Testul desenului familiei. Cu 103 figuri by Editura TREI

ColecĂžie coordonatĂŁ de Simona Reghintovschi

LOUIS CORMAN

Testul desenului familiei Cu 103 figuri

Traducere din francezÄ&#x192; de Adriana Steriopol

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MÃRCULESCU Coperta: FABER STUDIO (M. Radu, S. Olteanu) Redactor: RALUCA HURDUC Director producþie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: GABRIELA CHIRCEA Corecturã: ELENA BIÞU, SÎNZIANA DOMAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României CORMAN, LOUIS Testul desenului familiei. Cu 103 figuri / Louis Corman; trad.: Adriana Steriopol. - Bucureºti: Editura Trei, 2012 Bibliogr. ISBN 978-973-707-583-3 I. Steriopol, Adriana (trad.) 159.922.7

Titlul original: Le test du dessin de famille Autori: Louis Corman Copyright © Presses Universitaires de France, 1961 6, avenue Reille, 75014 Paris Copyright © Editura Trei, 2012 pentru prezenta ediþie C.P. 27-0490, Bucureºti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

ISBN 978-973-707-583-3

Cuprins 7

Introducere

Partea I. Desenul familiei. Test proiectiv

Capitolul I. Desenul copilului, expresie a inteligenţei și a afectivităţii sale

Capitolul II. Metoda noastră personală. Tehnica testului

Capitolul III. Interpretarea

Capitolul IV. Desenul familiei în clinică

101

Partea a II-a. Conflictele din sufletul copilului explorate prin desenul familiei

105

Capitolul I. Relaţiile și conflictele fraterne

148

Capitolul II. Relaţiile cu părinţii. Conflictele oedipiene

237

Capitolul III. Evoluţia desenului familiei

252

Capitolul IV. Concluzii generale

257

Bibliografie

Introducere În practica pedopsihiatrică, numeroase probleme pe care medicul și psihologul le au de rezolvat sunt declanșate de dificultăţile de adaptare a copilului la mediul său familial. Toată prima parte a vieţii unui copil — și se știe că este cea mai importantă — se desfășoară efectiv în sânul familiei sale. Primele sale experienţe de adaptare le face cu părinţii, precum și cu fraţii și surorile sale. Cu ei intră în conflict atunci când există un conflict. Astfel că, așa cum vom vedea, tulburările psihogene, fie că se produc în sfera afectivă, fie în sfera intelectuală, sunt întotdeauna în legătură ori cu conflictele oedipiene, ori cu conflictele rezultate din rivalitatea fraternă. Acest fapt nu apare întotdeauna clar la o simplă discuţie în care ni se descriu tulburările, pentru că ceea ce se vede este efectul, în vreme ce cauza, mai profundă, rămâne de multe ori ascunsă. Într-adevăr, în multe cazuri, această cauză profundă este inconștientă. Așadar, ea nu este cunoscută nici de către părinţi, nici chiar de către copil, deoarece cenzurile educaţiei pun o interdicţie asupra unei părţi întregi a personalităţii noastre și impun deghizarea din bună-cuviinţă a celor mai veridice gânduri și sentimente ale noastre. Deci, nu punând întrebări vom putea descoperi motivaţiile profunde ale tulburărilor de adaptare.

