Manual de Tranziție - Rob Hopkins by seneca

Colecția „NOI“ este despre Casă, Pământ și Om; cuprinde cărți despre mediu și despre urma pe care o lăsăm noi. Considerăm că impactul pe care o carte îl are asupra mediului înconjurător este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. La editarea fiecărei cărți, minimalizăm consumul de resurse naturale și alegem procesele de producție cele mai prietenoase cu natura. Respectăm următoarele reguli: Așezăm textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri. Cele care apar, totuși, devin cărți poștale, carnețele sau se reciclează. Tipărim pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC la o tipografie cu certificări FSC și Imprim’Vert. http://www.cycluspaper.com/en/about-us/ http://www.artagrafica.ro/ro/certificari/imprimvert/

Pentru fiecare carte tipărită, calculăm amprenta de CO2 – cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă – care a rezultat în urma producției. Pentru compensarea emisiilor de CO2 plantăm copaci în parteneriat cu ONG-uri de profil. Astfel, cărțile noastre nu devin copaci tăiați, ci copaci plantați.

MANUAL DE TRANZIȚIE De la dependența de petrol la reziliența locală

Rob Hopkins Traducere din limba engleză de Octavia Greceanu

Editura Seneca

Titlu original: THE TRANSITION HANDBOOK. FROM OIL DEPENDENCY TO LOCAL RESILIENCE de Rob Hopkins Published in 2008 by Green Books Ltd in association with www.transitionculture.org Reprinted in 2014 by Green Books Copyright © Rob Hopkins 2008-2014. Rob Hopkins has asserted his moral rights under the Copyright, Designs and Patents Act 1988. All cartoons and photographs are by the author unless otherwise indicated.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HOPKINS, ROB MANUAL DE TRANZIȚIE. De la dependența de petrol la reziliența locală / Rob Hopkins; traducere din limba engleză de Octavia Greceanu Conţine bibliografie Index

ISBN 978-606-8847-13-9

I. Greceanu, Octavia (trad.) 620.9 504.06

Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

Dedicații Familiei mele: mama, tata, Jo, Ian, Jake, William, Steve, Hilary, Tessa, Robert, Harriet și Helen. Lui Colin Campbell, Richard Heinberg, David Holmgren, David Fleming și lui Howard Odum pentru semănarea semințelor acestui concept. Lui David Heath, Alan Langmaid, Barrington Weekes, Muriel Langford și lui Douglas Matthews pentru perspectivele lor referitoare la reziliență în istorie. Tuturor celor care testează modelul de tranziție, ajutând la hrănirea acestuia și făcându-l să rodească. Lui Geshe Jampa Gyatso, care m-a învățat tot ceea ce este cu adevărat important. Lui Omeli, pentru o recuperare rapidă. Minunaților mei fii, Rowan, Finn, Arlo și Cian: fie să moştenească recoltele frumoase și abundente ale acestei lucrări. Emmei: parteneră, iubită, prietenă și acum soție.

Pionieri și diferite surse de inspirație

Sharif Abdullah, Christopher Alexander, Peter Andrews, Peter Bane, Albert Bates, Graham Bell, David Boyle, Lester Brown, Colin Campbell, Fritjof Capra, Skye and Robin Clayfield, Alec Clifton-Taylor, Phil Corbett, Martin Crawford, Guy Dauncey, Josh Davis, Chris Day, Charles Dickens, dr. Carlo DiClemente, Chris Dixon, Richard Douthwaite, Matt Dunwell, Paul Ekins, Ianto Evans, Simon Fairlie, David Fleming, Elizabeth Fraser, Masanobu Fukuoka, Chellis Glendinning, Stephan Harding, Tim şi Maddy Harland, Peter Harper, Lea Harrison, Robert Hart, Matt Haynes, Emilia Hazelip, Richard Heinberg, Colin Hines, Arthur Hollins, David Holmgren, Barbara Jones, Ken Jones, Martin Luther King, David Korten, Satish Kumar, Andy Langford, John Lane, Jeremy Leggett, Aldo Leopold, Bernard Lietaer, Jan Lundberg, Mark Lynas, Richard Mabey, Lucas Macfadden, Joanna Macy, Marcus McCabe, Dennis Meadows, Bill Mollison, George Monbiot, Helena Norberg-Hodge, Howard & Elisabeth Odum, Harrison Owen, Rosa Parks, dr. Stephen Rollnick, Mark Rudd, Kirkpatrick Sale, E. F. Schumacher, John Seymour, Vandana Shiva, Michael Shuman, Andrew Simms, Chris Skrebowski, Linda Smiley, Gary Snyder, Ruth Stout, Tom Vague şi Meg Wheatley.

Mulţumiri

Colaboratori, formatori de idei și co-conspiratori

Paul Allen, Bart Anderson, Teresa Anderson, Sharon Astyk, Tom Atkins, Sophy Banks, Karen Blincoe, Ben Brangwyn, Lou Brown, Lynn Burke, Adrienne Campbell, Molly Scott Cato, Sky Chapman, Matthieu Daum, Catherine Dunne, Emma, Adam Fenderson, Naresh Giangrande, Brian Goodwin, Jennifer Gray, Mike Grenville, Pamela Grey, Colin Hines, Mike Jones, Marjana Kos, William Lana, Stephan Harding, Patrick Holden, David Johnson, Chris Johnstone, Tessa King, studenților Kinsale Permaculture din trecut și din prezent, Peter Lipman, Noel Longhurst, Caroline Lucas, Noni McKenzie, Rob Scott McLeod, Gavin Morris, Aaron Newton, Iain Oram, Dave Paul, Davie Philip, Adrian Porter, Tamzin Pinkerton, Hilary Prentice, Sarah Pugh, Thomas și Ulrike Riedmuller, Tom Rivett-Carnac, Louise Rooney, Mary-Jayne Rust, Chris Salisbury, Schumacher College, Simon Snowden, David Strahan, Graham Strouts, John Thuillier, Jill Tomalin, Nigel Topping, Totnes Sustainability Group, oamenilor din Totnes, Robert Vint, Anne Ward și Patrick Whitefield.

Cei fără de care nu ați fi citit această carte

Curajoaselor suflete care au citit primele ciorne: Ben Brangwyn, Colin Campbell, David Fleming, Naresh Giangrande, Charles Hall, Stephan Harding, Tessa King, Peter Lipman, Mark Lynas, Rob Scott McLeod, Tamzin Pinkerton, Janet Richardson, David Strahan, Chris Vernon, persoane de la diversele Inițiative de tranziție și Carol Wellwood. Minunaților mei redactori John Elford și Amanda Cuthbert de la Green Books. Louise Rooney și Catherine Dunne, care au inventat termenul „Oraș de tranziție“.

Fotografi și ilustratori

Mulțumiri lui Ron Hanna pentru imaginile cu Căpitanul Viitor, Editurii Albert René pentru imaginea cu Asterix și Obelix, lui Tony Eriksen de la The Oil Drum, revistei The Ecologist și lui Colin Campbel de la ASPO pentru grafice, dr. Asgeir Sorteberg și Centrului Național de Zăpadă și Gheață pentru grafice, lui Andy Goldring pentru poze din Europa de Est, The Imperial War Musem pentru Dr. Carrot și alte imagini și Totnes Image Bank și Arhiva rurală pentru utilizarea pozelor lor din arhivă. De asemenea, lui Tulane Blyth, Adrienne Campbell, Stephen Gascoigne, Greenpeace/Ray Giguere, Nicholas Harvey, Sally Hewitt, istockphoto.com, Arthur Kay, Noel Longhurst, Nevenka Mulej, Rosalie Portman, Clare Richardson, Sally Stiles și Frankie Wellwood.

