COLECÞIE COORDONATÃ DE
Magdalena Mãrculescu
Liliana Lazar
Pãmântul oamenilor liberi
Traducere din francezã de Doru Mareº
Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mãrculescu Coperta colecþiei: Faber Studio (Ioan Olteanu) Foto copertã: © Guliver/Getty Images/Russell Cobb Director producþie: Cristian Claudiu Coban Redactor: Adina Diniþoiu Dtp: Eugenia Ursu Corecturã: Eugenia Þarãlungã Elena Biþu Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României LAZÃR, LILIANA Pãmântul oamenilor liberi / Liliana Lazar ; trad.: Doru Mareº. - Bucureºti : Editura Trei, 2012 ISBN 978-973-707-507-9 I. Mareº, Doru (trad.) 821.133.1-31=135.1 Titlul: Terre des affranchis Autor: Liliana Lazar Copyright © Gaïa Éditions, 2009 Copyright © Editura Trei, 2012 pentru prezenta ediþie C. P. 27-0490, Bucureºti Tel. /Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro
ISBN: 978-973-707-507-9
SLOBOZIA (nume de localitate), de la verbul a slobozi, a elibera, a dezrobi
Fiicei mele, Paula
Prolog Regele a dat poruncã sã fie aruncat Daniel în groapa cu lei. Regele a zis lui Daniel: „Dumnezeul tãu (...) Acela te va scãpa!“ Daniel a rãmas în groapã ºase zile. Erau acolo ºapte lei cãrora zi de zi li se dãdeau de mâncare câte douã leºuri omeneºti (...), dar în zilele acelea nu mai fuseserã hrãniþi, ca sã-l sfâºie pe Daniel. Apoi regele l-a strigat pe Daniel cu glas mâhnit: „ (...) te-a putut scãpa de lei Dumnezeul tãu?“ Daniel a rãspuns regelui: „(...) Dumnezeu a trimis pe îngerul Sãu ºi a astupat gura leilor, ºi ei nu mi-au fãcut niciun rãu, pentru cã am fost gãsit nevinovat înaintea Lui“. Daniel 6:17–18, 21–23; Istoria omorârii balaurului ºi a sfãrâmãrii lui Bel 1:39
E nevoie de o jumãtate de ceas de mers sãnãtos prin pãdure pentru a ajunge la lac. Mai întâi trebuie sã treci pe lângã dealurile din jurul Sloboziei ºi sã te-afunzi de-a 9
Liliana Lazar
binelea în crângurile de fag ºi de stejar. Când eºti pe-aproape, poteca devine tot mai sinuoasã ºi stejarii tot mai deºi. ªi-apoi, când drumeþul, convins cã s-a rãtãcit, îºi zice cã e momentul pentru a face cale-ntoarsã, dintr-odatã, de dupã un lãstãriº, în sfârºit îl zãreºte: lacul! Se varsã în el ºi un pârâu care ºerpuieºte printre coline. Umflat la sfârºitul iernii de topirea zãpezii, în anotimpul cald nu mai rãmâne din el decât un firiºor de apã. Cu toate acestea, nivelul lacului nu pare a scãdea vreodatã, aºa cã fundul nici cã i se poate vedea. Groapa cu lei se întinde ca un ecou al tenebrelor în mijlocul imensei pãduri moldave. Însuºi numele lui sunã ca un mister. Cele mai aiuritoare legende circulã pe seama lui. Numai cã Groapa cu lei este o denumire de datã recentã. Cei mai bãtrâni ºtiu cã, multã vreme, locul acela se chemase Groapa cu turci. La poalele Carpaþilor, veacuri de-a rândul, mai multe generaþii de români au þinut piept cotropitorului turc. Istoria ne spune cã prin secolul al XV-lea, ªtefan cel Mare, voievodul Moldovei, dãduse nu departe de locurile acestea o bãtãlie grea. Retrãgându-se, turcii încercaserã o ultimã repliere în codrul acela des de la marginea lacului. Încolþiþi la mal, au fost cu toþii împinºi în apã ºi înecaþi de soldaþii lui ªtefan. De atunci, locul este ca ºi blestemat. De altfel, rari sunt locuitorii Sloboziei care îndrãznesc sã se apropie. Un vechi obicei face ca fiecare loc sã fie botezat cu un nume biblic. Astfel, Groapa cu turci a devenit Groapa cu lei, trimiþând la înfiorãtoarea încercare la care a fost supus profetul Daniel în Vechiul Testament. Rebotezând lacul, locuitorii au ºters amintirea groaznicã pe care o genera vechiul toponim. În ºoaptã, însã, bãtrânele încã mai mãrturisesc: 10 fiction connection