Testul desenului familiei Introducere

În general, dacă există un conflict grav între copil și vreun membru al familiei sale, pentru a-l pune în evidenţă, va trebui să îl facem pe copil să ne dezvăluie sentimentele sale cele mai intime, modul în care trăiește în adâncul inimii sale relaţiile cu persoana în cauză. Altfel spus, copilul trebuie să se poată exprima liber. Desenul este exact mijlocul de exprimare liberă. Desenul familiei, în mod special, îi permite copilului să proiecteze în afară tendinţele refulate în inconștientul său și, prin aceasta, ne poate revela sentimentele veritabile pe care subiectul le nutrește pentru ai săi. Desigur, dacă i se dă copilului un consemn de administrare limitativ, ca atunci când i se spune: „Desenează-ţi familia“, el se poate simţi obligat să o facă de o manieră cu totul obiectivă, respectând ordinea staturilor și a vârstelor, adevăratele caractere ale fiecărui membru, relaţiile de bună-cuviinţă în sânul grupului familial. Dar, de cele mai multe ori, subiectivitatea are câștig de cauză (mai ales atunci când, așa cum vom vedea, îi vom oferi consemnul: „Desenează o familie pe care ţi-o imaginezi tu“). Felul în care copilul se situează în mijlocul alor săi este atunci foarte influenţat de starea sa afectivă, de sentimentele, de dorinţele, de temerile, de înclinaţiile și de repulsiile sale. Suntem informaţi astfel despre personalitatea sa și despre conflictele lui interioare. Desenul familiei este, așadar, un test de personalitate, pe care îl vom putea interpreta bazându-ne pe legile proiecţiei. Să adăugăm că este un test ușor de aplicat. Într-o consultaţie medico-psihologică, este nevoie aproape întotdeauna să facem lucrurile repede și bine. Acestea sunt două cerinţe greu de împăcat. Testul cu desenul familiei reușește să o facă: poate fi executat

LOUIS CORMAN

și interpretat în mod rapid (în aproximativ 30 de minute); este aproape întotdeauna bine acceptat de copil și adolescent; poate fi aplicat începând cu vârsta de 5 sau 6 ani; în sfârșit, nu are nevoie de alt material decât de o masă, o foaie de hârtie și un creion.

* În ceea ce ne privește, îl practicăm în mod sistematic la Centrul medico-pedagogic din Nantes și, pentru a-l face mai util, ne-am văzut obligaţi să elaborăm o metodă specială de înregistrare și interpretare. În primul rând, nu îi dăm copilului consemnul: „Desenează-ţi familia“, ci: „Desenează o familie, o familie pe care ţi-o imaginezi tu“. La drept vorbind, între aceste două formulări nu există o prea mare deosebire, cum ar părea la prima vedere. Desenându-și familia, copilul se proiectează și, în consecinţă, își exprimă subiectivitatea aproape la fel ca atunci când ar desena o familie imaginată de el. Cu toate acestea, credem că formularea noastră este preferabilă, deoarece urmărește să abată atenţia copilului de la propria sa familie și astfel înlesnește, fără îndoială, mai bine proiecţia celor mai personale tendinţe. În al doilea rând, după ce a terminat desenul, avem o scurtă convorbire în care copilul este invitat să explice el însuși ce a făcut, să definească personajele, să le caracterizeze funcţia, sexul, vârsta, relaţiile reciproce. Apoi, aplicăm acestui test metoda specială pe care am elaborat-o pentru testul PN (Patte noire / Lăbuţă Neagră) și pe care am numit-o metoda Preferinţelor și Identificărilor. Această metodă constă în invitarea subiectului să-și exprime preferinţele sau aversiunile faţă de diversele personaje

Testul desenului familiei Introducere

reprezentate, apoi să se identifice, adică să aleagă personajul care ar vrea să fie. Așa cum am arătat în lucrările anterioare, această metodă are marele avantaj de a înlocui interpretarea psihologului, întotdeauna mai mult sau mai puţin subiectivă, cu interpretarea subiectului care a făcut testul și care, dacă ne gândim bine, este cel mai în măsură să știe ce vrea să spună testul său. Prima ediţie a acestei lucrări fiind repede epuizată, prezentăm aici un text revăzut și adăugit cu documente noi, ilustrate cu alte 40 de desene suplimentare. Pe de o parte, ne sprijinim pe rezultatele unei statistici asupra a 1 200 de cazuri: 800 de desene ale unor băieţi și 400 ale unor fete (câte 100 pentru grupa de vârstă de la 6 la 14 ani pentru băieţi și câte 50 pentru fete), cuprinzând subiecţi normali, copii în conflict cu anturajul, copii ușor debili mintal și copii nevrotici. Deși nu am putut să stabilim o raportare la un grup perfect normal (dar ce este un subiect normal în materie de desen al familiei?), credem că numărul mare de cazuri reunite ne autorizează să considerăm că rezultatele noastre pot să ne permită să deosebim ceea ce este banalitate de ceea ce este originalitate. Pe de altă parte, ne-am orientat spre studierea mai aprofundată a semnificaţiei investirii imaginii unei persoane, în mod special în raport cu identificarea inconștientă și cu relaţiile de obiect. Pentru a interpreta investirea privilegiată a imaginii de sine, vom utiliza, de exemplu, noţiunea de retragere narcisică, noţiune fertilă în deducţii, așa cum vom vedea. De asemenea, am subliniat, mai mult decât în prima noastră lucrare, acţiunea de apărare a Eului împotriva angoasei, deoarece aceasta este deosebit de importantă în desenul familiei. Astfel că am făcut o menţiune specială în privinţa relaţiei la distanţă concepută ca mecanism de apărare.

