Iubire, vinovăţie şi reparaţie şi alte opere

ColecĂžie coordonatĂŁ de Simona Reghintovschi

Melanie Klein

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie ºi alte opere 1921–1945 Cu o introducere de Hanna Segal Traducere din engleză de Anacaona Mîndrilă-Sonetto

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MÃRCULESCU Coperta: FABER STUDIO Redactor: SIMONA REGHINTOVSCHI Director producþie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: EUGENIA URSU Corecturã: RODICA PETCU EUGENIA URSU Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României KLEIN, MELANIE Opere complete / Melanie Klein ; trad. de Cecilia Popovici. - Bucureºti : Editura Trei, 20064 vol.

ISBN 978-973-707-088-3 Vol. 4 : Iubire, vinovãþie ºi reparaþie ºi alte opere : 1921-1945 / trad.: Anacaona MîndrilãSonetto. - 2011. Bibliogr.. ISBN 978-973-707-558-1 I. Mîndrilã-Sonetto, Anacaona (trad.)

159.964.2:159.922.7 616.89-072.8-053.2

Titlul original: Love, Guilt and Reparation and other works 1921–1945 Autor: Melanie Klein Copyright © The Melanie Klein Trust 1975 New introduction copyright © Hanna Segal 1988 Copyright © Editura Trei, 2011 pentru prezenta ediþie C.P. 27-0490, Bucureºti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN: 978-973-707-558-1

Cuprins 7 15 19

Introducere nouă Prefaţă Introducere

23 104 111

Capitolul 1. Dezvoltarea unui copil (1921) Capitolul 2. Inhibiţii și dificultăţi la pubertate (1922) Capitolul 3. Rolul școlii în dezvoltarea libidinală a copilului (1923) Capitolul 4. Analiza timpurie (1923) Capitolul 5. O contribuţie la psihogeneza ticurilor (1925) Capitolul 6. Principiile psihologice ale analizei timpurii (1926) Capitolul 7. Simpozion pe tema analizei copiilor (1927) Capitolul 8. Tendinţe criminale la copii normali (1927) Capitolul 9. Stadii timpurii ale conflictului oedipian (1928) Capitolul 10. Personificarea în jocul copiilor (1929) Capitolul 11. Situaţii infantile anxiogene reflectate într-o operă de artă și în impulsul creativ (1929)

138 181 213 229 276 300 319 336

6

349 370 375 393 408 413 455 479 536 576

648 680

Melanie Klein

Capitolul 12. Importanţa formării de simboluri în dezvoltarea Eului (1930) Capitolul 13. Psihoterapia psihozelor (1930) Capitolul 14. O contribuţie la teoria inhibiţiei intelectuale (1931) Capitolul 15. Dezvoltarea timpurie a conștiinţei la copil (1933) Capitolul 16. Despre criminalitate (1934) Capitolul 17. O contribuţie la psihogeneza stărilor maniaco-depresive (1935) Capitolul 18. Înţărcarea (1936) Capitolul 19. Iubire, vinovăţie și reparaţie (1937) Capitolul 20. Doliul și relaţia sa cu stările maniaco-depresive (1940) Capitolul 21. Complexul Oedip în lumina anxietăţilor timpurii (1945) Note explicative Bibliografie

Introducere nouã Melanie Klein a descoperit psihanaliza la vârsta de treizeci și doi de ani, în 1914, când se afla în Budapesta. Atunci a citit broșura lui Freud despre vise, „Uber den Traum“. Acesta a fost începutul a ceea ce a devenit interesul dominant al vieţii ei: psihanaliza. În acea perioadă și-a început analiza personală cu Ferenczi. Se pare că a luat această măsură, în parte, din motive terapeutice, dar totodată, psihanaliza i-a captivat de la început imaginaţia. Îi satisfăcea imensa curiozitate intelectuală, interesul faţă de oameni care o caracterizase întotdeauna și dorinţa de a lucra în beneficiul oamenilor și cu oameni. (Iniţial plănuise să studieze medicina.) În 1919 și-a prezentat prima lucrare în faţa Societăţii Psihanalitice Maghiare, acesta fiind debutul unei contribuţii creative ce a continuat până la moartea ei, în 1960, și care avea să revoluţioneze teoria și practica psihanalitică.