Pãmântul oamenilor liberi
— Noaptea, oasele soldaþilor turci care zac de sute de ani pe fundul lacului urcã la suprafaþã. Ba unele chiar se jurã cã, pe timp frumos, le-au vãzut sufletele bântuite plutind pe deasupra undelor. Li s-a spus moroi, „morþii vii“. Aceºti strigoi sunt spirite rele care vin din lumea cealaltã, cea a morþilor. Iar moroii umblã fãrã þintã prin locurile pãrãsite de Dumnezeu, cum e, fãrã îndoialã, ºi Groapa cu lei. Omul care, spre nenorocul lui, întâlneºte asemenea fãcãtori de farmece e pe loc deocheat. Atins de o lingoare adâncã, se topeºte din picioare, vede cum îi slãbesc puterile, uneori pânã nu se mai poate miºca. Posedatul, care cu adevãrat nu mai este stãpân pe el, ajunge sã facã lucruri ciudate. Dacã unii rãmân þintuiþi la pat, alþii, atinºi de licantropie, umblã prin pãduri urlând ca lupii. Fiecare îºi reprezintã moroiul dupã mintea lui. Dacã pentru multã lume aceºtia au formã omeneascã, pentru unii sunt ca niºte nãluciri ce se pot vedea verile pe la marginea heleºteielor. Or, obligatoriu pe lângã Groapa cu lei trebuie sã fie ºi moroi. Toþi sãtenii o cred. De asta nici nu existã vreo casã pe lângã lac. O ºtiu ºi vânãtorii. Dacã prada se apropie prea mult de apele lui, este lãsatã în pace. Nimeni nu ar îndrãzni sã urmãreascã un animal prin locurile astea blestemate. Cu toate acestea, apele liniºtite ºi umbrite gem de atâta peºte pe care nimeni nu vine sã-l pescuiascã. Din toatã Slobozia, doar un bãtrân nebun îndrãznea sã se avânte în aºa primejdie. Îl chema Vasile ºi se întorcea de fiecare datã cu coºul dând pe-afarã de crapi frumoºi, ba chiar, uneori, de ºtiuci grase. Fie iarnã, fie varã, nu venea nicicând înapoi cu mâna goalã. Deºi nimeni nu-i mânca peºtele. 11
Liliana Lazar
— Peºti blestemaþi! Hrãniþi cu oasele soldaþilor turci, se zicea prin sat. Putea moº Vasile sã se laude cã a pescuit orice, ceilalþi ºtiau ei bine cã, într-o zi, Dumnezeu tot îl va pedepsi pentru trufie. Chiar ºi preotul o spunea. ªi, într-adevãr, Vasile a fost pedepsit. Doar tinerii amatori de senzaþii tari se mai duceau pe la lac, în special nopþile. Sãtenii îºi închipuiau cã îndrãgostiþii se ascundeau pe acolo, la adãpost de privirile reprobatoare, ca sã nu le tulbure nimeni îmbrãþiºãrile interzise. În realitate, pentru altceva veneau ei pe aici. O mãrturiseau toþi cei care încercaserã experienþa: Groapa cu lei era un loc magic care transmitea o anumitã energie celor care se apropiau. Mulþi tineri erau convinºi cã apropierea lacului înzecea plãcerea sexualã. Cei mai îndrãzneþi se aruncau chiar în apele lui. Chiar dacã recunoºteau cã nu au zãrit nici vreun turc ºi nici lei, cei ce o fãcuserã erau cu toþii de acord cã emoþia resimþitã era unicã. Pentru tinerii pierde-varã ai Sloboziei, Groapa cu lei reprezenta un soi de ritual iniþiatic. Cam asta aveau în gând Vlad Bran ºi Ioana Bogatu în seara aceea de august 1989, când se duseserã la lac. Deºi nu era întâia oarã când veneau sã facã dragoste la malul Gropii, de data asta ceva nu era în ordine. Sã fi fost de vinã þipetele ascuþite ale huhurezilor? Suflul greu al mistreþilor din lãstãriº? Trupurile goale, tremurânde, le fuseserã cucerite de spaimã. — Ioana..., murmurase Vlad Bran, întinde-te lângã mine... — N-ar fi trebuit sã venim pe-aici, rãspunsese fata, încheindu-ºi la loc cãmaºa. 12 fiction connection
