecesorului lor.

Mesajul Milostivirii lui Dumnezeu pentru mileniul al treilea Viaţa sorei Faustina şi mesajul milostivirii lui Dumnezeu, pe care ea ni l-a transmis, au reprezentat pentru Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea „darul Domnului pentru zilele noastre”. Pe parcursul vieţii sorei

42

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Faustina, ştiau despre relaţia ei specială cu Dumnezeu doar preoţii duhovnici şi câţiva superiori. Abia după moartea acesteia, la începuturile groaznicului război mondial, acest dar – adică viaţa şi misiunea ei profetică – a fost dezvăluit. Iar mai multe milioane de oameni, deja la acea vreme, primind acest dar, şi-au păstrat speranţa şi au trecut peste experienţele dureroase ale războiului. În vechime, am trimis profeţi cu fulgere către poporul meu, i-a spus Domnul Isus sorei Faustina. Astăzi, te trimit pe tine cu milostivirea mea către întreaga omenire.

Nu vreau să pedepsesc omenirea suferindă, ci doresc să o vindec, să o strâng la Inima mea milostivă (MJ 1588).

La baza acestui mesaj stă deci adevărul biblic al credinţei în iubirea milostivă a Domnului pentru fiecare om. Prin acest mesaj, Isus ne cheamă la cunoaşterea acestui mister al credinţei noastre şi la vestirea sa, cu o nouă putere, către lumea contemporană. Isus ne cheamă să vestim milostivirea lui Dumnezeu, mai întâi prin mărturia vieţii în spiritul încrederii în Domnul, adică îndeplinirea voinţei sale sfinte, care pentru noi constituie însăşi milostivirea lui Dumnezeu – aşa cum spunea sfânta Faustina. Apoi, prin cuvinte, prin fapte şi prin rugăciune. În acest fel se poate descrie, pe scurt, darul mesajului milostivirii, care, prin voia lui Isus, a fost transmis de sora Faustina prin filele Micului său Jurnal. Acest mesaj a fost transmis de Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea întregii Biserici în al treilea mileniu al creştinismului, în ziua beatificării sorei Faustina – la 30 aprilie, anul 2000.

Vestirea milostivirii lui Dumnezeu, invocarea ei pentru lume, consacrarea lumii la această milostivire sunt responsabilităţi pe care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea le-a ridicat din nou în faţa întregii Biserici,

Caracteristicile cultului şi ale spiritualităţii...

43

chiar la începutul pontificatului său, în enciclica Dives in misericordia. La ultima vizită apostolică în Polonia, Sfântul Părinte a spus: Biserica, de la începuturile existenţei sale, făcând referire la misterul crucii şi al învierii Domnului, ne învaţă despre milostivirea lui Dumnezeu, care reprezintă garanţia speranţei şi sursa mântuirii omului. Se pare însă că astăzi este cu precădere menită să propovăduiască lumii acest mesaj. Biserica nu poate abandona această misiune, de vreme ce este chemată de însuşi Dumnezeu pentru a o săvârşi prin mărturia sf. Faustina.

Astăzi, omul trăieşte deseori ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Vrea să decidă asupra tuturor lucrurilor, intervine în taina vieţii omeneşti prin manipulaţii genetice, vrea să decidă asupra naşterii şi morţii omului, atacă familia şi vrea să-l elimine pe Dumnezeu din orice domeniu cotidian. De aceea, Papa cerea din răsputeri: Trebuie ca mesajul iubirii sale milostive să răsune din nou cu putere. Omenirea are nevoie de această dragoste.

A sosit timpul ca mesajul îndurării divine să umple inimile oamenilor cu speranţă şi să devină scânteia de început a unei noi civilizaţii – civilizaţia iubirii.

De asemenea, succesorul lui Ioan Paul al II-lea la scaunul sf. Petru, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, subliniază că adevărul despre milostivirea lui Dumnezeu este mesajul primordial pentru Biserica timpurilor noastre.

Sora Faustina Kowalska a primit mesajul de încredere pentru omenire, mesajul milostivirii lui Dumnezeu, al cărui ecou şi interpret a devenit Ioan Paul al II-lea. Acesta este, într-adevăr, principalul mesaj al zilelor noastre: Milostivirea lui Dumnezeu, ca Putere Dumnezeiască, ca hotar al Domnului împotriva răului de pretutindeni (Papa Benedict).

44

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Noţiunea de spiritualitate Spiritualitatea îmbrăţişează tot ceea ce constituie practica vieţii religioase, această realitate în care omul îl întâlneşte pe Dumnezeu. Pentru a descrie spiritualitatea creştină, se iau în considerare toate elementele care au legătură cu viaţa interioară, deci rugăciunea, asceza, experienţa misterelor credinţei, liturgia, formele de imitare a lui Cristos, dar şi fondul social şi, actualmente, condiţiile psihologice. În istoria spiritualităţii creştine, se vorbeşte despre şcoli când avem de-a face cu un grup omogen de practici ascetice şi de metode de rugăciune care duc la unirea cu Dumnezeu. Şcolile de spiritualitate sunt, cel mai adesea, legate de carisma unor ordine cum ar fi cele ale benedictinilor, dominicanilor, franciscanilor, carmelitanilor şi iezuiţilor. Alături de şcoli, în istoria spiritualităţii se vorbeşte, de asemenea, despre curente care se disting printr-o doctrină de viaţă, de rugăciune şi de asceză mai puţin compactă. Istoricii spiritualităţii creştine descriu spiritualitatea sfinţilor, a diferitelor epoci din istoria Bisericii şi chiar a naţiunilor. Orice epocă are, de fapt, propriul său climat de viaţă spirituală, idealul său de sfinţenie, maniera sa de a trăi adevărurile credinţei, asceza, propriile sale devoţiuni şi rugăciuni. De exemplu, în secolele XI-XII, idealul de sfinţenie era pustnicul ascet, a cărui viaţă se sfârşea prin martiriu. În secolul al XIII-lea, în schimb, modelul de sfinţenie nu mai era pustnicul, ci omul care trăia în cucernicie în mijlocul lumii sau al unei comunităţi monastice, în care se retrăsese nu pentru a o rupe cu trecutul, nu pentru a se izola de lumea păcătoasă, ci pentru a-şi încununa viaţa sfântă dusă în lume. Şi în zilele noastre, în viaţa Bisericii, putem observa un mozaic foarte bogat de diverse spiritualităţi. Există

Caracteristicile cultului şi ale spiritualităţii...

45

vechile şcoli provenite din carismele benedictinilor, franciscanilor, dominicanilor, carmelitanilor, iezuiţilor, precum şi spiritualităţi noi care duc la apariţia în viaţa Bisericii unor noi mişcări şi comunităţi. În această panoramă extrem de bogată a spiritualităţii Bisericii contemporane, un loc de mare importanţă îl ocupă viaţa spirituală a sfintei Faustina. Istoricii care se vor angaja să descrie spiritualităţile secolelor al XX-lea şi al XXI-lea vor trebui să ţină cont de această modestă călugăriţă poloneză, apostolă a milostivirii lui Dumnezeu, pentru că, încă de astăzi, se vede cu ochiul liber impactul său asupra vieţii religioase a epocii noastre, şi aceasta, nu numai în Polonia, ci în lumea întreagă.

Vorbind despre spiritualitatea sorei Faustina, luăm în considerare mai ales caracteristicile sale fundamentale, şi anume cunoaşterea misterului Milostivirii lui Dumnezeu şi contemplarea lui în cotidian, perfecţionarea propriei sale atitudini de încredere în Domnul Dumnezeu şi de milostivire faţă de semeni, precum şi devoţiunea faţă de Maica Domnului.

Caracteristicile principale ale spiritualităţii concepute astfel, care degajă atitudinea fundamentală a omului în dimensiunea sa verticală (iubirea faţă de Dumnezeu) şi orizontală (iubirea faţă de aproapele), îşi găsesc legitimarea profundă în devoţiunea la milostivirea lui Dumnezeu, a cărei esenţă o constituie tocmai încrederea în Dumnezeu şi iubirea activă faţă de aproapele.

Tocmai la aceste două atitudini fundamentale ale sufletului – scrie arhiepiscopul Stanislaw Nowak – se rezumă ceea ce este cel mai esenţial în spiritualitatea care decurge din cultul milostivirii lui Dumnezeu, din cunoaşterea misterului milostivirii lui Dumnezeu şi din contemplarea sa în cotidian.

46

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Atitudinea de încredere În limbajul comun, cuvintele mă încred înseamnă simplu: cred absolut într-o persoană, îi încredinţez viaţa mea1, ceea ce sunt pe cale să trăiesc în prezentul şi viitorul meu, ştiu că pot conta pe ea, sunt sigur de iubirea sa dezinteresată şi de ajutorul său în caz de nevoie. Un astfel de înţeles al încrederii este apropiat de noţiunea biblică de credinţă, de încredere, care este răspunsul omului la darul care revelează iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Aceeaşi noţiune de încredere o regăsim şi în scrierile sorei Faustina.

Măsura desăvârşirii atitudinii de încredere este îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu. Sora Faustina enumeră aici trei grade: primul grad de îndeplinire a voinţei lui Dumnezeu constă în a îndeplini tot ceea ce este conţinut exterior în porunci, reguli şi statute, al doilea grad constă în a fi fidel inspiraţiilor interioare acordate de Duhul Sfânt, iar al treilea grad înseamnă a te abandona complet voinţei lui Dumnezeu (MJ 444). Dezvoltarea atitudinii de încredere se aliniază acestor trei grade.

Căci încrederea nu este o poziţie statică, ci dinamică, şi astfel este susceptibilă de evoluţie; este un proces care cere timp şi colaborarea omului cu harul lui Dumnezeu. În această evoluţie, punctul de pornire este darul credinţei, care permite cunoaşterea misterului milostivirii lui Dumnezeu.

Deseori, mă rog Domnului Isus să-mi dea o minte luminată de credinţă – scria sora Faustina în Micul Jurnal. Îi exprim asta Domnului prin aceste cuvinte: dă-mi, Isuse, înţelegere, o mare înţelegere, numai ca să te cunosc mai bine, căci cu cât te cunosc mai mult, cu atât te iubesc mai fierbinte (MJ 1474).

Model de încredere este Abraham, cf. I. Faraoanu, „Abraham, itinerar şi model de credinţă”, Dialog Teologic 30 (2012) 64-65.

1

Caracteristicile cultului şi ale spiritualităţii...

47

Încrederea în Milostivirea lui Dumnezeu Pentru cultul milostivirii, încrederea are o semnificaţie biblică şi concretă; adică un comportament plin de încredere, care trebuie să fie după voinţa lui Isus, împreună cu virtuţile cerute de Isus. Încrederea în divina milostivire îmbrăţişează nu numai virtutea teologală a speranţei, dar şi virtuţile credinţei, ale umilinţei, ale perseverenţei şi ale penitenţei. Este vorba despre o aşteptare a bunăvoinţei lui Dumnezeu, o aşteptare liberă, umilă, de nezdruncinat şi însufleţită de credinţă.

De fapt, Isus a promis în mod solemn şi infailibil mântuirea veşnică celui care îşi pune încrederea în el: „Mai degrabă s-ar întoarce cerul şi pământul în neant decât să scape milostivirii mele un suflet încrezător” (MJ 1777). Aceeaşi promisiune este exprimată şi prin aceste cuvinte: „Fericit sufletul care, în timpul vieţii sale, s-a cufundat în izvorul milostivirii, căci justiţia mea nu-l va atinge” (MJ 1075). Încrederea, aşa cum reiese din următoarea revelaţie, asigură obţinerea tuturor harurilor supranaturale necesare vieţii spirituale, numai cu condiţia ca sufletele „să se apropie cu mare încredere de acest ocean de milostivire. Păcătoşii vor obţine îndreptăţire, iar drepţii vor fi întăriţi în bine” (MJ 1520). În afară de aceasta, vor obţine harul unei morţi liniştite: „Celui care şi-a pus încrederea în milostivirea mea, îi voi umple sufletul în ceasul morţii de pacea mea dumnezeiască” (MJ 1520). Acest har este legat de recitarea Coroniţei Milostivirii. În fine, încrederea în milostivirea divină asigură harurile pământeşti necesare, aşa cum spune Isus: „Cine se încrede în milostivirea mea nu va pieri, căci toate problemele sale sunt ale mele” (MJ 723). „Sufletul îmi este cel mai drag atunci când crede în bunătatea mea, când se încrede total în mine. Îl copleşesc cu încrederea mea şi dau tot ce cere” (MJ 453).

48

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Astfel, datorită rolului pe care îl au încrederea noastră în bunătatea şi tandreţea lui Dumnezeu şi milostivirea noastră faţă de aproapele, Cultul se înscrie în lunga tradiţie a religiozităţii creştine şi este continuarea sa. „Ce haruri de neimaginat doresc să dăruiesc sufletelor care se încred în milostivirea mea!” (MJ 687) Rolul preoţilor Sarcina de a vesti lumii dragostea milostivă a Domnului către om constituie obligaţia fiecărui creştin. Însă preoţii, datorită vocaţiei lor şi serviciului pe care îl exercită în cadrul Bisericii, au de înfăptuit aici un rol deosebit de important. De aceea, Isus a îndreptat către aceştia un apel deosebit şi le-a făcut o promisiune specială.

Spune preoţilor mei că cei mai înrăiţi păcătoşi vor fi înduioşaţi de cuvintele lor, când vor vorbi despre nemărginita mea milostivire şi despre mila pe care le-o port în inima mea. Preoţilor care vor vesti şi vor preamări milostivirea mea, le voi da puteri uimitoare, le voi binecuvânta cuvintele şi voi capta inimile celor cărora li se vor adresa (MJ 1521).

La aceste cuvinte ale lui Isus, scrise în Micul Jurnal al sorei Faustina, făcea referire Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în anul 2002, când spunea: Mă adresez preoţilor şi seminariştilor: vă rog să nu uitaţi că voi, împărţitorii milostivirii Domnului, vă asumaţi o mare responsabilitate, dar ţineţi minte că însuşi Cristos vă întăreşte cu promisiunea pe care v-a făgăduit-o prin sf. Faustina.

Pentru vestirea mesajului milostivirii prin cuvinte şi prin sacramentele milostivirii, adică în munca zilnică a preoţilor, fără îndoială, de mare ajutor este Micul Jurnal al sorei Faustina, care reprezintă un comentariu al Sfintei Scripturi, scris din perspectiva experienţei mistice

Caracteristicile cultului şi ale spiritualităţii...

49

a acestei taine a milostivirii lui Dumnezeu. Ioan Paul al II-lea a numit acest Jurnal drept Evanghelie a milostivirii scrisă din perspectiva secolului al XX-lea. Deoarece în această lucrare se dezvăluie frumuseţea deosebită şi bogăţia misterului ce vorbeşte despre iubirea milostivă a Domnului faţă de om, în toate aspectele vieţii şi în toată panorama istoriei sale: plecând de la opera creaţiei, prin misterul întrupării şi naşterii Fiului lui Dumnezeu, prin viaţa şi învăţăturile sale, minunile, moartea şi învierea sa, până la bogăţia cuvântului, a sacramentelor şi a rugăciunilor Bisericii, până la predestinarea convieţuirii omului cu Dumnezeu. Această comoară a experienţei mistice ne permite şi nouă să pătrundem mai adânc în acest preafrumos adevăr al credinţei, să-l întruchipăm în viaţa proprie şi să-l propovăduim în toate, cu toată puterea şi convingerea. Deoarece, aşa cum spunea Ioan Paul al II-lea, nimic nu-i este mai necesar omului decât milostivirea lui Dumnezeu – acea iubire milostivă, compătimitoare, ce-l ridică pe om deasupra neputinţei sale către culmile necuprinse ale sfinţeniei lui Dumnezeu.

În predicile lor ar fi foarte util ca preoţii să accentueze faptul că milostivirea lui Dumnezeu se exprimă plenar în toate sacramentele Bisericii, că iertarea care se primeşte în sacramentul Spovezii este un dar sublim al milostivirii divine care ne permite să ne unim cu însuşi Dumnezeu în taina Euharistiei. Mare este milostivirea Domnului!

Transmiterea şi practicarea corectă a cultului milostivirii necesită nu numai o bună cunoaştere a acestuia, dar şi grija de a nu amesteca rugăciunile revelate de Isus pentru acest cult (Coroniţa, icoana) cu alte rugăciuni, pioşenii sau revelaţii, deoarece se estompează identitatea cultului. Unii credincioşi, la textul Coroniţei,

50

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

adaugă reflecţii, intenţii sau alte cuvinte, care nu provin de la Isus. Icoanei i se atribuie alte elemente, precum inima sau coroana, dar se omite inscripţia de sub imagine – nici această practică nu este corectă. Toate schimbările referitoare la textul Coroniţei, desenul chipului lui Isus Milostiv sau altele nu sunt conforme cu mesajul pe care Isus l-a transmis sorei Faustina.

Vestirea Milostivirii Domnului nu înseamnă doar o predică de duminică, o reculegere anuală sau slujbe ocazionale în parohie, ci şi formarea programată a adoratorilor Milostivirii lui Dumnezeu, pe care credincioşii şi-o doresc din ce în ce mai mult. Acesta este următorul pas în transmiterea mesajului milostivirii, după familiarizarea credincioşilor cu acesta şi practicarea formelor de cult transmise de către sf. soră Faustina.

Astăzi, multor adoratori ai milostivirii lui Dumnezeu nu le e de ajuns doar recitarea Coroniţei, oferirea milosteniei apropiaţilor, ci doresc să-şi aprofundeze viaţa religioasă în spiritul milostivirii, deoarece descoperă în sine vocaţia apostolilor milostivirii Domnului. Cu acest dar sunt învestiţi de către Sfântul Duh şi acest dar necesită o dezvoltare în comunitatea Bisericii; de aici, necesitatea formării anume în acest spirit. Trebuie menţionat aici că vocaţia de a deveni apostoli ai milostivirii este un semn aparte al timpurilor noastre, care-i cheamă pe cei mai autentici martori ai milostivirii. De aceea, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea repeta adesea: Fiţi apostoli ai milostivirii lui Dumnezeu, fiţi martorii milostivirii Domnului!

Posibilitatea formării în acest spirit este oferită de către Asociaţia Apostolilor Milostivirii lui Dumnezeu Faustinum, cu sediul în Sanctuarul milostivirii lui Dumnezeu din Cracovia-Łagiewniki, care a fost instituită de mitropolitul de Cracovia – cardinalul Franciszek

Caracteristicile cultului şi ale spiritualităţii...