Eseurile ei sunt adunate în volumele I și IV din Operele Melaniei Klein. A mai scris și două cărţi, Psihanaliza copiilor și Povestea unei analize de copil, volumele II și III din Opere.

Volumul de faţă, care conţine scrierile din 1921 până în 1946, înfăţișează dezvoltarea muncii și a gândirii ei încă de la început, mergând până la formularea conceptului ei teoretic major, acela de poziţie depresivă (1935–1940).

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Introducere nouã

8

Melanie Klein și-a început activitatea psihanalitică cu pacienţi copii. A fost o pionieră a analizei copilului. A creat metode pentru analizarea copiilor, chiar și a celor foarte mici, fără a devia de la principiile de bază ale tehnicii psihanalitice. Întrucât modalitatea firească de exprimare a copiilor este jocul, ea le-a pus la dispoziţie mici jucării și le-a privit jocul ca pe o expresie simbolică a vieţii lor interioare, comparabilă cu asocierea liberă la adulţi. Le-a interpretat jocul și comportamentul, dar și comunicările verbale. În contrast cu alţi terapeuţi ai acelei perioade, a adoptat de la bun început o atitudine strict psihanalitică, evitând orice amestec educativ sau de altă natură în procesul psihanalitic. Și interpreta de la început orice-i prezenta copilul, indiferent dacă sentimentele acestuia erau pozitive sau negative. La vremea respectivă se credea că la copii nu apare transferul faţă de analist, așa cum apare la adulţi, deoarece copiii sunt atașaţi în continuare de obiectele lor iniţiale, părinţii. Klein a descoperit că transferul, pozitiv și negativ deopotrivă, apare cu ușurinţă la copii. A constatat că, dacă erau păstrate cadrul și atitudinea psihanalitică, relaţiile de transfer ale copiilor nu se deosebeau prea mult de cele ale adulţilor. A afirmat și a demonstrat că la baza transferului se află proiectarea asupra analistului a lumii interne a copilului și a imagourilor sale interne, și nu o transferare liniară asupra analistului a sentimentelor faţă de părinţii reali. Abordarea ei era caracterizată de o profundă convingere cu privire la validitatea metodei psihanalitice a lui Freud și de încrederea în faptul că la copil, ca și la adult, în ciuda tuturor rezistenţelor și a mecanismelor de apărare, există dorinţa arzătoare de adevăr și aprecierea adevărului. Și, într-adevăr, copiii reacţionau la abordarea ei simplă și directă.

Melanie Klein

Astăzi e greu să înţelegem cât de îndrăzneaţă și de revoluţionară era o astfel de abordare a copiilor în vremea respectivă.

Activitatea Melaniei Klein a șocat și a provocat controverse aprinse. Ea își descrie tehnica și motivaţia acesteia, precum și unele din descoperirile făcute, în lucrările „Analiza timpurie“ (1923), „Principiile psihologice ale analizei timpurii“ (1926) și „Simpozion pe tema analizei copiilor“ (1927). Aceste lucrări se ocupă, totodată, de principalele elemente ale controversei din acea vreme. Grosul materialului psihanalitic pe care și-a bazat concluziile se găsește în cartea pe care a scris-o în aceiași ani, Psihanaliza copiilor.

Noile instrumente și tehnici duc la noi descoperiri. Exceptând analiza micului Hans, întreprinsă chiar de tatăl acestuia sub supervizarea lui Freud, teoria freudiană privind dezvoltarea copiilor se baza predominant pe analizele sale cu adulţi. Activitatea lui Klein a confirmat descoperirile lui Freud privind sexualitatea infantilă și agresivitatea infantilă, rolul Supraeului și complexul Oedip. Dar munca ei directă cu copii a adus noi descoperiri și a clarificat mai în amănunt stadiile timpurii, pregenitale ale dezvoltării, descrise de Freud doar la modul mai general. Aceste descoperiri au dus în cele din urmă la anumite divergenţe faţă de concepţiile lui. Klein a fost izbită de la început de viaţa fantasmatică bogată a copiilor și de bogăţia lumii lor interne, ce conţinea figuri deopotrivă foarte bune și foarte îngrozitoare; a observat, de asemenea, că sufereau de anxietăţi din cauza existenţei figurilor rele, anxietăţi de natură psihotică. O astfel de lume internă era rezultatul unei istorii anterioare. Un copil de numai doi ani și jumătate avea deja o istorie complexă, revelată în transfer, pe care ea a putut-o explora. Freud a descoperit copilul încă activ în adult. Klein a descoperit sugarul din copil și din adult. Ea

9

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Introducere nouã

10

a ajuns la concluzia că, de la începutul vieţii sale, sugarul stabilește relaţii de obiect intense, atât în realitate, cât și în fantasmă.

