STELIAN TﾃクASE
Skepsis
STELIAN TﾃクASE
Skepsis Cartea cu poveﾂｺti
Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mãrculescu Coperta: Faber Studio (Ioan Olteanu) Director producþie: Cristian Claudiu Coban Dtp: Eugenia Ursu Corecturã: Rodica Petcu Cãtãlina Ioancea
Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României TÃNASE, STELIAN Skepsis : cartea cu poveºti / Stelian Tãnase. - Bucureºti : Editura Trei, 2012 ISBN 978-973-707-556-7 821.135.1-93-32
© Editura Trei, 2012 pentru prezenta ediþie C.P. 27-0490, Bucureºti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro, www.edituratrei.ro
ISBN 978-973-707-556-7
Lui Alexandru Paleologu, martor cĂŽndva al acestor viziuni
„Nu putem spune cu adevãrat cã timpul este doar pentru cã tinde sã nu fie.“ Sf. Augustin
1. SFÎRªITUL CARIEREI BÃTRÎNULUI COMISAR MÎRZA
„Realitatea este întotdeauna postumã.“ Jorge Luis Borges
1. O poveste bunã începe cu un cadavru, mai ales dacã protagonistul este poliþist. Asta pe care tocmai aþi început s-o citiþi se terminã cu unul. Nimeni nu a aflat despre întîmplare la Sankt Petersburg, unde au fost vãzuþi în toiul zilei trei sori, nu unu. Fenomenul a fost interpretat de intelighenþie în sensul cã ar fi vorba de un miracol. Prostimea, de cînd cu vedenia, aºtepta Apocalipsa. Un negustor a fixat o lunetã în faþa fortãreþei Petropavlovsk. Contra unei copeici, dacã închideai un ochi, iar pe celãlalt îl lipeai de lentila rece, zãreai pe cer o baterie de tunuri trãgînd o salvã în onoarea þarului. Înþelesul era cã Rusia nu mai are zile multe pînã cînd va sfîrºi scãldatã de sînge. Se zãrea ºi Diavolul — stãtea într-o 9
Stelian Tãnase
oglindã ºi hohotea. Asta cînd nu se scãrpina pe burtã ca o cãþea în cãlduri. Dacã aveai rãbdare ºi mai scoteai o copeicã din nãdragi, îþi apãreau un vizitiu ºfichiuind din bici, o domniºoarã în rochie de mireasã, un funcþionar mãrunt cîntînd la tubã în chioºcul din parc, un general muºtruluind soldaþii ºi chiar madame Feodosia la poartã invitînd clienþii înãuntru. Cum toþi erau morþi de mult, nu e de mirare cã apariþiile acelea au fãcut mare impresie. Bisericile erau din nou pline... Dacã povestea nu începe sub aurora borealã, zic sã încercãm la Viena, prin 1901, cînd ziua la care fusese anunþat oficial sfîrºitul lumii trecuse. În berãriile înºirate pe Ringstrasse s-a auzit de la Staatsopera o voce de nicãieri — scena ºi sãlile de repetiþie fiind goale. Ce drãcovenie o mai fi ºi asta!? În timpul sãrbãtorilor de iarnã nu se programau spectacole. Ce se auzea pe strãzi era doar zumzetul iernii: un mixt din frecarea sãniilor pe zãpada îngheþatã, clopoþeii clinchenind la grumazul cailor ºi gunguritul porumbeilor la palatul Belvedere. La Staatsopera se afla doar un portar, în ghereta lui, strîns în fireturi, cu chipiul pe frunte. κi pocnea cãlcîiele cînd îl lua frigul. În rest, bea ceai ºi aºtepta rãbdãtor Marele Bal. De unde venea vocea sfîºietoare ºi a cui era ea, cititorule!? Nimeni nu a reuºit sã afle, în ciuda bîrfelor (nu cunosc oraº mai bîrfitor ca Viena) ºi speculaþiilor din redacþii, cafenele, de la Hoffburg, unde împãratul Franz Josef se plictisea. Enigma vocii soprano venind de nicãieri a rãmas nedescifratã chiar dacã minþile cele mai luminate din Europa au încercat sã o dezlege. La Veneþia capul de afiº îl þinea un vindecãtor. Norocoºii l-au vãzut de aproape, l-au putut atinge ºi schimba 10