51

Macharski. Aceasta reuneşte preoţi, persoane consacrate şi credincioşi laici care doresc să se angajeze în misiunea de a vesti lumii mesajul milostivirii prin mărturia vieţii, a faptei, a cuvântului şi a rugăciunii. Asociaţia este condusă de Congregaţia Surorilor Maicii Domnului a Milostivirii, iar tutela spirituală este înfăptuită de preoţii din Societatea lui Isus. Cea mai de preţ comoară a acestei asociaţii este formarea programată a apostolilor milostivirii lui Dumnezeu, care constă în vestirea misterului milostivirii Domnului, introducerea în şcoală a încrederii faţă de Dumnezeu şi milostivirii faţă de aproapele, precum şi învăţarea cooperării cu milostivirea Domnului în orice tip de vocaţie. Graţie stăruinţelor părintelui Tadeusz Rostworowski, din Ordinul Iezuiţilor, şi a mai multor persoane, această comunitate de formare Faustinum a fost înfiinţată şi la Bucureşti. Cu deosebită apreciere, trebuie remarcat că au fost editate în limba română nu numai Micul Jurnal al sf. Faustina, dar şi biografia acesteia, o altă carte, Spiritualitatea sfintei sore Faustina, precum şi cartea Cultul milostivirii lui Dumnezeu, care permit o mai bună cunoaştere a vieţii şi misiunii apostolului milostivirii lui Dumnezeu – sfânta Faustina Kowalska.

Concluzie Responsabilitatea de a vesti lumii mesajul milostivirii lui Dumnezeu constituie mesajul principal pentru întreaga Biserică a timpurilor noastre şi se referă la toţi credincioşii. Fiecare creştin, în virtutea sfântului Botez, trebuie să fie un apostol al milostivirii lui Dumnezeu şi să vestească lumii faptele uimitoare pe care le-a săvârşit Dumnezeu, înzestrându-l cu calitatea de a fi copilul Domnului şi cu menirea de a convieţui cu el. Un rol deosebit, totalmente de neînlocuit, îl au de

52

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

înfăptuit preoţii care, în virtutea vocaţiei, sunt slujitorii milostivirii lui Dumnezeu. Datorită contemplaţiei proprii şi experienţelor sale mistice, sora Faustina, care a pătruns atât de profund în acest mister al credinţei noastre, adresează preoţilor un puternic apel, când scrie: Doresc să cutreier lumea toată pentru a vorbi sufletelor despre marea îndurare a Domnului. Preoţilor, ajutaţi-mă în această privinţă, folosiţi cele mai înflăcărate expresii cu privire la milostivirea sa, căci totul exprimă extrem de puţin [faţă de] cât este el de milostiv (MJ 491).

Bibliografie Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, Sfinţii în milostivire, Sapientia, Iaşi 2016.

–––––, Papii şi Milostivirea, Sapientia, Iaşi 2016.

Faraoanu I., „Abraham, itinerar şi model de credinţă”, Dialog Teologic 30 (2012) 52-66.

Różycki I., Cultul milostivirii lui Dumnezeu, ARCB, Bucureşti 2014.

Kowalska F., Micul Jurnal, ARCB, Bucureşti 2008.

Siepak E., Spiritualitatea sfintei sore Faustina, Maranatha, Sepreuş 2008.

GRUPURILE DE RUGĂCIUNE ÎN VIAŢA BISERICII Eugenia DĂMĂTĂR Pregătindu-mă pentru această intervenţie, mi-am dat seama că pentru a fi capabili să vorbim despre Dumnezeu trebuie mai întâi să fim capabili de a ne ruga, pentru a fi capabili să vorbim despre el trebuie mai întâi să fim capabili să vorbim cu el.

Mă gândesc la grupurile de rugăciune, pe care sfântul Pius le-a definit „pepiniere de credinţă, focare de iubire”; nu numai centre de întâlnire pentru a sta bine cu prietenii şi a se consola un pic, ci focare de iubire divină. Acestea sunt grupurile de rugăciune! De fapt, rugăciunea este o adevărată misiune care duce focul iubirii întregii omeniri. Rugăciunea este o forţă care mişcă lumea! Încercaţi! Ea „răspândeşte zâmbetul şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra oricărei lâncezeli şi slăbiciuni”. Vă încurajez, pentru ca grupurile de rugăciune să fie „centrale de milostivire”: centrale mereu deschise şi active, care, cu puterea umilă a rugăciunii, să procure lumii lumina lui Dumnezeu şi Bisericii energia iubirii… Fiţi mereu apostoli bucuroşi ai rugăciunii! Rugăciunea face minuni. Apostolatul rugăciunii face minuni (cuvintele Papei Francisc rostite la 6 februarie 2016 în faţa unor grupuri de rugăciune).

În cele câteva minute care urmează vom vorbi despre rugăciunea în comun, dar mai ales despre importanţa rugăciunii! Sfântul Ioan Paul al II-lea avea un secret al său: acest secret era rugăciunea. El se ruga încontinuu, îl implora pe Duhul Sfânt continuu!

54

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Sf. Padre Pio, care se definea doar „un sărman frate care se roagă”, a scris că rugăciunea este „cel mai înalt apostolat pe care un suflet îl poate exercita în Biserica lui Dumnezeu” (Epistolar II, 70).

Conştienţi de dificultatea de a înainta singuri pe calea către sfinţenie, bărbaţi şi femei care doresc să se ajute reciproc se reunesc pentru a pune în comun experienţe şi capacităţi, pentru a se ruga şi pentru a deveni ferment de creştere pentru ei înşişi şi pentru cei care-i înconjoară, dar şi pentru a se pune în slujirea propriei comunităţi parohiale, după necesităţile reale pe care le trăiesc. „Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui”, ne spun Faptele Apostolilor (Fap 1,14) şi continuă: „Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42). În Evanghelia după Matei, în cap. 18, Isus ne dă normele de convieţuire în comunitatea de credinţă. Este un verset care spune: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor” (Mt 18,20).

Dacă cei adunaţi sunt motivaţi de rugăciune, efectele acestei motivaţii coboară asupra întregului grup. Este vorba, dacă putem spune aşa, despre o legătură spirituală care se creează între membrii grupului şi care în mod automat se traduce apoi şi într-o dimensiune reală, concretă, trăită.

Sfânta Scriptură este plină de oameni de rugăciune.

Am putea aminti câteva nume: Moise, David, Solomon, Iudita, Isaia, Ana, mama lui Samuel. În Noul Testament, Isus vorbeşte despre rugăciune prin cuvinte şi prin fapte. Aproape fiecare pagină a Evangheliei este o lecţie despre rugăciune.

Grupurile de rugăciune în viaţa Bisericii

55

Isus însuşi petrecea mult timp în rugăciune. În momentul luptei, Isus i-a invitat pe toţi să se roage şi se aruncă el însuşi la pământ într-o rugăciune profundă (Mt 26,39).

Isus se roagă pe cruce pentru alţii (Lc 23,34); se roagă în disperare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”; Isus moare rugându-se: „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul!”

Am selectat câteva versete în care Isus ne învaţă despre rugăciune: Rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită (Mt 26,41; Lc 22,40); Rugăciunea voastră să nu fie vorbărie goală (cf. Mt 6,7); Să nu ne rugăm precum ipocriţii, pentru a ne arăta celorlalţi (cf. Mt 6,5); Să ne iertăm mai înainte de a ne ruga (cf. Mc 11,25); Să fim constanţi în rugăciune, fără a ne descuraja (cf. Lc 18,1).

Ştia Isus că în viaţă avem multe de înfruntat şi că suntem slabi, de aceea ne-a sfătuit să ne rugăm: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” (Mt 7,7).

Ne-a mai spus să nu ne refugiem în rugăciune pentru a fugi de responsabilităţi: „Nu oricine îmi zice «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 7,21).

Iar Maria, Mama lui Isus, ne îndeamnă să „facem ceea ce ne spune Isus”!

Probabil mişcaţi de timpul pe care Isus îl petrecea în rugăciune, discipolii i-au cerut să-i înveţe să se roage, iar el îi învaţă rugăciunea Tatăl nostru, o rugăciune toată la plural, o schemă completă de rugăciune. Tatăl nostru este rugăciunea cea mai folosită de către creştini: peste un miliard de catolici, 450 de milioane de protestanţi şi 200 de milioane de ortodocşi o recită aproape zilnic.

56

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

„Doamne, dă-mi o inimă simplă”, ne spune Psalmul 86.

Am putea afirma că, în rugăciune, comandă 3 butoane simple. Învaţă să se roage cel care ştie să manevreze bine aceste butoane: 1. Primul buton este umilinţa: înseamnă să facem adevărul în noi, să ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu aşa cum suntem, concret, fără măşti. Ne amintim de parabola de la templu, cu fariseul autosuficient şi vameşul care nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii şi care-i prezintă lui Dumnezeu toată mizeria sa, precum cerşetorul ce le arată trecătorilor zdrenţele sale. Şi aici se întâmplă minunea: ajunge nimicul meu recunoscut pentru a mişca inima Domnului. Dumnezeu mă iubeşte!

2. Al doilea buton este deschidere faţă de iubirea lui Dumnezeu. Poate fi butonul decisiv. Dumnezeu mă iubeşte; iată punctul central al rugăciunii, dar trebuie să devină centrul care transformă în trăire concretă raportul meu cu el. Când rugăciunea este slabă, bolnavă, nu s-a înţeles că Dumnezeu iubeşte! Pentru a înţelege că Dumnezeu ne iubeşte, ne folosim de două mijloace: mulţumirea şi citirea cuvântului lui Dumnezeu în cheie de iubire.

Pentru a mulţumi, avem nevoie de antrenament.

Ne spune sf. Paul: „Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi” (1Tes 5,17-18).

Apoi, cuvântul: ne-am obişnuit prea mult să-l citim în cheie moralizatoare. Fiecare pagină a Scripturii este o şcoală a iubirii lui Dumnezeu faţă de om. Cine nu învaţă să citească iubirea rămâne analfabet în iubire.

Să învăţăm să săpăm adânc în cuvânt1, aurul este în profunditate, doar cine sapă îl descoperă.

1 Despre lectura şi interpretarea cuvântului se pot găsi informaţii în I. Faraoanu, „Inspiraţia şi interpretarea Scripturii în lumina Dei Verbum”, în Idem, ed., Conciliul al II-lea din Vatican. Semn al timpului pentru Biserică şi pentru lume, Sapientia, Iaşi 2015, 176-183.

Grupurile de rugăciune în viaţa Bisericii

57

3. Şi am ajuns la al treilea buton: a iubi. Cum se iubeşte în rugăciune? Totul constă în a ne oferi lui Dumnezeu, aşa cum suntem: a ne ruga este iubire. Asta ne învaţă Isus prin rugăciunea Tatăl nostru, care este o rugăciune de iubire, structurată pe 7 cereri, fiecare cerere fiind un act de iubire… Încrederea noastră în Domnul trebuie să fie totală. „Tot ceea ce veţi cere în rugăciune, credeţi că aţi primit deja şi vi se va da” (Mc 11,24). Să ne comportăm cu Dumnezeu ca şi cu un Tată, cu toată încrederea, deoarece un tată este un tată.

Se povesteşte că un tânăr mergea pe stradă cu un bagaj mare. Trecând pe lângă el o căruţă goală, îşi face curaj şi-i cere căruţaşului să-l ia şi pe el. Bunul om a acceptat. Pe drum, tânărului îi vine un gând: stăpânul calului a fost atât de bun cu mine şi eu nu vreau să-i obosesc calul prea mult. Atunci, fără să coboare, a luat pe spate bagajul mare pe care-l avea şi a călătorit mai departe aşa.

Atunci când noi îi încredinţăm Domnului o situaţie, o problemă, oare de ce suntem oameni cu puţină credinţă şi continuăm să ducem noi această problemă în spate?

Despre binefacerile rugăciunii în viaţa noastră ne vorbeşte şi ştiinţa.

Alexis Carrel, deţinător al Premiului Nobel pentru medicină, a scris: Influenţa rugăciunii asupra sufletului şi asupra trupului se poate demonstra precum secreţia glandelor. Ca medic, am văzut oameni ieşind din boală şi din depresie cu ajutorul rugăciunii liniştite... atunci când orice medicament a dat greş.

Şi continuă:

58

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine Rugăciunea este un fapt de maturitate indispensabil pentru dezvoltarea personalităţii, ultima integrare a capacităţilor cele mai intime ale omului. Doar rugându-ne, noi atingem unitatea completă şi armonioasă a corpului, a inteligenţei şi a sufletului, care conferă structurii omului forţa.

William Parker, psihologul care s-a implicat să demonstreze din punct de vedere ştiinţific eficacitatea rugăciunii asupra omului, a ajuns la această concluzie: „Rugăciunea este mijlocul cel mai important pentru reconstruirea şi refacerea personalităţii omului”. După ce a terminat experimentele sale a scris o carte pentru a demonstra că „rugăciunea poate schimba viaţa ta în fiecare moment, în orice situaţie te-ai afla, la orice vârstă”.

Desigur, în Biserică sunt multe grupuri de rugăciune.

Un lucru foarte benefic. Aici se experimentează dimensiunea personală şi comunitară a rugăciunii.

Prin chemarea Domnului, fac şi eu parte dintr-un grup de rugăciune izvorât în Italia cu mulţi ani în urmă: „Uniunea Mamelor Milostive Creştine”, grup care a primit binecuvântarea şi aprobarea păstorului diecezei noastre, Preasfinţitul Petru Gherghel, în anul 2010.

Suntem un grup de femei, soţii, mame care au răspuns chemării de a trăi în familiile noastre carisma „Surorilor Misionare ale Pătimirii lui Isus” (Surorile de la Butea), carismă pe care o regăsim în următoarea afirmaţie preluată din constituţii: Acceptarea şi oferirea suferinţei alături de patima lui Isus pentru gloria lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor.

Rugăciunea şi suferinţa alături de Isus pe cruce sunt ţesutul învăţăturii pe care ne-o lasă fondatoarea noastră, Maria Margherita Lazzari.

Am primit misiunea de a trăi milostivirea având sentimente de îndurare faţă de toate mizeriile umane. Încercăm în toată libertatea, prin harul lui Dumnezeu, primind conţinuturile esenţiale ale experienţei

Grupurile de rugăciune în viaţa Bisericii

59

fondatoarei noastre, să facem în Biserică şi cu Biserica un parcurs spiritual profund. Seva ne-o tragem din sacramentul Iertării şi din Euharistie. Secretul bucuriei şi al speranţei noastre este în adoraţia euharistică.

De fiecare dată când reuşim să ne întâlnim, împreună cu noi participă la adoraţiile euharistice tineri, preoţi, surori, familii, copii. „Astfel, cum ne spune Paul al VI-lea, grupul de rugăciune devine ca un izvor din care se dezvoltă marele fluviu”.

Ne apropiem de final. Se povesteşte că a existat cândva un pustnic foarte cunoscut pentru spiritualitatea sa; însă era renumit şi pentru închiderea pe care o avea faţă de discipoli în a le transmite şi lor spiritualitatea lui. După moartea renumitului pustnic, oamenii curioşi au mers la unul dintre discipoli, ca acesta să le spună cum de el totuşi a fost acceptat de maestru şi l-a învăţat spiritualitatea. Le povesteşte discipolul: Aveam 18 ani când am mers la acest mare maestru, pe care l-am întrebat dacă-mi permite să fiu discipolul său iar el, aproape fără să mă privească, m-a întrebat: „De ce doreşti să fii discipolul meu?” „Pentru că doresc să învăţ să mă rog”. „Şi de ce vrei să înveţi să te rogi?” „Pentru că vreau să devin înţelept”. Cu milă şi deziluzionat, mi-a spus: „Îmi pare rău, nu poţi fi discipolul meu”. Am plecat de la el şi m-am întors după câteva luni. Maestrul mă întrebă iar: „De ce doreşti să înveţi să te rogi?” „Pentru a fi sfânt”. M-a privit şi mi-a spus: „Îmi pare rău, nu pot să te primesc să fii discipolul meu”. Dar ce poate fi mai măreţ decât să-ţi doreşti să fii sfânt! Plec şi încerc să-mi iau din minte această dorinţă a mea, caut să-mi văd de viaţă! Însă nu reuşesc, dorinţa de a-l urma pe maestru îmi rămâne în inimă! Până într-o noapte de Crăciun, când îmi dau seama că am găsit răspunsul la întrebarea maestrului. Am mers la el şi când m-a întrebat: „De ce doreşti să înveţi să te rogi?”, răspunsul meu a fost: „Pentru că doresc să-l descopăr pe Dumnezeu”.

60

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Iată, noi, în rugăciunea particulară sau comunitară, dorim să-l descoperim pe Dumnezeu pentru a da mărturie tuturor despre acest mare mister care este iubirea. Închei cu o frază a sfintei Faustina despre rugăciune: Isus m-a făcut să înţeleg că sufletul trebuie să se menţină fidel rugăciunii, indiferent de suferinţe, de ariditate şi ispite, pentru că de rugăciune depinde aproape întotdeauna actualizarea celor mai mari planuri ale lui Dumnezeu. Dacă din partea noastră o astfel de perseveranţă ar lipsi, am crea dificultate pentru ceea ce Dumnezeu are de gând să lucreze în noi şi în jurul nostru, prin noi.

Bibliografie Faraoanu I., „Inspiraţia şi interpretarea Scripturii în lumina Dei Verbum”, în Idem, ed., Conciliul al II-lea din Vatican. Semn al timpului pentru Biserică şi pentru lume, Sapientia, Iaşi 2015, 176-183.

Gasparino A., La preghiera del cuore, Conversazione con i giovani, Sussidio per le scuole di preghiera, Elledici, Torino 2000.

–––––, Maestro insegnaci a pregare. Corso introduttivo alla preghiera, Elledici, Torino 1992.

Tarnawska M., La vita e la missione di suor Faustina Kowalska, Roma 1991.

Gesù confido in te, Il culto della Divina Misericordia; La preghiera di santa Faustina. Testi tratti dal Diario di Santa Faustina Kowalska, Città del Vaticano 1994.

ASPECTE PRACTICE ALE CULTULUI MILOSTIVIRII ÎN DIECEZA DE IAŞI Analiză şi sugestii Pr. Gabriel BUCUR Excelenţa Voastră, Sfinţiile Voastre, Stimaţi participanţi la Congresul Milostivirii, nu voi inventa nimic în clipele ce urmează, voi urma paşii pe care eu i-am parcurs în urmă cu trei ani în mod sistematic, să spun, când am participat la o întâlnire, la Bucureşti, cu grupul Faustinum şi în urma experienţei avute în comunitatea pe care o păstoresc. Precizez că de fiecare dată când am citit şi recitit acest material, mai găseam ceva de adăugat, ca atare, nu se vrea a fi exhaustiv.

Cu siguranţă cei care deja cunoaşteţi foarte bine această devoţiune către Milostivirea lui Dumnezeu veţi constata că deja urmaţi aceşti paşi.

Totuşi, înainte de a începe, aş vrea să spun că „m-am întâlnit” cu Isus Milostiv atunci când părintele Ştefan Socaciu, vicar parohial la Roman, de unde provin, i-a dăruit mamei o icoană mare cu această imagine pe care sf. Faustina a avut misiunea de a o picta sub această formă, când încă nu eram preot. A fost nevoie să ajung la Poiana Micului, comunitate de credincioşi cu origini poloneze, pentru a intra mai adânc în cunoaşterea cultului milostivirii lui Dumnezeu, totodată, vizitând sanctuarul sf. Faustina, sanctuarul Milostivirii lui Dumnezeu, ambele din Cracovia, şi a ajunge chiar

62

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

să punem noua biserică pe care am construit-o la Poiana Micului sub protecţia lui Isus Milostiv, chiar dacă între timp, fiind declarat fericit sf. Ioan Paul al II-lea, am sfinţit această biserică sub patronajul său, pe 21 mai 2011. De fapt, Ioan Paul al II-lea a fost cel care a răspândit cultul milostivirii lui Dumnezeu în Biserică sub această formă, devenind astfel noi înşine, la Poiana Micului, cumva, misionari ai milostivirii.

