Ghid pentru o viata implinita by seneca

W I LLI A M B. I RV I N E

Ghid pentru o viață împlinită arta antică a bucuriei stoice

Traducere din limba engleză de Florin Tudose

Editura Seneca

Titlu original: A GUIDE TO THE GOOD LIFE. THE ANCIENT ART OF STOIC JOY de William B. Irvine First published in the United States of America by Oxford University Press 2008 First published in Great Britain by Penguin Books 2015 Copyright © 2009 by William B. Irvine

© Editura Seneca Lucius Annaeus, 2017, pentru ediția în limba română Redactor: Monica Narcisa Șerban Corector: Elena Bițu Ilustrații și copertă: Sasha Staicu Machetare: Mariana Răbîncă Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IRVINE, WILLIAM B. Ghid pentru o viaţă împlinită: arta antică a bucuriei stoice / William B. Irvine; traducere din limba engleză: Florin Tudose

Conţine bibliografie.

ISBN 978-973-87702-3-2

159.9

Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

În amintirea lui Charlie Doyle, care m-a învățat să f iu atent la drum chiar dacă nu conduc.

Mulțumiri

Pentru a scrie o carte nu este de ajuns doar autorul acesteia. Permiteți-mi, așadar, să mulțumesc câtorva persoane care au contribuit la realizarea acestei lucrări. Voi începe cu începutul și voi mulțumi Wright State University pentru asigurarea vacanței de dezvoltare profesională în timpul căreia a fost scrisă cea mai mare parte a acestei cărți. Mulțumesc, totodată, departamentului meu, pentru că mi-a permis să țin un curs despre filozofia greacă în toamna anului 2005, curs în cadrul căruia am avut prilejul să verific o versiune timpurie a lucrării de față. Mulțumesc celor care (adesea fără să intenționeze) au jucat un rol semnificativ în cadrul „programului meu de disconfort voluntar“, printre care Jim McCutcheon de la McCutcheon Music, Debbie Stirsman de la Inner Dance Yoga Center și prietenilor de la Greater Dayton Rowing Association, cu o mențiune specială pentru cei care au avut curajul de a vâsli pe locul din spate al bărcii mele: Judy Dryer, Chris Luhn și Michael McCarty. Îi mulțumesc, de asemenea, lui Michael, pentru că m-a ajutat să explorez lumea chinurilor muncii și pentru sugestiile valoroase în privința terminologiei folosite în capitolul 7 al cărții. Mulțumiri Cynthiei King, care a citit și comentat manu scrisul. Mulțumiri și lui Bill King, cel care, deși nu aderă la crezul stoic, a fost și este un model pentru stoicul din mine. Le datorez mulțumiri și numeroșilor anonimi care m-au ajutat să dau formă raționamentelor folosite în cartea mea. De asemenea, îi mulțumesc Cybelei Tom de la Oxford University Press pentru că a fost o moașă literară atât de răbdătoare și perseverentă. Și cel mai mare „mulțumesc“ merge către soția mea, Jamie, pentru că mi-a oferit timpul și, mai ales, spațiul de care am avut nevoie pentru a scrie această carte.

Ghid

PENTRU O VIAȚĂ ÎMPLINITĂ

arta antică a bucuriei stoice

Introducere

Un plan de viață

Ce vrei de la viață? S-ar putea să-mi spui că îți dorești un partener iubitor, o slujbă bună și o casă frumoasă, dar toate astea sunt de fapt doar o parte din lucrurile pe care vrei să le realizezi în viață. Eu te întreb ce vrei de la viață; o întrebare cât se poate de generală. Nu te întreb despre scopurile pe care ți le conturezi în timpul activităților tale zilnice, ci despre scopul vieții tale. Cu alte cuvinte, din tot ce urmărești în viața ta, care crezi că este cel mai valoros lucru? Mulți oameni au probleme să răspundă la această întrebare. Ei știu ce vor clipă după clipă și poate chiar decadă după decadă, dar nu au stat niciodată să se întrebe care este scopul principal al vieții lor. Și este, poate, de înțeles. Cultura noastră nu-i încurajează pe oameni să mediteze la asemenea subiecte, ci mai degrabă le oferă un torent neîntrerupt de distracții astfel încât oamenii să nu simtă nevoia de a gândi profund. Totuși, un scop general al vieții este principala componentă a filozofiei de viață. Cu alte cuvinte, dacă îți lipsește un scop general în viață, îți lipsește o filozofie coerentă de viață. Dar de ce este atât de importantă filozofia de viață? Deoarece în absența ei există riscul să trăiești greșit – în ciuda activităților tale și a tuturor diversiunilor plăcute de care te bucuri în viața ta, vei sfârși prin a duce o viață

