Moarte subita

C o l e c ț i e c o o r d o n at ă d e

Magdalena Mărculescu

J.K. Rowling

Moarte subită Traducere din engleză de Constantin Dumitru-Palcus

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Coperta: Design: Mario J. Pulice Ilustraţie: Joel Holland Copyright ©: Hachette Book Group, Inc., USA Director producție: Cristian Claudiu Coban Redactor: Domnica Drumea Dtp: Gabriela Chircea Corectură: Cătălina Ioancea Roxana Samoilescu Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României ROWLING, JOANNE KATHLEEN Moarte subită / J. K. Rowling; trad.: Constantin DumitruPalcus. - Bucureşti: Editura Trei, 2012 ISBN 978-973-707-713-4 I. Dumitru-Palcus, Constantin (trad.)

821.111-31=135.1 Titlul original: The Casual Vacancy Autor: J.K. Rowling First published in Great Britain in 2012 by Little Brown.

Copyright © J.K. Rowling 2012 ‘Umbrella’: Written by Terius Nash, Christopher ‘Tricky’ Stewart, Shawn Carter and Thaddis Harrell © 2007 by 2082 Music Publishing (ASCAP)/Songs of Peer, Ltd. (ASCAP)/March Ninth Music Publishing (ASCAP)/Carter Boys Music (ASCAP)/EMI Music Publishing Ltd (PRS)/Sony/ATV Music Publishing (PRS). All rights on behalf of WB Music Corp. and 2082 Music Publishing Administered by Warner/Chappell North America Ltd. All Rights on behalf of March Ninth Music Publishing Controlled and Administered by Songs of Peer Ltd. (ASCAP). All Rights on behalf of Carter Boys Music Controlled and Administered by EMI Music Publishing Ltd. All rights on behalf of Thaddis Harrell Controlled and Administered by Sony/ATV Music Publishing.

‘Green, Green Grass of Home’: ©1965 Sony/ATV Music Publishing LLC. All rights administered by Sony/ATV Music Publishing LLC, 8 Music Square West, Nashville, TN 37203. All rights reserved. Used by permission.

Copyright © Editura Trei, 2012 pentru prezenta ediție C. P. 27-0490, București Tel. /Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN 978-973-707-713-4

Lui Neil

Partea întâi 6.11 Un loc care a devenit vacant în urma unei situaţii neprevăzute se consideră că apare: (a) când un consilier local nu îşi depune la timp declaraţia de acceptare a funcţiei; sau (b) când este primită înştiinţarea sa de demisie; sau (c) în ziua morţii acestuia...

Charles Arnold‑Baker Administraţia consiliilor locale Ediţia a şaptea

Duminică Barry Fairbrother n‑ar fi vrut să ia cina în oraş. În cea mai mare parte a weekendului îl chinuise o cumplită durere de cap şi dădea zor să se încadreze în termenul limită pentru articolul ce urma să apară în ziarul local.

Totuşi, soţia lui fusese puţin cam rigidă şi necomunicativă în timpul prânzului, iar Barry dedusese că felicitarea pe care i‑o trimisese nu compensase crima lui de a se închide în birou toată dimineaţa.

Nu fusese de vreun folos nici faptul că scrisese despre Krystal, pe care Mary o detesta, deşi pretindea cu totul altceva.

— Mary, aş vrea să luăm masa în oraş, o minţise el, ca să îndepărteze răceala ca de gheaţă. Nouăsprezece ani, copii! Nouăsprezece ani, iar mama voastră n‑a arătat niciodată mai frumoasă.

Mary se înmuiase şi zâmbise, aşa că Barry a dat telefon la clubul de golf, pentru că era aproape de ei şi cu siguranţă aveau să găsească o masă. Căuta modalităţi mărunte de a‑i oferi plăcere soţiei sale, pentru că ajunsese să‑şi dea seama, după aproape două decenii de convieţuire, cât de mult o dezamăgise în privinţa lucrurilor mari. Niciodată n‑o făcuse intenţionat. Pur şi simplu, aveau noţiuni foarte diferite despre ceea ce ar trebui să fie cel mai important în viaţă.

Cei patru copii ai lui Barry şi Mary trecuseră de vârsta când aveau nevoie de o dădacă. Se uitau la televizor când le‑a zis la revedere pentru ultima oară şi doar Declan, cel mai mic, s‑a întors către el şi a ridicat mâna în chip de rămas‑bun.