Pãmântul oamenilor liberi
— Din contrã, mie mi se pare foarte excitant, adãugase tânãrul, care încerca sã se liniºteascã. — Hai sã ne-ntoarcem, s-a fãcut târziu. — Ba nu, mai bine sã facem o baie! — Ai înnebunit?! Nici nu se pune problema sã mã bag în apa asta. — Chiar þi-e fricã? râsese Vlad. Aºadar, crezi în toate prostiile astea bãbeºti? Aranjându-ºi fusta din câteva miºcãri, Ioana îi fãcuse un semn de la revedere zicând: — N-ai decât sã rãmâi. Eu am plecat! Vlad izbucnise în hohote de râs: — Ai de gând sã treci singurã prin pãdure acuma, noaptea? Chiar se dã mare cu încrederea asta a lui cã o mai poate face sã rãmânã! Oricum, nu va accepta sã facã baie la miez de noapte doar fiindcã îi e fricã sã se întoarcã fãrã el. Ioana îºi strânsese lucrurile ºi se îndepãrtase. Intrase în pãdure ºi o luase pe cãrarea care ducea la Slobozia. Deºi nu era o noapte întunecoasã, tot distingea cu greutate formele care se miºcau în jur. Se întorsese ºi întrezãrise reflexele argintii ale apelor lacului, însã pe Vlad nu îl mai vãzuse. Bãiatul intrase în apã pânã la brâu. Privise suprafaþa ca de sticlã ºi, fãrã nicio ezitare, se aruncase cu capul înainte. Înaintase câteva lungimi de braþ, apoi o mai strigase o datã pe Ioana: — Nu fi proastã! Hai-napoi! Fata îl auzise ºi se oprise o clipã. Avea dreptate. Ar fi fost o adevãratã nebunie sã treacã singurã prin pãdure. Era mai bine sã îºi lase orgoliul la o parte ºi sã se întoarcã. Ceea ce chiar fãcuse, luând-o la deal, spre Groapa cu 13
Liliana Lazar
lei. Vlad urla în întuneric cât îl þineau plãmânii. Surâsese zicându-ºi cã, probabil, nici el nu era mai liniºtit decât ea ºtiindu-se singur în locul acela izolat. Urca poteca abruptã croitã prin frunziº. Crengile pe care le dãdea la o parte, în trecere, þâºneau înapoi, biciuindu-i chipul. Vocea lui Vlad se auzea tot mai tare. Oare fiindcã era tot mai aproape sau, cum i se pãruse dintr-odatã, fiindcã, într-adevãr, striga el mai puternic? Ioana grãbise pasul. Acum îi înþelegea perfect cuvintele. Ciulise urechile ºi o cuprinsese groaza. Un urlet teribil se ridicase în noapte: — Dã-mi drumul, moroiuleee! Doamne-Dumnezeule, ajutooor! Ioana o luase la fugã în direcþia glasului ºi îºi surprinsese prietenul în braþele unui bãrbat. Vlad se zbãtea în toate pãrþile pentru a scãpa de atacator, dar nimic nu pãrea sã-l poatã îndepãrta pe acesta. Cele douã trupuri se luptau în apã ºi silueta ciudatã pãrea cã vrea sã-l tragã pe tânãr la fund. Regãsindu-ºi dintr-odatã puterile, Vlad îºi aruncase agresorul înapoi ºi ieºise în grabã din Groapã. Corpul necunoscutului se rãsucise de câteva ori, apoi ieºise aproape imediat la suprafaþã. Rãmaºi amândoi ca împietriþi pe malul râpos, cei doi tineri se uitau la cadavrul care plutea în faþa lor. — Doamne! Ce mai e ºi asta? întrebase, înnebunitã, Ioana. Vlad tremura tot. — E... e un moroi. Cam aºa cred... — Atunci e adevãrat cã bântuie strigoii pe-aici, pe la Groapa cu lei. — Trebuie sã ne lãmurim. Mã duc sã-l caut. — Nu face aºa ceva! Poate cã n-a murit! — Nu te miºca de-aici! 14 fiction connection
Pãmântul oamenilor liberi