I N T RO D U C ER E

neîmplinită. Altfel spus, e posibil ca, odată ajuns pe patul de moarte, să privești retrospectiv și să realizezi că ai ratat șansa de a trăi cu adevărat. În loc să-ți petreci viața urmărind ceva cu adevărat valoros, ai rătăcit, deoarece te-ai lăsat distras de feluritele baloane de săpun pe care viața le oferă din belșug. Să presupunem că reușești să descoperi care e principalul scop al vieții tale. Să presupunem și că ești capabil să exprimi în cuvinte de ce scopul suprem al vieții tale merită atins. Chiar și așa, nu ești scutit de riscul de a-ți irosi viața. Mai exact, dacă nu pui la punct o strategie eficace de atingere a scopului vieții tale, este foarte puțin probabil să reușești. Așadar, a doua componentă esențială a filozofiei de viață este strategia de atingere a scopului vieții. Strategia îți va arăta ce trebuie să faci, pas cu pas, în activitățile tale zilnice, pentru a-ți maximiza șansele de a obține ceea ce tu crezi că este valoarea supremă a vieții. Putem găsi cu ușurință experți care să ne ajute să ne gestionăm finanțele. O căutare rapidă pe internet ne dezvăluie o mulțime de contacte ale analiștilor financiari calificați. Aceștia sunt indivizi care ne pot ajuta să ne limpezim scopurile financiare: cât ar trebui, de exemplu, să economisim pentru pensionare? După ce înțelegem cu mai multă claritate care ne sunt scopurile financiare, tot ei ne pot consilia pentru a le și atinge. Să presupunem, mai departe, că suntem interesați de descoperirea unei strategii prin care să evităm să ne risipim nu atât finanțele, cât viața. Mai apoi putem căuta un expert care să ne ghideze: un filozof al vieții. Acest om ne poate ajuta să medităm asupra scopurilor noastre generale și să înțelegem care dintre ele merită efortul nostru. El ne va reaminti că este necesar să avem priorități, deoarece adesea

Un plan de viață

scopurile pot intra în conflict. Filozoful ne va ajuta să triem și să ierarhizăm diferitele scopuri din viața noastră. Vârful piramidei scopurilor va fi ocupat de ceea ce am numit scopul suprem al vieții: adică scopul pe care nu ar trebui să-l sacrificăm niciodată de dragul atingerii altor ținte. După stabilizarea ierarhiei scopurilor, tot filozoful e cel care ne ajută să gândim strategia de atingere a lor. Locul cel mai evident în care putem căuta un filozof este departamentul de filozofie al celei mai apropiate universități. Vom întâlni pe holurile facultăților filozofi specializați în metafizică, logică, politică, știință, religie și etică. Vom întâlni, pro babil, și filozofi specializați în filozofia sportului, filozofia feminismului și chiar și în filozofia filozofiei. Dar, excepție făcând cazurile în care ne aflăm într-o universitate aparte, nu vom găsi filozofi ai vieții în sensul la care mă refer eu aici. Lucrurile nu au stat întotdeauna astfel. Mulți dintre filozofii Antichității grecești și romane nu doar că au gândit că filozofiile vieții merită atenția noastră prin ele însele, dar au considerat că rațiunea de a fi a oricărui filozof este dezvoltarea filozofiilor vieții. Acești filozofi erau interesați, de obicei, și de alte dimensiuni ale filozofiei – logica, de exemplu – dar numai în măsura în care considerau că asta îi va ajuta să dezvolte mai mult filozofia vieții. Mai mult, filozofii antici nu-și păstrau descoperirile doar pentru ei și cercul lor restrâns de cunoscuți, ci obișnuiau să organizeze școli în care erau bine-veniți toți cei care doreau să dobândească o filozofie a vieții. Școli diferite ofereau sfaturi diferite celor care căutau să afle ce trebuie să facă pentru a duce o viață împlinită. Antistene, elev al lui Socrate, a întemeiat școala filozofiei cinice, care propovăduia stilul de viață ascetic. Aristip, un alt elev de-al lui Socrate,

I N T RO D U C ER E

a fondat școala cirenaică, propovăduind stilul de viață hedonist. În intervalul dintre aceste două extreme găsim, printre multe alte tipuri de școli, școala epicureică, școala sceptică și școala care ne interesează cel mai mult pe noi în discuția acestei cărți, cea stoică, fondată de Zenon din Cition. Filozofii asociați acestor școli nu știau ce este compromisul când venea vorba de interesul lor pentru filozofiile vieții. Epicur, spre exemplu, spunea: „Zadarnic este cuvântul unui filozof care nu vindecă nicio suferință omenească. Pentru că așa cum medicamentul care nu alungă suferințele trupului este fără folos, tot așa este și filozofia care nu alină suferințele minții“ *. Și, potrivit filozofului stoic Seneca, pe care îl voi menționa frecvent în paginile acestei cărți: „Cel care vine la un filozof, în fiecare zi are câte un folos: se va întoarce acasă ori mai sănătos, ori mai apropiat de vindecare“**. Cartea aceasta este scrisă pentru cei care caută o filozofie a vieții. În paginile ce vor urma, îmi voi concentra atenția asupra unei filozofii care m-a ajutat foarte mult și despre care cred că va fi utilă multor cititori: stoicismul antic. Filozofia stoică a vieții este veche, e adevărat, dar merită atenția oricărui individ din timpurile moderne care vrea să ducă o viață împlinită și cu sens – o viață bună, cu alte cuvinte. Așadar, cartea aceasta oferă sfaturi despre cum ar trebui oamenii să-și trăiască viața. Mai precis, voi oferi un model de conduită construit pe sfaturi stoice vechi de două mii de ani. E ceva ce colegii mei filozofi nu fac cu plăcere sau din proprie inițiativă, interesul lor în filozofie * Epicur, 54 ** Seneca, Scrisori către Lucilius, cap. 108.4