Durerea de cap continua să zvâcnească în spatele urechii în timp ce scotea maşina de pe alee şi pornea la drum prin cochetul orăşel Pagford, unde locuiau de când se căsătoriseră. Au luat‑o pe Church Row, strada în pantă abruptă pe care se înălţau cele mai scumpe case cu întreaga lor extravaganţă şi soliditate victoriană, au ocolit biserica fals‑gotică unde le urmărise odată pe gemenele lui interpretând Joseph and the Amazing Technicolor Dreamcoat, apoi au traversat piaţa, de 9

J.K. Rowling

unde se vedea cu claritate scheletul întunecat al mănăstirii ruinate care domina linia de orizont a oraşului, aşa cum era aşezată sus pe deal, contopindu‑se cu cerul violet. În timp ce mânuia volanul, luând virajele familiare, Barry nu se putea gândi decât la greşelile pe care cu siguranţă că le făcuse în graba lui de a termina articolul pe care tocmai îl trimisese prin e‑mail la Yarvil and District Gazette. Vorbăreţ şi cu o prezenţă agreabilă, îi venea greu să‑şi transpună personalitatea pe hârtie.

Clubul de golf se afla la doar patru minute de piaţă, ceva mai încolo de punctul în care oraşul se pierdea treptat într‑o ultimă suflare de vile vechi. Barry parcă minivanul în faţa restaurantului clubului, Birdie, şi zăbovi un moment lângă maşină, ca să‑i dea răgaz lui Mary să‑şi rujeze din nou buzele. Aerul răcoros al serii îi mângâia faţa într‑un mod plăcut. În timp ce se uita la contururile terenului de golf cum se dezintegrau în amurg, Barry se întrebă de ce mai rămăsese membru al clubului. La golf nu prea se pricepea: balansul lui era dezordonat şi avea un handicap ridicat. Ar fi putut face atâtea cu timpul său. Capul îi zvâcnea mai rău ca oricând.

Mary stinse lumina de la oglindă şi închise portiera. Barry apăsă butonul de închidere al telecomenzii. Tocurile înalte ale pantofilor lui Mary ţăcăneau pe asfalt, sistemul de închidere automată al maşinii scoase un bip, iar Barry se întrebă dacă, după ce‑o să mănânce, o să‑i mai treacă greaţa.

O durere cum nu‑i mai fusese dat să trăiască îi străpunse creierul ca o bilă pentru demolări. Abia dacă sesiză durerea ascuţită din genunchi când aceştia se loviră de asfaltul rece; craniul îi fu inundat de foc şi sânge. Suferinţa cumplită era insuportabilă, dar se văzu nevoit să o suporte, căci avea să mai treacă un minut până la starea de inconştienţă.

Mary ţipă... şi continuă să ţipe. Mai mulţi bărbaţi ieşiră în fugă din bar. Unul dintre ei se întoarse rapid în clădire ca să vadă dacă era pe‑acolo vreunul dintre medicii pensionari ai clubului. Prietenii lui Barry şi Mary, un cuplu aflat acolo, auziră agitaţia din restaurant, îşi lăsară aperitivele pe masă şi se grăbiră să iasă ca să vadă dacă pot fi de folos cu ceva. Soţul sună la 999 de pe mobil.

Ambulanţa a trebuit să vină din oraşul învecinat Yarvil; a durat douăzeci şi cinci de minute până să ajungă. În timp ce lumina albastră pâlpâitoare aluneca încet peste locul faptei, Barry zăcea inert şi fără viaţă pe asfalt în băltoaca propriei sale vome. Mary stătea ghemuită lângă el, cu ciorapii sfâşiaţi la genunchi, ţinându‑l de mână, suspinând şi rostindu‑i numele în şoaptă.

10 fiction connection

Luni

I — Ţine‑te tare, zise Miles Mollison, stând în bucătăria uneia dintre casele mari de pe Church Row. Aşteptase până la şase şi jumătate dimineaţa ca să telefoneze.

Fusese o noapte urâtă, plină de lungi perioade de veghe întrerupte de reprize furate de somn agitat. La patru dimineaţa îşi dăduse seama că şi soţia lui era trează, aşa că o vreme au stat de vorbă cu glas scăzut, pe întuneric. Chiar în timp ce discutau despre ceea ce văzuseră fără voia lor, fiecare încercând să scape de sentimentele vagi de teamă şi şoc, vălurele diafane de exaltare îi gâdilau lui Miles măruntaiele la gândul că îi va da vestea tatălui său. Avusese de gând să aştepte până la şapte, dar teama că altcineva ar putea să i‑o ia înainte îl făcuse să pună mâna pe telefon mai devreme.

— Ce s‑a întâmplat? se auzi vocea bubuitoare a lui Howard, cu o uşoară nuanţă metalică.

Miles îl pusese pe difuzor ca să audă şi Samantha. Ciocolatie spre culoarea mahonului în capotul ei roz-pal, aceasta profitase de trezirea lor matinală ca să aplice încă o porţie de cremă autobronzantă pe tenul ei de pe care bronzul natural începea să dispară. În bucătărie domnea un amestec de arome de cafea şi nucă de cocos sintetică.

— Fairbrother a murit. S‑a prăbuşit la clubul de golf aseară. Sam şi cu mine luam masa la Birdie.

— Fairbrother a murit? urlă Howard.

Inflexiunea vocii sugera că se aşteptase la o schimbare dramatică în soarta lui Barry Fairbrother, dar nici măcar el nu‑i anticipase moartea.