Prefață de RICHARD HEINBERG

autor al cărților The party’s over, Powerdown, Peak everything și The oil depletion protocol Prima dată când am întâlnit fenomenul de Tranziție a fost în noiembrie 2006 când Rob Hopkins m-a invitat să țin un discurs seara în Totnes, Devon. Știind că este un oraș destul de mic, mă așteptam să apară în jur de 50 de persoane. Dar de fapt, 400 de oameni au umplut cea mai mare sală disponibilă. Același lucru s-a întâmplat câteva zile mai târziu în Penzance, Cornwall, când Jennifer Gray m-a invitat la deschiderea Tranziției Penwith; și din nou, câteva luni mai târziu, la un eveniment similar în Stroud. Era clar că se dezvolta un tipar. Oamenii de la aceste evenimente nu erau doar curioși; erau dornici să facă ceva constructiv în comunitățile lor legat de vârful petrolului și schimbările climatice. Mi-am format rapid impresia că virusul tranziției era cel mai entuziasmant lucru din Regatul Unit. Pe 5 august 2007, BBC Radio Scoția a prezentat un material numit „Orașele se pregătesc pentru momentul vârfului petrolului“, care a început cu Rob numind eforturile de tranziție „una dintre cele mai dinamice și importante mișcări sociale ale secolului XXI“. Restul acelui reportaj radio a oferit destule dovezi pentru acea concluzie. O mare parte din succesul mișcării de Tranziție poate fi atribuită lui Rob Hopkins.

Profesor de permacultură specializat în principii de design ecologic, el este o persoană inteligentă, cu simț practic, cu un temperament plăcut, un om de familie fără o altă agendă personală decât supraviețuirea ecosistemului (i-ar plăcea să aibă copiii săi o planetă decentă pe care să trăiască). În 2003, Rob preda în Kinsale, Irlanda, când a auzit despre vârful petrolului direct de la Colin Campbell, principalul expert mondial în acest subiect, specialist în geologia petrolului. După ce a împărtășit informațiile cu elevii săi, Rob a lucrat împreună cu ei la Planul Kinsale de reducere a consumului de energie, care mai târziu a fost adoptat ca politică de către consiliul local. Acela a fost primul document de acest fel de planificare strategică proprie comunității. Procese similare de planificare a reducerii energiei sunt acum în dez voltare în alte orașe și localități (inclusiv Portland, Oregon și Oakland California) și, cel puțin, într-un stat industrial (Suedia). Apoi, în iunie 2005, Rob a decis să orga nizeze în Kinsale o conferință despre vârful petrolului numită „Alimentarea viitorului“ și acolo l-am întâlnit pentru prima dată. După ce s-a mutat înapoi în Marea Britanie să își termine doctoratul, Rob a decis să extindă procesul de pregătire pentru vârful petrolului dincolo de sala

Prefață

de clasă iniţiind Oraşul de Tranziţie Totnes la începutul lui 2006. Această inițiativă a debutat precum o rachetă, iar grupuri de cetățeni din alte orașe din Regatul Unit au copiat-o rapid. De ce fenomenul de tranziție este așa de molipsitor? Deşi există eforturi în dezvoltare în mai mult de o sută de comunități din lume care vor să se pregătească pentru vârful petrolului, există ceva fără îndoială diferit la orașele de tranziție – un sentiment de entuziasm, de posi bilitate și de implicare. Poate energia provine parțial de la propriul optimism contagios al lui Rob. Dar nu este un cult al personalității, din moment ce Hopkins cedează rapid lumina re flectoarelor altora de câte ori poate și a proiectat procesul de guvernare al mișcării să fie mai degrabă „de jos în sus“ decât „de sus în jos“. În mintea mea, cea mai bună explicație este că Rob a descoperit o strategie ușor de reprodus pentru a valorifica talentele, viziunile și bunăvoința oamenilor de rând. Și a făcut-o într-un moment de necesitate extraordinară. Nu se poate nega că noi, oamenii, ne confruntăm cu vremuri dificile. Nu numai că dovezile arată că producția globală de petrol a ajuns deja la cel mai înalt punct din istorie și și-a început declinul inevitabil, dar previziunile pentru nivelurile de extracţie a gazelor naturale din Marea Nordului, America de Nord și Rusia sunt groaznice. Între timp, noi studii ale rezer velor globale de cărbune sugerează că un vârf al ratelor de extracţie ar putea avea loc în mai puțin de cincisprezece ani, în timp ce producția de fosfați (esențiali pentru agricultură) este deja scăzută, la fel cum este și producția de grâu pe cap de locuitor la nivel global. Climatul global

este destabilizat, cu gheața arctică în curs de topire mai rapid decât cele mai pesimiste previziuni, în timp ce multe țări deja se confruntă cu o lipsă a apei potabile. Și se poate continua: dacă secolul XX a fost unul de creștere fără precedent în aproape toate domeniile (populație, utilizarea energiei, niveluri de consum pe cap de locuitor etc.), secolul prezent promite să fie unul caracterizat de declin în aproape toate acele categorii, alături de evenimente climatice catastrofice și zone costiere scufundate. În centrul tranziţiei în care sunt implicate iniţiativele de tranziţie se află energia. Aproape toată creșterea populației și a consumului – precum și schimbările tehnologice – care au avut loc în timpul secolului XX pot fi atribuite abundenței fără precedent de energie ieftină, majoritatea provenită din combustibili fosili. Cărbunele, petrolul și gazele naturale au permis extragerea și transformarea altor resurse naturale cu o viteză tot mai mare, ducând la crearea unei bogății enorme în mijlocul unor zone tot mai mari de distrugere a habitatelor, poluare și haos climatic. Epuizarea combustibililor fosili poate fi văzută ca un lucru bun, dacă luăm în calcul costurile de mediu îngrozitoare pentru utilizarea acestora. Însă dependența societății noastre față de petrol, cărbune și gaze naturale constituie o vulnerabilitate colectivă enormă, din moment ce nu există înlocuitori capabili de a reproduce complet serviciile lor. Deci, pe măsură ce com bustibilii fosili intră în declin, vom vedea un secol de contracţie a nivelurilor de consum, ceea ce ar putea duce la implozia economiei globale, subminând perspectivele de supraviețuire pentru următoarea generație.

MANUAL DE TRANZIȚIE

Dacă noi înşine nu vom renunţa proactiv la acești combustibili, sistemele de susținere ale societății globale se vor prăbuși. Când climatul global va trece de punctul critic, oamenii nu vor mai putea face nimic să împiedice efectele celor mai pesimiste scenarii, inclusiv creşterea rapidă a nivelului mărilor și recolte devastate. Epuizarea resurselor și problemele climatice converg pentru a face ca o tranziție deliberată şi cooperativă de la combustibili fosili să se afle în centrul strategiei de supraviețuire umană pentru restul secolului XXI. În totalitatea lor, guvernele naționale înțeleg și reacționează lent la acest imperativ, deoarece sunt prea multe interese investite în menținerea situației actuale. Dar, dacă liderii unei țări sunt în mare parte inerți în fața celei mai mari crize cu care se confruntă umanitatea, ce poate face un cetățean preocupat? Răspunsul evident: să acționeze local. Acest lucru are sens în special în situația actuală, deoarece relocalizarea economică va fi unul dintre efectele inevitabile ale epuizării capacității actuale de transport ieftin. Trebuie oricum să producem mai aproape de noi o parte mai mare din ceea ce ne trebuie; de ce să nu facem din comunitatea imediată sursa și punctul central ale întregii noastre strategii de tranziţie energetică?

