Diana si fratele ei orb by Elena Dinu

NICOLAE C. DINU

DIANA ŞI FRATELE EI ORB

Nicolae C. Dinu

Nota autorului Întrucât unele personaje au refuzat să le dezvălui identitatea, am procedat la schimbarea numelor, adreselor lor de domiciliu, precum şi a profesiilor pentru a le proteja. În consecinţă, orice potrivire de nume, profesie, etc. este întâmplătoare cu cele menţionate în prezenta lucrare. Autorul

Diana şi fratele ei orb

PARTEA I VIAŢA ÎN BEZNA ÎNTUNERICULUI I O întâlnire emoţională care m-a răscolit Era în primăvara anului 1990, sfârşit de mai, cu un soare cald care mângâia pomii, clădirile şi oamenii, plecaţi devreme de acasă după treburi. Tot după treburi plecasem şi eu, grăbindu-mă să ajung la Biblioteca Judeţeană, aflată în Piaţa Ovidiu, lângă Episcopie, dar biblioteca schimbase programul de lucru cu publicul şi trebuia să aştept până la ora 9°°. Ce să fac aproape o oră? Am plecat la Casino şi m-am aşezat pe banca din faţa grupului statuar M. Eminescu şi Veronica Micle, privind marea. Soarele strălucea şi razele lui trimiteau pe pământ o căldură binefăcătoare; nu adia nici măcar briza mării, prezentă în alte dimineţi liniştite. Din parc venea un miros de pământ reavăn, amestecat cu parfum de liliac. Nu era lume pe aleea de la Casino, dar dinspre poarta nr. 1 de intrare în port se apropia o pereche de tineri – un băiat şi o fată – care mergeau la braţ, discutând ceva, iar fata gesticula şi arăta cu mâna, când spre parc, când spre largul mării. Băiatul era înalt, zvelt, bine legat, iar fata, care îi ajungea până la umăr, îl privea, din când în când, mângâindu-i chipul cu tandreţe, iar cu mâna cealaltă îl ducea strâns de braţ şi-i povestea ceva cu multă vervă. I-am urmărit până când au trecut de Casino, apoi au urcat treptele scării din dreptul acvariului, apoi nu i-am mai văzut, dar, în gând, mi-am zis: „Ce frumoasă pereche! Ce frumoasă este tinereţea!”, regretând anii care au trecut peste mine.

Nicolae C. Dinu

M-am ridicat şi am pornit spre bibliotecă, pe care am găsit-o deschisă, am împrumutat câteva cărţi şi am plecat acasă. Când am ajuns lângă clădirea Muzeului Naţional de istorie şi Arheologie din piaţa Ovidiu, m-am oprit pe o bancă pentru a mă odihni puţin dar şi pentru a răsfoi căeţile pe care le luasem. Nu ştiu exact cât timp trecuse de când citeam eu, dar m-am pomenit cu cei doi tineri lângă mine, cu intenţia vădită de a se aşeza pe bancă: - Bună ziua! Ne permiteţi şi nouă să luăm loc pe această bancă? a spus fata. Observ că este singura bancă aici. - Desigur. Vă rog să luaţi loc! am adăugat eu apoi, trăgându-mă spre capătul băncii, ca să le fac loc. I-am considerat soţi şi i-am tratat cu respect. Privind mai atent la tânărul care se aşezase lângă mine, mi-am dat seama că privea drept înaintea lui, iar ochii lui albaştri şi larg deschişi erau înceţoşaţi, aproape opaci. Aş fi vrut să-l întreb ce s-a întâmplat, dar îmi venea greu să încep, fiind o situaţie deosebit de sensibilă care se adresa intimităţii lui. Curiozitatea mea depăşea în acele momente prudenţa şi, formulându-mi, în gând, o întrebare justificată într-un fel de hoby-ul meu de a scrie, l-am întrebat direct: - Domnule, vă rog să-mi scuzaţi faptul că vă inoportunez cu o întrebare delicată, dar eu mai scriu nişte articole, cărţi şi m-ar interesa să ştiu cum s-a întâmplat? A fost din naştere sau accident? - Fratele meu n-a fost orb din naştere, a avut un accident pe terenul de sport din curtea liceului, a răspuns fata, privindumă drept în ochi. - Mulţumesc! Mi-aţi putea spune, în câteva fraze, cum a început acest „calvar”, l-am întrebat pe tânăr, care a oftat lung, apoi, îndemnat de sora lui, a început să povestească rar, uneori poticnindu-se, dar privirea îi rămăsese fixată tot înainte:

Diana şi fratele ei orb

- La sfârşitul lunii mai 1988 eram în clasa a XII-a de liceu şi am încercat să jucăm handbal pe teren. Când m-am apropiat cu mingea de poartă, am tras, dar m-am desechilibrat şi am ajuns cu capul într-o bară laterală, care mi-a produs o ameţeală puternică, încât au fost nevoiţi colegii mei să mă ducă, pe braţe, în clasă; după vreo zece minute norul negru s-a risipit şi am văzut din nou, dar mă durea capul. Am ajuns acasă, dar câteva zile n-am spus la nimeni din familie despre incident, deşi ameţelile se repetau pentru câteva minute când nu mai distingeam bine obiectele, până într-o zi, când i-am spus Dianei, sora mea, care l-a alertat pe tata şi de aici am spus adevărul. Tata îl cunoştea pe dl. Col. Cârciumaru – medic la Spitalul Militar din Constanţa şi m-a dus acolo, apoi am fost la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde am fost verificat cu aparatul ecograf, în prezenţa unei comisii de medici. Rezultatul i-a fost comunicat tatălui meu, eu fiind scos din cabinetul medicului, apoi am primit un tratament medical, dar n-am simţit niciun progres. La început am suferit foarte mult, toate planurile mele sau dus de râpă: facultatea, viaţa mea de fiecare zi, încât, odată am vrut chiar să mă sinucid, dar n-am avut suficient curaj, după care m-am resemnat – împăcându-mă cu soarta – cum se spune în popor. M-am gândit că e mai bine să trăiesc lângă ai mei pe care, deşi nu-i vedeam, măcar le ţineam minte vocile şi chipurile şi-i simţeam cu inima, de unde nu se vor şterge niciodată. Este o poveste lungă şi foarte neplăcută, despre care nu vreau să mai vorbesc, a spus tânărul, oftând din tot trupul. L-am privit atent şi am văzut trupul lui frumos care trepida de suspine, iar ochii lăcrimau. A urmat o pauză lungă, timp în care eu mi-am făcut unele însemnări în caietul meu, iar ei au început să discute alte

Nicolae C. Dinu

probleme, semn că nu mai aveau chef să continuie asupra subiectului de care eu eram interesat. - Ştii că Laura este în anul II la Facultatea de Medicină din Bucureşti? l-a întrebat sora lui. - O ştiu. E vecina de bloc cu câinele lup. Este o fată deşteaptă şi frumoasă pe deasupra. Cred că va fi o bună doctoriţă. Când a aflat de accidentul meu, venea mereu la noi şi mă lua la plimbare în Portul Tomis şi în parcul de la Casino. Câinele se obişnuise cu mine şi de câte ori îl chemam la mine, el venea repede şi îşi freca blana de pantalonii mei. Informaţiile primite de la ei erau parcimonioase, mult prea sărace pentru a scrie o carte, dar am sperat că voi găsi un alt prilej pentru a mă apropia de ei şi să completez datele lipsă în viitor. Deocamdată m-am mulţumit cu adresa lor şi puţinele date despre accident, gândindu-mă că pe parcurs voi găsi ceva prin cărţile de specialitate în domeniu care să mă edifice în legătură cu acest caz. M-am ridicat şi, mulţumindu-le pentru cele discutate , am pornit spre autobuz pentru a mă întoarce acasă. Tot drumul m-a însoţit gândul la acel tânăr, ceea ce m-a emoţionat şi m-a determinat să-mi scormonesc memoria pentru a găsi cazuri asemănătoare cu accidentul tânărului, dar tot ce ştiam eu nu semăna cu acest caz, care mi se părea a fi unicat. De mic copil mi-am pus întrebarea naivă: de ce există oameni orbi? De ce nu văd şi ei ca noi, ceilalţi? Uneori, când vedeam oameni nevăzători pe stradă, mânuind câte o „cutie cântătoare”, acea flaşnetă, mă apuca plânsul. Abia când am ajuns adult şi buchisind prin cărţi, am aflat că oamenii de ştiinţă au descoperit că orbirea este de două feluri: se naşte fără vedere copilul care este rezultatul unui accident genetic sau în timpul vieţii lui intrauterine, mama are un şoc sau un accident (un traumatism) în zonă; al doilea mod în care se poate pierde

Diana şi fratele ei orb

vederea, după naştere, este urmarea unui accident sau o infecţie puternică în zona creierului. Despre acest caz nu ştiam nimic, deşi în viaţa mea am aflat de câteva persoane, care s-au născut cu vederea bună, dar pe parcurs şi-au pierdut-o traptat, la anumite vârste. Eu însumi am avut un coleg de clasă care, fără vreo explicaţie, la vârsta de 38 de ani orbise – mai zărea prea puţin – iar peste alţi câţiva ani a murit, fără să i se descopere cauza. De asemenea, am cunoscut soţia unui prieten bun care, după ce a născut al doilea copil al lor, a început să-i slăbească, treptat, vederea, iar în anul 1975, când i-am vizitat, abia mai zărea obiectele pe timpul zilei, folosindu-se de pipăit şi de cunoaşterea anterioară a dispunerii acestora în încăperile din apartamentul lor. Ulterior am citit în diferite cărţi sau publicaţii despre Valentina Gârlea, care şi-a pierdut vederea la vârsta de 13 ani, apoi despre bulgăroaica Vanga, care şi-a pierdut vederea tot cam la aceeaşi vârstă, devenind, mai apoi, clarvăzătoare. Când am ajuns acasă la mine am căutat prin sertare, unde aveam diferite notiţe şi am găsit anumite însemnări despre date şi fapte pe care mi le povestise un domn lipsit de vedere, care cerşea pe la diferite biserici, mai ales la intrarea în biserica Adormirea Maicii Domnului, de lângă magazinul Tomis. Am recitit acele notiţe, dar n-am găsit explicaţiile pe care le căutam, deoarece acel cerşetor se născuse fără vedere, nu o pierduse după naştere. Întrucât lucram la o altă carte, am pus toate notiţele mele într-un sertar, urmând să le reiau când voi obţine date noi despre accidentale care duc la pierderea vederii. În 1991, inflaţia care a explodat în România m-a obligat să-mi caut servici, pentru a putea trăi decent şi să-mi achit şi obligaţiile legale.

Nicolae C. Dinu

O vreme m-am ocupat sporadic şi de scris, încât am uitat de notiţele din sertar, care-mi emoţionaseră inima lângă Muzeul de Istorie şi Arheologie. II Petrecerea de la vila familiei Iorga În ziua de 21 mai 1992 mă aflam în vizită la familia Ilarie Hondor. Discutam cu Ilarie şi cu fratele acestuia, Ion, unele probleme legate de instalarea unui magazin de confecţii într-un spaţiu pe care Ilarie îl primise de la stat în calitatea sa de participant la Revoluţia din 22 decembrie 1989. - Scuză-mă că nu te servesc cu ceva de băut, spune gazda, dar ... - Nici n-am dorit ceva, am răspuns eu repede. - Pentru că pe la ora 18°° mergem la o familie, unde avem trei sărbătoriţi şi unde vom găsi de toate. - Ce sărbătoare este? - Sfinţii Constantin şi Elena. - Nu pot să vă însoţesc aşa, fără nicio pregătire. - Ce pregătire îţi trebuie? Eşti frumos îmbrăcat, bărbierit proaspăt şi sănătos tun pe deasupra, iar pentru cadou, am pus noi şi pentru tine câte ceva într-o sacoşă, pe care le-o vom oferi gazdelor. Abia ne ajuţi pe noi să le putem duce. Te rog să vii cu noi, că ne face o deosebită plăcere! insistă Ilarie. Şi nici nu este prea departe, ajungem în 15 minute pe jos, în strada N. Grigorescu. Văzând că orice împotrivire era imposibilă, i-am însoţit pe cei doi fraţi, împreună cu soţiile lor. În sacoşa mea puseseră două sticle cu vin, o plăcintă cu mere, o sticlă de coniac şi o eşarfă, iar în mână am dus un buchet mare de flori. Când am ajuns la adresă, am dat de o vilă cu etaj şi parter, iar la intrare ne-a întâmpinat doamna Lucia Iorga, fostă

Diana şi fratele ei orb

profesoară la Institutul de Învăţământ Superior, pe care o cunoşteam mai demult, dar ştiam că locuia în alt cartier şi numi explicam prezenţa ei la vilă. I-am dat florile, însoţite de urările mele, iar sacoşa am pus-o pe o masă aflată în hol, după care gazda ne-a invitat în salon. Încăperea – destul de spaţioasă – avea în mijloc o masă lungă în jurul căreia mai multe persoane ocupaseră locuri pe nişte scaune cu spătarul înalt; dacă erai mai slăbuţ, nu te mai vedeai deloc din spate. Neştiind că gazdele îmi sunt cunoscute mai de mult, Ilarie m-a prezentat tuturor ca fiind scriitor, deşi el habar nu avea ce am scris sau dacă am editat vreo carte. Întrucât totul s-a petrecut foarte repede, nici n-am avut vreme să explic faptul că este o eroare, doar o părere a lui Ilarie. Aşa că am luat loc la masă, care era încărcată cu bunătăţi şi am ascultat toastul rostit de Anton Iorga, aflat în capătul mesei, cu un pahar cu coniac în mână. Toastul a fost scurt, dar plin de înţeles, vorbind despre sărbătorirea sa (împlinea 67 de ani), a soţiei sale, Lucia Elena şi a fiului lor Constantin. În încăpere au pătruns nora şi fiul familiei Iorga, care sau scuzat pentru întârziere. Nora lor era o minionă cu tenul alb, înconjurat de un păr negru care-i cădea în valuri pe umeri şi pe spate. Era îmbrăcată într-o rochie de culoare închisă, fără mâneci, având un decolteu decent ce-i scotea în evidenţă trupul zvelt; păşea cu pas sprinten, ştrengăresc, iar floarea de deasupra sânului stâng se legăna uşor; pe chipul ei oval luceau ochii mari, negri şi jucăuşi, dându-i o notă vie şi neaşteptată în acelaşi timp. Doamna Lucia s-a arătat mulţumită de discursul soţului său, radiind de fericire şi admiraţie pentru frazele cu tâlc, având valoare de capodoperă, cu trepte de gradaţie şi ţinută în care

Nicolae C. Dinu

demnitatea se amesteca cu omenia, iar experienţa şi seriozitatea erau îndulcite şi parafate de încredere. În încheiere, dl. Anton Iorga le-a urat tuturor „La mulţi ani!” şi „Doamne ajută!” Pe masă se aflau ordefuri, coniac, etc. , apoi ne-au fost servite fripturi calde şi vin natural de butuc, din podgoriile domnului Anton din Lipniţa, urmate de prăjituri, tort şi fursecuri, la alegere. Pe la jumătatea petrecerii bărbaţii au început să discute despre familiile lor, apoi despre revoluţie, despre explozia inflaţiei, iar mai apoi, domnul Iorga şi fraţii Hondor au discutat despre organizarea afacerilor şi cum să-şi angajeze salariaţi în firmele lor, îmbinând afacerile cu laconismul comercial şi nepăsarea bunăstării traiului lor bun. Deşi îi cunoşteam de mai mulţi ani, nu reuşisem să aflu când şi cum făcuseră avere, la numai doi ani de la Revoluţia din decembrie 1989, când abia ne despărţiserăm de comunism. Doamna Lucia se dovedea o bună amfitrioană, trecând mereu pe la fiecare, să ne întrebe dacă mai avem nevoie de ceva. Doamna Lucia avea o judecată fină, sigură şi dibace, împletită cu o doză de fantezie, la care adăugase multă bunăvoinţă şi devotament. S-a îngrijit să-mi aducă personal cafeaua la masă, având pe buze un zâmbet larg, care n-o părăsea niciodată. Când s-a aplecat peste umărul meu, a aşezat pe masă ceaşca cu mare grijă ca să n-o verse, spunând: „precauţiile sunt necesare”. Cunoşteam acea familie încă din anul 1984 şi pot spune că era o familie aproape perfectă, bazată pe fidelitate şi încredere şi îmbinarea pasiunilor. Până în acea zi nu ştiam că domnul Anton moştenise averea unei rude şi devenise bogat, având şi o firmă cu 20 de

Diana şi fratele ei orb

salariaţi, cu profil de produse alimentare. Ascultam, tăceam, dar mă miram de tot ce auzeam. Doamnele nu prea urmăreau discuţiile bărbaţilor, fiind preocupate mai mult de probleme de sănătate, medicamente, operaţii, leacuri, precum şi de unele reţete moderne pentru prepararea zarzavaturilor sau punerea lor la murat; una dintre ele s-a dovedit mai experimentată, le explica metode simple, dar eficiente. Referitor la sănătate, două dintre doamnele de pe scaunele de lângă mine abordau o problemă destul de serioasă rivitoare la o cunoştinţă comună pe care o judecau aspru: „O ştii pe Veronica, aia de la apartamentul 22!?” „Da” „A fost la control şi i s-a spus că are cancer la sâni, iar scăparea este extirparea sânilor”. „Şi ce a făcut?” „A refuzat operaţia pe motiv că nu concepe să i se extirpe sânii ei frumoşi şi tari. Asta este o cochetărie, care o poate duce la morga”. „Vai ce atitudine! Dar este un răsfăţ prostesc!”, îi răspunde vecina ei destul de revoltată. În faţa mea, pe partea opusă a mesei, un domn discuta cu soţia sa. Am înţeles că el fusese ales proaspăt deputat în Parlamentul României şi avea prilejul să facă deplasări în străinătate. Era un domn de vreo 45 de ani, cam rotofei, însoţit de o doamnă frumoasă, dar îmbrăcată cam strident pentru vârsta pe care încerca s-o ascundă sub stratul de pomezi aplicate cu grijă în cadrul îngrijirilor zilnice. Amândoi mâncau hulpavi, iar deputatul a băut destul de mult alcool, vin sau şampanie, întinzând des paharul către unul din apropierea lui să-i mai toarne în pahar. După o vreme, vorbea foarte mult, semn că îi plăcea să fie ascultat, mulţumit de izbânda lui. Atunci mi-am zis în gând: „Aceasta este clasa politică aflată la conducerea ţării, să facă legi şi să ne ridice nivelul de viaţă!”

Nicolae C. Dinu

„Abia aştept să văd Parisul!” îi spunea el soţiei. „Da, şi tunul Efel, Roma cu Coloseumul, cu Columna Împăratului Traian, Vaticanul, Ruinele Vezuviului şi altele”. „Şi Veneţia, poate şi Florenţa, Costele!” striga soţia lui. „Să ne plimbăm cu gondola!” Pe la ora 21³° mesele au fost scoase din salon, iar scaunele au fost mutate pe lângă pereţi, pentru a se asigura spaţiu de dans; numai în colţul de lângă uşă a fost lăsată o masă pe care se aflau băuturi şi gustări. A început muzica de dans şi prima pereche a fost fiul familiei Iorga, unicul lor fiu, de 32 de ani, având o parteneră tânără şi foarte frumoasă, pe care n-o observasem până atunci. Treptat li s-au mai alăturat alte trei perechi. Eu mă aşezasem pe un scaun de la perete, aproape de uşa de la intrarea în salon şi-mi scosesem carnetul din buzunar, în care îmi notam unele discuţii sau nume, etc. Mă abandonasem inocenţei mele într-o penumbră, de unde ascultam şi observam totul, încercând să memorez cât mai multe date şi fapte, în vederea completării cărţii la care lucram: „Am să te aştept o viaţă”. La un moment dat, în faţa mea a apărut tânăra cu care dansase Costel, fiul gazdei. Acum el continua să danseze cu soţia lui Ilarie Hondor, cu care se învârtea duios într-un vals. Tocmai îl ascultam pe un bărbat de vreo 65 de ani, care făcea glume pe seama lui Ilarie Hondor: „Măi, Camelia, soţia lui este foarte tânără, frumoasă, zveltă şi are toate calităţile care te cheamă spre ea. Ce frumos dansează, parcă pluteşte! Zboară ca o libelulă”. Soţia acestuia l-a apostrofat pe loc: „Vezi tu, moşule, că ai dinţii prea slabi pentru o trufanda ca ea!” „Dar Hondor e cam de aceeaşi vârstă cu mine”. „Taci, că ne aude lumea! şopteşte soţia. Şi nu uita că ea are 20 de ani şi vezi ce mlădioasă este”. „Asta spune că s-a căsătorit cu el pentru avere, pentru interese”.

Diana şi fratele ei orb

Urmărindu-i pe dansatori, mi-am spus în gând: „Tangoul este un dans minunat, care se dansează numai câte doi, îmbrăţişaţi, fiind o curgere lină, o artă a îmbrăţişării, care conduce la plăcere şi stimulează sentimentele; tangoul a fost inventat de oameni talentaţi, dar astăzi tinerii noştri nu-l mai practică, preferă să se bâţâie unul în faţa celuilalt ca maimuţele sau imită dansurile triburilor sălbatice „Woodou”. Tânăra a vrut să se oprească la mine, dar a fost strigată de doamna Lucia-Eleonora şi au început să discute, arătând spre mine, însă nu auzeam ce spun. Muzica a încetat, a urmat o pauză scurtă, apoi a început un nou tango. Eu continuam să notez în carnetul meu ce auzeam şi vedeam. În faţa mea a apărut, din nou, tânăra, care mi s-a adresat politicos: - Mă mai recunoaşteţi? - Nu, am răspuns eu cam încurcat. - Vă rog să acceptaţi să dansaţi cu mine acest tango şi vă voi spune despre ce este vorba! De fapt, vreau să vă întreb ceva, însă, după cum mă priviţi, îmi dau seama că nu vă mai amintiţi de mine. Vă rog foarte mult! insistă tânăra. Iniţial am vrut să-i spun că nu ştiu să dansez sau că dansez prost sau că sunt obosit din cauza vârstei, dar a învins curiozitatea în legătură cu ceea ce urma să-mi comunice şi mam ridicat de pe scaun puţin emoţionat că eram invitat la dans de o femeie, în loc să fie invers. În plus, femeia era o doamnă foarte frumoasă şi, pentru că o vedeam pentru prima dată, nu mi-am permis să o refuz, indiferent ce motiv puteam invoca. Nu mai dansasem de mulţi ani, dar nu uitasem paşii de dans, pe care altă dată îi executam foarte bine. Am prins-o de talie, iar cu mâna mea stângă i-am prins mâna dreaptă şi am pornit uşor, în ritmul muzicii, un pas, încă un pas, încă doi paşi,

Nicolae C. Dinu

o răsucire lină şi a început deplasarea lentă pe parchetul bine lustruit. Era o unduire aproape hipnotică, cu mişcări succesive, care treceau firesc dintr-o mişcare în alta, fără efort vizibil din ambele părţi. Tânăra se lipise de mine cu tot trupul ei cald, mlădiindu-se aidoma unei alge marine mişcată de curenţii din adâncuri. Mâna mea dreaptă, care-i cuprinsese spatele, o conducea uşor şi sigur în dans, simţindu-i trupul cald şi plăcut la pipăit; degetele de la cealaltă mână se înlănţuiseră fără voie cu ale ei, părând să împletească, parcă, firele nevăzute ale destinelor noastre, care se căutau. În vâltoarea dansului uitasem de mine şi o priveam discret pe cea pe care o ţineam în braţe; la fel mă studia şi ea, întorcând capul şi privirile spre mine, dând impresia că o face pentru a se încredinţa că sunt lângă ea în realitate şi nu visează. Când privirile ni s-au întâlnit, a ridicat sprâncenele şi ma privit direct, zâmbindu-mi complice. I-am zâmbit, la rândul meu, strângând-o la piept, iar ea şi-a aşezat capul pe umărul meu pentru câteva clipe, apoi şi l-a ridicat zâmbind. Obrajii i se îmbujoraseră, iar prin bluza de dantelă de culoarea vişinei putrede, i-am simţit inima bătându-i puternic. - Hai să ieşim pe terasă! mi-a propus ea. Aici este foarte cald, dar şi mult zgomot, iar eu vreau să vă întreb ceva serios. Sunteţi de acord? - Da. Să mergem! am spus eu, dându-i drumul din braţe, apoi am urmat-o pe terasă. Aerul rece ne făcea bine. Ea m-a privit drept în faţă, a ridicat sprâncenele şi zâmbind, mi-a spus: - Dansaţi foarte bine şi foarte uşor, încât aproape că nu v-am simţit; doar mâna dumneavoastră mi-a cam încălzit spatele, a adăugat ea râzând.

Diana şi fratele ei orb

Îmi este atât de bine, încât nu găsesc cuvintele potrivite ca să-mi exprim această stare. Dansul a fost minunat, iar eu am fost în extaz, de parcă aş fi dansat la un loc cu îngerii, coborâţi din cer printre oameni. - Exageraţi, domnişoară! Sau vreţi să mă flataţi? am spus eu, privind-o cu oarecare curiozitate. - Doamna Diana Manole – mă corectează ea. Şi nu exagerez deloc, adaugă în continuare. - Şi, totuşi, nu înţeleg legătura cu îngerii şi noi doi, am insistat eu. - Am vrut să spun că dansul a fost formidabil şi m-a făcut să mă simt foarte bine, să simt că trăiesc. În timpul discuţiei şedeam faţă în faţă şi am putut s-o văd mai bine. La lumina becului de pe terasă Diana era foarte frumoasă, o şatenă cu faţa ovală, încadrată de un păr bogat, castaniu, aproape de culoarea bronzului mat, cu nişte ochi mari, albaştri-verzui, ca marea, cu nişte sprâncene normale, castanii, care n-ar trebui pensate niciodată, pentru că erau nişte semicercuri care semănau cu luna aflată la pătrar; din cauza genelor ei lungi, ochii păreau întunecaţi şi se luminau numai când priveau în sus, nu spre podea. Avea un organism plin de vitalitate, dar era caldă şi destul de atrăgătoare. Ochii Dianei îmi transmiteau o tainică promisiune, de care încă nu eram sigur; mi se părea că nu ştie sau nu poate să şi-o exprime direct. Pe chip avea întipărită o modestie înăscută, poate chiar şi o doză de nevinovăţie, deşi uneori, sub acest înveliş poţi ghici un temperament fierbinte. Ar fi vrut să pară un pic cochetă, etalându-şi bogăţia genelor, coborându-şi ochii şi când nu era nevoie. După câteva clipe de tăcere şi studiu reciproc, am întrebat-o direct: - Acum vreţi să-mi spuneţi despre ce este vorba? Ce vreţi să mă întrebaţi?

Nicolae C. Dinu

- Vă mai amintiţi că în luna mai 1990 ne-am întâlnit pe o bancă din faţa muzeului de Istorie şi Arheologie din Piaţa Ovidiu? Eram cu un tânăr orb. Era fratele meu. - Da, îmi amintesc, dar nu v-am mai recunoscut. Atunci nu am stat de vorbă decât 15 minute şi am fost preocupat de cazul fratelui, de aceea nu v-am recunoscut pe dv., deşi reţin multe persoane şi fapte. Da, acum îmi amintesc bine, am spus, privindu-i colierul cu medalionul strălucitor care se odihnea pe pieptul ei frumos, între sânii ascunşi în rochie. Ea m-a observat şi a zâmbit. - Este foarte frumos! am spus eu. - Mulţumesc! şi m-a învrednicit cu o privire limpede de femeie, în stare să pătrundă până în centrul inimii.. Nu mă săturam s-o privesc. În faţa mea se afla o doamnă adevărată, îmbrăcată cu o rochie de dantelă de culoarea vişinei putrede şi încinsă cu o curea din piele neagră, pantofi cu toc înalt la culoarea rochiei şi ciorapi de dantelă sau ceva asemănător. Diana avea tenul uşor fardatşi buzele date discret cu un ruj pal. Când o văzusem în salon de vorbă cu doamna Lucia, nam recunoscut-o, dar nici nu i-am mai dat atenţie, socotind-o inaccesibilă, iar eu nu aveam un interes în legătură cu ea. - Eu l-am auzit pe domnul care v-a prezentat că sunteţi scriitor, apoi am întrebat-o şi pe doamna Lucia, care mi-a confirmat şi aşa mi-am adus aminte de dumneavoastră din ziua aceea, pe bancă. Am vrut să vă întreb dacă vă mai interesează cazul fratelui meu orb? - Cazul mă interesează şi sper să scriu despre el, dar, deocamdată n-am reuşit să editez nicio carte, deşi am scris şase. Costă destul de mult, iar eu nu dispun, momentan, de bani. O cunoaşteţi de mult pe doamna Lucia Iorga?

Diana şi fratele ei orb

- Da, din anul 1987, când am fost studentă la Institutul de Învăţământ Superior de pe b-dul Lenin (în prezent Mamaia). Doamna mi-a fost profesoară de psihologie şi m-a ajutat mult. Venirea mea la această petrecere a fost o întâmplare. Eu o sunasem la telefon să-i cer un sfat şi un ajutor, dar dânsa mi-a spus să vin pe la ora 18°° că vom avea prilejul să disutăm mai mult: „Vino, te rog, că azi este ziua mea, a fiului şi a soţului meu! Nu este nevoie să aduci nimic pentru că avem de toate. Aş fi foarte bucuroasă să vii, că nu te-am văzut de trei ani de zile”. Mi-a dat adresa şi a insistat mult să vin. Ce era să fac? M-am îmbrăcat, am pus câte ceva într-o sacoşă şi pentru dânsa am luat un cadou şi am venit. Acum mă bucur că am venit, întrucât am reuşit să vă întâlnesc şi pe dumneavoastră. ... Când ne-am întors în salon, unele persoane se pregăteau de plecare. Era ora 23¹° şi am hotărât să plec şi eu, scuzându-mă la gazde şi la fraţii Hondor, care doreau să mai rămân. N-am avut nicio înţelegere cu Diana, dar când am ajuns în stradă, m-a ajuns şi ea din urmă şi m-a întrebat cu ce mijloc de transport plec. - Să mergem la piaţa Daciei să luăm un taxi, am răspuns eu, ceea ce am şi făcut. În taxi, Diana a scris ceva pe o hârtie şi mi-a pus-o în mână, apoi am pornit spre piaţa Ovidiu. Când a coborât ea, mia spus: - La revedere! Aştept telefonul dumneavoastră! - Da, vă sun! i-am răspuns eu, apoi am comunicat şoferului adresa mea. Ajuns acasă la mine, am citit biletul cu adresa şi telefonul Dianei. M-a cuprins o melancolie neaşteptată, dar şi o mâhnire adâncă, gândindu-mă la vârsta mea.