Un plan de viață

fiind în primul rând „academic“, cercetările lor fiind, să zicem așa, prioritar teoretice și istorice. Dimpotrivă, interesul meu față de stoicism este eminamente practic: scopul meu este să fac această filozofie să lucreze în viața mea și să-i încurajez și pe alții să o facă. Stoicii din Antichitate ar fi încurajat, bănuiesc, ambele abordări ale filozofiei lor, dar ar fi insistat să înțelegem că principalul motiv de studiu al stoicismului este punerea lui în practică. Trebuie să mai înțelegem ceva: deși este un curent filozofic, stoicismul conține o importantă componentă psihologică. Stoicii au observat că o viață tulburată de emoții negative – cum ar fi furia, anxietatea, frica, suferința și invidia – nu poate fi o viață bună. Stoicii au devenit, prin urmare, observatori atenți ai funcționării minții umane, ajungând printre cei mai eficienți psihologi ai lumii antice. Au dezvoltat tehnici de prevenire a emoțiilor negative și de combatere a lor atunci când prevenirea nu funcționează. Chiar și cititorii care nu au încredere în speculația filozofică ar trebui să se aplece puțin peste aceste tehnici. În definitiv, care dintre noi nu ar fi mulțumit de reducerea emoțiilor negative pe care le experimentăm zilnic? Deși am studiat filozofia de-a lungul întregii mele vieţi adulte, din nefericire am fost ignorant cu privire la stoicism, până de curând. Profesorii din facultate și liceu nu mi-au cerut niciodată să-i citesc pe stoici, iar eu, cu toate că sunt un cititor avid, nu am considerat niciodată necesar să-i citesc din proprie iniţiativă. Mai mult decât atât, nu am simțit niciodată nevoia să îmi dezvolt o filozofie de viață. M-am complăcut cu ceea ce pentru mulți reprezintă din oficiu o filozofie a vieții: anume a-ți petrece zilele căutând o combinaţie de bunăstare, statut social și

I N T RO D U C ER E

plăcere. Filozofia mea de viață a fost, cu alte cuvinte, ceea ce doar cu multă îngăduință putem numi o formă mai luminată de hedonism. Însă după ce am trecut de vârsta de cincizeci de ani, circumstanțele au favorizat întâlnirea mea cu stoicismul. Prima întâmplare de acest fel a fost publicarea romanului A Man in Full *, de către scriitorul Tom Wolfe. Unul dintre personajele romanului descoperă accidental scrierile filozofului stoic Epictet și începe să-i adopte filozofia. Povestea romanului m-a intrigat și m-a contrariat deopotrivă. După alți doi ani am început să mă documentez pentru o carte despre dorință. Ca parte din munca mea de cercetare, am studiat modalitățile de control a dorinței inventate de oameni de-a lungul timpului. Am început prin a verifica ce au avut de spus despre dorință religiile, printre care creștinismul, hinduismul, taoismul, sufismul și budismul (în special budismul zen). Am continuat cu analiza sfaturilor pentru controlarea dorinței oferite de filozofi, doar pentru a descoperi că sunt puțini cei care au gândit asemenea sfaturi. Dintre aceștia, cei mai proeminenți au fost filozofii greci: epicureicii, scepticii și stoicii. Cercetarea pe care am întreprins-o pe subiectul dorinței a avut și o motivație secundară. Am fost dintotdeauna curios să aflu mai multe despre budismul zen și mi-am imaginat că studiul aprofundat al acestei religii în cadrul proiectului meu despre dorință mă va converti întru totul. Dar am aflat, spre marea mea surprindere, că stoicismul și budismul au anumite aspecte comune. De pildă, ambele subliniază importanța meditării la natura * Roman apărut în 1998 la Editura Farrar, Straus & Giroux, New York (n.red.)

Un plan de viață

trecătoare a lumii și importanța stăpânirii dorinței, în măsura în care acest lucru este posibil. Ambele ne sfătuiesc să căutăm liniștea sufletească, oferindu-ne indicii despre cum să o găsim și să o facem să dureze. În cele din urmă, am realizat că stoicismul se potrivește mai bine minții mele analitice decât budismul. Prin urmare și spre supriza mea, m-am trezit cochetând cu gândul de a deveni un practicant nu al budismului zen, ci al stoicismului. Înainte să încep cercetarea pe subiectul dorinței, stoicismul nu era pentru mine un candidat la titlul de filozofie a vieții, dar pe măsură ce i-am citit pe stoici, am descoperit că aproape tot ce credeam că știu despre ei era fals. La început, știam că dicționarele definesc substantivul comun stoic ca fiind „o persoană aparent indiferentă la sau neinfluenţată de bucurie, suferință, plăcere sau durere“ *. Mă așteptam, de aceea, ca filozofii din şcoala stoicismului să fie şi ei tot stoici, în sensul definiţiei de dicţionar – adică niște indivizi reprimați emoțional. Dar am descoperit curând că stoicii nu căutau să purifice viaţa de toate emoţiile, ci doar de emoţiile negative. Citind operele stoicilor, am descoperit că aceștia au fost indivizi senini și cu o perspectivă optimistă asupra vieții (deși și-au petrecut mult timp gândindu-se la toate lucrurile rele care li s-ar fi putut întâmpla), pe deplin capabili să se bucure de plăcerile vieții (dar atenți, totodată, la capcana sclaviei plăcerilor). Am constatat, de asemenea, spre surpriza mea, că prețuiau bucuria de-a trăi; și cu adevărat, conform lui Seneca, filozoful stoic caută să afle „cum poate urma spiritul mereu un curs uniform şi favorabil, cum poate fi binevoitor cu sine însuşi şi cum îşi poate privi cu bucurie * American Heritage Dictionary of the English Language, a treia ediţie

