Cum să (nu) mă vezi

COLECŢIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 1

5/29/2018 2:54:19 PM

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 2

5/29/2018 2:54:19 PM

Sharon Huss Roat

Cum să nu mă vezi Traducere din engleză de Ana Dragomirescu

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 3

5/29/2018 2:54:19 PM

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Carmen Botoşaru Coperta: Faber Studio Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Shelby Robinson Photography Director producţie: Cristian Claudiu Coban Dtp: Gabriela Chircea Corectură: Alexandra Drăgan Elena Bițu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROAT, SHARON HUSS Cum să nu mă vezi / Sharon Huss Roat; trad. din engleză de Ana Dragomirescu. - Bucureşti: Editura Trei, 2018 ISBN: 978-606-40-0469-7 I. Dragomirescu, Ana (trad.)

821.111 Titlul original: How to Disappear Autor: Sharon Huss Roat Copyright © 2017 by Sharon Huss Roat Publicat prin acord cu Rights People, Londra Copyright © Editura Trei, 2018 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro ISBN: 978-606-40-0469-7

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 4

5/29/2018 2:54:19 PM

Tuturor celor care s‑au simţit vreodată excluşi, ignoraţi sau nu destul de buni

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 5

5/29/2018 2:54:19 PM

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 6

5/29/2018 2:54:19 PM

Capitolul 1

Stau în picioare lângă dulapul meu şi deja simt cum mi se formează pe tricou pete de transpiraţie la subsuori.

Nu le vede nimeni, încerc să mă conving singură. Nu prin puloverul enorm cu care sunt îmbrăcată sau pe sub părul meu ca o perie, aproape impenetrabil.

Totuşi, îmi trag puloverul tricotat, galben‑cafeniu, mai departe de subsuori. De dimineaţă, mama mi‑a aruncat o privire şi a reuşit să nu spună ceea ce probabil gândea: că n‑o să câştig niciun concurs de popularitate costumată într‑un uriaş bob de muştar de Dijon. În schimb, a glumit: — Eşti acolo, înăuntru? Şi, pentru o clipă, a încetat să‑mi mai pună muştar în sandviş, iar privirea i‑a zburat de la borcan la puloverul meu.

Aşa e ea, subtilă.

Iar eu sunt perfect conştientă că nu‑i culoarea cea mai potrivită pentru mine. Nu‑mi scoate în evidenţă ochii căprui şi nici nu mă ajută să mă remarc în mulţime.

De fapt, nuanţa asta de galben‑maroniu se asortează perfect atât cu părul meu, cât şi cu pereţii blocurilor de 7

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 7

5/29/2018 2:54:19 PM

Sharon Huss Roat

beton vopsit ai şcolii noastre. Şi tocmai de aceea o port.

Dacă încercarea pe care urmează s‑o fac o să iasă prost, voi putea să mă fac una cu decorul şi să dispar înainte să observe cineva.

Prietena mea cea mai bună, Jenna, mi‑a lansat pro‑ vocarea. Aseară vorbeam amândouă pe FaceTime, fiecare din dormitorul ei, al meu aflat în locul lui obişnuit, al ei, în foarte îndepărtatul stat Wisconsin, unde Jenna locu‑ ieşte acum. Mama ei a primit o slujbă foarte bună acolo, aşa că toată familia s‑a mutat la jumătatea lunii august, cu două săptămâni înainte să începem clasa a zecea.

— Îmi fac griji pentru tine, mi‑a spus ea.

M‑am aplecat şi am ieşit din cadru, astfel încât n‑a mai putut‑o vedea decât pe Kat, pisica mea, încolăcită pe pat, ca un ghem pufos tărcat.

— Au trecut două luni.

Jenna şi‑a apropiat extrem de mult faţa de ecran şi a şoptit: — Ai vorbit cu cineva în ultimele două luni?

— Vorbesc cu tine, i‑am răspuns.

— Cu o persoană adevărată.

— Tu nu eşti o persoană adevărată?

— Ştii ce vreau să zic! Şi‑a aşezat telefonul pe muchie pe măsuţa de toaletă, oferindu‑mi o privelişte panoramică a dormitorului ei, pe care‑l uram din principiu.