Nicolae C. Dinu

III Întâlnirea de la Casino Trecuseră două săptămâni de la acea petrecere şi, luat de problemele mele de la servici, uitasem s-o sun pe femeia care mă emoţionase pentru câteva clipe în seara de la casa familiei Iorga. Dar, într-o zi, după ce făcusem unele cumpărături prin zona pieţii de lângă restaurantul Continental (care nu fusese, încă, demolat), am intrat în parcul Prefecturii şi m-am aşezat pe o bancă să mă odihnesc puţin. Era ora 9³° dimineaţa. Absorbit de gânduri, nu eram deloc atent la trecătorii care se scurgeau pe alee, pe lângă banca pe care mă aşezasem. Deodată, în faţa mea s-a oprit cineva care m-a îmbrăcat într-o umbră, interpunându-se între mine şi razele ce veneau de la soare. Ridic privirile şi o văd pe Diana. - Bună ziua! Ce faceţi aici? - Mă odihnesc puţin, după cum vedeţi, dar dv? - Am fost puţin prin târg, iar acum mă întorc acasă. Miar face plăcere să facem câţiva paşi împreună, a adăugat ea, privind spre doi bărbaţi care se odihneau pe bancă alături de mine. Abia mai discutăm.Asta dacă nu aşteptaţi pe cineva sau poate aveţi ceva mai important de făcut, iar eu v-aş acapara timpul în favoarea mea, a mai spus zâmbind în colţul gurii, în timp ce uitătura ei blândă străpungea perdeaua deasă a genelor. Am privit-o în ochii ei albaştri şi adânci, pe care atunci i-am văzut ca cicoarea şi am simţit că mă ademeneau să rătăcesc în adâncurile lor, de unde să-mi astâmpăr setea toridă din răcoarea privirii lor sincere. Înţelegând că doreşete mult s-o acompaniez, am gustat ironia ei fină şi m-am ridicat de pe bancă, pornind alături de ea spre piaţa Ovidiu, ascultându-i vorbele blajine pe care le rostea măsurat. Nici n-am simţit când am ieşit de sub copacii umbroşi

Diana şi fratele ei orb

din parc şi, trecând pe lângă tufele de pe alei, care erau tunse ornamental, am ajuns în Bd. Tomis pe lângă gardul viu proaspăt înflorit. Diana povestea ceva vesel, dar cu vocea liniştită, iar eu o ascultam atent, aprobând-o, deoarece mă amuza şi, în parte, coincidea şi cu părerile mele. Când am ajuns în dreptul clădirii filialei Băncii Naţionale, am întrebat-o: - Vă grăbiţi să ajungeţi acasă? - Nu. Astăzi sunt liberă. - Vă propun să mergem la Casino, în parc. Acolo ne vom aşeza pe o bancă şi vom putea discuta în voie, privind marea, care astăzi va străluci sub razele luminoase ale soarelui. Este o privelişte mai plăcută şi liniştitoare. Făcusem acea propunere mai mult pentru a mă folosi de acel prilej şi s-o întreb unele amănunte în legătură cu incidentul în care a fost implicat fratele său care orbise. - Îmi place la Casino, dar n-am mai fost de aproape doi ani de zile pentru că îmi trezeşte unele amintiri dureroase. Dar să mergem, acceptă ea. Când am ajuns la Casino, am constatat că pe mare se întindea o pânză subţire de ceaţă prin care razele soarelui se strecurau greu, ca printr-un nor de praf. A mai durat aproape o jumătate de oră până când ceaţa s-a risipit şi cerul s-a limpezit, iar vizibilitatea a crescut până la câteva mile marine distanţă, încât se vedeau bine navele aflate în ancoră. Murmurul mării se auzea ca un cântec ritmic care venea dinspre larg spre digul protejat de stabilopozi şi respira uşor. Era calmă la fel ca acea zi frumoasă de primăvară, iar apa, uşor vălurită la mal, se strecura încet printre pietrele acoperite de mâzga verde formată de „mătasea broaştei”. Tot discutând, ne-am oprit de mai multe ori şi ne-am sprijinit de balustradă şi, din loc în loc, am ajuns lângă bufetul

Nicolae C. Dinu

„Vraja Mării”, de la poarta nr. 1 pe unde se intră în port. Dinspre local venea un miros plăcut de mici preparaţi la grătar. Mi-am privit ceasul de la mână. Arăta 12¹°. - Vă este foame? am întrebat-o eu. - Nu prea, dar cu atâtea mirosuri îmbietoare, pofta nu este departe. - Hai să vedem ce preaparate au. Vă rog să alegeţi dv. cam ce doriţi să serviţi! Privind în tăvile cu preparate culinare, Diana a început să le caracterizeze pe loc: - Păi, friptura a fost uitată pe foc şi s-a cam ars, tocăniţa cu cartofi nu se pretează acum şi atunci nu ne rămân decât micii, care sunt aburiţi, semn că acum au fost aduşi. - Şase mici şi două pahare cu bere! comand eu la barman şi o întreb, din priviri pe Diana, dacă e suficient; ea îmi răspunde prin înclinarea capului şi se aşează la o masă de pe terasă, în aşteptarea micilor calzi. De pe terasa localului aveam o vedere minunată până la orizontul eliberat de ceaţă. - De ce stau vapoarele acelea acolo? mă întreabă Diana. De când stăm noi aici, nu s-au mişcat deloc, observă ea. - Acolo este stabilită rada exterioară a portului Constanţa, unde se opresc – în ancoră – toate navele care urmează să intre în port, în vederea executării unor operaţiuni de descărcare sau de încărcare mărfuri. Ele vor intra în port numai după ce primesc aprobarea autorităţilor portuare. După ce am mâncat şi am băut berea, am pornit din nou spre clădirea Casino-ului. Dinspre larg a început să adie uşor briza mării, care îi mişca pletele Dianei peste umeri şi-i înfoia, din când în când, rochia pastel cu textura subţire, dându-i o alură atrăgătoare prin scoaterea în evidenţă a trupului ei zvelt, frumos dăltuit de

Diana şi fratele ei orb

natură. Părul ei de culoarea bronzului mat, puţin ondulat, curgea în valuri peste umeri şi spate, ajungându-i până la brâu. O priveam din spate când a început să urce treptele din piatră ale scării care ducea la grupul statuar al lui Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Diana călca tinereşte, cu paşi drepţi şi siguri. Ne-am aşezat pe bancă şi am reluat discuţia cu păţania lui Petronel, fratele ei orb. În loc să-mi răspundă la întrebare, Diana a preferat să tacă. I-am respectat tăcerea şi preţ de vreo 20 de minute, fiecare am rămas cu gândurile lui, privind la zborul fluturilor care se opreau şi cercetau corolele florilor roşii şi galbene, dinspre care venea spre noi un parfum dens şi îmbietor. - Te rog să-mi povesteşti întâmplarea în legătură cu fratele dumitale! am insistat eu. - Ce ar mai fi de spus? a silabisit ea, oftând din greu. Era în luna mai, în curtea liceului, într-o pauză (recreaţie). Petronel a jucat handbal cu alţi colegi ai săi şi când a aruncat mingea la poartă, venind în viteză, a ajuns cu capul în unul dintre stâlpii care marcau poarta; o vreme a rămas jos, ameţit, apoi colegii săi l-au dus în clasă, unde şi-a mai revenit, dar, după cele ce mi-a povestit el mai târziu, nu mai vedea bine. Acasă nu a spus nimic pentru a nu ne supăra, pe mine şi pe tata ... şi aici Diana n-a putut relata mai departe, suspinând tare, iar lacrimile îi şiroiau pe faţă. - Liniştiţi-vă! Plânsul vă face rău, am încercat eu s-o calmez, dar ea a început să plângă în hohote. - Vă rog să vă liniştiţi! Renunţ la tot, dar încetaţi! - Gata! M-am liniştit, a spus ea, ştergându-şi ochii, dar nu mai pot continua. - Vreţi să vă conduc acasă? am întrebat-o eu. - Da. M-aş bucura s-o faceţi, a adăugat ea ridicându-se de pe bancă.

Nicolae C. Dinu

Am urcat pe scări şi am mers pe strada Episcopiei, apoi am ocolit filiala Băncii BRD prin strada Dr. Cantacuzino, străbătând mai multe străduţe, până am ajuns într-un loc de parcare din apropierea blocului de locuinţe al Dianei, unde neam oprit. Acest traseu îl voi folosi eu timp de un an de zile de câte ori voi avea prilejul să vin cu maşina mea la Diana. - Nu vreţi să urcaţi puţin la mine în apartament? m-a întrebat Diana. - Astăzi nu pot pentru că trebuie să ajung la şcoală, unde am cursuri. Poate altă dată. - Ce şcoală? mă întreabă ea, ridicându-şi sprâncenele, semn de mare mirare. - Sunt profesor şi predau legislaţia rutieră la Şcoala de şoferi amatori din str. Olteniei. Ceea ce spusesem era adevărat, dar evitam să merg la ea acasă, deşi mai aveam o oră şi jumătate la dispoziţie, pentru a nu greşi. Nu ştiam cu cine mai locuia Diana în apartament, iar dacă ar fi fost vorba de părinţii ei, ce le-aş fi putut spune despre mine? - Când ne mai vedem? a spus ea uşor dezamăgită, probabil curioasă să afle ce este cu şcoala. - Peste o săptămână voi fi mai liber şi vă voi suna eu la telefon, am încercat s-o liniştesc. I-am spus „la revedere!” apoi m-am întors şi am plecat, ea rămânând pe loc să privească în urma mea. Deodată am auzit-o: - La revedere! Şi să nu uitaţi de telefon, ca data trecută! Nu i-am mai răspuns, dar am ridicat un braţ, în semn că am înţeles mesajul ei, apoi mi-am continuat drumul.

Diana şi fratele ei orb

IV Amintirea bărbatului orb din faţa bisericii „Adormirea Maicii Domnului” Mergând pe stradă, mă tot gândeam la tânărul orb şi numi puteam scoate din minte imaginea plânsă a Dianei. Atunci m-am hotărât să mă documentez temeinic şi să scriu cartea, indiferent câte date voi reuşi să strâng. Am traversat b-dul Ferdinand, apoi str. Ştefan cel Mare şi m-am oprit la poarta bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, unde speram să-l găsesc pe cerşetorul orb, cu care avusesem o lungă disuţie în anul 1987, pentru a mai afla şi alte amănunte în legătură cu viaţa unui nevăzător. Nu l-am mai găsit la locul ştiut, iar de atunci nu l-am mai întâlnit niciodată pe raza oraşului Constanţa, deşi l-am mai căutat. Voi prezenta aici discuţiile pe care le-am avut cu acel cerşetor orb, pentru a evidenţia trăirea lui interioară şi acomodarea cu bezna. Îl întâlnisem des fie în faţa Episcopiei din Piaţa Ovidiu, fie la poarta bisericii de lângă magazinul Tomis, dar nu i-am dat prea multă importanţă, considerându-l ca făcând parte din peisaj. Uneori i-am lăsat şi eu în pălărie câţiva bănuţi, însă am trecut mai departe; dar în august 1987 m-am oprit lângă el şi am avut o discuţie lungă şi foarte interesantă. Mi-a plăcut faptul că era bărbierit proaspăt, îmbrăcat decent şi destul de curat, părând a fi un bărbat distins. Credeam că are pe cineva care se ocupă de el în mod special. L-am salutat, iar el mi-a răspuns politicos. - Bună seara! - Bună seara, domnule! Aveţi nevoie de ceva? - Nu. Vreau să vă spun că s-a înserat. Nu plecaţi acasă? - Ba o să plec, dar aştept pe cineva. - Vă supăraţi dacă vă întreb ceva?

Nicolae C. Dinu

- Nu, domnule, de mult nu mă mai supără nimic. Întrebaţi-mă şi, dacă pot, vă voi răspunde. - E o întrebare delicată: cum v-aţi pierdut vederea? - Aşa m-am născut. Mai auzisem acea frază, care mă oripila şi mă făcea să mă gândesc: „oare ce anomalie s-o fi produs în organismul mamei lui, încât să fie lipsit de vedere şi toată viaţa să trăiască în beznă, ca într-un mâl de apă stătută?” - Dumneata eşti din Constanţa? l-am întrebat eu, în final, deoarece te-am văzut şi prin alte locuri. - Locuiesc în Constanţa, dar m-am născut în Basarabia, la Orhei, de unde am venit cu mama în anul 1942, în timpul războiului. Pe atunci eu aveam şapte sau opt ani şi nu prea ştiu locurile pe unde am umblat. Mi s-a spus că tata a plecat la război şi nu s-a mai întors. Vreo patru ani de zile am locuit la o doamnă, cu chirie, împreună cu mama, apoi mama mea a murit şi am rămas singur pe lume. - Şi de atunci cerşeşti? l-am întrebat. - Da. La început a fost foarte greu, după război era sărăcie mare şi în România, iar proprietăreasa mea m-a trimis să cerşesc prin oraş, pe la cimitire, biserici şi în pieţe. Câteva luni de zile m-a însoţit şi dânsa, pentru că era săracă, soţul îi murise în război şi nu avea mijloace de trai, dar într-o zi au venit nişte rude ale ei dintr-o comună şi au luat-o la ei, lăsându-mă pe stradă. Mi-a fost foarte greu fără adăpost, fără rude, fără niciun sprijin şi, mai ales, fără vedere. Norocul meu a fost tot un cerşetor, care m-a văzut neajutorat şi ma luat acasă la el, în strada Cibinului, unde locuia împreună cu mama lui, care suferea de mai multe boli, însă se îngrijea de gospodărie cum putea şi ea.

Diana şi fratele ei orb

A trăit până în anul 1960, iar în casă am rămas doi bărbaţi, el invalid, cu piciorul drept lipsă de pe urma războiului, iar eu orb. Amândoi câştigam binişor din cerşit, încât o vreme am putut plăti o femeie din cartier care ne făcea menajul în casă, dar după ce el s-a săvârşit din viaţă în vara anului 1980, femeia n-a mai venit. Binefăcătorul meu mi-a făcut act prin notariat şi am rămas în casă, pentru care îi mulţumesc şi astăzi. El n-a avut rude, l-a îngropat Consiliul Popular, aşa cum se va întâmpla şi cu mine. Cine ştie ce aduce viaţa? Este adevărat că, în situaţia în care mă aflu, m-am obişnuit să trăiesc pe străzi, fiind nevoit să mă întreţin din pomana obţinută de la oamenii mai darnici, la mila cărora am ajuns. Am învăţat să nu cer niciodată, mă mulţumesc cu ceea ce primesc de la ei. - Ce vârstă ai? - Cred că să tot am 50 de ani. De atunci mă aflu în întuneric, la mila celor care văd lumina soarelui pe care eu nam văzut-o niciodată. - Ai necazuri cu oamenii? Te-au jefuit vreodată, ştiind că nu-i poţi vedea? - Aici, în faţa bisericii, mai vin copiii de pe stradă care bagă mâna în pălăria mea şi iau bani, dar îi las să ia, că şi ei au nevoie, că doar şi eu îi primesc de pomană de la trecătorii milostivi. Odată am fost urmărit pe stradă de doi bărbaţi până la mine acasă, au intrat peste mine şi mi-au luat toţi banii pe care îi aveam în casă, vreo 2480 lei. - Cum s-a întâmplat? - Era în 1984, în ziua de 1 Mai, pe la orele 22°°. Zăbovisem în parcul din centru, pe o bancă şi când am întrebat pe un domn cât este ceasul mi-a spus că e 22°°, am mers la troleibusul 48 şi am plecat acasă. Ajuns pe strada Cibinului, am

Nicolae C. Dinu

auzit paşi care se apropiau de mine, venind din spate. Erau doi bărbaţi. - De unde ai ştiut că este 1 Mai? - Păi, peste tot se auzea muzică despre 1 Mai, iar oamenii care se întorceau de la defilare, vorbeau numai despre asta. Era multă lume în parc, iar eu m-am simţiti bine şi n-am mai plecat acasă. - Cum ai simţit că oamenii care veneau în urma dumitale sunt bărbaţi? îl întreb eu, curios să aflu în ce fel i-a perceput. - Paşii lor i-am auzit de departe, dar la început m-a ajuns din urmă un bărbat care avea o respiraţie şuierată, iar când a ajuns alături de mine m-a lovit un miros puternic de alcool şi tutun. Acesta a mers aproape de mine, fără să spună nimic, până când am intrat în curte, apoi s-a oprit. Am descuiat uşa de la intrare şi am intrat în casă, am încuiat-o din nou, cu cheia, apoi m-am culcat în pat. Peste vreun ceas, am auzit bătăi în uşă şi voci: „Deschide!” M-am apropiat de uşă şi am întrebat „Cine este?” iar cel de afară a răspuns: „Deschide şi vei afla!” continuând să forţeze uşa. Am deshis uşa larg, iar în încăpere au intrat doi bărbaţi: cel care mirosea a tutun şi alcool s-a apropiat de mine şi m-a trântit pe pat, ameninţându-mă să stau liniştit şi să nu scot o vorbă, dacă vreau să trăiesc. M-am supus, rămânând pe pat nemişcat. Îmi spuneam că este un criminal profesionist, în stare să acţioneze cu sânge rece, fără teamă de nimic; însoţitorul său era liniştit, dar se temea de ceva, pentru că am simţit că are un puls ridicat. După ce mi-au luat tot ce aveam în traistă, au cotrobăit peste tot, chiar şi sub pat, de unde au scos o lădiţă cu acte şi bani. I-au luat pe toţi şi, înainte să părăsească casa, cel rău m-a ameninţat: „Dacă reclami la Miliţie, ne vom întoarce şi îţi iau gâtul!”, apoi au plecat, lăsând uşa deschisă la perete. Nu i-am reclamat, dar de atunci nici n-au mai venit la mine.

Diana şi fratele ei orb

- Dumneata discuţi cu trecătorii? - Da. - Şi ce îţi spun ei? - Deobicei se opresc lângă mine femeile, mai puţin se opresc bărbaţii; eu primesc pomană de la oricine este dispus sămi dea, dar nu cer niciodată, aştept să primesc de la cei cucernici, la care simt că au virtutea milei – aşa m-a învăţat un preot bătrân. Mai ales doamnele în vârstă au virtutea milei şi ele se apropie mai des de mine şi discutăm. Odată mi-a spus o doamnă vorbe foarte frumoase şi înţelepte pe care le reţin şi astăzi: „Domnul nostru, Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, a spus că fiecare om să-i dea de mâncare altuia mai nevoiaş decât el”. Doamna are dreptate, dar în lume este multă lăcomie, care ia minţile celor care au şi uită de ceilalţi. Dacă ar şti ei că darul făcut altuia curăţă sufletul celui care dăruieşte, ca şi al celui care primeşte, poate ar face-o mai des. - Ce îţi dau trecătorii, de obicei? - Bani mărunţi de metal, mai puţin din hârtie, fructe, pâine, colivă, ouă, cozonac. Unele doamne în vârstă îmi aduc pacheţele cu pâine, carne, ouă, salam, iar cele care şi-au pierdut soţii, îmi aduc haine, cămăşi şi obiecte intime. Odată a venit lângă mine o doamnă care mi-a dat foarte multe învăţăminte, astfel: „Lui Dumnezeu şi nici oamenilor, nu le place să vadă un cerşător nespălat, neîngrijit şi zdrenţăros. Şi mila se scârbeşte de un om urât, murdar şi îmbrăcat în haine soioase. Dacă cerşetorul mai este şi certăreţ, obraznic, să-şi ia adio de la mila celorlalţi”. Dar nu toate doamnele sunt darnice. Odată s-au oprit în faţa mea, aici, la poartă, două doamne foarte vorbăreţe. Crezând că dacă nu văd nici nu aud, una dintre ele i-a spus celeilalte: „Dragă, mie mi se pare că ăsta nu este orb, doar se preface şi nu-mi vine să-i dau bani. Mai bine hai să mergem!”

Nicolae C. Dinu

Apoi am auzit încuietoarea metalică a genţii închizându-se brusc, după care s-au îndepărtat, continuând să discute. Discuţia lor mi-a lăsat un gust amar. Nu erau femei miloase. - De unde ai ştiut că nu erau miloase? - Le-am simţit imediat cum mă studiau atente. Ştiţi cum au făcut genţile lor când s-au închis? Exact cum clănţăne dinţii câinilor când încearcă să prindă muştele care îi sâcâie vara, când este zăpuşeală mare înainte de a se porni ploaia. Nu m-am supărat pentru că nu mi-au pus în pălărie bani, deoarece mie îmi este suficient să trăiesc cu ce câştig zilnic, iar faţă de mulţi oameni săraci, în situaţia mea mă socotesc om avut, să-mi duc zilele fără prea mari lipsuri, dar şi fără pretenţii. De când eram copil am aflat cum este să te culci seara flămând; este foarte greu, nici nu te prinde somnul, dar dacă nu ai nici adăpost, este de două ori mai rău. Cunosc destui oameni care trăiesc astfel, bătuţi de soartă. Eu îi mulţumesc zilnic binefăcătorului meu – fie-i ţărâna uşoară – care mi-a lăsat acea casă modestă când s-a săvârşit din viaţă. ... A urmat o pauză mai lungă şi eu am rămas cu privirea fixată pe chipul lui lipsit de vedere, gândindu-mă ce greu trebuie să-i fie trăind în beznă. Dinspre grădina din curtea bisericii s-a abătut spre noi o pală de vânt care a adus cu ea parfumul florilor de liliac. Am respirat adânc acel parfum ceea ce a făcut şi orbul, care a exclamat: „A înflorit liliacul de mai!” „Da” i-am răspuns. Peste câteva minute, dinspre strada 1907 am auzit un cântec duios, plin de dulceaţă, dar cuvintele exprimau multă tristeţe: o voce de femeie interpreta acea melodie lină care semăna cu zborul păsărilor ce plutesc, fără griji, în văzduh. Treptat, odată cu cuvintele, melodia s-a transformat în melancolie şi durere; cuvintele se înşirau ritmic precum

Diana şi fratele ei orb

mărgelele pe aţă, iar când ajungeau la urechile ascultătorilor, din ochii lor picurau lacrimi. - Înduioşător! am spus eu. - Asta este prietena mea, Ailenuţa, spune omul orb, zâmbind mulţumit. Este şi ea fără vedere ca şi mine. Auzi-o! mă atenţionează el, cu mâna ridicată deasupra capului, întorcându-şi faţa în direcţia de unde venea melodia. Fata are numai 20 de ani şi, în lipsa vederii, se luptă şi ea cu viaţa cum poate. - O aud, iar acum o şi văd, răspund eu. Deja a ajuns la colţul grădinii bisericii; este frumoasă la trup şi are o voce plăcută, am adăugat, în timp ce continuam să-i studiez trupul ca de lebădă, mobilat cu doi sâni rotunzi şi tineri, care îi împungeau textura bluzei de pânză înflorată. Nesimţindu-ne prezenţa, Ailenuţa continua să-şi depene cântecul, interpretând melodia cu toate capriciile ei, dovedind o mobilitate neobişnuită, de la inspiraţia cea mai dezlănţuită şi până la acea demnitate desăvârşită. Vecinului şi partenerului meu de discuţie din acel moment îi plăceau melodia şi vorbele şi zâmbea satisfăcut şi resemnat totodată la gândul că poarta lui spre lume şi spre lumină îi fusese închisă pentru totdeauna, dar îi rămăseseră celelalte simţuri. Trebuia să se împace cu soarta de a trăi în acea beznă adâncă, dar să se bucure pentru mângâierea venită pe calea auzului în sufletul lui chircit şi strâns întocmai ca cel al deţinuţilor aflaţi în temniţe pentru toată viaţa. Aşa mi-am explicat eu de ce, cu trecerea timpului, sufletul lui chircit îl învăţase să vorbească din ce în ce mai puţin, iar când era silit s-o facă, vorbele ieşeau greu, limba i se dezgheţa anevoie, scrâşnind strident, întocmai ca o poartă cu balamalele ruginite, nefolosită de prea multă vreme. Ailenuţa continua să cânte, în timp ce se apropia de noi. Orbul a vrut s-o strige, dar a şovăit o clipă, având figura unui

Nicolae C. Dinu

poet gânditor, cu aerul că tocmai căuta o rimă potrivită pentru versurile lui, privind spre cer, după stele. O priveam cum se apropia de noi încet, fără să se grăbească. Deodată am observat un bărbat tânăr care stătuse ascuns după colţul gardului bisericii, că se apropie de fată cu paşi repezi şi ochi de uliu, pregătindu-se s-o atace. M-am repezit spre locul cu pricina ca s-o apăr, dar fata a luat-o la fugă spre magazinul Tomis, iar individul, care m-a văzut, a dispărut după gard, apoi a fugit pe str. Ion Lahovari. Auzindu-i paşii, orbul a strigat la fată: „Ailenuţa! Ailenuţa, unde te duci? Vino aici, că sunt cu un domn!” Fata l-a auzit şi a venit la noi, respirând repede, semn că se speriase. „De ce fugeai?” a întrebat-o orbul. „Era un bărbat agresiv care s-a repezit spre mine şi am fugit spre magazinul Tomis, unde auzisem voci de bărbaţi”, a explicat ea în timp ce se aşeza pe brâul de ciment al gardului în apropierea omului orb. Aşa cum şedea ea, cu pleoapele plecate în jos şi trupul nemişcat, ca o statuie a pudorii, cu obrajii înroşiţi de emoţie, părea şi mai frumoasă. Încercam să reconstitui în gând fapta petrecută: „individul agresiv o urmărise mai demult şi o aşteptase în acel loc, apoi s-a repezit asupra ei întocmai cum face uliul care urmăreşte ciocârlia din înaltul cerului, din zborul lui planat şi o vede cum îşi cântă cântecul, în acel zbor aproape imobil, apoi o aşteaptă să se coboare în lanul de grâu, unde el se năpusteşte ca o săgeată, prinde prada în ghiare şi îşi ia zborul cu ea în văzduh”. Deşi oarbă, fata l-a simţit cum se apropia, i-a auzit suflarea atacatorului şi a fugit, aşa cum procedează toate animalele în natură, pentru a scăpa de atacul prădătorilor, ajutate de instinctele lor.

Diana şi fratele ei orb

Cu ani în urmă citisem într-o lucrare că persoanele lipsite de vedere simt pericolele de la mari distanţe, la fel ca şi animalele care trăiesc în vizuini în mijlocul pădurilor. Care este explicaţia? Şi acele persoane posedă anumite simţuri tainice cu care natura le-a înzestrat şi s-a dovedit că ele nu se înşală niciodată. Animalele sălbatice au fost urmărite în diferite situaţii, fie când se adapă la iaz, fie când îşi caută hrana, constatându-se că ele nu-şi slăbesc deloc atenţia la tot ce mişcă în jurul lor, de când pornesc să vâneze şi până când ajung cu prada în vizuina lor. Despre aceste simţuri speciale cu care sunt înzestrate persoanele lipsite de vedere, mi-am amintit de lucrarea „Ochiul minţii”, în care se vorbea de filosofia ZEN. Aceasta se referea la abilitatea persoanei de a simţi gândurile şi sentimentele altei persoane, de unde se trăgea concluzia că între mintea şi trupul omului şi Universul infinit există o strânsă legătură, iar persoana în cauză devine un fel de poligraf uman, un fel de medium cu calităţi speciale, care aud şi văd cu ajutorul acelor simţuri, ceea ce semenii lor normali nu o pot face. În popor se spune că nevăzătorii posedă al şaselea simţ, care îi ajută să înţeleagă şi să descopere când altcineva minte sau spune adevărul numai pe jumătate. Aceste calităţi au fost atribuite şi femeilor, dar asta mai comportă discuţii. % Odată, prin luna septembrie 1988 m-am oprit iar lângă acest nevăzător şi am discutat cu el mult. L-am întrebat de sănătate, de prietenii lui şi de Ailenuţa. - Ailenuţa a plecat la ea acasă, în Moldova. A venit o mătuşă a ei şi a luat-o, mi-a răspuns el, cu oarecare părere de rău.

Nicolae C. Dinu

- Dar pe Ion Covrig din Caracal, l-ai cunoscut? - Da, l-am cunoscut. Eu ştiu că este din Craiova şi avea trei băieţi care îl băteau şi îi luau banii pe care îi câştiga, dar şi pensia; era un bărbat de 68 de ani, un om cu suflet bun, pe care l-am cunoscut în 1982; el nu era orb. După ce a murit binefăcătorul meu, l-am luat să locuiască cu mine în acea casă, dar l-am obligat să meargă la baia populară, să facă o baie fierbinte şi să-şi cumpere alte haine. - De ce? l-am întrebat eu. - Pentru că hainele lui miroseau puternic a găinaţi de păsări. Când l-am întrebat de ce miroase aşa, mi-a spus că nu are casă şi doarme într-o clădire părăsită în care dorm şi nişte porumbei, noaptea, pe grinda de lemn, deasupra lui. - De ce nu-i alungă? l-am întrebat. - Zicea că îi este milă de ei, că sunt tot suflete. Atunci am aflat situaţia lui cu cei trei fii ai săi. Odată mi-a spus că a reuşit să pună la CEC suma de un milion de lei. Mi-a părut rău de el când am aflat că suferă să-l bată şi să-l jegmănească proprii săi copii.Într-o zi mi-a spus că se întoarce la el acasă şi nu l-am mai văzut de atunci. Gândindu-mă la situaţia mea grea, m-am bucurat că nu am familie şi copii care ar putea să mă trateze la fel, deşi este foarte greu să fii singur pe lume. De când colind străzile, am învăţat să iert oamenii, indiferent ce rău mi-ar face, mai zice orbul „privind” în jos, pe gânduri. - Asta este foarte bine, spun eu. Iertarea are putere vindecătoare, contribuind la întregirea sufletească şi revenirea la capacitatea normală afectivă şi emoţională. Orice resentiment faţă de ceilalţi constituie o rană ascunsă, care se poate trezi întro altă etapă a vieţii.