Nu considera că sugarul este pasiv, asupra lui acţionând mediul iar el doar reacţionând la mediu, ci considera că este plin de dorinţe și fantasme, în interacţiune permanentă cu realitatea externă. Acele relaţii timpurii, colorate de fantasmele sugarului, sunt internalizate și formează fundamentul personalităţii. Klein considera că Supraeul și complexul Oedip, așa cum le descrisese Freud, sunt rezultatul final al dezvoltării anterioare și stadiul ulterior al unor structuri mai timpurii și mai primitive.

Ea descrie relaţia copilului cu obiectele în primă instanţă parţiale, în principal cu sânul mamei, clivat de la bun început într-unul foarte bun și iubit și unul foarte rău și urât. Această relaţie se extinde treptat la întregul corp al mamei. Klein descrie relaţia intensă cu corpul mamei pe care copilul o formează în fantasmă, relaţie marcată de curiozitate și ambivalenţă. În fantasmele copilului, corpul mamei este sursa tuturor bogăţiilor, trezind în același timp iubire, ură și o curiozitate puternică.1 Klein consideră dorinţa de a explora corpul mamei drept începutul pulsiunii epistemofile. Dar cum aceste dorinţe epistemofile intense sunt asociate cu dorinţe libidinale și dorinţe agresive, anxietatea creată de ele poate duce la inhibarea lor.

Ea privește anxietatea ca pe un promotor al dezvoltării și, totodată, ca pe un posibil inhibitor al acesteia. Anxietatea stârnită de impulsurile epistemofile faţă de corpul mamei este cea care-l face pe copil să-și deplaseze impulsurile asupra lumii externe și s-o înzestreze cu semnificaţie simbolică. Dar dacă anxietatea este 1

În scrierile ulterioare pune mai mult accent pe mamã ca persoanã întreagã, decât pe percepþia unui corp întreg.

Melanie Klein

prea intensă, ea poate duce, dimpotrivă, la inhibiţie. O scriere cu caracter germinal deosebit în acest sector este „Importanţa formării de simboluri în dezvoltarea Eului“ (1930). Ea constituie raportul asupra primei terapii psihanalitice a unui copil autist, în care Klein descrie întreruperea aproape completă a funcţiei simbolice și, împreună cu aceasta, a întregului interes faţă de lume.

Activitatea ei în acest sector a pus într-o lumină complet nouă dezvoltarea cognitivă și intelectuală și inhibiţiile acesteia.

Iniţial, Melanie Klein a încercat să-și exprime descoperirile strict în termeni freudieni, dar aproape de la început au apărut divergenţe faţă de concepţiile lui Freud. Ea a observat că Supraeul și complexul Oedip există mult mai devreme decât presupusese Freud și a subliniat mereu condiţionarea puternică a complexului Oedip de evoluţiile anterioare. De asemenea, părerile ei despre sexualitatea feminină se deosebesc de ale lui Freud. Ea a constatat că fetiţele și băieţii sunt conștienţi de organele sexuale feminine și de potenţialul acestora. Și considera că stadiul falic descris de Freud este o structură preponderent defensivă. A pus un accent mult mai mare pe agresivitatea copiilor decât se presupunea la acea vreme. În prima lucrare despre simbolism, „Rolul școlii în dezvoltarea libidinală a copilului“ (1923), de exemplu, ea vede simbolismul și inhibarea acestuia ca fiind predominant libidinale, deși îi acordă agresivităţii atenţia cuvenită în materialul pe care-l descrie. În lucrarea din 1930, în prim-plan se află rolul agresivităţii și anxietăţile asociate cu aceasta. Concepţiile ei despre agresivitate concordă cu scrierile lui Freud de după 1920, cu conceptul lui de pulsiune de moarte și cu ideea că un conflict fundamental este acela dintre forţele libidinale și cele distructive. Acest conflict fundamental între iubire și ură capătă un rol tot mai important în opera lui Klein.