I N T RO D U C ER E

condiţia“*. Tot Seneca afirmă că cel care aplică în viața sa principiile stoicismului „este în mod necesar urmărit, fie că vrea sau nu, de o veselie necontenită şi de o adâncă bucurie, care vine de undeva din adânc, de vreme ce îşi găseşte plăcere prin propriile resurse şi nu doreşte plăceri mai mari decât plăcerile sale interioare“**. În acelaşi sens filozoful stoic Musonius Rufus ne spune că oricine trăiește în acord cu principiile stoicismului simte „dispoziția voioasă și fericirea calmă“ care decurg firesc din el***. Stoicii nu erau indivizi pasivi, resemnați în postura de victime neputincioase ale abuzurilor şi nedreptăţii, ci oameni implicați pe deplin, luptând cu îndârjire pentru o lume mai bună. Să ne gândim, de pildă, la Cato cel Tânăr (care, deși nu a contribuit cu nicio lucrare la curentul stoicismului, a trăit după principiile acestuia în aşa măsură încât Seneca îl considera un stoic desăvârşit)****. Îmbrățișarea stoicismului nu l-a împiedicat pe Cato să lupte cu eroism pentru restaurarea Republicii romane. La rândul său, Seneca se pare că era extraordinar de energic în acțiunile sale: nu era doar filozof, ci și dramaturg de succes, consilier al Împăratului și echivalentul din secolul I al bancherului de investiții de azi. Marcus Aurelius a fost filozof stoic, dar și unul dintre cei mai mari împăraţi din câți a avut Imperiul Roman. Cu cât îi citeam mai mult pe stoici, cu atât creştea admiraţia mea pentru ei. Erau curajoși, temperați, rezonabili și aveau autodisciplină – calități pe care mi-ar plăcea să le dețin la rândul meu. Credeau, de * Seneca, Despre liniştea spiritului, cap. 2.4 ** Seneca, Despre viaţa fericită, cap. 4.4 *** Musonius, Lectures, 17, 2 **** Seneca, Despre fermitatea înţeleptului, cap. 2, 1-2

Un plan de viață

asemenea, că este important să fim responsabili și să îi ajutăm pe semenii noștri – valori pe care le împărtășesc. În cercetarea mea asupra dorinței, am descoperit că majoritatea gânditorilor susțin că este puțin probabil să putem trăi o viață împlinită și cu sens atâta vreme cât nu ne temperăm dorințele. Aceiași gânditori sunt de acord că o metodă eficientă de a ne controla tendința permanentă de a vrea mai mult constă în a ne convinge pe noi înșine să ne dorim ceea ce avem deja. Mi s-a părut că întrevăd aici un mare adevăr, dar am rămas cu o nedumerire asupra modalității exacte de a reuși asta. Stoicii, după cum cu încântare am descoperit ulterior, au un răspuns pentru această dilemă. Ei au dezvoltat o tehnică relativ simplă, prin a cărei practică oricine poate fi împăcat, fie și doar pentru o perioadă limitată, cu el însuși și cu viața sa, indiferent de ingredientele respectivei vieți. Cu cât îi studiam mai mult pe stoici, cu atât eram mai fascinat de filozofia lor. Dar când am încercat să împărtășesc proaspătul meu entuziasm pentru stoicism cu cei din jurul meu, am constatat repede că nu fusesem singur în aprecierea greșită a acestei filozofii. Prietenii, rudele, ba chiar și profesorii de la universitate păreau să creadă cu toții că stoicii au fost niște indivizi al căror unic scop era suprimarea emoțiilor și care, drept urmare, au trăit vieți pasive și cenușii. Asta m-a făcut să înțeleg că stoicii sunt victimele unei neînțelegeri, una pe care eu însumi o alimentasem până de curând. Doar pentru acest lucru și aș fi avut motivația necesară conceperii unei cărți despre stoici – una care să clarifice lucrurile – dar, cum se întâmplă adesea, am ajuns la o motivație secundară, chiar mai intensă decât prima. După ce le-am citit scrierile, am început, mai degrabă timid și