LOUIS CORMAN

Aceste noţiuni noi ne-au determinat să aducem îmbunătăţiri capitolului referitor la complexul Oedip, pe care o interpretare bine realizată ni l-a arătat ca fiind mai des implicat decât credeam, nu numai în nevroze, ci și în nenumărate tulburări de adaptare, acasă sau la școală.

Testul desenului familiei Introducere

Partea I

Desenul familiei Test proiectiv

CAPITOLUL I

Desenul copilului, expresie a inteligenþei ºi a afectivitãþii sale Interesul crescut manifestat mai multe decenii faţă de psihologia infantilă a condus la studierea mijloacelor de exprimare din primii ani de viaţă, în mod special a jocurilor și a desenelor. În ceea ce le privește pe cele din urmă, a fost descoperită marea valoare a desenului liber. Acesta nu era predat deloc în școala tradiţională, deoarece acolo erau copiate mai ales modelele. Se știe că, în desenul fără model, copilul realizează o veritabilă creaţie și că, atunci când creează, poate să exprime incomparabil mai bine tot ce are înlăuntrul său, decât atunci când imită. Procedând astfel, ne oferă propria lui viziune asupra lumii înconjurătoare și, prin aceasta, ne oferă și informaţii despre propria lui personalitate.

Desenul, test de inteligenþã Se știe că un copil mic căruia i se dă o foaie de hârtie și un creion începe devreme să deseneze tot felul de lucruri. Cu mult înainte de a desena obiecte, îi place în mod special să deseneze „omuleţi“.

Testul desenului familiei Desenul copilului, expresie a inteligenþei…

Îi desenează, nu așa cum îi vede, căci ar fi complet incapabil, ci așa cum și-i imaginează sau, mai exact, cum se imaginează pe sine însuși, și aceasta în funcţie de gradul său de maturitate psihomotorie. Așadar, noţiunea pe care copilul o are din instinct despre „schema sa corporală“ determină ceea ce va fi la fiecare vârstă reprezentarea sa despre „omuleţ“. Plecând de aici, s-a putut deduce un mijloc de evaluare a inteligenţei. Este Testul Goodenough, numit „al omului“, care dă nivelul intelectual al unui subiect în conformitate cu gradul de perfecţiune, echilibrul general, bogăţia detaliilor cu care este desenat omuleţul (1)*. Testul Fay: „Desenează o doamnă plimbându-se în ploaie“, care necesită o integrare mai extinsă a diferitelor elemente, permite și acesta măsurarea nivelului de inteligenţă (2). În afară de nivel, desenul liber (fie că reprezintă personaje, fie indiferent ce altceva) permite și aprecierea modului perceptiv particular al subiectului: Françoise Minkowska a opus în mod foarte judicios două tipuri, pe care le numește senzorial și raţional, în funcţie de aspectul formal diferit al desenului. La tipul senzorial, execuţia desenului nu este foarte precisă, dar detaliile sunt legate unele de altele printr-un dinamism plin de viaţă. La tipul raţional, dimpotrivă, execuţia este foarte precisă: fiecare fiinţă, fiecare obiect este desenat riguros și de multe ori simetric, dar fiecare dintre ele este izolat, imobil, fără legătură cu restul. *

Cifrele din text scrise cu aldine între paranteze fac trimitere la bibliografia de la sfârºitul cãrþii. (N.t.)

