Paranoia preview180

EDITORI

Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu DIRECTOR EDITORIAL

Magdalena Mărculescu REDACTOR

Raluca Hurduc DESIGN

Alexe Popescu DIRECTOR PRODUCŢIE

Cristian Claudiu Coban DTP

Gabriela Chircea CORECTURĂ

Mihail Nacu Sînziana Doman

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FREEMAN, DANIEL Paranoia, boala secolului al XXI-lea / Daniel Freeman şi Jason Freeman; trad.: Cristina Jinga. - Bucureşti: Editura Trei, 2014 ISBN 978-606-719-064-9 I. Freeman, Jason II. Jinga, Cristina (trad.)

616.895.7 ISBN 978-606-719-064-9

Titlul original: Paranoia: The 21st Century Fear Autori: Daniel Freeman și Jason Freeman Copyright © Daniel Freeman and Jason Freeman 2008 Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20 e‑mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

Mulţumiri Mare parte din această carte a fost concepută în tribuna Rookery Stand, a suporterilor Watford Football Club. Ne cerem scuze celor care au stat lângă noi.

Cercetarea este un demers de colaborare şi rolurile principale din activitatea academică descrisă au fost interpretate de Philippa Garety, Paul Bebbington, Graham Dunn, Elizabeth Kuipers, David Fowler, Mel Slater, Angus Antley şi Katherine Pugh. O mare influenţă au avut Aaron Beck, Richard Bentall şi David Clark. Contextul perfect pentru dezvoltarea ideilor a fost asigurat de strânsa asociere dintre Institutul de Psihiatrie de la King’s College London şi South London and Maudsley NHS Foundation Trust.

Le suntem foarte recunoscători celor de la Wellcome Trust, o organizaţie de caritate independentă care sprijină cercetarea pentru îmbunătăţirea sănătăţii oamenilor şi animalelor, aceeaşi care a finanţat programul de cercetare al lui Daniel.

5

* Am dori să mulţumim Departamentului de Ştiinţe ale Computerului de la University College of London, care ne‑a furnizat cele două imagini de realitate virtuală de la capitolul 4.

6

Paranoia, boala secolului al XXI-lea

Cuprins Mulţumiri.......................................................................5 1. Introducere sau De ce obezitatea este o problemă paranoică.....................................9 2. Un cuib de trădători! Ce este paranoia?.................... 23 3. „Ei spun numai minciuni“.

Este paranoia în creştere?....................................46 4. Anxietate şi avataruri. Paranoia şi emoţiile............... 70 5. „Nu vreau să dorm singur“.

Paranoia şi experienţele neobişnuite................... 89 6. Plimbarea prin Camberwell.

Paranoia şi judecata.............................................110 7. O spirală descendentă? Combaterea paranoiei.........126 8. Concluzie sau Bucuraţi‑vă de fructe......................... 150 Surse........................................................................ 160

7

1 Introducere

sau De ce obezitatea este o problemă paranoică În ultimii câţiva ani, o nouă şi mortală epidemie a bântuit pe pământ.

Marea Britanie şi Statele Unite, la fel ca o mare parte din restul lumii, au început să se îngraşe. În jur de 60% din adulţii din Marea Britanie cântăresc mai mult decât ar trebui. O poveste asemănătoare se întâmplă şi în Statele Unite, unde două treimi din adulţi sunt supraponderali sau extrem de supraponderali (obezi). E o statistică şocantă, dar cu toţii ştim că e greu să te menţii în formă când încerci să faci faţă şi solicitărilor de la locul de muncă şi din viaţa de familie. Cine mai are timp să se ducă la sala de sport?

Cine mai are energie să facă mai mult decât să‑şi încălzească o mâncare gata preparată, după zece ore petrecute la birou? De altfel, cu toţii ne îngrăşăm pe măsură ce îmbătrânim, nu? E o chestiune de metabolism, nu‑i aşa?