Skepsis
cu el o vorbã. Fapta lui a pãrut un miracol la acel început de secol — a întors la viaþã un copil considerat mort de medici dupã ce se înecase într-o groapã de var. Vindecãtorul umbla prin birturi, pieþe, pe maidane, unde ºi dormea. Era un amestec de vagabond bãtrîn ºi veteran de rãzboi, zis Lazaro. În acte îl chema Zecchini. κi trãgea piciorul dupã ultima campanie militarã în deºertul libian, cînd se acoperise de glorie. Unde e copilul? a întrebat. I-a fost adus, l-a privit lung, întins cum era pe bancul de tîmplãrie din ºopron. A pus sã se stingã becurile, sã rãmînã doar lumina naturalã. A cerut sã plece toatã lumea în afarã de mama copilului. I-a cerut sã îl îmbãieze, ca sã se cureþe bine varul de pe trup. Dupã ce l-a ºters cu trei prosoape, semãna cu un înger. Vindecãtorul i-a plimbat oglinda pe deasupra buzelor sã vadã dacã respirã. Nu, de vreme ce oglinda a rãmas curatã. ªi-a lãsat cîrja pe podea, a trecut uºor palmele peste fruntea rece a copilului. Încet le-a plimbat peste trup pînã i-a atins tãlpile ºi vîrful degetelor, ºi înapoi pe creºtet — de mai multe ori. A bolborosit vorbe neînþelese de nimeni. Degeaba se holbau pe fereastrã. Iar maicã-sa, cu colþul basmalei la gurã, se uita aiuritã la ce se petrece. Bãtrînul — îmi amintesc de mantaua lui militarã, ponositã ºi decoloratã — l-a cãinat, apoi i-a spus poveºti. Brusc i-a poruncit — Trezeºte-te! Al meu eºti! Copilul ºi-a schimbat culoarea din obraji, a deschis ochii, s-a întins ca trezit din somn. A rîs încet, apoi tare, s-a înecat, a tuºit. A cerut sã-i fie adus iepuraºul Koko. Cãzuse în groapa cu var þinîndu-se dupã el. Era ultima lui amintire. ªi-a reluat viaþa de unde o lãsase. Estimp, iepuraºul Koko rodea foi de varzã într-un colþ. În mijlocul plînsetelor ºi bucuriei din acele clipe, vindecãtorul a dispãrut. Nu-mi amintesc sã-l mai fi întîlnit cineva. 11
Stelian Tãnase
Povestirea noastrã nu începe nici mãcar la Ierusalim, în vrednicul de pomenire an 14 dupã Hristos, aºa cum s-a afirmat la radio Viva la revolucion. Suntem în Grãdina Ghetsimani, din marginea oraºului. Iuda dispãruse îndatã ce Iisus îl dãduse pe faþã cînd, la ultima cinã luatã împreunã, i-a întins dumicatul pe care El Însuºi îl muiase în strachinã. Nu ºi-a negat trãdarea, a fugit în grabã dintre apostoli. S-a întors puþin dupã miezul nopþii cu o ceatã furioasã, înarmatã cu felinare, ciomege, arme. El e! a strigat, arãtînd spre Iisus trezit de zgomot. L-a îmbrãþiºat ºi l-a sãrutat... „Urmarea în episodul urmãtor, mîine, vineri, la aceeaºi orã.“ Crainicul a lãsat banda sã se deruleze pînã la capãt. Cînd a auzit clic, a oprit magnetofonul. Generic, cortinã muzicalã. „Aþi urmãrit serialul nostru radiofonic «Iisus în Sãptãmîna Patimilor». La microfon Ivo Scarlat pentru Radio Alfa Salonik. Dupã publicitate urmeazã un buletin de ºtiri.“ A venit timpul sã precizez cînd a apãrut întîiul semn rãu prevestitor potrivit cãruia nu doar Viena ºi Sankt Petersburg, dar ºi imperiul ridicat pe ruinele Bizanþului urmau sã se prãbuºeascã. Ha-ha, nimeni nu credea asemenea nerozii! Toate astrele sunt favorabile, vremea se anunþã bunã, vom avea o recoltã bogatã, femeile sunt fertile, ºtiinþa progreseazã. Oamenii sunt fericiþi, în secolul XX vor gãsi leacul nemuririi, certamente. Totuºi o vorbã spunea cã sultanii otomani nu vor dura nici 500 de ani pînã ce imperiul lor va sã cadã. Dacã mãsurãm din 1453, termenul se apropia, nu conta cã vorba fusese uitatã. Eh, istorisirea noastrã începe de fapt la Istanbul, în 1910, în ziua cînd au fost prinºi toþi cîinii din 12