LOUIS CORMAN

Desenul, test de personalitate

Desenul nu comportă doar elemente formale. Pe lângă formă, există conţinutul, și în acest conţinut se exprimă ceva din întreaga personalitate. Desenul spontan al unui copil ne dezvăluie, așadar, o mulţime de alte lucruri decât nivelul intelectual și modul său de percepere a realităţii. Ne dezvăluie mai cu seamă viaţa lui afectivă. Florence Goodenough, întocmind Testul Omului, nu pare să fi fost preocupată de posibila influenţă a tendinţelor afective asupra desenului. Ea ar fi trebuit totuși să fie atentă la faptul că, într-un număr de cazuri, există un dezacord între nivelul mental atribuit subiectului prin Testul Omului și nivelul măsurat prin testele clasice de inteligenţă, de exemplu testul Binet–Simon sau testul WISC (Wechsler Intelligence Scale for Children / Scala de inteligenţă Wechsler pentru copii). Karen Machover, dimpotrivă, a înţeles, în anul 1949, importanţa problemei și, modificând Testul Omului prin consemnul de a desena pe rând două persoane de sex diferit, punea de fapt cu multă pertinenţă problema conţinutului. Astfel că prima sa carte are ca titlu: „Proiecţia personalităţii în desenul unei figuri umane“ (3)1. Buck, propunând în anii 1948–1949 Testul House–Tree–Person (H–T–P / Casă–Copac–Persoană– 4), a înţeles și el foarte bine că desenul liber furnizează o excelentă abordare a personalităţii. Testul său cuprinde doi timpi: primul, nonverbal, creativ, se exprimă prin realizarea picturală a consemnului H–T–P; 1

Cercetãrile sale psihologice foarte aprofundate le-au fost prezentate savanþilor de limbã francezã de cãtre Ada Abraham într-o lucrare recentã (3 bis).

Testul desenului familiei Desenul copilului, expresie a inteligenþei…

al doilea, verbal, interpretativ, subiectul fiind invitat să definească, să descrie, să interpreteze obiectele desenate de el și mediul lor înconjurător, elaborând, în același timp, asociaţii în legătură cu ele. Juliette Boutonnier2, în cartea sa intitulată „Des dessins des enfants“ (Desenele copiilor) (5), face observaţii foarte pertinente pe această temă. Spune în mod special: „Desenul copilului exprimă cu totul altceva decât inteligenţa sau nivelul său de dezvoltare mentală: un fel de proiecţie a propriei sale existenţe și a celorlalţi, sau mai degrabă a modului în care simte că există el însuși și ceilalţi“ (p. 25). Și puţin mai departe: „Studiul desenelor copilului ne conduce în mod inevitabil chiar în miezul problemelor care se pun pentru el, al trecutului său, al situaţiilor pe care le trăiește“ (p. 38).

Proiecþie ºi simbolism Cum bine spunea J. Boutonnier, desenul liber este o proiecţie, cu alte cuvinte, întreaga personalitate caută aici să se exprime și, în mod special, elementele sale subconștiente și inconștiente, proiectându-se în afară prin favoarea libertăţii care i se dă subiectului. Se știe că această proiecţie a elementelor inconștiente ale personalităţii este utilizată într-un anumit număr de probe numite, din acest motiv, teste proiective. Desenul liber este tipul însuși al testului proiectiv, în măsura în care favorizează în mod special exprimarea tendinţelor inconștiente. 2

Actualmente doamna Favez-Boutonnier, profesor de psihologie la Sorbona.

LOUIS CORMAN

În faţa oricărui desen liber, va trebui, așadar, să ne întrebăm ce nivel al personalităţii ne dezvăluie, altfel spus, care este partea conștientă și partea inconștientă pe care o exprimă. Se știe că nu se întâmplă altfel în celelalte teste proiective, de exemplu în TAT (Thematic Apperception Test / Testul de apercepţie tematică), al lui Murray. Expunerea pe care o face subiectul în faţa unei planșe este când pur și simplu reproducerea unei situaţii trăite de el sau a unui fapt divers, și prin aceasta, explicabilă în mod raţional, când proiectarea unei stări sau a unui conflict inconștient asupra unui mod iraţional pe care se cuvine să-l interpretăm.