— O persoană adevărată, în carne şi oase. Nu mă refer la părinţii tăi. Iar profesorii nu se pun la socoteală.

Am încercat să‑mi amintesc când am vorbit ultima dată cu cineva de la şcoală, în afară de a mormăi „scuze“ dacă am fost lovită din greşeală, sau de a şopti „sănătate“ dacă puştiul de alături a strănutat. De când mă ştiu, Jenna 8 fiction connection

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 8

5/29/2018 2:54:19 PM

Cum să nu mă vezi

a fost singurul om cu care am discutat în adevăratul sens al cuvântului. Şi de câte ori a fost nevoie să comunicăm cu altcineva, ea a luat întotdeauna cuvântul pentru amândouă. Chiar şi atunci când o întrebare îmi era direct adresată. Eu ezitam, iar ea intervenea şi răspundea. Pur şi simplu, ăsta era felul nostru de a fi. De exemplu, eu îi legam mereu şireturile. Eram mai pricepută, aşa că ea n‑a fost niciodată nevoită să înveţe. Acum îşi cumpără doar pantofi care se încheie cu barete, cu fermoare sau deloc.

Iar eu nu vorbesc.

— Tot ce trebuie să faci e să zici: „Bună“, a continuat Jenna. Noi aşa ne‑am împrietenit, nu? M‑ai salutat şi restul e istorie.

— Aveam cinci ani, am spus. Nu prea mă ducea mintea.

Ea a râs.

— Atunci prefă‑te că ai din nou cinci ani. Stai turceşte pe iarbă şi mănânci o îngheţată pe băţ, când o fetiţă cu un breton lamentabil iese din casa de vizavi. Arată ca şi cum i‑ar fi tăiat cineva părul cu o macetă. Spune-i „Bună“ bietei de ea!

Am oftat.

— Nu‑i aşa de uşor. Tu ştii cum sunt eu.

Faţa ei a umplut din nou ecranul.

— Ştiu exact cum eşti. De‑aia trebuie s‑o faci. Altfel o să‑ţi petreci tot restul liceului singură şi nefericită. Proba‑ bil ascunzându‑te la tine în dormitor.

Chiar că mă cunoaşte!

Aşadar, i‑am promis că azi o să‑i zic „Bună“ cuiva de la şcoală. Iar persoana pe care am ales să o salut este Hallie Bryce. Dulapul ei este chiar lângă al meu, ceea ce o face să se afle, în mod regulat, suficient de aproape de mine, încât să poată auzi orice sunet pe care coardele 9

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 9

5/29/2018 2:54:19 PM

Sharon Huss Roat

mele vocale îl emit. Nu va trebui să mă abat din drum, nici să acostez pe cineva. Îmi dreg vocea, ca să mă asigur că încă am glas, şi tocmai atunci văd desăvârşitul coc de balerină al lui Hallie plutind pe hol, spre mine. Imediat încep să‑mi aud pulsul zvâcnindu‑mi în urechi.

Ajunge la dulapul ei şi se apleacă să‑l descuie. De fapt, nu se apleacă. Expresia corectă este că face un grand plié, lucru pe care l‑am aflat de pe contul ei de Instagram, al‑ cătuit în întregime din fotografii legate de balet. (Cele mai multe cu ea stând în poante, în diverse locuri în care, de regulă, n‑ai găsi o balerină. Într‑un copac. Pe o bancă. Într‑un decor cu ruine urbane.) Eu nu accesez contul ei.

Adică n‑am apăsat pe butonul follow sau ceva de genul ăsta. Sunt mai degrabă genul de fată care pândeşte din um‑ bră. Nu în vreun fel ciudat, ci mai mult ca o admiratoare de la distanţă, cu gândul că „aşa mi‑aş dori să fiu şi eu“.