Vizitând Sanctuarul „Sf. Faustina”, încercam să fiu acolo la ora 15.00 şi, indiferent de ziua din săptămână în care ajungeam acolo, erau mereu credincioşi la această oră „critică” a după-amiezii, dar să nu uităm că la această oră a murit Cristos pe cruce pentru mântuirea noastră şi orice sacrificiu pentru a fi la această oră în intimitate cu Isus va fi plăcut mai mult Domnului. Totuşi, am remarcat că îndreptarea către milostivirea lui Dumnezeu este binevenită în orice moment al zilei.

Participând, cum spuneam, la întâlnirea cu grupul Faustinum din Bucureşti, am văzut eforturile pe care acest grup deja de mai mulţi ani le face pentru răspândirea devoţiunilor pe care vi le voi reaminti şi ei înşişi erau uimiţi de participarea credincioşilor la ora 15.00 la biserică în diverse comunităţi. De aceea, cred că e important ca măcar o dată pe lună în parohii să se organizeze la ora 15.00 o parte din aceste devoţiuni.

Pentru a fi la dispoziţia oricui, am creat şi un site, unde zilnic poate fi citit şi un gând din Jurnalul sfintei Faustina, experienţa sa de viaţă în întâlnirea cu Dumnezeu şi în răspândirea acestui mod de a ne „întâlni” cu milostivirea lui Dumnezeu (www.divinaindurare.ro).

Devoţiunile de promovare a milostivirii în comunitate sunt: – Icoana lui Isus Milostiv; – Rugăciunea de la ora 15.00;

Aspecte practice ale cultului milostivirii...

63

– Coroniţa milostivirii; – Novena/sărbătoarea milostivirii.

Icoana lui Isus Milostiv Isus îi spunea surorii Faustina: Pictează o icoană care să reprezinte ceea ce vezi tu acum şi scrie dedesubt: Isuse, mă încred în tine! Eu doresc ca această icoană să fie venerată în întreaga lume. Acelora care vor cinsti această icoană, le făgăduiesc că nu vor pieri. Eu le promit izbânda asupra duşmanilor, în viaţa aceasta şi mai ales în ceasul morţii. Eu însumi îi voi apăra ca pe propria mea onoare.

Rugăciunea de la ora 1500 La ora 15.00 să implori milă mai ales pentru cei care trăiesc în păcate şi încearcă să meditezi la pătimirea mea, sau roagă-te Calea Crucii, dacă îndatoririle ţi-o permit.

Dacă nu poţi, intră măcar pentru o clipă în capelă şi cinsteşte inima mea... Şi dacă nu poţi, reculege-te în rugăciune măcar un moment acolo unde te afli. Este o oră de îndurare infinită pentru lumea întreagă. Nu voi refuza nimic sufletului care va cere haruri în numele pătimirilor mele. La această oră sfântă este momentul să unim crucea noastră, suferinţele noastre, cu crucea şi suferinţele lui Isus, recitând o rugăciune scurtă, cu încredere în milostivirea lui Dumnezeu, ca, de exemplu: „O, Sânge şi Apă, care ai ţâşnit din Preasfânta Inimă a lui Isus, ca izvor de îndurare pentru noi, mă încred în tine!” sau: „Isuse, mă încred în tine!”.

Rozariul/Coroniţa Milostivirii lui Dumnezeu Sufletele care se vor ruga acest Rozariu vor fi ocrotite toată viaţa de Milostivirea mea, mai ales în ceasul morţii lor. Dacă se recită acest Rozariu la căpătâiul unui muribund, mânia lui Dumnezeu se linişteşte, iar îndurarea

64

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine lui îi îmbrăţişează sufletul, de dragul amarelor suferinţe îndurate de Fiul lui Dumnezeu.

Sărbătoarea Milostivirii lui Dumnezeu Prima duminică după Paşti este însoţită de asemenea de mari promisiuni. Isus i-a spus surorii Faustina: Fiica mea, în nesfârşita mea iubire şi îndurare, îţi promit că oricine va celebra în mod solemn sărbătoarea iubirii mele milostive, cu o iubire sinceră, acela va fi primit în Inima mea cu o deosebită duioşie... În această zi, adâncurile milostivirii mele sunt deschise. Orice suflet care se va spovedi şi împărtăşi va primi iertarea totală a păcatelor şi a pedepselor pentru păcatele săvârşite.

Răspândirea cultului Milostivirii lui Dumnezeu Toate sufletele care vor adora milostivirea mea şi îi vor răspândi cultul nu vor avea teamă în ceasul morţii. Spune-le preoţilor mei că marii păcătoşi vor fi înduioşaţi de cuvintele lor atunci când ei vor vorbi de nemărginita mea milostivire şi de mila pe care o am pentru ei în inima mea... Oh, dacă păcătoşii ar cunoaşte milostivirea mea, n-ar pieri atât de mulţi! Căci înainte de a veni ca Judecător drept, eu deschid mai întâi larg uşa milostivirii mele. Cine nu vrea să intre pe uşa milostivirii mele trebuie să intre pe uşa dreptăţii mele.

Cred de asemenea că ar fi benefic să se citească în biserică, în momentele de rugăciune publică, la ora 1500, şi din Jurnalul sfintei Faustina, nu doar în particular.

Anul acesta jubiliar al milostivirii, pe care Papa Francisc l-a dat Bisericii pentru a descoperi milostivirea lui Dumnezeu, nu este concentrat, cum am văzut, asupra acestor forme prezentate mai sus, dar ele ne pot apropia de milostivirea lui Dumnezeu. Sf. Părinte

Aspecte practice ale cultului milostivirii...

65

pune accentul pe parabolele dedicate milostivirii, Isus revelând natura lui Dumnezeu ca aceea a unui Tată care nu se lasă niciodată învins până când nu a risipit păcatul şi nu a învins refuzul, cu compătimire şi milostivire (MV 9).

Suntem invitaţi, aşadar, să trăim motoul acestui An al Milostivirii, „Milostivi precum Tatăl”, căutând să trăim în viaţa noastră faptele de milostenie, dar tot la fel cred că nu pot fi trăite toate acestea dacă nu există legătura noastră personală şi comunitară cu Dumnezeu milostiv în rugăciune. Astfel, devin utile în apropierea noastră de Dumnezeu aceste devoţiuni prezentate şi care sper să ne ajute.

Noi, la Poiana Micului, ne întâlnim cu un grup de persoane în fiecare vineri, la ora 1500, pentru rugăciunea coroniţei milostivirii, în restul zilelor recitând-o imediat după sf. Rozariu, deci înainte cu zece minute de sf. Liturghie. Duminica, la ora 1500, la jumătate de oră de adoraţie, citim şi din Jurnalul sf. Faustina şi celebrăm apoi sf. Liturghie în „ora milostivirii infinite”.

La Soloneţul Nou, o altă parohie din Bucovina, ştiu că zilnic sunt credincioşi care se roagă Coroniţa milostivirii la ora 1500. Cu siguranţă, părinţii parohi vor găsi împreună cu credincioşii, sau aceştia din urmă în colaborare cu părinţii parohi, momentele cele mai bune pentru ca din întâlnirea cu Isus Milostiv să se pornească la formele de trăire a milostivirii. Şi pentru că Papa Francisc pune în faţă pelerinajul ca formă de trăire a anului Milostivirii, vizitarea bisericilor unde este o poartă a milostivirii este un aspect important; anul acesta: la Cacica, Bacău şi aici, la Iaşi, la Catedrală. Din câte ştiu, în dieceză există la Valea Seacă o biserică închinată milostivirii lui Dumnezeu, capela catolică din cimitirul din Suceava, la Poiana Micului

66

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

avem hramul secundar la Biserica „Sf. Ioan Paul al II-lea, Milostivirea lui Dumnezeu”, iar la Gherăeşti se construieşte o biserică ce va avea ca hram „Milostivirea lui Dumnezeu”. Evident, şi un pelerinaj la aceste biserici va fi benefic.

Un accent deosebit cred că ar trebui anul acesta să-l aibă pelerinajul la Cacica în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, acolo fiind şi o poartă a milostivirii, dar şi pentru a privi la sf. Fecioară, Maica Milostivirii, modelul exemplar de trăire a milostivirii. În acest moment, aş dori să adaug că deja în Polonia invocaţia către Maica Milostivirii este prezentă din acest an în Litania Lauretană, imediat după Maica harului Dumnezeiesc. O putem invoca astfel pe Sf. Fecioară şi sub acest titlu, cum o aminteşte şi Papa Francisc în Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii. Multe parohii au organizat deja acest pelerinaj şi altele îl vor face cu siguranţă.

Este important de format grupuri de rugăciune care să ajute la celebrarea acestor devoţiuni. Să nu ne încurcăm în „cum să zic prin sau pentru?”, elemente de traducere, şi să ne certăm din cauza asta sau să nu ne mai rugăm, dar să dăm spaţiu mai mult trăirii milostivirii în viaţa noastră, ajutaţi şi de aceste devoţiuni. Şi, în încheiere, poate cel mai simplu mod de a promova milostivirea lui Dumnezeu în comunitate şi în familiile noastre este să facem în aşa fel să nu lipsească în casele şi bisericile noastre Icoana Milostivirii, obligatoriu cu înscrisul „Isuse, mă încred în tine”.

ANEXE BULA DE CONVOCARE A JUBILEULUI EXTRAORDINAR AL MILOSTIVIRII, MISERICORDIAE VULTUS, 11 aprilie 2015 Francisc, episcop de Roma, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, celor care vor citi această scrisoare, har, milostivire şi pace!

1. Isus Cristos este chipul milostivirii Tatălui. Misterul credinţei creştine pare să găsească sinteza sa în acest cuvânt. El a devenit viu, vizibil şi a ajuns la apogeul său în Isus din Nazaret. Tatăl, „bogat în milostivire” (Ef 2,4), după ce a revelat numele său lui Moise ca „Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr” (Ex 34,6), nu a încetat să facă cunoscută natura sa divină în diferite moduri şi în atâtea momente ale istoriei. La „împlinirea timpului” (Gal 4,4), când totul era stabilit după planul său de mântuire, el l-a trimis pe Fiul său născut din Fecioara Maria pentru a ne revela nouă în mod definitiv iubirea sa. Cine îl vede pe el îl vede pe Tatăl (cf. In 14,9). Isus din Nazaret revelează milostivirea lui Dumnezeu prin cuvântul său, cu gesturile sale şi cu toată persoana sa1.

2. Avem nevoie mereu să contemplăm misterul milostivirii. Este izvor de bucurie, de seninătate şi de pace.

Este condiţie a mântuirii noastre. Milostivire: este cuvântul care revelează misterul Preasfintei Treimi. Milostivire: Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 4.

1

68

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

este actul ultim şi suprem cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Milostivire: este legea fundamentală care locuieşte în inima fiecărei persoane atunci când îl priveşte cu ochi sinceri pe fratele pe care-l întâlneşte pe drumul vieţii. Milostivire: este calea care îl uneşte pe Dumnezeu cu omul, pentru că deschide inima la speranţa de a fi iubiţi pentru totdeauna, în pofida limitei păcatului nostru.

3. Există momente în care în mod şi mai puternic suntem chemaţi să îndreptăm privirea spre milostivire pentru a deveni noi înşine semn eficace al acţiunii Tatălui. Pentru aceasta am convocat un Jubileu Extraordinar al Milostivirii, ca timp favorabil pentru Biserică, pentru ca să facă mai puternică şi eficace mărturia credincioşilor.

Anul Sfânt se va deschide la 8 decembrie 2015, solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. Această sărbătoare liturgică indică modul de a acţiona al lui Dumnezeu încă de la începuturile istoriei noastre. După păcatul lui Adam şi al Evei, Dumnezeu nu a voit să lase omenirea singură şi în voia răului. Pentru aceasta, a gândit-o şi a voit-o pe Maria sfântă şi neprihănită în iubire (cf. Ef 1,4), ca să devină mama Răscumpărătorului omului. În faţa gravităţii păcatului, Dumnezeu răspunde cu plinătatea iertării. Milostivirea va fi mereu mai mare decât orice păcat şi nimeni nu poate pune limită iubirii lui Dumnezeu care iartă. În sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri voi avea bucuria de a deschide poarta sfântă. Cu această ocazie, va fi o poartă a milostivirii, unde oricine va intra va putea experimenta iubirea lui Dumnezeu care consolează, care iartă şi dăruieşte speranţă. În duminica următoare, a treia din Advent, se va deschide poarta sfântă în Catedrala din Roma, Bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”. După aceea, se va deschide

Bula „Misericordiae vultus”

69

poarta sfântă în celelalte bazilici papale. În aceeaşi duminică stabilesc ca în fiecare Biserică particulară, în catedrala care este Biserica-mamă pentru toţi credincioşii, sau în concatedrală sau într-o biserică de semnificaţie specială, să se deschidă pe timpul întregului An Sfânt o poartă a milostivirii identică. La alegerea ordinariului, ea va putea să fie deschisă şi în sanctuare, ţinte ale atâtor pelerini care în aceste locuri sacre adesea sunt atinşi în inimă de har şi găsesc calea convertirii. Apoi, fiecare Biserică particulară va fi implicată direct să trăiască acest An Sfânt ca un moment extraordinar de har şi de reînnoire spirituală. De aceea, jubileul va fi celebrat la Roma, precum şi în Bisericile particulare, ca semn vizibil al comuniunii întregii Biserici.

4. Am ales data de 8 decembrie pentru că este încărcată de semnificaţie pentru istoria recentă a Bisericii.

De fapt, voi deschide poarta sfântă la a cincizecea aniversare a încheierii Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican. Biserica simte nevoia de a menţine viu acel eveniment. Pentru ea, începea un nou parcurs al istoriei sale. Părinţii adunaţi în Conciliu au perceput puternic, ca un adevărat suflu al Duhului, exigenţa de a vorbi despre Dumnezeu oamenilor din timpul lor într-un mod mai pe înţeles. Fiind dărâmate zidurile care prea mult timp au închis Biserica într-o citadelă privilegiată, venise timpul de a vesti evanghelia într-un mod nou. O nouă etapă a evanghelizării dintotdeauna. O nouă angajare pentru toţi creştinii pentru a mărturisi cu mai mult entuziasm şi convingere credinţa lor. Biserica simţea responsabilitatea de a fi în lume semnul viu al iubirii Tatălui.

Revin în minte cuvintele încărcate de semnificaţie pe care sfântul Ioan al XXIII-lea le-a rostit la deschiderea Conciliului pentru a arăta calea de urmat:

70

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine Acum mireasa lui Cristos preferă să folosească medicamentul milostivirii în loc să ia în mâini armele rigorii…

Biserica Catolică, în timp ce cu acest Conciliu Ecumenic înalţă făclia adevărului catolic, vrea să se arate mamă preaiubitoare a tuturor, binevoitoare, răbdătoare, mişcată de milostivire şi de bunătate faţă de fiii despărţiţi de ea2.

Pe acelaşi orizont se punea şi fericitul Paul al VI-lea, care se exprima astfel la încheierea Conciliului: Vrem mai degrabă să notăm că religia Conciliului nostru a fost îndeosebi caritatea… Vechea istorie a samariteanului a fost paradigma spiritualităţii Conciliului… Un curent de afectivitate şi de admiraţie s-a revărsat din Conciliu asupra lumii umane moderne. Au fost respinse greşelile; pentru că acest lucru cere caritatea, nu mai puţin decât adevărul; însă faţă de persoane, numai reamintire, respect şi iubire. În loc de diagnoze deprimante, remedii încurajatoare; în loc de previziuni funeste, mesaje de încredere au pornit de la Conciliu spre lumea contemporană: valorile sale au fost nu numai respectate, ci onorate, eforturile sale au fost susţinute, aspiraţiile sale au fost purificate şi binecuvântate… Un alt lucru va trebui să evidenţiem: toată această bogăţie doctrinară este îndreptată într-o unică direcţie: să-l slujească pe om: omul în orice condiţie a sa, în orice infirmitate a sa, în orice necesitate a sa3.

Cu aceste sentimente de recunoştinţă pentru ceea ce a primit Biserica şi de responsabilitate pentru misiunea care ne aşteaptă, vom trece prin poarta sfântă cu încrederea deplină că suntem însoţiţi de forţa Domnului înviat care continuă să susţină pelerinajul nostru.

Duhul Sfânt, care conduce paşii credincioşilor pentru a coopera la opera de mântuire realizată de Cristos, să Discurs de deschidere a Conciliului al II-lea din Vatican, „Gaudet mater Ecclesia”, 11 octombrie 1962, 2-3.

3 Alocuţiune în ultima sesiune, 7 decembrie 1965.

2

Bula „Misericordiae vultus”

71

fie călăuză şi sprijin al poporului lui Dumnezeu pentru a-l ajuta să contemple faţa milostivirii4.

5. Anul jubiliar se va încheia în solemnitatea liturgică a lui Isus Cristos, Regele Universului, la 20 noiembrie 2016. În acea zi, închizând poarta sfântă, vom avea, înainte de toate, sentimente de recunoştinţă şi de mulţumire faţă de Preasfânta Treime pentru că ne-a acordat acest timp extraordinar de har. Viaţa Bisericii, întreaga omenire şi Cosmosul imens le vom încredinţa stăpânirii lui Cristos, ca să reverse milostivirea sa asupra noastră ca roua dimineţii, pentru ca toţi să conlucreze pentru a construi un viitor mai luminos. Cât de mult doresc ca anii care vin să fie pătrunşi de milostivire pentru a merge în întâmpinarea fiecărei persoane, ducând bunătatea şi duioşia lui Dumnezeu! La toţi, credincioşi şi îndepărtaţi, să poată ajunge balsamul milostivirii, ca semn al împărăţiei lui Dumnezeu prezente deja în mijlocul nostru.

6. „Însuşi Dumnezeu foloseşte milostivirea şi, în special, în aceasta se manifestă atotputernicia sa”5.

Cuvintele sfântului Toma de Aquino arată clar că milostivirea divină nu este nicidecum un semn de slăbiciune, ci mai degrabă o calitate a atotputerniciei lui Dumnezeu. Pentru aceasta, liturgia, într-una dintre rugăciunile zilei cele mai vechi, ne face să ne rugăm spunând: „Dumnezeule, care îţi revelezi atotputernicia mai ales prin milă şi iertare”6. Dumnezeu va fi pentru totdeauna în istoria omenirii ca acela care este prezent, aproape, grijuliu, sfânt şi milostiv.

Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 16; Constituţia dogmatică Gaudium et spes, 15.

5 Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, q. 30, a. 4.

6 Duminica a XXVI-a de peste an. Această rugăciune a zilei apare deja, în secolul al VIII-lea, printre textele eucologice din Sacramentariul Gelazian (1198).