Psihanaliza Acest inconștient este domeniul psihanalizei, metoda de investigare a profunzimilor întunecate ale sufletului, pusă la punct de Freud. Dar tehnica de asociere verbală liberă care servește în psihanaliza adulţilor nu este aplicabilă copiilor. A trebuit deci să fie înlocuită prin folosirea ca material de investigare a producţiilor spontane ale vârstei fragede, fie jocuri, fie desene libere. Sophie Morgenstern, în anul 1928 (6), a fost prima care a avut ideea de a utiliza desenele spontane ale unui copil pentru a-l psihanaliza. Ca urmare, numeroși autori au aplicat această metodă de interpretare a desenelor libere într-un scop fie diagnostic, fie terapeutic. Îi cităm în special pe Baudouin (7), pe André Berge (8), pe Madeleine Rambert (9) și pe Françoise Dolto-Marette (10). Cu cât suntem mai bine informaţi asupra datelor psihanalitice, vom vedea, cu atât mai multe concluzii preţioase putem trage din studierea unui desen de copil.

Testul desenului familiei Desenul copilului, expresie a inteligenþei…

Deseneazã-þi familia Creaţiei libere a copilului i se pot prescrie anumite limite, impunându-i un consemn. Așa se procedează în Testul Desenul familiei. După cum am mai spus, lumea copilului este familia sa, iar raporturile pe care le întreţine cu aceasta sunt de o importanţă decisivă pentru înţelegerea personalităţii sale. Este clasic să i se ceară: „Desenează-ţi familia“. Este ceea ce fac, fiecare la rândul său, Françoise Minkowska (11), Maurice Porot (12), Cain și Gomila (13) și, dintre autorii străini, N. Appel (14), F. Barcellos (15) și N. Fukada (16). Suntem obligaţi să facem o menţiune specială despre Maurice Porot, deoarece studiul lui abundă în observaţii foarte interesante. Prezentând desenul familiei ca pe un test proiectiv, el spune de la început: „Se recunoaște faptul că un test proiectiv este bun dacă permite să se obţină din partea unui subiect o proiecţie a personalităţii sale globale, conștientă și inconștientă, asupra unui material destul de puţin structurat, ca să nu deranjeze cu nimic această proiecţie, dar care, în același timp, este suficient de structurat pentru a permite după aceea analiza acestei personalităţi în comparaţie cu rezultatele experimentale furnizate de alţi subiecţi. Desenul familiei răspunde foarte exact la aceste cerinţe destul de contradictorii“. Subliniind în continuare avantajele acestei probe, M. Porot scrie: „Simpla observare și un studiu amănunţit al desenului permit să se cunoască, fără știrea copilului, sentimentele reale pe care acesta le nutrește faţă de ai săi, situaţia în care se plasează

LOUIS CORMAN

el însuși în familie; într-un cuvânt, permit cunoașterea familiei copilului așa cum și-o reprezintă el, ceea ce este mai important decât să se știe ce este ea în mod exact“. M. Porot insistă asupra compoziţiei familiei așa cum este aceasta prezentată în desen, asupra importanţei faptului că anumite persoane pot fi uitate. El subliniază faptul că personajul desenat primul este aproape întotdeauna cel mai important în ochii copilului. El indică semnele de valorizare și de minimalizare. În sfârșit, ne invită să luăm în considerare locul pe care și-l dă subiectul în grupul familial, loc semnificativ pentru modul în care se apreciază el însuși.

Deseneazã o familie Am văzut mai înainte că, în pofida caracterului foarte limitativ al consemnului precedent care îi impune copilului să-și deseneze propria familie, proiecţia este întotdeauna prezentă pentru a deforma realitatea în sensul preocupărilor afective ale subiectului. Totuși, ne-am gândit că această proiecţie a sentimentelor subiective ar fi înlesnită dacă i s-ar da copilului un consemn mai vag: „Desenează o familie, o familie pe care ţi-o imaginezi tu“. Printre precursorii noștri, după știinţa noastră, doar André Berge a formulat astfel consemnul de administrare a testului (între altele, 8). Să observăm că un anumit număr de subiecţi, deși au fost invitaţi prin acest consemn mai larg să dea curs liber fanteziei lor imaginative, se mărginesc strict doar la realitate și-și desenează propria familie. Vom vedea mai departe interpretarea pe care o dăm acestui fapt.

