Să ne rugăm cu psalmistul, vol 1. Psalmii 1-25

SĂ NE RUGĂM CU PSALMISTUL I (PSALMII 1-25)

PR. CLAUDIU DUMEA

SĂ NE RUGĂM CU PSALMISTUL Volumul I Psalmii 1-25

Sapientia

Iaşi 2018

Imprimatur † Petru Gherghel episcop de Iaşi 14 septembrie 2018

Redactor: pr. dr. Ştefan Lupu Tehnoredactare, copertă: Iulian Gherghel

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DUMEA, CLAUDIU Să ne rugăm cu psalmistul / pr. Claudiu Dumea. Iaşi : Sapientia, 20186 vol.

ISBN 978-606-578-351-5 Vol. 1. : Psalmii 1-25. - 2018. - ISBN 978-606-578-354-6 2

© 2018 Editura SAPIENTIA Institutul Teologic Romano-Catolic Str. Th. Văscăuţeanu, 6 RO – 700462 Iaşi Tel. 0232/225228 Fax 0232/211476 www.editurasapientia.ro www.librariasapientia.ro e-mail: slupu@itrc.ro

CUPRINS Psalmul 1 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Psalmul 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23 Psalmul 3 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36 Psalmul 4 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49 Psalmul 5 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62 Psalmul 6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74 Psalmul 7 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87 Psalmul 8 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102 Psalmul 9-10 (9A) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116 Psalmul 11 (10) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132 Psalmul 12 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144 Psalmul 13 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154 Psalmul 14 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166 Psalmul 15 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176 Psalmul 16 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190 Psalmul 17 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201 Psalmul 18 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212 Psalmul 19 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225 Psalmul 20 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248 Psalmul 21 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 258 Psalmul 22 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 268 Psalmul 23 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283 Psalmul 24 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294 Psalmul 25 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 308 Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319

PSALMUL 1 Fericit este omul care nu intră în adunarea celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori, 2 ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi la Legea lui cugetă ziua şi noaptea!

3 El este ca un pom sădit lângă pâraie de apă, care dă rod la timpul potrivit şi ale cărui frunze nu se veştejesc; tot ce începe duce la bun sfârşit.

4 Nu sunt aşa cei răi, nu sunt aşa!

Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.

5 De aceea cei răi nu vor putea să-şi ţină fruntea sus la judecată şi nici păcătoşii în adunarea celor drepţi.

6 Domnul veghează calea celor drepţi, dar calea celor răi duce la pieire.

1

Acesta este primul psalm, „poarta de intrare prin care se pătrunde în lumea bogată a acestor mici poeme”, cum se exprimă Romano Guardini.

Primul cuvânt al acestui psalm în originalul ebraic începe cu prima literă din alfabetul ebraic, alef, iar ultimul cuvânt al psalmului se încheie cu ultima literă din alfabetul ebraic, tau. Prin aceasta, autorul vrea să spună că istoria omenirii şi a fiecărui om în parte este cuprinsă în textul acestui psalm. În lumina acestui psalm, fiecare se poate analiza şi îşi poate descoperi locul în care se situează în această viaţă şi apoi în veşnicie; sunt două căi, două destine, două tabere umane în permanentă

8

Să ne rugăm cu psalmistul

confruntare: cei buni, care sunt ca un pom roditor, şi cei răi, care sunt ca pleava spulberată de vânt. În Faptele Apostolilor îl găsim pe apostolul Pavel spunând aceste cuvinte în predica ţinută ascultătorilor din Antiohia Pisidiei: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru voi, copiii lor, înviindu-l pe Isus, după cum este scris în psalmul întâi: «Tu eşti Fiul meu, eu astăzi te-am născut»” (19,32-33).

De fapt, cuvintele citate de apostol nu sunt din Psalmul 1, ci din Psalmul 2, versetul 7. Să nu fi cunoscut sfântul Pavel psalmii? Să-i fi încurcat? Nu, este vorba de altceva. Primii doi psalmi au fost compuşi pentru încoronarea unui rege. Psalmul 1 era ca un manual de conduită pe care regele trebuia să-l cunoască spre a guverna cu înţelepciune. Textul iniţial era: „Fericit este regele care nu intră în adunarea celor răi, care îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului; el este ca un pom sădit lângă pâraie de apă”. Ulterior, locul regelui l-a luat omul: „Fericit este omul” ş.a.m.d. Psalmul 2 este un imn ce făcea parte din însăşi celebrarea, din liturgia încoronării regelui. Astfel, primii doi psalmi s-au contopit, au fuzionat şi ambii s-au numit Psalmul 1. De aceea, apostolul Pavel atribuie Psalmului 1 cuvinte care aparţin Psalmului 2. Şi acest psalm, ca şi ceilalţi, vorbeşte despre Cristos.