11

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Introducere nouã

12

Descoperirea caracterului ubicuu și a importanţei vieţii fantasmatice a determinat-o pe Klein să extindă conceptul freudian de fantasmă inconștientă. Fantasma inconștientă este legată inextricabil de simbolism, întrucât fantasma se exprimă în maniere simbolice. Concepţiile ei despre simbolism sunt într-o anumită măsură divergente faţă de cele ale lui Freud și Jones. În lucrarea din 1930 susţine, după cum arată clar și titlul, ideea că simbolurile nu sunt date, așa cum presupunea Freud, ci se formează dinamic sub imboldul anxietăţii și, ca atare, pot fi supuse deformării și inhibării.

Cu timpul, Klein a înţeles tot mai clar că descoperirile ei nu pot fi cuprinse în întregime în teoria lui Freud și că are nevoie de niște concepte centrale noi. În lucrările „O contribuţie la psihogeneza stărilor maniaco-depresive“ (1935) și „Doliul și relaţia sa cu stările maniaco-depresive“ (1940) introduce un concept complet nou, acela de poziţie depresivă. În activitatea sa clinică, Klein a urmat întotdeauna firul anxietăţii. După părerea ei, copilul este supus deopotrivă anxietăţilor de persecuţie, născute din existenţa figurilor interne rele, și anxietăţilor provocate de vinovăţia și frica de pierdere. Dar abia în 1935 a început să facă o distincţie foarte clară între aceste două tipuri de anxietate, cea de persecuţie și cea depresivă. Ea subliniase mereu importanţa primului an de viaţă în dezvoltarea ulterioară. În final a ajuns la concluzia că cele două anxietăţi fundamentale, de persecuţie și depresivă, își au originea, din punctul de vedere al dezvoltării, în cele două etape din primul an de viaţă. În prima etapă, sugarul este dominat de anxietatea de persecuţie și această etapă constituie punctul de fixaţie pentru bolile paranoide ulterioare (așa cum sugera Abraham). A doua etapă, care marchează un pas crucial în dezvoltare, survine

Melanie Klein

atunci când sugarul o recunoaște pe mamă ca persoană întreagă. El nu mai relaţionează cu părţi ale mamei, ca în etapa cea mai timpurie, ci cu persoana întreagă și, totodată, își dă seama că figura rea și figura bună sunt una și aceeași persoană, mama.

Acest lucru îl face pe sugar să-și conștientizeze propria ambivalenţă faţă de această figură și odată cu înţelegerea acestui fapt apar sentimente de vinovăţie, din cauza agresivităţii îndreptate spre persoana iubită, și frica de a o pierde ca urmare a atacurilor distructive. În fantasmă, mama iubită și urâtă este percepută ca fiind distrusă și pierdută, ceea ce provoacă sentimente de vinovăţie, dor și pierdere. Treptat, aceste sentimente le înlocuiesc pe cele anterioare de persecuţie și dau naștere tendinţelor de iubire și reparaţie.

Klein vorbește despre poziţii, și nu despre faze, fiindcă termenul se referă la o întreagă organizare, la starea Eului, la caracterul relaţiilor de obiect, al fantasmelor și al apărărilor. Implicaţiile schimbărilor ce survin în cadrul poziţiei depresive sunt imense. Ea aduce cu sine o nouă perspectivă asupra vieţii, o nouă atitudine. Marchează începutul conștientizării realităţilor psihice și constituie o linie de demarcaţie între funcţionarea psihotică și cea ne-psihotică. O mare parte din scrierile ulterioare ale lui Klein se ocupă de aceste implicaţii. Introducerea conceptului de poziţii marchează a doua etapă a dezvoltării lui Klein, introducând un nou cadru metapsihologic.

Activitatea Melaniei Klein a început cu copiii și a deschis noi perspective largi. Întrucât nevrozele și psihozele își au rădăcinile în copilărie, toate descoperirile referitoare la copilărie sunt, firește, relevante pentru înţelegerea psihologiei adulţilor. Iar Klein se referă tot mai des în lucrările sale la materiale provenite de la pacienţii adulţi. Descoperirea de către ea a straturilor primitive

13

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Introducere nouã

14

ale psihicului și a anxietăţilor și apărărilor psihotice care le domină a deschis calea unei noi înţelegeri a bolilor psihice grave.

Conceptul de poziţie depresivă și tendinţele de reparaţie asociate cu ea pun la rândul lor într-o nouă lumină dezvoltarea normală, sublimarea și creativitatea și ne îmbogăţesc cunoștinţele despre ele.

