Foc si Gheata - fragment

FOC ŞI GHEAŢĂ Cartea a patra din seria Spirite-Animale

Shannon Hale Traducere din engleză de Bogdan Voiculescu

Spirite animale4 p3.indd 1

07.06.2017 21:20:27

Spirite animale4 p3.indd 2

07.06.2017 21:20:27

Spirite animale4 p3.indd 3

07.06.2017 21:20:28

Editori: Magdalena Mărculescu Vasile Dem. Zamfirescu Silviu Dragomir Fondator: Ion Mărculescu, 1994 Redactor: Oana Duşmănescu Director producţie: Cristian Claudiu Coban DTP: Florin Paraschiv Corectură: Ana‑Maria Tamaş Maria Muşuroiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HALE, SHANNON Foc şi Gheaţă / Shannon Hale; trad.: Bogdan Voiculescu — Bucureşti: Pandora Publishing, 2017 ISBN 978-606-978-034-3 I. Voiculescu, Bogdan (trad.)

821.111

Titlul original: Fire and Ice (Spirit Animals Book 4) Autor: Shannon Hale Copyright © 2014 by Scholastic Inc. All rights reserved. Published by arrangement with Scholastic Inc., 557 Broadway, New York, NY 10012, USA SCHOLASTIC, SPIRIT ANIMALS and associated logos are trademarks and/or registered trademarks of Scholastic Inc. Map illustration by Michael Walton Conqueror dummy art by Erika Scipione Book design by Charice Silverman Translation Copyright © 2017 Pandora Publishing O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 W: www.pandoram.ro ISBN: 978-606-978-034-3 Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Spirite animale4 p3.indd 4

07.06.2017 21:20:28

Pentru fratele meu, Jeff, care odată mi‑a spus că spiritul său animal e un hipopotam.

— S.H.

Spirite animale4 p3.indd 5

07.06.2017 21:20:28

1

GER ATHON

G

ErAtHON MIŞcA.

SOLZII EI ÎNtuNEcAŢI, GrOŞI cA NIŞtE plăci de metal, se loveau de gresie, scoţând sunete scurte şi seci. Fălcile îi erau deschise şi gustau văzduhul.

Coada îi pocnea jucăuş în urmă.

Viaţă! Se simţea însufleţită, îşi simţea trupul alunecând pe suprafaţa pământului, şi pământul alunecând sub el.

Viaţa e o zvâcnire, un tremur, o fâlfâire, o răsuflare. Viaţa e mişcare. Îşi flutură limba în aer şi simţi gustul cărnii de om în adierea vântului. Iarăşi viaţă! Deocamdată nu‑i era foame. În urma ei veneau cu paşi mici, repezi sau greoaie, turme întregi de animale, tremurând de frică, dar incapabile să se abată din drum. Când avea nevoie de o gustare, nu trebuia decât să‑şi întindă imensul gât şi să‑nşface câte‑un cangur sau câine sălbatic. Nu apucase să i se facă foame din clipa evadării încoace, însă trupul ei însufleţit simţea ori‑ cum dorinţa de a cuprinde vietăţi şi de a strânge cu putere. Îşi schimbă direcţia şi porni şerpuind înspre acel om rătăcit, animată de neastâmpăr. Dac‑ar fi dorit, s‑ar fi putut deplasa aproape fără zgomot, dar în cazul ăsta nu

7

Spirite animale4 p3.indd 7

07.06.2017 21:20:28

era nevoie. Ce fiinţă ar fi fost în stare să fugă de o cobra de două tone?

Totuşi, fiinţa de faţă încercă să fugă: tânărul privea în urmă cu chipul încă plin de inocenţa copilăriei, cu ochii mari, îngroziţi. Gerathon chicoti vesel în felul ei şuierător, iar trupul lung şi înţesat de muşchi îi vibră. Îşi umflă pielea lată din jurul gâtului, se arcui şi ţâşni.

