COLECÞIE COORDONATÃ DE
Magdalena Mãrculescu
ANNE HOLT
URA Traducere ยบi note de Doru Mareยบ
Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mãrculescu Coperta colecþiei: Faber Studio (S. Olteanu, R. Magda) Imagine copertã: © Guliver/Getty Images/Hans Wolf Director producþie: Cristian Claudiu Coban Redactor: Bogdan Perdivarã Dtp: Corina Rezai Corecturã: Roxana Samoilescu, Lorina Chiþan
Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României HOLT, ANNE Ura / Anne Holt ; trad.: Doru Mareº - Bucureºti : Editura Trei, 2011 ISBN 978-973-707-544-4 I. Mareº, Doru (trad.) 821.113.5-31=135.1 Titlul original: PENGEMANNEN Autor: Anne Holt
Copyright © Anne Holt, 2009 Ediþie publicatã prin acord cu Salomonsson Agency, Suedia © Editura Trei, 2011 pentru prezenta ediþie C.P. 27-0490, Bucureºti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: comenzi@edituratrei.ro, www.edituratrei.ro
ISBN: 978-973-707-544-4
Pentru Ann-Marie, ĂŽn amintirea celor cincisprezece ani fericiĂži de prietenie Âşi colaborare.
PARTEA ÎNTÂI Crãciun 2008
Copilul invizibil
Era a douãzecea noapte de decembrie. Una dintre acele nopþi de sâmbãtã pline de promisiuni înºelãtoare, alunecând încetiºor cãtre ultima duminicã de advent. Oamenii hoinãreau prin baruri ºi restaurante, blestemând violentele cãderi de zãpadã care atacaserã Oslo-ul pe neaºteptate, de câteva ceasuri. Temperatura urcase la trei grade sub zero ºi tot ce mai rãmãsese din atmosfera Crãciunului era o mâzgã cenuºie, întinsã pe fâºiile de polei ºi prin bãlþile de zãpadã topitã. O fetiþã stãtea nemiºcatã, în picioarele goale, în mijlocul strãzii Stortingsgaten. — Când nopþile-s tot mai lungi, cânta ea, ºi frigul le cuprinde… Purta o cãmaºã de noapte galben deschis, împodobitã pe piept cu buburuze. Picioruºele care-i ieºeau de sub cãmaºa de noapte, afundându-se în zãpada moale, erau subþiri ca niºte beþiºoare chinezeºti. Copila, plãpândã ºi pe jumãtate dezbrãcatã, era atât de puþin potrivitã cu tabloul urban în care ajunsese, încât nimeni nu o observase încã. Sezonul petrecerilor de dinaintea sãrbãtorilor de sfârºit de an atinsese apogeul ºi fiecare avea destule treburi de care sã se ocupe. O puºtoaicã pe jumãtate goalã, fredonând în plinã noapte pe una dintre strãzile capitalei, devenea la fel de invizibilã ca unul dintre personajele din cãrþile pe care fetiþa le avea acasã, unde animale fabuloase din Africa se ascundeau în desenul peisajelor norvegiene, încrustate în scoarþa 9
Anne Holt
ºi în frunzele copacilor, aproape imposibil de remarcat, cãci nu aparþineau mediului lor natural. — ªi-atunci mãmica ºoricicã zice… Toatã lumea ieºise sã se distreze, dar puþini reuºeau sã îºi atingã þelul. În faþa magazinului de bijuterii Langgaard o femeie se uita lung la propria-i vomã, sprijinitã de vitrina securizatã. Un piure roºu închis de zmeurã, pe jumãtate digerat, se scurgea printre resturi de costiþã ºi bucãþi de carne, prin zãpada zemuitã ºi nisipul antiderapant. De pe trotuarul celãlalt, câþiva tineri îi strigau în bãtaie de joc un soi de poezioare fãrã sens. Trãgeau dupã ei, totodatã, prin faþa Teatrului Naþional, un coleg care nu mai ºtia pe ce lume se aflã, fãrã sã le mai pese cã îºi pierduse un pantof. La uºa barurilor, în ger, dârdâiau grupuri de fumãtori. Un vânt sãrat, sosit dinspre fiord, trecea pe strãzi amestecându-se cu damfurile de tutun, alcool ºi parfum ieftin ºi greþos. Miros de noapte