Hannah Segal, Londra, 1987

Melanie Klein

Prefaþã Scrierile Melaniei Klein au fost elaborate de-a lungul unei perioade de circa patruzeci de ani, unele sub formă de cărţi, altele în cărţi conţinând și contribuţii ale altor autori, iar altele ca eseuri care n-au mai fost adunate sub formă de carte. În plus, așa cum e inevitabil într-un demers creator desfășurat pe o perioadă atât de lungă, ideile ei au fost supuse unui proces constant de extindere, modificare și clarificare. Așadar, cititorului confruntat cu această cantitate destul de mare de literatură nu-i este prea ușor să descopere care au fost cele mai mature idei ale Melaniei Klein sau cum a ajuns la ele. Din acest motiv, un obiectiv principal în realizarea unei noi ediţii a operelor sale complete a fost să indicăm poziţia temelor principale din fiecare eseu, în raport cu ideile ei anterioare și ulterioare privind subiectul respectiv, cu ajutorul notelor explicative. Aceste note explicative sunt grupate la sfârșitul fiecărui volum, cu excepţia volumului IV, Povestea unei analize de copil, care conţine deja notele Melaniei Klein.

Deși acesta a fost obiectivul principal al noii ediţii, odată ce s-a luat hotărârea de a o realiza, a apărut prilejul de a face anumite îmbunătăţiri: traducerea cărţii Psihanaliza copiilor, iniţial publicată în germană, a fost revizuită în mare măsură; toate trimiterile la ediţii anterioare ale operelor lui Freud au fost modificate,

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Prefaþã

16

devenind trimiteri la Standard Edition; atât cât a fost posibil, am procedat la fel și cu trimiterile la alte lucrări pentru care există acum ediţii mai recente. În plus, au fost pregătite noi indice de termeni pentru volumele I, II și III, punându-le în concordanţă unele cu altele pentru ușurinţa consultării încrucișate.

Munca necesară pentru punerea în practică a acestor obiective a fost îndeplinită de mai multe grupuri de oameni.

Negocierile principale cu editorii au fost întreprinse de profesorul Elliott Jaques, care a fost primit și ajutat cu generozitate de domnul Masud Khan, redactorul coordonator al International Psycho-Analytical Library. Profesorul Jaques a scris și o prefaţă la volumul IV, Povestea unei analize de copil.

Notele explicative au fost redactate de doamna Edna O’Shaughnessy, în consultare cu dr. Hanna Segal, cu domnișoara Betty Joseph și cu mine însumi; așadar, împărţim cu ea responsabilitatea, dar nu și munca propriu-zisă. În același timp, dr. Hans Thorner, ajutat de nora sa, doamna Prudence M. Thorner, precum și de dr. Stephen Smith în stadiile iniţiale, și-au propus să revizuiască traducerea cărţii Psihanaliza copiilor; la rândul lui, el a înaintat fiecare capitol, în formă provizorie, doamnei Strachey, care a realizat traducerea iniţială. „Inhibiţii și dificultăţi la pubertate“, lucrare care nu mai fusese publicată anterior în engleză, a fost tradusă de dr. Claud Wedeles. Sarcina dificilă de verificare și standardizare a tuturor trimiterilor bibliografice a fost îndeplinită de domnișoara Ann Hutchinson, iar cea a redactării, rescrierii și modificării indicelor, de doamna Barbara Forryan.

Mie îmi rămâne doar să-mi exprim recunoștinţa faţă de acești prieteni și aceste ajutoare pentru eforturile susţinute și devotate pe care le-au depus la realizarea Operelor complete ale Melaniei

Melanie Klein

Klein. În numele administratorilor Melanie Klein Trust, care a sponsorizat lucrarea, doresc să mulţumesc, de asemenea, Institutului de Psihanaliză, care, în colaborare cu Hogarth Press, a publicat deja multe din scrierile Melaniei Klein, pentru că le publică acum în formă completă, în patru volume.