Scrie sfântul Augustin de Canterbury: Primus psalmus ad Christi pertinet sacramentum; ipse est enim perfectus vir qui numquam abiit in consilio impiorum (Psalmul 1 ţine de misterul lui Cristos; căci el este bărbatul desăvârşit care niciodată n-a intrat în adunarea celor răi). Sau, dacă a intrat în adunarea celor răi, mâncând cu vameşii şi păcătoşii, sub privirile scandalizate ale fariseilor, a intrat nu ca să comită păcatele lor, ci ca să ia asupra sa păcatele lor şi să le ispăşească.

Psalmul 1

9

„Fericit este omul!” (1) Fericirea despre care vorbeşte psalmistul nu constă în posesia unui bun pe care omul şi-l poate procura singur care l-ar putea pune la adăpost de neplăcerile vieţii. În esenţă, este o binecuvântare, un dar de ordin transcendent şi spiritual acordat celui care are un comportament moral şi religios exemplar. Este o participare la fericirea lui Dumnezeu însuşi, care creează totul în folosul celor pe care el îi creează, notează sfântul Ilariu.

Orice om doreşte fericirea: de aceea, acest prim psalm descrie cine este cu adevărat fericit. Cel dintâi fericit este Mântuitorul. Acest psalm se referă la el care este Mirele Bisericii sale (Eusebiu).

Qohelet ne spune ce înseamnă fericirea omului care nu se bucură de fericirea supranaturală care ne vine de la Dumnezeu: Dacă unui om i se nasc o sută de copii şi dacă trăieşte mulţi ani – oricât de multe ar fi zilele anilor săi –, totuşi sufletul lui nu se satură de bucuria… Toată truda omului este pentru gura lui şi totuşi sufletul lui nu se satură (6,3.7).

Această fericire o dă Dumnezeu omului „care nu intră în adunarea celor răi, nu zăboveşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori” (1).

Scaunul celor batjocoritori. Ar fi mai exact „scaunul sarcasticilor” sau „scaunul pe care tronează sarcasmul”. Sarcasmul e mult mai dureros decât batjocura.

Cuvântul „sarcasm” vine din greacă şi înseamnă a smulge carnea cuiva. Părinţii Bisericii îl văd aici pe Cristos ca victimă a sarcasmelor duşmanilor săi.

Marea înţelepciune (Cristos) este luată în râs, este batjocorită de fiii nebuniei. Batjocurile lor noi le-am citit. L-au scuipat în faţă, i-au dat lovituri şi palme. L-au îmbrăcat cu o mantie roşie, i-au pus pe cap o coroană de spini şi în

10

Să ne rugăm cu psalmistul mână o trestie; plecându-şi genunchii, îşi băteau joc de el, spunând: „Salut, Rege al iudeilor!” În faţa Celui Răstignit şi-au bătut joc încă şi mai tare: „Ei, tu care dărâmi Templul lui Dumnezeu şi îl reclădeşti în trei zile, salvează-te pe tine însuţi! Pe alţii i-a salvat, pe el nu se poate salva!

Dacă este Regele Israelului, să coboare acum de pe cruce şi vom crede în el” (Rupert de Deutz).

„El îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi la Legea lui cugetă ziua şi noaptea!” (2) Termenul ebraic pentru „a cugeta” este hagah, care indică acţiunea de a murmura, a recita în şoaptă, a şuşoti, a rumega, cum ziceau părinţii deşertului, cugetând asupra sensului cuvintelor. Nu este vorba deci de o reflecţie abstractă, platonică.