într-un mare oraº norvegian, înainte de Crãciun. Nimeni, însã, nu remarca fetiþa care cânta cu glas moale, exact între cele douã linii sclipitoare ale tramvaiului. — … ºi mama ºoricicã… ºi mama ºoricicã… Se blocase. — … ºi mama ºoricicã… Tramvaiul 19 plecase în direcþia Palatului Regal, din staþia aflatã la o sutã de metri depãrtare. Asemeni unei sãnii grele, încãrcat de oameni care nu prea ºtiau unde se duc, îºi mãrea încet viteza coborând panta domoalã dinspre Hotelul Continental. Unii abia de mai ºtiau ce-i cu ei. Dormeau. Alþii aminteau cu voce împleticitã despre existenþa unor baruri posibile, pe unde s-ar mai fi putut bea ceva, ºi despre nu ºtiu care gagici cu care ºi-ar fi putut încerca norocul pânã sã fie prea târziu. Câþiva îºi aþintiserã privirile în gol, spre cãldura grea rãspânditã pe geamuri ca un soi de întuneric cenuºiu ºi umed. La intrarea la Theatercafé, un bãrbat îºi ridicã ochii de la pantofii ajunºi într-o stare mizerabilã, pe care ºi-i alesese pentru aceastã searã gândindu-se cã zãpada va mai zãbovi sã aparã. Picioarele îi erau ude leoarcã, iar dârele de sare aveau sã fie foarte greu de ºters, odatã încãlþãmintea uscatã. A fost cel dintâi care a observat copilul. 10 fiction connection
Ura
A deschis gura pentru a-i striga sã fie atentã. Pânã sã tragã aer în piept, cineva îl împinse din spate, obligându-l sã facã un efort considerabil pentru a se þine pe picioare. — Kristiane! Kristiane! O femeie îmbrãcatã în costum popular se împiedicã în fusta înfoiatã. Din reflex, se agãþã de bãrbatul încãlþat în pantofii Enzo Poli distruºi. Acesta încã nu îºi recãpãtase echilibrul, aºa cã se prãbuºirã amândoi. — Kristiane, scânci femeia încercând sã se ridice. Vatmanul apãsã pe claxon cu putere. Se pregãtea sã încheie o a doua turã epuizantã, când tocmai zãrise fetiþa. Un urlet de metal frecându-se de metal se auzi pânã în depãrtare când frânele încercarã sã facã tot ce puteau mai bine pe ºinele ude ºi îngheþate. — … ºi-atunci mama ºoricicã le zise copilaºilor zburdalnici…, cânta Kristiane. Tramvaiul nu mai era decât la ºase metri de copil, ºi încã nu îºi oprise înaintarea, când mama reuºi sã se ridice. O apucã la fugã pe stradã, cu fusta pe jumãtate ruptã, îºi scrânti un picior, dar reuºi sã nu cadã, strigând încã o datã: — Kristiane! Mai târziu, aveau sã susþinã cã bãrbatul care þâºnise de nicãieri semãna cu Batman. Poate ºi din cauza mantalei sale largi. Fiindcã, în realitate, era scund ºi destul de gras, ba chiar ºi chel. Având în vedere cã toþi ochii erau întorºi cãtre copil ºi cãtre mama sa pierdutã de groazã, nimeni nu îl observase pe bãrbatul care se strecurase cu o siguranþã remarcabilã prin faþa tramvaiului ce fãcea un zgomot asurzitor. Fãrã a se opri vreo clipã, luase fetiþa în braþe ºi trecuse în partea cealaltã. Abia ce ieºise dintre ºine cã tramvaiul se ºi oprise exact deasupra urmelor aproape invizibile ale copilului. O bucãþicã de bonetã, prinsã de tampoane, fâlfâia acum uºor în vânt. Oraºul oftã uºurat. Nu se mai auzea nicio maºinã. Râsetele ºi þipetele amuþiserã. La fel ºi clopotul tramvaiului. Nimeni nu mai scotea nicio vorbã, de parcã celor de faþã încã nu le venea sã creadã cã totul se terminase cu bine. Vatmanul încremenise pe scaunul lui, cu 11
Anne Holt