I N T RO D U C ER E

experimental, să îmi asum filozofia lor în viața mea de zi cu zi. Experimentul meu a avut suficient de mult succes cât să mă conving că trebuie să împărtășesc cu întreaga lume din descoperirile mele, cu speranța că și alți oameni vor beneficia de pe urma studierii stoicilor și adoptării filozofiei lor de viață. Cititorii vor dori să știe, desigur, ce anume implică practica stoicismului. În Grecia și Roma antică, cel ce dorea să practice stoicismul avea la dispoziție o școală a stoicilor, dar astăzi nu mai există asemenea școli. Ca alternativă, omul modern poate să consulte scrierile stoicilor, dar va descoperi că multe dintre ele – în special cele ale stoicilor greci – sunt azi dispărute. Mai mult, citind scrierile rămase, va descoperi că, deși stoicii discută pe larg despre filozofia lor, ei nu oferă un plan de asimilare, adică tocmai ce caută un novice. Provocarea mea în conceperea acestei cărți a fost întocmirea unui astfel de plan din elemente disparate, colectate din toate scrierile stoicilor. Deși cartea de față oferă sugestii detaliate pentru cei ce vor să devină stoici, permiteți-mi să descriu acum, pe scurt, câteva linii directoare pentru oricine vrea să adopte stoicismul ca filozofie personală de viață. Dacă vrem să devenim stoici, trebuie să ne reevaluăm scopurile în viață. Va trebui, în special, să-i credem pe stoici atunci când ne spun că multe dintre lucrurile pe care le dorim – în primul rând faima și averea – nu merită efortul nostru. În schimb, ne vom îndrepta atenția către dobândirea liniștii sufletești și a ceea ce stoicii numesc virtute. Vom descoperi că stoicii aveau o cu totul altă noțiune despre virtute decât avem noi astăzi. Vom descoperi și că liniștea interioară despre care vorbeau stoicii nu are nimic de-a face

Un plan de viață

cu amorțirea indusă de ingestia unui medicament modern; nimic în comun, cu alte cuvinte, cu starea de zombie pe care mulți o experimentează azi. Stoicii vorbesc despre o stare lipsită de emoții negative, cum sunt furia, suferința, anxietatea și frica, dar încărcată de emoții pozitive – bucurie, în primul rând. Vom studia diversele tehnici psihologice de obținere și păstrare a liniștii dezvoltate de către stoici și vom aplica aceste tehnici în viața de zi cu zi. Spre exemplu, vom învăța să facem distincția între ce putem și ce nu putem controla, astfel încât să ajungem să nu ne mai îngrijorăm în privința celor aflate în afara controlului nostru, ci mai degrabă să ne concentrăm asupra lucrurilor pe care le putem controla. Vom afla că ceilalți ne pot perturba cu multă ușurință liniștea și vom aplica strategii stoice pentru a preveni asta. În cele din urmă, vom deveni observatori mai atenți ai propriilor vieți. Ne vom studia în activitățile noastre zilnice și vom medita ulterior asupra celor observate; vom căuta să identificăm sursele neplăcerilor din viețile noastre și ne vom gândi la cum pot fi ele evitate. Practica stoicismului va fi solicitantă, dar asta e valabil pentru toate filozofiile autentice de viață. Chiar și „hedonismul luminat“, presupune efort. Marele scop al vieții unui hedonist luminat este maximizarea plăcerii pe care o poate obține din experiențele vieții. Pentru a practica filozofia sa, hedonistul va petrece un timp descoperind, explorând și ierarhizând sursele de plăcere, căutând, totodată, să înțeleagă ce efecte secundare nedorite există în calea sa către plăcere. După această etapă, hedonistul luminat va dezvolta propriile strategii de maximizare a plăcerii experimentate (hedonismul neluminat, în care o

I N T RO D U C ER E

persoană caută satisfacție imediată fără să-și gândească acțiunile, nu este, după părerea mea, o filozofie de viață coerentă). Efortul pe care îl necesită practica stoicismului este probabil mai mare decât cel solicitat de practica hedonismului luminat, dar mai redus decât, să zicem, cel depus în practica budismului zen. Practicantul budismului zen trebuie să mediteze, un exercițiu ce consumă timp și ce poate fi (în unele forme) foarte epuizant, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Spre deosebire de budismul zen, stoicismul nu presupune alocarea unor intervale mari de timp în care să „facem stoicism“. Acesta pretinde în schimb o reflectare periodică asupra vieții, dar perioadele de reflecție pot fi momente aleatorii ale zilei, cum ar fi minutele petrecute în trafic sau – și asta era recomandarea lui Seneca – clipele în care stăm întinși în pat și așteptăm să vină somnul. Pe cititorii care cântăresc „costurile“ asociate practicii stoicismului sau ale altor filozofii de viață, îi avertizez că există și costuri asociate nepracticării unei filozofii de viață. Am pomenit mai sus deja un asemenea cost: riscul de a-ți petrece viața urmărind lucruri lipsite de valoare și de a o irosi, așadar. Probabil că unii cititori se întreabă în punctul în care am ajuns dacă nu cumva practica stoicismului este incompatibilă cu credințele lor religioase. Cele mai multe religii nu intră în contradicție cu stoicismul. Creștinii, în special, vor descoperi că religia lor rezonează destul de mult cu doctrina stoică. Vor împărtăși, spre exemplu, dorința de a accede la liniștea sufletească, deși creștinii o vor numi pace. Vor aprecia dezideratul lui Marcus Aurelius