Skepsis
mahalale, erau zeci de mii — cf. jurnalului de searã Aurora Bosforului — ºi duºi pe o insulã pustie din apropiere, unde au fost lãsaþi fãrã apã ºi hranã. S-au sfîºiat, înnebuniþi de sete ºi foame. Se auzeau pînã în mahalale urletele, mai ales noaptea. Nimeni n-a mai dormit. Paºnicii locuitori ai marelui oraº umblau cu ochii încercãnaþi, ca niºte fantome, aºteptînd înfriguraþi sã nu mai audã urletele îngrozitoare. Cînd hingherii s-au întors dupã ce verificaserã ce s-a întîmplat, au zis cã au zãrit schelete rãtãcind pe insulã. Nimeni n-a îndrãznit sã spunã cã acele arãtãri erau niºte cîini vii. Fãpturi ale Apocalipsei, spectre, anunþuri seci ale morþii, coºmaruri. Aveai nevoie de imaginaþie sã înþelegi ce vezi. Ultimii supravieþuitori — rãmãseserã fãrã carne pe oase, dar le auzeai lãtratul sfîºietor — au fost capturaþi cu ºbilþul ºi înecaþi în apele negre ale Bosforului. Episod prevestitor de rele, cum am mai zis. Sub semnãtura incisivã a editorialistului Take Vafiades, în jurnalul deja pomenit a apãrut un articol în care se fãcea o comparaþie nepotrivitã între cãderea Bizanþului, soarta omului ca speciae universalis ºi stîrpirea de cãtre autoritãþi a nefericitelor animale în acel an. Fireºte, dragi cititori ai acestei mãrunte cronici despre gloria ºi decãderea Europei, a izbucnit scandalul. Pamfletele tipãrite pe petice de hîrtie ºi inscripþiile mîzgãlite pe ziduri s-au înmulþit. Poliþia ºi-a trimis spionii pe strãzi ºi în cîrciumi, în bãile publice, în moschei. Controversele, disperarea, presimþirile negre, scîrba, frica, melancolia ºi un sentiment greu — de sfîrºit al lumii — s-au rãspîndit ca niciodatã. Aceastã întîmplare a ascuns faptul, sã-i zicem banal, cã în noaptea de 18 spre 19 mai a fost devalizat un sit arheologic la graniþa imperiului, în Balcani, la Poiana Ciorii. Aici, 13
Stelian Tãnase
de puþinã vreme se descoperise un schelet descãrnat învelit în purpurã. Dupã unii, el aparþinea ultimului basileu care domnise la Constantinopol. Era al doilea semn rãu prevestitor. Anunþa încã o datã cã Imperiul Otoman se va prãbuºi. Puþini au înþeles cã avem de a face cu douã evenimente strîns legate într-o ordine cosmicã, deºi ºtirea a fãcut vînzare ziarelor în acel sezon deºucheat. Comisarul Ephraim Mîrza, citind raportul, s-a minunat. Ordinele erau extrem de severe în ce priveºte situl de la poalele muntelui Kaisar — loc de observaþie al Armatei a III-a campate în Macedonia. De acolo se putea privi cu folos spre Habsburgi, aveai Ragusa ºi insulele Adriaticii în lentilele binoclului. În plus, era strict pãzit de militari. Unii pretindeau cã în zilele senine se vedea departe în zare, sub sclipirile soarelui, falnica Veneþie — auritã, pe niºte ape mov-cenuºii. Înþeleg de ce era interzis sã te apropii la mai puþin de 100 de paºi. Erai somat ºi — dacã nu te supuneai soldatului — erai împuºcat în genunchi. La a doua somaþie, vezi Ordinul 433/1908, îþi gãurea cãpãþîna aia proastã. În tîrg circula