faþa ascunsã în mâini, cu ochii larg deschiºi. Pânã ºi mama fetiþei pãrea cã înlemnise la câþiva metri depãrtare, cu hainele elegante sfâºiate, cu braþele atârnând. — … dacã nimeni nu picã-n capcanã…, continua sã cânte Kristiane fãrã a se uita la bãrbatul care o ducea în braþe. Cineva începu sã aplaude încet. I se alãturarã ºi alþii. Sunetul crescu ºi femeia în costum popular pãru sã se trezeascã. — Micuþa mea! strigã alergând cãtre fetiþã, smulgându-o din braþele bãrbatului ºi strângând-o la piept. Sã nu mai faci niciodatã aºa ceva! Promite-i lui mami cã nu o sã mai faci niciodatã, dar niciodatã aºa ceva! Inger Johanne Vik ridicã un braþ, fãrã a se gândi la ceva ºi fãrã a lãsa jos copilul. Figura bãrbatului nu îºi schimbã expresia în momentul în care palma îi atinse obrazul cu putere. Fãrã a lua în seamã desenul roºu ºi arzãtor lãsat de degetele femeii, schiþã un zâmbet, fãcu lent o plecãciune adâncã de modã veche, îi întoarse spatele ºi dispãru. — … sã fiþi atenþi, cânta micuþa, cu toþii vom sãrbãtori-mpreunã noul Crãciun! — I s-a-ntâmplat ceva? E bine? Un val de oameni în haine de galã ieºea de la Continental. Toþi vorbeau în acelaºi timp, simþind cã s-a întâmplat un lucru deosebit, dar prea puþini înþelegând ºi ce. Unii vorbeau despre un pieton lovit de tramvai, alþii despre o tentativã de rãpire a copilului, strania nepoþicã a miresei. — Frumoasa mea, plângea mama. Sã nu mai faci aºa ceva. — Femeia murise, îi rãspunse Kristiane. Mi-e frig. Mama porni cãtre hotel cu paºi ºovãitori, ca sã nu cadã. Mireasa o aºtepta la uºã. Bustiera fãrã bretele era acoperitã de paiete albe. Mãtasea îi cãdea în falduri grele peste ºoldurile suple, pânã la picioarele încãlþate într-o pereche de pantofi brodaþi cu perle de o albeaþã scânteietoare. Vedeta serii era cât se poate de frumoasã cu machiajul perfect. Coafura îi era nu mai puþin impecabilã decât la începutul festinului, cu câteva ore mai devreme. Nuanþa umerilor dezgoliþi ar fi putut sugera cã îºi petrecuse cãlãtoria de nuntã înaintea cãsãtoriei propriu-zise. ªi nu pãrea sã-i fie frig. 12 fiction connection
Ura
— Cum se simte? îºi întrebã sora, zâmbind ºi mângâind obrazul nepoatei. — Tata, zâmbi ºi Kristiane. Tata mãritatã! Ce frumoasã eºti! — Nu la fel s-ar putea spune despre mama ta, murmurã mireasa. Doar Kristiane o auzi. Inger Johanne nu aruncã nici mãcar o privire spre sora ei, ci înaintã cu paºi grei în interiorul cald. Nu îºi dorea decât sã urce în camera ei, sã se bage cu fiica ei sub plapuma de puf, poate sã-i facã o baie înainte, o baie fierbinte, fiindcã micuþa ei era îngheþatã ºi trebuia sã se încãlzeascã. Se clãtina ºi respira greu. Chiar dacã, la paisprezece ani, Kristiane abia dacã era ceva mai grea decât un copil de zece, mama ei nu o mai putea duce în braþe. Fusta bunadului, costumul tradiþional norvegian, nu mai stãtea deloc cum trebuie, aºa cã din doi în doi paºi cãlca pe ea. Pãrul, prins în coadã suedezã, se desfãcuse. Ideea pieptãnãturii venise din partea lui Yngvar ºi, destul de stresatã în orele de dinaintea ceremoniei, se conformase. Câteva minute se simþise de parcã ar fi jucat rolul Brunhildei într-un spectacol dintre cele douã rãzboaie mondiale. Un bãrbat voinic apãru în fugã de la primul etaj. — Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-n… E bine? Dar tu? Yngvar Stubø încercã sã îºi prindã de mânã soþia. Aceasta îl dãdu la o parte înnebunitã de furie, cu dinþii încleºtaþi: — Ce idee cretinã! Nu suntem decât la zece minute de casã, cu taxiul! Zece minute! — Ce e aºa de cretin? Ce sã fi… Lasã-mã s-o duc eu, Inger Johanne. Rochia þi s-a rupt toatã ºi-ar fi mai… — Nu e nicio rochie! E un bunad! O fustã! ªi-a fost ideea ta! ªi coafura asta îngrozitoare, ºi hotelul ãsta ºi s-o luãm ºi pe Kristiane! Putea sã fi murit! Cu lacrimile curgând, îºi lãsã jos, încet-încet, copilul. Uriaºul o luã uºurel în braþe ºi urcarã împreunã scãrile. Fãrã niciun cuvânt. Kristiane cântã mai departe, cu voce subþire ºi purã: — Hop-la, hop-la, tra-la-la, e seara de Crãciun ºi toatã lumea se distreazã!