Un plan de viață

de a iubi neamul omenesc*. Și când vor întâlni observația lui Epictet asupra distincției dintre lucrurile pe care le putem schimba și cele pe care nu le putem schimba, cu îndemnul de a ne concentra pe cele dintâi, creștinii își vor aminti de „rugăciunea seninătății“, atribuită adesea teologului Reinhold Niebuhr.** Acum că am lămurit anumite detalii, pot să afirm și că e cu putință ca cineva să fie simultan agnostic și stoic practicant. Conținutul acestei cărți e structurat în patru secțiuni. În prima parte, vă povestesc despre nașterea filozofiei stoice. Veți vedea că, deși cei mai mulți filozofi moderni își consumă timpul cu dezbateri esoterice, cei mai mulți filozofi din Antichitate aveau ca scop principal ajutarea oamenilor obișnuiți să ducă vieți mai bune. Stoicismul, după cum vom afla împreună, a fost una dintre cele mai populare și de succes școli antice de filozofie. În partea a doua și în cea de-a treia explic cum putem deveni practicanți ai stoicismului. Voi începe prin a descrie tehnicile psihologice pe care stoicii le-au dezvoltat în scopul obținerii și păstrării liniștii interioare. Apoi vorbesc despre recomandările stoicilor în privința luptei cu stresul cotidian: cum ar trebui, spre exemplu, să răspundem la insulte. S-au schimbat multe în ultimele două milenii, dar psihicul uman nu s-a modificat chiar atât de mult. Acesta e motivul pentru care cineva care trăiește în secolul XXI poate beneficia de pe urma sfaturilor pe care filozofii precum Seneca le ofereau romanilor din primul secol al erei noastre. * Marcus Aurelius, VII.31 ** Textul rugăciunii este: „Doamne, dă-mi te rog seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciunea de a ști să le deosebesc între ele“ (n.red.).

I N T RO D U C ER E

În fine, în partea a patra a cărții voi lua apărarea stoicismului în fața criticilor săi și voi reevalua psihologia stoică în lumina descoperirilor științei moderne. La finalul cărții, voi împărtăși câteva descoperiri personale din practica stoicismului. Colegii mei academicieni ar putea fi interesați de scrierea mea; ar putea, spre exemplu, să fie curioși de interpretarea pe care o ofer unor afirmații ale stoicilor. Însă publicul meu țintă e format din oamenii obișnuiți care își fac griji că nu trăiesc așa cum ar putea să o facă. Îi includ aici și pe cei care au înțeles că le lipsește o filozofie de viață și care, prin urmare, se luptă cu activitățile lor zilnice: munca lor de azi o anulează pe cea de ieri. Îi includ aici și pe cei care dețin o filozofie de viață, dar își fac griji că filozofia lor e cumva defectuoasă. Am scris această carte cu o singură întrebare în minte: dacă stoicii Antichității și-ar fi propus să scrie un ghid pentru oamenii secolului XXI – o carte care să ne învețe cum să trăim o viață împlinită – cum ar fi arătat această carte? Paginile ce urmează sunt răspunsul meu la această întrebare.

I EVOLUȚIA STOICISMULUI

Filozofia începe să fie interesată de viață

Într-un anumit sens, probabil că filozofi au existat dintotdeauna. Acei indivizi care nu doar au pus întrebări – cum ar fi: care este originea lumii, care este originea omului, de ce există curcubeu? – dar au îndrăznit și să problematizeze răspunsurile. Când li s-a spus, de exemplu, că lumea e făcută de zei, acești proto-filozofi au înțeles că un asemenea răspuns nu lămurește întrebarea până la capăt. Așa că au continuat, întrebând de ce au făcut zeii lumea, cum au făcut-o și – întrebarea cea mai impertinentă – cine i-a făcut pe zei? Oricum și oricând ar fi început, gândirea filozofică a cunoscut un uriaș salt înainte în secolul al șaselea î.e.n. Atunci au trăit și gândit Pitagora (570–500 î.e.n.) în Italia; Thales (636–546 î.e.n.), Anaximandru (641–547 î.e.n.) și Heraclit (535–475 î.e.n.) în Grecia; Confucius (551–479 î.e.n.) în China și Buddha (563–483 î.e.n.) în India. Nu este limpede nici astăzi dacă acești indivizi au descoperit filozofia independent unii față de ceilalți; cum nu este limpede nici în ce direcție s-a propagat influența filozofică, dacă s-a răspândit în vreuna. Biograful grec Diogene Laertios ne oferă, în secolul al treilea e.n., o istorie accesibilă (dar nu și credibilă în totalitate) a zorilor filozofiei. Conform acestuia, filozofia vestică timpurie a cunoscut două ramuri*. Prima – pe care * Diogene Laertios, Introducere, IX–X

EVO LU Ț I A S T O I C I S M U LU I

o numește ramura italiană – a început cu Pitagora. Urmărind diverșii succesori ai lui Pitagora, ajungem în cele din urmă la Epicur, fondatorul unei școli de filozofie rivale stoicismului. Cealaltă ramură – numită ionică de Diogene – a debutat cu Anaximandru, care a fost maestrul lui Anaximene, care a fost maestrul lui Anaxagora, care a fost maestrul lui Arhelau, care, în fine, a fost maestrul lui Socrate (469–399 î.e.n.). Socrate a trăit o viață remarcabilă. A avut parte și de o moarte remarcabilă: a fost judecat pentru coruperea tinerilor atenieni, dar și pentru alte acuzații false, găsit vinovat de către concetățeni și condamnat la moarte prin otrăvire cu cucută. Ar fi putut evita moartea dacă implora mila curții sau dacă fugea din cetate după aflarea sentinței. Dar principiile sale filozofice nu i-au permis asemenea acțiuni. După moartea sa, mulți dintre discipolii săi au continuat să practice filozofia, atrăgând alți discipoli la rândul lor. Platon, cel mai cunoscut dintre elevii lui Socrate, a întemeiat școala filozofică cunoscută sub numele de Academia, Aristip a întemeiat școala cirenaică, Euclid pe cea megarică, Phaidon pe cea din Eleia, iar Antistene școala cinică. Activitatea filozofică a cunoscut un adevărat avânt după Socrate. Cum de s-a produs această explozie de interes față de filozofie? Parțial, ea s-a întâmplat deoarece Socrate a știut să modifice obiectul curiozității filozofice. Înainte de Socrate, filozofii erau interesați în primul rând de explicarea lumii fizice și de studiul descriptiv al fenomenelor sale – ceea ce azi numim știință. Socrate a studiat în tinerețe științele, dar a abandonat această cale pentru a-și concentra atenția asupra condiției umane. În cuvintele oratorului, omului politic și filozofului roman