17

R.E. Money-Kyrle

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Prefaþã

Introducere2 Melanie Klein, născută Reizes, în 1882, la Viena, era al patrulea și cel mai mic copil al unui cuplu de origine evreiască, dar care nu mai practicau cu stricteţe religia, părând a fi agnostici toleranţi. Există dovezi privind bogate capacităţi pasibile de a fi moștenite la ambii părinţi, iar mediul în care au crescut copiii a fost categoric unul pregnant intelectual. Mai important, în amintirile Melaniei Klein, a fost faptul că familia era foarte strâns unită, între membrii ei existând legături puternice de iubire. Totuși, familia n-a fost scutită de perioade de tristeţe acută, cauzate mai întâi de moartea surorii ei preferate, iar mai târziu de moartea fratelui mai mare, pe care-l admirase extrem de mult — tragedie ce s-a repetat peste ani, când unul dintre fiii ei, ajuns adult, a murit într-un accident de alpinism.

Să trecem acum la începuturile vieţii profesionale a Melaniei Klein. Avea în jur de paisprezece ani când a simţit dorinţa puternică de a studia medicina și, cu ajutorul fratelui ei, a învăţat rapid suficient de multă latină și greacă pentru a fi admisă la Gymnasium. Perspectivele ei de a face carieră medicală au luat 2

Pentru prezentãri biografice mai pe larg, vezi H. Rosenfeld, International Encyclopedia of the Social Sciences, ºi John A. Lindon, „Melanie Klein’s Theory and Technique: Her Life and Work“, în Tactics and Techniques in Psychoanalytic Therapy, coord. Peter L. Giovacchini (New York: Science House; Londra: Hogarth Press, 1972).

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Introducere

20

însă sfârșit când s-a logodit, la vârsta de numai șaptesprezece ani. Patru ani mai târziu, în 1903, s-a căsătorit și, cu timpul, a devenit mama a trei copii.

Abia în timpul Primului Război Mondial s-a putut întoarce la cariera întreruptă, într-o nouă formă. Dăduse peste o carte de Freud și a simţit că recunoaște în acea carte ceva ce căutase vag dintotdeauna. Pe atunci se afla la Budapesta și a putut să-și înceapă analiza cu Ferenczi, care a încurajat-o să se specializeze în analiza copiilor; și într-adevăr, înainte să se încheie războiul, începuse deja să lucreze cu copii în Budapesta. La vremea respectivă, exceptând cazul „micului Hans“ al lui Freud și unele lucrări preliminare ale dr. Hug-Hellmuth, analiza copiilor mici era un teren necunoscut, pe care avea să intre în scurt timp, dintr-o direcţie întru câtva diferită, Anna Freud. După război, în 1921, Melanie Klein a plecat la Berlin, la invitaţia dr. Karl Abraham, pentru a continua să lucreze cu copii și, în scurt timp ,a introdus în analiză concepte noi și importante. Inovaţiile ei au fost încurajate și susţinute de Abraham, cu care, în plus, și-a continuat analiza de la începutul anului 1924 și până la moartea prematură a acestuia, în 1925. Cât se afla în Berlin, iar soţul ei în Suedia, căsnicia lor, nu tocmai fericită, s-a încheiat. În 1926 a venit la Londra, la invitaţia lui Ernest Jones, care i-a oferit mult sprijin, și a rămas aici, crescând treptat în activitatea practică ponderea pacienţilor adulţi, mai ales a cazurilor de formare, până la moartea ei, în 1960. Merită remarcat că, la fel ca însuși Freud și ca mulţi alţii, practica autoanaliza, astfel că lucrările pe care le-a publicat au fost aproape cu siguranţă rezultatul observaţiilor analitice făcute atât asupra pacienţilor, cât și asupra ei înseși, verificate prin comparaţie. În activitatea clinică, prin care a stârnit multe controverse, a plecat de la premisa că analiza unui copil trebuie desfășurată exact în

Melanie Klein

același mod ca analiza unui adult — exceptând faptul că analiza asociaţiilor verbale trebuia completată prin analiza jocului. A presupus că transferul este posibil, a observat prezenţa unui Supraeu, deși mai rudimentar, și era de părere că analistul nu trebuie să exercite nicio presiune morală sau educaţională. Cu alte cuvinte, a adoptat analiza transferului, pusă la punct de Freud, deopotrivă pentru adulţi și pentru copii, iar dacă ulterior a introdus schimbări, acestea urmăreau analiza mai pură a transferului, rolul ei limitându-se tot mai mult la interpretare. Poate trăsătura cea mai caracteristică a tehnicii ei era aceea că, de la început, acorda prioritate interpretării anxietăţii inconștiente, pe baza fantasmelor inconștiente, ori de câte ori o găsea — chiar și atunci când primele rezultate ale acestui demers păreau să fie amplificarea anxietăţii.