∗∗∗ 13
Anne Holt
— Doarme, Inger Johanne. Doctorul a spus cã va fi bine. Nu are niciun rost sã ne întoarcem acum acasã. E… Bãrbatul aruncã o privire cãtre ecranul televizorului fãrã sonor, pe care conducerea hotelului le ura bun venit doamnei ºi domnului Yngvar Stubø. — Trei ºi un sfert. E aproape trei ºi un sfert dimineaþa, Inger Johanne. — Vreau sã mã întorc acasã. — Pãi… — Nu ar fi trebuit sã acceptãm invitaþia. Kristiane e prea micã. — Va împlini în curând paisprezece ani, rãspunse Yngvar frecându-ºi obrajii. Nu se poate spune cã e un gest iresponsabil ca o puºtoaicã de paisprezece ani sã participe la cãsãtoria mãtuºii ei. Ba chiar este o dovadã de generozitate din partea surorii tale sã ne ofere apartamentul de hotel ºi babysittingul. — Ce sã-þi spun, ce mai babysitting! mârâi soþia împroºcând un nor fin de salivã. — Albertina a adormit, oftã Yngvar. S-a întins pe canapea ºi a adormit în momentul în care a crezut cã ºi pe Kristiane a luat-o somnul. Ce altceva sã fi fãcut? De asta ºi era aici, Inger Johanne. Kristiane se cunoºtea cu Albertina. Nici nu ne-am fi putut aºtepta sã fi fãcut altceva decât ce i-am cerut. Adicã sã o ia cu ea pe Kristiane, dupã desert, ºi sã urce în camerã. A fost un accident nefericit, trebuie sã accepþi asta. — Un accident? Accident este când o copiliþã ca ea… o copiliþã cum e Kristiane trece de uºa încuiatã a hotelului fãrã ca nimeni sã îºi dea seama? Accident este atunci când o bonã, pe care, de altfel, Kristiane nici nu o cunoaºte chiar aºa de bine, din moment ce îi spune „femeia“, se culcã ºi doarme atât de adânc încât Kristiane o crede moartã? Când asta micã pleacã unde vede cu ochii în oraºul plin de lume? De oameni beþi morþi? Dupã care se pierde pe o stradã întunecatã, fãrã haine, fãrã pantofi ºi fãrã… Îºi ascunse faþa în palme ºi izbucni în lacrimi. Yngvar se ridicã ºi i se alãturã, pe marginea patului. — Ne culcãm? o întrebã în ºoaptã. Mâine totul va pãrea mai puþin sinistru. Pânã la urmã, în mare, lucrurile au ieºit bine. Avem de ce sã ne bucurãm. Haide la culcare. 14 fiction connection
Ura
Femeia nu îi rãspunse. Spatele plin îi tremura la fiecare respiraþie. — Mami. Inger Johanne îºi ºterse iute lacrimile ºi se întoarse spre copil cu un zâmbet larg. — Da, iubito. — Din când în când sunt invizibilã. De pe coridor se auzirã râsete. Cineva strigã: — Sãnãtate! O voce de bãrbat ceru sã i se spunã unde e mizeria aia de maºinã de fãcut cuburi de gheaþã. Inger Johanne se întinse cu grijã în pat. Mângâie uºor pãrul blond al Kristianei ºi îºi lipi buzele de urechea fetiþei. — Nu ºi pentru mine, Kristiane. Pentru mine nu eºti niciodatã invizibilã. — Ba da, rãspunde Kristiane chicotind. ªi pentru tine. Sunt copilul invizibil. ªi, înainte ca mama ei sã fi avut timpul sã o contrazicã, în vreme ce clopotul primãriei anunþã cã s-a mai scurs un ceas din aceastã a douãzecea zi a anului, Kristiane cãzu într-un somn de plumb.