Deci iat‑o ghemuindu‑se în plié chiar lângă mine şi tot ce trebuie să fac pentru a‑mi îndeplini misiunea e să pronunţ un cuvinţel. Nici măcar nu‑mi propun să o salut spunându‑i „Salutare“ sau vreo nebunie de genul: „Ce mai faci?“ Doar „Bună!“ În clipa aceea, Hallie îşi ridică ochii spre mine. Una dintre sprâncenele ei superb curbate se arcuieşte ceva mai mult. Aşteaptă. Fiindcă mă holbez la ea. Îmi dau seama că mă holbez, dar se pare că nu mă pot împiedica s‑o fac, nici nu mă pot mişca şi nici nu mă pot purta ca un om normal. Sprâncenele i se strâng într‑un V, iar Hallie înclină uşor capul într‑o parte.

— Ai zis ceva? Ştie că n‑am zis nimic. E doar amabilă.

10 fiction connection

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 10

5/29/2018 2:54:19 PM

Cum să nu mă vezi

Eu îmi înfig privirea în pământ. Dă‑l încolo de salut!

Abia dacă reuşesc să nu respir precipitat.

Ea oftează, se ridică în picioare, îşi închide dulapul, care face „clic!“, apoi porneşte pe hol făcând piruete. OK, poate că pur şi simplu merge, dar în felul ăla al ei de bale‑ rină: cu vârful tălpilor orientat către exterior. Mă uit cum se îndepărtează şi expir aerul care‑mi blochează pieptul.

Am un moment de uşurare când frica mi se domoleşte, însă e repede înlocuit de un sentiment pe care mie‑mi place să‑l numesc „sunt varză“.

O chestie simplă. Atât trebuia să fac.

Mă uit în dulapul meu, la poza cu mine şi Jenna lipită pe peretele din spate. Ne ţinem de braţ. Eu port rochia ei roz cu bretele (care‑mi era prea strâmtă, deşi ea insista că‑mi venea perfect) şi amândouă zâmbim larg arătându‑ne dantura.

Ating poza, fiindcă asta mă ajută. Nu ştiu de ce. Mai sunt doar şapte ore şi o să fiu în autobuzul care mă duce acasă, scriindu‑i mesaje. O să‑i mărturisesc eşecul, dar ea o să fie în continuare prietena mea. Asta mi‑a spus când s‑a mutat: că n‑o să lăsăm distanţa să ne despartă. O să terminăm liceul. O să absolvim. O să mergem împreună la facultate. O să fim colege de cameră. Exact aşa cum am plănuit dintotdeauna. Închid dulapul şi mă duc la prima oră, concen‑ trându‑mă să nu mă împiedic, să nu fiu izbită de vreun ghiozdan ori înţepată în ochi de vreun băţ de tobe. Cea din urmă posibilitate este o ameninţare reală, fiindcă în faţa mea merge Adrian Ahn, care jonglează cu nişte beţe de tobă adevărate.

Adrian este, în mod oficial, vedeta rock a liceului Edgar H. Richardson. Face parte dintr‑o formaţie numită 11

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 11

5/29/2018 2:54:19 PM

Sharon Huss Roat

East 48. Sunt buni. Atât de buni, încât sunt purtaţi pe braţe de fani. (Nu că i‑aş fi văzut cu ochii mei în realitate, dar postează înregistrări pe YouTube.) Adrian e pe jumă‑ tate coreean, are părul lung şi şi‑l vopseşte într‑o nuanţă de roşu‑întunecat. Azi şi l‑a răsucit într‑un coc neglijent, prin care a vârât un creion. Nimănui altcuiva nu i‑ar sta bine, însă el arată uluitor.

Nu‑mi pot lua ochii de la cocul rotund din creştetul lui (nu de la rotunjimile lui, deşi cu siguranţă merită să stai cu ochii pe ele). Mă întreb ce s‑ar întâmpla dacă i‑aş smulge creionul ăla din păr, când, deodată, el se răsuceşte şi aruncă un băţ de tobă în aer şi face o piruetă pe călcâi. Mă opresc brusc, ca să nu mă izbesc de el, dar puştiul care merge pe lângă mine nu face acelaşi lucru. Se ciocneşte de Adrian şi‑l îndepărtează de băţul de tobă care acum se înalţă în aer…

Drept spre faţa mea. Mâna îmi ţâşneşte în sus şi îl înşfacă.

