Ecclesiae sponsae imago. Instrucţiune despre Ordo virginum

MAGISTERIUM 33

CONGREGAŢIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAŢĂ CONSACRATĂ ŞI SOCIETĂŢILE DE VIAŢĂ APOSTOLICĂ

ECCLESIAE SPONSAE IMAGO Instrucţiune despre Ordo virginum

Traducere din limba italiană de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Sapientia

Iaşi 2018

Titlul original: „Ecclesiae sponsae imago”. Istruzione sull’ordo virginum, © Libreria Editrice Vaticana, 2018

Redactor: pr. dr. Ştefan Lupu Tehnoredactare, copertă: Iulian Gherghel

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CONGREGAŢIA PENTRU INSTITUTELE DE VIAŢĂ CONSACRATĂ ŞI SOCIETĂŢILE DE VIAŢĂ APOSTOLICĂ Ecclesiae sponsae imago. Instrucţiune despre Ordo virginum / Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică; trad. din lb. italiană de pr. dr. Mihai Pătraşcu. – Iaşi : Sapientia 2018 ISBN 978-606-578-357-7 I. Pătraşcu, Mihai (trad.)

2

© 2018 Editura SAPIENTIA Institutul Teologic Romano-Catolic Str. Th. Văscăuţeanu, 6 RO – 700462 Iaşi Tel. 0232/225228 Fax 0232/211476 www.editurasapientia.ro www.librariasapientia.ro e-mail: slupu@itrc.ro

CUPRINS Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 I. Vocaţia şi mărturia lui Ordo virginum . . . . . . . . . 17 Fundamentul biblic al fecioriei consacrate . . . . . . . . . . . . 17 Carisma şi vocaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 Propositum, consacrarea şi starea de viaţă . . . . . . . . . . . 25 Fizionomia spirituală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27 Forma de viaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 Urmarea evanghelică şi carismele personale . . . . . . . 31 Rugăciunea şi drumul de asceză . . . . . . . . . . . . . . . . . 33 Condiţii de viaţă şi stil de proximitate şi slujire . . . . . 37 II. Configurarea lui Ordo virginum în Bisericile particulare şi în Biserica universală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 Înrădăcinarea în dieceză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 Comuniune şi coresponsabilitate în Ordo virginum diecezan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42 Responsabilitatea episcopului diecezan . . . . . . . . . . . . . . 43 Colaborări în îngrijirea pastorală a Ordo virginum . . . . . 46 Comuniune şi coresponsabilitate între consacrate din diferite dieceze . . . . . . . . . . . . 48 Iniţiative împărtăşite, slujire de comuniune şi episcopul referent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48 Referinţa la Scaunul Apostolic şi secretariatul pentru Ordo virginum . . . . . . . . . . 49 Rămânerea în altă dieceză şi transferarea . . . . . . . . . . . . 50 Fundaţii, asociaţii şi alegeri de viaţă comună . . . . . . . . . 51 Apartenenţa la Ordo virginum şi referinţa la alte agregări ecleziale . . . . . . . . . . . . . . 52 Separarea de Ordo virginum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 Trecerea la un institut de viaţă consacrată sau o societate de viaţă apostolică . . . . . . . . . . . . . 53

6

Ecclesiae sponsae imago Ieşirea din Ordo virginum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54 Demiterea din Ordo virginum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54 Adnotarea şi comunicările separării . . . . . . . . . . . . . . 55

III. Discernământul vocaţional şi formarea pentru Ordo virginum . . . . . . . . . 57 Angajarea discernământului şi a formării . . . . . . . . . . . . 57 Drum de credinţă, discernământ vocaţional şi parcursuri formative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57 Practica însoţirii spirituale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60 Discernământ vocaţional şi parcurs formativ prealabil consacrării . . . . . . . . 61 Dinamica discernământului vocaţional şi a formării prealabile consacrării . . . . . . . . . . . . . 61 Condiţii şi criterii de discernământ . . . . . . . . . . . . . . . 63 Recurgerea la experţi cu competenţe psihologice . . . . 67 Perioada propedeutică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68 Parcursul de formare prealabilă consacrării . . . . . . . . 71 Admiterea la consacrare şi îngrijirea celebrării sale . . 75 Formarea permanentă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76 Grija formării permanente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76 Angajare personală şi dimensiune comunională . . . . . 77 Indicaţii de conţinut şi de metodologie . . . . . . . . . . . . 78 Concluzie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81

INTRODUCERE 1. Imaginea Bisericii mireasă a lui Cristos se prezintă în Noul Testament ca icoană revelatoare eficace a naturii intime a raportului pe care Domnul Isus a voit să-l stabilească cu comunitatea celor care cred în el (Ef 5,23-32; Ap 19,7-9; 21,2-3.9). Încă din timpurile apostolice această exprimare a misterului Bisericii a avut o manifestare cu totul specială în viaţa acelor femei care, corespunzând carismei trezite în ele de Duhul Sfânt, cu iubire nupţială s-au dedicat Domnului Isus în feciorie, pentru a experimenta rodnicia spirituală a raportului intim cu el şi a oferi roade Bisericii şi lumii.