15
O camerã cu vedere spre…
În momentul în care clopotul de la primãrie bãtu de trei ºi jumãtate, hotãrî cã, gata, era prea mult. Privea, de la fereastrã, ce era de privit. Adicã, nu prea mare lucru. Cu zece ceasuri mai devreme, zãpada cãzuse vesel peste Oslo, luminând, aproape, oraºul. În liniºtea biroului gol, se aruncase atât de adânc în muncã încât nici nu observase schimbarea vremii. Acolo, jos, oraºul fusese întunecat ºi nelãmurit, parcã. Chiar dacã nu ploua, aerul era atât de încãrcat de umiditate, încât picãturile se scurgeau pe fereastrã. Din fortãreaþa Akershus se zãrea doar o umbrã cu contururi vagi, dincolo de bazinul portuar. Doar valurile de spumã cenuºie ºi indolentã arãtau faptul cã spaþiul negru dintre Rådhuskaia ºi Hurumlandet era, în realitate, fiord ºi mare. Luminile, însã, erau frumoase: prin fereastra udã, felinarele ºi lãmpile se preschimbau în steluþe scânteietoare. La birou, treaba era încheiatã. La fel ºi darurile de Crãciun. O croazierã în Caraibe pentru fratele ºi sora lui ºi pentru familiile acestora. Pe unul dintre vapoarele companiei sale, era drept, dar tot un dar minunat rãmânea. O bijuterie pentru mama sa care, în seara de douãzeci ºi patru, îºi sãrbãtoarea a ºaizeci ºi noua aniversare. Tot nu se sãturase de diamante. 16 fiction connection
Ura
Un elicopter teleghidat ºi o placã nouã de snowboard pentru fiul lui. Pentru Rolf, nimic. Deºi se puseserã de acord asupra acestui subiect, tot îi pãrea rãu. ªi douãzeci de milioane pentru opere de caritate. Asta era tot. Cadourile personale nu îi luaserã prea mult timp. Ajunseserã o jumãtate de orã la bijutierul ales din Amsterdam, în noiembrie, o turã printr-un centru comercial din Boston, în aceeaºi sãptãmânã, ºi douãzeci de minute la computer, cât sã trimitã familiei socrilor o felicitare drãguþã, chiar în seara aceea. Fotografii ispititoare din Martinica ºi Aruba se gãseau din abundenþã pe site-ul Internet al firmei. Rezultatul era satisfãcãtor ºi chiar bine personalizat prin prezentarea vasului Principesa Ingrid Alexandra cu pânzele în vânt. Mai mult timp îi luase împãrþirea banilor pentru operele de caritate. Marcus Koll Jr. îºi punea tot sufletul în fiecare dar. A împãrþi cadouri frumoase era felul lui de a-ºi oferi ceva preþios de Crãciun. Lucru care îi fãcea de fiecare datã bine, amintindu-i de bunicul sãu. Bãtrânul, care pentru copilul Marcus fusese cea mai apropiatã reprezentare a lui Dumnezeu, îi pusese într-o bunã zi urmãtoarea întrebare: Un om ajutã zece persoane ajunse la ananghie ºi apoi se laudã. Un alt om ajutã o singurã persoanã aflatã în aceeaºi situaþie, dar þine fapta pentru el ºi nu i se mulþumeºte niciodatã. Care dintre cei doi este mai bun? Puºtiul de zece ani rãspunsese cã mai bun se dovedea cel dintâi ºi trebuise sã îºi argumenteze opinia. Marcus insistase: nu scopul donatorului era determinant. Rezultatul conta. Zece persoane ajutate era mai bine decât una singurã. Bãtrânul îi demonstrase îndelung contrariul. Pânã când, pe la cincisprezece ani, Marcus îºi schimbase pãrerea. Dar ºi bunicul. Discuþia þinuse tot aºa pânã la moartea lui Marcus Koll Sr. Avea nouãzeci ºi trei de ani ºi lãsase în urmã o viaþã bine pusã la punct, notatã într-un dosar verde cu logoul NSB. Documentul demonstra cã, din momentul în care devenise major cu drept de decizie, donase regulat douãzeci la sutã din câºtig. Nu zece la sutã, cum teoretizau 17