— Uau! exclamă Adrian, recăpătându‑şi echilibrul.

Bună mişcare!

Mă uit clipind la băţul de tobă pe care‑l ţin strâns în mâna încă întinsă în sus. Doamne, am prins băţul de tobă al lui Adrian Ahn! Şi el vorbeşte cu mine! E şansa mea să discut cu cineva. Cu cineva care mi s‑a adresat primul!

— Bună! trântesc eu.

E singurul cuvânt care‑mi vine în minte, probabil pentru că mi‑am petrecut toată dimineaţa exersându‑l şi făcându‑mi curaj să i‑l zic lui Hallie. Dar îmi dau seama imediat că e nepotrivit.

Aşa că, desigur, îl repet.

— Bună!

Adrian râde.

— Bună şi ţie.

12 fiction connection

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 12

5/29/2018 2:54:19 PM

Cum să nu mă vezi

Ne‑am oprit în mijlocul holului. Mă lovesc de copiii care trec pe lângă noi.

— Pot să... ăăă… să‑l iau înapoi?

Adrian arată din bărbie către băţul de tobă din mâna mea, pe care încă o ţin ridicată de parcă aş fi Statuia Li‑ bertăţii. Împing repede băţul de tobă către pieptul lui.

— Eu... ăăă… da. Uite‑ţi băţul! L‑am prins. În legitimă apărare, desigur, în totalitate. Ai putea să scoţi ochii cuiva cu chestia asta. Dar, poftim! Acum e al tău. Mă bucur că ţi‑am fost de folos.

Dumnezeule mare! Mă bucur că ţi‑am fost de folos?

Chiar am zis asta cu voce tare? Cuvintele pe care le vărs din mine sunt efectul secundar accidental al faptului că nu vorbesc niciodată cu nimeni. Creierul meu parcă de‑ pozitează undeva toate gândurile ridicole pe care le‑am avut vreodată, pentru ca apoi să împroaşte cu ele peste tot.

Colac peste pupăză, închei vesel: — Mergi înainte şi prosperă!1 Adrian râde iar.

— Şi tu, Spock!

Nu mai apuc să clarific faptul că nu‑l citam pe vul‑ canian, care, de fapt, spunea: „Să trăieşti mult şi să pros‑ peri“, fiindcă mintea mi s‑a blocat complet şi ne pierdem printre elevii care se îmbulzesc.

Uite de‑asta nu poţi tu să ai parte de lucruri frumoase, Vicky! Cum ar fi prietenii. Sau conversaţiile. În loc să‑mi continui drumul spre ora de istorie, mă grăbesc să intru în cea mai apropiată toaletă de fete, încercând să‑mi potolesc un neaşteptat val de greaţă.

Nu reuşesc şi vărs în veceu, ţinându‑mi părul cu o mână 1

Parafrazare după salutul vulcanian al personajului Mr. Spock din serialul de televiziune Star Trek. (N.r.)

13

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 13

5/29/2018 2:54:19 PM

Sharon Huss Roat

şi sprijinindu‑mă cu cealaltă de suportul pentru hârtie igienică.

Una dintre fetele pe lângă care am trecut în goană face „Câh!“ şi o şterge afară. Trag apa şi rămân cu privirea piro‑ nită în vasul de toaletă, acum curat şi umplându‑se cu apă.

Tresar când aud o bătaie în uşa cabinei. Mă întorc şi văd de cealaltă parte o pereche de tenişi Converse, înalţi şi roşii. Pe vârfurile lor de cauciuc e desenat cu carioca simbolul yin‑yang. Ador simbolul ăsta. Jenna şi cu mine l‑am descoperit în vara dinaintea clasei a şaptea şi l‑am adoptat drept codul nostru secret. Îl mâzgăleam peste tot, ne semnam bileţelele cu el. Am descărcat un emoji special, astfel încât să ni‑l putem trimite în mesaje. Odată ne‑am făcut chiar şi tatuaje temporare cu el, jurându‑ne că o să ni‑l tatuăm definitiv când o să fim îndeajuns de mari.