Rob Hopkins a înţeles toate acestea în formula de tranziție și a făcut-o să fie ceva ce orice co munitate poate adopta. Folosind prin cipiile permaculturale, psihologia marketingului social și procesele incluzive precum „Spațiu deschis“, el a găsit o modalitate prin care oamenii îngrijorați de o apocalipsă a mediului să își investească eforturile într-o acțiune colectivă continuă care ajunge să arate mai mult ca o petrecere, decât ca un marș de protest. Această carte este un ghid practic despre cum se poate realiza o inițiativă de tranziție. Este la fel ca Rob – accesibilă, clară și optimistă. Dacă orașul dumneavoastră nu este încă un oraș de tranziție, iată îndrumarea necesară pentru a-l transforma într-unul. Dacă sunteți destul de norocos să locuiți într-un loc care este deja în tranziție, probabil nu aveți nevoie de recomandarea mea; ați auzit deja de această carte din cercul dumneavoastră de cunoștințe. În orice caz, profitați la maximum de ea: avem puțin timp la dispoziție și multe de îndeplinit. Iar Rob Hopkins ne-a oferit niște instrumente neprețuite pentru a ne face sarcina mai ușoară și mai plăcută. RICHARD HEINBERG

Post Carbon Institute, Santa Rosa, California

„Cred că o societate cu amprentă scăzută a carbonului ar fi una care își aduce

aminte că planeta noastră este un cadou unic – poate singura de felul acesta în întregul univers – pe care avem privilegiul de nedescris să ne naștem. Ar fi o

societate care ar putea să privească în urmă la scenariul de șase grade tocmai

așa – ca la un coșmar, din care umanitatea s-a trezit și pe care l-a evitat înainte de a fi prea târziu.

Mai mult decât orice, ar fi o societate care a supraviețuit și a prosperat și care

şi-a transmis minunata moștenire – de ghețari, păduri tropicale și civilizații prospere – nenumărator generații, departe în viitor“.

MARK LYNAS „Atunci când apare o criză radicală, când vechiul mod de a fi în lume, de a

interacționa unul cu celălalt și cu tărâmul naturii nu mai funcționează, atunci când supraviețuirea este amenințată de probleme aparent imposibil de depășit, un om – sau specie – ori va muri sau va dispărea, ori se va ridica deasupra limitelor cu un salt evolutiv.

Aceasta este acum starea umanității și aceasta este provocarea ei“. ECKHART TOLLE „Spune-mi, ce ai de gând să faci cu viața ta unică și neîmblânzită?“ MARY OLIVER

Introducere

Scântei de reziliență Esențial pentru această carte este conceptul de reziliență – cunoscut ecologiștilor, dar mai puțin cunoscut pentru restul dintre noi. Reziliența se referă la capacitatea unui sistem, de la oameni până la economii, de a rezista și a-și menține puterea de a funcționa în timp ce se confruntă cu schimbări și șocuri din exterior. Această carte, Manual de tranziție, susţine că, în eforturile noastre actuale (demult necesare) de a reduce drastic emisiile de carbon, trebuie să dăm importanță egală dezvoltării sau, mai precis, redezvoltării rezilienței. Într-adevăr, voi afirma că reducerea emisiilor fără dezvoltarea rezilienței este până la urmă inutilă. Dar cum arată de fapt reziliența? În 1990 am vizitat Valea Hunza, în nordul Pakistanului, care până la deschiderea autostrăzii Karakorum în 1978 fusese aproape complet izolată de restul lumii. Pe atunci, nu știam nimic despre permacultură, conceptul de reziliență și nici măcar mare lucru despre hrană, agricultură sau mediul înconjurător, dar știam că locul unde am ajuns era unul extraordinar. Am descoperit un citat dintr-o carte pe care o citeam pe drumul spre Hunza (nu îi mai știu titlul): „Dacă pe Pământ există o grădină binecuvântată, aceasta este, aceasta este, aceasta este“. Au fost cuvintele care mi-au răsunat în minte de multe ori în cele două săptămâni în Hunza. Aici era o societate care trăia în cadrul limitelor sale și care dezvoltase un mod uimitor de sofisticat şi totuși simplu de a o face. Toate deșeurile, inclusiv cele umane, erau compostate cu grijă și întoarse în pământ. Terasele care fuseseră construite pe laturile munților de-a lungul secolelor erau irigate printr-o rețea de canale care aduceau apă bogată în minerale

de la ghețarul de deasupra câmpurilor cu o precizie uluitoare. Caișii erau peste tot, la fel și cireșii, merii, migdalii și alți pomi fructiferi. În jurul pomilor și sub ei creșteau cartofi, orz, grâu și alte legume. Câmpurile erau ordonate, dar nu strict definite. Plantele creșteau pe suprafețe mici, nu în mono culturi imense. Fiind pe o pantă a muntelui, trebuia să urc și să cobor o mare parte din timp și curând am început să simt forma fizică excelentă pentru care sunt renumiți oamenii din Hunza. Potecile erau delimitate cu ziduri din pietre fără mortar și erau făcute pentru oameni și animale, nu pentru mașini. Părea că oamenii aveau mereu timp să se oprească și să vorbească unul cu celălalt și să petreacă timp cu copiii care alergau desculți și prăfuiți pe câmpuri. Caisele erau culese și puse la uscat pe acoperișurile caselor, o priveliște minunată în lu mina puternică a soarelui de munte. Clădirile erau construite din cărămizi de pământ făcute local, călduroase iarna și răcoroase vara. Și exista întot deauna splendoarea maiestuoasă a munților de deasupra. Hunza este pur și simplu cel mai frumos, liniștit, fericit și abundent loc pe care l-am vizitat vreodată, de până atunci și de până acum. La acea vreme, eram artist și îmi petreceam zilele cu caietul de schițe în mână, cutreierând câmpurile, potecile și terasele, uimit de lumină și culoare, petrecând multe ore lucrând la un singur desen într-o încercare imposibilă de a reprezenta frumusețea din fața mea. Dacă (la acea vreme) Hunza ar fi fost izolată de lume și de autostrăzile economiei globale pline de camioane încărcate cu bunuri, s-ar fi descurcat foarte bine. Dacă ar fi avut loc o recesiune economică

Introducere

globală sau chiar un colaps, acestea nu ar fi avut mare impact asupra Văii Hunza. Oamenii erau, de asemenea, rezilienți, fericiți, sănătoși și aveau un puternic simț al comunității. Nu intenționez să romantizez sau să idealizez acest loc, dar când eram în Hunza am întrezărit ceva ce a rezonat cu o amintire genetică profundă de undeva din interiorul meu. Am crescut în Anglia când dezmăţul combustibililor fosili era în plină forță, într-o cultură care încerca neîncetat să șteargă toate urmele de reziliență și care arunca cu noroi în această idee cu orice ocazie, etichetând oamenii de

la țară ca proști, pe cei tradiționali ca „demodați“, iar creșterea și „progresul“ ca inevitabile. În această vale izolată, am simțit dorinţa de ceva ce nu am putut să numesc la acea vreme, dar care acum îmi dau seama că era reziliența: o cultură bazată pe abilitatea de a funcționa la nesfârșit, în limitele sale proprii și capabilă să prospere tocmai pentru că face acest lucru. Totuși, chiar și atunci, în 1990, lucrurile începuseră să se schimbe. Când eram acolo, saci goi de îngrăşământ cu azot se vedeau pe la marginea unora dintre câmpuri.

Caise puse la uscat pe acoperișurile din Hunza. Un desen din caietul de schițe al autorului, august 1990.