Viaţă! Viaţa pe care o cuprinsese între fălci se zbătea şi lovea agitată, iar inima îi zvâcnea violent sub atingerea limbii imensului şarpe. Urlă din răsputeri în clipa în care colţii i se împlântară în spinare, iar veninul gros şi întunecat i se scurse în trupul său. Inima îi pompă cu generozitate otrava în întregul corp. Tremură o vreme, apoi amorţi cu totul. Însă inima tânărului bătea în continuare încet şi frumos când Gerathon îl înghiţi cu totul, muşchii ei extraordinari trăgându‑l înăuntru centimetru cu centimetru, printre marginile gurii moi, rozalii, până‑n bezna supremă a burţii sale.

Se încolăci în nisipul fierbite cu gândul să se odihnească, bucurându‑se de prezenţa acestei inimi străine care bătea alături de a ei, a acestei vieţi separate dinăuntrul ei care murea încet, încet sub a ei putere. Îi venea să râdă, amintindu‑şi furia mocnită cu care se zbătuse atâtea secole în adâncurile închisorii din piatră şi pământ care‑ncercase să strivească viaţa din ea, să‑i stârpească orice mişcare, să‑i pună capăt existenţei. Acum, că era iarăşi liberă, lumea avea pentru ea o savoare deosebită. Încălzindu‑se sub lumina soarelui şi mulţumită de hrana proaspătă, a simţit un oarecare neastâmpăr şi poate o pornire uşor poznaşă. Era cât se poate de sătulă şi n‑ar mai fi putut mânca nimic, însă pofta ei de viaţă de‑abia acum se stârnise.

8

Spirite animale4 p3.indd 8

07.06.2017 21:20:29

Ochii ei galbeni i se făcură albi şi astfel Gerathon călători cu gândul în depărtare. În viziunea ei vibrau numeroase puncte albe de căldură, fiecare întruchipând câte o persoană, toate fiindu‑i cunoscute, aşa cum ciobanul îşi cunoaşte oile.

Alese pe cineva cufundat în somn. E mai uşor să te strecori în minţile celor adormiţi. Era vorba de o femeie, vârstnică după criteriile umane, care locuia departe, în Nilo.

Conştiinţa lui Gerathon îi umplu mintea aşa cum nisipul umple un borcan. O făcu să se ridice în picioare, să‑şi părăsească micul cămin şi să privească în jur. Cerul nopţii era aici cafeniu, era cald şi‑n adierea vântului plutea un iz de iasomie. Şarpele aproape că simţea iarba uscată strivită sub picioarele goale ale femeii, călcând pe pământul încălzit de soarele din timpul zilei.

Prin ochii victimei sale, Gerathon zări în faţă marginea unei prăpăstii. O obligă pe femeie să se‑ndrepte într‑acolo cu paşi repezi, şi mai repezi, până când ajunse să alerge.

Atunci femeia tresări, încercând parcă să se trezească. Şarpele sâsâi mulţumit. Viaţa înseamnă mişcare.

O făcu să treacă dincolo de margine şi se prăbuşi împreună cu ea, părăsindu‑i mintea în ultima clipă, doar cu o clipă înainte ca femeia să se izbească de fundul văii.

Poate că era o risipă, având în vedere planurile de viitor ale lui Gerathon. Dar oricum trebuia să adune mai întâi toate talismanele, iar între timp, fiind o Mare Fiară, avea şi ea dreptul să se joace.

Adulmecă văzduhul cu limba. Linia curbată a gurii ei solzoase zâmbea necontenit.

9

Spirite animale4 p3.indd 9

07.06.2017 21:20:29

2

HOŢUL

V

MEILIN ÎN SpInare, îmboldind‑o să înainteze. Nu c‑ar fi avut nea‑ părat nevoie de vreun imbold. În ultima vreme părea că vuieşte înăuntrul ei un foc mistuitor, cu flăcări care se umflau şi trosneau şi n‑o lăsau să stea pe loc. Ceilalţi se plângeau din când în când de nesfârşita călătorie, de rit‑ mul nemilos cu care traversaseră întinderea Zhongului şi cu care acum se deplasau prin Eura de Nord, însă Meilin era de părere că înaintează prea încet.