— S‑a prăbuşit în parcare, repetă Miles.

11

J.K. Rowling

— Dumnezeule mare! spuse Howard. Abia împlinise patruzeci de ani, nu? Dumnezeule mare!

Miles şi Samantha îl ascultau pe Howard cum respiră ca un cal obosit. Întotdeauna, dimineaţa avea respiraţia întretăiată.

— Ce‑a fost? Inima?

— Ceva la creier, se pare. Ne‑am dus cu Mary la spital şi...

Dar Howard nu mai era atent. Miles şi Samantha l‑au auzit dându‑le celorlalţi vestea.

— Barry Fairbrother! Mort! E Miles!

Miles şi Samantha îşi beau cafeaua, aşteptând ca Howard să revină la telefon. Capotul Samanthei se desfăcu în clipa când femeia se aşeză la masa din bucătărie, lăsând să se vadă contururile sânilor ei mari sprijiniţi de antebraţe. Presiunea ascendentă îi făcea să pară mai dolofani şi mai netezi decât atunci când atârnau fără să fie susţinuţi.

Pielea aspră a părţii superioare a decolteului radia mici crăpături care nu mai dispăreau când se decomprimau. În tinereţe, fusese o clientă asiduă a saloanelor de bronzat.

— Ce? zise Howard, revenind la telefon. Ce ziceai de spital?

— Am fost cu ambulanţa, eu şi Sam, rosti clar Miles. Cu Mary şi cadavrul.

Samantha băgă de seamă că a doua versiune a lui Miles accentua ceea ce se putea numi aspectul comercial al istorisirii. Dar nu‑l condamna. Răsplata lor pentru că înduraseră acea oribilă experienţă era tocmai dreptul de a le povesti altora despre ea. Nu credea că are să uite uşor: Mary văicărindu‑se; ochii lui Barry pe jumătate deschişi deasupra măştii lipite de gură şi nas; ea şi Miles încercând să descifreze expresia paramedicului; hurducăiala maşinii înghesuite; geamurile întunecate; teroarea.

— Dumnezeule mare! spuse Howard pentru a treia oară, ignorând întrebările timide din fundal ale lui Shirley, atenţia fiindu‑i îndreptată asupra lui Miles. Şi cum, a căzut, pur şi simplu, mort în parcare?

— Da, răspunse scurt Miles. În clipa în care l‑am văzut, era evident că nu se mai putea face nimic.

A fost prima lui minciună şi‑şi întoarse ochii de la nevastă‑sa în timp ce‑o rostea. Aceasta îşi amintea cum Miles îşi petrecuse protector braţul mare pe după umerii zguduiţi de plâns ai lui Mary: O să fie bine... o să fie bine... „Dar, în definitiv“, îşi zise Samantha, încercând să‑i găsească scuze lui Miles, „de unde era să ştii cum stau lucrurile, când tocmai îi puseseră masca de oxigen şi‑i înfigeau ace în braţe?“ Crezuseră că încercau să‑l salveze pe Barry şi niciunul nu ştiuse sigur că nu avea 12 fiction connection

Moarte subită

niciun rost până când tânăra doctoriţă de la spital se apropiase de Mary. Samantha încă vedea, cu teribilă claritate, faţa goală, împietrită a lui Mary şi expresia tinerei femei în halat alb, cu ochelari şi părul drept: reţinută, şi totuşi puţin grijulie... scene pe care le puteai vedea mereu în dramele de la televizor, dar când le întâlneai în realitate...

— Câtuşi de puţin, spunea Miles. Păi, nu mai demult decât marţi Gavin a jucat squash cu el.

— Şi părea în regulă atunci?

— Da, da. L‑a făcut zob pe Gavin.

— Dumnezeule mare! Uite‑aşa se‑ntâmplă lucrurile, nu‑i aşa?

Uite‑aşa se‑ntâmplă. Rămâi un pic, mama vrea să‑ţi zică ceva.

Se auzi un clămpănit şi un păcănit, şi apoi vocea plăcută a lui Shirley.

— Ce şoc teribil, Miles! spuse ea. Tu eşti bine?

Samantha sorbi cu stângăcie din cafea; lichidul i se prelinse din colţurile gurii pe bărbie şi‑şi şterse faţa şi pieptul cu mâneca. Miles adoptase vocea pe care o folosea întotdeauna când vorbea cu maică‑sa: mai profundă decât de obicei, o voce care parcă spunea „sunt stăpân pe situaţie, nimic nu mă poate tulbura“, viguroasă şi plină de seriozitate.

Uneori, mai ales când se îmbăta, Samantha imita conversaţiile dintre Shirley şi Miles. „Nu‑ţi face griji, mămico. Miles e aici. Soldăţelul tău.“ „Dragule, eşti minunat: aşa de mare, de viteaz şi de deştept.“ O dată sau de două ori, în ultima vreme, Samantha făcuse asta în faţa altor oameni, lăsându‑l pe Miles frustrat şi în defensivă, chiar dacă se prefăcea că râde.

