III. Dialogul dintre știință și romantism

li se pot adăuga cosmologia mitologică anterioară, dar îndeaproape înrudită, a Mesopotamiei și a Egiptului Antic, precum și sistemele ulterioare, mai îndepărtate, însă esențialmente comparabile din Mesoamerica* precolumbiană și Peru. La rubrica „occidentale“ intră mitologiile progresiste, orientate etic, ale zoroastrismului, iudaismului, creștinismului și islamului, în legătură și în opoziție cu panteonurile greco-romane și celto-germanice. Și, în final, „mitologia creativă“ va fi considerată cea mai importantă tradiție mitologică a lumii moderne, despre care se poate spune că s-a născut la greci, a crescut în Renaștere și înflorește în zilele noastre, dezvoltându-se continuu și sănătos, în operele acelor artiști, poeți și filosofi ai Vestului pentru care miracolul lumii înseși — așa cum este acum analizată de știință — este revelația supremă.

Mai mult, dacă este adevărat, cum spunea Mann, că în viața omenirii miticul reprezintă o treaptă timpurie și primitivă, în timp ce în viața individului este una târzie și matură2, un acord impresionant va fi auzit răsunând prin toate modulațiile acestui subiect, de la cel rudimentar până la cel mai elaborat.

Încercarea unei abordări științifice a mitologiei a fost împiedicată până la sfârșitul secolului trecut de amploarea domeniului și de caracterul împrăștiat al dovezilor. Conflictele dintre autorități, teorii și opinii care au făcut ravagii mai cu seamă în decursul secolului al XIX-lea, când aria cunoașterii s-a extins în toate domeniile de cercetare (studiile clasice și orientale, filologia comparată, folclorul, egiptologia, analiza critică a Bibliei, antropologia etc.), a semănat cu tumultul nebunesc din vechea parabolă budistă „Orbii și elefantul“. Orbii care au pipăit capul animalului au declarat „Un elefant e ca o oală cu apă“, cei care i-au pipăit urechile au spus „Este ca un coș de nuiele“, cei care i-au pipăit fildeșii au spus „Ba nu, este ca un brăzdar de plug“, iar cei care i-au pipăit trompa au zis

* Mesoamerica este o regiune istorică și culturală, care se întinde din centrul Mexicului spre America Centrală, prin Belize, Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua și nordul statului Costa Rica. (N.t.) 2 Thomas Mann, „Freud and the Future“, Life and Letters Today, vol. 15, nr. 5, toamna lui 1936, p. 89. [Thomas Mann, „Freud și viitorul“, în Germania și germanii. Eseuri, traducere de Janina Ianoși, Editura Humanitas, București, 1998, p. 99.]

„Este ca un stâlp de plug“. Dar cei care i-au pipăit burta au strigat: „Ba nu, este ca un grânar!“. Cei de la picioare i-au contrazis, spunând că e precum coloanele templului, cei de la fund, că e precum mortarul, cei de la membru, că e precum maiul, iar cei de la coadă strigau „Un elefant e ca un evantai“. Și apoi s-au încăierat, furioși, lovindu-se cu pumnii, plângând și țipând „Așa arată un elefant, nu altfel“, „Ba așa arată un elefant, nu altfel“. „Întocmai așa“, continuă morala lui Buddha, „tagmele ereticilor, călugărilor, brahmanilor, asceților rătăcitori, ale celor înclinați spre erezie, ale celor care se delectează cu erezia, ale celor care se bizuie pe încrederea în punctele de vedere eretice sunt niște orbi, fără ochi: neștiind nici binele, neștiind nici răul, neștiind nici dreptatea, neștiind nici greșeala, se ceartă și se încaieră, se luptă și se lovesc unii pe alții cu săgețile limbilor lor spunând: «Asta e corectă, astalaltă nu e corectă», «Asta nu e adevărată, adevărată este asta».“3