Anne Holt
partidele muncitoreºti, ci douãzeci la sutã. A cincea parte din veniturile bunicului erau darul sãu pentru cei mai sãraci decât el. Marcus Jr. trecuse totul în revistã în ziua înmormântãrii bunicului, ceea ce însemnase o cãlãtorie în timp prin cele mai negre evenimente ale secolului al douãzecilea. Dãduse peste chitanþe prin care erau transferate diferite sume de bani cãtre vãduve de rãzboi sãrace ºi apoi cãtre copii evrei. Urmau refugiaþii unguri de dupã 1956. Asociaþia pentru protecþia copilului Redd Barna primise lunar câte o micã sumã, fãrã întrerupere, începând din 1959, iar bunicul îºi adusese obolul cu generozitate la fiecare acþiune umanitarã ulterioarã unor catastrofe, încã din 1920. De la naufragiile dintre cele douã rãzboaie mondiale la tsunami-ul din Asia de Sud-Est, trecând prin foametea din Biafra. Murise la patru zile dupã tsunami, pe 31 decembrie 2004, dar tot avusese timp sã se târascã pânã la poºta din Tøyen pentru a trimite cinci mii de coroane cãtre Medici Fãrã Frontiere. Nu fusese simplu pentru mecanicul de locomotivã necãjit de o nevastã casnicã ºi de cinci copii care, la rândul lor, când le venise vremea, îi aduseserã pe lume paisprezece nepoþi, sã îºi taie din salariu, apoi din pensie, ºi asta an dupã an. Dar de lãudat nu se lãudase niciodatã. Sumele erau transferate de la ghiºeele a diferite oficii poºtale, toate suficient de îndepãrtate de apartamentul din clãdirea de cãrãmidã de la Vålerenga pentru a nu fi recunoscut. Numele donatorului era de fiecare datã fictiv, însã îl trãda scrisul. Bunicul nu ajutase o persoanã anume, de la care sã primeascã semne de recunoºtinþã, ci mii de persoane. Ca ºi nepotul lui. Desigur, contribuþia tânãrului Marcus Koll la sprijinirea asociaþiilor caritabile ºi a cercetãrii avusese altã dimensiune, diferitã de a bunicului. ªi acesta ar fi fost cel mai modest lucru care s-ar fi putut spune, întrucât câºtiga în câteva sãptãmâni mai mult decât antecesorul lui în toatã viaþa. κi închipuia, cu toate acestea, cã bucuria de a dãrui era aceeaºi ºi pentru unul, ºi pentru celãlalt ºi cã enigma moralã a bunicului nu avea un rãspuns sigur. A împãrþi bunurile nu era decât o chestiune de nobleþe pentru ambele versiuni ale lui Marcus Koll. Pânã la urmã, se punea problema 18 fiction connection
Ura