Ultima oară se certaseră pe tema asta, în maşină, la întoarcerea acasă.

— V‑aţi dus cu ea până la spital? se auzea Shirley rostind în receptorul telefonului. „Nu“, îi dădu Samantha replica în gând. „Pe la jumătatea drumului ne‑am plictisit şi i‑am rugat să ne lase să coborâm.“ — Măcar atâta lucru am putut să facem şi noi. Aş fi vrut să putem face mai mult.

Samantha se ridică şi se duse la aparatul de prăjit pâine.

— Sunt sigură că Mary a fost foarte recunoscătoare, spuse Shirley.

Samantha lăsă să cadă cu zgomot capacul cutiei pentru pâine şi înfipse patru felii în fantele aparatului. Vocea lui Miles deveni mai firească.

— Păi, da, după ce doctorii ne‑au spus... confirmat că e mort, Mary a vrut să‑i cheme pe Colin şi pe Tessa Wall. Sam i‑a sunat, am aşteptat până au venit şi pe urmă am plecat.

— Ei, Mary a avut noroc că aţi fost acolo, spuse Shirley. Tata mai vrea să‑ţi zică ceva, Miles. Ţi‑l dau imediat. Vorbim mai târziu.

13

J.K. Rowling

— „Vorbim mai târziu“, o maimuţări Samantha cu faţa la ceainic, clătinând din cap. Reflexia ei deformată arăta un chip umflat după o noapte fără somn, iar ochii săi căprui erau injectaţi. În graba de a fi martoră la transmiterea veştii către Howard, Samantha îşi dăduse din greşeală cu loţiune de bronzat foarte aproape de marginile ochilor.

— Ce‑ar fi să veniţi tu şi Sam pe la noi diseară? se auzi vocea tunătoare a lui Howard. Nu, stai puţin — mama mi‑a amintit că azi jucăm bridge cu soţii Bulgen. Veniţi mâine. La cină. Pe la şapte.

— Poate venim, spuse Miles, aruncând o privire spre Samantha. Va trebui să văd ce program are Sam. Ea nu‑i dădu de înţeles dacă vrea sau nu să meargă. O ciudată senzaţie de dezamăgire se instală în bucătărie după ce Miles încheie convorbirea.

— Nu le vine să creadă, spuse el, de parcă ea n‑ar fi auzit totul. Îşi mâncară în tăcere pâinea prăjită, sorbind din cănile cu cafea proaspăt preparată. O parte din iritabilitatea Samanthei se domoli în timp ce mesteca. Îşi aminti cum se trezise mai devreme cu o tresărire în dormitorul lor întunecat şi se simţise absurd de uşurată şi de recunoscătoare să‑l simtă pe Miles lângă ea, masiv şi burtos, mirosind a iarbă parfumată şi transpiraţie stătută. Apoi se imagină pe sine povestindu‑le clienţilor de la magazin despre cum un bărbat căzuse mort în faţa ei şi despre alergătura lor milostivă până la spital. Se gândi la modalităţi de a descrie diferitele aspecte ale călătoriei, precum şi la scena culminantă cu doctoriţa. Tinereţea acelei femei stăpâne pe sine nu făcuse decât să înrăutăţească lucrurile. Misiunea de transmitere a unor veşti de acest gen ar trebui încredinţată unor persoane mai vârstnice. Apoi, întărindu‑şi şi mai mult moralul, îşi aminti că a doua zi avea întâlnire cu reprezentantul de vânzări de la Champêtre, care flirtase într‑un mod plăcut cu ea la telefon.

— Cred c‑am s‑o iau din loc, spuse Miles golindu‑şi cana de cafea, cu ochii la zorii care se iveau dincolo de fereastră. Scoase un oftat adânc şi‑şi bătu soţia pe umăr în timp ce‑şi ducea farfuria şi cana la maşina de spălat vase.

— Doamne, chestia asta dă totul peste cap, nu‑i aşa?

Clătinând din capul cu părul grizonant tuns scurt, ieşi din bucătărie.

Uneori, Samantha îl găsea pe Miles absurd şi, din ce în ce mai mult, plicticos. Din când în când, totuşi, îi făcea plăcere gravitatea lui în exact aceeaşi manieră în care îi plăcea, la ocazii formale, să poarte pălărie. La urma urmelor, în dimineaţa asta era cât se poate de adecvat să fii solemn şi prezentabil. Îşi termină de mâncat pâinea 14 fiction connection

Moarte subită

prăjită şi strânse masa, prelucrând mental povestea pe care plănuia să i‑o relateze asistentei.

II — Barry Fairbrother a murit, zise printre gâfâieli Ruth Price.