Cele două discipline erudite din care se poate să fi apărut bazele unei științe comparative solide au fost studiul clasicilor și cel al Bibliei. Cu toate acestea, un principiu fundamental al tradiției creștine făcea să pară un act de blasfemie să le compari în același plan de gândire, căci, dacă miturile grecești erau recunoscute ca fiind de ordin natural, cele ale Bibliei erau considerate supranaturale. Prin urmare, în vreme ce minunile eroilor clasici (Hercule, Teseu, Perseu etc.) erau studiate ca literatură, cele ale evreilor (Noe, Moise, Iosua, Iisus, Petru etc.) trebuia să fie discutate ca istorie obiectivă. Și aceasta în timp ce, de fapt, elementele fabuloase comune celor două tradiții contemporane est-mediteraneene izvorau în egală măsură din civilizația precedentă a Mesopotamiei din Epoca Bronzului — așa cum nimeni mai înainte de dezvoltarea științei moderne a arheologiei n-ar fi putut ghici.

O a treia, și în final cea mai perturbatoare, disciplină care a contribuit la tumultul scenei a fost știința cu dezvoltare rapidă a filologiei ariene, indo-germanice și indo-europene. Încă din 1767, un iezuit francez din India, părintele Cœurdoux, observase că sanscrita și latina erau remarcabil de asemănătoare.4 Sir William Jones (1746–1794) — primul mare specialist occidental în sanscrită, judecător al Curții Supreme din Calcutta și fondator al Societății Asiatice din Bengal — a fost următorul care a observat înrudirea și, în urma studiului comparativ al structurilor gramaticale din latină, greacă și sanscrită, a concluzionat că

3 Udana, 6.4.66–69; cf. Eugene Watson Burli. ngame, Buddhist Parables, Yale University Press, New Haven, 1922, pp. 75–76. 4 Cf. A. Meillet și Marcel Cohen, Les Langues du monde, H. Champion, Paris, 1952, p. xxiii.

toate trei au „izvorât“, după cum a scris el, „dintr-o sursă comună, care probabil nu mai există“5. Franz Bopp (1791–1867) a publicat în 1816 un studiu comparativ al sistemelor de conjugare din sanscrită, greacă, latină, persană și germană.6 Și, în sfârșit, pe la mijlocul secolului, era foarte clar că o distribuție uimitoare a limbilor strâns înrudite putea fi identificată în cea mai mare parte a lumii civilizate: o singură familie, larg răspândită, de limbi care trebuie să fi izvorât dintr-o singură sursă și care include, pe lângă sanscrită și pali (limba scripturilor budiste), majoritatea limbilor din nordul Indiei, precum și singhaleza (limba din Sri Lanka), persana, armeana, albaneza și bulgara; poloneza, rusa și celelalte limbi slave; greaca, latina și toate limbile europene în afară de estoniană, finlandeză, laponă, maghiară și bască. Astfel, s-a scos la iveală existența unei continuități din Irlanda până în India. Și nu numai din punctul de vedere al limbilor, dar și al civilizațiilor și religiilor, al mitologiilor, al formelor literare și al modurilor de gândire ale popoarelor incluse care puteau fi lesne comparate: de exemplu, panteonul vedic al Indiei Antice, cel eddic al Islandei medievale și cel olimpian grecesc. Nu e de mirare că erudiții și filosofii de frunte ai secolului au fost impresionați!

Descoperirea părea să indice că această constelație de popoare, cea mai productivă și, deopotrivă, cea mai matură din punct de vedere filosofic, din istoria civilizației avusese legătură cu uimitoarea răspândire etnică; întrucât se părea că și în Orient, leagănul multor rase de culoare, indo-arienii cu piele deschisă la culoare fuseseră cei care dăduseră principalul impuls tendinței culturale supreme — aceea reprezentată în faza ei cea mai veche documentată de către Vedele sanscrite și panteonul vedic (atât de apropiate în formă și spirit de imnurile homerice și panteonul olimpian al grecilor, încât eleniștii n-au întâmpinat vreo dificultate în a recunoaște analogiile) și, în faza ulterioară, mai bine dezvoltată, de învățăturile lui Gautama Buddha, a cărui gândire măreață, inspirată de ceea ce mulți erudiți din Europa au considerat a fi tipul arian caracteristic de spiritualitate, a influențat întregul Orient, ridicând temple și pagode nu oricărui alt zeu, ci Iluminatorului — Buddha însemnând conștiința purificată, perfecționată, pe deplin dezvoltată și iluminată a omului însuși.