Lumina soarelui strălucea violent pe suprafaţa râului care se întindea de‑a lungul drumului, iar Meilin închise ochii strâns. Ca de obicei, ascunse dincolo de pleoape, o aşteptau aceleaşi imagini: Marele Crocodil, cu fălcile deschise, cu ochi negri ca smoala.

Tatăl ei, nemişcat. Trupul lui neînsufleţit.

Meilin deschise imediat ochii şi dădu pinteni calului.

Vântul îşi schimbă direcţia. Peste chipul ei suflă o adi‑ ere dinspre nord‑vest. Pielea i se făcu ca de găină şi începu să‑şi frece braţele între ele. ÂNtuL SuFLA DINSprE SuD ŞI O LOVEA pE

10

Spirite animale4 p3.indd 10

07.06.2017 21:20:29

— Să ştii c‑o să fie şi mai frig, spuse Rollan, alăturându‑i‑se pe calul său. Un frig neprietenos. De genul care‑ţi muşcă nasul şi‑ţi chinuie degetele.

— Da, zise ea.

— Am văzut odată cum un confrate, un puşti vagabond, ticălos şi bun de nimic a provocat un puşti crescut în puf să lingă un stâlp de fier în plină iarnă. Ăla a rămas cu limba prinsă, a îngheţat pur şi simplu de metal, iar vagabondul i‑a furat paltonul şi pantofii.

— Chiar aşa? întrebă Meilin.

— Chiar aşa, domniţa mea panda!

— Şi nu cumva numele vagabondului din povestea ta începe cu R şi se termină cu n?

— Nici gând! Eu n‑am fost niciodată ticălos. Şi ţi‑am spus povestea asta ca avertisment, doar ştii că ai obiceiul nefericit de a linge stâlpii.

Meilin aproape că zâmbi. Din ziua bătăliei de la templul lui Dinesh încoace, Rollan petrecuse mult timp alături de ea, îndrugând adesea caraghioslâcuri precum cel din clipa de faţă. Probabil că‑ncerca s‑o ajute să‑şi uite durerea. Călătoria lor în căutarea talismanului Marelui Elefant fusese cea mai costisitoare dintre toate. Meilin pornise la drum de una singură şi‑n cele din urmă îl găsise pe tatăl ei în fruntea trupelor de rezistenţă ale Zhongului, înăuntrul Marelui Labirint de Bambus, înconjurat de inamici. Apoi, aproape imediat după ce‑l găsise, îl pierduse, fusese ucis în faţa ochilor ei. Iniţial, Meilin simţise o mare… tăcere. Amorţeală.

Se simţise teribil de pustiită, ca şi cum nu i‑ar mai fi rămas nimic. Dar apoi în fiinţa ei începuse încet, încet să‑şi facă loc un fel de căldură. Flăcările care i se aprinseseră în piept îi aminteau că undeva, în lume, Devoratorul era liber… şi că lăsa în urma sa nenumărate victime. Meilin n‑avea de

11

Spirite animale4 p3.indd 11

07.06.2017 21:20:29

gând să lase compătimirea celorlalţi şi genul ăsta de glume puerile să‑i stingă focul. Îşi îmboldi din nou calul.

— Urmează o răscruce, îi anunţă Tarik. Propun să înnoptăm acolo.

— Dar a mai rămas puţin din lumina zilei, spuse Meilin.

— Râul se desparte de drum la răscruce, zise Tarik. Trebuie să adăpăm caii înainte să mergem mai departe înspre nord.