MANUAL DE TRANZIȚIE

Sacii de ciment tocmai apăreau, la fel ca ali mentele cu zahăr și băuturile acidulate. Procesul de subminare a rezilienței începuse din intenții bune, așa cum s-a întâmplat în majoritatea colțurilor lumii și continuă cu un ritm amețitor. Nu am mai fost acolo de atunci și nu pot oferi o actualizare a situației, dar aș fi foarte surprins dacă direcția de schimbare s-ar fi concentrat pe păstrarea abilității văii de a se susține singură. Într-adevăr, din mulțimea de reclame de pe internet cu locuri care vând „produse Hunza“, pare să se fi mișcat către o economie bazată pe exporturi. Convergenţa rapidă a forţelor face ca discuția dacă să păstrăm și să ne dezvoltăm reziliența, în loc să o lăsăm să dispară, să devină mai mult decât o chestiune filozofică. Problema care se pune nu mai este doar să ne întrebăm dacă forțele globalizării economice sunt nedrepte, neechitabile sau distrugătoare lacome ale mediilor și culturilor. În schimb, trebuie să ne uităm la călcâiul lui Ahile al globalizării economice, unul față de care singura protecție este reziliența: nivelul său de dependență față de petrol. Însăşi noțiunea de globalizare economică a fost posibilă doar prin combustibilii fosili ieftini și nu există un înlocuitor adecvat pentru aceștia la scara la care îi utilizăm noi. Mișcarea spre condiții de viață locale, mai eficiente energetic şi mai productive nu este o alegere; este o direcție inevitabilă pentru umanitate. Manualul de tranziție este mai mult decât o carte despre probleme și idei. Este despre soluții și despre modelul de tranziție, care cred că se va dovedi a fi fundația pentru una dintre cele mai importante mișcări sociale, culturale și politice ale secolului XXI. Aș vrea să vă arăt o mostră din el. Este o seară răcoroasă de martie în micul oraș Totnes din Devon. În jur de 160 de oameni umplu locurile din Biserica St. John pentru un eveniment numit „Bani locali, abilități locale, putere locală“. Evenimentul este organizat de orașul de tranziție

Totnes (TTT), prima inițiativă de tranziție din Regatul Unit, iar seara în sine este o realizare: 160 de oameni la un eveniment despre economie, în condițiile în care un astfel de subiect ar ține oamenii acasă, pe canapea mai ceva ca superglue-ul. La sosire, fiecare persoană primește o liră Totnes, una dintre cele 300 de bancnote produse de TTT ca program-pilot pentru a vedea cum ar fi primită în oraș o monedă tipărită. Pe o parte este o imagine asemănătoare cu o bancnotă Totnes de la 1810, dintr-o vreme când băncile din Totnes emiteau propria monedă, găsită patru săptămâni mai devreme pe peretele unui producător local de filme. În timp ce îmi încep introducerea vorbitorului, invit publicul să își fluture în aer lirele – este ceva formidabil: 160 de oameni, cu lira în mână, la începutul unei călătorii impresionante cu povești despre bani și despre viitor, posibilități și interdependența lor în comunitate. Relatarea poveștilor stă la baza acestei cărți. Puteți să o considerați o poveste în sine: povestea apariției mișcării de tranziție, unul dintre cele mai importante proiecte de cercetare care au loc în Regatul Unit în acest moment. Este însă mai profund de atât. Cultura noastră este susținută de diverse povești, mituri culturale pe care le luăm de bune: că viitorul va fi mai bogat decât prezentul, că creșterea economică poate continua la ne sfârșit, că în societatea noastră atât de individualistă scopurile comune sunt imposibile, că posesiunile aduc fericirea și că globalizarea economică este un proces inevitabil în legătură cu care ne-am dat cu toții acordul. Așa cum vom vedea, acestea sunt niște povești profund înșelătoare și cu totul dăunătoare pentru provocările cu care ne confruntăm mai curând decât ne așteptam. Avem nevoie de noi povești care să picteze noi posibilități, care să ne schimbe perspectiva și poziționarea față de lumea din jurul nostru, care să ne inspire să anticipăm

Introducere

posibilitățile aduse de problemele ce vor veni și care, în cele din urmă, ne vor da puterea de a ieși în final într-o lume nouă, dar mult mai hrănitoare. Stând în fața sălii, privind o cameră plină de oameni râzând, fluturându-și lirele Totnes, am fost foarte emoționat. Există o forță aici, mi-am zis, care a rămas în mare parte neexploatată. E sigur că, atunci când ne gândim la vârful petrolului și schimbările climatice, ar trebui să ne simțim oripilați, speriaţi, copleșiți? Și totuși, iată o cameră plină de oameni cu totul încântați, care totuși luau în considerare provocările gemene ale schimbărilor climatice și vârfului petrolului. Cum ar arăta campaniile concentrate pe mediul înconjurător dacă s-ar strădui să inspire un senti ment de bucurie, mai degrabă decât vinovăție, furie și groază așa cum fac majoritatea lor? Cum ar arăta dacă s-ar strădui să inspire, să entuziasmeze și să se concentreze pe posibilități, nu pe probabilități? Nu știm sigur încă, dar mișcarea de tranziție este o încercare de a proiecta căi abundente pe drumul descendent de la vârful petrolului, pentru a genera noi povești despre ce ar putea să ne aștepte la capătul coborârii noastre și pentru a pune dezvoltarea rezilienței din nou în centrul oricăror planuri pe care le facem pentru viitor. Inițiativele de tranziție nu sunt unicul răspuns la vârful petrolului și schimbările climatice; orice răspuns național coerent va avea nevoie de răspunsuri din partea guvernului și mediului de afaceri la toate nivelurile. Totuși, dacă nu creăm sentimentul de anticipare, entuziasm și un apel colectiv la aventură pe o scară mai mare, orice răspuns al guvernului va fi destinat eşecului sau va trebui să se lupte cu voința poporului. Imaginați-vă dacă ar exista o cale de a crea acel sentiment de implicare pozitivă și de noi povești la nivel de așezări, chiar la nivel național. Această carte este o explorare a acelui potențial, o afundare în

posibilitățile optimismului aplicat și o prezentare a unei mișcări care crește atât de repede, încât, până veți ajunge să citiți această carte, ea va fi și mai mare. A apus vremea în care consideram globalizarea ca fiind un monstru invincibil și de neatacat sau localizarea drept un fel de alegere pentru stilul de viață. Sfârșitul Erei petrolului ieftin se apropie rapid, iar viața se va schimba radical, chiar dacă vrem sau nu. Această carte reprezintă un nou mod de a privi către ceea ce ne ascunde viitorul, argu mentând că dacă alegem să avem un răspuns proactiv mai degrabă decât reactiv vom putea încă să formăm și să ne modelăm lumea, într-un fel preferabil chiar prezentului, în tot acest context energetic schimbător. Reconstruirea agriculturii și producției locale de hrană, trecerea la o producție locală de energie, regândirea sistemului de sănătate, redescoperirea materialelor de construcție locale în contextul con strucțiilor cu energie zero, regândirea modalității în care gestio năm deșeurile, toate acestea con struiesc reziliență și oferă potențialul unei renașteri extraordinare – economică, culturală și spirituală. Nu mă tem de o lume cu mai puțin consumerism, mai puține „lucruri“ și fără creștere economică. Într-adevăr, sunt mult mai înfricoșat de opusul acestora: că procesul care a dus sacii de îngrăşământ pe cele mai fertile câmpuri pe care le-am văzut vreodată va continua, reducând posibilitatea co munităților de a se susține singure dincolo de perioada istorică scurtă, temporară când industria a fost capabilă să trans forme gazul natural în fertilizant și când mașina era rege. Aceasta nu este o carte despre cât de îngrozitor ar putea fi viitorul; mai degrabă este o invitație să unim sutele de comunități din toată lumea care parcurg etapele către transformarea în realitate a unui viitor hrănitor și abundent.