Purtătoarea tenişilor yin‑yang întreabă: — Eşti OK? — Sunt bine! spun eu tare.

Prea tare. De ce urlu?

— Sigur? insistă fata.

— Da, şoptesc eu.

De data asta prea încet. Parcă n‑aş fi întreagă la cap.

Situaţia mea n‑a fost întotdeauna aşa de rea sau poate că a fost, dar nu mi‑am dat eu seama decât după plecarea Jennei. E ca atunci când păşeşti pe o bârnă, iar cineva te ţine de mână şi te simţi perfect, până când persoana respectivă îţi dă brusc drumul şi nu mai poţi să te mişti.

Fata cu tenişi roşii ezită, apoi se răsuceşte pe călcâie şi pleacă. Mă şterg la gură cu hârtie igienică şi trag încă o dată apa. E prea târziu ca să ajung la timp la oră, aşa că scot din ghiozdan un şerveţel dezinfectant (am întot‑ deauna o rezervă la îndemână) şi curăţ colacul pe care 14 fiction connection

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 14

5/29/2018 2:54:19 PM

Cum să nu mă vezi

urmează să‑mi petrec următorul ceas. Încă n‑a sunat de intrare, dar o să sune dintr‑o clipă în alta, iar gândul de a mă repezi în clasă după zbârnâitul soneriei îmi provoacă din nou greaţă. Întârziatul la ore e printre primele puncte pe lista mea cu lucruri stupide de zi cu zi care acum mă sperie de moarte, cunoscută şi sub numele de Lista Groazei. E o listă pe care o am în minte de la începutul anului. Adaug pe ea tot ce mă îngrijorează, mă ruşinează sau mă face să vreau să dispar. Şirul a ajuns deja să fie atât de lung, încât am făcut un soi de joc din încercarea de a‑mi reaminti tot ce se află pe listă. Ca şi cum m‑aş strădui să numesc toate cele cincizeci de state. Ea include: Să iniţiez o conversaţie Să intru la oră după ce s‑a sunat Contactul vizual Locurile rezervate Să fiu nevoită să‑mi aleg singură locul Să spun ceva stupid Să mi se ceară să răspund la oră Să termin prima o lucrare de control Să termin ultima o lucrare de control Proiectele în grup Prezentările individuale Cantina Să mănânc de faţă cu alţii Ora de sport Să strănut în public Acum pot să adaug pe listă: „Să prind beţe de tobă“. Şi: „Să nu prind beţe de tobă“. Oricum aş da‑o, este umilitor.

15

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 15

5/29/2018 2:54:19 PM

Sharon Huss Roat

După ce parcurg lista, îmi scot cartea de istorie. Am descoperit că e îndeajuns de mare încât să acopere tot vasul de toaletă şi astfel să am o suprafaţă ceva mai puţin dezgustătoare pe care să stau. Profit de faptul că am o oră întreagă la dispoziţie şi învăţ pentru testul la algebră, care urmează şi care, din fericire, înseamnă că nu voi fi nevoită să vorbesc cu nimeni. Pot să‑mi las capul în jos şi să‑mi văd de treabă.

Cam aşa îmi petrec tot restul zilei. Cu capul în jos.

Mergând la ore. Văzându‑mi de treabă. Sunt atentă, dar nu prea mult, astfel încât să trec neobservată de către profesorii care n‑au timp să se ocupe decât de chiulangii şi de savanţi. Locul meu preferat e în acel discret pluton de mijloc.

Soneria se aude pentru ultima dată la 3:50, cu o oră şi jumătate mai târziu decât anul trecut, după ce şcoala noastră a trecut la un nou program care, chipurile, s‑ar potrivi cu ciclul natural de somn al adolescenţilor (con‑ form studiilor şi faptului că toţi dormeau pe ei la prima oră). La 3:57 sunt în autobuz şi mă furişez spre locul meu obişnuit (cel de deasupra roţii, unde nimeni altcineva nu vrea să stea). Îmi scot telefonul pentru a‑i scrie Jennei.

Eşti pe fază?

N‑o să‑ţi vină să crezi ce‑am păţit azi.