Această tehnică a fost cea care a scos la iveală și i-a permis să consemneze numeroase tipare psihice nesesizate anterior, astfel că teoria ei despre psihic și despre ceea ce poate merge prost cu el, iniţial preluată de la Freud, a cunoscut o dezvoltare continuă.

Ar fi inutil și redundant să o rezumăm aici, din moment ce scrierile Melaniei Klein vorbesc de la sine, mai ales dacă sunt citite împreună cu Notele explicative. Un aspect merită însă subliniat.

Introducând conceptul de poziţie paranoid-schizoidă și pe cel de poziţie depresivă, Melanie Klein a clarificat și distincţia între două tipuri de moralitate ce se deosebesc în mod esenţial și care tind să apară succesiv, în mod inerent, la fiinţele umane. Cel mai timpuriu Supraeu al copilului, care-i conţine propria distructivitate proiectată, întoarsă împotriva sieși, este o structură paranoid-schizoidă care, așa cum a descoperit Freud, funcţionează ca un zeu arhaic intern, cu o moralitate arhaică de tipul „ochi pentru ochi“. Acest Supraeu nu este ego-sintonic și un obiectiv major al analizei constă în a-l slăbi. Dar în jurul vârstei de patru

21

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Introducere

22

luni, debutul poziţiei depresive deschide calea posibilităţii unei moralităţi diferite, mult mai ego-sintonice, care nu mai are la bază o formă specifică de delir paranoid, ci vinovăţia depresivă cauzată de vătămările aduse deopotrivă în realitate și în fantasmă obiectelor iubite din afara și dinăuntrul propriei persoane în poziţia anterioară, paranoid-schizoidă. Dacă devin obiectul unui travaliu de doliu, aceste obiecte iubite și vătămate sunt resimţite ca înviind în interior ca mentori interni care ajută Eul și-l sprijină în lupta sa cu obiectele rele rămase în interior și cu dușmanii externi reali. Nu este în niciun caz adevărat că Melanie Klein folosea vreun fel de presiune morală pentru a stimula la pacienţii ei acest tip de moralitate; dar este adevărat că, în măsura în care reușea să scoată la iveală ideile delirante aflate în spatele moralităţii arhaice și, de asemenea, în spatele diferitelor forme de apărare maniacală împotriva vinovăţiei de persecuţie și a celei depresive, al doilea tip de moralitate tindea într-adevăr să apară singur, treptat, și să domine. Ea considera această schimbare drept unul dintre factorii ce indică schimbarea în direcţia integrării și a maturităţii.

Deși teoria pe care a elaborat-o în cele din urmă Melanie Klein — și mai ales distincţia între poziţia paranoid-schizoidă și cea depresivă — pare capabilă să explice cel puţin aspectele principale ale vieţii psihice normale și ale celei anormale deopotrivă, ar fi o greșeală să-i considerăm teoria încheiată. Ea însăși i-a adus adăugiri aproape până la sfârșitul vieţii. Și nimeni nu știe ce viitoare modificări sau adăugiri ar putea fi necesare. La fel ca în fizică, și în psihologie adevărul ultim are, probabil, o complexitate infinită, de care ne putem apropia numai printr-o serie infinită de aproximări.

R.E. Money-Kyrle

Melanie Klein

1

Dezvoltarea unui copil (1921) I. Influenþa lãmuririi sexuale ºi a relaxãrii autoritãþii asupra dezvoltãrii intelectuale a copiilor Introducere Ideea de a-i lămuri pe copii în chestiunile sexuale câștigă constant teren. Educaţia introdusă de școli în numeroase locuri urmărește să protejeze copiii, la vârsta pubertăţii, de pericolele tot mai mari ale ignoranţei și tocmai din această perspectivă ideea a câștigat cea mai multă aprobare și susţinere.