9

Dar dacă aveţi impresia că statisticile pentru adulţi sunt alarmante, staţi să vedeţi cum o duc copiii noştri. În 2003, 27% din copiii sub 11 ani din Anglia erau fie supraponderali, fie obezi. În Statele Unite, unde se folosesc metode diferite de a măsura obezitatea, aproape 20% din copiii cu vârste între 6 şi 11 ani au fost clasificaţi ca supraponderali sau obezi în 2004. Cifrele acestea aproape că s‑au dublat în ultimul deceniu.

Cum se face că atât de mulţi copii au ajuns supraponderali înainte de a atinge „matura“ vârstă de 11 ani? Cum devii supraponderal când cea mai mare parte a zilei tale înseamnă alergatul pe un teren de joacă sau printr‑un parc, când nu poţi conduce maşina şi când nu eşti liber — ca noi, ceilalţi — să te îndopi, după pofta inimii, cu ciocolată, chipsuri şi alcool?

Răspunsul, bineînţeles, este unul complex. Dacă adulţii mănâncă mai puţin sănătos decât obişnuiau, la fel fac şi copiii lor. În loc de a‑şi petrece serile jucându‑se pe afară, copiii au acum de ales între deliciile unei televiziuni multi‑channel, jocurile pe computer şi internet. Şi apoi mai e şi faptul că un număr din ce în ce mai mare dintre noi nu şi‑ar lăsa copiii să se joace pe afară singuri.

Pe la mijlocul anilor 1970 noi aveam şase ani. Existau doar trei canale de televiziune în Marea Britanie, nu internet şi nu computere personale. (Fericite zile!) În fiecare zi a săptămânii mergeam pe jos doi kilometri şi jumătate până la şcoală şi înapoi, neînsoţiţi de vreun adult. În fiecare seară de vară ne jucam pe străzi, prin grădinile şi parcurile din apropierea caselor noastre.

Erau destui copii prin vecini, dar nu vedeam vreun adult până când nu ieşeau să ne caute, când venea ora de culcare. Şi nu eram odraslele unor părinţi din cale‑afară de neglijenţi şi nepăsători — mai toţi copiii ştiau că aveau acelaşi tip de permisiune de a hoinări.

10

Paranoia, boala secolului al XXI-lea

Astăzi lucrurile stau puţin altfel. Peste 40% din adulţii din Marea Britanie chestionaţi într‑un sondaj recent au considerat că paisprezece — paisprezece! — ar fi vârsta minimă la care copiilor ar trebui să li se îngăduie să iasă pe afară nesupravegheaţi. Două treimi din copiii de 10 ani n‑au fost niciodată singuri la un magazin sau într‑un parc şi mai puţin de unu din zece copii de 8 ani se duce singur la şcoală. Iar dacă îi laşi pe micuţii tăi pe afară, s‑ar putea să vrei să‑i îmbraci cu o jachetă cu GPS de urmărire, ca să ştii întotdeauna unde sunt — dacă, bineînţeles, ei n‑o să‑şi scoată jacheta…

De ce suntem atât de neliniştiţi? În ultimă instanţă, îngrijorarea în privinţa copiilor noştri se reduce la două spaime principale: ne este teamă că ar putea fi loviţi de vreo maşină şi suntem îngroziţi că ar putea fi răpiţi de vreun pedofil. Şi cine n‑ar fi îngrijorat? Putem vedea cu ochii noştri uriaşa creştere a traficului de pe străzile noastre din ultimii ani. Cu toţii ne putem aminti de oribilele cazuri de răpire de copii şi ucidere. Lumea pare un loc mult mai periculos astăzi decât era pe când eram noi copii. Este o lume în care niciun părinte întreg la minte n‑ar trebui să‑şi lase copiii să‑i scape din ochi.

Dacă asta înseamnă că şi copiii noştri vor adopta acelaşi mod de viaţă sedentar ca atât de mulţi adulţi, ni se pare, prin comparaţie, un preţ mic.