4

72

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

„Răbdător şi milostiv” este binomul care apare adesea în Vechiul Testament pentru a descrie natura lui Dumnezeu. Faptul de a fi milostiv este întâlnit concret în atâtea acţiuni din istoria mântuirii, unde bunătatea prevalează asupra pedepsirii şi a distrugerii. Psalmii, în mod deosebit, fac să iasă în evidenţă această măreţie a acţiunii divine: „El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală. El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste” (103,3-4). În mod şi mai explicit, un alt psalm atestă semnele concrete ale milostivirii: Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul deschide ochii celor orbi. Domnul îi ridică pe cei împovăraţi. Domnul îi iubeşte pe cei drepţi. Domnul are grijă de cei străini, sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor nelegiuiţi (146,7-9).

Şi, în sfârşit, iată alte expresii ale psalmistului: „El [Domnul] vindecă pe cei cu inima zdrobită şi leagă rănile lor… Domnul sprijină pe cei sărmani şi doboară la pământ pe nelegiuiţi” (147,3.6). Aşadar, milostivirea lui Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci o realitate concretă cu care el revelează iubirea sa ca aceea a unui tată şi a unei mame care se înduioşează până în adâncul măruntaielor faţă de propriul copil. Este, într-adevăr, cazul să spunem că este o iubire „viscerală”. Provine din interior ca un sentiment profund, natural, format din duioşie şi din compasiune, din indulgenţă şi iertare.

7. „Veşnică este îndurarea lui”: este refrenul care este prezentat la fiecare verset al Psalmului 136, în timp ce se relatează istoria revelării lui Dumnezeu. În virtutea milostivirii, toate evenimentele din Vechiul Testament sunt încărcate cu o profundă valoare mântuitoare. Milostivirea face ca istoria lui Dumnezeu cu Israel

Bula „Misericordiae vultus”

73

să fie o istorie de mântuire. A repeta încontinuu: „Veşnică este îndurarea lui”, aşa cum face Psalmul, pare să se dorească a frânge cercul spaţiului şi timpului pentru a insera totul în misterul veşnic al iubirii. Este ca şi cum ar vrea să se spună că nu numai în istorie, ci pentru veşnicie, omul va fi mereu sub privirea milostivă a Tatălui. Nu este o întâmplare că poporul lui Israel a voit să insereze acest psalm, „Marele hallel”, cum este numit, în sărbătorile liturgice mai importante. Înainte de pătimire, Isus s-a rugat cu acest Psalm al milostivirii. Evanghelistul Matei confirmă aceasta când spune că, „după ce au cântat imnul” (26,30), Isus a ieşit cu discipolii spre Muntele Măslinilor. În timp ce el instituia Euharistia, ca memorial veşnic al lui şi al Paştelui său, punea în mod simbolic acest act suprem al revelaţiei în lumina milostivirii. În acelaşi orizont al milostivirii, Isus trăia pătimirea şi moartea sa, conştient de marele mister de iubire care avea să se împlinească pe cruce. A şti că Isus însuşi s-a rugat cu acest psalm îl face pentru noi, creştinii, şi mai important şi ne angajează să-i asumăm refrenul în zilnica noastră rugăciune de laudă: „Veşnică este îndurarea lui”.

8. Cu privirea îndreptată spre Isus şi spre faţa sa milostivă, putem percepe iubirea Preasfintei Treimi.

Misiunea pe care Isus a primit-o de la Tatăl a fost aceea de a revela misterul iubirii divine în plinătatea sa. „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8.16), afirma pentru prima şi unica dată în toată Sfânta Scriptură evanghelistul Ioan. Această iubire este de acum făcută vizibilă şi tangibilă în toată viaţa lui Isus. Persoana sa nu este altceva decât iubire, o iubire care se dăruieşte gratuit. Relaţiile sale cu persoanele care se apropie de el manifestă ceva unic şi irepetabil. Semnele pe care le săvârşeşte, mai ales faţă de păcătoşi, faţă de persoanele sărace, excluse,

74

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

bolnave şi suferinde, sunt caracterizate de milostivire. În el totul vorbeşte despre milostivire. În el nimic nu este lipsit de compasiune.

Isus, în faţa mulţimii de persoane care îl urmau, văzând că erau obosite şi epuizate, rătăcite şi fără călăuză, a simţit din adâncul inimii o compasiune puternică faţă de ele (cf. Mt 9,36). În virtutea acestei iubiri compătimitoare, a vindecat bolnavii care îi erau prezentaţi (cf. Mt 14,14) şi, cu puţine pâini şi câţiva peşti, a săturat mulţimi mari (cf. Mt 15,37). Ceea ce îl mişca pe Isus în toate circumstanţele nu era altceva decât milostivirea, cu care citea în inima interlocutorilor săi şi răspundea la nevoia lor cea mai adevărată. Când a întâlnit-o pe văduva din Naim care îl ducea pe unicul său fiu la mormânt, a simţit o mare compasiune faţă de acea durere a mamei care plângea şi i-a redat fiul înviindu-l din morţi (cf. Lc 7,15). După ce l-a eliberat pe posedatul din Gherasa, i-a încredinţat această misiune: „Povesteşte ceea ce a făcut Domnul pentru tine şi cum s-a îndurat de tine” (Mc 5,19). Şi chemarea lui Matei este inserată în orizontul milostivirii. Trecând prin faţa biroului de impozite, ochii lui Isus s-au îndreptat spre cei ai lui Matei. Era o privire încărcată de milostivire, care ierta păcatele acelui om şi, învingând rezistenţele celorlalţi discipoli, l-a ales pe el, păcătosul şi vameşul, pentru a deveni unul dintre cei doisprezece. Sfântul Beda Venerabilul, comentând această scenă din Evanghelie, a scris că Isus l-a privit pe Matei cu iubire milostivă şi l-a ales: miserando atque eligengo7. M-a impresionat mereu această expresie, aşa încât am făcut să devină motoul meu.

9. În parabolele dedicate milostivirii, Isus revelează natura lui Dumnezeu ca aceea a unui Tată care nu se 7

Cf. Om. 21: CCL 122, 149-151.

Bula „Misericordiae vultus”

75

lasă niciodată învins până când nu a risipit păcatul şi nu a învins refuzul, cu compătimire şi milostivire. Cunoaştem aceste parabole, trei în mod deosebit: cea a oii rătăcite, cea a monedei pierdute şi cea a tatălui şi a celor doi fii (cf. Lc 15,1-32). În aceste parabole, Dumnezeu este prezentat mereu ca fiind plin de bucurie, mai ales atunci când iartă. În ele găsim nucleul evangheliei şi al credinţei noastre, pentru că milostivirea este prezentată ca puterea care învinge totul, care umple inima de iubire şi care consolează cu iertarea. În afară de asta, dintr-o altă parabolă scoatem o învăţătură pentru stilul nostru creştin de viaţă. Provocat de întrebarea lui Petru despre de câte ori era necesar să ierte, Isus răspunde: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (Mt 18,22) şi a povestit parabola „servitorului neîndurător”. Acesta, chemat de stăpân să-i restituie o sumă mare, îl imploră în genunchi şi stăpânul îi iartă datoria. Dar imediat după aceea întâlneşte un alt servitor ca şi el, care îi era dator cu câţiva cenţi, care îl imploră în genunchi să aibă milă, dar el refuză şi îl aruncă în închisoare. Atunci stăpânul, aflând despre acest fapt, se mânie tare şi, chemându-l pe acel servitor, îi spune: „Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine, aşa cum eu m-am îndurat de tine?” (Mt 18,33) Şi Isus a concluzionat: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35).

Parabola conţine o învăţătură profundă pentru fiecare dintre noi. Isus afirmă că milostivirea nu este numai acţiunea Tatălui, ci devine criteriul pentru a înţelege cine sunt adevăraţii săi fii. Aşadar, suntem chemaţi să trăim din milostivire, pentru că faţă de noi cei dintâi s-a folosit milostivire. Iertarea ofenselor devine

76

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

exprimarea cea mai evidentă a iubirii milostive şi pentru noi, creştinii, este un imperativ de care nu putem face abstracţie. Cât de dificil pare de atâtea ori să iertăm! Şi totuşi, iertarea este instrumentul pus în mâinile noastre fragile pentru a ajunge la seninătatea inimii.

A lăsa să cadă supărarea, mânia, violenţa şi răzbunarea sunt condiţii necesare pentru a trăi fericiţi. Să primim deci îndemnul apostolului: „Să nu apună soarele peste mânia voastră” (Ef 4,26). Şi mai ales să ascultăm cuvântul lui Isus, care a pus milostivirea ca un ideal de viaţă şi drept criteriu de credibilitate pentru credinţa noastră: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7) este fericirea din care ne inspirăm cu angajare deosebită în acest An Sfânt.

Aşa cum se observă, milostivirea în Sfânta Scriptură este cuvântul-cheie pentru a indica acţiunea lui Dumnezeu faţă de noi. El nu se limitează să afirme iubirea sa, ci o face vizibilă şi tangibilă. De altfel, iubirea n-ar putea niciodată să fie un cuvânt abstract. Prin însăşi natura sa, este viaţă concretă: intenţii, atitudini, comportamente care au loc în acţiunea zilnică. Milostivirea lui Dumnezeu este responsabilitatea sa faţă de noi.

El se simte responsabil, adică doreşte binele nostru şi vrea să ne vadă fericiţi, plini de bucurie şi senini. Pe aceeaşi lungime de undă trebuie să se orienteze iubirea milostivă a creştinilor. Aşa cum iubeşte Tatăl, aşa trebuie să iubească fiii. Aşa cum el este milostiv, tot aşa suntem chemaţi şi noi să fim milostivi, unii faţă de alţii.

10. Arhitrava care susţine viaţa Bisericii este milostivirea. Totul din acţiunea sa pastorală ar trebui să fie învăluit de duioşia cu care se îndreaptă spre credincioşi; nimic din vestirea sa şi din mărturia sa faţă de lume nu poate să fie lipsit de milostivire. Credibilitatea

Bula „Misericordiae vultus”

77

Bisericii trece pe drumul iubirii milostive şi compătimitoare. Biserica „trăieşte într-o dorinţă inepuizabilă de a oferi milostivire”8. Probabil că mult timp am uitat să indicăm şi să trăim calea milostivirii. Pe de o parte, tentaţia de a pretinde mereu şi numai dreptatea a făcut să se uite că acesta este primul pas, necesar şi indispensabil, însă Biserica are nevoie să meargă dincolo pentru a ajunge la o ţintă mai înaltă şi mai semnificativă. Pe de altă parte, este trist că trebuie să vedem cum experienţa iertării în cultura noastră devine tot mai rară. Chiar cuvântul însuşi în unele momente pare să dispară. Totuşi, fără mărturia iertării, rămâne numai o viaţă nerodnică şi sterilă, ca şi cum s-ar trăi într-un deşert dezolant. A venit din nou pentru Biserică timpul de a lua asupra sa vestirea optimistă a iertării. Este timpul întoarcerii la esenţial pentru a lua asupra noastră slăbiciunile şi dificultăţile fraţilor noştri.

Iertarea este o forţă care învie la viaţă nouă şi revarsă curajul pentru a privi la viitor cu speranţă.

11. Nu putem să uităm marea învăţătură pe care sfântul Ioan Paul al II-lea a oferit-o cu a doua sa enciclică, Dives in misericordia, care la acea vreme a venit pe neaşteptate şi a surprins pe mulţi datorită temei care era tratată. Îndeosebi două expresii doresc să amintesc. Înainte de toate, sfântul papă evidenţia uitarea temei milostivirii în cultura din zilele noastre: Mentalitatea contemporană, probabil mai mult decât aceea a omului din trecut, pare să se opună Dumnezeului milostivirii şi tinde, de asemenea, să marginalizeze din viaţă şi să scoată din inima umană însăşi ideea de milostivire. Cuvântul şi conceptul de milostivire par să-l deranjeze pe om, care, datorită dezvoltării enorme a ştiinţei şi a tehnicii, necunoscută vreodată înainte în istorie, a devenit 8

Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24.

78

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine stăpân, a subjugat şi a dominat Pământul (cf. Gen 1,28).

Această dominare asupra Pământului, înţeleasă uneori unilateral şi superficial, pare că nu lasă spaţiu milostivirii… Şi pentru aceasta, în actuala situaţie a Bisericii şi a lumii, mulţi oameni şi multe locuri conduse de un viu simţ al credinţei se adresează, aş spune, aproape spontan milostivirii lui Dumnezeu9.

În afară de aceasta, sfântul Ioan Paul al II-lea motiva astfel urgenţa de a vesti şi a mărturisi milostivirea în lumea contemporană: Ea este dictată de iubirea faţă de om, faţă de tot ceea ce este uman şi ceea ce, conform intuiţiei marii părţi dintre contemporani, este ameninţat de un pericol imens. Misterul lui Cristos… mă obligă să proclam îndurarea ca iubire milostivă a lui Dumnezeu, revelată în însuşi misterul lui Cristos. El mă obligă şi să fac referinţă la această milostivire şi să o implor în această dificilă, critică fază a istoriei Bisericii şi a lumii10.

Această învăţătură a sa este mai mult decât actuală şi merită să fie reluată în acest An Sfânt. Să primim din nou cuvintele sale: Biserica trăieşte o viaţă autentică atunci când mărturiseşte şi proclamă milostivirea – cel mai uimitor atribut al Creatorului şi al Răscumpărătorului – şi când îi apropie pe oameni de izvoarele milostivirii Mântuitorului, a căror depozitară şi împărţitoare este ea11.

12. Biserica are misiunea de a vesti milostivirea lui Dumnezeu, inimă pulsantă a evangheliei, care prin intermediul său trebuie să ajungă la inima şi mintea fiecărei persoane. Mireasa lui Cristos îşi însuşeşte comportamentul Fiului lui Dumnezeu care merge în întâmpinarea Nr. 2.

Ioan Paul al II-lea, Dives in misericordia, 15.

11 Ioan Paul al II-lea, Dives in misericordia, 13.

9

10

Bula „Misericordiae vultus”

79

tuturor, fără a exclude pe nimeni. În timpul nostru, în care Biserica este angajată în noua evanghelizare, tema milostivirii cere să fie repropusă cu nou entuziasm şi cu o reînnoită acţiune pastorală. Este determinant pentru Biserică şi pentru credibilitatea vestirii sale ca ea să trăiască şi să mărturisească personal milostivirea.

Limbajul şi gesturile sale trebuie să transmită milostivire pentru a pătrunde în inima persoanelor şi a le provoca să regăsească drumul pentru a se întoarce la Tatăl.

Primul adevăr al Bisericii este iubirea lui Cristos.

Biserica trebuie să devină slujitoare şi mediatoare înaintea oamenilor a acestei iubiri care ajunge până la iertare şi la dăruirea de sine. De aceea, acolo unde este prezentă Biserica, acolo trebuie să fie evidentă milostivirea Tatălui. În parohiile noastre, în comunităţi, în asociaţii şi în mişcări, aşadar, oriunde există creştini, oricine trebuie să poată găsi o oază de milostivire.

13. Vrem să trăim acest an jubiliar în lumina cuvântului Domnului: Milostivi ca Tatăl. Evanghelistul prezintă învăţătura lui Isus care spune: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Este un program de viaţă la fel de angajant pe cât este de bogat în bucurie şi în pace. Imperativul lui Isus este adresat celor care ascultă glasul său (cf. Lc 6,27). Aşadar, pentru a fi capabili de milostivire trebuie în primul rând să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu. Asta înseamnă a recupera valoarea tăcerii pentru a medita cuvântul care ne este adresat. În acest mod este posibil să contemplăm milostivirea lui Dumnezeu şi să-l asumăm ca stil propriu de viaţă.

14. Pelerinajul este un semn special în Anul Sfânt, pentru că este icoană a drumului pe care fiecare persoană îl parcurge în existenţa sa. Viaţa este un pelerinaj şi fiinţa umană este viator, un pelerin care parcurge

80

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

un drum până la ţinta râvnită. Şi pentru a ajunge la poarta sfântă la Roma şi în orice alt loc, fiecare va trebui să facă, după propriile forţe, un pelerinaj. El va fi un semn al faptului că şi milostivirea este o ţintă la care trebuie să se ajungă şi care cere angajare şi jertfă.

Aşadar, pelerinajul să fie stimulent la convertire: trecând prin poarta sfântă, ne vom lăsa îmbrăţişaţi de milostivirea lui Dumnezeu şi ne vom angaja să fim milostivi cu alţii, aşa cum Tatăl este cu noi.

Domnul Isus ne indică etapele pelerinajului prin care este posibil să ajungem la această ţintă: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi; daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va turna în poală, căci cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă (Lc 6,37-38).

Spune înainte de toate să nu judecăm şi să nu condamnăm. Dacă nu vrem să cădem în judecata lui Dumnezeu, nimeni nu poate să devină judecătorul propriului frate. De fapt, oamenii, cu judecata lor, se opresc la suprafaţă, în timp ce Tatăl priveşte în interior. Cât de rău fac cuvintele când sunt mişcate de sentimente de gelozie şi invidie! A vorbi rău despre fratele în lipsa sa echivalează cu a-l pune în lumină proastă, a compromite reputaţia sa şi a-l lăsa în voia bârfei. A nu judeca şi a nu condamna înseamnă a şti să percepem ceea ce este bun în fiecare persoană şi a nu permite să aibă de suferit din cauza judecăţii noastre parţiale şi a prezumţiei noastre că ştim totul. Însă acest lucru încă nu este suficient pentru a exprima milostivirea. Isus cere şi să iertăm şi să dăruim. A fi instrumente ale iertării, pentru că noi am obţinut-o primii de la Dumnezeu. A fi generoşi faţă de toţi, ştiind că şi Dumnezeu oferă bunăvoinţa sa asupra noastră cu mare generozitate.

Bula „Misericordiae vultus”

81

Aşadar, milostivi ca Tatăl este „motoul” Anului Sfânt. În milostivire avem dovada modului în care iubeşte Dumnezeu. El se dă în întregime pe sine însuşi, pentru totdeauna, gratuit şi fără a cere nimic în schimb. Vine în ajutorul nostru atunci când îl invocăm. Este frumos ca rugăciunea zilnică a Bisericii să înceapă cu aceste cuvinte: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu! Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi!” (Ps 70,2) Ajutorul pe care-l invocăm este deja primul pas al milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi. El vine să ne mântuiască din condiţia de slăbiciune în care trăim. Şi ajutorul său constă în a ne face să percepem prezenţa şi apropierea sa. Zi de zi, atinşi de compătimirea sa, putem deveni şi noi compătimitori faţă de toţi.

15. În acest An Sfânt, vom putea avea experienţa de a deschide inima la cei care trăiesc în cele mai disparate periferii existenţiale, pe care adesea lumea modernă le creează în manieră dramatică. Şi câte situaţii de precaritate şi suferinţă sunt prezente în lumea de astăzi!