Cunoștinţele obţinute de psihanaliză indică însă necesitatea dacă nu de a-i „lămuri“ pe copii, cel puţin de a-i crește de la vârsta cea mai fragedă într-o manieră care să facă inutilă orice lămurire specială, din moment ce urmărește cea mai deplină și mai firească edificare compatibilă cu ritmul dezvoltării copilului. Concluziile irefutabile extrase din experienţa psihanalitică cer protejarea copiilor, ori de câte ori este posibil, de refularea excesiv de puternică și, prin aceasta, de boli sau de o dezvoltare dezavantajoasă a caracterului. Prin urmare, pe lângă intenţia cu siguranţă înţeleaptă de a contracara prin in-

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Dezvoltarea unui copil

24

formaţii pericolele reale și vizibile, analiza urmărește să evite pericole la fel de reale, chiar dacă nu vizibile (pentru că nu sunt recunoscute drept pericole), însă care sunt mult mai frecvent întâlnite, mult mai profunde și, ca atare, cer mult mai imperativ să fie observate. Rezultatele psihanalizei, care identifică de fiecare dată, în fiecare caz individual, refulările sexualităţii infantile drept cauze ale bolilor ulterioare sau ale elementelor patogene ori ale inhibiţiilor mai mult sau mai puţin active prezente chiar și în orice psihic normal, indică limpede calea de urmat. Putem cruţa copilul de refulare inutilă eliberând — în primul rând și cel mai important în noi înșine — întreaga sferă cuprinzătoare a sexualităţii de vălurile groase ale secretului, falsităţii și pericolului, ţesute de o civilizaţie ipocrită, pe o temelie a afectivului și a lipsei de informare. Ar trebui să-l lăsăm pe copil să achiziţioneze atâtea informaţii de natură sexuală cât cere dezvoltarea dorinţei sale de cunoaștere, privând imediat pe această cale sexualitatea de misterul ei și de o bună parte a periculozităţii. Aceasta ne asigură că dorinţele, gândurile și sentimentele nu vor fi în parte refulate și, în parte, în măsura în care refularea eșuează, suportate sub povara falsei rușini și a suferinţei nervoase — cum ni s-a întâmplat nouă. Mai mult, evitând această refulare, această povară a suferinţei superflue, punem bazele sănătăţii, ale echilibrului psihic și ale dezvoltării favorabile a caracterului. Totuși, acest rezultat incalculabil de valoros nu este singurul avantaj care ne putem aștepta să rezulte, pentru individ și pentru evoluţia omenirii, dintr-o educaţie întemeiată pe sinceritate fără rezerve. Ea are și o altă consecinţă, nu mai puţin însemnată: o influenţă decisivă asupra dezvoltării forţelor intelectuale.

Melanie Klein

Adevărul acestei concluzii extrase din experienţele și învăţăturile psihanalizei a fost sprijinit clar și irefutabil de dezvoltarea unui copil de care se întâmplă să mă ocup foarte mult.

25

Istoria anterioarã Copilul în chestiune este un băiat, micul Fritz, fiul unor rude care locuiesc foarte aproape de mine. Acest lucru mi-a dat prilejul de a mă afla deseori în compania copilului, fără nicio limitare. În plus, întrucât mama lui îmi urmează toate recomandările, sunt capabilă să exercit o mare influenţă asupra creșterii copilului. Băiatul, care are acum cinci ani, este un copil sănătos și puternic, cu o dezvoltare mentală normală, dar înceată. A început să vorbească abia la doi ani și doar după vârsta de trei ani și jumătate a putut să se exprime cursiv. Nici măcar atunci n-au fost observate spuse deosebit de remarcabile, cum pot fi auzite uneori de la copiii înzestraţi la o vârstă foarte fragedă. În ciuda acestui lucru, dădea impresia, atât prin înfăţișare, cât și prin comportament, că e un copil atent și inteligent. A ajuns să stăpânească, foarte încet, câteva idei individuale. Trecuse deja de patru ani când a învăţat să diferenţieze culorile și avea aproape patru și jumătate când s-a familiarizat cu conceptele de „ieri“, „azi“ și „mâine“. În chestiunile practice se afla vizibil în urma altor copii de vârsta lui. Cu toate că era luat deseori la cumpărături, părea (din întrebările pe care le punea) că-i este imposibil să înţeleagă că n-ar trebui să le cumperi oamenilor cadou obiecte pe care le au deja și cu foarte mare greutate a fost făcut să înţeleagă că obiectele trebuie plătite, și cu preţuri diferite, în funcţie de valoarea lor.

Pe de altă parte, avea o memorie remarcabilă. Își amintea și își amintește lucruri relativ îndepărtate, cu toate detaliile, iar

Iubire, vinovãþie ºi reparaþie Dezvoltarea unui copil