Imaginea se regăseşte în modul în care evreii pioşi recită şi astăzi textele sacre, mişcându-se din toate încheieturile, balansându-se în dreapta şi în stânga, în faţă şi în spate, şuşotind cuvintele pentru a le asimila. Meditând astfel cuvintele Legii, cu toată fiinţa sa, trup şi suflet, omul devine una cu Cuvântul pe care îl meditează, face tăcere în interiorul său pentru a asculta cuvântul lui Iahwe, iese, pentru a spune aşa, din universul său cotidian pentru a intra în universul sfinţeniei lui Dumnezeu.

Nu e ruşinos faptul că creştinii sunt atât de neglijenţi în studierea dumnezeieştilor Scripturi, în special a Evangheliei? Faptul că mulţi nu au citit-o niciodată şi că foarte mulţi îi cunosc foarte superficial conţinutul? Isus Cristos, în zilele ispitirii sale în pustiu, a ales hotărât voinţa lui Dumnezeu, refuzând oferta Satanei, recurgând la Scriptură: „Pleacă de la mine, Satană, căci scris este…” „El este ca un pom sădit lângă pâraie de apă, care dă rod la timpul potrivit şi ale cărui frunze nu se veştejesc” (3).

Pâraiele de apă sunt Tora, Legea Domnului. Cei care cugetă la ea ziua şi noaptea sorb din ea apa şi

Psalmul 1

11

aduc rod la timpul potrivit. Metafora derivă din episodul Genezei care ne vorbeşte despre pomii paradisului pământesc irigaţi de cele patru braţe ale unui râu uriaş care brăzdau grădina Edenului.

Imaginea arborelui plantat lângă cursul de apă este frecventă în Biblie: El este ca pomul plantat lângă apă, care îşi întinde rădăcinile pe mal; nu se teme când vine arşiţa, frunzele lui sunt verzi, în anul secetos nu se îngrijorează şi nu încetează să facă fructe (Ier 17,8).

Dumnezeu care locuieşte în templul din Ierusalim este izvorul de apă vie.

Lângă râu, pe malurile lui, de o parte şi de alta, vor creşte pomi pentru hrană. Frunza lor nu se va veşteji şi rodul lor nu se va termina; vor da rod în fiecare lună, pentru că apele lui ies din sanctuar: fructele lui vor fi pentru hrană şi frunzele lui pentru vindecare (Ez 47,12).

În literatura mesopotamiană, regele e comparat cu un pom falnic ce creşte pe timp de secetă pe pământul brăzdat de irigaţii. Dacă psalmul a fost compus pentru întronizarea unui rege în Israel, e posibil ca primul verset să fi sunat astfel: „Fericit regele care nu intră în adunarea celor răi…” La o remaniere ulterioară a psalmului, regele a fost înlocuit cu omul.

Pentru primele generaţii de creştini, pomul sădit lângă pâraiele de apă a fost fie Cristos, noul Adam, fie crucea, pomul vieţii sădit în noul paradis care este Biserica, fie creştinul irigat de apele botezului.

Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, este „pomul plantat pe malul apelor, pe care Tatăl l-a născut fără a se separa de el, încărcat cu roade, cu sevă puternică, cu vârful înalt, cu mlădiţe frumoase” (Asterios Sofistul).

12

Să ne rugăm cu psalmistul Remarcaţi cum psalmistul descrie în acelaşi timp şi apa şi crucea, căci iată ce vrea să spună: fericiţi sunt cei care, punându-şi speranţa în cruce, au coborât în apă… Noi coborâm în apă acoperiţi de păcate şi murdării, dar ieşim încărcaţi cu roade (Barnaba).

Domnul plantase un paradis spiritual, Biserica sfinţilor din vechime, patriarhi şi profeţi… Abraham, ce arbore frumos!... Isaac, ce arbore frumos!… În ceea ce îl priveşte pe noul Adam (Cristos), ce minunăţie! În el Duhul Sfânt a sădit paradisul său… Acest suflet a devenit el însuşi paradisul deliciilor lui Dumnezeu, cu pomul vieţii în mijlocul paradisului, dar şi cu pomul cunoaşterii binelui şi răului, altfel spus, cu tentaţiile infirmităţii pe care el le-a luat de la noi asupra sa (Rupert de Deutz).

Neîntrecut însă este comentariul făcut de sfântul Hipolit într-una din omiliile de Paşte: În locul lemnului (pomul oprit al paradisului), el plantează lemnul crucii. În locul mâinii păcătoase care odinioară se întinsese cu impietate, el îşi întinde cu pietate mâna sa imaculată, demonstrând astfel prin el însuşi că, într-adevăr, Viaţa atârnă de pom… Noi am mâncat din el şi nu vom muri.