F iloz ofia începe să fie interesată de viață

Cicero, Socrate a fost „primul care a întors filozofia din ceruri, a adus-o în cetate, a introdus-o în casele oamenilor și a forțat-o să pună întrebări legate de viață și moralitate, despre bine și rău“ *. Clasicistul Francis MacDonald Cornford descrie în termeni similari importanța lui Socrate în dezvoltarea filozofiei: „Filozofia presocratică debutează… cu descoperirea Naturii; filozofia socratică începe cu descoperirea sufletului omenesc“**. Ce ne impresionează la Socrate chiar și la douăzeci și patru de secole după moarte? Nu descoperirile sale filozofice; concluziile sale filozofice au fost, la urma urmei, cu precădere pesimiste: el ne-a arătat ce nu voiam să știm. Suntem impresionați mai degrabă de modul în care Socrate a permis speculațiilor sale filozofice să-i influențeze viața. Într-adevăr, cum remarca filozoful Luis E. Navia, „cu Socrate, poate mai mult decât cu oricare alt mare filozof, suntem în compania unui om care a fost capabil să introducă în viața sa preocupările teoretice și speculative, în contextul activităților cotidiene“. Navia îl descrie ca pe „un adevărat model de activitate filozofică deopotrivă în gând și faptă“***. Putem presupune că o parte din cei atrași de Socrate au fost impresionați în primul rând de speculațiile sale, iar o altă parte de stilul de viață. Platon face parte din primul grup; în Academia sa, el a fost interesat mai mult de explorarea teoriei filozofice și mai puțin de diseminarea sfaturilor de viață. Antistene, spre deosebire de Platon, a fost impresionat mai cu seamă de felul în care Socrate a știut să-și trăiască viața; școala cinică pe care a fondat-o a evitat * Cicero, V.10 ** Cornford, 5 *** Navia, I

EVO LU Ț I A S T O I C I S M U LU I

filozofia teoretică, concentrându-se în schimb pe consilierea cetățenilor care își doreau o viață împlinită. Pare că în momentul morții Socrate s-a despărțit în două, Platon moștenind interesul pentru teorie, iar Antistene preocuparea de a trăi o viață împlinită. Ar fi fost minunat dacă cele două zone ale filozofiei ar fi înflorit egal în următoarele milenii, oamenii beneficiind la fel de mult de pe urma teoretizării filozofice, cât și a aplicațiilor filozofiei în viață. Din nefericire însă, deși latura teoretică a înflorit, cea practică s-a pierdut. Într-o guvernare despotică, cum a fost cea din Persia antică, abilitățile de scriere, citire și calcul aritmetic erau importante pentru oficiali, însă nu la fel de importantă era abilitatea de convingere. Oficialitățile dădeau ordine și supușii le respectau. În Grecia și Roma, pe de altă parte, apariția democrației a creat oportunități de carieră în politică și drept pentru cei capabili să-i convingă pe alții de adevărul ideilor lor. Acesta a fost unul dintre motivele serioase pentru care părinții greci și romani cu dare de mână căutau profesori care să-i ajute pe copiii lor să-și dezvolte capacitățile persuasive, după ce aceștia terminau ciclul secundar de școală. Părinții apelau uneori la serviciile unui sofist, un profesor al cărui scop era să îl învețe pe elev să se impună în dezbateri. Pentru asta, sofiștii practicau diferite tehnici de persuasiune, din cele ce fac apel la rațiune, dar și din cele ce fac apel la emoții. În primul rând, ei își învățau elevii că este posibil să poți argumenta pentru sau împotriva oricărei propoziții. Pe lângă educarea abilităților argumentative, sofiștii lucrau și la dezvoltarea abilităților de exprimare ale