De fapt, în pofida acutei vigilenţe a părinţilor, numărul copiilor ucişi în Marea Britanie a rămas destul de constant în ultimii 30 de ani — cam 60 până la 80 pe an. În majoritatea acestor cazuri, un părinte este principalul suspect. În 2006, 55 de copii au fost ucişi în Anglia şi în Ţara Galilor; 12 au fost ucişi de străini. În Statele Unite, între 40 şi 150 de copii sunt răpiţi şi ucişi anual (cam în 14% din cazuri ucigaşul se dovedeşte a fi părintele copilului).

11

În 2006, 71 de copii au fost călcaţi de maşină şi omorâţi pe drumurile din Marea Britanie; 339 de copii sub 14 ani au fost omorâţi în Statele Unite în 2005. În ambele ţări, cazurile tind să scadă considerabil (deşi nu ştim sigur dacă se datorează faptului că acum copiii nu‑şi mai petrec la fel de mult timp pe‑afară singuri, ori este vorba de o mai bună educaţie pentru siguranţa circulaţiei sau de alţi factori).

Anul viitor1, aproximativ 150 de copii din Marea Britanie şi 500 din Statele Unite vor muri fie în mâinile unui criminal (inclusiv părinţii lor), fie ca pietoni într‑un accident rutier. Acestea sunt statistici sumbre, de bună seamă. Dar sunt doar o picătură în ocean comparativ cu riscurile care îi pândesc pe copiii noştri pentru că nu ies pe‑afară. Numărul copiilor obezi şi supraponderali din Marea Britanie şi din Satele Unite se situează la milioane. Cu cât mai puţin facem sport, cu atât mai probabil vom deveni supraponderali. Şi cu cât mai supraponderali suntem, cu atât mai mult este posibil să dezvoltăm nişte boli grave precum cancerul, bolile de inimă, diabetul, accidentul cerebral şi artrita.

Atunci de ce, când riscurile unui mod de viaţă sedentar pentru copiii noştri sunt cu mult mai mari decât riscurile de a‑i lăsa pe‑afară de capul lor, insistăm să‑i ducem cu maşina la şcoală şi le permitem să‑şi petreacă atât de mult timp în camerele lor jucându‑se pe calculator?

Fiecare părinte va avea propria argumentaţie pe această temă, bineînţeles, şi foarte probabil există o serie de explicaţii pentru atitudinea lui. Dar o parte a problemei constă în faptul că, pur şi simplu, noi nu suntem buni la compararea riscurilor. Suntem mai înfricoşaţi de evenimente care aproape sigur n‑o să se întâmple Cartea a apărut în 2008. (N.t.)

1

12

Paranoia, boala secolului al XXI-lea

(răpirea) decât de lucruri care chiar se întâmplă (obezitatea). Dacă ne gândim frica noastră de pedofili, ceea ce îi apucă pe majoritatea dintre noi e pur şi simplu paranoia.

* Bineînţeles, nu suntem îngrijoraţi numai din pricina pedofililor. Suntem speriaţi de terorişti, bandiţi şi violatori. Ne frământăm din pricina adolescenţilor cu glugi2 şi a tinerilor „sălbatici“. Oraşele şi metropolele noastre, cum ni se spune regulat de mass-media, au devenit „zone interzise“ în serile de weekend, pline de încăierări între tabere de barbari. Se apreciază că sunt mai mult de cinci milioane de camere de supraveghere în Marea Britanie — mai mult de 20% din totalul camerelor de supraveghere din lume —, dar nu ne simţim deloc mai în siguranţă.

(Camerele de supraveghere sunt mai puţin răspândite în Statele Unite, dar devin din ce în ce mai obişnuite.) În zilele noastre, nu poţi fi la adăpost de un atac nici măcar în maşina proprie — cine ar vrea să vadă un cuţit scos la el într‑un incident în trafic cu un şofer nervos? Aruncaţi o privire prin ziare aproape în fiecare zi şi veţi fi iertaţi că nu puneţi niciodată piciorul în afara casei (deşi aşa n‑o să fiţi feriţi de jafurile spărgătorilor).