Câte răni sunt imprimate în trupul atâtora care nu mai au glas pentru că strigătul lor s-a slăbit şi s-a stins din cauza indiferenţei popoarelor bogate! În acest jubileu, Biserica va fi chemată şi mai mult să îngrijească aceste răni, să le aline cu uleiul consolării, să le panseze cu milostivirea şi să le vindece cu solidaritatea şi atenţia cuvenită. Să nu cădem în indiferenţa care umileşte, în obişnuinţa care anesteziază sufletul şi împiedică să se descopere noutatea, în cinismul care distruge. Să deschidem ochii pentru a privi mizeriile lumii, rănile atâtor fraţi şi surori privaţi de demnitate şi să ne simţim provocaţi să ascultăm strigătul lor de ajutor. Mâinile noastre să strângă mâna lor şi să le tragem spre noi, ca să simtă căldura prezenţei noastre, a prieteniei şi a fraternităţii. Strigătul lor să devină strigătul nostru

82

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

şi împreună să putem frânge bariera de indiferenţă care adesea domneşte suverană pentru a ascunde ipocrizia şi egoismul.

Este dorinţa mea vie ca poporul creştin să reflecteze în timpul jubileului asupra faptelor de milostenie trupească şi sufletească. Va fi o modalitate pentru a trezi conştiinţa noastră adesea aţipită în faţa dramei sărăciei şi pentru a intra tot mai mult în inima evangheliei, unde săracii sunt privilegiaţii milostivirii divine. Predica lui Isus ne prezintă aceste fapte de milostenie, ca să putem înţelege dacă trăim sau nu ca discipoli ai săi.

Să redescoperim faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor înfometaţi, a da de băut celor însetaţi, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i primi pe străini, a-i asista pe bolnavi, a-i vizita pe cei închişi, a-i îngropa pe morţi. Şi să nu uităm faptele de milostenie sufletească: a-i sfătui pe cei îndoielnici, a-i învăţa pe neştiutori, a-i avertiza pe păcătoşi, a-i mângâia pe cei mâhniţi, a ierta ofensele, a îndura cu răbdare persoanele sâcâitoare, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

Nu ne putem ascunde de cuvintele Domnului şi pe baza lor vom fi judecaţi: dacă vom fi dat de mâncare celui căruia îi este foame şi de băut celui căruia îi este sete. Dacă îl vom fi primit pe străin şi îl vom fi îmbrăcat pe cel care este gol. Dacă vom fi avut timp pentru a sta cu cel care este bolnav şi închis (cf. Mt 25,31-45).

La fel, vom fi întrebaţi dacă vom fi ajutat să iasă din îndoiala care duce la frică şi care adesea este izvor de singurătate; dacă vom fi fost capabili să învingem neştiinţa în care trăiesc milioane de persoane, mai ales copii privaţi de ajutorul necesar pentru a fi scăpaţi de sărăcie; dacă vom fi fost aproape de cel care este singur şi mâhnit; dacă vom fi iertat pe cel care ne ofensează şi vom fi respins orice formă de supărare şi de ură care duce la violenţă; dacă vom fi avut răbdare după exemplul

Bula „Misericordiae vultus”

83

lui Dumnezeu care este atât de răbdător cu noi; dacă, în sfârşit, vom fi încredinţat Domnului în rugăciune pe fraţii şi surorile noastre. În fiecare dintre aceşti „mai mici” este prezent Cristos însuşi. Carnea sa devine din nou vizibilă ca trup martirizat, rănit, biciuit, malnutrit, alungat… pentru a fi recunoscut, atins şi asistat cu grijă de noi. Să nu uităm cuvintele sfântului Ioan al Crucii: „În seara vieţii vom fi judecaţi despre iubire”12.

16. În Evanghelia după Luca găsim un alt aspect important pentru a trăi cu credinţă jubileul. Relatează evanghelistul că Isus, într-o sâmbătă, s-a întors la Nazaret şi, cum obişnuia să facă, a intrat în sinagogă. L-au chemat să citească Scriptura şi s-o comenteze. Textul era cel din profetul Isaia, unde este scris: Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului (61,1-2).

„Un an de îndurare”: asta e ceea ce este vestit de Domnul şi ceea ce noi dorim să trăim. Acest An Sfânt aduce cu sine bogăţia misiunii lui Isus care răsună în cuvintele profetului: a aduce un cuvânt şi un gest de consolare săracilor, a vesti eliberarea celor care sunt prizonieri ai noilor sclavii din societatea modernă, a reda vederea celui care nu mai reuşeşte să vadă pentru că este aplecat asupra sieşi şi a reda demnitate celor care au fost privaţi de ea. Predica lui Isus devine din nou vizibilă în răspunsurile de credinţă pe care mărturia creştinilor este chemată să o ofere. Să ne însoţească cuvintele apostolului: „Cine face milostenie s-o facă cu bucurie” (Rom 12,8).

12

Cuvinte de lumină şi de iubire, 57.

84

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

17. Postul Mare din acest An Jubiliar să fie trăit mai intens ca moment forte pentru a celebra şi a experimenta milostivirea lui Dumnezeu. Câte pagini ale Sfintei Scripturi pot să fie meditate în săptămânile din Postul Mare pentru a redescoperi chipul milostiv al Tatălui!

Cuvintele profetului Mihea le putem repeta şi noi: Tu, Doamne, eşti un Dumnezeu care elimină fărădelegea şi iartă păcatul, care nu păstrezi pentru totdeauna mânia ta, ci te complaci să foloseşti milostivire. Tu, Doamne, te vei întoarce la noi şi vei avea milă de poporul tău.

Vei călca în picioare greşelile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele noastre (cf. 7,18-19).

Paginile din profetul Isaia vor putea fi meditate mai concret în acest timp de rugăciune, post şi caritate: Oare nu acesta este postul pe care l-am ales? Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi: înlăturaţi orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost; când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta se va arăta repede; dreptatea ta va merge înaintea ta şi gloria Domnului te va păzi din spate. Atunci îl vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde, vei striga şi el va zice: «Iată-mă!», dacă vei îndepărta din mijlocul tău jugul, arătatul cu degetul şi vorbirea păcătoasă. Dacă îţi vei da sufletul pentru cel înfometat şi vei sătura inimile umilite, atunci lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca ziua în amiaza mare. Domnul te va călăuzi mereu şi îţi va sătura sufletul în ţinuturi uscate; ţi se vor întări oasele şi vei fi ca o grădină udată şi ca un izvor de apă ale cărui ape nu seacă (58,6-11).

Iniţiativa „24 de ore pentru Domnul”, care trebuie celebrată în vinerea şi sâmbăta care preced Duminica a IV-a din Postul Mare, trebuie încurajată în dieceze.

Atâtea persoane se apropie de sacramentul Reconcilierii

Bula „Misericordiae vultus”

85

şi printre acestea mulţi tineri, care în această experienţă regăsesc adesea drumul pentru a se întoarce la Domnul, pentru a găsi un moment de rugăciune intensă şi a redescoperi sensul propriei vieţi. Să punem din nou în centru, cu convingere, sacramentul Reconcilierii, ca să permită să se atingă cu mâna măreţia milostivirii. Va fi pentru fiecare penitent izvor de adevărată pace interioară.

Nu voi înceta niciodată să insist ca duhovnicii să fie un adevărat semn al milostivirii Tatălui. Nu se improvizează duhovnici. Putem deveni duhovnici atunci când, înainte de toate, ne facem noi cei dintâi penitenţi în căutare de iertare. Să nu uităm niciodată că a fi duhovnici înseamnă a fi părtaşi de aceeaşi misiune a lui Isus şi a fi semn concret al continuităţii unei iubiri divine care iartă şi care mântuieşte. Fiecare dintre noi a primit darul Duhului Sfânt pentru iertarea păcatelor, de acesta suntem responsabili. Niciunul dintre noi nu este stăpân al sacramentului, ci un slujitor fidel al iertării lui Dumnezeu. Fiecare duhovnic va trebui să-i primească pe credincioşi ca tatăl din parabola fiului risipitor: un tată care aleargă în întâmpinarea fiului, chiar dacă a irosit bunurile sale. Duhovnicii sunt chemaţi să-l strângă în braţe pe acel fiu căit care se întoarce acasă şi să exprime bucuria că l-au regăsit. Nu vor înceta să meargă şi spre celălalt fiu rămas afară şi incapabil să se bucure, pentru a-i explica faptul că evaluarea sa este nedreaptă şi nu are sens în faţa milostivirii Tatălui, care nu are limite. Nu vor pune întrebări impertinente, ci, asemenea tatălui din parabolă, vor întrerupe discursul pregătit de fiul risipitor, pentru că vor şti să perceapă în inima fiecărui penitent invocarea de ajutor şi cererea de iertare. Aşadar, duhovnicii sunt chemaţi să fie mereu, pretutindeni, în orice situaţie şi indiferent de orice, semnul primatului milostivirii.

86

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

18. În Postul Mare din acest An Sfânt, am intenţia să trimit misionarii milostivirii. Vor fi un semn al grijii materne a Bisericii faţă de poporul lui Dumnezeu, ca să intre în profunzimea bogăţiei acestui mister aşa de fundamental pentru credinţă. Vor fi preoţi cărora le voi da autoritatea de a ierta şi păcatele care sunt rezervate Scaunului Apostolic, ca să fie făcută evidentă lărgimea mandatului lor. Vor fi, mai ales, semn viu al modului în care Tatăl îi primeşte pe cei care sunt în căutarea iertării sale. Vor fi misionari ai milostivirii pentru că vor deveni toţi artizani ai unei întâlniri încărcate de umanitate, izvor de eliberare, bogate în responsabilitate pentru a depăşi piedicile şi a relua viaţa cea nouă a Botezului. Se vor lăsa conduşi în misiunea lor de cuvintele apostolului: „Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, ca să se îndure de toţi” (Rom 11,32). De fapt, toţi, niciunul exclus, sunt chemaţi să perceapă apelul la milostivire. Misionarii să trăiască această chemare ştiind că pot să-şi îndrepte privirea spre Isus, „mare preot îndurător şi vrednic de încredere” (Evr 2,17).

Le cer confraţilor episcopi să-i invite şi să-i primească pe aceşti misionari, ca să fie, înainte de toate, predicatori convingători ai milostivirii. Să se organizeze în dieceze „misiuni populare”, în aşa fel încât aceşti misionari să fie vestitori ai bucuriei iertării. Să li se ceară să celebreze sacramentul Reconcilierii pentru popor, pentru ca timpul de har dăruit în anul jubiliar să le permită atâtor fii îndepărtaţi să regăsească drumul spre casa părintească. Păstorii, în special în timpul forte al Postului Mare, să fie atenţi să le amintească credincioşilor să se apropie „de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său” (Evr 4,16).

19. Cuvântul „iertare” să poată ajunge la toţi şi chemarea de a experimenta milostivirea să nu lase pe

Bula „Misericordiae vultus”

87

nimeni indiferent. Invitaţia mea la convertire se adresează cu şi mai multă insistenţă spre acele persoane care se află departe de harul lui Dumnezeu prin conduita lor de viaţă. Mă gândesc îndeosebi la bărbaţii şi la femeile care aparţin unui grup infracţional, oricare ar fi el. Pentru binele vostru, vă cer să vă schimbaţi viaţa.

Vă cer aceasta în numele Fiului lui Dumnezeu, care, deşi a combătut păcatul, n-a refuzat niciodată pe vreun păcătos. Nu cădeţi în capcana teribilă de a crede că viaţa depinde de bani şi că în faţa lor tot restul devine lipsit de valoare şi de demnitate. Este numai o iluzie. Nu ducem cu noi banii în viaţa de dincolo. Banii nu ne dau adevărata fericire. Violenţa folosită pentru a aduna bani care asudă sânge nu ne face nici puternici, nici nemuritori.

Pentru toţi, mai devreme sau mai târziu, vine judecata lui Dumnezeu, de care nimeni nu va putea scăpa.

Aceeaşi invitaţie să ajungă la persoanele generatoare de corupţie sau complice la ea. Această plagă distrugătoare a societăţii este un păcat grav care strigă spre cer, pentru că ameninţă din temelii viaţa personală şi socială. Corupţia împiedică să se privească spre viitor cu speranţă, deoarece, cu prepotenţa şi aviditatea sa, distruge proiectele celor slabi şi îi striveşte pe cei mai săraci. Este un rău care se cuibăreşte în gesturile zilnice pentru a se extinde apoi în scandalurile publice.

Corupţia este o înverşunare în păcat, care vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu iluzia banilor ca formă de putere. Este o lucrare a întunericului, susţinută de suspiciune şi de intrigă. Corruptio optimi pessima, spune pe bună dreptate sfântul Grigore cel Mare, pentru a arăta că nimeni nu se poate simţi imun de această ispită.

Pentru a o elimina din viaţa personală şi socială sunt necesare prudenţa, vigilenţa, loialitatea, transparenţa, alături de curajul denunţării. Dacă nu este combătută

88

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

în mod deschis, mai devreme sau mai târziu ne face complici şi distruge existenţa.

Acesta este momentul potrivit pentru a schimba viaţa!

Acesta este timpul de a ne lăsa mişcată inima. În faţa răului comis, chiar şi a delictelor grave, este momentul de a asculta plânsul persoanelor nevinovate prădate de bunuri, de demnitate, de sentimente şi chiar de viaţă. A rămâne pe calea răului este numai izvor de iluzie şi de tristeţe. Adevărata viaţă este cu totul altceva. Dumnezeu nu încetează să întindă mâna. Este mereu dispus să asculte şi eu sunt dispus să ascult, asemenea fraţilor mei episcopi şi preoţi. Este suficient numai să primim invitaţia la convertire şi să ne supunem dreptăţii, în timp ce Biserica oferă milostivirea.

20. Nu va fi inutil în acest context să amintim raportul dintre dreptate şi milostivire. Nu sunt două aspecte în contrast între ele, ci două dimensiuni ale unei singure realităţi care se dezvoltă progresiv, până când ajunge la apogeul său în plinătatea iubirii. Dreptatea este un concept fundamental pentru societatea civilă atunci când, în mod normal, se face referinţă la o ordine juridică prin care se aplică legea. Prin dreptate se înţelege şi a da fiecăruia ceea ce i se cuvine. În Biblie, de multe ori se face referinţă la dreptatea divină şi la Dumnezeu ca judecător. Este înţeleasă, de obicei, ca respectarea integrală a Legii şi comportamentul fiecărui bun israelit, conform cu poruncile date de Dumnezeu. Totuşi, această viziune a dus, nu de puţine ori, la căderea în legalism, mistificând sensul originar şi întunecând valoarea profundă pe care o are dreptatea.

Pentru a depăşi perspectiva legalistă, ar trebui amintit că în Sfânta Scriptură dreptatea este concepută în mod esenţial ca o abandonare încrezătoare în voinţa lui Dumnezeu.

Bula „Misericordiae vultus”

89

La rândul său, Isus vorbeşte de mai multe ori mai curând despre importanţa credinţei, decât despre respectarea Legii. În acest sens trebuie să înţelegem cuvintele sale atunci când, fiind la masă cu Matei şi cu alţi vameşi şi păcătoşi, le spune fariseilor care-l contestau: „Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: Îndurare vreau, şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi” (Mt 9,13). În faţa viziunii unei dreptăţi ca simplă respectare a Legii, care judecă împărţind persoanele în drepţi şi păcătoşi, Isus vrea să arate marele dar al milostivirii care îi caută pe păcătoşi pentru a le oferi iertarea şi mântuirea. Se înţelege pentru ce, din cauza acestei viziuni aşa de eliberatoare şi a acestui izvor de reînnoire, Isus a fost refuzat de farisei şi de învăţătorii Legii. Aceştia, pentru a fi fideli faţă de lege, puneau numai poveri pe umerii persoanelor, zădărnicind însă milostivirea Tatălui. Chemarea la respectarea Legii nu poate împiedica atenţia faţă de necesităţile care ating demnitatea persoanelor.

Referinţa pe care o face Isus la textul din profetul Osea – „îndurare vreau, şi nu jertfă” (6,6) – este foarte semnificativă în această privinţă. Isus afirmă că de acum încolo regula de viaţă a discipolilor săi va trebui să fie aceea care prevede primatul milostivirii, aşa cum mărturiseşte el însuşi când stă la masă cu păcătoşii.

Milostivirea, încă o dată, este revelată ca dimensiune fundamentală a misiunii lui Isus. Ea este o adevărată provocare în faţa interlocutorilor săi care se opreau la respectarea formală a Legii. În schimb, Isus merge dincolo de lege; împărtăşirea sa cu aceia pe care legea îi considera păcătoşi ne face să înţelegem până unde ajunge milostivirea sa. Şi apostolul Paul a făcut un parcurs asemănător. Înainte de a-l întâlni pe Cristos pe calea Damascului,

90

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

viaţa sa era dedicată să urmeze în manieră ireproşabilă dreptatea Legii (cf. Fil 3,6). Convertirea la Cristos l-a făcut să răstoarne viziunea sa, până acolo încât, în Scrisoarea către Galateni, afirmă: „Am crezut şi noi în Isus Cristos, ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele legii” (2,16). Înţelegerea dreptăţii s-a schimbat radical. Paul acum pune pe primul loc credinţa, şi nu legea. Nu respectarea legii mântuieşte, ci credinţa în Isus Cristos, care, cu moartea şi învierea sa, aduce mântuirea cu milostivirea care justifică.

Dreptatea lui Dumnezeu devine acum eliberarea pentru cei care sunt asupriţi de sclavia păcatului şi a tuturor consecinţelor sale. Dreptatea lui Dumnezeu este iertarea sa (cf. Ps 51,11-16).

21. Milostivirea nu este contrară dreptăţii, ci exprimă comportamentul lui Dumnezeu faţă de păcătos, oferindu-i o posibilitate ulterioară de a se corecta, de a se converti şi de a crede. Experienţa profetului Osea ne vine în ajutor pentru a ne arăta depăşirea dreptăţii în direcţia milostivirii. Epoca acestui profet este una dintre cele mai dramatice din istoria poporului ebraic. Regatul este aproape de distrugere; poporul nu a rămas fidel faţă de alianţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a pierdut credinţa părinţilor. Conform unei logici umane, este drept ca Dumnezeu să se gândească să refuze poporul infidel: nu a respectat pactul încheiat, deci merită pedeapsa cuvenită, adică exilul. Cuvintele profetului atestă acest lucru: „Nu se va mai întoarce în ţara Egiptului şi un asirian va fi regele lor, pentru că au refuzat să se întoarcă” (Os 11,5). Şi totuşi, după această reacţie care face referinţă la dreptate, profetul modifică radical limbajul şi revelează adevărata faţă a lui Dumnezeu: „Inima mea se întoarce în mine şi măruntaiele mele se încălzesc împreună. Nu voi face după mânia

Bula „Misericordiae vultus”

91

mea aprinsă, nu-l voi nimici pe Efraim, pentru că eu sunt Dumnezeu, şi nu om: Cel Sfânt în mijlocul tău, nu voi veni împotriva cetăţii” (11,8-9). Sfântul Augustin, comentând cuvintele profetului, spune: „Este mai uşor ca Dumnezeu să-şi reţină mânia mai mult decât milostivirea”13. Este chiar aşa. Mânia lui Dumnezeu durează o clipă, în timp ce milostivirea lui durează în veci.

Dacă Dumnezeu s-ar opri la dreptate, ar înceta să fie Dumnezeu, ar fi ca toţi oamenii care invocă respectarea legii. Dreptatea singură nu e suficientă şi experienţa învaţă că a face apel numai la ea riscă să o distrugă.