Diana şi fratele ei orb

% Recitind aceste notiţe, m-am hotărât să scriu cartea în legătură cu fratele Dianei, însă pentru asta a fost nevoie să fiu o vreme în preajma ei şi să aflu toate amănuntele. În plus, am început să citesc cărţi care au legătură cu acest fenomen inedit pentru mine.

V Cu Diana pe o bancă la malul mării Trecuseră zece zile de la întâlnirea noastră din parcul de la Casino, dar fiind foarte ocupat cu şcoala, uitasem s-o sun pe Diana. În plus, lucram la cartea Iubire maternă şi eram nemulţumit că nu avansam deloc pentru că verificările la Arhivele Statului mergeau destul de anevoios. Neavând nici prea multe date în legătură cu fenomenul de pierdere a vederii unei persoane, mă bătea gândul să abandonez investigarea cauzelor orbirii lui Petronel, fratele Dianei, motiv pentru care o cam evitam. Marţi, 11 iunie 1992, mă aflam în parcul din faţa Teatrului Dramatic şi răsfoiam nişte cărţi pe care tocmai le luasem cu împrumut de la Biblioteca Judeţeană. Mai erau câteva persoane în vârstă, însoţite de copii, probabil nepoţii lor, care se jucau veseli. Ridicându-mi privirea din carte, am observat că dinspre Sala Sporturilor se apropia o tânără vioaie, destul de atrăgătoare, încât toţi bărbaţii aflaţi pe bănci o priveau insistent. Aceasta, însă, manifesta un dezinteres dezarmant, păşind mai departe cu pas ritmic, ca la paradă.

Nicolae C. Dinu

Printre copacii umbroşi din parc adia o briză blândă, care îi făcea să foşnească, cu şoapte răcoroase, din frunzişul lor des. Briza îi ridica tinerei pletele bogate, iar când trecea de la umbră la soare, îi lumina chipul, încât am recunoscut-o pe Diana, care păşea cu paşi largi dând impresia că se grăbeşte. Când s-a apropiat la câţiva paşi de mine m-a recunoscut şi s-a oprit. - Bună ziua! Ce faceţi pe aici? - Bună ziua! am răspuns eu, continuând: am fost la Centrul Militar de unde mi-am luat livretul militar, de acolo am mers la bibliotecă şi am luat nişte cărţi cu împrumut, apoi m-am oprit aici să mă odihnesc puţin pe bancă, iar între timp să răsfoiesc o carte. - Unde este biblioteca? Eu ştiam că avea sediul lângă Episcopie, în Piaţa Ovidiu. - Aşa a fost, dar acum este într-un sediu nou, lângă Liceul Economic şi Centrul Militar. Diana s-a aşezat pe bancă lângă mine şi a început să răsfoiască şi ea o carte. - Dumneavoastră de unde veniţi? am întrebat-o. - De la o prietenă care locuieşte pe str. Daciei, care mi-a fost colegă de an la Institut. - Iar acum bănuiesc că vă grăbiţi spre casă? - Nu mă grăbesc deloc, de la o vreme chiar mă plictisesc acasă. - Atunci hai să mergem într-un loc liniştit! am propus eu. Aici copiii se joacă şi fac larmă. - Mergem unde doriţi dumneavoastră, aprobă Diana, în timp ce se ridica de pe bancă. Am pornit amândoi alături spre strada Ştefan cel Mare, discutând banalităţi, până am ajuns în zona restaurantului „Zorile”. Trecând de la umbră la soare se simţea zăpuşeala de

Diana şi fratele ei orb

început de vară, făcându-mă să regret răcoarea din parc, de sub copacii falnici şi umbroşi. Am trecut pe lângă restaurant şi am coborât câteva zeci de metri pe malul înalt deasupra mării, unde era un pâlc de pomi, iar sub el o bancă, pe care mă aşezam eu şi priveam marea de câţiva ani de zile; aici veneam des, în ultimii ani sămi caut pacea sufletului. Ne-am aşezat amândoi pe bancă, cu faţa spre larg şi am început să disutăm diverse probleme. Mă aşteptam ca Diana să fie tăcută şi să rămână pe gânduri, aşa cum a făcut la Casino. De fapt, după sindrofia de la familia Iorga, discuţiile cu ea au fost mai greu de realizat, fiind destul de incomodă, prudentă, tristă, încât mi s-a părut că este superstiţioasă, rămânea des pe gânduri, tăcea minute în şir. De această dată, Diana era veselă şi privea în largul mării cu chipul plin de încântare, ceea ce m-a făcut să respir uşurat. Avea pe chip întipărită o linişte deplină şi privea întinderea de apă cu ochii ei mari şi limpezi, respirând cu nesaţ aerul proaspăt adus dinspre larg de briza mării, odată cu mirosul de iod şi alge marine. Vântul îu flutura părul plin de bucle, care îi cădeau grele pe spate şi pe umeri, iar faţa ei era plină de mulţumire şi zâmbete. Deodată şi-a întors faţa spre mine şi privirile ni s-au întâlnit; ea a oftat, apoi a exclamat: - Cât de frumos este acest peisaj! Ce privelişte minunată oferă marea văzută din acest loc! Totul este apă, soare şi briza de borangic a mării. Eu locuiesc la doi paşi de malul mării, dar vin atât de rar s-o privesc. De la o vreme recunosc că m-am sălbăticit de tot. - Viaţa solitară constituie una dintre relele la care ne expunem noi, oamenii. Eu însumi am asemenea obiceiuri, iar pentru a-mi găsi liniştea, vin adesea aici, la malul mării, indiferent de anotimp şi ascult muzica inconfundabilă – acele

Nicolae C. Dinu

sunete alinătoare pe care le produce freamătul valurilor – şi pentru a contempla priveliştea unică pe care o reprezintă suprafaţa mării sub razele strălucitoare ale soarelui; uneori marea este posomorâtă, apăsată de un cer plumburiu, cu nori negri şi grei de apă, prevestind ploi şi furtuni. - Deci veniţi aici chiar şi când este frig şi marea este posomorâtă? mă întreabă Diana curiaosă. Ce vă chiamă aici? - Vin aici nu pentru a-mi căuta hrana iubirii, ci pentru ami regăsi liniştea, pacea sufletului; întinderea de apă îmi alină chinul din suflet, dezamăgirile, toate câte m-au obosit atâţia ani în şir. Aici totul poartă pecetea măreţiei şi a păcii încărcată de taine de natură să sfinţească locul. Este liniştea în care îţi poţi recupera toate forţele sufleteşti, care să te ajute să-ţi continui viaţa, trăirea. Au fost zile în care am venit aici înainte de răsăritul soarelui, iar când acesta şi-a făcut apariţia, i-am făcut o reverenţă. Aşa m-am obişnuit să ascult muzica tainică a valurilor, iar când se nimereşte ca marea să fie liniştită, simt că îmi lipsesc acordurile lor. Ochii mei privesc peste mare, spre orizont, în libertate, colindând depărtările fără să obosească, iar zările nu-şi pierd nemărginirea albastră-verzuie. Boarea dimineţii plină de miros de alge, peşte şi iod îmi produce o ameţeală plăcută, care face să cad într-o stare de toropeală şi care face ca spaţiul şi timpul să-şi piardă limitele pentru o vreme şi să se stingă încet şi fericit. Aici am avut multe momente plăcute şi lăsam gândurile să rătăcească prin depărtări înnegurate, urmându-şi cu trudă propriile lor cărări. Anul trecut am citit cartea lui Shopenhauer „Lumea ca voinţă şi reprezentare” şi totul mi se părea real şi uşor de îndeplinit, iar valurile care se prelingeau pe nisipurile plajei,

Diana şi fratele ei orb

parcă îmi vorbeau mie, direct şi-mi aduceau liniştea; uneori plecam acasă pe înserat, când nu mai vedeam linia orizontului. Poate vă veţi mira, dar mie îmi făcea bine chiar şi zbuciumul mării, care reuşea să-mi anihileze zbuciumul din interior şi mă calma. - Recunosc că şi mie îmi place acest peisaj minunat, spune Diana. Dacă toate zilele mele care vor urma vor fi la fel de frumoase ca astăzi, aş prefera să vin cu dumneavoastră zilnic la malul mării, pentru că inspiraţi optimism şi încredere. - Mulţumesc pentru apreciere! % Tot discutând despre mare, soare şi peisaj, timpul a trecut, iar pe la ora 12³° razele fierbinţi ale soarelui vărsau valuri de văpăi în vegetaţia de pe versantul malului, stârnind mireasma ierbii fragede şi a trifoiului, care răsărise în smocuri mari. Dinspre larg ajungea până la noi un murmur monoton, dar stins, iar din loc în loc, pe suprafaţa mării se vedeau dungi albe de spumă sclipind în soare. Perspectiva fiind destul de largă din locul unde ne aflam, briza ne vâjâia în urechi, învăluindu-ne auzul cu o buimăceală înăbuşită. Diana îmi atrage atenţia la o melodie inedită: în pâlcul de pomi sub care ne aşezaserăm, câteva păsărele gureşe ciripeau, iar ciripitul lor se împletea armonios cu briza şi cu murmurul monoton al mării. - Cât de frumos este totul! exclamă Diana. - Da, aşa este. De aici vedem cum marea necuprinsă se întinde măreaţă şi se topeşte în depărtări, spre zările albastre. Acum am o propunere: dacă nu aveţi nimic împotrivă, vă invit la restaurant să mâncăm ceva. - Mie nu prea îmi este foame, se scuză Diana.

Nicolae C. Dinu

- Dar mie îmi este. De dimineaţă am băut doar o cafea în fugă. Mâncăm, apoi ne întoarcem aici. - Atunci mă supun, a spus ea, ridicând braţul drept cu palma înainte, deşi părea ruşinoasă. Am intrat în restaurant şi ne-am aşezat la o masă. - Ce luăm? am întrebat eu. - Orice, dar să fie comestibil. - Alege-ţi, totuşi, ceva de pe lista cu meniuri! - Păi, eu zic: o porţie de ficat de porc, o sticlă cu bere şi o prăjitură sau mai bine o îngheţată. - N-ar fi mai bună o friptură de porc şi apoi celelalte? o întreb eu. Adică apă minerală şi îngheţată? - Da, răspunde Diana, cu ochii la chelneriţa care sosise la masa noastră. - Înainte vă aduc ceva de băut? întreabă chelneriţa privind spre mine. - Nu. E prea cald afară. În timp ce aşteptam comanda, priveam prin sală. Diana îmi atrage atenţia că la o masă se aflau doi oameni care păreau a fi soţi; ea îl certa pe bărbat pentru că băuse cam mult şi se tot uita la o tânără de la masa vecină cu a lor. Doamna avea în jur de 40 de ani şi avea ambele braţe pline de brăţări late, părând a fi din aur, iar pe degete, câteva inele masive, dar stătea mai în umbră cu educaţia; el avea peste 50 de ani şi arăta cam uzat. Femeia s-a ridicat de pe scaun şi a plecat la toaletă, iar când a revenit, i-a spus soţului său cu voce tare: - M-am uşurat. Simţeam că-mi plesneşte burta. Acum hai să mergem! După ce am mâncat şi am scos banii să achit consumaţia, Diana a insistat să plătească ea, dar am reuşit s-o liniştesc. Ieşind din local, i-am găsit pe cei doi soţi tot certându-se lângă zidul din faţă. Întocmai ca un judecător de instrucţie, îl

Diana şi fratele ei orb

ameninţa, cu un ton agresiv: „Ajungem noi acasă şi vezi tu pe dracu!” Diana mi-a zâmbit atât de tandru, cu cel mai angelic zâmbet cu putinţă pe care l-a afişat ea pe chip de când o cunosc eu. Zâmbetul ei m-a mişcat tare, aproape mi-a topit inima, care s-a lipit cu căldură de această femeie pe care încercasem s-o ocolesc, dar o întâlneam tot mai des. O singură barieră nu puteam trece: suferinţa ei din cauza fratelui său orb. Când am ajuns la pâlcul de pomi, ne-am aşezat pe bancă şi am continuat discuţia. În timp ce vorbea, eu o priveam atent. Recunosc că fata îmi plăcea şi voiam să fie a mea, dar ceva mă oprea. Aş fi dorit atunci să fi fost, din nou, tânăr şi cuceritor ca altă dată, deşi nici atunci nu aveam probleme, dimpotrivă, simţeam în trup vitalitatea necesară, numai în mintea mea socoteam că anii trec şi bătrâneţea înaintează şi ea lent. Totuşi, având-o pe Diana lângă mine, odată cu aerul marin pe care îl inspiram, în trup mi se cuibărea bucuria unei vieţi fericite, care urca la fel ca un delir. Pe atunci fizicul meu era altul, încât nu-mi trăda vârsta de 52 de ani; părul era complet negru-lucios fără semne de calviţie sau fire albe. Doar în mintea mea mă judecam eu că naş mai avea acel „galop” vital, pe care puteam să-l susţin fără efort permanent şi chiar involuntar. În acelaşi timp, mă gândeam la Diana, care avea numai 26 de ani, iar asta mă făcea să văd în tinereţea ei acea primăvară cu şuvoaiele de apă ale izvoarelor repezi şi cu zilele însorite, cu fructe în perioada de coacere. Pentru mine, viaţa şi tinereţea ei erau o certitudine pentru a merge pe drumul spre viitor şi nu o întoarcere în trecut; socotite greşit, ambele pot sfârşi într-o prăpastie, dacă nu i-au fost accesibile la timpul potrivit. Aici m-am oprit pentru a medita profund la cele ce ar fi trebuit să urmeze. Deodată Diana se opreşte din povestit şi mă întreabă direct:

Nicolae C. Dinu

- Data trecută, când ne-am întors de la Casino, mi-aţi promis că mă sunaţi la telefon şi n-aţi mai făcut-o. Ştiu că vă grăbeaţi la şcoală, deşi eu ştiam că sunteţi scriitor. Eu aşa am înţeles de la doamna profesoară Lucia, că sunteţi scriitor. Care este adevărul? - Să le luăm pe rând! am spus eu. Lucrez ca profesor de legislaţie rutieră la şcoala de şoferi amatori de pe strada Olteniei, iar în timpul liber mai scriu şi nişte cărţi, dar până în prezent n-am editat niciuna – le ţin ca literatură de sertar – din lipsa banilor. Editorii de astăzi nu sunt şi oameni de cultură, sunt doar comercianţi, pe care nu-i interesează decât banii. - Eu aşteptam ca să scrieţi cartea în legătură cu fratele meu orb. Probabil scrieţi romane. - Da, scriu şi romane, în care zugrăvesc viaţa reală a oamenilor – nişte poveşti adevărate, cu oameni adevăraţi – în cărţile mele nu încap ficţiunile, pe care nu le accept; scriu despre durerile şi bucuriile oamenilor, cu rănile lor sufleteşti, scriu despre suferinţă şi moarte, deşi, personal, nu am o natură dramatică. Într-o zi voi scrie şi cartea în care să arăt ce s-a întâmplat cu fratele dumneavoastră, după ce mă voi documenta complet. Fiind adeptul echilibrului, în tot ce fac şi scriu acţionez cu prudenţă, care m-a ajutat să torc firul narativ, care corespunde dorinţelor şi înclinaţiilor mele esenţiale. Se obişnuieşte să se afirme: „viaţa este un roman al fiecăruia dintre noi”. În parte este adevărat, însă mulţi pierd din vedere faptul că viaţa este atât de vastă, de tumultoasă şi chiar interesantă uneori, încât nu poate încăpea între coperţile unei singure cărţi. - Aveţi dreptate! spune Diana pe gânduri. Ce faceţi dumneavoastră este foarte interesant. - Este o profesie ca şi cea de pictor, etc, care te bucură, te supără sau te transpune în acea stare de visare, care vine din

Diana şi fratele ei orb

interior. Dacă e vorba de scriitor, toate acestea el le transmite cu ajutorul unui stilou sau pix pe care îl ţine între degete şi înşiră pe hârtie cuvinte cu care aruncă fulgerul vieţii ca pe o profundă pârghie a gândului său. Să luăm, de exemplu, muzica. Ea este considerată un miracol – eu chiar cred că ea este un miracol, deoarece vorbeşte oamenilor în toate limbile de pe pământ, prin sunete şi toţi oamenii o înţeleg chiar dacă nu cunosc limba respectivă – pentru că din instrumentele muzicale, muzicienii scot miracolul muzicii pure, transcendente, aproape supraomeneşti, creînd acel moment unic al vieţii şi al morţii, în afara timpului. La fel şi pictorul valoros te vrăjeşte cu stampele pe care le crează şi te face să visezi. Nu este mai prejos nici sculptorul, când te farmecă, văzând ce poate scoate el dintr-un bloc de piatră, folosindu-se de daltă şi ciocan. Am vii în memorie fotografii ale operelor lui Michelangelo Bonnarotti precum şi ale altor sculptori care au produs artă. Cu o deosebită măiestrie, Michelangelo l-a reprezentat pe Dumnezeu-Tatăl în formă umană, dezvăluind astfel dragostea divină a Fiului, picturile lui fiind lipsite de încordare, dar pline de supunere şi îndurare. Dar să revenim la scriitor. Scrisul este un travaliu, o trudă permanentă, este o muncă titanică. Fiecare cuvânt scris trebuie atent cântărit înainte de a fi aşternut pe hârtie, el putând fi analizat oricând de cititori. Eu asta am în vedere când scriu şi mă gândesc că în acest fel contribui şi eu la îmbogăţirea vieţii spirituale a semenilor mei. Uneori am senzaţia că eu trăiesc în personajele pe care le zugrăvesc în cărţile mele şi care redau fapte ce seamănă cu viaţa tăinuită a spiritului meu. Personajele mele trăiesc şi eu îi îndemn pe toţi cei ce vor citi să preţuiască viaţa.

Nicolae C. Dinu

Literatura nu trebuie să fie mută, nici ţinută secretă, ea trebuie să ajungă la oameni, să-i înveţe ceva, literatura fiind lumină, cultură şi artă. Până acum am scris patru cărţi şi am mai multe în lucru, pentru care aş putea afirma că sunt un fel de scriitor debutant, dar cam tomnatic – sau bătrân. Numai poeţii debutează odată cu tinereţea pentru că ei visează, privind cerul, poate mai departe, în Univers. Consider, totuşi, că am şi eu un avantaj şi anume: experienţa de viaţă şi maturitatea. - Despre ce scrieţi? mă întreabă Diana din nou. - Despre oamenii şi evenimentele cu care mi-a fost dat să mă întâlnesc în viaţă. Nu ştiu dacă ele m-au ales pe mine sau eu pe ele. Se spune că la mijloc ar fi vorba şi de o doză de har, dar nu ştiu dacă mi se potriveşte şi mie. Am credinţa că atât muzicienii, sculptorii, pictorii, poate şi scriitorii, care crează ceva trainic, înafară de experienţa cunoaşterii, au şi un talent şi har de la Dumnezeu. Dar asta este o chestiune mai greu de explicat. Desigur, cei care crează opere valoroase, acestea îi duc mai departe pe drumul nemuririi. Noi, românii, avem destule exemple de asemenea creatori, din care aş putea aminti: Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Dinu Lipati, Lucian Blaga, Clara Halschit şi alţii, care au dovedit că posedă acea suveranitate a creatorului consacrat, care domină totul doar prin simpla sa atitudine, din care nu lipseşte munca. Acum, după ce am înşirat cele de mai sus, să nu credeţi că mă consider egal cu Eminescu sau Marin Preda sau alţi scriitori, care au lăsat în urma lor adevărate creaţii literare. Am o amintire deosebit de plăcută, rverenţioasă şi pioasă totodată faţă de omul şi poetul nostru nepereche Mihai Eminescu, numit şi luceafărul poeziei româneşti, care ne-a lăsat o operă vastă, nemuritoare, prin care şi-a făurit o statuie din cel

Diana şi fratele ei orb

mai nobil metal, ce va dăinui peste vremi şi nu va prinde rugină niciodată. Dacă el ar fi trăit în epoca şi condiţiile de astăzi, cu descoperirile electronice, poate ar fi fost un poet internaţional, iar literatura universală l-ar fi preţuit mai mult. Şi aşa M. Emineascu va pluti veşnic în spaţiile largi ale Cosmosului şi se va înălţa peste Styx. Păcat că în România există nişte scriitori pigmei, de mâna a doua, care îl critică nejustificat, iar alţii chiar îl ponogresc. Cert este că marele nostru poet a creat artă, lăsând în urma lui o lumină orbitoare, învelită într-un secret de nepătruns pentru alţii. Cine ştie cine şi când va dezlega acest mister... ... O vreme am tăcut amândoi, apoi Diana s-a întors cu faţa spre mine şi, zâmbind, a spus: - Poate veţi reuşi să scrieţi povestea lui Petronel?! - Voi încerca, deşi încă nu dispun de toate datele. Care este numele lui corect? - Petronius, dar de când era mic, în familie i s-a spus Petronel şi aşa ne-am obişnuit. - Ce mai face? A făcut vreun progres spre vindecare? - Nu, a răspuns ea scurt, fără să dea vreo explicaţie. Când am întors privirea spre ea, am văzut-o că plângea. - De ce plângeţi? Ce s-a întâmplat? - A murit, a spus Diana printre suspine. - Când s-a întâmplat? - Pe 11 februarie 1991, după ce s-a întors de la Buzău. - Nu înţeleg. Luna trecută, când ne-am plimbat în parcul de la Casino nu mi-aţi spus nimic. - L-am îngropat pe 14 februarie, a mai spus ea, continuân să plângă. Şi cât l-am iubit! N-am mai întrebat-o nimic, dorind să-i respect tăcerea şi suferinţa care o năpădiseră. Din experienţa mea ştiam că pe omul necăjit îl poţi ajuta, dar să nu încerci să-l compătimeşti, deoarece îi poţi prejudicia spiritul şi sufletul. Aşa că am stat

Nicolae C. Dinu

lângă ea în tăcere, aşteptând să se liniştească, apoi i-am adresat condoleanţe, după care am condus-o acasă la ea. Ne-am despărţit în spatele blocului în care locuia. M-a întrebat cu glasul stins: - Când vă mai văd? - Duminică, după ora 13°°, când termin cursurile. - Să vă aştept acasă sau în alt loc? a insistat ea. - Este mai bine să ne întâlni în faţa filialei Băncii Naţionale din Piaţa Ovidiu, am precizat scurt. Normal ar fi fost să merg s-o iau de acasă, dar nu ştiam care era situaţia în familia sa şi nu voiam s-o chestionez cu privire la acest fapt, dacă ea nu voia să-mi spună. Mă gândeam că ar putea locui cu părinţii săi şi trebuia să fiu prudent pentru a nu creia alte complicaţii. Ce le-aş fi răspuns eu dacă Diana mă prezenta familiei ca fiindu-i prieten?

VI Cu Diana pe mal, deasupra Portului Tomis Având o educaţie oarecum cazonă, am aşteptat-o la locul stabilit, cu zece minute mai devreme. A venit şi ea fără întârziere, deşi nu m-aş fi supărat dacă ar fi întârziat puţin, chiar în limitele cunoscutului „sfert academic”. - Unde mergem? m-a întrebat ea după salutul convenţional. - Aveţi vreun loc preferat? i-am răspuns eu printr-o întrebare. - Aş vrea doar să ne plimbăm, să stăm de vorbă şi să fim împreună. E mult, e puţin? adaugă apoi, întorcând spre mine faţa ei luminată de un zâmbet larg.

Diana şi fratele ei orb

- Atunci vă propun să mergem pe malul care străjuieşte portul Tomis şi să privim portul, plaja Modern şi largul mării; de pe mal avem o perspectivă foarte bună şi putem vedea întregul peisaj marin. - De acord! a exclamat Diana veselă. Am aşernut pe iarbă o folie din material plastic şi ne-am aşezat cu faţa spre mare, la umbra unor copaci umbroşi, având în faţă o vedere de vis, cu portul Tomis jos, plaja în stânga şi întinderea nesfârşită a mării până la orizontul de opal. - Într-adevăr este un peisaj minunat! spune Diana. N-am fost niciodată aici. - Astăzi marea este liniştită, calmă. Numai înspre larg suprafaţa ei este uşor încreţită, iar valurile scânteiază sub lumina razelor de soare. În apropierea digului un stol de pescăruşi planează în zbor, ţipând strident, iar câte unul plonjează în apă ca o săgeată, după peşte. Mai departe, în larg se vede o barcă albă cu pânze (vele), pe care distanţa o micşorează mult. Ne-am îndreptat privirile spre plaja Modern de unde vine un zumzet continuu, presărat din când în când, cu chemări şi ţipete subţiri de copii. Este multă lume pe nisip, dar şi în apă. Jos, în portul Tomis, a început fierberea. Mai mulţi oameni îşi pregăteau velele, apoi le întind pe catarg, pentru a ieşi în mare. Peste tot încep să se audă voci şi, una câte una, bărcile încep să se apropie de poarta de ieşire în mare. - Ce se întâmplă acolo, jos? întreabă Diana. - Probabil se pregătesc de o întrecere sportivă, spun eu, urmărind bărcile care părăseau locul de ancorare şi ieşeau în mare, unde se aliniau una lângă alta ca pentru start într-o competiţie. - Cred că va fi foarte frumos.

Nicolae C. Dinu

- Da, se pare că este un concurs de yahting, dar noi vom vedea de aici numai plecarea lor nu şi comportarea bărcilor pe mare, mai departe. - Şi unde se duc? întreabă Diana. - Până la Eforie, poate chiar până la Mangalia. S-au strâns vreo 18 bărci, cineva a dat semnalul şi toate bărcile au început să plutească, cu înclinări spre stânga sau spre dreapta, după cum le manevrau posesorii lor. Le-am privit până când au dispărut dincolo de farul genovez. - Ce frumoas a fost! Parcă erau păsări albe. - Yahting-ul este un sport frumos, am spus eu. Deşi ne aflam la umbra pomilor, zăpuşeala din jur se simţea, iar dinspre plajă urca până la noi, pe mal, un aer încins. - E foarte cald şi astăzi, o aud pe Diana. - Da, dar şi emoţia noastră la plecarea bărcilor în larg a contribuit puţin. Parcă cineva a auzit vaierul Dianei, că dinspre largul mării a început să adie o briză proaspătă, care ne răcorea frunţile încinse, iar în trecerea ei peste apa mării, îi încreţea uşor suprafaţa ca oglinda, în care cerul albastru şi soarele trecut în partea coborâtoare, se oglindeau. - În acest an n-am fost deloc la plajă, spune Diana urmărind turiştii de jos, de pe nisip. - Poate vom merge în săptămâna viitoare, dacă doriţi şi dacă aveţi timp. - Daoresc, dar şi când am timp, nu pot merge singură, nam niciun rost. - Eu voi putea merge săptămâna viitoare, pentru că se încheie o serie de cursanţi, iar următoarea va începe abia peste o săptămână. Vom mai vedea. Mă simţeam bine şi aş fi vrut să mă întind pe iarbă pentru a mă relaxa, dar mă reţinea politeţea în faţa unei doamne

Diana şi fratele ei orb

aflate lângă mine, care respira uşor, privind spre largul mării în tăcere. Nici eu nu vorbeam, parcă amândoi ascundeam o taină profundă, care ne urmărea ca o umbră. Iniţial o acceptasem pe Diana lângă mine doar ca pe o prietenă, fără vreun alt gând în afară de o conversaţie plăcută, un schimb de idei, de păreri, departe de o eventuală atracţie fizică, deşi nu-mi era indiferentă ca femeie. Ea se străduia sămi atragă atenţia că e frumoasă, are trup armonios, împingându-şi pieptul înainte de câte oriîşi ridica ambele braţe deasupra capului pentru a-şi aranja pletele fluturate de briza care i le răvăşea. - Ce zi este astăzi? mă întreabă Diana, întorcându-şi faţa spre mine. - Duminică, 20 iunie 1992, am răspuns eu. - Mâine va fi solstiţiul de vară. Începând cu ziua de 21, luna are o forţă mai mare asupra vieţii fiinţelor, precum şi în ceea ce priveşte ritmul de creştere a plantelor, în special al cerealelor. - De unde ştii asta? am întrebat-o atent. - Aşa spun înţelepţii care au studiat natura. Diana era îmbujorată la faţă şi arăta ca o floare a cărei corolă s-a deschis treptat şi a înflorit în toată splendoarea ei, legănându-se la fiecare adiere a brizei mării pe lujerul ei lung. Descopeream o nouă Diana, cu obrajii aprinşi şi respiraţia întretăiată, care continua să contemple peisajul marin, dar urmărea cu grijă tot ceea ce spuneam eu. Era în transă, visa dragostea, iar în sufletul ei, pe notele unei simfonii discrete, se înnoda acel proces de prefacere al iubirii – când „eu” şi „tu” se contopesc – după ce îndrăgostiţii renunţă inconştienţi la propria lor voinţă şi se supun pasiunii, pe drumul unirii lor într-un cuplu. Nu mă înşelasem asupra ei,

Nicolae C. Dinu

dovadă că peste câteva clipe s-a întors cu tot trupul spre mine şi m-a sărutat apăsat pe obraz, spunând: - Vă mulţumesc că m-aţi adus aici! Simt că trăiesc. Spre seară, la capătul digului, în dreptul intrării în portul Tomis, şi-au făcut apariţia şi bărcile, intrând, pe rând, în bazin, întocmai ca nişte lebede albe, care se întorceau la cuiburile lor pentru somnul de noapte. Treptat, cerul a căpătat o tentă roşiatică, semn că soarele se pregătea să apună, întinzând peste mare şi port pânza înserării. - Vai! Se face seară. Ce repede a trcut timpul! a exclamat Diana. - Preocupaţi cu discuţiile noastre, am pierdut noţiunea timpului – i-am răspuns eu. Au plecat şi turiştii de pe plajă, rămânând doar unii tineri care continuă să practice jocuri cu mingea, precum şi cei ce au să-şi depene impresii de dragoste. Trecerea timpului nu-i mai interesează acum. ... Pacea cobora peste mare şi uscat ca o taină nesfârşită, odată cu înserarea. De fiecare dată mă vrăjeşte cu splendoarea ei, aşezându-se peste lucruri şi peste suflete, întocmai ca o apă poleită de lumina lunii. Pe cer apăruse şi luna, dar n-am observat-o până când na atins chipul Dianei, poleindu-l, făcând-o să semene cu o statuie din lumea antică. Am privit-o câteva clipe şi am zâmbit la acest gând. Luna îşi luase locul printre stelele brodate pe covorul întunecat al Universului, deşi sus, pe cer, încă nu se stinsese văpaia asfinţitului de soare, prin care plutea lin un avion argintiu, care lăsa în urma sa o dungă albă, persistentă, în timp ce trecea de-a lungul ţărmului mării, de la Nord spre Sud. - Iată un avion de argint! spuneDiana. - Este avionul care asigură paza frontierei. În copilăria mea aş fi vrut mult să pot zbura, dar ...