Acest pom este pentru mine planta mântuirii veşnice.

Prin rădăcinile sale, eu mă înrădăcinez, prin ramurile sale, mă întind. Strălucesc prin roua sa, devin roditor prin suflarea sa care îmi aduce hrană. Mi-am fixat cortul la umbra lui, fugind de căldurile toride, am un adăpost acolo sub roua sa. Cresc sub frunzele lui, în roadele sale îmi găsesc bucuria desăvârşită şi culeg fără restricţie aceste roade care de la început îmi fuseseră destinate.

Pomul crucii îmi potoleşte foamea, îmi stinge setea; frunzele îmi acoperă goliciunea, căci ele sunt duh de viaţă.

Nu mai am nevoie de frunze de smochin (veşmântul cu care Domnul l-a acoperit pe Adam după ce acesta a păcătuit). Când mi-e teamă de Dumnezeu, pomul este protectorul meu, când mă clatin, el este sprijinul meu. dacă

Psalmul 1

13

lupt, el este premiul pe care vreau să-l dobândesc: el este trofeul meu, dacă ies învingător.

El este cărarea mea, calea cea strâmtă. El este scara lui Iacob, traseul îngerilor, care îl are în capăt cu adevărat pe Domnul.

Acest arbore imens care urcă de la pământ la cer este planta nemuritoare care se înrădăcinează pentru a fi mijlocitor între cer şi pământ. El susţine totul, duce în spate Universul, asigură unitatea Cosmosului, adună laolaltă omenirea risipită.

Prin legăturile invizibile ale Duhului Sfânt, el este inseparabil legat de Dumnezeu. Vârful acestui arbore atinge înălţimea cerului, picioarele lui dau soliditate pământului, braţele lui strâng fără limită suflarea însăşi a celor patru vânturi. Pretutindeni, el este totul în toţi.

În tradiţia creştină, începând deja cu sfântul Iustin, pomul din Psalmul 1 este lemnul crucii stropit cu sângele lui Cristos, pom care continuă să aducă roade pentru noi, fiind sădit lângă pâraiele apelor botezului.

Isus s-a rugat probabil zilnic acest psalm. El continuă să-l spună ori de câte ori noi îl spunem la rugăciune. În această privinţă, sfântul Augustin scrie: Acest psalm vorbeşte despre persoana Domnului nostru Isus Cristos, despre cap şi despre membre. Capul s-a născut din Maria, a murit şi a fost îngropat, dar apoi a înviat, s-a înălţat la cer şi acum şade la dreapta Tatălui, unde mijloceşte pentru noi. Cristos este capul nostru.

Noi suntem membrele sale.

Biserica întreagă, răspândită pe întregul pământ, este trupul lui, iar el este capul ei. Nu numai credincioşii care trăiesc astăzi, dar şi cei care au trăit înaintea noastră şi cei care vor trăi după noi, toţi, până la sfârşitul lumii, fac parte din acest trup al cărui cap s-a înălţat la cer. Noi cunoaştem, aşadar, şi capul şi trupul: capul este Cristos, trupul suntem noi.

14

Să ne rugăm cu psalmistul Prin urmare, dacă ni se întâmplă să-i ascultăm glasul, trebuie să-l recunoaştem ca fiind al capului şi al membrelor: pentru că tot ce a suferit el, am suferit şi noi în el; şi tot ce suferim noi, suferă şi el în noi. Căci, dacă suferă capul, se poate spune că mâna nu suferă? Sau, dacă suferă piciorul, putem spune că nu suferă şi capul? Când un membru al nostru suferă o durere oarecare, toate membrele se grăbesc să ajute membrul suferind.

Când Cristos suferea, eram noi cei care sufeream în el, dar acum el s-a înălţat la cer şi şade la dreapta Tatălui. Cu toate acestea, el continuă să sufere când Biserica suferă: tulburări ale acestei lumi, încercări şi nelinişti, care o purifică aşa cum se purifică aurul în foc.

Cristos uneşte, aşadar, capul şi trupul, de aceea în glasul lui noi îl recunoaştem pe al nostru şi în al nostru el îl recunoaşte pe al lui. Să ascultăm, aşadar, acest psalm auzindu-l pe însuşi Cristos vorbind”.