Vlad se înarmase cu un ciomag ºi intrase în apã. Înaintase pânã lângã corpul care plutea ºi strigase: — Dacã eºti viu, fã o miºcare! Niciun rãspuns. Niciun gest. Bãiatul se mai apropiase puþin, cu lemnul ridicat deasupra capului, gata sã izbeascã. Prinsese omul de hainã ºi, hotãrât, îl întorsese. — E Vasile, nebunu’! Bãtrânul zãcea sub ochii lor, cu faþa buhãitã, greu de recunoscut, de parcã ar fi stat vreme îndelungatã în apã. — S-a înecat, nu-i aºa? întrebase Ioana. — Nu ºtiu. Uitã-te ºi tu la el. Parcã ar fi rãmas zile-ntregi în apã. — Pãi..., dacã era mort când am sosit noi, atunci cum a putut sã te atace? — ªi totuºi, am simþit cum se agãþa de mine. Mai întâi am crezut cã e vreo cracã. Era ceva care mã prinsese de braþ ºi mã trãgea la fund. Nu înþeleg ce s-a putut întâmpla. Mãcar tu mã crezi, nu-i aºa? — Cu siguranþã, era mort când am ajuns noi. Nu a încercat nimeni sã te înece. Cadavrul plutea pe întuneric, l-ai atins ºi ai intrat în panicã. Asta-i tot. — ªi totuºi, nu aºa s-a întâmplat..., mormãise bãiatul, intrând înapoi în apã. — Sã anunþãm miliþia, propusese Ioana. Vlad nu o mai asculta, trãgând cadavrul spre mal. — O sã dãm alerta mâine dimineaþã, îi rãspunsese. — De ce sã mai aºteptãm? — Chiar vrei sã ºtie tot satul ce facem noi pe-aici, la malul lacului? Nu suntem cãsãtoriþi. O sã mã omoare taicã-tu dacã aflã! Fata îl aprobase din cap ºi cei doi pãrãsiserã locul fãrã sã mai aºtepte. A doua zi, Vlad anunþase la miliþie, având 15
Liliana Lazar
grijã sã nu explice împrejurãrile în care descoperise cadavrul bãtrânului. Nu spusese nimic nici despre Ioana, nici despre baia de la miezul nopþii, ci inventase o partidã de vânãtoare care îl adusese, în zori, aproape de Groapa cu lei. Chiar dacã destulã lume sesizase doza de minciunã din poveste, nimeni nu cãutase sã descopere întreg adevãrul într-o astfel de întâmplare înfiorãtoare. Miliþia conchisese cã era vorba despre o moarte accidentalã ºi desemnase câþiva þãrani care sã ducã trupul ºi sã îl înmormânteze discret în fundul cimitirului. Duminica urmãtoare, la bisericã, preotul nu pierduse ocazia de a aminti, în predicã, faptul cã încãlcarea legilor duce la pãcat ºi pãcatul direct la moarte. Demonstraþia fiind fãcutã, Ioana înþelesese cã sentinþa fusese pronunþatã atât la adresa ei, cât ºi a lui Vasile. Toþi încãlcaserã o lege de bazã în Slobozia: nimeni sã nu se apropie de Groapa cu lei. ªi, din acea zi, escapadele nocturne în apropierea lacului încetaserã.
16 fiction connection
Partea întâi
Pentru a supravieþui trebuie... da, trebuie sã fii obligat s-o faci. Viaþa aceasta trebuie sã fie ultima ºansã, cea din urmã dintre cele din urmã. James Dickey, Eliberarea
Capitolul 1
Giuvaierul Sloboziei era, fãrã îndoialã, mãnãstirea bizantinã care trona în fundul vãii. Încã de la intrarea în sat, i se putea zãri în depãrtare turnul imens, a cãrui siluetã zveltã domina întreg edificiul. Acesta, asemenea unui donjon medieval, era, în acelaºi timp, ºi clopotniþã. Zi ºi noapte, implacabilul sunet al clopotelor anunþa scurgerea orelor cu timbrul lui metalic. Era ºi unicul zgomot care venea dinspre clãdire, amintind clipã de clipã cã privirea ei inchizitorialã urmãrea faptele ºi gesturile fiecãruia. Pentru a pãtrunde, trebuia sã mergi de-a lungul zidurilor întãrite, unde o reþea de balcoane suspendate le permitea cãlugãrilor sã treacã dintr-un capãt în celãlalt fãrã a fi observaþi din afarã, pânã sub arcadele porþii celei mari, construite din scândurã groasã. Ca un golem bizar, forma alungitã impresiona rarii vizitatori care se aventurau pânã sub metereze. Mãnãstirea Sfântului Duh veghea asupra Sloboziei de mai bine de cinci veacuri, respingând, ca întreaga biatã þarã a Moldovei, toate asalturile la care fusese supusã în istoria ei zbuciumatã. Sanctuarul rezistase atacurilor turcilor 21
Liliana Lazar