Meilin voia să se împotrivească, dar observă că Tarik se uita iarăşi la ea cu înţelegere şi compătimire în privire. Jhi o privea adesea cu aceiaşi ochi înţelegători şi înduioşaţi, motiv pentru care fata o ţinea în starea pasivă cât de mult posibil. Situaţia devenea insuportabilă. Dacă se mai uita cineva la ea cu înţelegere şi compătimire…

— Meilin? întrebă Abeke.

— Ce e? se răsti Meilin.

— Ah! spuse Abeke şi făcu un pas înapoi, speriată. Ăăă, voiam doar să te‑ntreb dacă n‑ai vrea să m‑ajuţi să adun lemne pentru foc…

— Da, vreau, zise Meilin pe un ton forţat.

Terenul întins din jurul răscrucii se umplea de călători şi caravane de negustori care‑şi ridicau taberele, aşteptând lăsarea nopţii. Traversau o întindere dreaptă şi ierboasă din Eura de Nord. Erau departe de Glengavin şi de Finn, din păcate, însă de data asta măcar drumul era liniştit şi sigur. Aveau până şi o trupă de trubaduri în preajmă: un tip care zdrăngănea la o lăută şi o femeie cu voal albastru care cânta încet, ca pentru o repetiţie.

Abeke nu spuse nimic cât adunară de pe malul râului crengi căzute şi lemne aduse de apă. Foarte bine. În linişte, Meilin îşi putea concentra toate gândurile asupra Devoratorului, ca şi cum ea ar fi fost vârful unei săgeţi, iar el, ţinta.

12

Spirite animale4 p3.indd 12

07.06.2017 21:20:29

Purtând câte‑un braţ de lemne, se‑ntoarseră înspre locul unde Tarik, Rollan şi Conor deşeuau caii. Maya, Mantia Verde eurană, cu părul ei roşcat, pe care Tarik o invitase să li se alăture în misiunea din nord, aşeza pietre într‑un cerc, pentru foc. Era mai mare decât Meilin cu câţiva ani, dar chipul ei mic şi palid, încadrat de părul bogat şi cârlionţat, părea că aparţine unei persoane mai tinere.

Maya îşi ridică mâneca puloverului violet şi dezvălui, pe antebraţ, un tatuaj mic sub formă de şopârlă. Cu o străfulgerare luminoasă, salamandra ei îşi părăsi starea pasivă şi i se urcă pe umăr. Era neagră, cu pete de un galben luminos pe tot trupul şi atât de mică încât i se putea încolăci stăpânei sale în palmă. Meilin îi zâmbi cu milă, convinsă că spiritul ei animal fusese o dezamăgire, aşa cum şi ursul panda o dezamăgise pe ea. Fără îndoială că o salamandră nu putea avea nicio contribuţie folositoare în luptă.

Meilin şi Abeke lăsară jos lemnele, iar Abeke aşeză câteva dintre ele în groapa pentru foc. Meilin fu pe cale s‑o corecteze. Pentru a face un foc, trebuiau mai întâi adunate vreascuri mai mici, şi abia apoi…

Maya îşi ridică mâna, şi în palmă îi apăru o sferă de foc.

Suflă în ea, iar flăcările se răspândiră printre lemne, aprinzând imediat întreaga grămadă.

— Ah! spuse Meilin.

— N‑ai mai văzut trucul Mayei? întrebă Conor.

Meilin clătină din cap.

— Mă tem că nu sunt cine ştie ce luptătoare, spuse Maya cu un zâmbet larg. Ştiu doar trucul ăsta şi‑n rest nu prea sunt bună de nimic.

— Acel singur truc ne‑ar putea fi indispensabil în nordul îngheţat, zise Tarik.

13

Spirite animale4 p3.indd 13

07.06.2017 21:20:29

Cântăreaţa voalată trecu pe lângă ei; ea şi partenerul ei cu lăuta se îndreptau spre râu.

— Mergeţi în nord? întrebă ea. Pentru ce? Nu‑i nimic acolo în afară de frig, mai mult frig, şi apoi un frig extrem.