Capul

De ce vârful petrolului și schimbările climatice impun trecerea către „lucrurile la scară mică“

„Este foarte probabil ca intervalul de timp înainte ca vârful global să aibă loc să fie mai scurt decât perioada necesară pentru ca societățile să se adapteze ușor la un regim energetic diferit.“ RICHARD HEINBERG 1 „Orice prost inteligent poate face lucrurile mai mari, mai complexe și mai violente. E nevoie de un geniu – și mult curaj – pentru a te mişca în direcția opusă.“ ALBERT EINSTEIN „Consider că este datoria mea, dat fiind haosul social și economic pe care vârful petrolului îl va produce fără îndoială, să îmi susțin presupunerile pe care le pot apăra. Dacă mă întrebați dacă, personal, cred că vom ajunge în 2010, răspunsul meu este «probabil nu». Factori aleatorii și Legea lui Murphy exclud, mai mult sau mai puţin, faptul că totul ar putea decurge bine. Aceasta nu este însă o analiză, ci instinctul și presupunerea mea. Pe baza instinctului aș spune 2008, dar pe baza analizei, 2010.“

CHRIS SKREBOWSKI 2

Trăim în vremuri de răscruce: schimbarea este accelerată și de groaza de ce s-ar putea întâmpla dacă nu facem nimic, și de entuziasmul față de ce am putea realiza dacă acționăm. Toate acestea pot fi copleșitoare uneori. Cartea de față pleacă de la simpla premisă că sfârșitul este aproape pentru ceea ce am putea numi Era petrolului ieftin (care a început din 1859 și continuă până în prezent) și că, pentru o societate complet dependentă de el, aceasta înseamnă o schimbare enormă; dar, de asemenea, consider că viitorul cu mai puțin petrol ar putea fi preferabil prezentului, dacă plănuim cu destul timp înainte, folosind imaginația și creativitatea. Această primă parte se numește „Capul“ pentru că se concentrează pe conceptele și problemele centrale

faptului că avem nevoie să ne pregătim pentru un viitor care arată diferit de prezent. Începe cu studierea vârfului petrolului și schimbărilor climatice, cele două forțe gemene de la baza conceptului de tranziție și cele mai mari două provocări cu care se confruntă umanitatea la începutul secolului XXI (în fruntea unei lungi liste de concurenți). Voi încerca să le descriu într-un mod cât mai accesibil cu putință. Cartea continuă cu prezentarea naturii provocărilor pe care le aduc și de ce trebuie să regândim urgent atât niște premise elementare, cât și scara la care operăm. Vârful petrolului este abordat primul și cu mai multe detalii pentru că este foarte probabil să fiți mai puțin familiarizați cu el. În timp ce chestiunea schimbărilor climatice a apărut pe

larg în presă, vârful petrolului încă nu este considerat o problemă majoră, deși creșterile abrupte ale prețului încep să schimbe acest fapt. Este important să ne punem la curent cu o problemă așa de importantă pentru viitorul nostru. Mai departe, voi analiza tipul de lume în care am putea ajunge să trăim dacă nu reacționăm cu imaginație la aceste provocări duale, apoi voi prezenta gândirea și conceptele de la baza inițiativelor de tranziție. Aceste inițiative sunt răspunsuri în curs de dezvoltare: în esență, o „tehnologie“ puternică de reducere a carbonului și un nou mod de a privi reacția la schimbările climatice și vârful petrolului. Acestea vor fi cercetate în profunzime în paginile acestei cărți.

1. Vârful petrolului și schimbările climatice Cele două mari pericole ale vremurilor noastre Rob Hopkins Dartington, 2008

Ce este vârful petrolului? De ce nu ultima picătură este cea care contează

Există o mulțime de oameni care sunt mai bine calificați decât mine să vă vorbească despre vârful petrolului.3 Nu am lucrat niciodată în indus tria petrolului, nu sunt geolog și, în afara faptului că am crescut în Marea Britane (una dintre na țiunile producătoare de petrol care îşi epuizează rapid zăcămintele), nu am experiență directă în producerea de petrol sau în geologie. Înainte de septembrie 2004, nu auzisem niciodată de con ceptul de vârf al petrolului și întotdeauna am presupus că petrolul din economia noastră func ționează la fel ca motorina din rezervorul mașinii; adică, indiferent dacă motorul este plin sau aproape gol, merge exact la fel. Credeam că vom hoinări până într-o zi în viitorul îndepărtat când cineva va „Cândva în 2006, setea de petrol a omenirii va fi depășit pragul de 86 de milioane de barili pe zi, ceea ce înseamnă o viteză uluitoare de 1 000 de barili pe secundă! Imaginați-vă o piscină olimpică plină de petrol: noi am seca-o în aproximativ 15 secunde. Într-o zi, golim aproape 5 500 de astfel de piscine.“ PETER TERTZAKIAN, A Thousand Barrels a Second: the coming oil break point and the challenges facing an energy-dependent world, McGraw Hill, 2006

pune ultima picătură și cu asta, gata, un pic precum ultimul copac truffulla doborât în The Lorax4 de dr. Seuss. Mai târziu am descoperit că eram departe de adevăr, pe măsură ce am început să aprofundez acest subiect incredibil de important. Pentru mine, să aflu despre vârful petrolului a fost deosebit de revelator în ceea ce privește felul în care văd lumea și modul în care func ționează ea: natura precară a felului în care con siderăm că ar trebui să funcționeze o societate, precum și elementele pe care orice reacţii comu nitare pe care le dezvoltăm ar trebui să le aibă. Nu mă credeți pe cuvânt – citiți, informați-vă. Schimbările climatice – o problemă de mare gravitate – reprezintă doar jumătate din poveste; dezvoltarea unei înțelegeri referitoare la vârful petrolului este la fel de importantă. Împreună, aceste două teme au fost numite „Gemenii de hidrocarburi“. Cele două sunt atât de interco nectate, încât, dacă sunt privite separat, o mare parte din poveste rămâne nespusă. Fără petrol ieftin, nu aţi citi această carte acum. Distribuția centralizată a cărților nu ar fi fost fezabilă și, dacă ați avea un exemplar, ar re prezenta una dintre puținele cărți pe care le-ați avea și ați considera-o un bun cu adevărat valoros. Nu aș fi putut să o scriu pe laptop, într-o casă încălzită, ascultând CD-uri. Dacă ne gândim bine, nu numai această carte nu ar fi aici. Majo ritatea lucrurilor din jurul dumneavoastră se bazează pe petrol ieftin pentru a fi produse și

Vârful petrolului și schimbările climatice

transportate. Mobila, divertismentul, relaxarea, mâncarea, medicamentele și cosmeticele sunt toate dependente de acest material miraculos. Aceasta nu este o critică – este doar starea lucrurilor pentru noi toți și a fost astfel de când ne știm majoritatea dintre noi. Este aproape imposibil să ne imaginăm altceva. Este chiar ușor de înțeles cum am ajuns în această poziție. Petrolul este o substanță remar cabilă. S-a format din zooplancton preistoric și alge care acopereau oceanele acum 90-150 de milioane de ani, în mod ironic în timpul a două perioade de încălzire globală. S-au scufundat la fundul oceanului, au fost acoperite de sedimente venite din pământul dimprejur, îngropate tot mai adânc și în decursul timpului au fost încălzite sub acțiunea unei presiuni extreme a proceselor geologice și, în cele din urmă, au devenit petrol.5 Gazul natural s-a format prin procese similare, dar este produs mai

mult din resturi vegetale sau din petrol care a fost „ars“ când a fost îngropat prea adânc în scoarța terestră. Un galon (3,78 de litri) de petrol conține echivalentul a 98 de tone de alge care formau suprafaţa originară, distilate pe parcursul mileniilor și care colectaseră cantități enorme de energie solară pe valurile oceanului preistoric.6 Nu e întâmplător faptul că uneori combustibilii fosili sunt numiți „lumina antică a soarelui“. Aceștia sunt uimitor de bogați în energie. Îmi place să mă gândesc la combustibilii fosili ca la poțiunea magică din cărțile cu Asterix și Obelix. Eroii galici ai lui Goscinny și Uderzo trăiesc în singurul sat care a rezistat împotriva ocupației romane, mulțumită unei poțiuni magice pregătite după rețeta secretă a druidului lor, Getafix. Poțiunea le oferă forţă supraomenească și îi face invincibili, spre supărarea lui Iulius Cezar. La fel ca poțiunea lui Asterix și Obelix, petrolul

Câteva lucruri din casele noastre făcute din petrol Aspirine, bandă adezivă, adidași, șosete lycra, lipici, vopsele, lac, saltele de spumă, covoare, nailon, polistiren, CD-uri, DVD-uri, sticle de plastic, lentile de contact, gel de păr, perii, periuțe de dinți, mănuși de cauciuc, boluri, șosete electrice, dopuri, cremă de pantofi, ceară de mobilă, calculatoare, imprimante, lumânări, genți, jachete, folie cu bule, pompe de bicicletă, cutii de suc, dibluri, carduri de credit, izolaţia pentru acoperiș, ferestrele termopan, pungile de cum părături, rujurile... iar acestea sunt doar unele dintre lucrurile făcute direct din petrol, nu cele care au avut nevoie de combustibili fosili și energia pe care o consumă în producția lor (adică aproape toate).