Alergase prin frig pe aleea din grădină ca să mai prindă câteva minute cu soţul ei înainte să plece la muncă. Nu se opri pe verandă ca să‑şi dea jos pardesiul, ci, încotoşmănată, dădu buzna în bucătărie unde Simon şi băieţii lor adolescenţi luau micul dejun.

Soţul ei împietri, cu o bucăţică de pâine prăjită rămasă la jumătatea drumului spre gură, după care o lăsă pe masă cu o lentoare teatrală. Cei doi băieţi, amândoi în uniforme de şcoală, se uitau de la un părinte la altul, cu un interes moderat.

— Un anevrism, se pare, spuse Ruth, care încă‑şi mai trăgea sufletul în timp ce‑şi scotea mănuşile deget după deget, desfăcându‑şi fularul şi descheindu‑şi nasturii pardesiului.

O femeie slabă şi oacheşă, cu ochi grei şi trişti, uniforma de infirmieră de un albastru‑aprins potrivindu‑i‑se de minune.

— S‑a prăbuşit la clubul de golf — Sam şi Miles Mollison l‑au adus la spital — şi apoi au venit Colin şi Tessa Wall...

Ieşi grăbită pe verandă ca să‑şi agaţe lucrurile în cuier şi se întoarse la timp ca să răspundă la întrebarea strigată de Simon.

— Ce‑i aia unanevrism?

— Un anevrism. I‑a plesnit o arteră la creier.

Ruth se duse repede la ceainic, îl porni, apoi începu să strângă firimiturile din jurul aparatului de prăjit pâine, vorbind neîncetat.

— A avut o hemoragie cerebrală masivă. Biata lui soţie... e absolut devastată...

Vocea i se frânse şi Ruth îşi aruncă privirea pe fereastra bucătăriei, peste albeaţa fărâmicioasă a gazonului acoperit de brumă, spre mănăstirea din cealaltă parte a văii, dezolantă şi scheletică pe fondul roz-pal şi cenuşiu al cerului, şi imaginea panoramică cu care se mândrea reşedinţa Hilltop House. Pagford, care noaptea nu era decât o îngrămădire de luminiţe pâlpâitoare undeva departe, într‑o vale, se ivea limpede în lumina rece a soarelui. Dar Ruth nu vedea nimic din toate astea. Gândul îi rămăsese la spital, unde‑o vedea pe Mary ieşind din salonul unde zăcea Barry, toate aparatele de resuscitare inutile fiind deconectate. Mila lui Ruth Price se revărsa în voie şi cu 15

J.K. Rowling

sinceritate asupra celor pe care îi considera aidoma ei. „Nu, nu, nu, nu“, gemea Mary, şi acea negare instinctivă avusese ecou în sufletul lui Ruth, pentru că îi oferea prilejul de a se vedea, pentru scurt timp, pe ea însăşi într‑o situaţie identică...

Abia capabilă să suporte gândul, se întoarse cu privirea la Simon.

Părul lui castaniu‑deschis era încă des, trupul îi era aproape la fel de vânos cum fusese în tinereţe, iar ridurile de la colţul ochilor erau atrăgătoare, dar întoarcerea lui Ruth în slujba de infirmieră după o lungă pauză o făcuse să se confrunte din nou cu cele un milion de moduri în care corpul uman se poate defecta. Dovedise mai multă detaşare în tinereţe; acum îşi dădea seama cât de norocoşi erau toţi cei care trăiau.

— N‑au putut să facă nimic pentru el? întrebă Simon. N‑au putut să i‑o astupe?

Părea frustrat, de parcă medicina dăduse iar greş, refuzând să facă un lucru simplu şi evident.

Andrew fu străbătut de o plăcere sălbatică. Observase în ultima vreme că tatăl lui căpătase obiceiul de a riposta cu sugestii necioplite şi ignorante atunci când maică‑sa folosea termeni medicali. Hemoragie cerebrală. Să i‑o astupe. Maică‑sa nu se prindea. Niciodată nu se prindea. Andrew îşi mânca mai departe cerealele Weetabix, arzând de ură.

— Când l‑au adus la noi era prea târziu ca să‑i mai poată face ceva, răspunse Ruth, lăsând pliculeţele de ceai în ibric. A murit în ambulanţă, cu puţin înainte să ajungă.

— Fir‑ar să fie, spuse Simon. Câţi ani avea, patruzeci?

Dar Ruth nu mai era atentă.

— Paul, ai părul tare încâlcit la ceafă. L‑ai periat vreun pic?

Scoase o perie de păr din geantă şi i‑o dădu băiatului lor mai mic.

— Niciun semn de avertizare sau ceva asemănător? întrebă Simon în timp ce Paul dădea cu peria prin coama deasă de păr.

— Se pare că avusese o durere de cap cruntă de vreo două zile.

— Aha, zise Simon mestecând pâine prăjită. Şi a ignorat‑o?

— Păi, da, a zis că nu e cine ştie ce.

Simon înghiţi.