— Şi morse, spuse Rollan. Vreau neapărat să văd o morsă. Dacă există cu adevărat.

— Rollan, ţi‑am mai spus, zise Tarik, le‑am văzut cu ochii mei.

— Elefanţi cu înotătoare, fără niciun picior? spuse Rollan. Pe‑asta trebuie s‑o văd ca s‑o cred.

— Ne îndreptăm înspre Samis, le zise Abeke trubadurilor. Aţi fost acolo?

— A, da, Samis, spuse cântăreţul la lăută. Aproape că uitasem că mai e vreun oraş de aici până‑n Arctica. Nimeni nu se sinchiseşte să meargă la Samis.

— Noi am încercat să mergem cândva, acum mulţi ani, nu‑i aşa, dragule? spuse femeia voalată, ţinându‑şi de mână partenerul şi învârtindu‑se în jurul lui. Negustorii ne‑au avertizat că‑n Samis nu primesc pe nimeni. Dar noi am zis că sigur simt nevoia de puţină distracţie. Şi uite‑aşa am pornit înspre nord…

— Când colo, ce să vezi? zise muzicantul. Când am ajuns la poarta oraşului, ne‑au spus să facem cale‑ntoarsă.

Ciupi una dintre corzile lăutei, ca şi cum ar fi anunţat finalul unui cântec.

Cuplul se‑ndepărtă în paşi de dans.

— Nu primesc negustori? întrebă Abeke.

O mângâia îngândurată pe Uraza, care‑i stătea alături întinsă, torcând zgomotos.

— În satul meu, dacă n‑ar fi fost negustori, n‑am fi avut nimic din metal: nicio oală, nicio tigaie, nicio lopată, nimic de genul ăsta. Dacă am cumpăra de aici câteva obiecte din

14

Spirite animale4 p3.indd 14

07.06.2017 21:20:29

metal să le ducem celor din Samis, poate că am reuşi să le intrăm în graţii.

Tarik dădu din cap.

— E o idee foarte bună.

Luă câţiva bănuţi din pungă şi‑i dădu lui Abeke. Fata plecă să facă unele cumpărături, urmată de Uraza.

După câteva minute, Meilin auzi strigăte furioase din celălalt capăt al taberei. Se ridică în picioare şi înălţă braţul ca s‑o cheme pe Jhi, dar până la urmă se stăpâni.

— Încă nu s‑au întors Abeke şi Uraza? întrebă ea.

— Rămâi aici, spuse Tarik şi porni alergând înspre locul de unde venea zgomotul. Însă acel foc ardea înăuntrul lui Meilin. Simţea că nu poate sta pe loc. Goni pe urmele lui Tarik, urmată de Rollan, lăsându‑i pe Conor şi pe Maya să aibă grijă de foc şi de lucrurile lor. În centrul taberei, doi bărbaţi se tăvăleau pe jos, lovind şi trăgându‑se de păr. Spiritul animal al lui Tarik, vidra Lumeo, stătea cocoţat pe umărul lui. Folosindu‑se de puterile sale sporite, Tarik se avântă în mijlocul încăierării cu uşurinţa unei vidre care plonjează în apă şi îi despărţi pe cei doi bărbaţi.

— Ajunge! spuse Tarik, iar fluierăturile şi strigătele amuţiră. Ce se‑ntâmplă aici?

— M‑a jefuit!

Acuzaţia venea din partea bărbatului chel şi corpolent.

Avea nasul însângerat şi cămaşa ruptă.

— Strâng bani de ani de zile, puţin de‑aici, puţin de‑acolo. Aproape c‑am strâns destui cât s‑o scot pe mama din oraşul ăla mizerabil, să‑i cumpăr pământ la ţară. Mai aveam puţin! Dar ăsta mi‑a tăiat punga de la curea.

15

Spirite animale4 p3.indd 15

07.06.2017 21:20:29