Diana şi fratele ei orb

- Şi eu la fel, zice Diana, clătinând din cap, apoi s-a întors cu tot trupul spre mine, afişând pe chip un zâmbet larg. Radia de fericire, iar în gând mi-am zis: „Mi-ar plăcea ca acest splendid exemplar să-mi aparţină, dar mă împiedică multe. Poate nu este decât plăcerea unui bărbat care este amator de frumos, poate şi de femeie, în acelaşi timp”. La început n-o iubeam, dar îmi plăcea. M-am apropiat de ea pentru a obţine datele folositoare pentru a scrie cartea. Mai târziu, însă, Diana mi-a câştigat inima şi a trebuit să sufăr. - Vă mulţumesc că m-aţi adus aici! repetă Diana. Pe lângă concursul de bărci, am avut prilejul să admir priveliştea asta ademenitoare, care m-a liniştit total. - Marea este întotdeauna odihnitoare, chiar în zilele în care este agitată. Mişcările ei au ceva ritmic, care se transformă treptat în unduiri line. - Vă mulţumesc pentru tot ce faceţi pentru mine! a mai zis, sărutându-mă apăsat, de două ori, pe obraz, manifestându-şi astfel afecţiunea faţă de mine. Iniţial gestul ei m-a mirat. M-am dus cu gândul la unele femei care refuză apropierea bărbatului la început, apoi cedează în clipele de surescitare şi de uitare de sine, sub influenţa unei privelişti sau a unei mari bucurii care le acaparează total, depăşind astfel condiţiile de fiecare zi ale vieţii lor şi trec prin momente când îşi pierd autocontrolul. Gândind astfel, nu mă amăgeam cu gândul că, prin gestul ei, Diana dovedea că mă iubeşte; o consideram doar trecând printr-o stare de bine. Chiar am pus totul pe chemarea naturii care o copleşise, în timp ce îi contemplam frumuseţea cu sufletul liber, încât toate emoţiile ei au ieşit la suprafaţă şi nu sa mai putut abţine, ştiindu-mă lângă ea. I-am întors zâmbetul şi am deschis braţele larg, iar ea na mai aşteptat şi s-a aruncat la pieptul meu, şoptind: - De când aştept eu acest gest!

Nicolae C. Dinu

Cu capul pe lieptul meu, mă privea în sus, clipind repede din genele ei lungi. Când a deschis gura să mai spună ceva, am strâns-o în braţe şi ne-am sărutat prelung, până când a ridicat mâna, cerând ajutor: - Stai că mă sufoc! a spus, respirând precipitat. Am repetat sărutul, apoi ea s-a cuibărit la mine în braţe ca un copil somnoros. Nu i-am mai răspuns deloc. Acel sărut parcă a rupt un zăgaz în sufletele noastre, care se va materializa mai târziu. - A fost încântător! a exclamat Diana, intrând, parcă, într-o stare de vrajă. Până acum n-am ştiut ce este iubirea cu adevărat. Eşti prima mea iubire. Ar fi trebuit să-i răspund la declaraţia ei de iubire care mă emoţionase, dar n-am fost în stare, pentru că gândul meu călătorea departe, la anii mei tineri, când şi eu am iubit o fată cu toată fiinţa mea, dar destinul a hotărât altfel, deşi eu simţeam atunci că mă scăldam în iubire ca într-o apă caldă, dătătoare de viaţă. Diana îmi răscolise toate amintirile din frageda mea tinereţe, deşi în acele momente nu-mi revenisem încă din frigul şi întunericul anilor care au trecut. O simţeam caldă în braţele mele şi inima ei pulsa lângă a mea, predispunându-mă la visare. Mă întrebam în gând: ar putea, oare, această fiinţă să-mi redea o parte din tinereţea pierdută şi să-mi trezească setea de viaţă? Nu ştiu. Poae am devenit prea sceptic, lucru rău pentru un bărbat cu atâta experienţă ca mine. Ceva se întâmplă cu mine, pentru că de câţiva ani buni mă simt nesigur, întocmai ca o luntre fără vâsle şi fără cârmă. Trebuie să fac ceva pentru a nu ajunge în situaţia indianului din poveste, care, lipsit de cele menţionate mai sus, a fost luat de apele râului furios cu barcă cu tot.

Diana şi fratele ei orb

Luna se ridicase sus pe cer, rotundă şi galbenă, luminând suprafaţa calmă a mării şi poleind tptul în jur: plaja, pomii, clădirile şi bazinul Portuar Tomis. Înserarea aruncase un văl auriu, ca un vis, peste cerul plin de stele, care se înmulţeau pe măsură ce intensitatea întunericului creştea. De pe bolta înstelată s-a desprins o stea mai luminoasă, care a pornit spre apus, descriind pe cer o curbă şi , în ultima sa călătorie şi-a etalat trena de foc. - Iată o cometă! zice Diana, ridicând capul de pe pieptul meu. Asta este încă o dovadă că moartea există şi în cer. - Nici cometelor nu le pasă de dramele muritorilor care rătăcesc pe pământ, în singurătate, răspund eu. - Ce frumoasă este înserarea! spune Diana, cu o voce care vine de departe. Este ca o mână nevăzută, care aşterne binecuvântarea ei peste mare, oraş, port şi peste sufletele noastre. - Da. Odată cu lăsarea întunericului, întregul peisaj se estompează treptat, marea se strânge şi ea în valuri, apoi întreaga lucrare a nopţii este mântuită. - De aceea vii atât de des la malul mării? - Da, vin la malul mării ori de câte ori am nevoie să fiu singur, numai cu mine, pentru a-mi depăna în tăcere firul gândurilor şi pentru a-mi găsi pacea sufletului. Asta se întâmplă de mai mulţi ani, de când am hotărât să evit zona oraşului şi zgomotele, întocmai ca un leu singuratic, care nu mai suportă nimic în apropierea lui. Ai dreptate, aici, la mal de mare totul este frumos: marea cu întinderea nesfârşită de apă, luna, cerul întunecat cu covorul lui de stele, serile de vis, totul vorbeşte despre timp, veşnicie, despre viaţă şi moarte, despre fiinţele dragi şi, mai ales, despre fragilitatea existenţei omeneşti. De aceea, când sunt trist, vin la malul mării unde privesc spre orizont, lăsând gândurile să rătăcească în voie. Contemplarea mă linişteşte şi îmi înalţă sufletul, care se umple de speranţă.

Nicolae C. Dinu

Privesc ore întregi infinitul de nepătruns pentru mintea mea, dar visez la el. Adesea vin în zori, iar uneori vin după amiaza şi plec spre casă după ce răsare luna; îmi place s-o văd culcată pe câte o pernă de nori albi şi pufoşi. - Îmi place ce spui. Totul este melancolic şi cred că ceea ce scrii în cărţi sunt fraze pline de patos şi de emoţie, intervine Diana. - Dacă vorbim de scriitor, pot spune că emoţia este una din condiţiile importante ale unei lucrări literare, fie că este cerebrală sau sentimentală; în plus, emoţia este consecinţa credinţei în lucrul mâinilor scriitorului, fără de care nu ar mai fi literatură. - Te rog să continui! - Uneori vin în zori, înainte de răsăritul soarelui, când mijesc zorile, iar stelele încă nu s-au stins pe cer. - De ce atât de devreme? - Pentru ca să salut soarele când răsare. Când apar la orizont primele raze de soare, parcă totul ia foc în partea de răsărit; totul este feeric. Este momentul când cerul şi marea se unesc, contopindu-se parcă. La orizont se formează o simfonie de culori (de nuanţe diferite) de la albastru, la argintiu, auriu şi alb, apoi roşu aprins, peste care se aşterne o tăcere deplină. Priveliştea este grandioasă şi include cerul şi natura virginală, care este marea cu tot ceea ce este în adâncurile ei, despre care oamenii de ştiinţă afirmă că viaţa a apărut pentru prima dată în mare. Mai întâi apar, treptat, razele soarelui, apoi se iveşte marginea de sus a discului solar roşu la culoare, care iese încet peste linia orizontului, de unde îşi începe drumul spre înaltul cerului. Se face ziuă şi odată cu ea viaţa începe să freamăte. Primii care îşi fac apariţia sunt pescăruşii înfometaţi, care se

Diana şi fratele ei orb

învârt în cercuri largi, ţipând strident, apoi plonjează în mare după peşte, de unde ies - cu sau fără peşte în cioc – şi îşi iau zborul. După ce am spus: „Bună dimineaţa, soare!” mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să privesc marea şi spectacolul vieţii, având grijă să-mi încarc plămânii cu aerul răcoros, plin de iod şi miros de alge marine, pe care le aduce briza mării. Atunci îmi pun întrebarea: „Cine sunt eu?”. La început nu venea răspunsul de nicăieri şi am început să-l caut şi în interiorul meu. - Şi ce ai aflat? e curioasă Diana să afle. - Chiar vrei să ştii? - Da. Dacă îmi poţi spune. - Of! Am aflat că în ultimii ani am devenit un suflet însingurat, care trăieşte ca un pustnic şi nu-i mai este de folos nimănui; sunt un om aflat într-o încleştare cu propriul meu destin. Mi-a rămas iubirea de ţară şi de acest popor, căruia simt că-i aparţin, aşa cum valul aparţine mării. - De ce spui toate acestea? - Dar nu spun nimic deosebit, totul este aşa cum ai auzit. Poate vom avea prilejul într-o zi să discutăm şi acest subiect. % Dinspre portul Tomis se aud voci bărbăteşti, dar nu sunt certuri, ci discuţii la un pahar de alcool. Vin din zona bărcilor legate la pontoane. Cineva zice cu voce tare: „Hai noroc, măi băiete!” Ascult cu atenţie să desluşesc ce se petrece pe bărci, dar o chitară se aude ciupindu-i strunele, apoi o voce de bărbat tânăr. Nu înţeleg cuvintele, iar melodia îmi este necunoscută, probabil e într-o limbă străină, îmi zic. Cântăreţul se opreşte,

Nicolae C. Dinu

dar după puţin timp cântă cântecul „Marea mea neagră”, pe care îl cântă greu, se încurcă, apoi îl abandonează. - De ce spui că îl încurcă? Îl ştii? mă întreabă Diana, atentă la tot ce spun eu. - Da, îl ştiu în întregime, dar el nu ştie decât prima strofă: „De te-ai născut lângă mare, Ai îndrăgit de pe atunci, Catargele albe din radă, Ceaţa ce-nvăluie tot”, dar mai sunt patru strofe pe care eu le ştiu. - Hai, te rog, cântă-l pentru mine, se pisiceşte Diana. N-am apucat s-o fac pentru că pe una dintre bărcile de la ponton, aflate la limita la care puteam noi să vedem, nu prea clar, patru bărbaţi au început să cânte un cântec vechi: „Eu pentru voi ridic paharul”, pornind toţi odată, la un semnal, vocile lor baritonale se auzeau până departe, peste întinderea mării liniştite şi se oprea în malul deasupra căruia noi ne instalaserăm în urmă cu aproape 8 ore. - Ce cântec este acesta? întreabă Diana. Nu l-am mai auzit până acum. - Este un cântec vechi, din anul 1950. Îl cântau veteranii care au scăpat din al doile Război Mondial şi au lucrat, apoi, în diferite intreprinderi. Se cântă la petreceri mai intime. Hai să-l ascultăm şi discutăm după aceea! După ce au sfârşit cântecul, bărbaţii au ciocnit paharele cu urarea „Hai noroc!” şi au trecut la disuţii aprinse, iar de cântat n-au mai cântat. - Vă rog să-l cântaţi odată şi pentru mine, că mi-a plăcut foarte mult, dar se cam întrerupeau şi nu l-am înţeles până la capăt.

Diana şi fratele ei orb

N-o puteam refuza, deşi voiam să mi-o apropii. Atunci i-am pus o condiţie: să nu ne mai adresăm unul celuilalt cu apelativul „dumneavoastră”. - De acord. Eu aş fi vrut s-o facem mai demult, dar n-am îndrăznit. Şi aşa am mai greşit câteodată. I l-am cântat pe tot. Îl voi reproduce, în parte, în această pagină: „Eu pentru voi ridic paharul, dragii mei prieteni, Şi pentru voi din lumea asta, care cred ca noi Cu voi mai ieri duceam amarul, fraţilor de muncă, Cu voi am biruit năpasta, vreau să beau cu voi! Refren Hei! Hei! spor la treabă, măi şi doar bucurie! Hei! Hei! să răsune doar râsete şi cânt! Hei! Hei! munca noastră fraţilor să ne fie Hei! Hei! roditoare ca bobul în pământ! Un pahar de vin, măi frate, dacă-l bei cu rost, Într-o zi de sărbătoare, nu e lucru prost. Cu prietenii la masă stai în preajma ta, Inima şi lor le creşte când le spui aşa.” Diana a bătut din palme veselă şi apoi mi-a făcut un compliment cam exagerat: - Ce frumos l-ai cântat! Şi luna a cântat cu tine. Diana radia de fericire, iar ochii ei mari, superbi, străluceau în lumina lunii, care-i poleia chipul şi tot ce se afla în jurul nostru. Purta în ea tinereţea exuberantă, frumoasă ca suprafaţa unui lac adânc, pe oglinda căruia se văd trestiile înverzite primăvara. Deşi sensibilă, Diana era înzestrată cu o forţă

Nicolae C. Dinu

interioară tainică, având întotdeauna un pas măsurat, care dădea impresia că este în întârziere şi se grăbeşte. ... Sufletul omului aflat în suferinţă seamănă cu albina care caută dulceaţa chiar şi în petalele florilor amare. Poae că la fel procedează şi oamenii care încearcă să obţină un strop de fericire. Dar înţelepţii spun că în acest caz fericirea nu este deplină, numai iubirea adevărată este izvorul fericirii, cu condiţia ca ea să fie asumată, în mod egal, de ambii parteneri. - Sunt fericită aici, cu tine! o aud pe Diana, şoptindu-mi la ureche. Este o seară blândă, plăcută, care te îndeamnă la visare, iar mie îmi vine să zbor. Aş vrea să trăiesc toată viaţa în mijlocul naturii, întocmai ca o plantă care răsare, se dezvoltă, înfloreşte, după care îşi lasă seminţele sau bulbii în pământ şi apoi dispare. - Ce te-a apucat? Floarea trăieşte doar un sezon. Privind-o, mi-am adus aminte ce îmi spusese la petrecerea de la familia Iorga „Sunt nefericită, dar despre asta poate vom avea prilejul să discutăm altă dată”. Am căutat să schimb cursul discuţiei pentru a o scoate din starea de melancolie: - Cum te-ai simţit atunci, la petrecerea de la familia Iorga? - Să-ţi spun sincer? m-a întrebat ea zâmbind. - Altfel cum? Mă interesează adevărul. - Am trăit nişte momente de profundă fericire, care miau umplut sufletul. Iar dansul m-a încântat în mod deosebit, nu mă aşteptam să fie aşa. De fapt, eu nici nu am sperat să ne mai întâlnim după discuţia de lângă Muzeul de Istorie şi Arheologie, când eram cu fratele meu, în 1990. Ai fost discret în toate. Abia acum realizez că dacă n-aş fi avut parte de acele momente fericite şi de următoarele

Diana şi fratele ei orb

noastre întâlniri, viaţa mea ar fi fost searbădă şi cine ştie ce se mai întâmpla. - Ce se putea întâmpla? Mai bine? Mai rău? - Cu tine sunt fericită, a răspuns Diana, ocolind astfel răspunsul direct la întrebarea mea. Este tot ce aş vrea să ştii, restul nu contează, a completat ea apoi, de teamă să nu repet întrebarea. N-am repetat-o. O vreme am tăcut amândoi, ea mi-a zâmbit şi mi-a încolăcit braţele în jurul gâtului, am aplecat-o şi ne-am sărutat simţind-o cum tremură toată de emoţie. Mă privea printre genele ei lungi, iar lumina lunii se reflecta în ochii ei mari. Am repetat sărutul, care îmi aducea aminte de prima mea dragoste din tinereţe, pe care am trăit-o în parcul de lângă Tribunalul Raional din Giurgiu, numit de localnici „în alei”. Şi atunci, ca şi acum, cerul era plin de stele, iar luna trecea printre ele ca o regină a nopţii, cu lumina ei argintie şi rece. După ce s-a odihnit puţin după sărut, Diana a continuat: - După acea petrecere te-am aşteptat mereu. Recunosc că ai reuşit să mă trezeşti la viaţă, după mai mulţi ani de tăcere şi suferinţe. Mă izolasem de toţi şi de toate, acceptând să trăiesc în întuneric, fără nicio poftă de viaţă. Dar asta nu o pot discuta acum, poate altă dată. N-am insistat să-mi dea explicaţii de niciun fel, gândind că nu este pregătită s-o facă, însă am tras concluzia că a trecut prin vreo traumă care a afectat-o. Ştiu că persoanele lipsite de afecţiune pot cădea uşor în stări depresive, urmate de apatie, bulimie, au insomnii şi se izolează de semeni, refuzând să socializeze. Adesea , când situaţia devine critică, acele persoane se sinucid deoarece devin vulnerabile. Deodată Diana s-a răsucit spre mine cu tot trupul, iar palmele ei delicate mi-a luat faţa, cum se face la copii şi m-a sărutat de mai multe ori, în timp ce mă întreba insistent:

Nicolae C. Dinu

- Vrei să rămâi cu mine toată viaţa? Răspunde! Nu i-am răspuns pentru că nu ştiam ce să-i răspund, dar întrebarea ei săpase un şanţ adânc în sufletul meu, pe care îl simţeam zbătându-se ca o pasăre captivă. Deşi eram total nepregătit pentru noua situaţie, am simţit ceva, ca un cântec proaspăt, nou, ca o chemare arzătoare, care mă surprinsese plăcut. Atracţia pe care o simţeam faţă de Diana era mai mult decât o simplă dorinţă. Era trezirea unor sentimente vestejite în inima mea, uitate de mult într-un pământ sterp, înţelenite şi neglijate. Această trezire neaşteptată o datoram femeii tinere de lângă mine, înzestrată cu un suflet nobil şi blând şi un caracter deosebit care mă atrăgeau, deşi nu eram sigur dacă este o femeie de rând sau o curtezană. Pentru a afla toate acestea trebuia să risc, dar să procedez cu prudenţă. Mă oprea ceva, iar acel ceva era morala: „Ce va zice lumea, cunoscuţii? Ce fac cu vârsta noastră atât de nepotrivită. Am amânat să fac cuvenita analiză, când voi fi singur, numai cu mine, să pot lua o hotărâre corespunzătare. Se ştie bine că omul pentru a gândi corect trebuie să nu mai fie absorbit de cuvinte şi să lase inimii răgazul să-şi asculte, în linişte, sentimentele şi dorinţele.” Văzând că întârzii cu răspunsul, Diana a reluat discuţia de unde rămăsese: - Îţi cer scuze pentru atitudinea mea de la Casino. - Ce s-a întâmplat? - În loc să stăm de vorbă, eu am plâns şi ai fost nevoit să mă conduci acasă. După aceea, abia aşteptam să ne întâlnim din nou, deoarece simţeam că în sufletul meu se adunaseră sentimente nobile în ceea ce priveşte persoana ta, nişte sentimente calde, destul de puternice, care îmi umpleau sufletul. Dovada este că şi în seara aceasta eu te-am sărutat prima. M-am ruşinat pentru îndrăzneala mea, dar aşa am simţit

Diana şi fratele ei orb

eu să mă manifest, pentru că sufletul meu tânjea după iubire, zbârnâia de dorinţa de a împărtăşi acest sentiment nobil cu cineva, pe care îl simţeam pulsând ca un cântec vechi de dragoste. Atunci, după ce ne-am despărţit, am mers în apartament, m-am aşezat la fereastră şi m-am gândit ce să fac cu viaţa mea. ... M-am gândit să-i spun că relaţia noastră ar semăna cu o dragoste neîngăduită de societatea în care trăim şi de morală, din cauza diferenţei mari de vârstă dintre noi; în plus, să-i spun cât de nefericit sunt şi eu, dar am preferat să-mi ascund nefericirile pentru a nu produce suferinţe şi Dianei. O preferam pe a mea, acolo, în singurătatea pe care mi-o asumasem de bună voie şi asta îmi era de ajuns. E drept că în casa în care locuiam singur era totdeauna o linişte deplină, dar în acest adăpost solitar, mă simţeam adesea ca într-un mormânt, tocmai din cauza singurătăţii. Acolo aveam timp pentru meditaţii şi introspecţii, care-mi aminteau că am muncit toată viaţa ca un robot, dar am trăit foarte puţin. Mai mult, n-am găsit niciodată momentul în care să mă opresc pentru a mă reculege, prilej cu care să-mi îndrept toate gândurile spre interiorul meu şi să fac analiza marilor probleme ale vieţii mele. În gând am hotărât ca imediat ce voi ajunge la mine acasă, să răscolesc toate amintirile şi să trezesc la viaţă sufletul meu rătăcit, obosit, care s-a cam împuţinat. Asta nu este o situaţie tocmai bună. M-am uitat la Diana, care-şi odihnea capul pe pieptul meu şi mi s-a părut că a adormit. Ea m-a simţit încordat şi, parcă ghicindu-mi gândul, a spus: - Nu dormeam. - Hai să mergem, că s-a făcut răcoare şi e târziu! Diana s-a ridicat în picioare, eu i-am oferit braţul şi am pornit spre casa ei. Potrivindu-şi paşii cu ai mei, şi-a lipit trupul

Nicolae C. Dinu

ei cald de al meu şi, discutând banalităţi, am ajuns în câteva minute lângă blocul în care locuia ea. Ne-am oprit, ne-am sărutat şi ne-am luat rămas bun. - Noapte bună, Diana! - Noapte bună!a răspuns ea cu o voce slabă, puţin dezamăgită de faptul că am scurtat rămânerea lângă ea. Vino mâine să mergem la plajă! - Da, voi veni la ora 8³°, am răspuns scurt şi m-am îndepărtat. Acest gest, care nu mă caracteriza, l-am făcut pentru a evita să cad în alte complicaţii, dacă Diana m-ar fi invitat la ea în casă. - Unde să te aştept? Tot la BNR sau vii să mă iei de acasă? am auzit-o în urma mea. - În dreptul scării de la plaja Modern. E mai bine pentru tine .... vcinii ... ştii tu restul.

VII Cu Diana la paja Modern La ora stabilită, Diana mă aştepta pe banca de lemn din dreptul scării pe unde se ajunge la plaja Modern. Ne-am salutat, apoi am coborât împreună treptele în spirală, până când am ajuns pe nisip, printre sutele de turişti ce se însoreau. Nimerisem un loc mai larg lângă un chioşc cu răcoritoare, unde Diana a întins cearşaful, apoi ne-am dezbrăcat şi ne-am aşezat pe burtă, unul lângă celălalt. În apropierea nostră s-a aşezat o familie cu doi băieţi, în vârstă de 4 şi 6 ani, care şi-au scos repede dintr-o cutie lopăţele şi căldăruşe, începând să scormonească nisipul, să aducă apă de la malul mării şi să clădească obişnuitele castele de nisip, vorbind mereu între ei.

Diana şi fratele ei orb

După ce părinţii lor s-au aşezat pe cearşaf, mama lor, grijulie, i-a chemat şi le-a dat să mănânce o prăjitură, zicândule: „Să nu mai plecaţi la apă, că vom merge împreună să ne scăldăm!” „Da, mămico, mergem cu colacii de salvare!” au răspuns ei. - Vai! Ce copii frumoşi! exclamă Diana. - Toţi copiii sunt frumoşi până la vârsta de 5-6 ani, apoi încep să se transforme fizic, iar unii dintre ei devin răi şi obraznici. - Tu ai copii? m-a întrebat ea direct. - Da, patru: trei băieţi şi o fată, dar toţi sunt mari, cu familia şi situaţia lor. Despre asta, însă, poate vom avea timp să discutăm altă dată, pe îndelete. Diana s-a mulţumit cu răspunsul meu şi nu m-a mai întrebat nimic, lipindu-şi trupul de al meu. O priveam, din profil, cu coada ochiului şi eram mulţumit de ceea ce vedeam: o femeie tânără, frumoasă, blândă, serioasă şi deloc pretenţioasă; simţeam că are un suflet bun, dublat de un timid dar veritabil simţ al umorului, de care făcea uz de fiecare dată când reuşea să-şi uite necazurile. Avea nişte ochi mari, expresivi şi un trup armonios dezvoltat, pe care îl simţeam pulsând cald lângă al meu. Eram uimit de gestul ei, parcă mi-ar fi îndeplinit o dorinţă, care ne unea pe amândoi. Am întors privirile spre întinderea de ape şi am început să cuget la situaţia noastră, care îmi vorbea de unele incertitudini pe care gândurile mele nu reuşeau să le descâlcească. Îmi ziceam: „îmi place fata, dar este prea tânără pentru mine, ca să-mi poată fi parteneră de cuplu. Simt că am început s-o iubesc cu sufletul şi nu ştiu dacă voi reuşi eu să-l împiedic s-o facă, de vreme ce ea este dispusă să intre în această relaţie cu mine. Ştiu, de asemenea, că iubirea poate mătura totul în calea ei şi atunci ce se va întâmpla?”

Nicolae C. Dinu

În minte mi-a venit imaginea curcubeului care apare după ploaie, cu cele şapte culori ale sale, pe care le aruncă peste hăuri şi prăpăstii, peste mare şi uscat, şi atunci m-am întrebat: „Ar putea fi relaţia mea cu Diana un salt spre viitor?” Încă nu ştiu, dar simt că ea mă împinge spre viitor cu fiecare zi care trece, iar cu dorinţele ei îmi aminteşte de anii mei tineri şi mă face să visez, să răscolesc amintirile trecute, despre care scriu fără preget în cărţile mele încă needitate. Uneori mă folosesc de aceste amintiri pentru a-mi creiona, mai cu substanţă, personajele, la care adaug disponibilul meu sufletesc şi efortul meu deliberat de a iubi viaţa şi oamenii. Diana a ridicat capul şi mi-a spus încet: - Îmi este foarte cald, mergem în apă? - Mergem, am răspuns eu. Am crezut că dormi. Ne-am aruncat în valuri, unde ne-am zbenguit preţ de jumătate de oră, apoi am mers la un bufet de pe plajă, unde am mâncat mici, am băut câte un pahar cu bere şi ne-am întors pe cearşaf, continuând să ne expunem la soare. Diana era veselă, inundată de fericire şi vorbea mult, aproape fără întrerupere, însoţită mereu de un râs triumfător. Din experienţa mea, ştiam că femeile nu fac uz – în majoritatea lor – de acea calitate numită discreţie: cu toate acestea, nu împărtăşeam părerea acelor bărbaţi cinici, care socotesc femeia o pradă uşoară. Din comportarea ei, însă, am tras concluzia că se ataşase de mine din primele clipe, încă de la petrecerea din casa familiei Iorga şi am simţit-o că tânjeşte după iubire. Pentru asta şi multe alte dovezi, consider că merita să fie iubită, dar trebuie să existe o înţelegere între noi, când va sosi momentul. Am privit-o insistent, iar ea mi-a răspuns cu un zâmbet larg, plin de tandreţe şi de admiraţie, care mi-a plăcut mult. Diana era de o candoare şi de o iubire reală, irezistibilă, iar în acele clipe, parcă s-a ridicat un văl dintre noi şi, privind cu

Diana şi fratele ei orb

dragoste spre mine şi-a aşezat capul pe braţul meu de parcă ar fi vrut să-şi facă somnul de amiază. O pală de vânt i-a răvăşit părul ei bogat şi lung, pe care l-a trimis peste faţa mea, mângâind-o. După câteva minute mi-a şoptit la ureche: - O vezi pe doamna de acolo, de sub acea umbrelă galbenă? Cred că are vârsta de peste 50 de ani şi se tot sărută cu fiul ei, care nu are prea mulţi peste 20 de ani. - Nu arată a fi fiul ei, mai degrabă poate fi gigolo. - Ce înseamnă gigolo? - Un tânăr de companie pentru doamne, care le satisface toate dorinţele, le însoţeşte în concedii, etc, în schimbul unei sume de bani. - Deci, doamna îi cumpără favorurile? Este mai rău ca în sclavagism, se arată iritată Diana. - Da, aşa s-ar putea traduce. - E ceva ruşinos!Nu se pot abţine nici în public, deşi sunt atâţia copii pe plajă, care îi văd. - Hai să discutăm despre altceva! spun eu. - Da. Am văzut că ţie îţi place foarte mult marea. Am vrut să te întreb de la început: de ce nu te-ai angajat la marină? - Phf! am făcut eu, înainte de a-i răspunde. Am iubit marea încă din anii copilăriei şi am fost o vreme marinar. - Te rog să-mi povesteşti! insistă Diana cu glas rugător. Poate îmi explici şi cum ai făcut tatuajele de pe braţe. - Am absolvit Şcoala Navală, unde am avut profesori eminenţi, de la care am avut ce învăţa; ne-au fost dascăli, sfetnici şi prieteni, care ne-au transmis, pe lângă cunoştinţele profesionale şi cele care privesc viaţa şi comportarea în lume, de care am beneficiat mai târziu, când am intrat în societate. În şcoală am învăţat şi limbi străine (engleza, franceza şi limba rusă), dar cu trecerea timpului, nefolosindu-le am pierdut exerciţiul lor.