Nu‑mi răspunde imediat. Deşi, conform fusului orar, locuim la două ore diferenţă, Jenna iese de la ore cu vreo zece minute mai târziu decât mine, asta fiindcă la ea la şcoală cursurile încep în zorii zilei. Cât o aştept să urce în autobuz şi să‑mi vadă mesajul, mă uit pe contul ei de 16 fiction connection

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 16

5/29/2018 2:54:19 PM

Cum să nu mă vezi

Instagram, dar văd că nu a mai postat nimic de‑aseară, de când a pus un selfie trimiţând pupicuri.

Azi m‑am făcut de ruşine într‑un mare fel.

Probabil că s‑au auzit până‑n Wisconsin râsetele celor din jurul meu.

În continuare, niciun răspuns. Parcurg istoricul postă‑ rilor ei, care pare o colecţie de expresii faciale. Ieri făcea cu ochiul. Alaltăieri avea o figură cu ochi mari miraţi. Contul şi l‑a deschis după ce s‑a mutat în Wisconsin, ca să ţină legătura cu mine. Acum are peste o sută de follower‑i şi primeşte like‑uri de la persoane complet străine.

Mijesc ochii la cei care‑şi bagă nasul în treburile noastre şi continui să‑i scriu. Îh! Pe bune, n‑ar trebui să mi se dea voie să ies din casă.

Ar fi mai bine pentru toţi.

Aş putea să mă prefac că am una dintre bolile acelea care necesită să fii crescut într‑un compartiment etanş.

Ca fata din cartea aia. Să evit orice legătură cu lumea exterioară. Doar contact online. Şi fără tipi drăguţi care să‑mi apară la fereastră. (Ceea ce oricum nu mi s‑ar întâmpla mie, să fim sincere.)

Sunt gata să trăncănesc mai departe despre viitorul meu în carantină când, în sfârşit, văd apărând o replică de la ea.

17

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 17

5/29/2018 2:54:19 PM

Sharon Huss Roat

Jenna:…

Eu: E vie!

Jenna: OMG, ce s‑a întâmplat?

Eu: E umilitor.

Jenna: Zi‑mi!

Eu: Promiţi că n‑o să râzi?

Jenna: N‑o să râd.

Aproape că mi‑o imaginez rostind cuvintele, spri‑ jinindu‑şi umărul de al meu pe scaunul autobuzului, lipindu‑se de mine ca să mă poată asculta. Schimbul de mesaje prin telefon nu e la fel. Niciodată n‑o să fie.

Dar cel puţin o simt alături. Răsuflu ca să alung stresul care‑mi încordează umerii şi‑i relatez, chinuitor de amă‑ nunţit, povestea încercării mele eşuate de a o saluta pe Hallie Bryce.

Eu: Acum Hallie mă crede complet idioată.

Jenna: Ba nu!

Eu: Ba da, sunt aproape sigură.

Jenna: Ea nu‑i aşa. E super drăguţă.

Eu: Până şi oamenii drăguţi recunosc un idiot când îl văd. În plus, nu asta a fost cea mai rea parte.

Inspir adânc şi‑i scriu despre catastrofa cu Adrian şi beţele de tobă. Voma de cuvinte. Statuia Libertăţii. Mer‑ sul înainte şi prosperatul. Când termin, Jenna îmi trimite trei puncte de suspensie, după care durează o veşnicie să‑mi trimită un mesaj. Probabil pentru că râde aşa de tare, încât nu reuşeşte să tasteze. Sau poate că încearcă să găsească o formulă amabilă prin care să‑mi spună că sunt, într‑adevăr, o idioată. În cele din urmă: 18 fiction connection

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 18

5/29/2018 2:54:19 PM

Cum să nu mă vezi

Jenna: OK, chestia asta a fost realmente grozavă şi foarte comică.

Eu: Ai luat ceva la bord?

Jenna: Nu, vorbesc serios. Adrian probabil că te crede amuzantă, adică HAIOASĂ.

Eu: Nu cred.

Jenna: I‑ai prins băţul de tobă! Asta‑i foarte cool!

Eu: I‑am zis: MERGI ÎNAINTE ŞI PROSPERĂ!