MANUAL DE TRANZIȚIE

PETROL & GAZE NATURALE: PROFILE DE PRODUCȚIE 2006 50

Petrol obișnuit

Combustibil greu

40 35

Sursa: The Association for the Study of Peak Oil

Mlrd. barili echivalent petrol (BEP7)

30 25 20 15 10 5 0

1930

1940

1950

1960

1970

1980

1990

2000

2010

2020

2030

Apă de adâncime Polar GNL (gaz natural lichefiat) Benzină Gaze non-convenționale

2040 2050

Figura 1. O hartă a Intervalului petrolului. Graficul Asociației pentru studiul vârfului petrolului cu producția cumulativă de gaze și petrol, care este una dintre cele mai bine documentate hărți ale posibilei producții viitoare de petrol și gaze naturale.

ne face mult mai puternici, mai rapizi și mai productivi decât am fost vreodată, permițând societății noastre să realizeze de 70 până la 100 de ori mai multă muncă decât ar fi fost posibil fără „Ceea ce este remarcabil este eșecul politicienilor de a începe să planifice în vreun fel pentru această tranziție inevitabilă sau măcar de a începe să își pregătească electoratul pentru inevitabilitatea acesteia.“ JONATHAN PORRITT, Capitalism as if the Earth Matters (Capitalismul ca și cum pământul ar conta), Earthscan, 2007 „Vârful petrolului este un moment de răscruce în istorie de o magnitudine fără precedent, pentru că niciodată până acum nu a existat o resursă atât de importantă precum petrolul care să intre într-un declin din cauza epuizării naturale fără a cunoaște un posibil înlocuitor.“ COLIN CAMPBELL

el.8 Se estimează că 40 de litri de petrol din rezervorul unei mașini conțin echivalentul în energie a 4 ani de muncă umană manuală.9 Nu e de mirare că noi în lumea vestică consumăm aproximativ 16 barili de petrol pe an pe cap de locuitor – mai puțin decât Kuweit, unde folosesc 36 (oare cum îl folosesc, fac baie în el?), dar mult mai mult decât în China unde utilizează doar doi sau în India unde pe cap de locuitor se folosește mai puțin de un baril.10 Cantitatea de energie necesară menținerii cetățeanului normal al SUA este echivalentul a 50 de oameni pe biciclete care pedalează frenetic zi și noapte în curtea din spate.11 Am devenit dependenți de oameni care pedalează – pe care unii oameni îi numesc „sclavi ai energiei“.12 Dar noi suntem, trebuie să recu noaș tem, extrem de norocoși să trăim într-un

Vârful petrolului și schimbările climatice

DECALAJUL TOT MAI MARE: PETROL CONVENȚIONAL 60

Descoperirea în viitor Producția

Descoperirea în trecut bazată pe datele ExxonMobil din 2002, cu revizuiri antedatate, rotunjite cu o medie de mișcare de 3 ani

1930

1950

1970

1990

2010

2030

Sursa: The Association for the Study of Peak Oil

Mlrd barili pe an

Descoperirea în trecut

2050

Figura 2. Vârful în descoperirea petrolului și decalajul tot mai mare dintre descoperire și producție.

moment al istoriei cu acces la cantități mari de energie și o varietate de materiale, produse și posibilități pe care strămoșii noștri nu ar fi putut nici măcar să și le imagineze. Figura 1 prezintă una dintre cele mai bine documentate reprezentări grafice a ceea ce putem numi „Intervalul petrolului“,13 perioada scurtă de 200 de ani când am extras toată această substanță uimitoare din pământ și am ars-o. Privit în contextul istoric a mii de ani, este un efect tranzitoriu scurt. Privit din situația în care ne aflăm, pare vârful unui munte. Petrolul ne-a permis să creăm tehnologii, culturi și descoperiri extraordinare, să ajungem pe lună și să perfecţionăm dulciurile. Dar poate dura la nesfârșit? Desigur că nu. La fel ca orice material finit, cu cât îl consumăm mai repede, cu atât va dispărea mai repede. Suntem ca Asterix

și Obelix care își dau seama, cu sentimentul dureros al unui gol în stomac, că poţiunea din cazanul pe care îl au în fața lor este ultima. Putem întrezări posibilitatea iminentă a unei vieți fără poțiune. Ideea principală este că nu momentul în care folosim ultima picătură contează. Momentul care contează cu adevărat este vârful, clipa în care realizezi că, de la acel punct înainte, va fi tot mai „Acum cincizeci de ani, lumea consuma 4 miliarde de barili de petrol pe an, iar descoperirea era în medie în jur de 30 de miliarde. Astăzi consumăm 30 de miliarde de barili pe an, iar rata de descoperire se apropie de 4 miliarde de barili de petrol brut.“

Revista Asia, 4 mai 2005

„Experții în energie nu mai dezbat dacă vârful lui Hubbert se va întâmpla, ci când.“ Fox News, 28 aprilie, 2006

MANUAL DE TRANZIȚIE

puțină poțiune magică an după an și că, din cauza împuținării sale, va deveni o resursă tot mai scumpă. Anul acesta (2008), petrolul a depășit pentru prima oară pragul de 100 de dolari barilul. Chris Skrebowski, redactor la revista Petroleum Review (Jurnalul țițeiului), definește vârful pe trolului astfel: „punctul în care extinderea produc ției de petrol devine imposibilă pentru că noul flux de producție este compensat în totalitate de declinul de producție.“14 Ceea ce contează este momentul de mijloc când jumătate din resurse au fost epuizate, uneori numit „vârful petrolului“ sau „punctul critic“. Este un moment de o importanță istorică. Tot mai sus pe pantă, către vârf, din momentul în care Drake a săpat prima sondă de petrol în Pennsylvania în 1859, cererea a stimulat oferta. Cu cât mai mult petrol avea nevoie economia mondială, cu atât mai mult producea industria de petrol. „Producătorii de rezervă“ – adică națiunile cu mari rezerve care puteau crește producția după nevoie – s-au asigurat că oferta putea fi crescută de câte ori era nevoie. În timpul anilor 1930 și 1940, SUA a fost cea care a jucat rolul de producător de rezervă; în ultimii ani, a fost Arabia Saudită. Odată ce trecem de vârf, oferta începe să dicteze cererea, însemnând că prețurile încep să crească abrupt și pe neașteptate, iar oamenii care controlează restul de petrol încep cu adevărat să preia comanda.