Testul desenului familiei Desenul copilului, expresie a inteligenþei…

Dar, pentru cei mai mulţi, noul consemn le dă o mai mare libertate care permite tendinţelor inconștiente să se exprime mai ușor. Astfel că, așa cum vom vedea, copilul poate atunci să se îndepărteze mult mai mult de realitate; va putea, de exemplu, să deseneze o familie în care el însuși nu mai figurează sau, în alte cazuri, se proiectează în mai multe personaje diferite.

LOUIS CORMAN

CAPITOLUL II

Metoda noastrã personalã Tehnica testului I. — Tehnica acestui test este simplă. Copilul este instalat în faţa unei mese potrivite staturii sale (această precauţie este foarte importantă), cu o foaie albă de hârtie și un creion cu mină moale și vârf bine ascuţit. În practica noastră, de cele mai multe ori, folosim desenul în creion negru. Dar se pot obţine rezultate foarte interesante (chiar cu informaţii complementare) dându-i și creioane colorate. Consemnul este: „Desenează-mi o familie“ sau „Închipuie-ţi o familie născocită de tine și deseneaz-o“. În cazul în care copilul pare să nu fi înţeles bine, se poate adăuga: „Desenează tot ce dorești: persoanele dintr-o familie și, dacă vrei, obiecte, animale“. II. — Modul în care se construiește desenul este aproape la fel de important ca rezultatul final. Inutil să spunem că psihologul trebuie să fie prezent la acest test. El va trebui să stea aproape de copil, dar fără să-i dea impresia că îl supraveghează, fiind totuși vigilent și gata să-i adreseze un zâmbet sau un cuvânt de încurajare sau o explicaţie suplimentară în cazul în care copilul o cere.

Testul desenului familiei Metoda noastrã personalã

Unii copii inhibaţi se declară din capul locului incapabili să facă un desen sau spun că nu îl pot face fără o riglă și o gumă (urmând obiceiul foarte răspândit, din păcate, în școlile noastre). Atunci, trebuie să fie încurajaţi și liniștiţi, spunându-li-se că suntem interesaţi de ceea ce vor desena, dar că nu vor fi nicidecum judecaţi în privinţa perfecţiunii desenului lor, că nu este deloc vorba de o temă pentru care vor primi note, ca la școală. Inhibiţia se poate traduce și prin momente de întrerupere, fie la început, fie în cursul desenului. După cum se plasează înainte de reprezentarea unui personaj sau a altuia, aceste întreruperi vor avea o semnificaţie diferită, în raport cu personajul care provoacă inhibiţia. Va trebui să observăm, de asemenea, locul de pe foaia de hârtie unde a început desenul și cu care personaj. Ordinea în care sunt desenaţi diverșii membri ai familiei este, într-adevăr, foarte importantă. Dacă nu a fost observată, la rigoare, va putea fi întrebat la sfârșit chiar copilul. Este important, de asemenea, timpul scurs pentru a desena un personaj sau altul, grija pentru detalii sau uneori tendinţa obsedantă de a reveni mereu asupra aceluiași. III. — Când desenul este terminat, testul nu este și el încheiat. Așa cum vom vedea în capitolul următor, trebuie să reducem cât mai mult posibil partea personală de interpretare a psihologului. Subiectul este cel mai în măsură să știe ce a vrut să exprime prin desenul său. Pe el se cuvine, așadar, să-l întrebăm. De unde, necesitatea discuţiei. Începem prin a lăuda discret copilul pentru ceea ce a făcut (să-i spunem întotdeauna: „E bine“, oricare ar fi valoarea desenului).