Iar acestea sunt doar grozăviile zilnice de care ştim.

Cum rămâne cu băieţii răi pe care nu‑i putem vedea? Ei bine, guvernele şi autorităţile ne pot lua peste picior, dar mulţi dintre noi sunt foarte siguri că astfel de indivizi există totuşi.

Să luăm ca exemplu epidemia de SIDA. Opinia ştiinţifică generală este că SIDA este provocată de HIV, care În Occident, cam de prin anii 1990, individul îmbrăcat în hanorac cu gluga pe cap e un simbol al subculturii tinerilor antisociali. (N.t.)

2

13

a apărut în Africa Subsahariană la mijlocul secolului al XX‑lea şi a fost probabil transmis oamenilor de la maimuţe. Dar surprinzător de mulţi oameni cred că opinia ştiinţifică generală e pură absurditate.

Spre exemplu, în 1999 un sondaj efectuat pe 520 de afro‑americani a scos la iveală că 27% credeau că SIDA ar fi „un virus produs în laborator pe care guvernul federal l‑a conceput ca să extermine oamenii de culoare“. Alţi 23% erau indecişi — însemnând că jumătate din persoanele intervievate nu aveau încredere în explicaţia ştiinţifică „oficială“.

Iar un sondaj din 2006 pe afro‑americani a descoperit că: • 48% credeau că SIDA era un virus produs de om, iar 26% credeau că a fost produs în laboratoarele guvernului.

• 53% considerau că există un tratament pentru SIDA, dar e intenţionat refuzat săracilor.

• 12% credeau că HIV a fost creat şi răspândit de CIA. Poate că nu e surprinzător că afro‑americanii nu au încredere în autorităţi, dată fiind istoria lor plină de victime ale persecuţiei şi discriminării. Atunci, hai să ne uităm la evenimentele din 11 septembrie 2001. Ştim cu toţii ce s‑a întâmplat în ziua aceea de groază, da? Un atac devastator şi absolut neaşteptat din partea unor terorişti islamici, inspirat şi foarte probabil plănuit de Al‑Qaeda. Nu! Aparent, mulţi dintre noi au îndoieli serioase în privinţa acestei versiuni a evenimentelor.

Iată câteva statistici din nenumăratele sondaje de opinie efectuate pe acest subiect: • 49,3% din locuitorii oraşului New York cred că liderii Statelor Unite „ştiau dinainte că atacurile erau plănuite pe data sau în jurul datei de 11 septembrie 2001 şi că în mod conştient nu au reacţionat“.

14

Paranoia, boala secolului al XXI-lea

• Aproape două treimi din respondenţii unui sondaj naţional au spus că este posibil ca oficialii guvernamentali să fi ignorat avertismentele despre atacuri.

• 12% suspectează că Pentagonul a fost lovit mai degrabă de o rachetă militară de croazieră decât de un avion de pasageri deturnat de terorişti.

• 22% din canadieni cred că „atacurile asupra Statelor Unite nu au nicio legătură cu Usama Bin Laden şi au fost, de fapt, un complot al americanilor influenţi“.

Moartea prinţesei Diana? Treizeci şi şase de procente din musulmanii britanici intervievaţi într‑un sondaj de opinie din 2006 credeau că a fost ucisă de forţele de securitate ca să împiedice căsătoria ei cu un musulman (Dodi Al‑Fayed). Formele de viaţă extraterestră vizitând Pământul? Treizeci şi opt de procente din americanii chestionaţi în 2006 credeau că guvernul Statelor Unite păstra secrete dovezile existenţei vieţii inteligente pe alte planete.

Că e vorba despre aterizarea pe Lună a lui Apollo, uciderea lui John Lennon, decesul lui Elvis Presley sau o întreagă armată de alte incidente aparent evidente, mulţi dintre noi pur şi simplu nu cred „versiunea oficială“. Pentru amatorii de teorii ale conspiraţiei, aceste evenimente sunt lucrătura unei organizaţii maligne şi secrete care ar face orice ca să‑şi păstreze puterea, inclusiv să mintă despre acţiunile sale, ulterior. Pentru ceilalţi, aceste teorii sunt tot atâtea cazuri de paranoia.