un blestem: sã îþi arzã ochii, sã putrezeºti într-o leprozerie, sã te roadã ºobolanii de viu. Fireºte, toate aceasta þi se întîmplau dacã scotoceai muntele dupã aur, monede vechi, armuri ºi arme. Aici fusese locul unei bãtãlii grozave. Mii de cavaleri au fost îngropaþi cu tot avutul, aºa cum îi gãsise moartea. Dacã te apropiai totuºi de muntele Kaisar ºi supravieþuiai, te înºfãcau gãrzile, te tîrau în arest ºi te bãteau cu vergile la tãlpi. Rãmînea a ta doar rãsuflarea, cît sã împrãºtii pãpãdiile peste cîmp, dacã îþi mai reveneai cumva în simþiri. Ei bine, bunii mei cititori, sfidînd aceste grozave ameninþãri, fãptaºii au pãtruns noaptea 14
Skepsis
în zona interzisã. Au scãpat de paznic — un þãran bãtrîn cu o puºcã ruginitã, Ali Chioru. Adicã l-au dezarmat ºi i-au îndesat în gurã un cãluº îmbibat în rachiu. Apoi, la lumina unui felinar, au furat nestigheriþi scheletul despre care se vorbea prin cancelarii, redacþii ºi ambasade. Comisarul a aflat cã în zori fãptaºii dispãruserã cu prada pe vechiul drum al Belgradului într-o cãruþã cu coviltir roºu. Jaful a avut loc cînd cometa Halley urma sã loveascã planeta. Lumea se aºtepta la un cataclism de proporþii cosmice. A fost al treilea semn — dupã uciderea cîinilor ºi jefuirea sitului — cã Imperiul Otoman îºi trãia ultimele ceasuri. Istoria se va ridica împotrivã-i ºi-l va distruge în curînd. Lumea, aþintindu-ºi ochii la cer, cu obiºnuita ei inocenþã din fiecare dimineaþã, nu a fãcut legãtura cu celelalte douã semne. Mai ales dupã ce a aflat cã nimeni nu scapã viu. Se adeverea cã Armaghedonul este aproape, aºa cum s-a prorocit. Mai rãu decît dizenteria, ciuma, lepra ºi holera la un loc. Mai rãu decît potopul ºi rãzboiul lumilor, decît o secetã care ucide toate lighioanele, decît o ploaie cu urinã, decît viscolul Siberiei — luate laolaltã. Poliþia a avertizat sã nu iasã nimeni pe strãzi, sã nu bea alcool, sã nu se încaiere. Sã rãmînã toþi acasã, întinºi sub pãturi, sã aibã la îndemînã provizii, cãrþi de rugãciuni, sticle cu apã, hranã pe trei zile. Cerul se va preface într-o vîlvãtaie ºi nu trebuia privit cu niciun preþ, cãci ochii tuturor se vor topi, coada cometei fiind o îngrãmãdealã de trei miliarde de stele. Într-o luminã imensã, vom arde de vii în rãstimpul unei secunde. Cum în ziua precedentã soarele arãtase ca un rug aprins, luna nu s-a mai ivit. Fãptaºii jafului de la muntele Kaisar au 15
Stelian Tãnase
acþionat protejaþi de întuneric, ºi-a spus comisarul Ephraim Mîrza. Înfriguratã, lumea fãcea pregãtiri pentru noaptea fãrã sfîrºit. Cum trecuse puþinã vreme de la debutul acelui secol, au apãrut pretutindeni de prezicãtori, profeþi ºi blasfemitori. Au strigat în pieþe, pe maidane, în docuri: Vine Apocalipsa! Îngenuncheaþi în faþa greºiþilor voºtri! Cereþi-vã iertare, ne înghite focul Gheenei! Copii ai lui Satan, pocãiþi-vã, nu mai e mult! A fost pur ºi simplu un calcul greºit cînd s-a zis cã în 1900 se va termina viaþa pe Pãmînt. Aflaþi cã în acel an nu se întîmplase nimic. Institutul astronomic regal din Copenhaga, înfiinþat de Tycho Brahe, a dat ceva mai tîrziu detalii ºi a fãcut corecþiile necesare — cum a scris rivalul gazetei Aurora Bosforului, informatul cotidian de searã The Istanbul Times, citînd depeºa Agenþiei Havas. Vezi în pagina a treia despre cursa automobilisticã