Câteva indicii clare că ne apropiem de vârful petrolului De unde putem ști că am ajuns la vârf sau că ne apropiem de el? În primul rând, există un tipar observabil care ne oferă o indicație. Majoritatea națiunilor care produc petrol urmează același

tipar – vârful în descoperire tinde să se petreacă cu 30-40 de ani înainte de vârful în producție. Cu siguranță, trebuie să descoperi petrol înainte să îl produci și tindem să exploatăm mai întâi rezervele mai mari și mai accesibile. Tiparul s-a observat în Regatul Unit, SUA, Rusia și multe alte națiuni producătoare de petrol care acum sunt în declin (vedeți în stânga). Dat fiind că lumea ca întreg a atins vârful descoperirilor de noi zăcăminte în 1965, ne-am putea imagina că ne apropiem de vârful producției sau chiar l-am atins. Acest lucru a fost observat prima oară de geologul M. King Hubbert, care a prezis în 1956 că SUA va atinge vârful producției în 1970 (SUA cunoscând vârful în găsirea de noi zăcăminte în anii 1930). A fost ridiculizat, dar ulterior predicția sa s-a dovedit corectă.15 Altă indicație este faptul că, din ianuarie 2005, producția mondială de petrol a rămas între 84 și 87 de milioane de barili pe zi (mbd), în ciuda unui mediu cu prețuri foarte mari.16 Toate acestea în timp ce economia mondială dorește cu disperare să crească consumul (Agenția internațională de energie a prezis că producția va atinge 120 mbd – milioane de barili pe zi – , o cifră pe care puțini din industrie o iau în serios), iar prețurile la petrol au crescut de la 12 dolari barilul în 1988 până la aproape 140 de dolari barilul în iunie 2008. Incapacitatea ofertei de a ține pasul cu cererea înfloritoare (vedeți figura 4, p. 34) este o indicație puternică a faptului că chestiunile geologice, mai degrabă decât cele politice sau economice sunt cele care influențează tot mai mult lucrurile.17 Cantitatea descoperirilor a scăzut de la vârful din 1965. Această tendință descendentă este provocată şi de faptul că, deși încă găsim petrol, dimensiunea medie a câmpurilor pe care le găsim

Vârful petrolului și schimbările climatice

este tot mai redusă. În 1940, dimensiunea medie a câmpurilor descoperite pe parcursul a cinci ani precedenți era de 1,5 miliarde de barili; până în 1960 scăzuse la 300 de milioane de barili, iar până în 2004 era de doar 45 de milioane de barili și tot continuă să scadă.18 Într-adevăr, în timpul erei petrolului, au fost descoperite 47 500 de câmpuri de petrol, totuși, cele mai mari 40 de câmpuri au fost cele care au produs 75% din tot petrolul descoperit vreodată.19 După cum arată figura 2, scăderea în descoperiri a venit la pachet cu con sumul în creștere. 1981 a fost anul în care a început decalajul și de atunci s-a tot mărit, până la punctul în care acum consumăm aproximativ 4 barili pentru fiecare baril descoperit.20 În public, com paniile de petrol vorbesc despre rezerve mari și despre un viitor lucrativ. BP afirmă că „nu există nicio problemă cu rezervele“, Exxon spune că „nu este nici vorbă de vârf al petrolului“, iar Aramco susține faptul că „nu există probleme cu rezervele“. În culise, însă, sunt tot mai conștienți de natura problemei. În noiembrie 2006, a avut loc un eveniment în Colorado Springs numit Conferința de cercetare Hedberg pentru înțelegerea resurselor mondiale de petrol.21 Participarea la eveniment a fost doar pe bază de invitație și a reunit oameni din toată industria petrolieră și din instituții precum Serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite (USGS), Agenția internațională de energie și Administrația pentru informații în domeniul energiei. Nu a fost admisă presa, iar lucrările pre zentate la conferință nu au fost făcute publice. În cursul zilei, au avut loc discuții deschise și sincere, ceva de genul „compania mea spune asta, dar datele spun asta“. Scopul conferinței a fost de a reconcilia diferențele enorme dintre estimările posibilelor viitoare rezerve adăugate; pe de o parte, existau

Ţări producătoare de petrol care au depășit deja vârful Albania, Argentina, Australia, Austria, Bahrain, Barbados, Belarus, Benin, Bulgaria, Camerun, Chile, Columbia, Congo (Kinshasa), Croația, Cuba, Cehia, Danemarca, Egipt, Franța, Gabon, Georgia, Germania, Ghana, Grecia, Ungaria, Indonezia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Kârgâzstan, Libia, Mexic, Maroc, Myanmar, Ţările de Jos, Noua Zeelandă, Norvegia, Oman, Pakistan, Papua Noua Guinee, Peru, Polonia, România, Rusia, Senegal, Serbia și Muntenegru, Slovacia, Africa de Sud, Spania, Surinam, Siria, Taiwan, Tadjikistan, Trinidad și Tobago, Tunisia, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Regatul Unit al Marii Britanii, Statele Unite ale Americii, Uzbekistan, Yemen (www.EnergyFiles.com)

previziunile optimiste ale Serviciului de prospectare geologică și, pe de altă parte, ce susțineau celelalte organizații despre realitatea lucrurilor. Companiile au contribuit cu informații detaliate despre zonele exploatate, care nu sunt publice și au încercat să vadă dacă există un tipar. Rezultatele acestei sesiuni de tipul „îți arăt ce am eu, dacă îmi arăți ce ai și tu“ au fost uimitoare. USGS susținuse o cifră de 650 de miliarde de barili descoperiți, dar conferința a estimat o cifră de doar 250 de miliarde. De ase menea, a demonstrat faptul că petrolul neconven țional (nisipurile bituminoase, forajele în ape de mare adâncime etc.) nu ar produce mai mult de 4-5 milioane de barili pe zi și ar avea probleme în a atinge acest prag, din nou mult mai scăzut decât cel al USGS. Acest tip de întâlnire confidențială din culise a fost, de asemenea, de mare importanţă în zilele de început ale schimbărilor climatice, ducând la formarea Grupului Interguvernamental pentru Schimbări Climatice. Un alt indicator al faptului că ne apropiem de acel punct este natura noilor descoperiri, de care se entuziasmează piețele și de la care se

MANUAL DE TRANZIȚIE

așteaptă să suplinească deficitul de petrol, pe măsură ce producția acestuia începe să scadă. Una dintre noile surse „neconvenționale“ de petrol care a generat entuziasm este reprezentată de nisipurile bituminoase din Alberta, Canada. Problema cu nisipurile bituminoase este faptul că petrolul este foarte dens și vâscos, mai mult bitum nisipos decât petrol. Există două moduri în care se extrage petrolul. În primul, petrolul este săpat cu utilaje uriașe, plimbat de colo colo cu camioane de mărimea unei case și „spălat“ de nisip într-un fel de mașină de spălat enormă. Aproximativ 20% este produs în acest fel. Restul este extras in situ, în acest caz fiind introdus abur în subteran, iar petrolul este aspirat.22 „Combustibilul sintetic“ de slabă calitate obţinut este apoi rafinat pentru a se obține produse petroliere utilizabile. Dacă nisipurile bituminoase din Alberta sunt cea mai bună opțiune a noastră, atunci chiar că avem mari probleme. Se estimează că Alberta deține 175 de miliarde de barili de petrol, ceea ce face din Canada una dintre cele patru sau cinci principale țări producătoare de petrol din lume. Petrolul din „Combustibilul este sângele economiei. Preţul petrolului poate însemna diferenţa dintre recesiune şi recuperare. Lumea occidentală este dependentă de import.“ TONY BLAIR, 7 aprilie 2002 „În mod clar, momentul vârfului global este foarte important. Dacă s-ar întâmpla curând, consecinţele ar fi devastatoare. Petrolul a devenit principala resursă energetică a lumii. Nu există niciun substitut şi va fi nevoie de decenii pentru a face societăţile să renunţe la el. Prin urmare, vârful petrolului ar putea constitui cea mai mare provocare economică de la începutul Revoluţiei Industriale.“ RICHARD HEINBERG