* Una dintre temele acestei cărţi este aceea că paranoia — credinţa nefondată că există cineva acolo, afară, care ne vrea răul — se răspândeşte în societatea noastră

15

mai mult decât am bănuit vreodată şi, probabil, mai mult ca oricând înainte.

Popularitatea teoriilor conspiraţiei reflectă această paranoia, dar este de fapt vârful îndepărtat al unui aisberg mult mai mundan. Am putea râde la ideea că aselenizarea a fost o păcăleală sau că MI5 a asasinat‑o pe Prinţesa de Wales. Am putea considera campaniile periodice din mass-media împotriva pedofililor drept o vânătoare de detalii scandaloase senzaţionaliste.

Dar asta nu înseamnă că nu suntem înclinaţi să avem propriile noastre suspiciuni.

Emily este o avocată în vârstă de 34 de ani din Londra. Este căsătorită şi are o fiică de 2 ani: Bănuiesc că sunt un pic paranoică. Dar lucrez într‑o companie foarte competitivă, cu o mulţime de oameni foarte inteligenţi. Suntem constant judecaţi de partenerii noştri din funcţii importante.

Angajaţii se înţeleg bine între ei — aparent —, dar cred că sunt mulţi cei care speră să‑şi vadă colegii dând greş. Aşa că este probabil, în parte, paranoia şi, în parte, un răspuns corect la ce se întâmplă la locul de muncă.

Alex este un grafician de 25 de ani din Bristol: Din când în când, devin ceea ce s‑ar putea numi paranoic, bănuiesc. De regulă, atunci când mă simt un pic deprimat sau obosit. Ca de pildă atunci când sunt cu un prieten şi cineva îl sună pe mobil.

Dacă prietenul meu spune că este cu mine şi apoi râde la ceva ce spune apelantul, sunt înclinat să cred că râd de mine. Iar uneori cred că prietenii s‑au vorbit să iasă în oraş fără mine şi atunci eu, rămas acasă singur, mă întreb dacă toţi ceilalţi

16

Paranoia, boala secolului al XXI-lea

sunt în oraş şi se distrează bine. Dar ştiu că, de fapt, nu e adevărat.

Emily şi Alex sunt oameni dinamici, plăcuţi, care încearcă să facă faţă şi slujbelor solicitante şi vieţii sociale active. Sunt „oameni obişnuiţi“. Amândoi au gânduri paranoice destul de frecvent, deşi aceste gânduri nu‑i afectează prea mult. Chiar şi în paranoia lor, după cum vom vedea, sunt oameni obişnuiţi.

Până de curând — ultimii 15 sau 20 de ani, mai precis — nimeni nu bănuia cât de mulţi sunt cei care au gânduri paranoice. Dar mai multe proiecte de cercetare au ridicat acum vălul — iar rezultatele sunt uluitoare, ca să spunem doar atât. Iată doar câteva statistici din unele studii de acest fel. (Întâmplător, toate proiectele pe care le cităm aici au exclus subiecţii cu antecedente sau cu boli psihice grave.)

• Într‑un sondaj efectuat în Marea Britanie pe 8 580 de adulţi, 21% au spus că au avut momente, în trecut, când au simţit că oamenii sunt împotriva lor; 9% au spus că au crezut că gândurile lor erau controlate sau influenţate de forţe sau persoane exterioare; 1,5% au spus că existaseră momente când simţiseră că oamenii complotau să le provoace un rău serios.

• Un studiu pe 1 005 adulţi din New York a arătat că 10,6% credeau că sunt urmăriţi sau spionaţi de alte persoane; 6,9% credeau că oamenii complotau împotriva lor sau încercau că‑i otrăvească; 4,6% credeau că oamenii fie îi testau în secret, fie făceau experimente asupra lor.