de a fi mulþumit de propria existenþã. ªi, la fel cum ºi bunicul îºi permisese, cu un grãunte de mândrie, sã-i dezvãluie nepotului ce fãcuse, când totul se terminase ºi controversa luase sfârºit o datã pentru totdeauna, nepotul se apucase sã þinã contabilitatea minuþioasã a donaþiilor. ªi în cazul lui, transferurile bãneºti fiind efectuate prin mai mulþi intermediari, cu maximum de discreþie, destinatarul era împiedicat sã identifice expeditorul real. Fiindcã sumele veneau personal de la el, nu din partea vreunei firme. Banii erau contabilizaþi ºi impozitaþi înainte de a fi trimiºi pe cãi ºtiute doar de expeditor. Decisese ca nimeni altcineva în afara bãiatului sãu cel mic, care urma sã împlineascã opt ani peste douã luni, sã nu afle, într-un viitor mai mult sau mai puþin îndepãrtat, ce fãcea tatãl lui în fiecare noapte a ultimei duminici de advent, încã de la treizeci ºi cinci de ani. Donaþiile îi aduceau, în general, liniºtea, calmul de care avea nevoie. Inima îi bãtea prea repede. Se învârtea încolo ºi-ncoace prin încãperea care nu era prea mare ºi nu trãda cine ºtie ce din opulenþa administratã din spatele vechiului birou de stejar. Sigur, Marcus Koll Jr. îºi avea biroul pe Aker brygge, o adresã de prestigiu pânã cu câteva crize financiare mai înainte, însã cartierul îºi pierduse din mãreþie. Ceea ce îi convenea. κi duse o mânã la piept ºi încercã sã respire adânc. Numai cã plãmânii aveau propria lor voinþã ºi cãutau aerul mult prea repede ºi prea superficial. Era deja bãtut în cuie: nu se mai putea miºca ºi avea sã moarã în curând. Simþea înþepãturi în vârfurile degetelor. Buzele îi amorþiserã ºi i se pãrea cã limba îi era umflatã ºi uscatã. Ar fi trebuit sã respire pe nas, numai cã ºi nãrile erau ca astupate. Încetase sã mai respire. Nu mai avea decât câteva secunde de trãit. Se vedea de sus cum o mai fãcuse de nenumãrate ori în trecut. Ieºise din propriul corp ºi se privea uºor pieziº, de deasupra cvadragenarului scund ºi îndesat care era, cu pungi sub ochi. Simþea spaima ce îl cuprinsese. Un val violent de cãldurã îl strãbãtu de sus pânã jos, permiþându-i sã se smulgã din starea care îl cuprinsese. Se împletici 19
Anne Holt
pânã la birou, din al cãrui sertar de sus scoase un pliculeþ de hârtie. Îi frecã marginea între degetul mare ºi arãtãtor, apoi îl lipi de buze ºi începu sã respire pe cât de calm ºi de regulat putea. Gustul metalic din gurã tot nu dispãrea. Aruncã pliculeþul ºi îºi sprijini fruntea de fereastrã. Nu era vorba despre boalã. Nu era bolnav. Inima nu avea nicio problemã, chiar dacã simþea un punct dureros sub omoplatul stâng ºi în braþ, în cel stâng, dacã stãtea bine sã se gândeascã. Ba nu, nici vorbã de vreo durere în zona aceea. N-o mai cãuta. Respirã. I se pãru cã mâinile îi sunt acoperite de viermi pe care nu îndrãznea, însã, sã îi alunge scuturându-ºi-le. Capul îi era uºor, strãin, de parcã nu i-ar mai fi aparþinut. Gândurile alergau unele dupã altele într-un ritm atât de nãvalnic încât nu ºi le mai recunoºtea. Fragmente de imagini ºi de fraze fãrã legãturã între ele se învârteau unele în jurul celorlalte, tot mai repede, într-un soi de manej care-l fãcea sã se clatine. Încercã sã îºi aducã aminte o reþetã de pizza, o pizza cu feta ºi broccoli, o pizza americanã pe care o mai gãtise de o mie de ori ºi pe care nu reuºea sã ºi-o readucã în memorie. Nu, nu era bolnav. Nici vorbã de infarct. Nici de greaþã. Era sãnãtos tun. N-o fi fost