2. Aşa cum indică unele texte din Noul Testament şi scrierile din primele secole creştine, această formă de viaţă evanghelică a apărut în mod spontan în diferitele regiuni în care se dezvoltau comunităţile ecleziale1, situându-se între celelalte forme de viaţă ascetică, forme care, în contextul societăţii păgâne, constituiau un semn evident al noutăţii creştinismului şi al capacităţii sale de a răspunde la cele mai profunde întrebări cu privire la sensul existenţei umane2. Cu un proces analog cu Printre mărturiile antice, cele ale lui Clement Romanul (CleRomanus, Ep. Ad Corinthios 38, 2: SCh 167,162) şi Ignaţiu din Antiohia (Ignatius Antiochensis, Ep. Ad Smyrnenses XIII: PG 5, 717-718; Ep. Ad Polycarpum V, 2: PG 5, 723-724).

2 Pe la anul 150, Iustin se exprima astfel: „Sunt mulţi bărbaţii şi femeile, făcuţi discipoli ai lui Cristos de copii, care rămân curaţi până la şaizeci, şaptezeci de ani. Şi mă mândresc că sunt în măsură să citez exemple care provin din toate clasele sociale”; Iustinus, Apol. pro christ., c. 15: PG 6, 349. Atenagora din Atena, în anul 177, îi scria lui Marcus Aurelius: „Ai putea găsi mulţi dintre ai noştri, 1

mens

8

Ecclesiae sponsae imago

acela care a avut în vedere văduvia femeilor care alegeau continenţa „în cinstea trupului Domnului”3, fecioria consacrată feminină a asumat progresiv caracteristicile unei stări de viaţă recunoscute public de Biserică4. În primele trei secole au fost numeroase fecioarele consacrate care pentru a rămâne fidele Domnului au îndurat martiriul. Între acestea, Agata din Catania, Lucia din Siracusa, Agneza şi Cecilia din Roma, Tecla din Iconium, Apolonia din Alexandria, Restituta din Cartagina, Justa şi Rufina din Sevilla. După aceea până astăzi, amintirea fecioarelor martire a rămas ca o chemare vie la dăruirea totală de sine pe care o cere consacrarea feciorelnică. În femeile care primeau această vocaţie şi îi corespundeau cu hotărârea de a persevera în feciorie toată viaţa, părinţii Bisericii vedeau reflectată imaginea Bisericii mireasă dăruită total Mirelui său: pentru aceasta se refereau la ele ca sponsae Christi, Christo dicatae, Christo maritatae, Deo nuptae5. În trupul viu al Bisericii, ele constituiau un coetus instituţionalizat, indicat cu numele de Ordo virginum6. bărbaţi şi femei, care au îmbătrânit fără să se căsătorească, pentru speranţa de a se uni mai strâns cu Dumnezeu!”: Athenagoras Atheniense, Legatio pro christianis XXXII: OTAC VII, 172.

3 Ignatius Antiochensis, Ep. Ad Polycarpum V, 2: PG 5, 723-724.

4 Iniţial, apropierea acestei forme de viaţă de aceea a văduvelor consacrate comporta şi lipsa unei distincţii clare, aşa cum se percepe din scrierile lui Ignaţiu de Antiohia, care la începutul secolului al II-lea saluta „fecioarele numite văduve” din comunitatea din Smirna: Ignatius Antiochensis, Ep. ad Smyrn. XIII: PG 5, 717-718. În Constituţiile Apostolice din a doua jumătate a secolului al IV-lea fecioarele apar, alături de văduve şi de diaconese, ca o componentă instituţională a comunităţii creştine.

5 Cf., de exemplu, Athanasius, Apol. ad Constant. 33: PG 25, 640; Ambrosius, De virginibus, lib. I, c. 8, nr. 52: PL 16, 202.