Paris-Istanbul. Lîngã caricatura cu un zeppelin ºi doi îngeri, scria cã abia în luna mai va fi Judecata de Apoi. Era vorba de o eroare astronomicã, rezultatã din calculele lui Kepler. De aia se întîrziase cîþiva ani, anume zece. Cel-de-Sus ne-a pãsuit o vreme, dar de fãcut se face! Eraþi nerãbdãtori sã se sfîrºeascã odatã comedia! Pokeriºtilor, uite cã sunteþi serviþi cu quintã roialã! a scris sardonic la gazetã neobositul Take Vafiades, cunoscut pentru faptul cã picura venin de viperã în cãlimara cu cernealã. A fost bãgat la beci pe motiv cã stîrnise panicã în mahalale. Ce dacã, bre, coada cometei acoperea jumãtate de cer! Ce înseamnã, bre, viaþa! Comisarul a fost cel care i-a pus cãtuºele la mîini ºi l-a bãgat în celula 23, aleasã pentru cã mirosea cel mai tare a igrasie, ºobolani ºi piºat. Uneori noaptea se înfiinþa în puºcãrie un vampir sã goleascã de sînge trupurile nefericiþilor prizonieri. Nu a fost cazul cu bietul 16
Skepsis
Take Vafiades, scãpat ca prin minune. A fost sfãtuit sã nu se întoarcã în arest, pentru cã nu o sã mai aibã un aºa noroc. Dintre toate descrierile pe care le avem astãzi — presã, arhive — dupã un secol de la acele întîmplãri minunate, reþinem doar amintirile lui Ephraim Mîrza, publicate postum*. Afli cã distinsul gazetar a supravieþuit arestãrii, dar ºi-a pierdut memoria ºi nu a lãsat nimic scris. Ajunsese în aºa hal încît cînd vedea drapelul saluta cu degetele la tîmplã. Cînd vedea un poliþai, bãtea cãlcîiele. Oare sã-l fi inspirat Take Vafiades pe comisar, cu plãcerea lui nebunã de a-ºi pleca urechea la ce zice lumea prin localuri rãu-famate!? Nu prea ºtim, presupunem doar cã Ephraim Mîrza datoreazã naturii lui sceptice relatarea exactã a faptelor. Nu s-a lãsat purtat de zvonuri, speculaþii ºi fantasmagorii precum acel gazetar prea celebru, obligat sã înflãcãreze închipuirea cititorilor ca sã vîndã tiraje. De aici i s-a ºi tras pocinogul. Le-a înflorit pînã a ajuns la beci. Comisarul a notat simplu tot ce a vãzut în acea noapte, cînd nimeni nu credea sã mai apuce ceasul de apoi. Stãtea în grãdinã cu nevastã-sa, Arara. Trecuse de miezul nopþii. Abia terminase de reparat un ceas, marea lui pasiune. I-l dãduse un vecin, dupã ce îi cãzuse în apã. Era fericit dacã te duceai la el cu ceasul ºi îi ziceai — Mîrza efendi, fã-i ceva, nu reuºesc sã dorm dacã nu îl aud. Acum stãtea cu cadranul la ureche ºi asculta mulþumit ticãitul surd. S-a uitat spre cer, de unde trebuia sã aparã cometa sã ne facã terci. κi imagina cum va fi ultima clipã. Pe Bosfor pluteau vase cu felinarele aprinse… Un miros
* Ephraim Mîrza, Amintirile unui fost comisar de poliþie, Ed. Franj, Trieste,1995; pp. 56–58. 17
Stelian Tãnase
puternic de chiparoºi venea dinspre dealuri, laolaltã cu cel de putreziciune, adiind de la un vas care îºi golea încãrcãtura de peºte. Ohooo, cîte nu s-au întîmplat atunci! S-a auzit un huruit groaznic, ca ºi cum pãmîntul i-ar fi crãpat comisarului sub tãlpi — era în picioarele goale, îi plãcea sã simtã iarba. Nu trebuia sã te uiþi în jos — se vedeau ºobolani, ºerpi, guzgani împuþiþi, cîrtiþe înfricoºate ieºind la suprafaþã. Dacã priveai spre înaltul cerului, þi se arãta o oglindã uriaºã trasã cu scripeþi. Atîrna de norii ca aburii de la baia turceascã unde mergea vinerea sã-ºi cureþe jegul. Porunca