Nicolae C. Dinu

- Vorbeşti foarte frumos despre această şcoală. - Da. Pentru noi, cei care am frecventat-o, a fost şcoala vieţii. Nu voi uita că în acea şcoală domnea disciplina liber consimţită, nu cea impusă, iar noi învăţam şi prindeam aripi, pe măsură ce ne lărgeam orizontul cunoaşterii. Personal datorez mult acestei şcoli şi dascălilor ei. Ca toţi tinerii de vârsta noastră, după absolvire, am început să zburdăm prin lume, purtând la reverul hainei tinereţea şi voia bună, însă ne-am lovit repede de problemele practice ale vieţii: greutăţile profesiei, armata, apoi familia cu greutăţile şi bucuriile ei mărunte. Despre tatuaje ce să-ţi spun? Sunt simboluri ale profesiei de navigator: ancore şi vapoare – pe care le-am făcut în şcoala navală, dar şi în armată, pe care am făcut-o la Marina Militară, unde mulţi dintre camarazi aveau aceste tatuaje, care ne atrăgeau. Astăzi n-aş mai proceda ca atunci. Tinereţea ... - Dar la malul mării continui să vii – observă Diana. - Da, vin totdeauna când sunt trist, obosit şi îngândurat, pentru a-mi linişti sufletul şi dorul, iar după ce trag în piept aerul proaspăt, cu miros de iod şi alge marine, odată cu briza de zefir care adie din val în val, plec spre casă. Aproape întotdeauna trec pe strada Traian, şi de sus, de pe mal, privesc portul, acel furnicar în care se amestecă oamenii, macaralele şi vapoarele trase la dana de încărcare sau descărcare a mărfurilor. % Soarele coborâse dincolo de zenit şi razele lui fierbinţi încinseseră tare nisipul şi trupurile noastre. O priveam pe Diana, a cărei piele se înroşise pe tot trupul, mai puţin ochii, pe care-i protejase cu ochelari de soare şi i-am propus să plecăm.

Diana şi fratele ei orb

- Dinspre răsărit observ că se îngrămădesc nori negri, plini cu apă. Cred că ar fi bine să plecăm acasă înainte de a începe ploaia. În aer este prea mare zăpuşeală, care prevesteşte ploaia. - Te rog, să mai stăm! insistă Diana. Este atât de bine aici, cu tine şi îmi place cum povesteşti. - Ploaia poate începe dintr-o clipă în alta, iar dacă mă udă, eu nu mai am cu ce să mă schimb. - Bine. Atunci să plecăm, aprobă ea, cu părere de rău. Ne-am îmbrăcat şi am plecat acasă la ea, dar când am ajuns lângă blocul în care locuia, Diana mi-a spus: - Nu vrei să uric un pic la mine în apartament? Abia vezi şi tu unde-mi petrec singurătatea. - Urc, dar nu pot sta prea mult, pentru că la ora 17°° trebuie să mă întâlnesc cu un fost coleg de gimnaziu, cu care urmează să plec la Braşov şi Sibiu, unde suntem invitaţi de nişte cunoştinţe. - Nu mi-ai spus că pleci şi mă laşi singură. Şi cât vei sta pe acolo? - Trei-patru zile, nu mai mult. Te voi suna la telefon când mă întorc de acolo. În timp ce stăteam noi de vorbă, a început ploaia, cu picături mari şi repezi. Am intrat în bloc şi am urcat în apartamentul Dianei. Am disutat câteva minute, apoi m-am ridicat din fotoliu şi am spus: - Trebuie să plec! - Unde te grăbeşti aşa? - Ţi-am spus că trebuie să mă întâlnesc cu un fost coleg de şcoală cu care am stabilit la telefon .... - Unde vă întâlniţi? - La restaurantul Continental. În hol am luat-o în braţe şi, apropiindu-ne cu duioşie şi prudenţă buzele umede – acel simbol tandru al darului pe care

Nicolae C. Dinu

îl au cei ce se iubesc – ne-am sărutat cu foc. O simţeam tremurând de emoţie, dar şi eu mă încălzisem simţind-o lipită de mine şi, cu coada ochiului, priveam ceasul de la mână, ca să mă conving dacă-mi rămâne timp, în cazul că ar trebui căutat patul. M-am controlat repede şi am renunţat. Diana simţise la fel şi mi-a zâmbit, puţin ruşinată, fără să spună nimic. Dacă la vârsta de 17-18 ani, un sărut sfielnic, calm şi nevinovat este scuzabil pentru ambii parteneri, pentru noi avusese o semnificaţie aparte cu alte urmări. De aceea Diana a rămas în prag zâmbind şi oarecum surprinsă, ochii ei sclipind, întocmai ca ai unei june în clipa fericirii. Da, există săruturi umede şi săruturi fierbinţi, când bărbatul sărută cu înflăcărarea necesară, care o lasă pe femeie fără aer, abia răsuflând. Noi doi le folosiserăm pe amândouă, iar asta mi-a adus aminte de oamenii în vârstă, pentru care, probabil, sărutul poate fi o ultimă izbucnire a sângelui şi inimii, deoarece puterile lor încep să scadă odată cu trecerea anilor, trupul începe să piardă din vigoare şi din elasticitate; cu timpul apar semnele de ofilire şi acel sentiment cunoscut, când omul tânjeşte după iubire. În acel stadiu, degeaba te mai cramponezi de tinereţea, pe care o vezi cum se îndepărtează, lăsând loc fazei de final, înainte ca cenuşa s-o îngheţe. Treptat, omul se convinge că dragostea este un lucru straniu, viclean şi lipsit de speranţă; este un fel de împletire a farmecului cu suferinţa, devenind ceva care seamănă cu zborul de toamnă al păsărilor migratoare spre ţările calde. Diana îmi oferise până atunci iubirea sufletească, dar fugeam de ea pentru a nu greşi, ca orice bărbat cu sângele cald, deoarece gândeam că înnodând o relaţie trainică, mai târziu, cu trecerea anilor, eu îi pot deveni o povară, barându-i astfel calea spre fericire.

Diana şi fratele ei orb

Nu ştiam cum să-i aduc la cunoştinţă acest fapt, pentru că o ştiam sensibilă şi nu voiam s-o rănesc şi pentru că începusem să ţin mult la ea. O vedeam ca într-un tablou cum, într-o dimineaţă, când ne-am întâlnit, mă întrebase: „cum ai dormit?” apoi a început să-mi povestească, surâzând şi cu privirea în jos, ca o fetiţă ruşinoasă, că n-a prea dormit, gândindu-se la mine. Avea o inocenţă dezarmantă, un chip frumos, cu bujori în obraji, radiind o tinereţe năvalnică, exuberantă, la care se adăuga un farmec subtil, semănând cu un copil descumpănit. Vorbea mult şi repede, iar deodată i-a scăzut glasul şi, surâzând încurcată, a spus: „dacă mi-ai cere mâna, n-aş putea să te refuz. Tu eşti totul pentru mine”. Nu i-am răspuns. Mă prinsese nepregătit. Am strâns-o tare în braţe şi i-am spus: - La revedere, iubita mea! - Ai putea să mă suni de acolo, pe unde vei ajunge, măcar să te aud, dacă nu te văd, a spus ea bosumflată. - Bine. Vom vedea. Acum plec. - La revedere! Drum bun! Să te întorci cât mai repede, ca să mergem împreună la plajă! - Bine, aşa voi face, am răspuns, trecând pragul. Mă însoţea gâdul că Diana îmi trezise dorinţele ascunse şi asta mă făcea să mă ruşinez pentru că mă pusese în încurcătură. Poate e doar pasiunea unui bărbat, încă viril şi cu forţă, iar ea mă va ierta. Emoţie a fost de ambele părţi, doar că rezultatul a fost evitat, poate doar amânat.Se înroşise la faţă, tremura uşor şi zâmbea conştientă de cele ce simţise cu tot trupul ei lipit de al meu, iar când eu am spus „Nu acum!”, ea a răspuns: „Va veni vremea şi pentru asta, să avem răbdare!”, cu glasul ei stins şi cu o dezamăgire care-i devenise insuportabilă, la fel ca durerea de dinţi. - Te aştept! Să nu uiţi asta! a spus din prag.

Nicolae C. Dinu

VIII Călătoria mea la Braşov şi Sibiu

Ajungând în B-dul Republicii (azi b-dul Ferdinand), am intrat în restaurantul Continental şi, la o masă, l-am găsit pe Sandu Vişan, cu o vodcă în faţă. M-am apropiat de masa lui, dar am observat că mă privea ca pe un străin, semn că nu m-a recunoscut. Avea dreptate, nu ne mai văzusem din 1968, deci trecuseră 24 de ani, iar trăsăturile fizice se schimbă la om. Fiind sigur că este el, l-am abordat direct: - Ce faci pe aici, măi Sandule? Nu mă mai cunoşti? - Nu, dar bănuiesc că eşti N. Dinu, spune el, nesigur. - Întocmai. Asta este o dovadă că m-am schimbat. - Puteai să treci pe lângă mine pe stradă şi nu te cunoşteam. Ce vrei, anii au trecut peste noi şi au lăsat urme, a mai spus el, ridicându-se de pe scaun şi îmbrăţişându-mă, cu exclamaţii voioase. Nu ne-am văzut de ... - De 24 de ani, îl ajut eu. - Ce mai faci? Măi, băiete, cum te-ai schimbat! Te ştiam şef pe la Tulcea. Pe unde mai trăieşti? - În Constanţa, unde am revenit în 1979, dar noi nu neam mai întâlnit din cauza preocupărilor zilnice, iar „ochii care nu se văd, se uită!”, zice proverbul popular. - Să-ţi comand şi ţie o votcă? mă întreabă el. - Nu beau tărie, poate un pahar cu bere. ... Am discutat despre familiile noastre şi am aflat de la Sandu că are o fiică măritată în Timişoara, dar soţia lui a murit în urmă cu doi ani – cancer la sâni. - Condoleanţe! am spus eu, privindu-l compătimitor. - Nu ştii pe unde pot găsi nişte flori? - Ce faci cu ele?

Diana şi fratele ei orb

- Trebuie să merg la o familie. Soţia împlineşte 50 de ani şi vreau să-i duc un buchet de flori, spune el. - Poate la piaţă, dacă mai este deschis. - Tu nu vrei să mă însoţeşti? - Nu pot, pentru că mâine plecăm la Braşov într-un scurt concediu şi trebuie să ne pregătim, să pregătesc şi maşina pentru drum lung. Poate vrei să mă însoţeşti tu mâine la Braşov şi Sibiu? Ce spui? - Mâine îmi aştept fiica de la Timişoara. Vine la plajă pentru două săptămâni cu soţul şi fiul lor. Nu i-am văzut de doi ani, de la moartea soţiei mele. Aş fi vrut să schimb locul şi să hoinăresc prin ţară măcar o săptămână, dar nu pot. Îi aştept mâine după amiază. M-au sunat şi mi-au spus că pornesc cu maşina din Timişoara imediat după miezul nopţii. Am făcut schimb de adrese şi ne-am despărţit în stradă, urmând să ne mai întâlnim. Sandu rămăsese vesel şi nepăsător, aşa cum fusese şi în şcoală, luând totul în glumă, inclusiv viaţa, dar eu percepeam glumele lui ca pe o ironie uşoară, distilată, făcută dintr-un fel de conivenţă, de solidaritate, poate un fel de dispreţ a cărui justificare n-o pricepeam. Totuşi m-am bucurat că ne-am întâlnit şi am depănat amintiri despre colegi şi profesori, despre fapte şi oameni, pe care le considerasem pierdute pe valea somnului, pe care le aprobă şi le veghează în permanenţă raţiunea din noi. Mi-a povestit multe aventuri cu femei, de unde am tras concluzia că fusese cuprins de boala „Donjuanismului”, care condusese la divorţul lui de soţie după câţiva ani de la căsătoria lor şi m-am gândit că şiacest fapt ar fi putut contribui la cancerul ei de sâni. De atunci nu s-a mai oprit la nicio femeie, trecând de la copilărie la tinereţe, apoi direct la starea de „om bătrân”, aşa cum mi-a mărturisit chiar el.

Nicolae C. Dinu

Ascultându-l cum vorbea despre soţia sa, apoi despre femeile cu care avusese relaţii, ca de nişte obiecte goale, fără fond, folosind vocabularul unui veritabil geambaş de cai, cu nepăsare, l-am dezaprobat, dar l-am compătimit, în acelaşi timp. % Când am ajuns acasă la mine se înserase bine. Mi-am pregătit bagajele şi maşina pentru drum lung, după care am mâncat ceva rece din frigider, apoi am pus ceasul să sune la ora 4³° dimineaţă şi m-am culcat. Dimineaţa mi-am făcut toaleta, apoi am băut cafeaua, mi-am pus bagajele în maşină şi am pornit la drum. Totdeauna pornesc la drum pe răcoare, deoarece motorul trage mai bine, iar circulaţia rutieră este mai comodă, şoselele fiind mult mai libere. Pentru a scurta drumul, am hotărât să folosesc ruta prin Buzău. Astfel că am pornit prin Ovidiu, am trecut Dunărea la Hârşova (peste Podul de la Vadul Oii), iar de la Ţăndărei am virat la dreapta pe drumul judeţean, ajungând în comuna Griviţa din judeţul Ialomiţa. De acolo nu mai aveam decât 60 de km. până la Buzău, în care am intrat la ora 7³°, deci după trei ore mers fără oprire. În Buzău am oprit pe b-dul N. Bălcescu şi de la un magazin alimentar am cumpărat o pâine şi două sticle cu apă minerală, după care am reluat drumul spre Braşov, circulând pe str. Transilvaniei, spre Nehoiu. Aproape de ora 9°° am ajuns în comuna Pătârlagele, din jud. Buzău şi m-am oprit la nişte cunoştinţe ale mele din perioada 1975-1979, când am lucrat la Buzău.

Diana şi fratele ei orb

Bucuria revederii a fost mare de ambele părţi, deoarece nu ne mai întâlniserăm de când mă întorsesem eu la Constanţa. M-au invitat să rămân câteva zile la ei, dar mă aştepta colegul de la Braşov. - Rămâneţi la noi, că peste trei zile este „Drăgaica”! mă rugase doamna Victoria, gospodina casei. - Nu pot acum , dar promit să trec pe la dimneavoastră la întoarcerea de la Sibiu. Nu voiam să-i supăr şi mi-am luat rămas bun de la ei, continuându-mi drumul spre Braşov. La 24 iunie, în fiecare an, la Buzău se sărbătoreşte „Drăgaica” sau Sânzâienele – cum le numea marele nostru cărturar Dimitrie Cantemir, care a fost o vreme şi domn al Ţării Moldovei. D. Cantemir scria: „Există ielele – acele ninfe ale aerului, care sunt îndrăgostite de tinerii arătoşi”. Mai târziu Drăgaica a devenit „Duminica Rusaliilor”, iar mai apoi a fost suprapusă peste „Sărbătoarea cincizecimii”. Sărbătoarea Sânzâienelor este plină de simboluri şi datini ale poporului român, încă din negura vremurilor. Acea noapte e considerată magică, în care zânele îşi fac apariţia pe pământ, iar planta – sânzâiana – îşi desface petalele ei mici (fitoterapeuţii o folosesc pentru vindecarea bolilor). În acea noapte se spune că se deschid porţile cerului, iar fecioarele dorm cu florile sub pernă şi îşi visează alesul; conform obiceiului, fetele dansează goale şi se scaldă în lac sau râu la miezul nopţii sub razele lunii, pentru îmblânzirea zodiilor. Cine mai ştie rostul lucrurilor? Eu cred că toate vieţile noastre sunt scrise în stele şi în soarele de pe cer, dar preocupaţi de grijile cotidiene, nu ne mai aducem aminte de ele. Mi-am luat rămas bun de la ei şi am pornit spre Nehoiu, dar pe câmpul dintre comuna pătârlagele şi Cislău am oprit pentru a admira un lan de grâu aproape copt şi mulţi maci roşii legănându-se pe tijele lor lungi. Mai spre deal am dat peste

Nicolae C. Dinu

arbuşti de păducel înflorit, de culoare roz, podoabe ce se adăugau sânzâienelor în sărbătoarea lor pe care am tradus-o ca intenţie festivă a naturii însăşi. Când m-am întors de la Sibiu n-am mai folosit ruta Buzău, ci am mers la Piteşti, iar de acolo, la Bucureşti, unde am avut de rezolvat o problemă personală. Mi-a părut rău că nu am revenit la Pătârlagele, pentru că aveam ce discuta cu acei oameni care mi-au fost dragi totdeauna. Am ajuns în Constanţa pe 28 iunie ora 13°° şi de la un telefon public am sunat-o pe Diana: - Alo! Diana? - Da, dragule. Te-ai întors? Unde eşti? - M-am întors, iubito, iar peste cinci minute voi ajunge acasă la tine. - Vino! De când te aştept! Era vorba de câteva zile, iar tu ai dublat aşteptarea mea, a spus ea cu o voce ambiguă. Am lăsat maşina în parcare şi am urcat în apartamentul Dianei. În prag mă aştepta ea nerăbdătoare. După ce a închis uşa am salutat-o: - Bine te-am găsit, iubito! - Bine ai venit, hoinarule! a răspuns cuprinzându-mi grumazul cu ambele ei braţe şi sărutându-mă. Ce dor mi-a fost de tine şi cât te-am aşteptat! a mai spus ea, oftând. - Şi mie mi-a fost dor de tine, am răspuns eu. - Atunci, de ce n-ai venit mai repede? m-a dojenit ea. - Iată-mă! Sunt aici, lângă tine. - Da, dar ştiind că te aştept, trebuia să te grăbeşti. Niciodată n-am simţit atât de tare lipsa cuiva. Parcă totul era gol, pustiu în sufletul şi în jurul meu. De-ai şti cât m-am obişnuit cu prezenţa ta! Când eşti cu mine mă simt în siguranţă şi simt o pace deplină în suflet, aşa, o pace tainică. Nici nu-ţi închipui cât de chinuitoare au fost pentru mine aceste zile. Te rog să nu mai pleci!

Diana şi fratele ei orb

- Bine, aşa voi face, am spus eu, îmbrăţişând-o din nou. Treptat, furtuna emoţiilor noastre s-a domolit, pe măsură ce s-a instalat împăcarea, iar pe chipul Dianei au apărut bujorii de trandafiri şi un zâmbet larg, semn că inima ei cânta melodii tainice. - Arăţi foarte bine astăzi, spun eu, în timp ce îi ofer un mic cadou pe care i-l adusesem de la Sibiu. - Datorită ţie, fapt pentru care îţi mulţumesc din toată inima! Să nu uiţi că tu eşti un important punct de sprijin moral şi de iubire, care contribuie la trăinicia relaţiei noastre. Ai citit cărţile lui Dante? - Da. Câteva dintre ele. De ce? - Ai văzut ce scria: el, deşi era căsătorit, o iubea pe Bearice, cu o drgoste platonică, pe când eu vreau, dacă se poate, să-mi oferi o dragoste adevărată. - Draga mea, apreciez părerile tale liberale, dar nu uita că eu nu sunt Dante! În plus, sunt un om divorţat, ca şi tine şi doresc să realizăm o relaţie bazată pe o prietenie lucidă, profundă, totală, la care să participe din plin inimile noastre. Eşti de acord? Mi-ai spus că Dante o iubea pe Beatrice. Eu am citit undeva că în urmă cu 1600 de ani, aflându-se în Florenţa, acel Dante obişnuia să se aşeze pe o piatră din Piazza del Domo unde, prefăcându-se că priveşte spre Campanilla lui Giotto, de fapt o privea pe Beatrice, ori de câte ori aceasta trecea pe acolo, în drumul său spre locul de unde îşi cumpăra o bucată mare de tort cu castane, înainte de a ajunge la şcoală. Este şi acesta un mod de a iubi. - Aşa să fie. Acum povesteşte-mi ce ai făcut pe unde ai umblat! - La Braşov am fost cu colegul meu de facultate în Poiana Braşov şi Valea Ţapului, iar la Sibiu, în compania altui coleg, am vizitat Parcul „Dumbrava”, com. Răşinari şi satul Sălişte.

Nicolae C. Dinu

- Cred că îţi este foame, aşa că amâni povestea după ce mâncăm. Până pregătesc eu masa, tu poţi face un duş. Diana a întins o faţă de masă, a adus tacâmurile şi şerveţele, apoi a dispărut în bucătărie să pregătească mâcnarea. Între timp eu am făcut un duş care m- înviorat şi m-am întors în sufragerie, unde era totul gata. - Îmi place că eşti vrednică – am zis eu. - Păi, friptura am făcut-o pe la ora zece şi jumătate, sperând că vei veni atunci, dar am fost nevoită s-o reîncălzesc puţin în cuptor. - Văd că ai adus şi vin. - Da. Să ştii că am făcut şi plăcintă cu mere, ca desert. Poftă mare! - Mulţumesc! Am mâncat, am băut câte un pahar cu vin, apoi ea a spus să-i povestesc. - Hai să mergem la plajă, apoi acolo voi avea destul timp să-ţi povestesc totul, în amănunt. Îmi amintesc că atunci când am plecat, mi-ai zis să mă întorc pentru a merge la plajă împreună. - Da, dar atunci te-am rugat să te întorci repede, a răspuns ea din prag de la dormitor, unde plecase să-şi pună un costum de baie. Peste câteva minute m-a strigat, cu o voce slabă: - Vrei să vii puţin? - Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, intrând în dormitor. - Încheie-mă, te rog, la sutien, că nu mă ascultă! Am încheiat-o, dar ea s-a întors spre mine şi mi-a sărit în braţe, încât atât ne-am încălzit, că a fost nevoie s-o ajut să dezbrace costumul şi să ne folosim de pat. După ce ne-am liniştit şi am făcut, pe rând, o vizită la baie, ne-am întors în pat şi am stat de vorbă. Diana era un pic ruşinată şi ţinea mâna la ochi.

Diana şi fratele ei orb

- De ce ai procedat astfel? am întrebat-o. - Ca să-ţi fie ţie mai uşor, a răspuns ea încet. - Nu înţeleg. Vrei să fii mai explicită? - Da. Totul a început atunci, seara, pe malul Portului Tomis, după ce te-am sărutat pe obraz, apoi tu ai dat drumul voluptăţii cu mai multe sărutări. S-a mai repetat situaţia asta, iar eu te doream, dar n-am îndrăznit mai mult decât să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine. Apoi, când ai plecat la Braşov, la despărţire m-ai strâns în braţe şi ... te-am simţit viril, dar nu puteam trece peste principiile morale, însă după ce ai plecat, mi-a părut rău. % Diana avea dreptate. Se trezise bărbatul din mine, iar ea m-a simţit şi a zâmbit complice, însă şi-a potolit instinctele deşi era excitată la fel ca mine. A mai reuşit să pronunţe fraza: „Să te întorci repede!” În drum spre casa mea, mă gândeam: „în asemenea situaţii sufletul omenesc este fără putere şi fără control asupra trupului şi instinctelor sale. Cum să mai comande el nervilor când sângele pulsează vijelios în vene, iar gura ţi se usucă?”

% Am strâns-o la piept şi i-am spus în şoaptă: - Nu trebuie să te justifici, invocând principiile! Atunci doream şi eu la fel ca tine, dar mă străduiam să evit producerea faptului pentru a nu greşi. Căutam să mă îndepărtez de tine,

Nicolae C. Dinu

deşi te doream foarte mult, dar pudoarea şi diferenţa de vârstă mă împiedicau. Pe piept, cum o ţineam eu cu capul pe umăr, am simţit ceva fierbinte, iar când am privit-o, Diana plângea şi de pe obraz, lacrimile ei ajungeau la mine pe piept. - Ce s-a întâmplat? De ce plângi? am întrebat-o. - Nu te îngrijora! Sunt lacrimi de fericire, a răspuns ea, încercând să şi le şteargă. Este cea mai frumoasă zi de dragoste pentru mine, o dragoste pe care n-am mai simţit-o niciodată în timpul celor două căsnicii scurte pe care le-am avut. Nu voi uita niciodată aceste momente minunate. După o pauză, când s-a mai liniştit, a continuat: - Cred că m-am îndrăgostit din nou, ca o proastă, ca pe vremea când eram şcolăriţă şi nu ştiam dacă fac bine sau rău. Analizând puţin, m-am gândit că fac bine, pentru că în relaţia cu tine am găsit altă savoare, total diferită de întâmplarea din liceu. De această dată simt siguranţă, plăcere şi o fericire atinsă de melancolie. - Şi cum a fost atunci, când erai şcolăriţă? - Ei, eram în clasa a X-a şi m-a lovit dragostea pentru un coleg de liceu din clasa a XII-a, cu care am apucat doar să merg de două ori la cinematograf şi să ne plimbăm pe stradă. - Şi apoi? insist eu. - Apoi, după ce a dat examenul de BAC, el s-a înscris la o şcoală militară, uitând total de mine, apoi s-a căsătorit cu alta. - Iubirea este perfidă uneori, iar când te prinde în vraja ei, nu i te mai poţi sustrage. Tocmai de aceea se spune în popor: „Iubirea e oarbă”. Atunci ar fi bine ca soarta să te ocrotească, dar nu se ştie niciodată. Iubirea adevărată doare. Cel mai fascinant cadou al vieţii omului este iubirea. Este starea când acea forţă misteriaosă, care îţi dă senzaţia că zbori şi care pune stăpânire pe gândurile tale şi te face să vezi

Diana şi fratele ei orb

cu alţi ochi lumea din jurul tău, mult mai frumoasă ca înainte. Dar iubirea este o floare rară de care nu au parte oamenii cu suflete reci, închise, pustii. Trebuie, totuşi, luat în calcul şi faptul că acest cadou miraculos nu ne este dat pentru totdeauna, el ne va părăsi întrun anumit moment al vieţii. De aceea, acest sentiment ameţitor şi atotstăpân pe îndrăgostiţi, trebuie protejat şi trăit plenar odată cu divinul din interiorul nostru. Dragostea nu îmbătrâneşte şi nu moare niciodată, dar cere din partea celor doi îndrăgostiţi să acţioneze conjugat şi so întreţină în mod egal; dacă numai unul din ei iubeşte, o jumătate de dragoste este egală cu o singurătate întreagă, care îi va păgubi, în final, pe amândoi, ceea ce presupune o analiză profundă a cauzelor, şi o hotărâre salvatoare. Drumul spre interiorul nostru este foarte pretenţios, mai pretenţios decât toate faptele noastre. Când iubeşti cu adevărat ai impresia că iubirea va dura o veşnicie. De aceea se spune că este oarbă, pentru că amestecă iubirile celor doi, transformându-le în „nebunie”, care sfidează legile firii şi ale obişnuitului, făcându-i să simtă că plutesc undeva, sus, departe de realităţile vieţii. - Hai să-ţi spun câteva frământări ale mele din perioada de când te cunosc pe tine: mai întâi, atunci, după petrecerea din casa familiei Iorga, când am coborât din taxi şi ţi-am pus în mână biletul cu numele, telefonul şi adresa mea. Când am ajuns la mine în casă, m-am aşezat în fotoliu şi atât m-am certat pentru gestul meu, socotindu-l inadmisibil pentru o femeie. Sau atunci când ai venit la mine în apartament pentru prima dată şi am fost atât de ameţită de discuţia noastră, încât nu te-am tratat nici măcar cu o cafea. După ce ai plecat, m-am aşezat în fotoliu şi mă gândeam la tine; îmi era ruşine. După ce ai plecat tu din apartament pentru a merge la Braşov, am avut o strângere de inimă – poate te-am judecat greşit – zicând: „poate este vorba de o femeie cu care pleacă el,

Nicolae C. Dinu

altfel m-ar fi luat şi pe mine. Doamne, am devenit geloasă pe el! Ce se întâmplă cu mine? Nu am niciun drept asupra lui, dar se pare că am devenit posesivă. O fi pentru că îl iubesc atât de mult?Sau poate mă tem că îl voi pierde, necunoscându-l suficient?” - Nesiguranţa ta naşte întrebări. Totdeauna se întâmplă aşa. Asta este şi explicaţia pentru ce multe femei pierd bărbaţii, pentru că cer prea mult de la ei. Cine iubeşte nu poate avea remuşcări, iar eu credeam că te-am convins până acum că nu mint, nu înşel, de aceea nu am nicio remuşcare şi nu urmăresc interese meschine. - M-am îmbrăcat şi am plecat în parcul de la Casino – continuă Diana – unde m-am plimbat vreo jumătate de oră, privind lumea care se înşirase în grupuri mobile pe promenada de lângă balustradă, iar eu îi treceam în revistă ca la paradă, întrebându-mă: „de ce nu este şi el printre ei?.” Erau mulţi tineri pe care îi puteam ademeni, dar eu te voiam doar pe tine, doar pe tine te doream din tot sufletul meu obosit care fremăta de zor. Erau bărbaţi tineri, frumoşi, dar nu aveau şarm şi nu mă atrăgeau. În final, m-am hotărât să mă întorc acasă, târându-mă încet ca un animal rănit spre vizuina lui. Ceva m-a deşteptat când am ajuns acasă şi am văzut holul unde ne-am luat rămas bun şi în urechi mi-a ţiuit fraza ta de despărţire: „la revedere, iubita mea!”, care m-a topit de tot, reverberând ca un ecou. „Ce cuvinte nepreţuite mi-a spus şi cu cât patos le-a rostit! Abia îl aştept să se întoarcă şi să-l întreb dacă este adevărat ce a spus” mi-am zis în gând. - Da, este adevărat! i-am răspuns eu. Numai că tu faci exces de pudoare, iar eu mă tem şi încerc să evit o greşeală care ne-ar putea costa pe amândoi... Hai să ne uităm trecutul fiecare şi să păşim înainte.