Pentru aceasta, Dumnezeu merge dincolo de dreptate cu milostivirea şi iertarea. Asta nu înseamnă a devaloriza dreptatea sau a o face superfluă, dimpotrivă. Cel care greşeşte va trebui să ispăşească pedeapsa. Doar că aceasta nu este scopul, ci doar începutul convertirii, pentru că se experimentează duioşia iertării. Dumnezeu nu refuză dreptatea. El o înglobează şi o depăşeşte într-un eveniment superior, unde se experimentează iubirea care este la baza unei adevărate dreptăţi. Trebuie să acordăm multă atenţie la ceea ce scrie Paul, pentru a nu cădea în aceeaşi greşeală pe care apostolul o reproşa contemporanilor săi iudei: Necunoscând justificarea lui Dumnezeu şi căutând să-şi statornicească propria lor justificare, nu s-au supus justificării lui Dumnezeu, întrucât scopul legii este Cristos spre justificarea fiecărui credincios (Rom 10,3-4).

Această dreptate a lui Dumnezeu este milostivirea acordată tuturor ca har în virtutea morţii şi învierii lui Cristos. Aşadar, crucea lui Cristos este judecata lui Dumnezeu asupra noastră, a tuturor, şi asupra lumii, pentru că ne oferă certitudinea iubirii şi a vieţii noi.

13

Enarr. in Ps. 76,11.

92

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

22. Jubileul aduce cu sine şi referinţa la indulgenţă. În Anul Sfânt al Milostivirii, ea capătă o importanţă deosebită. Iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre nu are margini. În moartea şi învierea lui Isus Cristos, Dumnezeu face evidentă această iubire a sa care ajunge până la distrugerea păcatului oamenilor. A ne lăsa reconciliaţi cu Dumnezeu este posibil prin misterul pascal şi mijlocirea Bisericii. Deci Dumnezeu este mereu disponibil la iertare şi nu încetează niciodată să o ofere în manieră mereu nouă şi neaşteptată. Totuşi, noi avem experienţa păcatului. Ştim că suntem chemaţi la desăvârşire (cf. Mt 5,48), dar simţim puternic povara păcatului. În timp ce percepem puterea harului care ne transformă, experimentăm şi forţa păcatului care ne condiţionează. În pofida iertării, în viaţa noastră purtăm contradicţiile care sunt consecinţa păcatelor noastre. În sacramentul Reconcilierii, Dumnezeu iartă păcatele, care sunt cu adevărat şterse; şi totuşi, amprenta negativă pe care păcatele le-au lăsat în comportamentele şi în gândurile noastre rămâne. Însă milostivirea lui Dumnezeu este mai puternică şi decât aceasta.

Ea devine indulgenţă a Tatălui care prin Mireasa lui Cristos ajunge la păcătosul iertat şi îl eliberează de orice reziduu al consecinţei păcatului, abilitându-l să acţioneze cu caritate, mai degrabă să crească în iubire decât să recadă în păcat.

Biserica trăieşte comuniunea sfinţilor. În Euharistie, această comuniune, care este dar al lui Dumnezeu, se realizează ca unire spirituală care ne leagă pe noi, cei care credem, cu sfinţii şi cu fericiţii al căror număr este incalculabil (cf. Ap 7,4). Sfinţenia lor vine în ajutorul fragilităţii noastre şi, astfel, maica Biserică este capabilă cu rugăciunea şi cu viaţa sa să vină în întâmpinarea slăbiciunii unora cu sfinţenia altora. Aşadar, a

Bula „Misericordiae vultus”

93

trăi indulgenţa în Anul Sfânt înseamnă a ne apropia de milostivirea Tatălui, având certitudinea că iertarea sa se extinde asupra întregii vieţi a credinciosului. Indulgenţă înseamnă a experimenta sfinţenia Bisericii care participă la toate binefacerile răscumpărării lui Cristos, pentru ca iertarea să fie extinsă până la consecinţele extreme la care ajunge iubirea lui Dumnezeu. Să trăim intens jubileul, cerând Tatălui iertarea păcatelor şi extinderea indulgenţei sale milostive.

23. Milostivirea are o valenţă care merge dincolo de graniţele Bisericii. Ea ne relaţionează cu ebraismul şi cu islamul, care o consideră unul dintre atributele cele mai calificatoare ale lui Dumnezeu. Israel, cel dintâi, a primit această revelaţie care rămâne în istorie ca început al unei bogăţii incomensurabile, care trebuie oferită întregii omeniri. Aşa cum am văzut, paginile din Vechiul Testament sunt pătrunse de milostivire, pentru că relatează lucrările pe care Domnul le-a săvârşit în favoarea poporului său în momentele cele mai dificile ale istoriei sale. La rândul său, islamul, printre numele atribuit Creatorului, îl pune pe cel de Milostiv şi Îndurător. Această invocaţie este adesea pe buzele credincioşilor musulmani, care se simt însoţiţi şi susţinuţi de milostivire în slăbiciunea lor zilnică. Şi ei cred că nimeni nu poate limita milostivirea divină, pentru că uşile sale sunt mereu deschise.

Acest an jubiliar trăit în milostivire să poată favoriza întâlnirea cu aceste religii şi cu celelalte nobile tradiţii religioase; să ne facă mai deschişi la dialog pentru a ne cunoaşte şi a ne înţelege mai bine; să elimine orice formă de închidere şi de dispreţ şi să şteargă orice formă de violenţă şi de discriminare.

24. Acum gândul se îndreaptă spre Mama milostivirii.

Dulceaţa privirii sale să ne însoţească în acest An Sfânt,

94

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

pentru ca toţi să putem redescoperi bucuria duioşiei lui Dumnezeu. Nimeni ca Maria nu a cunoscut profunzimea misterului lui Dumnezeu făcut om. Totul în viaţa sa a fost plăsmuit de prezenţa milostivirii făcută trup.

Mama Răstignitului Înviat a intrat în sanctuarul milostivirii divine, pentru că a participat intim la misterul iubirii sale.

Aleasă pentru a fi mama Fiului lui Dumnezeu, Maria a fost dintotdeauna pregătită de iubirea Tatălui pentru a fi arca alianţei dintre Dumnezeu şi oameni. A păstrat în inima sa milostivirea divină în sintonie perfectă cu Fiul său Isus. Cântarea sa de laudă, în pragul casei Elisabetei, a fost dedicată milostivirii care se extinde „din neam în neam” (Lc 1,50). Şi noi eram prezenţi în acele cuvinte profetice ale Fecioarei Maria. Acest lucru ne va fi de întărire şi de sprijin în timp ce vom trece prin poarta sfântă pentru a experimenta roadele milostivirii divine.

Lângă cruce, Maria, împreună cu Ioan, discipolul iubirii, este martoră a cuvintelor de iertare care ies de pe buzele lui Isus. Iertarea supremă oferită celui care l-a răstignit ne arată până unde poate să ajungă milostivirea lui Dumnezeu. Maria atestă că milostivirea Fiului lui Dumnezeu nu cunoaşte margini şi ajunge la toţi, fără a exclude pe vreunul. Să adresăm ei rugăciunea veche şi mereu nouă Salve Regina, ca să nu înceteze niciodată să-şi îndrepte spre noi ochii săi cei milostivi şi să ne facă vrednici să contemplăm faţa milostivirii, pe Fiul său Isus.

Rugăciunea noastră să se extindă şi la atâţia sfinţi şi fericiţi care au făcut din milostivire misiunea lor de viaţă. Îndeosebi, gândul este îndreptat spre marele apostol a milostivirii, sfânta Faustina Kowalska. Ea, care a fost chemată să intre în profunzimile milostivirii

Bula „Misericordiae vultus”

95

divine, să mijlocească pentru noi şi să ne dobândească să trăim şi să mergem mereu în iertarea lui Dumnezeu şi în încrederea de neclintit în iubirea sa.

25. Aşadar, un An Sfânt extraordinar pentru a trăi în viaţa de fiecare zi milostivirea pe care dintotdeauna Tatăl o extinde spre noi. În acest an jubiliar să ne lăsăm surprinşi de Dumnezeu. El nu încetează niciodată să deschidă larg poarta inimii sale pentru a repeta că ne iubeşte şi vrea să împărtăşească viaţa sa cu noi. Biserica simte în manieră puternică urgenţa de a vesti milostivirea lui Dumnezeu. Viaţa sa este autentică şi credibilă atunci când face din milostivire vestirea sa convinsă.

Ea ştie că prima sa misiune, mai ales într-un moment ca al nostru, plin de mari speranţe şi de contradicţii puternice, este aceea de a-i introduce pe toţi în marele mister al milostivirii lui Dumnezeu, contemplând chipul lui Cristos. Biserica este chemată cea dintâi să fie martoră adevărată a milostivirii, mărturisind-o şi trăind-o drept centru al revelaţiei lui Isus Cristos. Din inima Treimii, din interiorul cel mai profund al misterului lui Dumnezeu, izvorăşte şi curge fără încetare marele fluviu al milostivirii. Acest izvor nu se va putea epuiza niciodată, oricâţi ar fi cei care se apropie de el.

De fiecare dată când cineva va avea nevoie, va putea să aibă acces la el, pentru că milostivirea lui Dumnezeu este fără de sfârşit. Cu cât este de nepătruns profunzimea misterului pe care-l cuprinde, cu atât este de inepuizabilă bogăţia care provine din ea. În acest an jubiliar, Biserica să devină ecou al cuvântului lui Dumnezeu care răsună puternic şi convingător, ca un cuvânt şi un gest de iertare, de sprijin, de ajutor, de iubire. Să nu înceteze niciodată să ofere milostivire şi să fie mereu răbdătoare în a întări şi a ierta. Biserica să devină glas al fiecărui bărbat şi al fiecărei femei şi să

96

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

repete cu încredere şi fără încetare: „Aminteşte-ţi, Doamne, de bunătatea şi iubirea ta, pentru că ele sunt din veşnicie” (Ps 25,6).

Roma, „Sfântul Petru”, 11 aprilie, ajunul Duminicii a II-a a Paştelui sau a Îndurării Divine, din anul Domnului 2015, al treilea de pontificat.

MISERICORDIA ET MISERA Francisc, celor care vor citi această Scrisoare Apostolică, milostivire şi pace Misericordia et misera sunt cele două cuvinte pe care sfântul Augustin le foloseşte pentru a relata întâlnirea dintre Isus şi adulteră (cf. In 8,1-11). Nu putea găsi expresie mai frumoasă şi coerentă decât aceasta, pentru a face să înţelegem misterul iubirii lui Dumnezeu când vine în întâmpinarea păcătosului: „Au rămas numai ele două: nefericita şi milostivirea”1. Câtă milă şi dreptate divină în această relatare! Învăţătura sa vine ca să lumineze încheierea Jubileului Extraordinar al Milostivirii, în timp ce indică drumul pe care suntem chemaţi să-l parcurgem în viitor.

1. Această pagină din Evanghelie poate fi asumată pe bună dreptate ca icoană a ceea ce am celebrat în Anul Sfânt, un timp bogat în milostivire, care cere să fie iarăşi celebrată şi trăită în comunităţile noastre. De fapt, milostivirea nu poate să fie o paranteză în viaţa Bisericii, ci constituie însăşi existenţa sa, care face vizibil şi tangibil adevărul profund al evangheliei. Totul se revelează în milostivire; totul se rezolvă în iubirea milostivă a Tatălui.

O femeie şi Isus s-au întâlnit. Ea, adulteră şi, conform legii, judecată ca pasibilă de a fi ucisă cu pietre; El, care cu predica sa şi dăruirea totală de sine care-l va duce la cruce, a dus din nou legea mozaică la intenţia 1

In Joh. 33,5.2.

98

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

sa originară genuină. În centru nu se află legea şi dreptatea legală, ci iubirea lui Dumnezeu, care ştie să citească în inima fiecărei persoane, pentru a-i înţelege dorinţa cea mai ascunsă, şi care trebuie să aibă primatul asupra a toate. Totuşi, în această relatare evanghelică nu se întâlnesc păcatul şi judecata în abstract, ci o păcătoasă şi Mântuitorul. Isus a privit în ochi femeia aceea şi a citit în inima sa: acolo a găsit dorinţa de a fi înţeleasă, iertată şi eliberată. Mizeria păcatului a fost îmbrăcată de milostivirea iubirii. Nicio judecată din partea lui Isus, care să nu fie marcată de mila şi de compasiunea faţă de condiţia păcătoasei. Celor care voiau s-o judece şi s-o condamne la moarte, Isus le răspunde cu o lungă tăcere care vrea să lase să se evidenţieze glasul lui Dumnezeu în conştiinţe, fie a femeii, fie a acuzatorilor săi. Care lasă să cadă pietrele din mâini şi pleacă unul câte unul (cf. In 8,9). Şi după acea tăcere, Isus spune: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?... Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti” (v. 10-11). În acest mod o ajută să privească spre viitor cu speranţă şi să fie gata să pună din nou în mişcare viaţa sa; de acum înainte, dacă va vrea, va putea „umbla în iubire” (cf. Ef 5,2). O dată ce suntem îmbrăcaţi cu milostivire, chiar dacă rămâne condiţia de slăbiciune faţă de păcat, ea este depăşită de iubirea care permite să privim dincolo şi să trăim diferit.

2. De altfel, Isus învăţase asta cu claritate atunci când, invitat la masă de un fariseu, s-a apropiat de el o femeie cunoscută de toţi ca o păcătoasă (cf. Lc 7,36-50).

Ea a uns cu miresme picioarele lui Isus, le-a udat cu lacrimile sale şi le-a şters cu părul său (cf. v. 37-38). La reacţia scandalizată a fariseului, Isus a răspuns: „I s-au iertat păcatele ei cele multe pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin” (v. 47).

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

99

Iertarea este semnul cel mai vizibil al iubirii Tatălui, pe care Isus a voit s-o reveleze în toată viaţa sa. Nu există pagină din Evanghelie care să poată fi sustrasă acestui imperativ al iubirii care ajunge până la iertare.

Chiar şi în ultimul moment al existenţei sale pământeşti, în timp ce este pironit pe cruce, Isus are cuvinte de iertare: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Lc 23,34).

Nimic din ceea ce un păcătos căit pune în faţa milostivirii lui Dumnezeu nu poate rămâne fără îmbrăţişarea iertării sale. Pentru acest motiv, nimeni dintre noi nu poate pune condiţii milostivirii; ea rămâne mereu un act de gratuitate al Tatălui ceresc, o iubire necondiţionată şi nemeritată. De aceea, nu putem risca să ne opunem libertăţii depline a iubirii cu care Dumnezeu intră în viaţa fiecărei persoane.

Milostivirea este această acţiune concretă a iubirii care, iertând, transformă şi schimbă viaţa. Aşa se manifestă misterul său divin. Dumnezeu este milostiv (cf.

Ex 34,6), milostivirea sa rămâne în veci (cf. Ps 136), din generaţie în generaţie îmbrăţişează fiecare persoană care se încrede în el şi o transformă, dăruindu-i însăşi viaţa sa.

3. Câtă bucurie a trezit în inima acestor două femei, adultera şi păcătoasa! Iertarea le-a făcut să se simtă în sfârşit libere şi fericite cum n-au mai fost niciodată înainte. Lacrimile ruşinii şi ale durerii s-au transformat în zâmbetul celei care ştie că este iubită. Milostivirea trezeşte bucurie, pentru că inima se deschide la speranţa unei vieţi noi. Bucuria iertării este inexprimabilă, dar transpare în noi de fiecare dată când o experimentăm. La originea ei este iubirea cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare, rupând cercul de egoism care ne învăluie, pentru a ne face la rândul nostru instrumente de milostivire.

100

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

Cât sunt de semnificative şi pentru noi cuvintele antice care-i călăuzeau pe primii creştini: Îmbracă-te în bucurie, care este mereu plăcută lui Dumnezeu şi este primită de el! În ea se desfată. Fiecare om bucuros acţionează bine, gândeşte bine şi dispreţuieşte tristeţea. […] Vor trăi în Dumnezeu cei care îndepărtează tristeţea şi se îmbrăcă în orice bucurie2.

A trăi experienţa milostivirii dăruieşte bucurie. Să n-o lăsăm să ne-o ia diferitele necazuri şi preocupări.

Fie ca ea să rămână bine înrădăcinată în inima noastră şi să ne facă să privim mereu cu seninătate la viaţa zilnică. Într-o cultură adesea dominată de tehnică, par să se înmulţească formele de tristeţe şi singurătate în care cad persoanele, precum şi atâţia tineri. De fapt, viitorul pare ostatic al incertitudinii care nu permite să se aibă stabilitate. Astfel, apar adesea sentimente de melancolie, tristeţe şi plictiseală, care lent pot duce la disperare.

Este nevoie de martori de speranţă şi de bucurie adevărată, pentru a alunga himerele care promit o fericire uşoară cu paradisuri artificiale. Golul profund din atâţia poate să fie umplut de speranţa pe care o purtăm în inimă şi de bucuria care derivă din ea. Este atâta nevoie să se recunoască bucuria care se revelează în inima atinsă de milostivire. De aceea, să preţuim cuvintele apostolului: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul” (Fil 4,4; cf. 1Tes 5,16).

4. Am celebrat un An intens, în timpul căruia ne-a fost dăruit din belşug harul milostivirii. Ca un vânt puternic şi salutar, bunătatea şi milostivirea Domnului s-au revărsat asupra lumii întregi. Şi în faţa acestei priviri iubitoare a lui Dumnezeu, care în manieră aşa 2

Păstorul lui Hermas, XLII, 1-4.

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

101

de prelungită s-a îndreptat spre fiecare dintre noi, nu putem rămâne indiferenţi, pentru că ea schimbă viaţa. Înainte de toate, simţim nevoia de a-i mulţumi Domnului şi a-i spune: „Doamne, tu ai fost binevoitor cu ţara ta. […] Ai iertat nelegiuirea poporului tău” (Ps 85,2-3).

Chiar aşa este: Dumnezeu a călcat în picioare nelegiuirile noastre şi a aruncat pe fundul mării păcatele noastre (cf. Mih 7,19); nu le mai aminteşte, le-a aruncat în urma sa (cf. Is 38,17); cât este de departe răsăritul de apus, tot atât de departe sunt păcatele noastre de el (cf. Ps 103,12). În acest An Sfânt, Biserica a ştiut să stea în ascultare şi a experimentat cu mare intensitate prezenţa şi apropierea Tatălui, care, cu lucrarea Duhului Sfânt, i-a făcut mai evident darul şi mandatul lui Isus Cristos cu privire la iertare. A fost realmente o nouă vizită a Domnului în mijlocul nostru. Am perceput suflul său vital revărsându-se asupra Bisericii şi, încă o dată, cuvintele sale au indicat misiunea: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22-23).

5. Acum, după ce s-a încheiat acest Jubileu, este timpul de a privi înainte şi de a înţelege cum să continuăm cu fidelitate, bucurie şi entuziasm să experimentăm bogăţia milostivirii divine. Comunităţile noastre vor putea rămâne vii şi dinamice în opera de nouă evanghelizare în măsura în care „convertirea pastorală” pe care suntem chemaţi s-o trăim3 va fi plăsmuită zilnic de forţa reînnoitoare a milostivirii. Să nu limităm acţiunea sa; să nu-l întristăm pe Duhul care ne indică mereu noi cărări de parcurs pentru a duce tuturor Evanghelia care mântuieşte.