de a fi ridicatã oglinda trebuie sã fi venit de la preamãritul sultan. Lui Ephraim Mîrza îi era clar cã Alah nu lãsa munþii de pilaf ca sã se ocupe de mãruntele treburi lumeºti. A presupus cã oglinda era reflexia focului de artificii în acea noapte, adîncitã de lumina plinã de strãlucire a lunii. Ce a vãzut de fapt viitorul memorialist era apa întunecatã a Bosforului sub mulþimea trasoarelor ºi fuzeelor. Mãritul sultan Mehmet V Reºat serba un numãr de zile de la suirea sa pe tronul otoman. S-a vestit sã ºtie cei care trãiau din mila lui ºi sã fie fericiþi. Aniversarea pãrea sã cadã odatã cu cometa, în noaptea de 18 spre 19 mai. În Fanar, Patriarhia a dezminþit ferm cã ar fi gonit dracii din oraº, întrucît prea se înmulþiserã. Totuºi fusese vãzutã o scarã rezematã de un nor ºi niºte nebuni din balamuc suind în ºir pe ea. Pe acolo au urcat astfel la ceruri circa un milion de suflete dornice sã ajungã în Rai. Se ºtie cã dracii coboarã în mãruntaiele pãmîntului, nu se ridicã la ceruri, dar aºa sunã povestea. S-au ordonat arestãri — niºte ingineri hidraulici care nãscociserã maºinãria, alãturi de niºte farsori care percepuserã taxã naivilor. Apoi trei contrabandiºti care traficau aripi de înger ºi un sticlar refugiat de la Murano, 18
Skepsis
vinovat cã vedea strîmb. Plus niºte marinari care rãspîndiserã zvonul cã e sfîrºitul lumii. Comisarul ºi-a trecut cîteva observaþii din dosar în carnet, aºa cum avea obiceiul, ºi a luat-o spre casã pe jos. Voia sã-ºi punã gîndurile în ordine. Pe podul Galata, pescarii aliniaþi la parapet mînuiau plase ºi undiþe. Negustorii de mãrunþiºuri îºi strigau marfa pe trotuare. Un spectacol colorat, Mîrza îl iubea, venea pe aici din copilãrie. Vasele pufãiau alunecînd pe apa mov-gãlbuie. Exuberanþa unei zile de varã timpurii. Deodatã, pe cînd comisarul rezemat de balustradã privea pescãruºii, peisajul s-a oprit din miºcare. A avut sentimentul cã toate lucrurile — deºi le trãia aievea — au rãmas undeva în amintire ºi la el ajunge doar un ecou din trecut. Nu e adevãrat! ºi-a spus. Refuza sã creadã. Lumea lui se prãbuºea, oraºul — unde trãia de o viaþã — pierea. Vocea muezinului chemînd la rugãciune suna ca o prevestire. Mai vechiul sentiment al comisarului cã asista la o agonie apãruse din nou. Visa noaptea oraºul distrus, o pînzã care se rupea, se desfãcea în bucãþi. Asista fãrã voie la serviciul funerar al imperiului pe care îl slujea de cînd se ºtia. De ce aceastã bruscã imagine a morþii într-o plimbare banalã? Ar fi trebuit sã se gîndeascã numai la jaful mormîntului bizantin. Ce dacã eroul nostru era prins de splendoarea ºi mãreþia oraºului în acea zi de mai! O luase pe jos sã admire Bosforul, lumea înghesuitã pe pod, moscheile ca niºte creioane, înfipte în cerul limpede. Simþea o melancolie de nespus, se afla la capãtul Europei. De ce i se întîmplau toate astea? De cînd cometa Halley — scriau Aurora Bosforului ºi The Istanbul Times — se îndrepta spre pãmînt s-a instalat 19
Stelian Tãnase