nisipurile bituminoase este mult mai costisitor de produs decât majoritatea altor surse de petrol, dar prețul petrolului fiind în urcare, aceste surse de petrol greu-de-extras devin tot mai viabile din punct de vedere financiar. Companiile petroliere se mută în zonă, iar Fort McMurray, principalul oraș din zonă, devine unul cu o creștere economică bruscă. Clive Mather, CEO al Shell Canada, descrie operațiunile Shell din zonă ca fiind cel mai măreț proiect al companiei. Oameni din toată lumea se mută acolo pentru „Noua febră a aurului“.23 Producția nisipurilor bituminoase este ceva asemănător cu încercarea de a îndepărta pudra de cacao dintr-o negresă uriașă. Greenpeace estimează că, până în 2011, emisiile anuale de dioxid de carbon vor depăși 80 de milioane de tone de echivalent al CO2, mai mult decât emit toate mașinile din Canada la momentul actual.24 Producția nisipurilor bituminoase are nevoie, de asemenea, de defrișarea unor mari zone de pădure boreală antică. Cele două slăbiciuni principale ale acestui proces sunt modul în care este produs aburul utilizat la separarea petrolului de nisip și proveniența apei necesare pentru a face aburul. Se ia gaz natural prețios (o resursă care este de asemenea în curs de epuizare)25 și se arde pentru a produce „combustibil sintetic“, un ţiţei de slabă calitate. E o nebunie. Asta nu e „goană după aur“. De fapt, Matt Simmons, un bancher de investiții în industria energetică, a descris acest lucru astfel: „Domnilor, tocmai am transformat aurul în plumb“.26 Este efectiv a aduna ce a rămas pe fundul butoiului și, mai degrabă decât să infirme teoria vârfului – precum susţin cei care spun: „Uite, vezi, mai există o groază“ –, acest lucru de fapt confirmă scenariul vârfului petrolului: faptul că am ajuns la

Vârful petrolului și schimbările climatice

punctul de mijloc al erei petrolului, iar perioada petrolului ieftin este cu adevărat încheiată. O singură anvelopă, de pe unul dintre camioanele enorme, costă peste 40 000 de lire sterline. Producția de nisipuri bituminoase necesită ca prețul petrolului să rămână ridicat pentru a fi viabilă, dar ar trebui de asemenea să ne întrebăm cât de mult trebuie să crească prețul gazelor naturale înainte ca producția nisipurilor bituminoase să devină din nou neviabilă? Celălalt factor li mitator în producția nisipurilor bitu minoase, pe lângă gazele naturale, este apa. Se estimează că sunt necesari între 2 și 4 barili de apă pentru fiecare baril de ţiţei sintetic produs din nisipuri bituminoase.27 Cantitatea de apă care poate fi extrasă din râul Athabasca este finită și este un factor important care limitează producţia. În ciuda nebuniei extracției nisipurilor bitumi noase, curg mari cantități de bani pentru a realiza acest lucru, parțial din cauză că este unul dintre puținele locuri din lume deschise investițiilor private în producția petrolului. Am putea în acest punct să folosim analogia barului. Forajul convențional de petrol brut, precum se întâmplă în Arabia Saudită, este precum statul la bar în timp ce un barman fermecător îți umple halba de bere direct din butoiul din pivniță. Nisipurile bituminoase sunt ca atunci când ajungi la bar și descoperi că nu mai există bere, dar ești așa de disperat să bei, încât începi să îți imaginezi că, în cei treizeci de ani în care a fost deschis barul, echivalentul a 5 000 de halbe s-au vărsat pe covor, așa încât concepi un proces în care fierbi carpeta pentru a extrage din nou berea. Este acțiunea zadarnică, disperată, a unui alcoolic care nu își poate imagina viața fără obiectul dependenței sale și este viabilă doar pentru că prețurile petrolului

sunt mari, în timp ce prețurile gazelor naturale sunt mici (prețul ridicat al petrolului fiind singurul factor dintre cele două pe care ne putem baza că va rămâne la fel). O altă poveste recentă indică de asemenea natura nu prea încurajatoare a noilor descoperiri. Are legătură cu o presupusă descoperire imensă a unor noi rezerve de petrol în Golful Mexicului în 2006, „între 3 și 15 miliarde de barili“ conform speculațiilor superentuziasmate ale presei28 (este un interval cam imprecis estimat), care a permis multor comentatori să ne informeze că vârful petrolului este oficial o prostie și că ne putem întoarce pe partea cealaltă să dormim mai departe. Această poveste a fost răspândită pentru a arăta că încă există rezerve imense neexplorate și că „alarmiștii“ vârfului petrolului greșesc – iată, aici în Golful Mexicului există dovada. Când citești printre rândurile acestei povești, nu mai e totul la fel de entuziasmant precum pare (entuziasmant, de altfel, doar dacă nu ești una dintre persoanele care consideră că petrolul ar trebui să stea în pă mânt). Petrolul respectiv, care ar putea să fie din abundenţă sau, mai probabil, dezamăgitor, este sub mai bine de 4,5 km de ocean și 6 km de piatră, în zona cea mai expusă uraganelor din Golful Mexicului. Închirierea platformelor specializate în forajul în astfel de ape poate costa jumătate de milion de dolari pe zi.29 Puneți asta în comparație „Dacă producţia irakiană nu creşte exponenţial până în 2015, vom avea o problemă foarte mare, chiar dacă Arabia Saudită îşi îndeplineşte toate promisiunile. Cifrele sunt foarte simple, nu este nevoie să fii expert.“ FATIH BIROL, Economist-şef, Agenţia Internațională de Energie, 2007

MANUAL DE TRANZIȚIE

riscul geopolitic din Iran și Nigeria împiedică investițiile și dezvoltarea. Aspectele logistice sunt adevărata problemă, pare să spună acest raport, și nu cantitatea de petrol din pământ. Aceasta duce la concluzia că, deși sunt necesari 3 milioane de barili din noi surse în fiecare an doar pentru a compensa declinul câmpurilor de petrol actuale, «riscurile de aprovizionare de la suprafață se consideră că depășesc riscurile din subteran pe termen mediu».“31

Producţie de petrol din nisipuri bituminoase în Alberta. Goana disperată după „petrol neconvenţional“ duce la peisaje degradate, emisii de carbon în creştere şi un profit energetic extrem de scăzut.

cu ușurința forajului pe uscat pe câmpurile uriașe din Arabia Saudită sau Mexic și combinați asta cu dimensiunea în scădere a noilor descoperiri... este clar că ne batem pe firimituri. Agenția Internațională de Energie, într-un raport din 2007,30 a vorbit despre ceea ce a numit eufemistic „criza de aprovizionare“ din 2012. Motivele pentru aceasta, au susţinut ei, sunt complexe și diverse, dar nu au nimic de-a face cu vârful petrolului. Andrew Leonard de la www. salon.com a scris: „Pentru a rezuma drastic raportul: problema nu este că lumea rămâne fără petrol, ci faptul că acum platformele petroliere marine sunt puține și scumpe, forța de muncă calificată este redusă, infrastructura de transport este limitată, iar considerațiile politice precum «naționalismul re surselor» din state precum Rusia și Venezuela și

Totuși, Leonard nu este deloc convins de aceste motive, trăgând concluzia că „dacă miroase a vârful petrolului, probabil că este“. Vârful pe trolului este elefantul cel mare din cameră, unul din ce în ce mai greu de ignorat. Deși toate pro blemele identificate de IEA (International Energy Agency) sunt valide, ele sunt exacerbate tot mai mult de constrângerile geologice. Motivul final care mă convinge că ne apropiem de vârf este schimbarea practicilor financiare ale principalelor companii petroliere. În primul rând, fuziunile tot mai spectaculoase și mai dese dintre diferite companii petroliere, o practică uneori numită „prospectare pe Wall Street“. Prețul ac țiunilor unei companii petroliere depinde de rezervele sale, de producția potențială viitoare la care are acces sigur. Cum tendința în scădere a descoperirilor se menține, aşa cum se întâmplă din 1965 (vedeți figura 2, p. 23), devine tot mai greu pentru companii să își susțină rezervele pentru a compensa producția lor. A devenit acum o practică obişnuită pentru companiile petroliere mai mari să le cumpere pe cele mai mici, absorbindu-le astfel rezervele. Deși companiile petroliere au făcut întotdeauna acest lucru, dimensiunea acestei practici devine tot mai uimitoare.