— Ei, păi vezi, aşa se‑ntâmplă, nu‑i aşa? spuse el cu glas ameninţător.

Trebuie să ai grijă de tine. „Câtă înţelepciune, îşi zise Andrew, cu un dispreţ încărcat de furie; câtă profunzime.“ Vasăzică, era numai vina lui Barry Fairbrother că îi plesnise creierul. „Nemernic îngâmfat ce eşti“, îi zise Andrew tatălui său, ţipând în sinea sa.

Simon îşi îndreptă cuţitul spre fiul cel mare şi spuse: 16 fiction connection

Moarte subită

— A, şi apropo. Dumnealui o să‑şi ia o slujbă. La Pizza Face, din apropiere.

Surprinsă, Ruth se întoarse de la soţul ei la băiat. Acneea lui Andrew ieşea în evidenţă, lividă şi lucioasă, pe obrazul lui îmbujorat, în timp ce stătea cu privirea ţintuită în castronul cu terci maroniu.

— Mda, zise Simon. Căcăciosul ăsta leneş o să‑nceapă să câştige ceva bănuţi. Dacă i s‑a făcut de fumat, atunci să‑şi plătească viciul cu banii lui. Nu mai primeşte bani de buzunar.

— Andrew! interveni Ruth pe un ton plângăcios. Nu cumva ai...?

— O, ba da. L‑am prins în şopron, spuse Simon, cu o expresie de venin pur pe chip.

— Andrew!

— Nu mai primeşte bani de la noi. Vrei otrava aia, îţi cumperi singur, băiete, spuse Simon.

— Dar am spus, se smiorcăi Ruth, am spus, cu examenele care se apropie...

— Judecând după cum a dat‑o în bară la simulări, să ne considerăm norocoşi dacă primeşte vreun calificativ. Ar putea să se ducă mai devreme la McDonald’s, să câştige ceva experienţă, spuse Simon ridicându‑se şi împingându‑şi scaunul, savurând imaginea lui Andrew cu capul lăsat în jos şi cu faţa întunecată, plină de coşuri. Pentru că noi n‑o să te mai susţinem la nicio reexaminare, amice. E acum ori niciodată.

— Oh, Simon, spuse cu reproş Ruth.

— Ce e?

Simon făcu doi paşi apăsaţi spre soţia lui. Ruth se dădu înapoi, lipindu‑se de chiuvetă. Peria roz din plastic îi căzu din mână lui Paul.

— N‑am niciun chef să finanţez viciul murdar al căcăciosului ăstuia!

Fir‑ar să fie, cât tupeu pe el, să fumeze în şopronul meu!

Simon se lovi cu pumnul în piept când rosti „meu“; bufnetul surd o făcu pe Ruth să tresară.

— Când eram de vârsta căcăciosului ăstuia cu coşuri aduceam un salariu acasă. Dacă vrea pipe, n‑are decât să şi le plătească singur, s‑a înţeles? S‑a înţeles? Îşi apropiase faţa la cincisprezece centimetri de faţa lui Ruth.

— Da, Simon, spuse ea foarte liniştit.

Măruntaiele lui Andrew parcă deveniseră lichide. Cu nici zece zile în urmă, făcuse un jurământ faţă de el însuşi: sosise oare momentul atât de repede? Dar tatăl său se îndepărtă de maică‑sa şi ieşi din bucătărie, îndreptându‑se spre verandă. Ruth, Andrew şi Paul rămaseră nemişcaţi, de parcă‑i promiseseră să nu se mişte în absenţa lui.

17

J.K. Rowling

— Ai umplut rezervorul? strigă Simon, cum făcea de fiecare dată când ea venea de la schimbul de noapte.

— Da, răspunse ea, străduindu‑se să adopte un ton vesel şi normal.

Uşa de la intrare se trânti cu un zăngănit.

Ruth îşi făcu de lucru cu ceainicul, aşteptând ca atmosfera învolburată să se liniştească. Abia când Andrew se pregăti să iasă din cameră ca să se spele pe dinţi, îndrăzni să vorbească.

— Îşi face griji pentru tine, Andrew. Pentru sănătatea ta. „Ei, pe dracu’ îţi faci griji, băi, pulă.“ În mintea sa, Andrew era egalul lui Simon în obscenităţi. În mintea sa, putea să se lupte de la egal la egal cu Simon.

Tare, mamei sale îi spuse: — Mda, aşa e.

III Evertree Crescent era un grup de case cu verandă din anii 1930 aranjate în semilună, aflate la două minute de piaţa principală din Pagford. La numărul treizeci şi şase, o casă închiriată, mai lungă decât oricare de pe stradă, Shirley Mollison stătea, sprijinită de perne, sorbind din ceaiul pe care i‑l adusese soţul ei. Imaginea care o privea de pe uşile cu oglinzi ale şifonierului încorporat era cam înceţoşată, în parte din cauză că nu avea ochelarii la ochi, în parte din pricina luminii slabe care pătrundea în cameră prin perdelele cu trandafiri. În această lumină ceţoasă măgulitoare, faţa roz‑albicioasă, plină de încreţituri, de sub părul scurt, argintiu părea angelică.