Psalmistul pune faţă în faţă două căi, două destine, două opţiuni fundamentale. Omul, fiind liber, face alegerea decisivă. În repetate rânduri, în Vechiul Testament, Dumnezeu a cerut omului să facă alegerea: Poporului acestuia să-i spui: „Aşa vorbeşte Domnul. Iată că vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii” (Ier 21,8). Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul… Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul.

Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi (Dt 30,15.19).

Simbolul celor două căi îl găsim în literatura popoarelor din cele mai vechi timpuri. Pe un mormânt egiptean de la Petosiris (secolul al IV-lea î. C.) găsim scrise aceste cuvinte: Te voi călăuzi pe calea vieţii, pe calea cea bună a celor care ascultă de Dumnezeu. Fericit este cel pe care inima îl îndeamnă să meargă pe ea. Cel care merge cu inima decisă pe drumul vieţii are rădăcini adânc înfipte în pământ.

Psalmul 1

15

Cel care are o profundă teamă de Dumnezeu este foarte fericit pe pământ.

Simbolismul celor două căi îl găsim şi pe buzele lui Isus.

Intraţi pe poarta cea strâmtă, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc (Mt 7,13-14).

Alături de simbolul celor două căi, psalmistul ne mai prezintă o imagine şi mai grăitoare: pomul roditor şi pleava.

Scriitorul A. Pronzato îşi imaginează o industrie a etichetelor, o fabrică de etichete şi un magazin în care se vând etichete pe care oamenii şi le aplică unii altora.

Se găsesc etichete de tot felul, pe care este scris: progresişti şi reacţionari, capete în nori şi capete pe umeri, credincioşi şi atei, infractori şi oameni respectabili, optimişti şi pesimişti, bătrâni şi tineri, virtuoşi şi păcătoşi, contestatari şi ascultători, prudenţi şi curajoşi, ai noştri şi duşmanii, buni şi răi, simpatici şi antipatici, cei care judecă cum judecăm noi şi cei care judecă altfel. Într-o bună zi, în magazinul de etichete intră un client ilustru: este însuşi Dumnezeu. Ar vrea să cumpere vreo 5-6 miliarde de etichete pe care să le lipească pe fruntea tuturor oamenilor. Vânzătorul îşi freacă mâinile de plăcere: om m-am făcut! Dar n-a făcut nicio afacere. Dumnezeu nu vrea decât două etichete: pom roditor şi pleavă. Numai că aceste etichete lipsesc cu desăvârşire din stoc.

Cel drept este ca un pom sădit lângă pâraie de apă. Întreaga istorie a omenirii se desfăşoară între doi pomi: este pomul vieţii, care domină grădina paradisului, despre care ne vorbeşte prima pagină a Bibliei (Gen 2,9), şi

16

Să ne rugăm cu psalmistul

pomul vieţii, despre care vorbeşte ultima pagină a Bibliei: „Celui care va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în paradisul lui Dumnezeu” (Ap 2,7).

Cu un pom roditor este asemănat omul drept şi de profetul Ieremia: Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui speranţă este în Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care îşi întinde rădăcinile spre râu. Nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde. În anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă roade (Ier 17,7-8).

Simbolul pomului roditor străbate întreaga Biblie şi îl găsim şi în literatura extrabiblică. Deosebit de frumos este textul unui imn (VIII) al călugărilor esenieni de la Qumran: Ai sădit o plantaţie de chiparoşi, de ulmi şi merişori, spre slava ta: pomi ai vieţii, lângă un misterios izvor, ascunşi între toţi pomii de lângă ape, în scopul de a face să odrăslească o mlădiţă pentru plantaţia veşnică, de a face să prindă rădăcini înainte de a odrăsli; îşi vor întinde rădăcinile către izvor; trunchiul se va adăpa la apele vii şi va bea din izvorul veşnic.