F iloz ofia începe să fie interesată de viață

elevilor, astfel încât aceștia să poată comunica eficient argumentele gândite. Ca alternativă la sofiști, părinții puteau să apeleze la un filozof. Asemenea sofiștilor, filozofii se îndeletniceau cu predarea tehnicilor persuasive, dar spre deosebire de sofiști, aceștia evitau apelul la emoții. Și tot spre deosebire de sofiști, filozofii considerau că, pe lângă tehnicile de persuasiune, elevii lor trebuie să învețe și cum să trăiască bine. Drept urmare, după cum notează istoricul H.I. Marrou, învățăturile lor insistau „asupra aspectului moral al educației, asupra formării personale, a vieții interioare“*. Discipolii își însușeau de la învățători o filozofie de viață: erau învățați care sunt lucrurile ce merită urmărite în viață și care e cea mai bună cale de accesare a acestora. Dintre părinții care căutau să le ofere copiilor o educație filozofică, unii angajau filozofi care să fie, totodată, tutori ai copiilor și să locuiască împreună cu ei. Aristotel, spre exemplu, a fost angajat de Filip al Macedoniei să-i fie tutore lui Alexandru, cel care ulterior avea să devină Alexandru cel Mare. Părinții care nu își permiteau un tutore privat își trimiteau fiii – dar probabil nu și fiicele – la o școală de filozofie. După moartea lui Socrate, aceste școli au devenit o constantă importantă a culturii ateniene, răspândindu-se și în Roma după ce societatea romană a intrat sub influența culturii ateniene, în secolul al doilea î.e.n. Astăzi nu mai există școli de filozofie, și e păcat. E adevărat, filozofia este încă predată în școli – mai exact în cadrul departamentelor de filozofie ale universităților – dar rolul cultural al departamentelor de filozofie e departe de * Marrou, vol. 1, p. 111

EVO LU Ț I A S T O I C I S M U LU I

rolul pe care îl jucau școlile antice de filozofie. În primul rând, cei ce se înscriu la cursurile de filozofie sunt rareori motivați de dorința de a dobândi o filozofie de viață; majoritatea dintre ei ajung acolo, mai curând, deoarece cineva le-a spus că altfel nu vor promova. Și chiar dacă ar căuta o filozofie de viață, le-ar fi foarte greu să o găsească în sălile de curs ale celor mai multe dintre universități. Școlile de filozofie au dispărut azi, dar nevoia oamenilor de a găsi o filozofie de viață e la fel de vie ca întotdeauna. Se pune întrebarea – unde o pot găsi? Dacă o vor căuta în departamentele de filozofie ale universităților, vor fi dezamăgiți, cum am spus. Poate la bisericile din comunitatea lor? Preoții le vor spune ce trebuie să facă pentru a fi oameni buni, adică ce să facă pentru a fi persoane morale. Vor fi instruiți să nu fure, să nu spună minciuni și (în unele religii) să nu facă avort. Tot preotul e cel care le va explica ce trebuie să facă pentru a-și asigura o viață de după bună: trebuie să participe regulat la ceremoniile religioase, să se roage și (în unele religii) să dea a zecea parte din avuție săracilor. Dar dincolo de asta, preotul va avea puține de spus despre ce se poate face pentru a duce o viață bună. Într-adevăr, cele mai multe religii, după ce își educă enoriașii cu privire la imperativele morale și la dobândirea vieții de apoi, îi lasă pe aceștia să hotărască singuri care sunt lucrurile care merită urmărite în viață. Aceste religii nu văd nimic în neregulă cu un adept care muncește pe rupte pentru a dobândi o casă uriașă și o mașină sport costisitoare, atâta timp cât nu încalcă legea; cum nu văd nimic în neregulă nici la adeptul care renunță la vilă pentru un cort și la mașină pentru o bicicletă. În plus, atunci când oferă sfaturi despre ce merită și ce nu merită urmărit în viață, religiile o fac într-o manieră

F iloz ofia începe să fie interesată de viață

atât de discretă, încât adepții le pot privi ca pe sugestii și nicidecum ca pe imperative, ignorându-le. S-ar putea trage concluzia că acesta este motivul pentru care adepții diferitelor religii, în ciuda diferențelor de credință, ajung spontan la aceeași filozofie de viață: o formă de hedonism luminat. Luteranii, baptiștii, evreii, mormonii și catolicii, adepți ai unor credințe distincte, seamănă izbitor de mult unii cu ceilalți atunci când îi întâlnești în afara bisericilor lor. Au aceleași locuri de muncă și nutresc aceleași ambiții legate de carieră. Locuiesc în case similare, mobilate identic. Și împărtășesc același apetit pentru bunurile de consum la modă. Religia ar putea, bineînțeles, să le ceară enoriașilor să adopte o anume filozofie de viață. Huteriții*, spre exemplu, îi învață pe ai lor că unul dintre bunurile cele mai de preț ale vieții este comunitatea. Prin urmare, huteriților le este interzis să dețină proprietăți, deoarece proprietatea poate duce la invidie, iar invidia poate fisura simțul comunității pe care ei îl prețuiesc atât de mult (ne putem întreba, desigur, dacă asta este o filozofie de viață sănătoasă). Însă cele mai multe religii nu cer adepților îmbrățișarea niciunei filozofii de viață. Oamenii sunt liberi să trăiască așa cum vor, atâta timp cât nu își fac rău unii celorlalți și nu îl mânie pe Dumnezeu. Într-adevăr, religia huteriților pare deopotrivă radicală și exotică pentru cei mai mulți dintre noi tocmai pentru că nu ne putem imagina o religie care să ne dicteze cum să ne trăim viața. * Sectă de origine anabaptistă, răspândită mai ales în Statele Unite ale Americii, ai cărei membri trăiesc în comunități rurale și se caracterizează prin pacifism absolut și comunitarism: bunurile fiecărui individ sunt bunuri aparținând întregii comunități (n.red.)