3

Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 27.

102

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

În primul rând, suntem chemaţi să celebrăm milostivirea. Câtă bogăţie este prezentă în rugăciunea Bisericii atunci când îl invocă pe Dumnezeu ca Tată milostiv! În liturgie, milostivirea nu numai că este evocată în mod repetat, ci este realmente primită şi trăită. De la începutul până la sfârşitul celebrării euharistice, milostivirea revine de mai multe ori în dialogul dintre adunarea care se roagă şi inima Tatălui, care se bucură când poate să reverse iubirea sa milostivă. După cererea de iertare la început, cu invocaţia „Doamne, miluieşte-ne”, suntem imediat asiguraţi: „Să aibă milă de noi atotputernicul Dumnezeu şi, iertându-ne păcatele, să ne ducă la viaţa cea veşnică”. Cu această încredere comunitatea se adună în prezenţa Domnului, îndeosebi în ziua sfântă a învierii. Multe rugăciuni „ale zilei” (colecta) vor să amintească de marele dar al milostivirii. În perioada Postului Mare, de exemplu, ne rugăm spunând: Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea şi îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta4.

Apoi suntem cufundaţi în marea rugăciune euharistică prin prefaţa care proclamă: „Tu i-ai iubit aşa de mult pe oameni, încât l-ai trimis pe Fiul tău ca Mântuitor al nostru. El a devenit asemenea nouă în toate, în afară de păcat”5. În afară de asta, a patra rugăciune euharistică este un imn adus milostivirii lui Dumnezeu: „Ai venit în ajutor cu milă, pentru ca toţi, căutându-te, să te găsească”. „Ai milă de noi toţi”6 este rugăciunea Liturghierul Roman, Duminica a III-a din Postul Mare.

Ibidem, Prefaţa din duminicile din Timpul de peste an VII. 6 Ibidem, Rugăciunea euharistică II. 4 5

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

103

insistentă pe care preotul o face în rugăciunea euharistică pentru a implora participarea la viaţa veşnică.

După Tatăl nostru, preotul prelungeşte rugăciunea invocând pacea şi eliberarea de păcat graţie „ajutorului milostivirii tale”. Şi înainte de semnul de pace, schimbat ca exprimare de fraternitate şi de iubire reciprocă în lumina iertării primite, el se roagă din nou: „Nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii tale”7.

Prin aceste cuvinte, cu încredere umilă, cerem darul unităţii şi al păcii pentru sfânta Maică Biserică. Celebrarea milostivirii divine culminează în Jertfa euharistică, memorial al misterului pascal al lui Cristos, din care izvorăşte mântuirea pentru orice fiinţă umană, pentru istorie şi pentru întreaga lume. Aşadar, fiecare moment al celebrării euharistice face referinţă la milostivirea lui Dumnezeu. În toată viaţa sacramentală, milostivirea ne este dăruită din belşug. Nu este deloc fără semnificaţie că Biserica a voit să facă referinţă în mod explicit la milostivire în formula de la cele două sacramente numite „de vindecare”, adică Reconcilierea şi Ungerea bolnavilor.

Formula de dezlegare spune: Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi l-a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea acordată Bisericii, să-ţi dăruiască iertare şi pace8;

iar cea a Ungerii spune: „Prin această ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt”9. Aşadar, în rugăciunea Bisericii, referinţa la milostivire, departe de a fi numai parenetică, Ibidem, Rituri de împărtăşanie.

Ritualul Pocăinţei, nr. 46.

9 Sacramentul Ungerii şi îngrijirea pastorală a bolnavilor, nr.

7 8

76.

104

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

este foarte performatoare, adică în timp ce o invocăm cu credinţă, ne este acordată; în timp ce o mărturisim vie şi reală, realmente ne transformă. Acesta este un conţinut fundamental al credinţei noastre, pe care trebuie să-l păstrăm în toată originalitatea sa: înainte de cea a păcatului, avem revelarea iubirii cu care Dumnezeu a creat lumea şi fiinţele umane. Iubirea este primul act cu care Dumnezeu se face cunoscut şi ne vine în întâmpinare. De aceea, să ţinem deschisă inima la încrederea că suntem iubiţi de Dumnezeu. Iubirea sa ne precede mereu, ne însoţeşte şi rămâne alături de noi, în pofida păcatului nostru.

6. În acest context, asumă o semnificaţie deosebită şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. În fiecare duminică, cuvântul lui Dumnezeu este proclamat în comunitatea creştină pentru ca ziua Domnului să fie luminată de lumina care provine din misterul pascal10. În celebrarea euharistică pare că asistăm la un adevărat dialog între Dumnezeu şi poporul său. De fapt, în proclamarea lecturilor biblice se reparcurge istoria mântuirii noastre prin lucrarea neîncetată de milostivire care este vestită. Dumnezeu vorbeşte şi astăzi cu noi ca unor prieteni, se „întreţine” cu noi11 pentru a ne dărui compania sa şi a ne arăta cărarea vieţii. Cuvântul său se face interpret al cererilor şi preocupărilor noastre şi răspuns rodnic ca să putem experimenta concret apropierea sa. Câtă importanţă dobândeşte omilia, unde „adevărul se armonizează cu frumuseţea şi cu binele”12, pentru a face să vibreze inima credincioşilor în faţa măreţiei milostivirii! Recomand mult 10 Cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia Sacrosanctum Concilium, 106.

11 Idem, Constituţia dogmatică Dei Verbum, 2.

12 Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 142.

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

105

pregătirea omiliei şi îngrijirea predicii. Ea va fi cu atât mai rodnică cu cât preotul va fi experimentat asupra sa bunătatea milostivă a Domnului. A comunica certitudinea că Dumnezeu ne iubeşte nu este un exerciţiu retoric, ci condiţie de credibilitate a propriei preoţii.

Deci a trăi milostivirea este calea maestră pentru a o face să devină o adevărată vestire de mângâiere şi de convertire în viaţa pastorală. Omilia, precum şi cateheza au nevoie să fie mereu susţinute de această inimă pulsantă a vieţii creştine.

7. Biblia este marea relatare care povesteşte minunăţiile milostivirii lui Dumnezeu. Fiecare pagină este impregnată de iubirea Tatălui care încă de la creaţie a voit să imprime în Univers semnele iubirii sale. Duhul Sfânt, prin cuvintele profeţilor şi prin scrierile sapienţiale, a plăsmuit istoria lui Israel în recunoaşterea duioşiei şi a apropierii lui Dumnezeu, în pofida infidelităţii poporului. Viaţa lui Isus şi predica sa marchează în mod determinant istoria comunităţii creştine, care a înţeles propria misiune pe baza mandatului lui Cristos de a fi instrument permanent al milostivirii sale şi al iertării sale (cf. In 20,23). Prin Sfânta Scriptură, menţinută vie de credinţa Bisericii, Domnul continuă să vorbească Miresei sale şi îi arată cărările de parcurs, pentru ca evanghelia mântuirii să ajungă la toţi. Este dorinţa mea vie ca acest cuvânt al lui Dumnezeu să fie tot mai mult celebrat, cunoscut şi răspândit, pentru ca prin intermediul lui să se poată înţelege mai bine misterul de iubire care provine din acel izvor de milostivire. Aminteşte asta în mod clar apostolul: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate” (2Tim 3,16).

Ar fi oportun ca fiecare comunitate, într-o duminică din anul liturgic, să poată reînnoi angajamentul pentru

106

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

răspândirea, cunoaşterea şi aprofundarea Sfintei Scripturi: o duminică dedicată în întregime cuvântului lui Dumnezeu, pentru a înţelege bogăţia inepuizabilă care provine din acel dialog constant al lui Dumnezeu cu poporul său. Nu va lipsi creativitatea pentru a îmbogăţi acest moment cu iniţiative care să-i stimuleze pe credincioşi să fie instrumente vii de transmitere a cuvântului. Desigur, printre aceste iniţiative este răspândirea tot mai amplă a lectio divina, pentru ca, prin lectura rugătoare a textului sacru, viaţa spirituală să găsească sprijin şi creştere. Lectio divina despre temele milostivirii va permite să se atingă cu mâna câtă rodnicie vine din textul sacru, citit în lumina întregii tradiţii spirituale a Bisericii, care ajunge în mod necesar în gesturi şi opere concrete de caritate13.

8. Celebrarea milostivirii are loc în mod cu totul deosebit cu sacramentul Reconcilierii. Acesta este momentul în care simţim îmbrăţişarea Tatălui care ne vine în întâmpinare pentru a ne reda harul de a fi din nou fiii săi. Noi suntem păcătoşi şi purtăm cu noi povara contradicţiei între ceea ce am vrea să facem şi ceea ce în schimb facem în mod concret (cf. Rom 7,14-21); totuşi, harul ne precede mereu şi asumă chipul milostivirii care se face eficace în reconciliere şi în iertare. Dumnezeu face să se înţeleagă iubirea sa imensă chiar în faţa păcătoşeniei noastre. Harul este mai puternic şi depăşeşte orice posibilă rezistenţă, pentru că iubirea învinge totul (cf. 1Cor 13,7). În sacramentul Iertării, Dumnezeu arată calea convertirii la el şi invită să se experimenteze din nou apropierea sa. Este o iertare care poate să fie obţinută începând, înainte de toate, să se trăiască iubirea. Aminteşte asta Cf. Benedict al XVI-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Verbum Domini, 86-87.

13

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

107

şi apostolul Petru, când scrie că „iubirea acoperă o mulţime de păcate” (1Pt 4,8). Numai Dumnezeu iartă păcatele, dar ne cere şi nouă să fim gata de iertare faţă de alţii, aşa cum El le iartă pe ale noastre: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12). Câtă tristeţe când rămânem închişi în noi înşine şi incapabili să iertăm! O iau înainte supărarea, mânia, răzbunarea, făcând viaţa nefericită şi zădărnicind angajarea bucuroasă pentru milostivire.

9. O experienţă de har pe care Biserica a trăit-o cu atâta eficacitate în Anul Jubiliar a fost, desigur, slujirea misionarilor milostivirii. Acţiunea lor pastorală a voit să facă evident faptul că Dumnezeu nu pune nicio graniţă pentru cei care-l caută cu inimă căită, pentru că tuturor le iese în întâmpinare ca un Tată. Am primit atâtea mărturii de bucurie pentru întâlnirea reînnoită cu Domnul în Sacramentul Spovezii. Să nu pierdem oportunitatea de a trăi credinţa şi ca experienţă de reconciliere. „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20) este invitaţia pe care şi în zilele noastre o adresează Apostolul pentru a-l face pe fiecare credincios să descopere puterea iubirii care face o „creatură nouă” (2Cor 5,17).

Exprim recunoştinţa mea fiecărui misionar al milostivirii pentru această slujire preţioasă oferită pentru a face eficace harul iertării. Totuşi, această slujire extraordinară nu se încheie cu închiderea Porţii Sfinte. De fapt, doresc să mai rămână, până la o nouă dispoziţie, ca semn concret că harul Jubileului continuă să fie, în diferitele părţi ale lumii, viu şi eficace. Se va îngriji Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări să-i însoţească în această perioadă pe misionarii milostivirii, ca expresie directă a grijii şi apropierii mele şi să găsească formele cele mai coerente pentru exercitarea acestei slujiri preţioase.

108

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

10. Reînnoiesc invitaţia adresată preoţilor de a se pregăti cu mare grijă pentru slujirea Spovezii, care este o adevărată misiune sacerdotală. Vă mulţumesc sincer pentru slujirea voastră şi vă cer să fiţi primitori cu toţi; martori ai duioşiei paterne în pofida gravităţii păcatului; atenţi în a ajuta să se reflecteze asupra răului comis; clari în prezentarea principiilor morale; disponibili de a-i însoţi pe credincioşi în parcursul penitenţial, menţinând pasul lor cu răbdare; clarvăzători în discernământul fiecărui caz; generoşi în împărţirea iertării lui Dumnezeu. Aşa cum Isus, în faţa femeii adultere, a ales să rămână în tăcere pentru a o salva de la condamnarea la moarte, tot aşa, şi preotul în confesional să fie mărinimos la inimă, ştiind că fiecare penitent îi aminteşte de însăşi condiţia sa personală: păcătos, dar slujitor al milostivirii.

11. Aş vrea ca noi toţi să medităm cuvintele Apostolului, scrise pe la sfârşitul vieţii sale, când lui Timotei îi mărturiseşte că a fost primul dintre păcătoşi, „de aceea am aflat îndurare” (1Tim 1,16). Cuvintele sale au o forţă care izbucneşte pentru a ne provoca şi pe noi să reflectăm asupra existenţei noastre şi pentru a vedea în acţiune milostivirea lui Dumnezeu în schimbarea, convertirea şi transformarea inimii noastre: Îi mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit pentru că m-a găsit vrednic de încredere, punându-mă în slujirea sa, deşi mai întâi am fost un defăimător, un persecutor şi un insultător, dar am aflat îndurare (1Tim 1,12-13).

De aceea, să ne amintim cu pasiune pastorală mereu reînnoită cuvintele apostolului: „Dumnezeu ne-a împăcat cu sine prin Cristos şi ne-a dăruit slujirea reconcilierii” (2Cor 5,18). Noi cei dintâi am fost iertaţi în vederea acestei slujiri; făcuţi martori personal ai universalităţii

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

109

iertării. Nu există lege, nici precept care să-l poată împiedica pe Dumnezeu să-l reîmbrăţişeze pe fiul care se întoarce la el recunoscând că a greşit, dar hotărât să o ia de la capăt. A ne opri numai la lege echivalează cu a zădărnici credinţa şi milostivirea divină. Există o valoare propedeutică în lege (cf. Gal 3,24), care are ca scop caritatea (cf. 1Tim 1,5). Totuşi, creştinul este chemat să trăiască noutatea evangheliei, „legea Duhului, care dă viaţă în Cristos Isus” (Rom 8,2). Şi în cazurile mai complexe, unde suntem tentaţi să facem să prevaleze o dreptate care derivă numai din norme, trebuie să se creadă în forţa care provine din harul divin.

Noi, duhovnicii, avem experienţa atâtor convertiri care se manifestă sub ochii noştri. Deci să simţim responsabilitatea de gesturi şi cuvinte care să poată ajunge în adâncul inimii penitentului, ca să descopere apropierea şi duioşia Tatălui care iartă. Să nu zădărnicim aceste momente cu comportamente care pot contrazice experienţa milostivirii care este căutată. Mai degrabă să ajutăm să se lumineze spaţiul conştiinţei personale cu iubirea infinită a lui Dumnezeu (cf. 1In 3,20).

Sacramentul Reconcilierii are nevoie să regăsească locul său central în viaţa creştină; pentru aceasta, cere preoţi care să pună viaţa lor în slujba „slujirii reconcilierii” (2Cor 5,18), în aşa fel încât, în timp ce nimeni care este căit cu sinceritate nu este împiedicat să aibă acces la iubirea Tatălui care aşteaptă întoarcerea sa, tuturor le este oferită posibilitatea de a experimenta forţa eliberatoare a iertării.

O ocazie propice poate să fie celebrarea iniţiativei 24 de ore pentru Domnul în preajma duminicii a IV-a din Postul Mare, care deja are mult consens în dieceze şi care rămâne o chemare pastorală puternică pentru a trăi intens sacramentul Spovezii.

110

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

12. În virtutea acestei exigenţe, pentru ca niciun obstacol să nu se interpună între cererea de reconciliere şi iertarea lui Dumnezeu, acord de acum înainte tuturor preoţilor, în virtutea slujirii lor, facultatea de a-i dezlega pe cei care au săvârşit păcatul de avort.

Ceea ce acordasem în mod limitat la perioada jubiliară14 este acum extins în timp, în pofida oricărui lucru contrar. Aş vrea să reafirm cu toate forţele mele că avortul este un păcat grav, pentru că pune capăt unei vieţi nevinovate. Totuşi, cu aceeaşi forţă pot şi trebuie să afirm că nu există niciun păcat la care milostivirea lui Dumnezeu nu poate să ajungă şi să distrugă atunci când găseşte o inimă căită care cere să se reconcilieze cu Tatăl. De aceea, fiecare preot să devină călăuză, sprijin şi întărire în a-i însoţi pe penitenţi în acest drum de reconciliere specială. În Anul Jubileului am acordat credincioşilor care din diferite motive frecventează bisericile în care slujesc preoţii din Fraternitatea Sfântul Pius al X-lea să primească valid şi licit dezlegarea sacramentală a păcatelor lor15. Pentru binele pastoral al acestor credincioşi şi având încredere în buna voinţă a preoţilor lor ca să se poată recupera, cu ajutorul lui Dumnezeu, comuniunea deplină în Biserica Catolică, stabilesc prin propria mea decizie să extind această facultate dincolo de perioada jubiliară, până la noi dispoziţii în această privinţă, pentru ca nimănui să nu-i lipsească semnul sacramental al reconcilierii prin iertarea Bisericii.

13. Milostivirea are şi chipul mângâierii. „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu” (Is 40,1) sunt cuvintele triste pe care profetul le spune şi astăzi, ca să poată Cf. Scrisoare cu care se acordă indulgenţa cu ocazia Jubileului Milostivirii, 1 septembrie 2015.

15 Cf. ibid.

14

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

111

ajunge la cei care sunt în suferinţă şi în durere un cuvânt de speranţă. Să nu lăsăm niciodată să ni se fure speranţa care provine din credinţa în Domnul înviat. Este adevărat, adesea suntem puşi la dură încercare, dar nu trebuie să dispară niciodată certitudinea că Domnul ne iubeşte. Milostivirea sa se exprimă şi în apropierea, în afectul şi în sprijinul pe care atâţia fraţi şi surori pot să le ofere atunci când vin zilele tristeţii şi suferinţei. A şterge lacrimile este o acţiune concretă care rupe cercul de singurătate în care adesea suntem închişi.

Toţi avem nevoie de mângâiere pentru că nimeni nu este imun la suferinţă, la durere şi la neînţelegere.

Câtă durere poate să provoace un cuvânt ranchiunos, rod al invidiei, al geloziei şi al mâniei! Câtă suferinţă provoacă experienţa trădării, a violenţei şi a abandonării; câtă amărăciune în faţa morţii persoanelor dragi! Şi totuşi, Dumnezeu nu este niciodată departe când se trăiesc aceste drame. Un cuvânt care înviorează, o îmbrăţişare care te face să te simţi înţeles, o mângâiere care face să se perceapă iubirea, o rugăciune care permite să fii mai puternic… toate sunt exprimări ale apropierii lui Dumnezeu prin intermediul mângâierii oferite de fraţi.

Uneori, şi tăcerea poate să fie de mare ajutor; pentru că uneori nu există cuvinte pentru a da răspuns la întrebările celui care suferă. Totuşi, lipsa cuvântului poate fi suplinită de compasiunea celui care este prezent, apropiat, iubeşte şi întinde mâna. Nu este adevărat că tăcerea este un act de capitulare, dimpotrivă, este un moment de forţă şi de iubire. Şi tăcerea aparţine limbajului nostru de mângâiere, pentru că se transformă într-o operă concretă de împărtăşire şi participare la suferinţa fratelui.