Dormitorul era îndeajuns de spaţios ca să încapă în el patul de o persoană al lui Shirley şi cele două paturi înghesuite unul în altul, ale lui Howard. Salteaua lui Howard, care încă purta urma uriaşă a trupului său, era goală. Torsul molcom al duşului se puteau auzi din locul unde Shirley şi răsfrângerea ei rozalie stăteau faţă în faţă, savurând vestea care încă bolborosea în atmosferă, efervescentă ca şampania.

Barry Fairbrother era mort. Lichidat. Terminat. Niciun eveniment de importanţă naţională, niciun război, nicio prăbuşire a bursei, niciun atac terorist n‑ar fi declanşat în Shirley înfiorarea, interesul avid şi speculaţiile febrile care o mistuiau în prezent. Îl urâse pe Barry Fairbrother. Shirley şi soţul ei, de obicei având aceleaşi simpatii şi antipatii, fuseseră cam defazaţi în acest caz.

18 fiction connection

Moarte subită

Howard mărturisise uneori că se simţea amuzat de omuleţul bărbos care se luase la harţă cu el cu atâta încrâncenare peste mesele lungi şi zgâriate din casa parohială a oraşului. Dar Shirley nu făcea nicio distincţie între politic şi personal. Barry îi fusese oponent lui Howard în principala misiune a vieţii sale, iar asta făcea din el inamicul crâncen al lui Shirley.

Loialitatea faţă de soţul ei era principalul, dar nu şi singurul motiv pentru această antipatie pătimaşă. Instinctele ei în privinţa oamenilor erau reglate fin într‑o singură direcţie, ca ale unui câine antrenat să adulmece droguri. Dintotdeauna avusese un simţ special pentru detectarea condescendenţei şi de multă vreme îi detectase duhoarea în atitudinea lui Barry Fairbrother şi a acoliţilor săi din Consiliul Parohial. Cei de teapa lui Fairbrother presupuneau că educaţia lor universitară îi făcea mai buni decât oamenii ca ea şi ca Howard, că părerile lor contau mai mult. Ei bine, aroganţa lor primise astăzi o lovitură urâtă. Moartea neaşteptată a lui Fairbrother îi întărea lui Shirley convingerea pe care o nutrea de multă vreme cum că, orice ar fi crezut el şi susţinătorii lui, cel mort fusese de o speţă mai joasă şi mai slabă decât soţul ei care, pe lângă celelalte virtuţi ale sale, supravieţuise unui atac de cord cu şapte ani în urmă.

(Shirley nu crezuse nicio clipă că Howard al ei avea să moară, nici măcar când el se afla în blocul operator. Prezenţa lui Howard pe pământ era, pentru Shirley, un dat, ca lumina soarelui şi oxigenul.

Spusese lucrurile astea după aceea, când prietenii şi vecinii vorbeau de salvări miraculoase şi de cât de norocoşi erau că unitatea de cardio­ logie era atât de aproape în Yarvil, şi de cât de groaznic de îngrijorată trebuie să fi fost ea.

— Am ştiut mereu c‑o să se descurce, spusese Shirley, imperturbabilă şi senină. Nu m‑am îndoit nicio clipă. Şi uite‑l acum, la fel de în formă ca întotdeauna; iar Fairbrother ajunsese la morgă. Aşa stăteau lucrurile.) În exaltarea acestui început de dimineaţă, Shirley îşi aminti de ziua de după ce se născuse fiul ei, Miles. Stătuse în pat pe jumătate ridicată şi atunci, cu mulţi ani în urmă, exact ca acum, cu razele de soare pătrunzând prin fereastra salonului, ţinând în palme o ceaşcă de ceai pe care altcineva i‑o pregătise, aşteptând să i se aducă la alăptat frumosul ei băieţel nou‑născut. Naşterea şi moartea: era aceeaşi conştiinţă a unei existenţe mai intense şi a propriei sale importanţe ridicate. Vestea dispariţiei subite a lui Barry Fairbrother era ca un bebeluş nou‑născut şi gras, care le va desfăta pe toate cunoştinţele lor. Şi ea va fi fântâna, izvorul, căci ea fusese prima, sau aproape prima, care aflase vestea.

19

J.K. Rowling

Nimic din încântarea care clocotea şi bolborosea în sinea lui Shirley nu fusese vizibil cât timp Howard se aflase în încăpere. Nu schimbaseră decât comentariile adecvate la moartea bruscă a cuiva înainte ca el să se ducă la duş. Fireşte că Shirley ştiuse, în timp ce făceau schimb de cuvinte şi fraze între ei, ca bilele pe un abac, că Howard era cu siguranţă la fel de extaziat ca şi ea. Dar să‑şi exprime asemenea sentimente cu glas tare, când vestea morţii era încă proaspătă, ar fi fost ca şi cum ar fi dansat în pielea goală şi ar fi urlat obscenităţi, iar Howard şi Shirley erau îmbrăcaţi, întotdeauna, într‑un strat invizibil de decenţă de care nu se despărţeau niciodată.