Însuşi Isus foloseşte simbolismul pomului: „Orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune” (Mt 7,17-18). Pomului solid i se opune pleava pe care o spulberă vântul. Ioan Botezătorul prevesteşte judecata pe care Mesia o va înfăptui atunci când va veni: „El are lopata în mână. Îşi va curăţa aria cu desăvârşire şi îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Lc 3,17). În antiteză cu cei drepţi sunt cei răi. „Nu sunt aşa cei răi, nu sunt aşa! Ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul” (4). Acest paralelism antitetic referitor la cei

Psalmul 1

17

buni şi la cei răi a fost una dintre temele favorite în mediul iudeo-creştin al Bisericii primare. Scrisoarea lui Barnaba îl prezintă astfel: Există două căi ale învăţăturilor şi faptelor: cea a luminii şi cea a întunericului; dar e o mare diferenţă între ele. În fruntea uneia stau îngerii lui Dumnezeu, călăuzele luminii; în fruntea celeilalte se află îngerii Satanei. Dumnezeu este stăpânul de la început, din veac şi până în veac; Satana, principele timpului prezent, favorizează nelegiuirea.

Spiritualitatea celor două căi era la mare cinste la esenienii de la Qumran.

Isus, în Evanghelie, consfinţeşte paralelismul antitetic: fiii luminii şi fiii întunericului, calea cea îngustă şi calea cea largă, poarta cea strâmtă şi poarta cea largă, de şapte ori „fericit” în Predica de pe Munte, de şapte ori „vai” adresat fariseilor şi cărturarilor. Paralelismul se găseşte şi în literatura profană antică, de pildă, la egipteni, în înţelepciunea lui Amenemope (sec. VI î.C).

Omul care nu-şi găseşte liniştea în templu este ca un copac care creşte într-o câmpie deschisă. Dintr-odată, îi cad frunzele şi îşi găseşte sfârşitul în atelierele de tâmplărie… Omul tăcut, cel care stă deoparte, dimpotrivă, este ca un copac care creşte într-o grădină: el înfloreşte, face rod dublu de fructe şi prosperă în prezenţa stăpânului său. Roadele sale sunt dulci, umbra sa plăcută şi sfârşitul său este să rămână în grădină.

Imaginea cu pleava se inspiră dintr-o scenă obişnuită în viaţa de la ţară. Vânturarea se face când suflă o adiere de vânt. După ce grâul este secerat, spicele sunt călcate în picioare de animale şi zdrobite. Vânturătorul aruncă în aer cu furca boabele amestecate cu paiele zdrobite şi cu pleava. Boabele de grâu, mai grele, cad la pământ, iar pleava, mai uşoară, este separată şi purtată de vânt. Cel rău are inconsistenţa, uşurătatea, uscăciunea, sterilitatea, nesiguranţa ca pleava vânturată.

18

Să ne rugăm cu psalmistul

Cu privire la pleava purtată ici-colo de vânt, sfântul Ieronim citează exemplul lui Cain, blestemat să fie rătăcitor pe faţa pământului. „De aceea, cei răi nu vor putea să-şi ţină fruntea sus la judecată şi nici păcătoşii în adunarea celor drepţi” (5).

Textul original ebraic, în loc de „nu vor putea să-şi ţină fruntea sus la judecată”, spune că nu vor putea să stea în picioare la judecată.

Soarta celor răi apare în antiteză cu soarta celor buni. Cei răi vor veni înspăimântaţi la numărătoarea păcatelor lor şi nelegiuirile lor îi vor acuza în faţă… Atunci cel drept va sta în picioare cu multă îndrăzneală în faţa celor care l-au făcut să sufere şi a celor care au dispreţuit chinurile lui (Înţ 4,20. 5,1).

Pom roditor şi paie, pleavă. Cuvintele acestui psalm ne invită la o analiză lucidă, personală, şi ne ajută să ne stabilim identitatea, să ne dăm un răspuns sincer: ce suntem? Pom roditor sau paie, pleavă?

Pomul este plantat. El îşi afundă rădăcinile în pământ.

Am putea zice că a încheiat o alianţă, s-a cununat cu pământul din care îşi trage hrana şi forţa. Acolo este locul său. Şi acolo va rămâne pentru totdeauna.

Desigur, vântul, furtuna nu-l cruţă. Dimpotrivă, în el lovesc cu toată furia, din toate părţile. Este scuturat cu violenţă, întors în toate părţile, zbuciumat, mutilat, cu vreo creangă ruptă. Dar rămâne în picioare la locul lui. În schimb, pleava, paiele nu sunt plantate. N-au rădăcini. Ele sunt pur şi simplu aruncate la pământ. Mereu la dispoziţia vântului, care se distrează cu ele, făcându-le să zboare în vârtej prin văzduh. Când ici, când colo, după capriciile vântului.