Diana şi fratele ei orb

De trecut te poţi despărţi numai când ai altceva să te lege de prezent, am adăugat eu. - Mă ai pe mine. Sunt lângă tine, în carne şi oase şi mult suflet, a spus Diana, strigându-şi gândurile. Iar de când te cunosc, pot spune că nutresc pentru tine mult mai multe sentimente decât o prietenie. Plecarea ta la Braşov a fost pentru mine un fel de examen, şi un chin totodată; dacă în 21 mai 1992 te reîntâlnisem, după ce pierdusem speranţa că te voi mai revedea, săptămânile în care ai fost la Braşov, fără să ştiu nimic de tine, mă fierbeau gândurile crezând că te-am pierdut. Mă bucur mult că te-ai întors. Este semn că cineva, acolo sus, mă iubeşte. Poate fi o compensare pentru suferinţele mele din anii trecuţi. Atunci mi-am zis: „Viaţa este o stranie luptă între scrupulozitate şi unele acte nechibzuite, care pot deveni dureroase la un moment dat” - Da, aşa este. Trebuie însă să mai afli că viaţa nu este un miracol. Mulţi oameni spun că viaţa este un munte pe care îl urci râzând, apoi îl cobori, cu paşi şovăielnici, plângând. Ziceai că spiritul cântă în om, dar te întrebai, în acelaşi timp dacă viaţa este întuneric sau lumină? Poporul a răspuns adesea la aceste întrebări, cântând viaţa, care n-a lipsit niciodată din folclor: „Viaţă, viaţă, vezi cum eşti! De ce mă îmbătrâneşti? Tu mă faci din iarbă fân, Din om tânăr, om bătrân, Să merg în toiag pe drum, etc.” Viaţa, traiul zilnic al omului, este o trudă permanentă pentru existenţă şi pentru realizarea unor idealuri şi mai puţin o şcoală de învăţare a manierelor elegante.

Nicolae C. Dinu

A căuta sensul vieţii este periculos, dar ea are un sens, atâta vreme cât nu vei încerca să-l afli. - M-am dezbrăcat şi m-am întins pe pat – continuă Diana, dar nu am putut adormi imediat, deoarece gândurile îmi zburau la tine, fără să le pot zăgădui. E greu să fii tânără, conştientă de vitalitatea trupului tău, care se iroseşte în zadar în singurătate, deşi eşti însetată de iubire. „Ce se întâmplă cu mine? Pe 14 iulie împlinesc 26 de ani, iar eu, în loc să-mi trăiesc viaţa şi să mă bucur de darurile ei, mă izolez de lume, hibernez ca un animal ce a fost rănit, aşteptând bătrâneţea, apoi moartea”. ... O priveam cum povestea toate acestea, cu obrajii înflăcăraţi, semănând cu zorile dimineţii răcoroase şi proaspete, ivite în primele clipe dinaintea răsăritului de soare. Era atât de frumoasă şi de plăcută, încât am strâns-o iar la pieptul meu, apoi ne-am contopit din nou într-o dragoste voluptoasă, cu rezultate şi mai bune decât prima dată. - Acum mergem la plajă? am întrebat-o râzând. - Da, mergem. Este ora 15³°. Ne-am îmbrăcat şi pe la ora 16°° ne-am oprit în strada Mircea, la locul unde scara cobora spre plajă, de unde am privit câteva minute tot peisajul, aşa cum se vedea de sus, de pe mal. Pe nisipul plajei şi în apa mării era multă lume, ca întrun furnicar; unii alergau veseli de colo-colo, alţii jucau diferite jocuri cu mingea; majoritatea şedeau la soare, pe cearşaf sau direct pe nisipul gol. Marea era liniştită, iar suprafaţa ei semăna cu un lac imens al cărui luciu era ca oglinda; numai lângă plajă suprafaţa ei se încreţea uşor, formând valuri mici, al căror clipocit aproape imperceptibil, mângâia lin nisipul, de unde se întorcea spre întinderea de apă argintie din larg, luminată ziua de soare, iar după ce se însera, de razele reci ale lunii. Am coborât scările în serpentină, spre plajă, continuând să privim malul tăiat în terase aproape paralele, unde sunt

Diana şi fratele ei orb

plantaţi arbuşti din loc în loc, printre care cresc buruieni, sărmane plante bastarde, de obârşii nedemne, cu care se împletesc mai multe plante sălbatice ale locului. În sfârşit, am ajuns pe plajă şi Diana a întins cearşaful aproape de apă, într-o zonă unde nu era prea multă lume, ca să putem discuta în voie. - Acum povesteşte-mi, te rog, pe unde ai umblat atâtea zile în călătoria ta solitară! m-a îndemnat ea. - Mai întâi vreau să precizez că nu este prima oară când colind prin ţară. În decursul anilor am vizitat multe locuri interesante, începând cu Mănăstirile din zona Moldovei, apoi locuri pline de pitoresc şi de istorie din Maramureş, Bihor, Muntele Găina din Apuseni, Lacul Sf. Ana, cu băile Tuşnad, Lacu Roşu. Deasemenea, am vizitat mănăstirile din sudul României: Tismana, Polovragi, Govora, precum şi zona Tg. Jiu, unde sunt expuse în parc lucrările sculptorului român C-tin Brâncuşi: Coloana Infinitului, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. Cu alt prilej am călătorit pe Dunăre, de la intrarea ei în ţară şi până la vărsarea în Marea Neagră. Sper să scriu o carte în care să prezint toate aceste locuri inedite, pline de frumuseţi şi încărcate de istorie. De data aceasta am mers la un fost coleg de facultate unde, timp de trei zile, am colindat prin Poiana Braşov şi Poiana Ţapului, după care am mers la Sibiu şi, împreună cu un alt fost coleg, am hoinărit prin parcul „Dumbrava”, un veritabil muzeu al satului în natură şi o grădină zoologică în mijlocul pădurii. De la Răşinari, împreună cu colegul meu şi cu unchiul acestuia, am mers la Sălişte, un sat de păstori, pierdut printre dealuri şi păşuni înverzite, populate cu multe stâne de oi cu numeroase turme, dar şi cu oameni harnici şi primitori. Pe pajiştea cu iarba bogată păşteau oile, iar mai jos câteva vaci roşcate; de la umbra copacilor le priveam şi ascultam clinchetul clopotelor şi murmurul izvoarelor, care

Nicolae C. Dinu

ajungeau până la noi ca un sunet vătuit, care se apropia de noi, plutind odată cu asfinţitul soarelui, ce prevestea apropierea serii. La plecarea mea spre casă mi-am luat rămas bun de la pădure şi de la oamenii acelor locuri pe care le-am străbătut în cele câteva zile, întocmai ca de la o femeie iubită pe care nu o voi uita niciodată. Lăsam în urma mea frânturi de paradis împrăştiate pe versanţii împăduriţi ai munţilor şi în aşezările omeneşti de la poalele lor, care le-au populat de-a lungul istoriei. - Cred că a fost foarte frumos, a spus Diana. - Da, aşa a fost totul, mai ales acea natură darnică. În unele locuri am urcat sus de tot, deasupra lumii, cum spunea colegul meu din Braşov, apoi am tot coborât şi iar am urcat pe nişte cărări întunecoase, strecurându-ne prin tufe dese, pe sub copaci înalţi, ale căror coroane bogate se împleteau între ele, formând adevărate tunele umbroase, unde razele soarelui nu puteau trece pentru a se aşterne pe sol. Am colindat prin păduri, urcând şi coborând pe poteci acoperite cu iarbă, care roteau pe serpentinele de pe buza prăpastiei, printre arbuşti şi tufe de ferigi. Uneori am ajuns în păduri bătrâne de mesteceni, fagi, stejari, ulmi şi arţari, iar spre culmi am dat de nelipsiţii brazi şi pini, care îmbracă versanţii până în apropierea stâncilor golaşe, care străpung cu vârfurile lor cerul albastru, cum ni s-a părut nouă în acele clipe minunate. Sus de tot ne-a întâmpinat un soare cald, care aducea valuri fierbinţi, dar peste puţin timp a început să sufle un vânt vesel, jucăuş şi răcoros, ca o compensaţie pentru oboseala de care avusesem parte la urcare; adierea lui mângâia crestele împădurite ale înălţimilor, apoi cobora pe culmile care se prelungeau până jos, pe pajiştile înverzite, unde se revărsa în valuri line.

Diana şi fratele ei orb

Pe pajişti păşteau turme de oi şi tot acel peisaj de vis părea ireal, ca un nou început de lume, peste care timpul se scurgea încet, egal şi aproape de neluat în seamă de oamenii care vieţuiau în aceste locuri de basm. Mi se părea că am pătruns pe alt tărâm (în altă lume), necălcat de om, un teren vrăjit în care doar ziua continua nopţii. La acea impresie a contribuit din plin şi faptul că dimineaţa, de fiecare dată, toate cărările pe care le ştiam aproape că dispăreau, fiind acoperite de plantele culcate de roua din timpul nopţii şi nu mai duceau nicăieri. Într-o dimineaţă am ieşit din cabană şi am pornit în coborâre, când încă nu răsărise soarele. În pădure lumina era slabă şi aşteptam ivirea razelor de soare, dar coroanele copacilor erau atât de dese încât nu lăsau lumina să ajungă pe sol. Abia când am ajuns într-un luminiş din marginea pădurii, am întâlnit soarele care strălucea vesel peste pajişti şi peste acoperişul de ţiglă roşie al unei case singuratice aflată mai jos, la extremitatea pajiştii. Casa era cuprinsă de o linişte de basm, nu se vedea ţipenie de om sau de animal dar, din când în când, răzbătea până la noi lătratul unui câine plictisit şi el de atâta singurătate. - Ce frumos povesteşti tu! o aud pe Diana şoptind lângă umărul meu. Zugrăveşti din cuvinte nişte tablouri vii, pe care eu le şi văd aevea. Nu i-am răspuns, ca şi când n-aş fi auzit ce-a spus şi miam continuat povestirea: - Am trecut peste podeţe care traversau pârâuri molcome, altele peste unele izvoare vesele, chiar vijelioase; neam oprit în locuri unde se formau un fel de iazuri mărginite de sălcii plângătoare, plecate cu crengile spre apă, unele chiar sărutau luciul apei, ca o mângâiere produsă de adierea vântului, care le mişca pe înserat.

Nicolae C. Dinu

În pădure era răcoare pentru că razele soarelui abia se strecurau pe sol, ca o ploaie de argint, din cauza coroanelor bogate şi dese ale copacilor, dar când am ajuns în poiană am simţit pământul umed şi mireasma florilor de trifoi, amestecată cu răşina din pădure. Coborând la piciorul pantei am observat că soarele se apropia de apus, iar vârful muntelui închidea orizontul, proiectând pe cerul încă luminos, un şir zigurat de munţi albaştri cu piscuri ascuţite, rotunde sau strâmbe. Dincolo de piscuri, văzduhul căpătase o culoare roşie amestecată cu galben-auriu, semn că razele de soare colorau norii albi şi pe cei vineţi, înainte de a apune şi să plece la culcare. M-a impresionat acel minunat apus de soare, care zugrăveşte un tablou unic în zona de munte. Spre seară am coborât şi noi pantele muntelui şi am ajuns într-o poiană cu iarbă grasă, unde păştea o turmă de oi, păzită de trei câini mari şi doi păstori – unul mai în vârstă şi celălalt mai tânăr, care se odihneau la umbra unui copac. Cei trei câini ne-au luat în primire imediat ce ne-au văzut, dar ciobanii ne-au apărat, apoi i-au liniştit pe vitejii paznici, trimiţându-i la turmă. - Bună ziua! i-am salutat noi. - Zâua bună! au răspuns cei doi, arătându-se dornici să stea de vorbă cu noi. După ce i-am întrebat câte ceva despre turma lor, dacă este rentabilă, dacă le este greu, cel mai în vârstă ne-a convins că citeşte presa, ascultă radioul cu tranzistori şi are la brâu un telefon mobil, adus din „străinătăţuri” de fiul lui. Ciobanul ne-a răspuns la toate întrebările, cu graiul său neaoş, dar cu vorbe pline de înţeles. Despre democraţia nou instalată în România, dar mai ales despre viaţa oamenilor acelor locuri, ne-a făcut un fel de

Diana şi fratele ei orb

istorisire, care, pentru mine personal, a fost ca o confirmare a părerii pe care mi-o făcusem despre acest „tărâm vrăjit”. Vorbea rar, uneori se mai şi poticnea, dar din spusele lui rezulta că oamenii acestor locuri s-au adăpostit în pădurile din munţi din cele mai vechi timpuri, trăind şi muncind pentru ei şi familiile lor. Povestirea lui calmă, dar cu scene vii, mă ducea cu gândul la poveştile citite în cărţi din perioada copilăriei mele, rămase şi azi în acea plutire lină deasupra pământului, amintind de viaţa oamenilor de demult; în călătoria lor peste păduri, păşuni, fâneţe, lăsau în urma lor perfumul viselor din „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Erau vremi de mult apuse, iar ciobanul m-a trezit din visare, concluzionând: - Pe aici, pe la noi, din moşi-strămoşi, totul se rezumă la femeie, copii, avere, cal şi pădure. Deodată, baciul s-a oprit din povestit, şi-a scuturat capul de câteva ori, apoi a continuat, la fel de calm: - Apăi, dragii mei, dumneavoastră aţi venit aici vara, când îi cald, dar iarna totul este altfel, casele se recunosc numai după fumul care iese pe hornuri, în rest totul este acoperit de zăpadă, iar ferestrele au şi ele desenate flori minunate de gheaţă şi numai câinii se mai aud lătrând de departe, când ne vizitează oarece dihănii ale pădurii. Spre ruşinea noastră, a românilor, dar mai ales a guvernanţilor, mai sunt multe sate în zonele de munte care n-au primit lumină electrică şi se foloseşte tot lampa cu petrol sau felinarul. - Nu aveţi lumină electrică, dar aveţi lupi, urşi, jderi, capre negre, cerbi şi alte animale de pădure, spun eu, glumind cu el. - Avem, dar şi pe acestea le-au rărit braconierii – parcă aşa le zice – şi cei care ne-au tăiat fără milă pădurile de pe munţi şi dealuri, din cauza cărora şi animalele, păsările, au plecat în alte locuri mai bune.

Nicolae C. Dinu

- Am văzut că nu duceţi lipsă de gatere pe valea aceasta pe unde am trecut noi, a intervenit colegul meu. - Da. Tăietorii de lemne ne-au chelit munţii, tăind copacii la rând, de la înălţimea de un metru de la sol, iar gaterele pe care le-aţi văzut au transformat buştenii în scânduri, pe care le-au încărcat în autocamioane şi le exportă în alte ţări. Ce este mai rău, nimeni nu-i opreşte, iar zgomotul pe care îl fac pe vale, a alungat păsările şi animalele de pe aici şi au omorât peştii din râuri cu rumeguşul lor. Ce păstrăvi erau odată pe aici! În deplasările mele pe munte am simţit un fenomen curios, cu care m-am mai întâlnit şi altă dată: pe munte, ochii omului privesc siguri, dârji, fericiţi, încărcaţi de energie şi de spirit; în trup simţi o poftă de viaţă încât îţi vine să zbori din pisc în pisc. La mare simţi cu totul altceva. Privind întinderea nemărginită de apă, peisajul te invită la visare şi treptat re învăluie melancolia. Dar marea are şi rol terapeutic, venind în ajutorul omului obosit de vârtejurile iscate în propriul său suflet şi are darul de a-i aduce pacea. Atunci îţi vine să cânţi – iar eu chiar cânt unele cântece vesele, marinăreşti. - Ştiu, intervine Diana. Te-am auzit cântând atunci, pe malul portului Tomis şi m-ai convins că poţi cânta minunat. Atunci m-ai impresionat cât de frumos ai interpretat cele două cântece. Am făcut şi eu muzică la Institut, apoi am mai luat şi lecţii cu tata, care este profesor, dar tu mi-ai dovedit că poţi cânta în registre şi tematici diferite, fără efort. - Ei, nici chiar aşa. Tu mă copleşeşti cu laudele, deşi recunosc că am calităţi modeste, iar uneori mai cânt de plăcere, numai pentru mine.

Diana şi fratele ei orb

- Nu uita că pe 14 iulie este ziua mea de naştere! Tare aş vrea s-o serbăm împreună, să cântăm, să dansăm, să ne veselim şi să ne iubim. - Să trăim până atunci şi vom mai vedea. - Păi, vom trăi, că asta este peste două săptămâni. - Am reţinut totul, am răspuns eu. După o scurtă pauză, am continuat povestea călătoriei mele: - De la Răşinari am plecat cu maşina în satul Săliştea, noi doi şi unchiul prietenului meu. Era un timp minunat, iar soarele încălzea totul în jur. Şoseaua era mărginită de o sfoară de pădure deasă şi umbroasă, iar pe dealuri erau păşuni şi fâneţe de trifoi şi alte plante furajere de munte. Într-o poiană întinsă am văzut gospodarii cosind fânul cu coasa, înşiraţi unul după altul, iar în urma lor veneau fetele şi nevestele, care întindeau iarba cosită pentru a se usca la soare, urmând apoi să fie clădită în căpiţe, pentru asigurarea hranei animalelor pe timpul iernii. De acolo am coborât în sat, unde am întâlnit viaţa fremătând: gospodinele întindeau pe sârmă rufele abia spălate, altele mulgeau vacile în curte, iar copiii lor se jucau pe bătătură cu cercul, cu mingea, cu cărucioare sau chiar împingând câte o roabă. A doua zi, pe 27.06.'92, mi-am luat rămas bun de la prietenul meu şi familia sa şi am pornit spre Bucureşti, pe laora 6³°, fiind răcoare. Am traversat localităţi şi şesuri pline de viţă de vie, cu struguri pârguiţi sau început de coacere. După ce am trecut de Rm. Vâlcea, am oprit la campingul „Dealul Drăganului”, unde am luat o gustare şi o cafea, apoi am intrat în pădure, am oprit pe un loc de parcare înafara şoselei, pentru a mai sta puţin la umbra copacilor, ca să ascult cântecul cucului, apoi al mierlei, care parcă erau în competiţie declarată, de răsuna pădurea.

Nicolae C. Dinu

Stând întins pe iarbă, gândul mi-a zburat la tine de mai multe ori în aceste zile. Mă întrebam des: „Ce-o mai face Diana?” Îmi era dor de tine. Adolescenţii ar putea adăuga la acest dor, ceva vitejeşte: „o iubesc şi aş sări în foc pentru ea”, dar eu mă mulţumesc numai cu dorul, care-mi face inima să-mi bată cu putere în piept, ca un fluture care aterizează pe corola deschisă a unei flori. Dinspre pădure mă mângâia pe faţă o pală de vânt, care aducea mireasma dulceagă ce-mi umplea plămânii de oxigen şi răşină şi, treptat, îmi creştea buna dispoziţie şi dorinţa de a ajunge cât mai repede acasă, la Constanţa. - Adică acasă la mine, nu-i aşa? completează Diana. - Aşa este, la tine, confirm eu, fără pauză, spre locurile şi persoanele dragi care ne atrag. Poate aşa se întâmplă cu toţi oamenii care se iubesc, ceea ce îmi întăreşte, tot mai mult, încrederea că fiecare om are steaua lui norocoasă, aşa cum spun zicerile din bătrâni. - Ai văzut atâtea locuri şi ai ce povesti, spune Diana, privindu-mă cu plăcere. E bine că o şi faci atât de frumos. Pe când eu, cu câteva excepţii, m-am limitat la oraşul natal şi alte câteva localităţi, deşi mi-ar plăcea să trăiesc în mijlocul naturii – a adăugat ea cu părere de rău. Când erai tu plecat, într-o zi am lăsat aparatul de radio deschis şi-mi făceam de lucru cu nişte rufe. Deodată a început să cânte Anda Călugăreanu cântecul „N-am noroc”, pe care lam ascultat până la capăt. Cred că îl ştii şi tu. - Da, chiar îi ştiu pe dinafară refrenul: „N-am noroc, ce să fac? Niciodată soarta nu mi-a zâmbit. N-am noroc, ce să fac? Mie niciun vis nu mi s-a-mplinit.

Diana şi fratele ei orb

N-am noroc niciun pic, Fiindcă n-am aflat unde să-l găsesc, N-am noroc niciun pic, Alţii au prea mult şi nu-l preţuiesc!” - Pe mine m-a întristat foarte mult şi am plâns aproape toată ziua. - De ce ai plâns? Viaţa este complexă, uneori este chiar grea, dar trebuie să priveşti înainte. - Pentru că pe mine nu m-a iubit nimeni, înafară de părinţii mei şi fratele meu, Petronel; Nici măcar prietenul meu din liceu nu m-a iubit. Iar de căsătoria mea cu Sorin Matei, ce să mai spun? A fost un fiasco total. Într-o zi poate îţi voi povesti, ca să vezi ce deznodământ urât a avut. O priveam şi-mi părea rău de eşecurile ei. Diana era o femeie atrăgătoare, trupul ei frumos, clădit armonios mă atrăgea şi îmi plăcea, fără să-mi pierd cumpătul în faţa frumuseţii ei, dar o admiram mai mult ca înainte. Ea mă cerceta discret să vadă ce efect au asupra mea cele ce-mi povestea ea. Când ni s-au întâlnit privirile, am constatat acea mărturisire mută a iubirii; buzele ei se mişcau evocând sărutări, iar sânii săltau ritmic. Mi s-a părut naivă ca un copil, dar profundă ca marea, însă am sesizat că ceva o apasă greu pe suflet. „Ce îmi ascunde, oare?” m-am gândit pe loc, dar nu i-am spus. - Căsătoria – am început eu – este o tranzacţie fericită între bărbat şi femeie. Desigur, ea presupune doi tineri, dar când se căsătoreşte o tânără cu un vârstnic, ce faci când „leul îmbătrâneşte” şi devine ursuz, orb, ştirb, cocoşat, arţăgos sau bolnav? Logica a fost dată oamenilor pentru a-şi descoperi limitele şi să acţioneze în consecinţă, să privească în urmă,

Nicolae C. Dinu

când erau tineri şi mai credeau că tinereţea li se cuvenea de drept. Când ajungi bătrân, bătrâneţea nu-ţi mai îngăduie să te foloseşti de virtute, fiind obligat să te hrăneşti cu regrete la fel ca hienele care devorează resturile animalelor moarte. Căsnicia este un jug la care trebuie să tragă, în mod egal, ambii parteneri, cu nădejde şi credinţă, altfel totul se duce de râpă, iar cei doi ajung să ducă o viaţă de „singurătate în doi” sau să divorţeze. Degeaba i se spune miraj căsniciei, dar dacă nu merge, trebuie întreruptă înainte de a mai apărea şi copiii, care o complică. Cei doi soţi pot rămâne buni prieteni, am mai adăugat eu. Te rog să continui, am îndemnat-o eu. Chipul Dianei se crispase puţin şi devenise preocupat, gânditor, iar ochii ei albaştri scânteiau. M-a privit şi mi-a zâmbit galeş, cu o candoare impecabilă, semn că nu era în stare să rostească un neadevăr în acea clipă. - Te iubesc! mi-a şoptit ea. - Şi eu pe tine, i-am răspuns. Ce bine este că oamenii pot iubi sub soare! Totul era înălţător şi reconfortant, întocmai ca un omagiu adus iubirii. Aceasta m-a obligat să mă înclin în faţa Dianei şi să-i fac o reverenţă. - Constat că uneori eşti sever cu mine dar drept, aşa cum proceda uneori şi tatăl meu, care nu îndulcea niciodată vreun cuvânt numai pentru a fi pe placul cuiva, oricine ar fi fost acea persoană. - Dar la sentimentele iubirii este normal să participe sufletul, creierul şi inima, toate amestecate în labirintul din om. Păcat că nicio iubire nu este veşnică, am adăugat eu privind departe, spre orizont, unde marea forma o linie curbă pe limita unde se unea cu cerul.

Diana şi fratele ei orb

- Dar, deocamdată, să-ţi spun ce începusem cu radioul: stând eu în casă într-o zi şi autoanalizându-mă, am ajuns la următoarele judecăţi: pe Dinu îi iubesc din prima zi când l-am văzut, parcă m-ar fi lovit ceva în inimă. De ce m-a lăsat el singură atâtea zile, ca să sufăr? Nicio veste de la el nu am. - Draga mea, de ce exagerezi tu în aprecieri? Între relaţia noastră de prietenie şi o căsnicie există o mare deosebire. În plus, doi oameni care formează un cuplu şi se iubesc fierbinte, pot trece prin diferite momente importante din viaţa lor, când stau zile, chiar luni despărţiţi unul de celălalt. Asta nu înseamnă că viaţa lor nu este normală, ca întotdeauna, cu condiţia să existe îngăduinţa necesară şi grija. E drept că, odată cu înaintarea în vârstă, dragostea poate scădea în cuplu, dar nu este cazul nostru. Asta mă face să cred că diferenţa de vârstă dintre noi te dezavantajează şi nu este bine deloc. Dar despre asta vom discuta altă dată mai pe îndelete. - Te rog, spune-mi acum la ce te gândeşti!? - Chia dacă doi oameni aflaţi în situaţia noastră se iubesc mult, unul va fi totdeauna dezavantajat şi acela este cel tânăr. - De ce? întreabă Diana. - Pentru că, iubindu-l pe cel în vârstă, îi devine slugă. Când, însă, puterile lui îi scad (înaintarea în vârstă, boală, etc.), cel tânăr suferă pentru că acela devine incomod şi aşteaptă să scape de el cât mai repede. Tocmai o asemenea situaţie aş vrea eu să evit în relaţia noastră. - Nu-mi place cum gândeşti, spune Diana, arătându-se puţin bosumflată. - Gândirea mea este realistă şi înţeleaptă, i-am răspuns eu, privind spre linia orizontului, care căpătase reflexe roşiatice, semn că soarele cobora spre asfinţit, învăluind totul într-o ceaţă aurie. Dinspre mare adia briza răcoroasă, care

Nicolae C. Dinu

ameliora temperatura la nivelul nisipului încă fierbinte din timpul zilei. Am privit cerul şi am constatat că se adunaseră grupuri de nori negri chiar deasupra noastră. - Ia priveşte sus pe cer! îi spun Dianei. - Da, s-ar putea să vină ploaia. - Hai acasă repede, că ploaia va începe în cel mult zece minute şi ne udă. Norul e plin de apă. Aşa a fost. Ne-a prins ploaia lângă blocul Dianei şi doar ne-a stopit puţin până când am intrat. Ploaia a fost repezită, dar s-a oprit dup cinci minute. - Rămâi la mine? m-a întrebat Diana, ca de obicei. - Da, rămân. Şi am rămas. Am discutat diverse subiecte de viaţă, apoi am privit la TV şi, în final, ne-am culcat. Dimineaţa m-am trezit înainte de răsăritul soarelui, am dat uşor perdeaua la o parte şi am privit afară. Solul era uscat şi se anunţa o zi însorită. Când am întors privirea spre pat, am văzut-o pe Diana, care dormea atât de frumos, încât am zăbovit câteva minute ca s-o studiez şi să-i urmăresc somnul liniştit, cu o respiraţie uşoară, care nu depăşea tremurul unei petale de crin la adierea brizei de dimineaţă a mării liniştite. M-am aplecat şi am sărutat-o pe frunte, crezând că nu se va trezi, dar ea a deschis ochii, a zâmbit dulce şi m-a întrebat: - Cât este ceasul? - Şase, am răspuns, privind pendula din perete, pe care n-o văzusem până atunci. Văzând că o studiez, Diana mi-a explicat: - A fost la reparat. Am adus-o miercuri, dar i-am întors ceasul abia aseară, când tu făceai duş. De ce te-ai sculat din pat? Hai, vino lângă mine, să mai trândăvim vreo oră!

Diana şi fratele ei orb

M-am aşezat lângă ea în pat, m-a prins de gât şi ne-am sărutat, apoi .... şi celelalte. ... În timp ce Diana pregtea micul dejun, eu m-am bărbierit şi mă pregăteam pentru masă, apoi să plec la mine acasă, dar, în timp ce mâncam, Diana m-a întrebat: - Astăzi mă mai duci la plajă? - Poate. - Hai să mergem, ca să ne bucurăm de fiecare zi, ca şi când ar fi ultima! a insistat Diana. - Dacă plouă şi astăzi? Mergem la Mamaia cu maşina, iar dacă plouă .... - Bravo! Bravo! a spus ea, bătând din palme. Lasă, că nu mai plouă şi astăzi!

Nicolae C. Dinu

Partea a II-a Iubire, tragedie şi păcat I Cu Diana la Plaja Mamaia

- Am o propunere! zic eu. - Să auzim, răspunde Diana. - Până când pregăteştu tu micul dejun, eu dau o fugă până la mine acasă să văd dacă mi-a fost comunicat ceva de la şcoală cât timp am lipsit din localitate. E bine să verific pentru a nu sta cu grijă în compania ta plăcută. - Dar te întorci aici?! - Mă întorc oricum ca să ştii rezultatul. Acasă la mine totul era în regulă şi peste 20 de minute am revenit la Diana, pentru a pleca la plajă. Când mi-a deschis uşa de la apartament, m-a privit întrebător, eu am zâmbit, iar ea mi-a sărit în braţe, respirând repede. - Mergem la plajă? - Da, mergem! Totul este în regulă la mine. - Eram îngrijorată, a mai spus ea sărutându-mă, fără a-şi deslipi trupul ei cald de al meu, încât îi simţeam bătăile inimii prin bluza subţire. - Ce faci? Nu te-ai pregătit de plajă? - Da, după ce mâncăm. Ştii ceva? Atât de mult mă bucur că nu mă mai săruţi pe frunte, ca pe copii, cum făceai la începutul prieteniei noastre! Abia aşteptam să mă săruţi cu drag, ca pe o femeie! - Ei, acela era un sărut cinstit, curat, lipsit de dorinţe carnale, dar acum e altfel. Şi, ca să-i fac plăcere, am strâns-o iar în braţe, sărutând-o lung.