Lui Shirley îi veni în minte un alt gând fericit. Lăsă ceaşca şi farfuria pe noptieră, se dădu jos din pat, îşi puse capotul şi ochelarii şi străbătu holul ca să bată la uşa băii.

— Howard?

Un zgomot interogativ îi răspunse peste răpăitul constant al duşului.

— Crezi că ar trebui să postez ceva pe website? Despre Fairbrother?

— O idee bună, strigă el prin uşă, după o clipă de reflecţie. O idee excelentă.

Shirley se grăbi să ajungă în birou. Înainte, fusese dormitorul cel mai mic al casei, părăsită de multă vreme de fiica lor, Patricia, care plecase la Londra şi rareori se vorbea despre ea.

Shirley era teribil de mândră de priceperea ei în materie de internet. Urmase nişte cursuri serale în Yarvil cu zece ani în urmă, iar acolo fusese una dintre cele mai vârstnice şi mai lente cursante. Cu toate acestea, perseverase, hotărâtă să ajungă administrator al noului şi interesantului site al consiliului parohial din Pagford. Se logă şi deschise pagina de vizitare a consiliului parohial.

Anunţul scurt se ivi cu atâta uşurinţă, încât ai fi zis că fusese compus chiar de degetele ei.

Consilierul Barry Fairbrother Cu mare regret vă anunţăm moartea consilierului Barry Fairbrother. În aceste momente grele, gândurile noastre sunt alături de familie.

Citi cu atenţie conţinutul anunţului, apăsă tasta Enter şi văzu cum mesajul apare pe forum.

La moartea prinţesei Diana, regina coborâse drapelul în bernă la Palatul Buckingham. Maiestatea Sa ocupa un loc special în sufletul lui Shirley. Contemplând mesajul de pe website, se simţea mulţumită şi fericită că făcuse ceea ce se cuvenea. Învăţase de la cei mai buni...

20 fiction connection

Moarte subită

Părăsi forumul consiliului parohial şi trecu pe site‑ul ei medical favorit, unde tastă cu grijă în caseta de căutare cuvintele „creier“ şi „moarte“.

Sugestiile erau nenumărate. Shirley trecu în revistă posibilităţile, ochii ei blânzi mişcându‑se în sus şi în jos, în timp ce se întreba căreia dintre aceste boli mortale, unele dintre ele cu denumiri de nepronunţat, îi datora fericirea actuală. Shirley era voluntară la spital; dezvoltase un oarecare interes pentru chestiunile medicale de când începuse să lucreze la Spitalul General South West şi, uneori, se oferea să evalueze starea de sănătate a prietenilor ei.

Dar în dimineaţa asta îi era imposibil să se concentreze asupra cuvintelor lungi şi a simptomelor. Gândurile îi zburdau spre răspândirea veştii; deja alcătuia şi recombina în minte lista numerelor de telefon.

Se întrebă dacă Aubrey şi Julia ştiau şi ce ar avea de comentat. Şi dacă Howard are s‑o lase să‑i spună ea lui Maureen sau îşi va rezerva pentru sine această plăcere.

Totul era extraordinar de palpitant.

IV Andrew Price închise uşa de la intrare a căsuţei albe şi îl urmă pe fratele său mai mic în josul cărării abrupte din grădină, care scârţâia din pricina brumei, ducând la poarta metalică îngheţată din gardul viu şi la drumul de ţară ce se întindea dincolo de ea. Niciunul dintre băieţi nu dădu atenţie panoramei familiare care se întindea în faţa lor: orăşelul Pagford, aşezat ca într‑un căuş între trei dealuri, pe coama unuia dintre acestea aflându‑se ruinele unei mănăstiri din secolul al doisprezecelea. Un râu firav şerpuia pe după marginea dealului şi prin oraş, cu malurile unite într‑un punct de un pod de piatră de jucărie.

Pentru cei doi fraţi, imaginea era anostă ca un decor pictat pe panouri.

Andrew dispreţuia felul în care, în rarele ocazii când familia avea musafiri, tatăl său părea să‑şi asume meritele pentru asta, ca şi cum el proiectase şi construise întreaga poveste. În ultima vreme, Andrew decisese că ar prefera o privelişte din asfalt, geamuri sparte şi graffiti.

Visa la Londra şi la o viaţă care să conteze.

Fraţii se îndreptară spre capătul aleii, oprindu‑se la colţul unde se intersecta cu drumul mai larg. Andrew vârî mâna în gardul viu, bâjbâi câteva momente, apoi scoase la iveală un pachet pe jumătate gol de Benson & Hedges şi o cutie de chibrituri cam umedă. După 21