vreun cancer? Simþea dureri pe partea dreaptã, partea cu ficatul, cu pancreasul, cu cancerul, cu boala ºi cu moartea. Deschise încet ochii. O pãrticicã din conºtiinþa lui ºtia cã e sãnãtos. Asupra ei trebuia sã se concentreze. Nu asupra reþetelor uitate ºi a morþii. Umezeala geamului îºi lãsã amprenta de gheaþã pe fruntea lui, fãcându-l sã izbucneascã în lacrimi. Acum respira mai uºor. Pulsul, care se zbãtuse înnebunit mai întâi în timpane, apoi în piept, în vârfurile degetelor ºi în vintre, pânã la durere, se liniºtise. Oslo nu se schimbase de cealaltã parte a ferestrei, dincolo de încãperea cu vedere spre port, fiord ºi insule. Marcus Koll Jr. tocmai dãruise o avere pentru opere de caritate ºi nu îºi mai dorea decât sã simtã cãldura interioarã pe care i-o aducea de 20 fiction connection
Ura
fiecare datã ultima duminicã de advent. ªi bucuria calmã în care îl învãluiau Crãciunul, darurile, fericirea fiului sãu la intrarea în vacanþã, mama lui care încã trãia, bombãnea ºi nu se mai lãsa convinsã de nimic. κi pusese în ordine plãþile, totul era cum trebuie. κi dorea sã se poatã gândi la viaþa care încã nu i se sfârºise, cu condiþia sã nu mai respire atât de precipitat. Sã se calmeze. Sã se calmeze odatã. Privirile îi cãzurã pe un noctambul, unul dintre rarii trecãtori care umblau fãrã þintã pe chei. Mai era puþin pânã la ora cinci a acestei dimineþi de duminicã. Toate barurile se închiseserã. Bãrbatul de jos era singur. Paºii îi erau ºovãitori ºi se þinea cu greu pe picioare pe pavajul alunecos. Dintr-odatã fãcu vreo câþiva paºi dezordonaþi, ca de dans, îºi înfipse mâinile în cãciulã de parcã aceasta ar fi putut fi un punct de sprijin, apoi cãzu de pe marginea cheiului. Totul se schimbã într-o clipã. Inima îi redeveni ceea ce nu încetase sã fie. Presiunea din piept dispãru. Marcus Koll se îndreptã de ºale ºi fãcu ochii mici, pentru a vedea mai bine. Era de parcã toate membranele trupului scãpaserã de spasme. Limba se dezumflase ºi gura avea exact gradul necesar de umiditate. Gândurile i se succedau iarãºi într-o ordine logicã, bine definitã. Calcula cu iuþealã timpul necesar pentru a ieºi din birou, a coborî ºi a ajunge la marginea cheiului. Înainte sã îºi încheie calculul, observã niºte oameni apãrând în fugã. Cinci ori ºase bãrbaþi, printre care ºi un bodyguard de la Securitas, strigând atât de tare încât îi putea auzi ºi el de la al cincilea etaj ºi de dupã geamul triplu. Cel în uniformã deja cobora pe o frânghie. Marcus Koll se întoarse hotãrât sã se ducã acasã. Abia atunci realizã cât era de obosit. Dacã se grãbea, putea apuca ºi trei ceasuri de somn înainte ca puºtiul sã îºi cearã darurile. Dincolo de orice, era duminicã, iar Crãciunul nu mai era departe. Cu siguranþã pe dealurile din jurul oraºului mai rãmãsese ceva zãpadã de la ninsoarea din ajun. S-ar fi putut da cu sãniuþa, chiar ºi cu schiurile dacã se ducea ceva mai departe, în Nordmarka. Ultimul lucru pe care îl fãcu Marcus Koll înainte de a pleca fu sã deschidã cutiuþa cu pastile albe, lunguieþe, din sertarul de 21