• Un sondaj din Franţa pe 462 de adulţi a arătat că 25% simţiseră, la un moment dat în viaţa lor, că erau persecutaţi într‑un fel; 10,4% credeau, uneori, că exista o conspiraţie împotriva lor.

17

• Un studiu pe 1 202 studenţi britanici (cu vârste de la 16 până la 61 de ani) le‑a evaluat sentimentele din luna precedentă: 42% au spus că o dată pe săptămână, cel puţin, au crezut că probabil circulau comentarii negative la adresa lor; 27% au simţit că oamenii încercau intenţionat să‑i enerveze şi 19% se gândiseră că s‑ar putea să fie observaţi sau urmăriţi; 5% s‑au gândit că ar putea fi o conspiraţie împotriva lor.

• Au fost evaluaţi peste o mie de adulţi mai în vârstă (de la 55 de ani în sus) din Brooklyn, New York. Cu o săptămână înainte de studiu, 13% avuseseră gânduri paranoice.

Aşadar, paranoia este larg răspândită — în realitate, atât de răspândită, încât în jur de 15% până la 20% din populaţie au frecvent gânduri paranoice. Majoritatea acestor oameni, ca Emily şi Alex, nu sunt foarte tulburaţi de gândurile lor suspicioase. Dar 3–5% suferă de paranoia acută — ceea ce psihologii numesc idei delirante de persecuţie. Pentru acest grup mai mic de persoane paranoia este destul de gravă ca să aibă nevoie de tratament medical.

Aceste cifre sunt de‑a dreptul şocante, nu‑i aşa?

Aproape un sfert dintre noi au gânduri paranoice în mod regulat (şi probabil mult mai mulţi dintre noi le avem ocazional). Paranoia este atât de curentă, încât este foarte posibil ca la un anumit moment din viaţa ta să fii şi tu printre cei 25%.

* Până în anii 1990 nimeni — inclusiv din profesiile medicale şi psihologice — nu avea vreo bănuială că paranoia ar fi atât de răspândită. De fapt, dacă ai fi întrebat majoritatea psihiatrilor, să zicem în 1980, ce

18

Paranoia, boala secolului al XXI-lea

procent din populaţie avea gânduri paranoice, ţi‑ar fi răspuns că ar fi în jur de 1%.

Ei bine, cota aceasta de 1% nu e accidentală. Se întâmplă ca acesta să fie chiar procentul persoanelor care suferă de tulburări psihice grave sau psihoze, ca să folosim termenul medical. Şi în contextul acesta era înţeleasă paranoia: ca un simptom al psihozei (sau „nebuniei“, cum ar fi fost numită în urmă cu câteva decenii).

Oamenii cu depresie severă au uneori idei de persecuţie, la fel cum li se întâmplă celor suferinzi de şoc posttraumatic. Dar vasta majoritate a acestui 1% afectaţi de paranoia acută sunt oamenii cu schizofrenie: aproape jumătate din suferinzii de această boală experimentează idei delirante de persecuţie. O descriere elocventă despre cum este să experimentezi astfel de idei delirante a fost oferită de Andrew Cruickshank: În toiul delirurilor mele, credeam că se caută să mi se pună în cârcă o serie de crime scandaloase, inclusiv ucidere, viol şi pedofilie. Cei care îmi înscenau acestea erau părinţii mei, fraţii şi diverşii prieteni sau cunoştinţe de la liceu. Credeam că fărădelegile de care eram învinuit fuseseră comise în Canada, Statele Unite, Germania şi Anglia… Credeam că toată lumea şi toate lucrurile erau plantate în calea mea ca într‑un soi de test psihologic. Credeam că aveam microcamere de filmat implantate în ochi şi că exista undeva un centru de comandă unde oamenii analizau datele pe care le vedeau prin ochii mei. Credeam că şi ciorile din jurul meu erau puse să mă urmărească discret.