Era o revelație hotărâtoare, potențial foarte periculoasă, căci, deși anunțată în terminologia erudiției liniștite, coincidea cu o anumită tendință emoțională a epocii. În lumina numeroaselor descoperiri pe atunci în curs în toate ramurile

5 Sir William Jones, „Third Anniversary Discourse (February 2, 1786)“, Works, vol. III, ed. Lord Teignmouth, Londra, 1807, p. 34. 6 Franz Bopp, Über das Conjugationssytem der Sanskritsprache in Vergleichung mit jenem der griechischen, lateinischen, persischen und germanischen Sprache, f.e., Frankfurt am Main, 1816.

domeniilor științifi ce vaste — ale fi zicii, biologiei și geografi ei—, povestea mitologică a Creației din Vechiul Testament nu mai putea fi acceptată ca literalmente adevărată. Mai înainte, în secolul al XVII-lea, universul heliocentric fusese condamnat ca fi ind contrar Sfi ntei Scripturi, atât de Luther, cât și de Inchiziția romano-catolică; în secolul al XIX-lea, tendința lumii educate era de a respinge Sfânta Scriptură ca fi ind contrară adevărului. Iar odată cu Scriptura ebraică s-a sfârșit și cu Dumnezeul ebraic și cu pretenția creștină a autorității divine. Renașterea îi opusese idealului iudeo-creștin, de obediență față de o presupusă revelație a legii lui Dumnezeu, umanismul grecilor. Iar acum, odată cu descoperirea acestei continuități etnice impresionante, care unea umanismul, pe de o parte, cu religiozitatea neteologică, profundă, a Upanișadelor indiene și a Sutrelor budiste, pe de altă parte, cu vitalitatea primitivă a germanilor păgâni, care zguduiseră Roma creștină doar pentru a fi supuși și creștinați apoi ei înșiși, cauza păgână împotriva părții iudeo-creștine a moștenirii culturale europene părea să fi e mult consolidată. Mai mult, din moment ce dovezile păreau să indice Europa însăși ca obârșie a acestei tradiții spirituale profund inspirate și viguros creatoare — și, în special, regiunea statelor germane —, o exaltare europeană romantică a vibrat ca o undă de șoc prin mediul științifi c. Frații Grimm, Jacob (1785–1863) și Wilhelm (1786–1859), au cules basmele din colecția lor încredințați că se vor putea descoperi în ele rămășițele unui nucleu al mitologiei indo-europene.* Schopenhauer a salutat Upanișadele sanscrite ca „lectura cea mai satisfăcătoare și mai înălțătoare cu putință din lume“7. Iar Wagner a găsit în vechea mitologie a germanilor — cu Wotan, Loki, Siegfried și fecioarele Rinului — mijlocul de exprimare ideal pentru geniul său german.

Astfel, când vreo câțiva diletanți cu imaginație bogată au scos acest senzațional produs al cercetării fi lologice din studiile savanților, unde refl ecția duce la o gândire

* Știința secolului XXI plasează originea indo‑europenilor în stepa ponto‑cas‑ pică, între mările Caspică și Baltică — mult mai departe în est decât opinia acceptată la vremea când Campbell a scris acest pasaj. Vezi J.P. Mallory și Douglas Q. Adams, The Encyclopedia of Indo‑European Culture, Fitz Deraborn Publishers, Chicago, 1997, p. 299. Campbell oferă aici o trecere în revistă a teoriilor în vigoare pe atunci, care nu mai sunt pertinente. — N. ed. 2018

7 Arthur Schopenhauer, Parerga und Paralipomena, II Teil, în Wilhelm Grossherzog și Ernst Ausgabe (editori), Schopenhauer’s Sämmliche Werke in Fünf Bänden, f.e., Leipzig, 1920, vol. V, capitolul XVI, par. 184, p. 434.