Psalmul 1

19

Un om, un creştin, trebuie să fie un pom care are rădăcini profunde, care are „rădăcina şi temelia puse în iubire” (Ef 3,17), cum se exprimă apostolul Pavel.

O asemenea persoană rămâne permanent în picioare, în ciuda vântului, furtunii ispitelor, încercărilor violente care o lovesc din toate părţile; şi e normal să o lovească, pentru a-i pune la încercare trăinicia, statornicia. Niciodată vântul nu loveşte într-un pai cu forţa cu care loveşte într-un copac. Copacul îşi realizează destinul său, destinul său de copac; destinul creştinilor nu este acela de a nu suferi din cauza vântului şi a arşiţei, ci de a aduce roade şi când lovesc în el vântul şi arşiţa (T. Riebel).

Cel drept, cel care este pom, şi nu pleavă, chiar dacă nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori, cum îl sfătuieşte psalmistul, nu are cum să nu fie ţinta ironiilor, sarcasmelor, glumelor proaste, a compătimirii umilitoare, a dispreţului celor batjocoritori. El rămâne însă neclintit, statornic. Cuvântul dat, promisiunea făcută, pentru el nu este vorbă goală. Alţii pot conta pe el. În primul rând, Dumnezeu poate conta pe el în orice moment. Şi dacă este puternic şi de neclintit, nu este fiindcă se încrede în forţele sale, ci pentru că îşi întinde rădăcinile adânci spre pâraiele de apă din care soarbe forţă şi vitalitate.

Pârâu de apă este Legea Domnului, în care îşi află plăcerea; este cuvântul lui Dumnezeu la care cugetă ziua şi noaptea; pâraie de apă sunt rugăciunea, tăcerea, sacramentele, contemplaţia, liturgia. Soarbe mereu din aceste pâraie de apă pentru a-şi putea păstra prospeţimea, spontaneitatea, tinereţea, libertatea, gustul permanentei reînnoiri şi mai ales ca să poată creşte, să nu rămână chircit, rahitic. El îşi dă seama că nu poate exista un blestem mai mare pentru un copac decât să se usuce.

20

Să ne rugăm cu psalmistul

Un copac uscat! Ce spectacol dezolant!

Este mereu acolo în picioare, dar e mort, prin el nu circulă viaţa, seva. Nu oferă nimănui nimic: nici frunze, nici flori, nici roade, nici un pic de umbră călătorului obosit.

Fericit este omul care este ca pomul răsădit lângă pâraiele de apă. Nu spune psalmistul: fericit va fi după moarte, ci este acum, în această viaţă. Fericirea pomului nu vine de undeva dinafară. El este un pom bun, aduce roade, este plin de viaţă, oferă ospitalitate sub ramurile lui şi face bucurie celor care se apropie de el.

Iată răsplata lui: este fericit pentru că existenţa lui are un sens, are o identitate, nu face de pomană umbră pământului, se realizează pe deplin şi are sentimentul propriei împliniri.

Dar un om, un creştin, poate să fie şi pleavă. Pleava este acolo unde este. De unde vine? Cine a aruncat-o acolo? Nu se ştie, nici ea nu ştie. A adus-o vântul. Pleava este o persoană uşoară ca pleava, superficială, nestatornică, nehotărâtă, fără viaţă interioară, fără profunzime, fără raporturi temeinice şi autentice, sincere, nici cu Dumnezeu, nici cu cei din jurul său, fără idei proprii, fără convingeri, fără iniţiative personale, incapabilă de a se angaja la ceva, refractară la orice risc, alergică la orice efort şi la orice sacrificiu. Uşor se entuziasmează, dar se descurajează imediat în faţa celei mai mici dificultăţi. E disponibilă la toate compromisurile şi se ia după toate ideile şi modele, după cum bate vântul. Are un crez spus cu gura, dar pe care îl dezminte cu conduita sa. Este o fiinţă nefericită, nemulţumită, veşnic îşi rumegă nemulţumirea. Este condamnată la sterilitate, se simte inutilă, nu produce roade, e fără sens în viaţă, fără identitate, exact ca şi pleava care nici măcar umbră pământului nu face. Ţi-e milă să o pedepseşti.