6 Expresie care se găseşte în Basilius, Ep. 199 ad Amphilochium: PG 32, 717.

Introducere

9

3. Începând din secolul al IV-lea, intrarea în Ordo virginum avea loc printr-un rit liturgic solemn, prezidat de episcopul diecezan. În sânul comunităţii reunite pentru celebrarea euharistică, femeia manifesta sanctum propositum de a rămâne toată viaţa în feciorie din iubire faţă de Cristos, iar episcopul rostea rugăciunea consacratoare. Aşa cum este atestat deja de scrierile lui Ambroziu din Milano şi după aceea de cele mai vechi izvoare liturgice, simbolismul nupţial al ritului era evidenţiat în mod deosebit de impunerea vălului fecioarei din partea episcopului, gest care corespundea lui velatio făcute la celebrarea căsătoriei7.

4. Stima şi grija pastorală care însoţeau drumul fecioarelor consacrate sunt mărturisite pe larg de literatura patristică. Părinţii nu se limitau să cenzureze comportamentele consacratelor care nu se potriveau cu angajamentul lor de a duce o viaţă curată în urmarea umilă a lui Cristos, ci înfruntau şi contrastau cu vigoare fie cu argumentele celor care negau valoarea fecioriei consacrate, fie cu devierile eretice care susţineau idealul fecioriei şi al continenţei pe baza unei concepţii negative despre căsătorie şi despre sexualitate. Reflectând asupra fundamentelor teologice ale consacrării feciorelnice, scoteau în evidenţă originea ei carismatică, motivaţia evanghelică, relevanţa eclezială şi socială, referinţa exemplară la Fecioara Maria, valoarea profetică de anticipare şi aşteptare vigilentă a comuniunii depline cu Domnul, care se va realiza numai la întoarcerea sa glorioasă, la sfârşitul timpurilor. Adresându-se fecioarelor consacrate „mai mult cu afectul decât cu autoritatea”8 7 Cf. Ambrosius, De virginibus, lib. III, c. 1-3, nr. 1-14: PL 16, 219-224; De institutione virginis, c. 17, nr. 104-114: PL 16, 333336. Cf. Sacramentarium Leonianum XXX: PL 55, 129.

8 Cyprianus, De habitu virginum III: PL 4, 443.

10

Ecclesiae sponsae imago

slujirii lor, le îndemnau să alimenteze şi să exprime iubirea faţă de Cristos Mirele în meditarea asiduă a Scripturii şi în rugăciunea personală şi liturgică perseverentă; în practicarea ascezei, a virtuţilor şi a faptelor de milostenie; în cultivarea unei atitudini de ascultare docilă a magisteriului episcopului şi în angajarea de a păstra comuniunea eclezială, aşa încât să ofere o mărturie evanghelică limpede şi convingătoare în cadrul comunităţilor creştine şi al ambientului social în care rămâneau inserate, trăind, în general, în propriile familii de origine şi uneori şi în formă comunitară. În aceeaşi perioadă, prin decretaliile papilor şi constituţiile conciliilor provinciale, a început definirea disciplinei aspectelor esenţiale ale acestei forme de viaţă.

5. În timp ce în primele secole fecioarele consacrate trăiau, în general, în cadrul propriilor familii, cu dezvoltarea monahismului cenobitic, Biserica a asociat consacrarea feciorelnică la viaţa comunitară şi apoi la respectarea unei reguli comune şi la ascultarea de o superioară. În decursul secolelor a dispărut progresiv forma de viaţă originară a lui Ordo virginum, cu înrădăcinarea sa caracteristică în comunitatea eclezială locală sub conducerea episcopului diecezan.

Riturile de intrare în viaţa monastică s-au alăturat şi, în cea mai mare parte a mănăstirilor, au înlocuit celebrarea consecratio virginum. Numai unele familii monastice în care se depuneau voturi solemne au menţinut folosirea acestui rit care, deşi păstra elementele esenţiale ale structurii sale originare, a fost îmbogăţit cu aportul sensibilităţii populaţiilor printre care s-a răspândit, prin revizuiri ulterioare care au dus la introducerea de noi formule eucologice şi gesturi simbolice.

6. Impulsul de reînnoire eclezială pe care l-a inspirat Conciliul al II-lea din Vatican a trezit interes şi cu

Introducere

11

privire la ritul liturgic al consecratio virginum şi la Ordo virginum. După multe secole de la dispariţia sa şi într-un context istoric schimbat în mod radical, în care erau în desfăşurare procese de schimbare profundă a condiţiei feminine în Biserică şi în societate, acea formă antică de viaţă consacrată revela o surprinzătoare forţă de atracţie şi apărea capabilă să corespundă nu numai dorinţei multor femei de a se dedica total Domnului şi fraţilor, ci şi redescoperii contextuale a propriei identităţi a Bisericii particulare în comuniunea unicului Trup al lui Cristos.