Diana şi fratele ei orb

- Aşa! A fost excelent! a exclamat ea, cu respiraţia tăiată. Diana se îmbujorase la chip, iar trupul îi tremura uşor de emoţia care o cuprinsese. Abia a reuşit să pronunţe: - Mergem la masă? Mâncarea este caldă. - Dacă mai întârziem câteva minute se răceşte? am întrebat-o eu, zâmbind cu semnificaţie. - Sper că nu. A râs şi, înţelegând ce urma, s-a îndreptat spre dormitor, dezbrăcându-se din mers. Au urmat vizitele la baie, după care am revenit la masă, în sufragerie, într-o tăcere deplină. Eu mă gândeam la Diana, aprecind că este o comoară preţioasă, care trebiie păstrată. Îmi plăcea şi pentru că poseda multe cunoştinţe din varii domenii de cultură, sociologie, psihologie, dar mai are loc pentru a căpăta experienţă de viaţă. Este inteligentă şi îmi place să discut cu ea despre viaţă, literatură, artă şi despre iubire – subiectul ei preferat, căruia îi acordă mare atenţie. Alte femei tratează asemenea subiecte aproape la fel ca pe ustensilele de tualetă din baie. De aceea eu o consider un splendid exemplar al speciei umane care merită să fie temeinic studiat şi asta miam propus să fac, procedând cu prudenţa necesară, pentru a nu fi nevoit la sfârşit să plătesc preţul dureros pe care îl presupune această operaţiune. Înainte de a o cunoaşte pe Diana aveam o altă viziune asupra femeii cu care ar urma să intru într-o relaţie apropiată: să fie de vârstă apropiată cu mine, să fie o bună gospodină, serioasă, fără să aibă probleme de sănătate, eu fiind sănătos. % Ne-am îmbrăcat cu haine uşoare şi am coborât în parcare, unde ne aştepta maşina mea. Diana nu se îmbrăca niciodată extravagant, dimpotrivă, căuta să fie cât mai modestă,

Nicolae C. Dinu

dar modestia pe care o afişa, în atingere cu trupul ei frumos dăltuit, dispărea de la sine şi devenea interesantă. Purta o rochie subţire care i se mula pe trup, scoţând în evidenţă formele aproape perfecte. Din ochii ei frumoşi scânteiau priviri aprinse şi vesele, iar atunci, toată simpatia mea trecea de partea frumuseţii ei blajine, care mă îndemna s-o doresc şi mai mult. Întotdeauna femeile frumoase atrag prin calităţile lor fizice, pe când cele mai puţin dotate fizic – altele chiar urâte – pot suplini adesea acest neajuns prin inteligenţă şi alte calităţi culturale sau morale şi căldură umană. De aici concluzia că ele nu trebuie tratate cu indiferenţă, calităţile pe care le posedă pot atrage uneori chiar mai mult decât frumuseţile reci şi trufaşe. Nu era cazul Dianei, care fusese înzestrată cu o frumuseţe naturală şi un surâs care nu avea nimic artificial. Recunoştea singură că eu o trezisem la viaţă („datorită ţie înviasem!”) şi că este fericită, ceea ce i se citea pe chip. Repet: surâsul ei era natural, nu artificial, cum mimează adesea aspirantele la titlul de Miss – regina frumuseţii. În prezenţa Dianei mă simţeam bine, însă privind-o, mă cuprindea pe loc melancolia, nostalgia pentru anii tinereţii mele, când iubeam şi mă simţeam fericit. De la o vreme, acea stare s-a schimbat, a început să mă irite faptul că, deşi trecuseră peste 30 de ani de atunci, nu reuşeam să mă eliberez de trecutul care mă făcuse să sufăr. Am început să mă întreb: de ce tot revine acel trecut? Încercând să aflu cauza, mi-am tot zis: „poate pentru că dragostea nu poate fi simulată, ea există sau nu există. Sau poate amintirea iubirii se şterge prea lent din subconştientul meu.” Din comportarea Dianei am tras concluzia că mă iubeşte şi am sesizat pericolul. M-am gândit să caut momentul prielnic în care să-i explic, pe îndelete, că nu este bine ce facem, că deja am depăşit relaţia noastră de prietenie, iar diferenţa de vârstă

Diana şi fratele ei orb

dintre noi poate avea consecinţe negative pentru ea mai târziu. Voiam să o fac să înţeleagă că trebuie să-şi caute un bărbat tânăr, la fel ca ea, cu care să-şi trăiască tinereţea. Dar cum să-i spun toate acestea? Mă frământam, în gând, cum s-o determin să procedeze, fără ca cele ce-i spuneam să-i producă un şoc puternic, după ce trecuse prin atâtea suferinţe. Din discuţiile pe care le avusesem cu ea se vedea bine că abia aştepta ca eu să pronunţ „cuvântul magic”, pe care mă feream să-l rostesc, deşi eram conştient de faptul că femeia de lângă mine îmi plăcea, încât, dacă ar fi fost amestecată subtil printre alte femei, indiferent de poziţia socială, eram în stare s-o aleg pe ea, fără ezitare, strigând: „aceasta este aleasa mea!” Dar mă împiedica vârsta, morala .... % Când am ajuns în staţiunea Mamaia, am parcat maşina în faţa hotelului Perla şi am intrat pe plajă, pe nisipul din faţa clădirii Radio-Vacanţa. Diana a întins un cearşaf pe nisip, mai departe de alte persoane, pentru a putea discuta lejer. - De ce îi spune „Mamaia”? mă întreabă ea. Parcă ai zice bunica. Cine i-a dat acest nume? - Staţiunea a fost înfiinţată în anul 1906 de către primarul de atunci al oraşului Constanţa, care i-a dat şi numele de Mamaia. Pe această limbă de pământ dintre mare şi ghiol au fost construite câteva clădiri, mai târziu şi nişte vile ale oamenilor mai înstăriţi şi era loc de odihnă pentru ei şi alţii. Marea comunică cu ghiolul mic, pe sub podeţul din dreptul pescăriei, apoi prin satul de vacanţă şi ajunge în ghiolul mare.

Nicolae C. Dinu

În anul 1906 a fost şi o linie de tramvai, care transporta turişti din piaţa Ovidiu până la Vila Elena din staţiunea Mamaia. - Cum te-ai apucat tu de scris? mă întreabă Diana schimbând subiectul. - Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, vreau să-ţi dau o ştire: de când te cunosc pe tine am scris foarte puţin. S-ar zice că m-am ocupat mai mult de tine, decât de scris, dar acest fapt nu mă supără, dimpotrivă, la adăpostul prieteniei noastre, recunosc că am dus o existenţă liniştită şi am dat uitării necazurile personale. Mai înainte de a te cunoaşte pe tine am depus eforturi şi am scris vreo trei lucrări bune, de calitate, deşi scriu efectiv numai de doi ani şi jumătate. N-aş vrea să par îngâmfat, ştiut fiind faptul că omul trebuie să fie modest, iar eu nu am motive de îngâmfare; în plus, modestia ţine, mai ales, de inteligenţă şi de educaţie. - Da, este o gândire inteligentă, realistă, dar eu cred că eşti în stare să scrii bine, spune Diana, privind spre apa mării. Ştii că m-am încălzit? Hai să mergem în apă! Este zăpuşeală mare. - Mergem, dar hainele? Ar fi frumos să pleca acasă în slip, să râdă vecinii de mine. - Nu se va întâmpla asta. O rog pe bunica de acolo, să se uite şi la hainele noastre, că tot are grijă de cei doi nepoţei, care scormonesc nisipul. Asta a şi făcut. Când ne-am întors din apă, am sta în picioare câteva minute să se scurgă apa de pe noi. Diana s-a lipit de mine şi mia şoptit: - Soarele mă încălzeşte şi mă simt atât de bine, parcă aş fi intrat sub stăpânirea unei „moşteniri aurite”. Este un sentiment de iubire care mă întăreşte şi mă face să mă bucur în

Diana şi fratele ei orb

taină, a adăugat ea, cu acea înţelepciune nepăsătoare specifică tinereţii. - Mă bucur pentru tine, i-am răspuns eu. - Începuseşi să-mi spui cum te-ai apucat de scris, adică de când scrii cărţi? - M-am apucat târziu, prin 1990. Sunt – ceea ce se poate numi – un scriitor tomnatic, aşa cum am spus mai sus. Numai poeţii debutează de tineri, pentru că ei visează precoce. - Cred că tu scrii foarte frumos. Ai editat vreo carte până acum? - Încă nu, pentru că nu am avut banii necesari ca s-o fac. În alte ţări, editorii îi creditează pe scriitori şi tot ei se preocupă de vânzarea cărţilor, dar la noi ţi se cer banii înainte, pentru că editorii sunt patroni, comercianţi interesaţi numai de bani, nu sunt oameni de cultură, ci negustori, ca şi cei care vând chibrituri. - Aşteaptă, poate se vor mai schimba vremurile, iar cărţile bune vor birui singure. - Poate, dar atunci nu voi mai fi eu să mă bucur de rezultatele muncii mele. - Nu se ştie, adaugă ea, privind peste apă. Dacă te rog, îmi aduci şi mie o carte de-a ta s-o citesc? - Data viitoare când ne vom întâlni. Te avertizez, însă, că abia este manuscris. - Nu-i nimic, sper să mă descurc. Mă interesează cum concepi lucrările, cum alegi temele. - Ei, aici e o problemă care cere experienţă, cunoaşterea temeinică a subiectului tratat, etc. Mai întâi aleg tema dintr-un domeniu sau altul, apoi gândesc acţiunea, personajele cu tot ce au ele. Elaborarea unei cărţi nu este o treabă uşoară, ci rodul unei concepţii.

100

Nicolae C. Dinu

Teoria care vorbeşte despre estetică, doar în parte vine dinafară. Ea este, mai degrabă, o frământare dinlăuntrul scriitorului, din străfundurile fiinţei lui. La fel simt şi eu când scriu şi tratez un subiect: o fac cu maximă atenţie, luând în calcul toate amănuntele de viaţă, pe care le combin cu problemele de ordin social, poate şi personal uneori. - Îmi place patosul cu care exprimi tu metodele de lucru şi apelul pe are îl faci la conglomeratul de sentimente, precum şi căldura cu care le aperi. - Mulţumesc! Este cel mai plăcut compliment pe care mi-l faci. Dar să ştii că nu scriu pentru a obţine glorie. Este mai mult un hoby, dar cu prilejul scrisului abordez maulte lucruri practice, pe care le consider interesante; unele sunt chiar nişte învăţăminte extrase din experienţa de o viaţă şi îmi exprim nădejdea să ajungă la eventualii mei cititori, dacă voi reuşi să le editez. - De obicei, ce subiecte alegi? - În cărţile mele am narat fapte şi întâmplări la care am avut prilejul să fiu martor ocular, actor pricipal sau simplu participant ori spectator. Important a fost că de fiecare dată am aşternut pe hârtie evenimentele trăite aşa cum s-au petrecut, evocând fapte reale, personalizând totul, având grijă să compun discret imaginea sau să realizez reconstituirea intimităţii locurilor descrise. Adesea derulez unele evenimente pe care le completez cu trăirile veritabile ale personajelor, a căror psihologie reuşesc s-o pătrund şi s-o redau. Cu acel prilej se produce o răscolire de sentimente şi credinţe. Gândul meu aleargă, socoteşte, la fel ca şi maşina timpului, care străbate, pe rând, trecutul şi viitorul incert.

Diana şi fratele ei orb

101

Uneori mă simt ca într-un fel de teleportare, iar călătoria gândului meu, mai ales atunci când savurez anii copilăriei mele şi apoi viaţa mea de la începuturi şi până în ziua când scriu. În unele cărţi vorbesc despre mine, pentru a evita să-i supăr pe alţii, dacă în lucrare aş spune ceva care nu le-ar fi pe plac, deşi este adevărat ce spun. Eu suport adevărul, de care niciodată nu mi-a fost ruşine. În plus, toată viaţa am fost înclinat spre o precizie şi perfecţiune în fiecare lucru pe care îl vreau bine făcut. Scriitorul este exploratorul mirajelor şi un povestitor al propriei sale experienţe de viaţă, ca şi a altora. El este un culegător de învăţăminte pentru cititorii săi, pe care trebuie să le aştearnă cu mare acurateţe pe hârtie. În unele cărţi mă implic aproape direct alături de personajele pe care le zugrăvesc, făcându-le să se mişte, să vorbească, să acţioneze, şi eu odată cu ele. Am în lucru două cărţi autobiografice, în care îmi voi prezenta viaţa cu lux de amănunte: „Acasă” şi „Destin nemeritat”, dar este mult de lucru la ele. În viaţă am avut şi unele neplăceri, dar mă bucur că niciodată n-am admis ura, invidia, lenea, minciuna şi ipocrizia în sufletul meu. Asta fac şi când scriu cărţi. Observ că mă ajută şi coala albă de hârtie, care este atât de răbdătoare şi mă lasă să scriu mereu tot ce-mi trece prin minte. De la început am căutat adevărul în interiorul meu. Poate unii, care ar afla aceste cuvinte, m-ar considera mincinos, încăpăţânat, orgolios, visător sau toate la un loc, dar repet: eu caut adevărul în mine şi în interior. Nu ştiu dacă îl voi găsi în întregime, dar sper. Parafrazându-l pe Montaigne, cred şi eu că a căuta adevărul este semn bun, al începutului unei mari virtuţi, dar până la reuşita palpabilă mai este destul. Niciodată n-am suportat dispreţul faţă de adevăr şi, mai ales, intoleranţa unora faţă de el.

102

Nicolae C. Dinu

Trebuie spus că vitalitatea creatoare a omului precum şi acel travaliu prelungit, consumă încet, dar consistent, energiile spiritului. Asta nu înseamnă că trebuie să renunţ la scris. Se spune că, dacă Dumnezeu ţi-a dat har, eşti obligat să lupţi pentru a îndeplini datoria ce derivă din acest har şi să realizezi ceea ce crezi că ţi s-a dat, mergând pe drumul pe care ai pornit. Harul şi talentul le-am descoperit ceva mai târziu, însă nu prea am avut noroc în viaţă, iar puţinul care mi s-a arătat, uneori mi-a întors spatele când aveam mai multă nevoie să-mi fie aliat şi să mă ajute. De partea mea am avut, însă, o voinţă fermă de a munci, astfel că am continuat să scriu, urmărind să-mi valorific talentul, atât cât este şi să-mi perfecţionez stilul şi metoda de lucru, dublat de o încăpăţânare de a nu ceda, mergând pe calea pe care o alesesem. Am avut întotdeauna credinţa că Dumnezeu îi iubeşte pe oamenii cu voinţă şi curajul de a se lua la trântă cu obstacolele ce le apar în cale, chiar şi atunci când iau totul de la zero. Când am început eu să scriu cărţi, nu m-am temut de greutăţi, nici de consecinţe; în unele cărţi cu tentă autobiografică răzbat adesea şi nemulţumiri personale – din viaţa personală şi profesională – unde apar remuşcări ce vorbesc de neîmpliniri ce-mi trezesc şi azi un gust amar. Regret că în viaţă am plătit un preţ prea scump pentru a realiza câte ceva. Ştiu că viaţa este compusă din alb şi negru, din lumini şi umbre, omul fiind obligat să treacă prin toate, deodată sau pe rând. - Ce faci când nu eşti împreună cu mine? - Multe: predau la şcoală, fac puţină gospodărie la mine acasă, iar când reuşesc să mă sustrag activităţilor cotidiene, mă retrag în „bârlogul” meu, unde evadez în scris. În general, scrisul este un act egoist şi cum omul este discret, adevărul care îl priveşte pe el, rămâne inaccesibil

Diana şi fratele ei orb

103

altora. Cu toate acestea, scriitorul ajunge să aştearnă pe hârtie multe date şi fapte, care-i pot dezvălui unele faţete ale caracterului şi sufletului său. De aceea cred că se cuvine să fie citite şi interpretate cărţile, din care se pot afla multe. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că omul poate fi etern, de aceea pun preţ pe clipa care trece. În viaţa mea am trecut prin multe încercări şi chiar provocări, dar relaţia cu tine o consider un miracol, în sensul că mi-ai făcut existenţa mai frumoasă şi te consider că faci parte efectiv din viaţa mea. Aici trebuie să facem apel la raţiune: viaţa este formată dintr-un şir lung de decizii, care trebuie temeinic chibzuite, pentru a nu-i leza pe cei din jurul nostru. - Totuşi, tu scrii romane, descrii viaţa, zice Diana. - Eu scriu numai despre viaţa reală, pentru că nu suport ficţiunile, surogatele şi falsurile în literatură, cum se vede în ultima vreme peste tot, chiar şi în polititcă, unde, pe lângă oamenii oneşti, au pătruns şi multe lichele, care pervertesc întregul mecanism ce ar trebui să contribuie la ascensiunea socială a celor merituoşi, lichelele ajungând să transforme instituţiile de stat în mascarade. Draga mea, viaţa nu este o şcoală unde se învaţă manierele elegante cu care să poţi merge în saloanele mondene, ci o trăire în limitele unei epoci, cu urcuşuri şi coborâşuri şi precepte morale – o realitate care-i surprinde adesea pe oameni nepregătiţi. Oamenii se servesc adesea de iluzii pentru a fugi de adevăr, deşi ar trebui să înţelegem că nu vom putea obţine nimic în viaţă fără efort şi tenacitate. În cărţile mele încerc să mă mărturisesc, să aduc fapte şi experienţă de viaţă care să sevească şi altora. Tot ceea ce scriu este dureros de real, de aceea am adoptat un stil propriu, simplu, pe înţelesul tuturor, fără a

104

Nicolae C. Dinu

împodobi frazele cu cuvinte preţioase, pompoase şi i-am dat un curs lin, direct, care imită susurul unui pârâiaş ce străbate un şes molcom. Asta îmi dă liniştea şi dorinţa de a-mi trăi anii care mi-au rămas în tihnă. Uneori reuşesc să scriu foarte uşor, înşirând faptele la fel ca mărgelele pe o aţă sau ca rufele pe o sârmă, în văzul tuturor, chiar dacă în anumite pasaje încerc să mă descarc de suferinţa unor fapte care mă apasă. Am hotărât să las în urma mea – pentru cei care vor fi interesaţi să citească ce scriu – o experienţă de viaţă şi bruma de cultură pe care am obţinut-o în atâţia ani de studiu, precum şi din prezentarea vieţii altora. Mintea mea a lucrat pemanent, chiar şi când mă simţeam despuiat de toate iluziile vieţii, punându-mi întrebări ca: „ce este adevărul? Dar iubirea? Care este rostul vieţii? Ce este prietenia?” Şi am scris câte ceva despre fiecare, încercând să aflu răspunsuri. Despre mine am scris aproape tot ce se poate spune, ca o veritabilă „spovedanie”, cu modestia necesară, care îngăduie minţii să-şi ia zborul spre necunoscut, spre libertate, dar să nu ocolească niciodată adevărul. Am descoperit astfel că iluziile omului se spulberă când se ciocnesc de realitate; acolo unde domnesc iluziile, nu mai sunt îngăduite şi fericirea, spiritul şi profunzimea; cu toate acestea se spune că iluziile ţin oamenii în viaţă, care este şi ea un vis. % Între timp, în apropierea noastră s-au aşezat două persoane, un bărbat şi o femeie, posibil soţi; femeia era acceptabilă, chiar plăcută la vedere, dar bărbatul era gras şi păros, cu ceafa ca de taur şi o burtă supradimensionată. L-am studiat atent şi am constatat că avea nişte ochi porcini, nişte

Diana şi fratele ei orb

105

palme mari, ca nişte cazmale şi picioarele strâmbe, vârsta 50-52 ani. Abia s-a instalat pe cearşaf şi individul a scos dintr-o geantă de voiaj un termos mare, pântecos şi două pahare din plastic în care a turnat o cafea aburindă şi au băut. - Vai, ce om hidos! îmi şopteşte Diana. Tu ai silueta unui tânr de 20 de ani. Ce bine îmi pare! - Dragă, tu ştii că marea cântă? am întrebat-o eu pentru a schimba subiectul discuţiei de moment. - Glumeşti? îmi răspunde ea cu o înrtebare. - Deloc. Marea cântă cu adevărat, dar trebuie să ştii s-o asculţi şi s-o înţelegi. De aceea navigatorii cântă odată cu ea când nu este dezlănţuită în furtună. Stau pe punte, o ascultă, iar când le vine dorul de cei dragi, de acasă, încep să-şi cânte dorul. - Nu ştiam. Am privit-o insistent în ochii ei frumoşi, apoi privirea mi-a coborât pe gât, pe sâni şi a alunecat de-a lungul trupului ei armonios clădit, care-mi aţâţa dorinţele. Diana a observat şi a surâs cu subînţeles, iar chipul i s-a luminat ca curcubeul după ploaie. Am întors capul şi am privit spre largul mării, unde vedeam multă lume în apă, ca şi pe nisip. Diana vorbea încontinuu, dar eu eram absorbit de gânduri şi n-o mai auzeam. Nu mă şocase declaraţia ei privind „moştenirea aurită” şi sentimentul ei de iubire, cât mă uimea bucuria care-mi năpădise sufletul; am primit-o în inima mea odată cu acele vorbe ale ei care îmi pătrunseseră pe poarta rămasă deschisă din neglijenţa mea. Atunci am dorit să fiu iubit de Diana, deşi azi încă mai cred că puteam s-o evit sau cel puţin s-o avertizez de pericol, înainte ca dragostea s-o înăbuşe. Am făcut-o prea târziu, când mă iubea nebuneşte, trecând peste toate diferenţele care ne separau – în special vârsta.

106

Nicolae C. Dinu

În acel punct, sentimentul meu de vinovăţie, deşi recunoscut, nu mai putea şterge stropul de fericire ce se instalase în mintea ei, dar şi a mea şi ne cuprinsese inimile, făcând să fiarbă sângele în vine. Ne întâlneam din ce în ce mai des, iar fiecare întâlnire se constituia ca o spirală care te hipnotizează şi te subjugă. Greşisem vârsta şi nu mai aveam puterea necesară să dau înapoi. - Ce faci? La ce te gândeşti de nu răspunzi? - Da. Ce s-a întâmplat? - Am spus să mergem acasă. - Să mergem, că începe să se însereze, răspund eu. - Promiţi că mâine o să venim din nou aici? - Da. Mai sunt liber până miercuri. - Ce zici dacă mâine vorbesc cu şefii mei să-mi iau trei zile libere, ca să mai hoinărim împreună? - Este foarte bine. - Diseară rămâi la mine? - Da, dar mâine seară trec pe acasă pe la mine, să aflu dacă s-a făcut vreo modificare în programul şcolii. - Când vii, după aceea, îmi aduci şi mie o carte de-a ta, s-o citesc? - Desigur. Acum hai să mergem acasă! spun eu. Ne-am strâns obiectele şi am plecat spre casa ei. Diana sporovăia continuu şi aşa a ţinut-o tot drumul, iar eu tăceam. Am întors privirea spre ea şi mi-a plăcut ce vedeam: era îmbujorată, cu nişte ochi fermecători, înconjuraţi de nişte sprâncene frumos conturate, deşi nu erau pensate, ca la alte femei, iar gura se mişca repede în centrul tenului ei frumos, uşor bronzat. Dacă la primele întâlniri era mereu dezamăgită şi avea momente când mai şi plângea, de această dată am constatat cu plăcere că îi revenise pofta de viaţă, pasul îi devenise mai

Diana şi fratele ei orb

107

sprinten şi savura mai repede glumele; începea să uite gândurile negre. - Mă bucur că eşti veselă, i-am spus. - Schimbarea ţi se datorează ţie, a răspuns ea, continuând să râdă. Numai tu m-ai scos din starea de moleşală şi din nepăsarea faţă de viaţă. În plus, în toate aceste zile şi peisajul marin, care este magnific şi mă emoţionează efectiv prin vastitatea lui, reuşind să-mi deschidă gândirea, dându-mi aripi şi vise. Diana se lăsase purtată pe undele reveriei. ... Ascultând-o, mi-am zis în gând: „m-am legat de această femeie cu ochii ca marea care, cu fascinaţia lor m-au făcut să mă simt la fel ca acel om care nu mai ştia ce caută, deşi găsise demult obiectul căutat. Ce se întâmplă cu mine? Este o stare pe care am mai avut-o la vârsta de 18 ani, dar de atunci au trecut atâţia ani peste mine şi, între timp, nu mă mai vizitase acest sentiment nobil!” Adevărul era că, deşi nici eu, nici Diana, nu eram poeţi, inimile noastre cântau aproape la unison. Traversam parcul spre locul de parcare unde lăsasem maşina şi, în seara ce se lăsa, briza mării ne mângâia feţele încinse, aducând mireasma fânului cosit proaspăt din parc, în timp ce soarele se apropia de linia asfinţitului cu amurgul lui portocaliu. ... Continuam s-o ascult cu o ureche, dar mă tot frământam în gând: „ce a găsit femeia asta la mine? Este doar cu cinci ani mai în vârstă decât fiica mea, Luminiţa, deci tot o copilă. Poate se gândeşte doar la faptul că eu o pot ocroti; de câteva săptămâni s-a schimbat total: glasul i-a devenit muzical, plăcut, căpătând o afectare care pare a fi a doua natură, iar cuvintele i-au devenit mătăsoase, cu sunete noi, aproape cântate, care mângâie auzul, parcă vrând să exprime dragostea ei pentru mine.

108

Nicolae C. Dinu

Am cunoscut şi alte femei, unele chiar frumoase, dar care simulau sentimente de iubire, nu aveau nicio legătură cu vorbele lor, parcă erau pânze pe care pictorii se străduiau să înfăţişeze teme cu bătălii războinice lipsite de eroism. Filosofam: „Dacă în suflet nu există nicio chemare, el nu freamătă de bucurie şi fericire; acesta este semn că în el nu există iubire pentru fiinţa de alături, deci lumina inimii acelui om este stinsă.” Mă bucuram că nu depistasem la Diana un asemenea fals şi pentru asta o doream şi mai mult. Mi se părea că de la o vreme mă stăpânea păcatul tot mai intens, deşi la început tot fugisem de ea; acum nu mă mai puteam abţine şi lupta devenise tot mai dificilă, încât am început să mă întreb: „Oare aceasta este dragostea? Nu seamănă deloc cu aceea de la vârsta de 18 ani.” Când am ajuns acasă la Diana, am lăsat în parcare maşina şi am urcat amândoi în apartament. - Rămâi la mine? m-a întrebat din nou, privindu-mă nesigură. - Rămân, dacă îmi oferi tu găzduire. - Atunci e O.K. Deschide şi tu televizorul să ai ocupaţie până fac eu un duş, ca să scap de nisipul care mi s-a lipit de piele, apoi te anunţ când baia este liberă. Rămânând singur în sufragerie, am deschis tv şi mi-am rotit privirile prin apartament. Când Diana a intrat să mă anunţe că mi-a pregătit baia, m-a surprins tocmai în acea ipostază şi ma întrebat: - Îţi place apartamentul meu? Nu pare pustiu? - Da, îmi place. Sunt trei camere frumos mobilate şi ai tot confortul necesar. Dar îmi place şi pentru că aici locuieşti tu, deci nu poate părea pustiu. Iar locul mi se pare încântător, fiind şi lângă mare.

Diana şi fratele ei orb

109

Data trecută nu am fost atent şi nu i-am luat seama. Am avut şi eu un apartament cu 4 camere, dar l-am lăsat copiilor şi fostei soţii când am divorţat. Despre asta poate vom mai vorbi. Diana a stăruit o vreme cu privirea asupra mea, gândind la ceva, apoi mi-a spus: - Aş vrea să ştiu, dar .... baia este gata, iar cât timp faci tu duş, eu merg la bucătărie să pregătesc cina. Chiar îmi este foame, a mai spus ea ieşind din cameră. % - Deci îţi place apartamentul meu? a reluat Diana discuţia, în timp ce mâncam. Mă bucur că îţi place, iar eu recunosc că mă simt tulburată pentru faptul că m-ai ales pe mine să-ţi fiu prietenă. - Mi se pare că tu m-ai ales pe mine, iar eu am acceptat provocarea ta cu plăcere. - De ce ai acceptat? - Pentru că eşti o fată bună, calmă, rezonabilă şi ai un farmec subtil, pe lângă alte calităţi. - Să ştii că tu însemni foarte mult pentru mine şi îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine! a rostit ea cu faţa îmbujorată de emoţie şi tandreţe. Singurătatea e groaznică, iar când mă năpădesc gândurile întristătoare nu ştiu ce să mai fac. Stau uneori la fereastră, mai ales seara şi privesc lung la „Regina nopţii”, care se plimb nepăsătoare printre stele, revărsându-şi lumina ei rece, argintie, peste clădirile tăcute. Mi se pare un paradis îndepărtat, care mă face să visez, iar în clipa următoare mă trezesc plângând. - Îţi înţeleg situaţia, totuşi tu ai o casă confortabilă, în care faci ce vrei, fără să te supere cineva, pe când eu locuiesc cu chirie şi nu mă simt deloc confortabil.