Etichetarea paranoiei ca un simptom al psihozei a avut mai multe consecinţe importante. Prima a fost un

19

soi de eroare logică. Dacă paranoia era un simptom de tulburare psihică gravă, atunci oamenii care nu erau bolnavi psihic nu erau paranoici. Nimeni n‑a încercat să afle cât de comună era paranoia în rândul populaţiei.

De ce‑ar fi făcut‑o? Întrebarea părea fără sens. Cât de comună este tulburarea psihică? — aceasta era întrebarea esenţială. Dacă ştiai răspunsul la aceasta — şi internările în spital îţi dădeau un indiciu foarte clar —, aveai, tot­odată, răspunsul la întrebarea despre paranoia. În caz că erai interesat.

A doua consecinţă a acestui mod de a privi paranoia este în legătură cu categorisirea bolii psihice. Încă de la începutul secolului al XX‑lea s‑a făcut o distincţie între nevroză şi psihoză. Iată ce scria extrem de influentul psihiatru Karl Jaspers în 1913: Cea mai importantă distincţie în viaţa psihică pare să fie între ceea ce este semnificativ şi permite empatia [nevroza] şi ceea ce, ca o caracteristică a sa, este de neînţeles, nebun în sensul literal [psihoza].

Nevroza era privită ca o „tulburare afectivă“. Psihoza, pe de altă parte, era „nebunie curată“. Şi desigur v‑aţi prins că era mai bine să fii categorisit nevrotic decât psihotic.

Suferinzii de depresie sau de anxietate, de pildă, erau nevrotici. Fără îndoială, erau bolnavi, dar boala lor însemna, în esenţă, o exagerare a unor sentimente perfect normale. Cu alte cuvinte, erau perfect sănătoşi.

Nu acelaşi lucru se spunea însă despre oamenii cu psihoze. Aceştia erau nebuni, iar nebunia lor rămânea — prin definiţie, de fapt — cu îndărătnicie rezistentă la toate încercările de‑a o explica şi de‑a o înţelege.

Psihoza — incluzând şi însoţind paranoia — era privită ca fundamental incomprehensibilă. Aşadar, de

20

Paranoia, boala secolului al XXI-lea

vreme ce era zadarnic să încerci să înţelegi aceste iluzii, de ce să te mai osteneşti?

Cu toate că este o pierdere de vreme să te contrazici cu un pacient paranoic în privinţa iluziilor sale, ar putea fi totuşi convins să şi le ţină pentru el, să şi le înăbuşe cât se poate şi să se abţină de la acţiunea agresivă pe care ele ar putea să i‑o sugereze, în general să‑şi ducă viaţa ca şi când ele n‑ar exista.

Acesta era punctul de vedere al Psihiatriei clinice, un tratat de specialitate cu o influenţă majoră în deceniile 1950 şi 1960. Dar nu doar psihiatrii considerau că paranoia nu merită să fie luată în serios.

Mai mulţi psihologi au dezvoltat tehnici pentru a‑i ajuta pe pacienţi să reducă timpul pe care îl petreceau vorbind despre iluziile lor. Nu avea niciun rost să vorbească despre ele. La urma urmelor, nu erau decât „vorbărie goală“.

Aceasta era opinia medicală generală. Psihiatria şi psihologia — două profesiuni dedicate înţelegerii modului în care lucrează psihicul — susţineau că anumite tipuri de gânduri ar trebui pur şi simplu reprimate. Susţineau că ar trebui ca toţi — pacient, doctor şi terapeut — să pretindem că paranoia nu există. Ironia e aproape palpabilă. Însă zilele în care paranoia putea fi eliminată din discuţie ca un nonsens, ca un semn de nebunie, sunt de mult apuse. În cartea de faţă vom reaşeza paranoia în mijlocul scenei. Aşa se şi cuvine, pentru că paranoia ocupă centrul scenei din cultura şi din vieţile noastre individuale.

Să ne gândim la fascinaţia noastră pentru teoriile conspiraţiei. Să ne gândim la obsesiile noastre înspăimântătoare pentru diversele sperietori ale zilei.

21