Jenna: Ştiu! Genial!

Eu: Faci mişto de mine?

Jenna: Vorbesc serios. Eşti foarte amuzantă!

Mă asigură că sunt amuzantă în sensul bun al cuvân‑ tului, adică spirituală şi plină de duh. Nu amuzantă în sensul că „toţi râd de tine“. Nu mă convinge. Uneori nu cred că‑şi dă seama cât de greu îmi vine să vorbesc numai cu mine însămi, dar s‑o‑nţeleg şi pe ea ca pe vremea când îi legam şireturile la pantofi. Pantofii ei, ale căror şireturi nu le mai leg eu. Dar reuşeşte să mă îndepărteze de marginea prăpastiei, adică de starea pe care o numesc „sunt varză“, şi ajung pe terenul ceva mai solid al lui „poate că nu‑i aşa de rău pe cât mi se pare mie“. Şi mai bine, îmi abate atenţia de la propriile necazuri, atrăgându‑mă în lumea ei, care e mult mai interesantă decât a mea.

Jenna: Sunt nişte copii în spatele autobuzului care se tot uită la mine.

Eu: Băieţi sau fete?

Jenna: Un băiat. Două fete.

Eu: Cum se uită? Frumos sau urât?

Jenna: Nu‑mi dau seama.

19

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 19

5/29/2018 2:54:19 PM

Sharon Huss Roat

Monitorizăm situaţia vreme de câteva minute. Băia‑ tul e drăguţ, zice ea, şi s‑ar putea să flirteze. Şi fetele sunt drăguţe. Şi ele s‑ar putea să flirteze. O sfătuiesc să se lase în jos pe scaun, astfel încât ei să n‑o mai poată vedea, dar mai mult ca s‑o păstrez doar pentru mine.

Continui să‑i scriu cât pot de mult, până când cobor din autobuz, intru în casă şi mă aşez la masa din bucă‑ tărie, unde beau smoothie-ul pe care mi l‑a făcut mama. În cele din urmă, Jenna îmi scrie că trebuie să închidă. Îi răspund cu un emoji care arată o faţă tristă. Ea îmi trimite un pupic, o inimioară şi o figură care face cu ochiul. Eu revin cu un unicorn, un tort aniversar şi un deget mare ridicat. E caraghios, dar facem asta de la doisprezece ani, când fiecare dintre noi a primit primul ei telefon. Ea în‑ cheie, ca întotdeauna, cu simbolul yin‑yang. Şi, pentru moment, totul e bine în lumea mea. Parcă Jenna ar fi din nou lângă bârna pe care păşesc, mă ţine de mână şi are grijă să nu cad.

20 fiction connection

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 20

5/29/2018 2:54:19 PM

Capitolul 2

În dimineaţa următoare, după ce mă trezesc, văd pe contul de Instagram al Jennei un rânjet siropos şi două degete mari ridicate, şi iau asta drept o încurajare adre‑ sată mie, personal. A etichetat‑o cu #salută#fiigrozavă #haicăpoţi. Apăs pe pictograma în formă de inimioară (primul like!) şi mă duc în bucătărie, pentru micul dejun.

Mama a lăsat o farfurie de croasanţi proaspeţi. E miercuri, ziua în care face sport dis‑de‑dimineaţă. Tata urmează să plece la birou abia peste o oră, aşa că apare târându‑şi picioarele şi mi se alătură.

Toarnă câte o cană de cafea pentru fiecare, apoi se aşază lângă mine. Mâncăm şi bem în tăcere. Nu mă forţează niciodată să vorbesc, și nici măcar nu observă cu ce sunt îmbrăcată. Hanoracul maroniu de azi, cu buzunar în faţă, nu‑l inspiră să facă o remarcă despre expoziţia de marsupiale de la zoo, aşa cum a inspirat‑o pe mama ultima dată când l‑am purtat. Dacă tatei i se pare că semăn cu un cangur, atunci îşi păstrează părerea doar pentru el. Îmi plac zilele de miercuri.

21

cum sa nu ma vezi_29 mai2018_BT.indd 21

5/29/2018 2:54:20 PM