Conform dispoziţiei Constituţiei despre liturgie Sacrosanctum Concilium nr. 80, în perioada postconciliară ritul lui consecratio virginum prezent în Pontificalul Roman a fost supus unei revizuiri pe baza principiilor generale pe care Conciliul le-a stabilit pentru reforma liturgică. Noua Ordo consecrationis virginum, promulgată la 31 mai 1970 de Sfânta Congregaţie pentru Cultul Divin, prin mandat special al Papei Paul al VI-lea, a intrat în vigoare la 6 ianuarie 19719. Reluând cea mai veche tradiţie eclezială şi ţinând cont şi de evoluţia istorică, au fost elaborate şi aprobate două forme de celebrare. Prima este destinată femeilor care, rămânând in saeculo, adică în condiţiile obişnuite de viaţă, sunt admise la consacrare de către episcopul diecezan. A doua este destinată călugăriţelor de comunitate în care ritualul este folosit cu voturi perpetue sau care în aceeaşi celebrare depun voturile perpetue şi primesc consecratio virginum.

9 Pontificale Romanum ex Decreto Sacrosancti Concilii Œcumenici Vaticani II instauratum auctoritate Pauli PP. VI promulgatum, Ordo Consecrations Virginum, Editio typica, Typis Polyglottis Vaticanis, Civitas Vaticana 1970.

12

Ecclesiae sponsae imago

7. În acest mod a regăsit recunoaştere eclezială explicită consacrarea feciorelnică a femeilor care rămân în propriul context obişnuit de viaţă, înrădăcinate în comunitatea diecezană adunată în jurul episcopului, în modalităţile vechiului Ordo virginum, fără a fi înscrise într-un institut de viaţă consacrată. Acelaşi text liturgic şi normele stabilite în el schiţează în elementele esenţiale fizionomia şi disciplina acestei forme de viaţă consacrată, al cărei caracter instituţional – propriu şi distinct de cel al institutelor de viaţă consacrată – a fost confirmat după aceea de Codul de Drept Canonic (can. 604). În mod asemănător, şi Codul Canoanelor Bisericilor Orientale a explicat posibilitatea ca în Bisericile orientale dreptul particular să constituie fecioare consacrate care mărturisesc public în lume castitatea „pe cont propriu”, adică fără legături de apartenenţă la un institut de viaţă consacrată (can. 570).

Drept consecinţă, în reorganizarea Curiei Romane, realizată prin Constituţia apostolică Pastor bonus, Ordo virginum a fost în cadrul competenţei Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică10. Şi Catehismul Bisericii Catolice11, reflecţia desfăşurată cu ocazia Sinodului Episcopilor dedicat temei „Viaţa consacrată şi misiunea sa în Biserică şi în lume” şi exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata12 (îndeosebi în nr. 7 şi în nr. 42) au contribuit la clarificarea situării ecleziale a lui Ordo virginum printre celelalte forme de viaţă consacrată, dând importanţă Ioan Paul al II-lea, Constituţia apostolică Pastor bonus (28 iunie 1988), 105.

11 Catehismul Bisericii Catolice, 922-924.

12 Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Vita consecrata (25 martie 1996).

10

Introducere

13

legăturii speciale care se stabileşte între fecioarele consacrate şi Biserica particulară şi universală.

Instrucţiunea A porni din nou de la Cristos: o reînnoită angajare a vieţii consacrate în mileniul al treilea13 a subliniat apoi exigenţa ca episcopul diecezan şi preoţimea sa să acorde o atenţie deosebită fecioarelor consacrate.

După aceea, Directoriul pentru slujirea pastorală a episcopilor Apostolorum Successores14, în continuitate cu tradiţia eclezială antică, a reafirmat că episcopul diecezan trebuie să aibă o grijă deosebită faţă de Ordo virginum, deoarece fecioarele sunt consacrate lui Dumnezeu prin mâinile sale şi sunt încredinţate îngrijirii sale pastorale.

8. De când s-a repropus în Biserică această formă de viaţă consacrată, s-a asistat la o adevărată reînflorire a lui Ordo virginum, a cărui vitalitate se manifestă în bogăţia pluriformă de carisme personale puse în slujba edificării Bisericii şi a reînnoirii societăţii după spiritul evangheliei. Fenomenul apare de mare relevanţă, nu numai prin numărul femeilor implicate, ci şi prin răspândirea sa în toate continentele, în foarte multe ţări şi dieceze, în zone geografice şi contexte culturale atât de diversificate.

Fără îndoială, la aceasta a contribuit traducerea ediţiei tipice latine a Ordo consecrationis virginum în cea mai mare parte a limbilor curente, îngrijită de respectivele conferinţe episcopale.

Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi SociViaţă Apostolică, Instrucţiunea Ripartire da Cristo. Un rinnovato impegno della vita consacrata nel terzo millennio (19 mai 2002), 19.

14 Congregaţia pentru Episcopi, Directoriul pentru slujirea pastorală a episcopilor Apostolorum Successores (22 februarie 2004), 104.

13

etăţile de

14

Ecclesiae sponsae imago

Numeroşi episcopi, cu propriul magisteriu şi cu acţiunea pastorală, au promovat şi susţinut Ordo virginum în diecezele lor, valorizând şi contribuţia fecioarelor consacrate înseşi, care s-au simţit chemate să reflecteze asupra propriei experienţe, asupra actualităţii acestei vocaţii în Biserică şi în lumea de astăzi şi asupra atenţiilor necesare pentru a le permite să se exprime după propria originalitate. Cu aceleaşi intenţii, unele conferinţe episcopale au elaborat pentru teritoriile lor criterii şi orientări comune pentru îngrijirea pastorală a Ordo virginum. În sinergie cu magisteriul şi acţiunea episcopilor diecezani, Scaunul Apostolic a menţinut o atenţie constantă faţă de Ordo virginum, punându-se în slujba Bisericilor particulare, în aşa fel încât să favorizeze renaşterea şi dezvoltarea acestei forme de viaţă după caracteristicile sale speciale.

9. Slujirea adusă comuniunii pe care Succesorul lui Petru o desfăşoară şi cu privire la Ordo virginum a asumat vizibilitate deosebită cu ocazia primelor două întâlniri internaţionale la Roma, unde s-au reunit fecioare consacrate provenind din numeroase ţări. De la sfântul Ioan Paul al II-lea, în 199515, şi de la Benedict al XVI-lea, în 200816, fecioarele consacrate au primit învăţături preţioase pentru a se orienta pe drumul lor.

O a treia întâlnire internaţională a avut loc în 2016, când fecioarele consacrate din toată lumea au fost trimise la Roma pentru a participa la zilele concluzive ale Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participantelor la Întâlnirea internaţională a Ordo virginum, la a 25-a aniversare a promulgării ritualului, Roma (2 iunie 1995).

16 Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participantelor la Congresul lui Ordo virginum despre tema „Fecioria consacrată în lume: un dar pentru Biserică şi în Biserică”, Roma (15 mai 2008).

15

Introducere

15

Anului Vieţii Consacrate convocat de Papa Francisc.

Sub conducerea Succesorului lui Petru, care a solicitat persoanele consacrate în toate formele de viaţă să redescopere fundamentele comune ale vieţii consacrate, a devenit evident cum înrădăcinarea caracteristică a lui Ordo virginum în Bisericile particulare se armonizează cu experienţa comuniunii pe care fecioarele consacrate o au în orizontul Bisericii universale, făcându-se părtaşe de unica misiune eclezială.

10. În ultimii ani, din mai multe părţi au venit la acest dicaster cereri de a oferi indicaţii care să orienteze acţiunea episcopilor diecezani în aplicarea normelor conţinute în Pontificalul Roman şi, implicit, amintite de can. 604 din Codul de Drept Canonic, precum şi în definirea unei discipline mai complete şi organice, care, pe baza principiilor comune din dreptul vieţii consacrate în diferitele sale forme, să se precizeze cu referinţă la particularităţile lui Ordo virginum.

Prezenţa reînnoită a acestei forme de viaţă consacrată în Biserică, a cărei reapariţie este aşa de strâns legată de evenimentul Conciliului al II-lea din Vatican, şi rapiditatea creşterii sale în atâtea Biserici particulare fac oportun să se corespundă acestor cereri, pentru ca în adaptarea necesară la diferitele contexte culturale să fie păstrată identitatea specifică a lui Ordo virginum.

Această Instrucţiune stabileşte principiile normative şi criteriile orientative pe care păstorii fiecărei dieceze şi Biserici particulare asimilate diecezei vor trebui să le aplice în îngrijirea pastorală a lui Ordo virginum.

După ce a schiţat fundamentul biblic şi elementele tipice ale vocaţiei şi mărturiei fecioarelor consacrate (Partea I), Instrucţiunea tratează configuraţia specifică a lui Ordo virginum în cadrul Bisericii particulare şi al Bisericii universale (Partea a II-a), pentru a se opri

16

Ecclesiae sponsae imago

după aceea asupra discernământului vocaţional şi a itinerarelor pentru formarea prealabilă consacrării şi formarea permanentă (Partea a III-a).