musulmani, le þinuse piept cu mândrie catolicilor polonezi ºi suportase îndelung ofensele din partea comuniºtilor atei. Biserica mãnãstirii, de un alb ca al opalului, strãlucea în mijlocul chiliilor. Cu acoperiºul în formã de corabie rãsturnatã, lãsa impresia stranie cã pluteºte pe deasupra pãmântului. Umbrele fugare ale cãlugãrilor apãreau ºi dispãreau aproape imediat în spatele capelei. Înfofoliþi în sutanele negre ºi largi, cu capetele acoperite de voaluri lungi care le ascundeau o parte din chip, aceºtia te duceau cu gândul la fantomele tãcute cãrora le place sã umble fãrã þintã printre ruine fãrã vârstã. Nimeni nu le ºtia cu certitudine numãrul. De altfel, circulau tot soiul de zvonuri despre comunitatea mãnãstireascã. Se zicea cã nu arareori mai dispãrea pe furiº câte un tânãr care lãsase grea vreo fatã din sat. Dacã refuza sã o ia de nevastã, era obligat sã intre la mãnãstire ºi sã îmbrace haina de cãlugãr. Nu puþini erau sãtenii care se apropiau de lãcaº cu spaimã. Mulþi dintre ei erau gata sã facã ocoluri lungi mai degrabã decât sã îi treacã pe sub ziduri. Deseori, experienþa sfinþeniei mai degrabã sperie decât atrage. Prin mijlocul aºezãrii curgea un râu numit Izvorul Sfânt. Mai toate casele fuseserã ridicate de-a lungul lui. La Slobozia, distincþia nord-sud nu avea niciun sens. Fiecare om îºi localiza locuinþa în raport cu Izvorul Sfânt: cei mai de aproape, de prin viroagele sãpate de afluenþi, spuneau cã locuiau „în vale“. Ceilalþi, care îºi aveau casele mai sus, erau „din deal“. Mai mult decât oricare alt element al realului, distincþia vale-deal clãdea imaginarul þãrãnesc. Aºadar, satul era format din cei din vale ºi din cei de la deal. 22 fiction connection
Pãmântul oamenilor liberi
Tudor ºi Ana Luca stãteau la deal. Luca muncise într-o minã din Valea Jiului, din sudul României pânã în 1955, când explozia unei acumulãri de gaze îi smulsese un picior. Aºa cã se retrãsese la Slobozia cu ai lui. De zece ani trãia în casa pititã în pãdure, din pensia amãrâtã de infirm. Cei din familia Luca nu prea aveau legãturi cu restul satului. La drept vorbind, fuseserã întotdeauna consideraþi venetici. Toatã lumea ºtia cã bãtrânul miner, pur ºi simplu, îºi teroriza familia, însã victima preferatã a batjocurii era fiul lui, Victor. ªi cea mai micã greºealã îi dãdea ocazia sã îl batã. Deseori nevasta, Ana, se bãga între ei primind ea loviturile destinate copilului. Numai mica Eugenia pãrea sã scape furiei bãrbatului aceluia violent. Ca sã-ºi mai omoare timpul, Tudor Luca se ducea la vale, în sat, ºi se îmbãta în singurul birt din Slobozia. Trebuie spus cã nu se împãcase niciodatã cu handicapul ºi refuza sã admitã cã era infirm. Dupã câteva pahare bãute la tejghea, începeau certurile ºi chiar bãtãile. Fiindcã Tudor Luca pãstrase din anii trãiþi prin strãfundurile minelor de cãrbuni o putere ieºitã din comun. Cu tot piciorul de lemn, putea sãlta de la pãmânt cu o singurã mânã un om, pe care apoi îl trântea de pãmânt de-i rupea oasele. Temut ºi detestat de toþi þãranii, ajunsese, pânã la urmã, oaia neagrã a satului. Miliþia îl arestase dupã mai multe scandaluri, dar îi dãduse drumul de fiecare datã. În România comunistã, foºtii mineri se bucurau de mare consideraþie. Pentru regimul care ridica în slãvi proletariatul, erau un fel de elitã muncitoreascã ºi, în consecinþã, nimeni nu îndrãznea sã se lege de ei. Deºi toatã lumea ºtia cã îºi snopeºte familia în bãtãi, nimeni nu spunea nimic. Doar o datã fusese Tudor Luca neliniºtit cu adevãrat, în momentul în care învãþãtoarea descoperise braþele lui 23