112

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

14. Într-un moment deosebit cum este al nostru, care printre atâtea crize vede şi criza familiei, este important să ajungă un cuvânt de forţă mângâietoare la familiile noastre. Darul căsătoriei este o mare vocaţie la care, cu harul lui Cristos, trebuie să se corespundă în iubirea generoasă, fidelă şi răbdătoare. Frumuseţea familiei rămâne neschimbată, în pofida atâtor obscurităţi şi propuneri alternative: „Bucuria iubirii care se trăieşte în familii este şi jubilarea Bisericii”16. Cărarea vieţii care îi face pe un bărbat şi pe o femeie să se întâlnească, să se iubească şi în faţa lui Dumnezeu să-şi promită fidelitate pentru totdeauna este adesea întreruptă de suferinţă, trădare şi singurătate. Bucuria pentru darul copiilor nu este imună la preocupările părinţilor cu privire la creşterea şi formarea lor, cu privire la un viitor demn de a fi trăit intens.

Harul Sacramentului Căsătoriei nu numai că fortifică familia, ca să fie loc privilegiat să se trăiască milostivirea, ci angajează comunitatea creştină şi toată acţiunea pastorală să facă să se evidenţieze marea valoare constructivă a familiei. Oricum, acest An Jubiliar nu poate face să se piardă din vedere complexitatea realităţii familiale actuale. Experienţa milostivirii ne face capabili să privim la toate dificultăţile umane cu atitudinea iubirii lui Dumnezeu, care nu încetează să primească şi să însoţească17.

Nu putem uita că fiecare poartă cu sine bogăţia şi povara propriei istorii, care îl distinge de orice altă persoană. Viaţa noastră, cu bucuriile şi durerile sale, este ceva unic şi irepetabil, care se scurge sub privirea milostivă a lui Dumnezeu. Asta cere, mai ales din partea preotului, un discernământ spiritual atent, profund şi 16 17

Exortaţia apostolică postsinodală Amoris laetitia, 1.

Cf. Exortaţia apostolică postsinodală Amoris laetitia, 291-300.

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

113

clarvăzător, pentru ca oricine, fără excepţie, orice situaţie ar trăi, să se poată simţi primit în mod concret de Dumnezeu, să poată participa activ la viaţa comunităţii şi să fie inserat în acel popor al lui Dumnezeu care, în mod neobosit, merge spre plinătatea împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie a dreptăţii, a iubirii, a iertării şi a milostivirii.

15. O relevanţă deosebită îmbracă momentul morţii. Biserica a trăit mereu această trecere dramatică în lumina învierii lui Isus Cristos, care a deschis drumul pentru certitudinea vieţii viitoare. Avem o mare provocare de primit, mai ales în cultura contemporană, care adesea tinde să banalizeze moartea până acolo încât o face să devină o simplă ficţiune sau s-o ascundă. În schimb, moartea trebuie înfruntată şi pregătită ca trecere dureroasă şi inevitabilă, dar încărcată de sens: aceea a actului extrem de iubire faţă de persoanele care ne părăsesc şi faţă de Dumnezeu spre care ne îndreptăm. În toate religiile, momentul morţii, ca şi cel al naşterii, este însoţit de o prezenţă religioasă. Noi trăim experienţa înmormântării ca rugăciune încărcată de speranţă pentru sufletul răposatului şi pentru a da mângâiere celor care suferă despărţire de persoana iubită.

Sunt convins că avem nevoie, în acţiunea pastorală însufleţită de credinţă vie, să facem să se atingă cu mâna cât de mult semnele liturgice şi rugăciunile noastre sunt exprimare a milostivirii Domnului.

El însuşi este cel care oferă cuvinte de speranţă, pentru că nimic şi nimeni nu vor putea să ne despartă vreodată de iubirea sa (cf. Rom 8,35). Împărtăşirea acestui moment din partea preotului este o însoţire importantă, pentru că permite să se trăiască apropierea de comunitatea creştină în momentele de slăbiciune, singurătate, incertitudine şi doliu.

114

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

16. Se termină Jubileul şi se închide Poarta Sfântă. Însă poarta milostivirii inimii noastre rămâne mereu larg deschisă. Am învăţat că Dumnezeu se apleacă asupra noastră (cf. Os 11,4) pentru ca şi noi să-l putem imita în a ne apleca asupra fraţilor. Nostalgia atâtora de a se întoarce la casa Tatălui, care aşteaptă venirea lor, este trezită şi de martori sinceri şi generoşi ai duioşiei divine. Poarta Sfântă prin care am trecut în acest An Jubiliar ne-a introdus pe calea carităţii, pe care suntem chemaţi s-o parcurgem în fiecare zi cu fidelitate şi bucurie. Drumul milostivirii este cel care permite să întâlnim atâţia fraţi şi surori care întind mâna pentru ca unul s-o poată apuca pentru a merge împreună.

A voi să fim aproape de Cristos cere să devenim aproape faţă de fraţi, pentru că nimic nu este mai plăcut Tatălui decât un semn concret de milostivire. Prin însăşi natura sa, milostivirea se face vizibilă şi tangibilă într-o acţiune concretă şi dinamică. O dată ce s-a experimentat în adevărul său, nu ne mai întoarcem: creşte încontinuu şi transformă viaţa. Este o autentică nouă creaţie care realizează o inimă nouă, capabilă să iubească în mod deplin, şi purifică ochii, ca să recunoască necesităţile cele mai ascunse. Cât de adevărate sunt cuvintele cu care Biserica se roagă în Veghea Pascală, după lectura relatării creaţiei: „Dumnezeule, care în chip minunat l-ai creat pe om şi în chip şi mai minunat l-ai răscumpărat”18.

Milostivirea reînnoieşte şi răscumpără, pentru că este întâlnirea a două inimi: cea a lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea inimii omului. Aceasta se încălzeşte şi prima o vindecă: inima de piatră este transformată în inimă de carne (cf. Ez 36,26), capabilă să iubească în Liturghierul Roman, Veghea Pascală, Rugăciune după prima lectură.

18

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

115

pofida păcatului nostru. Aici se percepe că suntem cu adevărat o „creatură nouă” (cf. Gal 6,15): sunt iubit, aşadar, exist; sunt iertat, deci renasc la o viaţă nouă; am fost „milostivit”, deci devin instrument de milostivire.

17. În timpul Anului Sfânt, în special în „vinerile milostivirii”, am putut să consta de aproape cât bine este prezent în lume. Adesea nu este cunoscut pentru că se realizează zilnic în manieră discretă şi tăcută.

Deşi nu fac zgomot, există totuşi atâtea semne concrete de bunătate şi de duioşie adresate celor mai mici şi lipsiţi de apărare, celor mai singuri şi abandonaţi. Există cu adevărat protagonişti ai carităţii care fac să nu lipsească solidaritatea pentru cei mai săraci şi nefericiţi.

Să mulţumim Domnului pentru aceste daruri preţioase care invită să descoperim bucuria de a deveni aproapele în faţa slăbiciunii omenirii rănite. Cu recunoştinţă mă gândesc la atâţia voluntari care în fiecare zi îşi dedică timpul lor pentru a manifesta prezenţa şi apropierea lui Dumnezeu cu dăruirea lor. Slujirea lor este o faptă genuină de milostenie, care ajută atâtea persoane să se apropie de Biserică.

18. Este momentul de a da spaţiu fanteziei milostivirii pentru a da viaţă atâtor opere noi, rod al harului.

Biserica are nevoie să relateze astăzi acele „multe alte semne” pe care Isus le-a făcut şi care „n-au fost scrise” (In 20,30), ca să fie expresii elocvente ale iubirii lui Cristos şi ale comunităţii care trăieşte din el. Au trecut peste două mii de ani şi totuşi faptele de milostenie continuă să facă vizibilă bunătatea lui Dumnezeu. Şi astăzi, întregi populaţii suferă de foame şi de sete şi câtă preocupare trezesc imaginile cu copii care nu au nimic pentru a se hrăni. Mase de persoane continuă să migreze dintr-o ţară în alta în căutare de hrană,

116

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

serviciu, casă şi pace. Boala, în diferitele sale forme, este un motiv permanent de suferinţă care cere ajutor, mângâiere şi sprijin. Închisorile sunt locuri în care adesea, la pedeapsa restrictivă, se adaugă suferinţe uneori grave, cauzate de condiţiile de viaţă inumane.

Analfabetismul este încă foarte răspândit şi împiedică băieţii şi fetele să se formeze şi îi expune la noi forme de sclavie. Cultura individualismului exasperat, mai ales în Occident, duce la pierderea simţului de solidaritate şi de responsabilitate faţă de alţii. Dumnezeu însuşi rămâne astăzi un necunoscut pentru mulţi; asta reprezintă cea mai mare sărăcie şi cel mai mare obstacol în calea recunoaşterii demnităţii inviolabile a vieţii umane.

Aşadar, faptele de milostenie trupească şi sufletească, până în zilele noastre, constituie verificarea incidenţei mari şi pozitive a milostivirii ca valoare socială. De fapt, ea face să se suflece mânecile pentru a reda demnitate milioanelor de persoane care sunt fraţii şi surorile noastre, chemate împreună cu noi să construiască o „cetate credibilă”19.

19. Atâtea semne concrete de milostivire au fost realizate în timpul acestui An Sfânt. Comunităţi, familii şi credincioşi au redescoperit bucuria împărtăşirii şi frumuseţea solidarităţii. Şi totuşi nu este suficient.

Lumea continuă să genereze noi forme de sărăcie spirituală şi materială care atentează la demnitatea persoanelor. Pentru aceasta, Biserica trebuie să fie mereu vigilentă şi promptă pentru a găsi noi fapte de milostenie şi a le realiza cu generozitate şi entuziasm.

Aşadar, să depunem orice efort pentru a da forme concrete carităţii şi în acelaşi timp inteligenţă faptelor 19

Scrisoarea enciclică Lumen fidei, 50.

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

117

de milostenie. Aceasta din urmă are o acţiune inclusivă, pentru aceasta tinde să se lărgească rapid şi uniform şi nu are limite. Şi în acest sens suntem chemaţi să dăm chip nou faptelor de milostenie pe care le cunoaştem dintotdeauna. De fapt, milostivirea excede; merge mereu dincolo, este rodnică. Este ca drojdia care face să fermenteze aluatul (cf. Mt 13,33) şi ca un grăunte de muştar care devine un copac (cf. Lc 13,19).

Cu titlu exemplificativ, să ne gândim numai la fapta de milostenie trupească a îmbrăca pe cel gol (cf. Mt 25,36.

38.43.44). Ea ne duce înapoi la începuturi, la grădina Edenului, când Adam şi Eva au descoperit că sunt goi şi, auzind că se apropie Domnul, le-a fost ruşine şi s-au ascuns (cf. Gen 3,7-8). Ştim că Domnul i-a pedepsit; totuşi, El „a făcut omului şi femeii sale veşminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Gen 3,21). Ruşinea este depăşită şi demnitatea este restituită.

Să ne îndreptăm privirea şi spre Isus pe Golgota.

Fiul lui Dumnezeu pe cruce este gol; tunica sa a fost trasă la sorţi şi luată de soldaţi (cf. In 19,23-24); el nu mai are nimic. Pe cruce se revelează la extrem împărtăşirea lui Isus cu aceia care au pierdut demnitatea pentru că sunt privaţi de cele necesare. Aşa cum Biserica este chemată să fie „tunica lui Cristos”20 pentru a-l îmbrăca pe Domnul său, tot aşa, este angajată să devină solidară cu cei goi de pe pământ, ca să redobândească demnitatea de care au fost despuiaţi. De aceea, „(Am fost) gol şi m-aţi îmbrăcat” (Mt 25,36) obligă să nu ne întoarcem privirea în faţa noilor forme de sărăcie şi de marginalizare care împiedică persoanele să trăiască în mod demn.

A nu avea loc de muncă şi a nu primi salariul corect; a nu putea avea o casă sau un pământ unde să locuiască; 20

Cf. Ciprian de Cartagina, Unitatea Bisericii Catolice, 7.

118

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

a fi discriminaţi din cauza credinţei, rasei, stării sociale… acestea şi multe altele sunt condiţii care atentează la adresa demnităţii persoanei, în faţa cărora acţiunea milostivă a creştinilor răspunde, înainte de toate, cu vigilenţa şi solidaritatea. Câte sunt astăzi situaţiile în care putem să restituim demnitate persoanelor şi să permitem o viaţă umană! Să ne gândim numai la atâţia băieţi şi fete care îndură violenţe de diferite feluri, care le fură lor bucuria vieţii. Feţele lor triste şi dezorientate sunt imprimate în mintea mea; cer ajutorul nostru pentru a fi eliberaţi de sclaviile din lumea contemporană. Aceşti copii sunt tinerii de mâine; cum îi pregătim ca să trăiască cu demnitate şi responsabilitate?

Cu ce speranţă pot să înfrunte prezentul şi viitorul lor?

Caracterul social al milostivirii cere să nu rămânem inerţi şi să alungăm indiferenţa şi ipocrizia, pentru ca planurile şi proiectele să nu rămână literă moartă. Duhul Sfânt să ne ajute să fim mereu gata să oferim în manieră eficace şi dezinteresată aportul nostru, pentru ca dreptatea şi o viaţă demnă să nu rămână cuvinte de circumstanţă, ci să fie angajarea concretă a celui care vrea să mărturisească prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu.

20. Suntem chemaţi să facem să crească o cultură a milostivirii, bazată pe redescoperirea întâlnirii cu alţii: o cultură în care nimeni nu priveşte la celălalt cu indiferenţă, nici nu-şi întoarce privirea când vede suferinţa fraţilor. Faptele de milostenie sunt „artizanale”: niciuna dintre ele nu este egală cu alta; mâinile noastre pot să le modeleze în mii de moduri şi, chiar dacă unic este Dumnezeu care le inspiră şi unică este „materia” din care sunt făcute, adică însăşi milostivirea, fiecare dobândeşte o formă diferită.

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

119

Faptele de milostenie ating, de fapt, toată viaţa unei persoane. Pentru aceasta putem da viaţă unei adevărate revoluţii culturale tocmai pornind de la simplitatea gesturilor care ştiu să ajungă la trup şi la spirit, adică la viaţa persoanelor. Este o angajare pe care comunitatea creştină poate să şi-o însuşească, având conştiinţa că întotdeauna cuvântul Domnului o cheamă să iasă din indiferenţă şi din individualismul în care suntem tentaţi să ne închidem pentru a trăi o existenţă comodă şi fără probleme. „Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi” (In 12,8), le spune Isus discipolilor săi. Nu există alibiuri care pot să justifice o neimplicare, când ştim că el s-a identificat cu fiecare dintre ei.

Cultura milostivirii se formează în rugăciunea asiduă, în deschiderea docilă la acţiunea Duhului, în familiaritatea cu viaţa sfinţilor şi în apropierea concretă de cei săraci. Este o invitaţie urgentă de a nu răstălmăci unde este determinant să ne angajăm. Tentaţia de a face „teoria milostivirii” se depăşeşte în măsura în care aceasta devine viaţă zilnică de participare şi împărtăşire. Pe de altă parte, n-ar trebui să uităm niciodată cuvintele prin care apostolul Paul, relatând întâlnirea sa cu Petru, Iacob şi Ioan, după convertire, scoate în evidenţă un aspect esenţial al misiunii sale şi al întregii vieţi creştine: „Numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am şi străduit să fac” (Gal 2,10). Nu putem să uităm de cei săraci: este o invitaţie mai actuală ca oricând, care se impune prin evidenţa sa evanghelică.

21. Experienţa Jubileului imprimă în noi cuvintele apostolului Petru: „Voi, care nu aveaţi parte de îndurare, acum aţi obţinut îndurare” (1Pt 2,10). Să nu ţinem în mod gelos numai pentru noi ceea ce am primit; să ştim să împărtăşim cu fraţii suferinzi, ca să fie susţinuţi de forţa milostivirii Tatălui. Comunităţile noastre

120

Milostivirea divină – izvorul trăirii creştine

să se deschidă, ca să ajungă la cei care trăiesc în teritoriul lor, ca să ajungă la toţi mângâierea lui Dumnezeu prin mărturia credincioşilor.

Acesta este timpul milostivirii. Fiecare zi a drumului nostru este marcată de prezenţa lui Dumnezeu care conduce paşii noştri cu forţa harului pe care Duhul îl revarsă în inimă pentru a o plăsmui şi a o face capabilă să iubească. Este timpul milostivirii pentru toţi şi pentru fiecare, pentru că nimeni nu poate gândi că este străin de apropierea lui Dumnezeu şi de puterea duioşiei sale. Este timpul milostivirii pentru ca aceia care sunt slabi şi lipsiţi de apărare, departe şi singuri să poată percepe prezenţa fraţilor şi surorilor care-i sprijină în necesităţi. Este timpul milostivirii pentru ca săracii să simtă asupra lor privirea respectuoasă, dar atentă, a celor care, după ce au învins indiferenţa, descoperă esenţialul vieţii. Este timpul milostivirii pentru ca orice păcătos să nu înceteze să ceară iertare şi să simtă mâna Tatălui care primeşte mereu şi îmbrăţişează. În lumina „Jubileului persoanelor excluse social”, în timp ce în toate catedralele şi în sanctuarele din lume se închideau Porţile Milostivirii, am intuit că, drept ulterior semn concret al acestui An Sfânt extraordinar, trebuie să se celebreze în toată Biserica, în duminica a XXXIII-a din timpul de peste an, Ziua Mondială a Săracilor. Va fi cea mai demnă pregătire pentru a trăi solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, care s-a identificat cu cei mici şi cei săraci şi ne va judeca după faptele de milostenie (cf.

Mt 25,31-46). Va fi o zi care va ajuta comunităţile şi pe fiecare botezat să reflecteze despre modul în care sărăcia se află în inima evangheliei şi despre faptul că, atât timp cât Lazăr zace la uşa casei noastre (cf. Lc 16,19-21),

Scrisoare Apostolică „Misericordia et misera”

121

nu vor putea exista dreptate, nici pace socială. Această zi va constitui şi o formă genuină de nouă evanghelizare (cf. Mt 11,5), cu care să se reînnoiască faţa Bisericii în acţiunea sa perenă de convertire pastorală pentru a fi martoră a milostivirii.

22. Asupra noastră să rămână îndreptaţi mereu ochii milostivi ai sfintei Mame a lui Dumnezeu. Ea este prima care deschide drumul şi ne însoţeşte în mărturia iubirii. Mama Milostivirii îi adună pe toţi sub ocrotirea mantiei sale, aşa cum arta a voit adesea s-o reprezinte.

Să ne încredem în ajutorul său matern şi să urmăm indicaţia sa perenă de a privi la Isus, chipul strălucitor al milostivirii lui Dumnezeu.

Dată la Roma, la „Sfântul Petru”, la 20 noiembrie, solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, din Anul Domnului 2016, al patrulea de pontificat.

FRANCISC