LOUIS CORMAN

Apoi, vom spune: „Va trebui să-mi povestești despre această familie pe care ţi-ai imaginat-o“. Apoi: „Unde sunt ei?“ și „Ce fac ei acolo?“. Apoi: „Indică-mi toate persoanele, începând cu prima pe care ai desenat-o“. Pentru fiecare personaj, întrebăm care este rolul lui în familie, sexul și vârsta. De asemenea, încercăm să-l facem pe subiect să spună care sunt preferinţele afective ale unora pentru ceilalţi. Aici nu este vorba să impunem un chestionar rigid, ci să ne inspirăm din împrejurări și să-l determinăm cât mai mult cu putinţă pe copil să se exprime el însuși, fără nicio constrângere. Avem totuși obiceiul de a pune patru întrebări, întotdeauna aceleași, care furnizează de cele mai multe ori informaţii foarte interesante: „Cine este cel mai drăguţ dintre toţi în această familie?“ „Cine este cel mai puţin drăguţ dintre toţi?“ „Cine este cel mai fericit?“ „Cine este cel mai nefericit?“ Și pentru fiecare răspuns, întrebăm de ce? O a cincea întrebare este: „Și tu pe cine preferi din această familie?“. În funcţie de împrejurări, putem fi determinaţi să completăm cu alte întrebări, care vor fi dictate de inspiraţia de moment. De exemplu: „Tata propune o plimbare cu mașina, dar nu este loc pentru toată lumea. Cine va rămâne acasă?“. Sau: „Unul dintre copii n-a fost cuminte. Care este acesta? Cum va fi pedepsit?“.

Identificare. — Aplicând desenului familiei metoda noastră a Preferinţelor și Identificărilor (PI), sfârșim prin a-i spune copilului:

Testul desenului familiei Metoda noastrã personalã

„Să zicem că faci parte din această familie, care ai fi tu?“. Dacă ezită să răspundă, putem adăuga: „Ne jucăm, nu-i așa? Ne jucăm că ești unul din această familie, care vrei tu“. Și când copilul a ales un personaj pentru identificare, îl întrebăm care este motivul alegerii sale. Așa cum vom vedea în capitolul consacrat interpretării, identificarea se supune de cele mai multe ori principiului plăcerii și prin aceasta ne lămurește motivaţiile profunde ale subiectului. Această metodă nu a fost pusă în practică de predecesorii noștri. Cu toate acestea, Maurice Porot a presimţit-o. El observă, într-adevăr, că personajul desenat primul și cu cea mai mare grijă este fie cel de care copilul este cel mai atașat, fie cel cu care dorește să se identifice, fie amândoi în același timp. Să notăm faptul că în cazurile în care, în pofida consemnului nostru mai extins, copilul a desenat propria sa familie și s-a situat și pe el însuși poate părea de prisos să-i cerem să se identifice, deoarece a făcut-o deja. Dar, pe de o parte, ne va fi întotdeauna îngăduit să-l întrebăm: „Care alt personaj ai vrea tu să fii?“. Și, pe de altă parte, nu rareori, din proprie iniţiativă, subiectul își dă o altă identificare. De exemplu, în cazul lui Solange, 12 ani (fig. 1), avem o reproducere foarte fidelă a familiei ei adevărate, copiii, în partea de sus, părinţii, în partea de jos; spre deosebire de ceea ce se întâmplă de obicei, fetiţa, care este cea mai mare dintre cei cinci copii, și-a reprezentat ansamblul fraţilor și al surorilor în ordinea inversă a vârstelor, punând-o mai întâi pe cea mai mică, Marylène, și plasându-se pe ea însăși ultima. Se va observa, pe deasupra, că se devalorizează, desenându-se exact la marginea paginii și mai mică decât sora ei mezină, rivala sa directă, nescriindu-și prenumele și, ca să încheie, declarându-se cel

LOUIS CORMAN

mai puţin drăguţă. Iar la întrebarea: „Cine ai vrea să fii?“, ea răspunde: „Marylène“.

Fig. 1. Vreau sã fiu sora mai micã

Reacţii afective. — Se cuvine să scoatem în evidenţă eventualele reacţii afective ale copilului în timpul testului. Vom nota în mod special stările de inhibiţie generală și de jenă, putând să meargă până la a se traduce prin refuzul de a desena și exprimându-se, în orice caz, în realizarea și trăsăturile desenului. Dimpotrivă, unii copii se execută cu o bucurie punctată uneori cu exclamaţii. Chiar în cursul desenului, schimbările de dispoziţie, tristeţea, bucuria, mânia pot fi foarte semnificative în ceea ce privește relaţiile copilului cu personajul sau cu scena pe care tocmai o înfăţișează. În sfârșit, testul fiind încheiat, copilul va fi întrebat dacă este mulţumit de ceea ce a făcut. Fie că spune da, fie nu, va putea fi întrebat ce ar face în cazul în care ar trebui să ia desenul de la

Testul desenului familiei Metoda noastrã personalã