haosul. Mai era de trãit cît sã fumezi o þigarã, sã-þi iubeºti femeia, sã bei o ceaºcã de ceai pe verandã. Lumea nu mai avea ruºine. Nimeni nu îºi mai fãcea datoria. Gardienii fraternizau cu puºcãriaºii, preoþii cu ereticii, curvele cu peºtii lor… De tulburarea acelor zile au profitat tîlharii cînd au devalizat situl arheologic unde, zic unii, se afla mormîntul ultimului împãrat, Constantin XI Paleologul-Dragases. ªtiinþific vorbind, jaful s-a produs chiar în noaptea cînd coada cometei a trecut razant de planeta noastrã vreme de ºase ceasuri. Tîlharii au avut destul timp sã opereze nestingheriþi. Lumea s-a temut cã va muri asfixiatã, deºi s-a publicat un comunicat oficial cum cã e suficient sã þii o batistã la gurã. Coºarii s-au umplut de parale fiind invitaþi sã astupe hornurile. Ferestrele au fost bãtute în scînduri. Sãracii mahalalelor s-au mulþumit sã întindã cearºafuri ude. Copiii au fost þinuþi în casã, nu vedeai unul pe maidane. Depozitele armatei a V-a infanterie au fost golite de un general hoþoman, Culoglu, care a scos la vînzare în Bazar mãºtile de gaze. Ca urmare, a fost degradat ºi surghiunit. Comisarul Mîrza a observat cu fineþe (vezi p. 78 din Memorii), cã numai hoþii nu erau convinºi cã vom muri, altfel, de ce ar fi furat!? Aºadar, lumea nu va înceta sã existe ºi vor vinde pe parale bune lucrurile dosite. Vor trage ºi un chef de pominã în insule. Au pariat cã supravieþuim ºi au luat potul. Au pretins cu tupeu cã nu pierim, indiferent ce zic astronomii ºi gurile spurcate. Ce dacã Divinitatea a trimis ditamai cometa sã pedepseascã pãcãtoºii! Vorbim de oglinda aia cît cerul, atîrnatã deasupra capului comisarului, pe cînd o þinea de mînã pe nevastã-sa Arara ºi-ºi aºtepta resemnat moartea. Va fi, aºa cum spune ºtiinþa, o coliziune cosmicã. 20
Skepsis
Va rãmîne în urmã praf stelar ºi atît. Minunatul ºi întinsul Istanbul va dispãrea într-o clipã. Faceþi-vã rugãciunile, Alah e mare, cînta pe nas muezinul. Dumnezeu e mare, spunea popa în biserica lui ponositã din Fanar. Evreii îºi gãseau de treabã la sinagogã. În casele catolicilor lumînãrile nu s-au stins o clipã. O sã facã Cel-de-Sus din noi toþi o tocanã clasa întîi ºi o sã-i hrãneascã pe cei care se grãbiserã sã moarã de la Facerea Lumii încoace. Indiferent de care Dumnezeu þineau, au mãrturisit pãcate grele ca sperjurul, vãrsarea de sînge, adulterul, mîndria prosteascã. Bre, mãºtile au cãzut. ªi-au fãcut o socotealã simplã: mãcar sã ajungi întreg ºi cu sufletul curat la Judecata de Apoi. Unii au preferat sã se sinucidã. Aºa cum a fãcut o vãdanã. Asta l-a deranjat pe comisar, trimis sã îi cerceteze cadavrul. Femeia se aruncase de la fereastra hotelului „London“. S-a spus cã o chinuiau noaptea urletele cîinilor alungaþi din oraº. ªtia ce este Apocalipsa. Biata pãcãtoasã îºi înºelase protectorul, Danilo von Karnim, austriac, care învîrtea afaceri în port. El îi aranjase turneul ca s-o aibã aproape. Ea, se pare, îl iubea tare, dar nu reuºise sã îi fie fidelã întrucît omul nu mai putea nimic. Dacã doamna s-ar fi trezit ceva mai devreme, sigur ar fi ajuns la bisericã la timp sã asculte slujba, cînd s-a citit scrisoarea pastoralã a Înalt Preafericirii Sale Patriarhul, care acorda tuturor iertarea. Fireºte, dacã ar fi trãit mãcar o zi, ar fi aflat cã vom ajunge — pãcãtoºi ºi nepãcãtoºi — în Împãrãþia Cerurilor. Ea ar fi intrat în orice bisericã, numai sã mai audã o datã glasul lui Dumnezeu înainte de fi storciþi de cometa aia. Comisarul Mîrza a examinat acel corp tînãr zdrobit de caldarîm. I-a luat pulsul, zero. A scos oglinjoara din buzunar ºi i-a lipit-o de buze, nimic. A urcat 21