Psalmul 1

21

Nu este nevoie să pedepseşti pleava, căci pleava poartă în ea însăşi pedeapsa. Blestemul ei este tocmai acela de a fi pleavă. N-are rădăcini, de aceea marele duşman al persoanelor-paie este vântul, care o poartă de ici-colo, după bunul-plac.

Pleava societăţii, oameni de paie: sunt expresii umilitoare care se aplică oamenilor de nimic, consideraţi măturătura societăţii. Dar este o expresie şi mai umilitoare. Este cuvântul „paiaţă”. Se ştie ce este o paiaţă.

Este o pasăre sau un animal care în exterior pare viu.

Dar este numai în aparenţă. Este numai pielea, înăuntru are paie; este împăiat. Este umplut cu paie. Sfântul Augustin aplică acest cuvânt, paiaţă, preotului nevrednic, păcătos, dar ipocrit: în exterior este ireproşabil, execută perfect slujbele, rugăciunile, dar în interior, paie. Este o mască. Văzându-l îmbrăcat în haină clericală, făcând serviciile preoţeşti, te poţi înşela, poţi zice: este un preot ireproşabil. Nu, zice sfântul Augustin, nu este preot, este o sperietoare din acelea pe care le vezi în vii, puse să alunge păsările care vin să ciugulească strugurii. După cum pot exista preoţi-paiaţă, din nefericire, pot exista şi maici-paiaţă. Ce să spunem despre acele persoane care intră în viaţa consacrată şi apoi o părăsesc chiar având voturile definitive? Paie nestatornice, fără rădăcini, pe care vântul le-a purtat în mănăstire şi pe care tot vântul le-a zburat afară, şi până la moarte vor fi purtate de vânt în toate părţile, nu-şi vor găsi o identitate, un rost în viaţă, un loc fix, căci n-au rădăcini.

Ce se va întâmpla la judecată? Ne-o spune psalmistul: „Cei răi nu vor putea să-şi ţină fruntea sus la judecată şi nici păcătoşii în adunarea celor drepţi”. Nu vor putea să-şi ţină fruntea sus, unii traduc cu: nu vor putea să stea în picioare. Este tot acolo. Este normal: cum să

22

Să ne rugăm cu psalmistul

stea paiele în picioare, dacă paiele nu au picioare, nu au rădăcini? Cum să stea paiaţa în picioare, să-şi ţină fruntea sus, dacă nu are coloană vertebrală? Dacă înăuntru este umplută cu paie? Avem o singură viaţă, un singur destin pe care trebuie să ni-l făurim noi înşine. Şi ce pierdere iremediabilă ar fi să ratăm această unică şansă!

Străduiţi-vă să aveţi mereu rădăcinile lângă izvoarele de apă ale cuvântului lui Dumnezeu, ale rugăciunii, ale umilinţei, ale ascultării, ale iubirii, ca nu cumva după ce aţi fost roditoare în primii ani ai vocaţiei voastre să vă transformaţi mai târziu în pleavă spulberată de vânt, călcată în picioare de toţi şi dispreţuită de cei care v-au cunoscut.

Căci iată ce spune Talmudul – cartea sfântă evreiască –, comentând Psalmul 1: Adunarea celor răi este un rău pentru ei înşişi, un rău pentru lume. Adunarea celor buni este un bine pentru ei înşişi, un bine pentru lume. Risipirea celor răi este o binefacere pentru ei înşişi, o binefacere pentru lume. Risipirea celor buni este un rău pentru ei înşişi, este o nenorocire pentru lume.

Am adăuga aici: o nenorocire pentru Biserică. Căci este un lucru clar: prăbuşirea Bisericii după Conciliu, descreştinarea maselor se datorează în foarte mare măsură preoţilor, călugărilor, călugăriţelor dezertori, care s-au transformat din pomi sădiţi lângă pâraie de apă, în pleavă purtată de vânt.

Rugăciune Ajută-mă, Doamne, să urmez calea cea dreaptă trasată de Fiul tău şi să cuget neobosit, ziua şi noaptea, la Legea ta, pentru ca, prin harul tău, să cresc în virtute ca un copac plantat pe malul apelor, astfel încât la judecată să pot sta în picioare şi să-ţi pot prezenta roadele unei sfinţenii adevărate. Amin.