110

Nicolae C. Dinu

Nu voiam s-o întreb direct despre părinţii ei, consideram că locuinţa este a ei, iar părinţii locuiesc în altă parte. Privindumă galeş, Diana mi-a răspuns: - Ai dreptate numai în parte, însă o casă goală, oricât ar fi ea de frumoasă, este mai pustie decât o cocioabă locuită. - La ce te referi? - La mine. În singurătatea în care trăiesc eu, casa este pustie. De ce nu vii la mine? Nu-ţi voi cere să plăteşti chirie. Te primesc cu braţele deschise. Aşteptând răspunsul meu, s-a luminat la chip şi a schiţat un zâmbet larg, repetând invitaţia cu glasul ca de clopoţel: - Vino, te aştept din toată inima să fii lângă mine! Am închis ochii pentru câteva clipe şi am privit în interiorul meu pentru a-mi cerceta cugetul. În minte mi-au apărut copiii mei, care sunt mai mari decât Diana şi atunci am gândit: „trebuie să păstrez distanţa cuvenită faţă de ea. Dar cum să fac?” În acelaşi timp, ea se apropia tot mai mult de mine, semn că încrederea devenise totală şi era dispusă să-mi dăruiască fericirea, inima ei încinsă, chiar şi viaţa; atitudinea ei mă cam speria, mai ales când spunea direct că „inima ei este legată cu un lanţ nevăzut de trupul şi inima mea, un lanţ misterios, greu de mărturisit în public şi nu este doar acea legătură pe cale naturală dintre bărbat şi femeie”. - Bine ar fi s-o pot face, dar vezi tu, noi trăim în societate între oameni cu concepţii diferite în legătură cu regulile moralei – am răspuns eu după o pauză. - Ce morală? Este viaţa mea pe care vreau s-o trăiesc din plin, nu ca şobolanii ascunşi prin diferite găuri, a protestat Diana. Eu te iubesc! - Şi eu, deşi nu ţi-am spus-o până acum ca să nu te sperii. Am preferat să ne înţelegem prin gesturile de tandreţe şi

Diana şi fratele ei orb

111

din priviri, ceea ce am reuşit de minune. De aici în colo totul va fi mai uşor. După aceste discuţii aprinse, am ajutat-o să strângă masa şi am luat-o în braţe, ducând-o în pat. Dimineaţa m-am trezit în căldura trupului ei şi am zâmbit mulţumit. Prin perdeaua de la fereastră soarele îşi strecurase o rază care se proiecta pe covor. M-am ridicat din pat fără zgomot, am dat perdeaua la o parte şi am deschis fereastra larg pentru a respira aerul răcoros şi iodat. Simţind răcoarea, Diana s-a trezit şi m-a întrebat: - De ce te-ai sculat? Este doar 5³°, unde te grăbeşti? a spus ea privind ceasul de pe noptieră. Hai, vino lângă mine, să mai lâncezim un pic amândoi! - Vin, ispito, am răspuns eu râzând şi mi-am reluat poziţia iniţială în pat. - Nici nu ştii cât mă bucur că suntem împreună, a şoptit ea sărutându-mă, apoi şi-a pus capul pe pieptul meu, cu urechea pe inimă. Bate frumos, dar m-aş bucura să bată pentru mine. - Bate şi pentru tine, dar şi pentru a trăi organismul meu, am răspuns, mângâindu-i trupul cald. Am strâns-o în braţe, ne-am sărutat, în timp ce din trupul ei cald iradia un parfum afrodisiac, ca un balsam. Ea s-a întins ca o pisică şi a urmat restul, după care am luat-o în braţe şi am pus-o în fotoliul de lângă perete, goală cum se găsea. - Merg la baie, apoi la bucătărie, să pregătesc micul dejun. Ce vrei să mănânci? - Orice. La urmă o cafea. - Mie îmi este foame. Aduc caizer şi o salată de roşii cu castraveţi. Pun şi ceapă? - Pune, dacă ţie îţi place şi nu te deranjează! - Ai văzut ce vreme frumoasă e afară? Numai bună de plajă şi ar fi păcat să nu mergem.

112

Nicolae C. Dinu

- Mergem la Mamaia, cum am stabilit ieri. Ne-am spălat, am mâncat, apoi am plecat la plaja din Mamaia. Am parcat maşina în faţa Teatrului de Vară, la umbra unor copaci, după care am mers pe nisip, în dreptul hotelului Rex. Soarele frigea, încât pe plajă era o căldură toridă. Cerul era albastru şi limpede, ca în pustiul Sahara, dar Diana a întins cearşaful şi a început să se dezbrace, zicând: - Uf, ce zăpuşeală! Mergem în apă? - Mergem, numai dacă nu eşti transpirată. - Nu sunt, dar nu mai suport „cuptorul” ăsta. Am mers în apa răcoroasă şi ne-am bălăcit aproape o oră, apoi ne-am întors la cearşaf, dar am rămas în picioare până când s-a zvântat apa de pe trupurile noastre. - Bine ar fi să plouă, am spus eu. Ar mai purifica aerul şi ar răcori pământul şi asfaltul de pe străzi. - Nu cred că plouă. Nu vezi ce cer senin este? Hai să vedem ce răcoritoare găsim la chioşc, un suc măcar. Am mers şi am găsit mici calzi şi am băut câte un pahar cu bere rece, iar Diana a renunţat la suc. Plaja era plină de lume, până aproape de restaurantul „Hanul Piraţilor” Era o mişcare aproape continuă în toate direcţiile, strigăte, veselie şi diferite jocuri pe nisip. Ne-am aşezat şi noi pe cearşaf unul lângă altul şi am început să discutăm: - Ce este iubirea? m-a întrebat Diana, şoptindu-mi la ureche. Îi mai explicasem asta şi altă dată, dar ... - Este o stare de spirit, care se manifestă subtil, sub diferite forme, asupra celor dragi; dacă este sinceră, iubirea îi poate salva din prăpastia în care pot cădea la un moment dat, găsind soluţia potrivită să-i ajute să depăşească obstacolele pentru a trăi normal. Numai o conştiinţă care este luminată de

Diana şi fratele ei orb

113

iubire poate percepe corect adevărul din lumea înconjurătoare. Fără iubire nu există nici fericire. Iubirea adevărată doare. De aceea i se mai spune că este oarbă. Despre fericire ce să-ţi spun? Fericirile din viaţa oamenilor sunt puţine. Nici măcar zeii nu sunt total fericiţi întotdeauna. Iar în ceea ce priveşte omul de rând, semnul ce i sa pus în frunte la naştere îl urmăreşte toată viaţa. - Ai dreptate, dar poţi fi fericit şi dacă trăieşti într-o bojdeucă, dacă sufletul îţi este mulţumit. Atunci te poţi bucura în interiorul tău şi când vezi un pom înflorit sau că este plin cu fructe. - Da, draga mea, dar fericirea este o stare a minţii oamenilor şi a conştiinţei lor, care ne poate convinge să iubim şi să trăim frumos, moral. - Sunt de acord cu tine, dar nu poţi trăi singur, parcă ai trăi cu o jumătate de inimă, cum trăiesc eu. Am înţeles de la tine că ai suficientă experienţă în problemele iubirii, de unde concluzia că ai explorat tandreţea femeilor care te-au admirat, dar ţi-au adus, pe lângă fericire şi suferinţă. Am dreptate? m-a întrebat ea, privindu-mă cu coada ochiului. ... I-am observat emoţia şi tulburarea crescândă a gândurilor. Fiecare intonaţie a vocii ei dovedea că simte că iubeşte, dar nu are siguranţa că şi eu aş simţi la fel. - Iubirea dintre un bărbat şi o femeie este un fel de combinaţie chimică a sângelui care îi atrage unul spre celălalt. Asta este viaţa. - Da, dar viaţa este mult mai complicată. - Ai dreptate, spun eu. Viaţa este la fel ca marea, când e liniştită şi se prezintă ca o frumoasă întindere de apă care clipoceşte uşor la ţărm, dând posibilitatea soarelui să se reflecte în oglinda ei albastră, când zbuciumată în furtună, căpătând

114

Nicolae C. Dinu

culoarea plumbului, cu valuri înspumate, mugind înspăimântătoare. Noi, oamenii, plutim pe valurile vieţii, când mai sus, pe creste, când mai jos, rătăcind prin hăuri şi bezna care ne sperie. Ceea ce este mai rău, unii oameni, când ajung sus, pe creste, uită că sunt oameni muritori şi se consideră eterni. Ar fi bine să afle şi ei că numai Dumnezeu este etern, pe când celelalte fiinţe – inclusiv oamenii – sunt nesigure şi pot pieri destul de uşor, puterile lor fiind limitate. Mă întrebai acum câteva minute despre femeile pe care le-am cunoscut eu cândva. Nu pot spune că n-am cunoscut şi alte femei, dar impresia a fost aproape aceeaşi: multe femei, din varii motive, se lasă pradă unei fantezii amoroase de un ceas. Pe unele le împiedică s-o facă mai des teama de sarcină – poate nedorită – de scandalurile fără leac sau gândindu-se la lacrimile dureroase pe care le produce iubirea neîmpărtăşită, după o fericire scurtă şi trecătoare. - Da, asta este, poate, cauza principală, spune Diana pe gânduri. Mi se părea că ceea ce spusesem eu o pusese pe gânduri şi-mi părea rău, pentru că ţineam mult la ea. Luasem ceva din icoana trupului ei şi simţeam că gustul fiinţei sale îmi pătrunsese în inimă, odată cu compătimirea ei în legătură cu necazurile prin care bănuiam că trecuse. Observând că a adormit, am tăcut şi am început să o studiez: se bronzase pe spate, pe umeri şi pe picioare, iar ambele braţe erau mult înroşite. I-am pus pe spate, în dreptul umerilor un prosop şi am continuat s-o privesc cum respira uşor. Am încercat şi eu să dorm, dar nişte gândiri mă tot îmboldeau şi-mi frământau creierii: „se spune că femeile frumoase nu sunt bune gospodine, sunt infidele, deci nici soţii bune, de casă; din cauza frumuseţii lor nasc tentaţii mari, care

Diana şi fratele ei orb

115

determină, în final, căderea lor în păcat”. Cine ştie adevărul complet? Aşa cum dormea cu capul pe braţ, Diana mi s-a părut foarte atractivă, fiind înzestrată cu multe calităţi pentru care merită să fie iubită. „Doar de aceea se nasc oamenii pe pământ, pentru a iubi, însoţindu-şi viaţa cu toate dorinţele lor calde” mi-am zis în gând. „Fac excepţie doar oamenii reci, care nu-şi iubesc decât afacerile lor şi mai puţin partenerii de viaţă” am mai gândit eu. Privind-o cum doarme, mi-am zis, fără să vreau şi tot în gând: „N-aş împărţi-o cu un alt bărbat”, ceea ce era o dovadă de egoism ... sau de iubire, dorind s-o păstrez numai pentru mine, justificându-mi astfel dorinţa. „Din punct de vedere al sentimentelor ei, al minţii, culturii, al purităţii şi înălţimii ei sufleteşti, Diana este, de departe, superioară multor femei pe care le cunoscusem eu şi o consideram cea mai nobilă reprezentantă a sexului frumos, având şi alte calităţi deosebite: este frumoasă, serioasă, cinstită, nu-i place bârfa şi nici să-i judece pe alţii sau să se angajeze în discuţii sterile.” Parcă o văd la primele noastre întâlniri, cum se ferea săşi exprime unele sentimente sau o făcea cu multă prudenţă şi circumspecţie, după care cădea pe gânduri şi doar mă asculta; o făcea mereu, deşi mai târziu am priceput că nu-i sunt indiferent. Doar experienţa mea de-o viaţă m-a ajutat de multe ori să reuşesc să pătrund în inima unor oameni şi acolo să descopăr unele date privind profunzimea şi înălţimea sufletelor lor, mai mult decât mi-ar fi putut dezvălui ei singuri. Şi totuşi, una dintre marile greutăţi ale vieţii este să poţi ghici ce vrea o femeie – nu ce spune ea – ceea ce a fost o provocare pentru mine. Astfel am aflat că o singură privire a unei femei versate poate anula o întreagă pledoarie, un întreg discurs, în acţiunea de cucerire, dacă nu ai înţeles semnificaţia

116

Nicolae C. Dinu

acelei priviri. Dacă mai eşti şi „mototol” nu poţi fi îndrumat spre izbândă nici măcar atunci când te afli singur cu femeia într-o cameră întunecoasă, confortabilă şi plăcută. Bărbatul să nu creadă că dacă o femeie i-a întins mâna, a obţinut şi intimitatea ei. Acestea erau subiectele în legătură cu care filozofam eu preţ de jumătate de oră cât a dormit Diana. Când s-a trezit, puţin transpirată, m-a întrebat imediat ce a deschis ochii: - Cât este ceasul? - Nu ştiu, dar cred că este trecut de 17°°. Te rog să priveşti puţin la tinerii de colo – băieţi şi fete – care joacă volei pe nisipul încins. Ce părere ai? - Da, sunt foarte frumoşi – răspunde ea. Continuam să-i privesc, tânjind după anii mei tineri, care trecuseră peste mine fără a se mai întoarce. Atât băieţii cât şi fetele se avântau în aerul cald după minge, punând în evidenţă – cu fiecare mişcare – agerimea, mlădierea şi graţia trupurilor lor tinere. Am oftat adânc, simţind că ceva s-a scurs afară din sufletul meu, gândind la anii care au fugit şi nu se mai întorc, pentru a lua viaţa de la capăt. - La ce te gândeşti? m-a întrebat Diana, cu glasul ei plin de afecţiune? - La anii mei tineri, când mă amăgeam cu raiul fericirii. Mrgem acasă? Se apropie seara. - Eu sunt aici, lângă tine, tocmai pentru a visa împreună. De ce vrei să plecăm? Diana avea dreptate, se afla pe cearşaf, lângă mine, sub dogoarea razelor de soare. Ea era o făptură tânără, frumoasă şi blândă, la fel ca astrul nopţii, nu trebuia decât să accept unirea cu ea, dar eu mă temeam de morala societăţii în care trăiam, deşi uneori procedam împreună de parcă uitaserăm „fantomele trecutului” şi acceptam reguli mai relaxante.

Diana şi fratele ei orb

117

- Mergem? repet eu întrebarea. - Mergem, a răspuns ea, cu părere de rău, de parcă n-ar fi vrut să rupă vraja momentelor de iubire şi încântare din poziţia de pe cearşaf; probabil se gândea că, odată ajunşi acasă la ea voi pleca şi ea voia să întârzie despărţirea care îi provoca tristeţe. Am înţeles mesajul ei nerostit şi am mai zăbovit până a început să se însereze, iar pe cer şi-a făcut apariţia o lună plină cât o farfurie argintată, mai lucitoare decât stelele palide care începuseră să împodobească cerul, formând o plasă de puncte lucitoare. - Cu tine nu mă plictisesc niciodată, a spus Diana, ridicându-se de pe cearşaf. Ne-am îmbrăcat, ne-am luat bagajele şi am mers în locul de parcare unde lăsaserăm maşina. - Pfu! Ce zăpuşală a fost! Aici e ceva mai răcoare. - Să ne odihnim puţin pe bancă aici, la umbră, până mai iese căldura din maşină! Am lăsat portierele deschise, am explicat eu. Da, e foarte bine, a aprobat Diana, venind pe bancă lângă mine şi şi-a pus capul pe umărul meu, privindu-mă cu drag de jos în sus. O pală de vânt dinspre mare a trecut peste capetele nostre, răcorindu-ne feţele, dar a ciufulit-o pe Diana, al cărei păr lung l-a înfăşurat peste faţa mea. Vântul a trecut mai departe, culcând iarba din parc, apoi s-a tot dus spre ghiolul mare. - Mie mi s-a făcut puţin frig, zice Diana. - Să mergem acasă! Aici este umbră, iar vântul a adus aer mai rece, pe când pielea ta e fierbinte. - Mă duci acasă? mă întreabă ea râzând. - Desigur. Doar n-o să te las aici.

118

Nicolae C. Dinu

- Dar .. rămâi şi în noaptea asta la mine? m-a întrebat ea din nou, în timp ce intra în maşină. - S-ar putea să rămân, dacă mă tratezi corespunzător, am spus eu râzând. - Este O.K., eşti musafirul meu drag. Acum sunt mulţumită şi putem porni, a adăugat ea, închizând portiera. Abia aştept să ajungem acasă ca să fac un duş şi să scap de sarea şi nisipul care s-au lipit peste tot. Când am ajuns, am prevenit-o: - Fereşte-te să nu fie apa prea fierbinte, că te-a prins tare soarele şi ai pielea roşie ca focul! i-am spus eu în timp ce îşi scotea rochia de pe ea pentru a merge la bale. Peste câteva minute a deschis uşa şi m-a anunţat: - Baia e liberă. Eu merg să pregătesc ceva de mâncare. Am făcut şi eu duş, iar când m-am întors în sufragerie, masa era gata şi bucatele sfârâiau în farfurii. - Am fript nişte carne de porc şi am făcut salată de roşii, castraveţi, dar n-am pus ceapă – se justifică ea. Deasupra am ras nişte caşcaval, poate voiai brânză? - Nu te mai tângui atâta! E suficient. Văd că ai adus şi vin. Cine mai vine la cină? - Noi doi. Este „Muscat Otonel”, aşa cum m-ai învăţat tu de când te cunosc. Mă simt atât de bine în compania ta! Iar când te văd vesel şi detaşat, mă simt ca atunci când eram şcolăriţă, în liceu. Să-ţi spun ceva: după ce pleci de la mine, mă aşez în fotoliu şi visez. Mă gândesc că eşti un bărbat bun, destul de tânăr (eu zic fresh), spontan, cumpătat; numai că tu te vaiţi mereu, pomenind de bătrâneţe, iar când o faci, eu devin entuziastă şi sporovăiesc într-una pentru a te convinge de contrariu.

Diana şi fratele ei orb

119

Mă bucur că de la o vreme am început să ne înţelegem uşor chiar şi numai din priviri, iar tu eşti un veritabil maestru în a-mi afla dorinţele. - Acesta poate fi un semn că visele noastre încep să capete forme concrete. - Ar fi bine ca aceste vise să se transforme în planuri, apoi în fapte, îşi continuă Diana ideea de mai sus. Nu i-am mai răspuns. Am turnat vin în pahare peste care am completat cu apă minerală, apoi am ridicat paharul şi am ciocnit amândoi, urându-ne „sănătate şi o viaţă liniştită”. - Sănătate, fericire şi noroc şi să dea Dumnezeu să se împlinească visul meu! a răspuns Diana, ţinând paharul sus. Sper ca alături de tine nimeni nu mă va atinge şi nu-mi va face vreun rău. De câteva luni mă simt mai puternică şi mai încrezătoare în soarta mea, a adăugat ea cu faţa îmbujorată de emoţie. Am gustat din vin, apoi am mâncat cu poftă, după care am rămas la disuţii. La un moment dat Diana a tăcut, rămânând pe gânduri. - La ce te gândeşti? am întrebat-o. - La viaţa mea. Ştii, eu nu prea am avut copilărie după ce am terminat cu grădiniţa, mai ales după ce s-a născut şi fratele meu, Petronel. Mai târziu, când l-am dus pe el la cămin, iar eu am început şcoala, umblam toată ziua cu cheia casei legată la gât – în loc de medalion – ca să n-o pierd. Părinţii noştri erau la servici, iar eu aveam grijă de casă şi de fratele meu. Nici tinereţea nu m-a răsfăţat şi poate de aceea mi le aduc vag aminte pe amândouă, de parcă le-am citit de mult în vreo carte. Mă gândeam că alături de tine va fi altfel, poate reuşim să ne salvăm împreună, spune ea cu vocea scăzută. ... Ascultând-o cum povestea, mi-o închipuiam fetiţă cu cheia legată la gât, aşa cum au crescut şi copiii mei între anii

120

Nicolae C. Dinu

1974-1985, când Elis, mama lor, îşi luase servici pentru a avea banii ei, lăsând copiii să se descurce singuri. Când povestea, ochii Dianei, mari şi expresivi străluceau sub lumina lustrei, care ajungea pe masă. Brusc a tăcut. M-am uitat la ea şi am observat că i-a dispărut lumina din ochi şi, printre genele ei lungi se prelingeau lacrimile. Am ocolit masa şi am luat-o de mână, rugând-o să nu mai plângă, îndreptându-ne spre dormitor. - Hai la culcare că s-a făcut târziu! - Da, a răspuns ea, ştergându-şi lacrimile. Am ajutat-o să desfacă patul, ne-am culcat imediat îmbrăţişaţi, rămânând lipită de mine până în zorii zilei. Pielea ei era caldă, catifelată şi puţin alunecoasă, mirosind a săpun parfumat. Diana era o femeie blândă, tandră şi pasională, dar niciodată n-a devenit prea solicitantă cu mine, deşi era plină de energie. Dimineaţa m-a trezit sărutul ei pătimaş, după care mi-a spus: - Iartă-mă că am plâns şi am stricat totul aseară! Am mângâiat-o, fără să-i răspund, apoi ne-am iubit în căldura patului. Diana ţinea ochii închişi dar trăia intens momentul, lăsându-se purtată de plăcere. Am simţit-o tremurând şi gemând uşor, mişcându-şi capul pe pernă, când spre stânga, când spre dreapta, până când am ajuns amândoi în faza finală, obosiţi de efort, apoi rămaşi unul lângă celălalt. - A fost atât de bine! a exclamat ea. Parcă eram o pasăre care zbura în văzduhul cald, copleşită de romantism şi plăcere. - Am observat că tu nu iei nicio măsură de protecţie. De ce? Doar eşti tânără şi se poate întâmpla să rămâi însărcinată, deşi nu cred că eu aş mai prezenta vreun pericol, dar prevederea nu-ţi strică.

Diana şi fratele ei orb

121

- De când l-am născut pe Florin, n-am mai rămas niciodată însărcinată. Cred că s-a stricat „maşinăria”, a adăugat ea râzând, în timp ce faţa i-a fost luminată de o rază de soare. După o pauză, m-a sărutat din nou şi a zis: - Te rog să-mi dai voie să merg la baie! şi a trecut peste mine. Când s-a întors în încăpere, am imitat-o, apoi ne-am spălat şi urma să plecăm din nou la plajă, dar Diana s-a aşezat în fotoliu şi a început să plângă. - Ce s-a întâmplat cu tine? De ce tot plângi? am întrebat-o eu, preocupat de starea ei. - Mă doare sufletul! a răspuns ea. - Draga mea, expresia „mă doare sufletul” este plină de înţelesuri, la care specialiştii, când sunt întrebaţi, răspund că este vorba de o suferinţă, care ne apasă în zona plexului solar, acolo unde se concentrează toate emoţiile. Sufletul mai este denumit şi „anima”, iar el este suportul întregii activităţi psihice, fiind responsabil, în acelaşi timp, şi de întreţinerea metabolismului celular. Cum simţi asta? Tu ai dreptate, sufletul doare, iar omul se întreabă de ce nu poate suporta durerea? Din experienţa mea – care nu este deloc vastă – consider, totuşi, că pentru a evita durerea trebuie, neapărat, să îndepărtezi acele gânduri grele şi să te gândeşti la altceva. Aceasta este singura metodă pentru a scăpa din închisoarea propriilor tale emoţii, care îţi subjugă mintea. Suferinţa care îl apasă pe om, îi zdruncină atât acţiunile, cât, mai ales, sufletul, când este generată de gânduri pe care el nu le doreşte. ... Diana mă privea curioasă şi mă urmărea iar apoi m-a întrebat: - De unde ştii tu toate acestea? - Din propria-mi experienţă de viaţă şi din cărţile pe care le-am citit, din care rezultă că este greu să măsori plăcerea

122

Nicolae C. Dinu

sau durerea omenească. Acestea continuă să rămână enigme neexplicate atât pentru medicină, cât şi pentru unele ramuri ale ştiinţei; oamenii de ştiinţă pot stabili unele fapte, dar nu vor şti – poate niciodată – ce resorturi au determinat producerea proceselor din sufletul omenesc. Toate acestea rămân învăluite într-o taină a Micului Univers, ca şi în Marele Univers. Tocmai aceste îndoieli i-au speriat şi i-au pus pe gânduri pe oamenii de ştiinţă. S-a dovedit faptic că suferinţa şi durerea schimonosesc fiinţa omenească, atât fizic, cât şi psihic, iar subconştientul omului înregistrează aceste transformări, care, în final, duc la îmbolnăvirea trupului. Mintea omului este şi ea o taină a Micului Univers, iar gândurile lui devin fapte atât în trupul cât şi în destinul lui, întrucât în minte stă adevărul, care declanşează acea putere nevăzută, care creşte. Curios: acea putere vine fără s-o chemăm! ... Văzând-o fascinată de cele auzite, am luat-o de spate şi am strâns-o la pieptul meu, apoi am întors-o şi ne-am sărutat întocmai ca doi îndrăgostiţi. Poate că ar fi trebuit să ţin secrete toate acele fapte, dar se ştie că cuvintele sunt arme periculoase care dau totul în vileag, mai ales un sărut nevinovat împreună cu Diana. Când şi-a ridicat capul de pe pieptul meu, am constatat, din nou, că Diana plângea. - De ce plângi iar? - Mi-am amintit de mama şi de zilele când eram tulburată de ceva. Mă cuibăream la pieptul ei cald unde încercam să-mi găsesc alinarea şi liniştea pierdută. Mama nu mă ispitea niciodată, nici nu-mi cerea să-i mărturisesc anumite fapte, dacă n-o făceam eu de bună voie. Mă privea şi o auzeam spunând: „Tu suferi, fetiţa mea!”

Diana şi fratele ei orb

123

II Onomastica În săptămâna care a urmat am fost foarte ocupat la serviciu. Se îmbolnăvise unul dintre profesori şi a trebuit să-l suplinesc eu, aşa încât toată ziua eram ocupat. Se nimerise ca în aceeaşi perioadă să am inspiraţie şi din timpul rămas la dispoziţie, scriam intens la cartea „Prizonier în URSS” pe care o aveam în lucru. Cu toate acestea, n-am uitat că pe 14 iulie este ziua de naştere a Dianei şi cu o zi înainte iam dus acasă cele necesare pentru a le pregăti pentru sărbătoare, mai puţin florile pe care i le-am dus personal în seara cu pricina. - De ce nu vii de dimineaţă? m-a întrebat Diana. - Pentru că predau toată ziua, dar vin la ora 20°° şi rămân cu tine până a doua zi spre seară. - E bine şi aşa. Te aştept şi te rog să nu întârzii. Nu uita că te iubesc! Seara, când am încheiat programul la şcoală, am mers acasă la Diana, care mă aştepta cu toate bucatele aburinde pe masă. I-am pus în braţe un buchet de trandafiri galbeni şi i-am urat „La mulţi ani!” sărutând-o. - Te aştept de la 7³° cu tot ce vezi aici, a spus ea. Când totul a fost gata, am luat o carte şi m-am aşezat în fotoliu; la fiecare zgomot produs pe palier, crezând că eşti tu, îmi umezeam buzele, iar de emoţie, inima îmi bătea cu petere. Ştii ce greu este să aştepţi? - Ştiu, i-am răspuns sărutând-o din nou, în timp ce i-am înmânat un mic cadou, pe măsura inflaţiei care cuprinsese ţara începând cu luna noiembrie 1991. Ne-am aşezat la masă, dar n-am mai respectat ordinea în care se consumă băuturile şi bucatele. Eu am desfăcut sticla de

124

Nicolae C. Dinu

şampanie, am turnat în cele două pahare de pe masă şi i-am urat „La mulţi ani!” şi multă sănătate, apoi am glumit: - Draga mea, numai tu şi Republica franceză sărbătoriţi ziua de 14.07. - Da. S-a nimerit să fie sărbătoarea a două Republici, eu şi Franţa, a spus Diana râzând. - De aceea te îndemn să te orientezi spre viitor cât mai eşti, încă, tânără! Abia ai împlinit 27 de ani. - Viitorul meu eşti tu, a şoptit ea, în timp ce se cuibărea la pieptul meu. Îţi mulţumesc din inimă! Eram amândoi în picioare şi Diana nu se mai deslipea de la pieptul meu. Când i-am ridicat capul, plângea iar. - Astăzi este ziua ta. De ce plângi? am întrebat-o. - Am şi eu unele momente de fericire pentru că toată viaţa mi-a fost presărată cu suferinţe şi deznădejde. Dacă vom avea vreme, îţi voi povesti totul, cu lux de amănunte. - Aşa să faci! Dar acum poartă-te ca o sărbătorită! am insistat eu. Eu ştiam că Diana e zeiţa vânătorii. - Gata! Mi-a trecut, m-a anunţat ea după ce şi-a şters lacrimile cu batista, după care şi-a luat locul în celălalt capăt al mesei, unde ardea cu flacără înaltă lumânarea roz, ca o veritabilă amfitrioană. De acolo mi-a zâmbit puţin forţat. Masa festivă pe care o aşteptaserăm atât de mult, şi-a pierdut din farmec şi, din toate bucatele depuse în platouri, am onorat doar friptura, celelalte fiind duse înapoi în frigider. Ne-am culcat devreme. Diana n-a mai plâns, dar a oftat prelung şi mi-a şoptit la ureche: - Te rog să rămâi cu mine toată viaţa! Iniţial n-am ştiut ce să-i răspund, dar după câteva momente, i-am răspuns direct, aşa cum obişnuiesc eu să dau glas adevărului:

Diana şi fratele ei orb

125

- Aş vrea şi eu, dar ce să faci cu mine la această vârstă? Ce îţi pot oferi eu acum? Tu ai nevoie de siguranţă materială, iar după inflaţia care bântuie ţara, banii mei sunt puţini. Nu crezi că ar fi mai bine să-ţi refaci viaţa cu un bărbat tânăr, ca şi tine, să aveţi copiii voştri? - Eu te vreau pe tine aşa cum eşti, pentru că te iubesc! Te rog să nu-mi mai aminteşti mereu de vârsta ta, că asta nu mă împiedică pe mine de fel, iar banii pot fi folosiţi cu chibzuinţă, dacă ne înţelegem. N-am mai contrazis-o. Ea şi-a pus capul pe pieptul meu şi a adormit ca un copil în câteva minute, lăsându-mă singur cu noianul meu de gânduri. Îi simţeam respiraţia ritmică şi caldă pe gâtul meu şi o vreme nu m-am mişcat deloc pentru a nu o trezi din somn. Nu mai ştiu când am adormit şi eu. În dimineaţa următoare m-am trezit la ora 5³° şi am mers la fereastră. Se luminase bine şi pe alee treceau bărbaţi sau femei cu sacoşe în mână, probabil plecau la piaţă. Am privit cerul, care era acoperit de nori negri, în special spre răsărit, semn că va ploua. Când am revenit lângă pat, m-a surprins tabloul cu Diana, care continua să doarmă la fel ca un prunc după baie, cu buza de jos răsfrântă şi sprâncenele ei frumos conturate peste pleoapele închise. Studiind-o ceva mai mult, am citit pe chipul ei dulce ca şi pe fruntea semeaţă că se aşternuse pecetea meditaţiei şi a suferinţei, care o transformaseră într-o fiinţă severă, puţin încruntată. În timp ce mă tot întrebam ce se petrece cu ea, Diana s-a înseninat la chip, pe buze i-a apărut un zâmbet, pieptul ei respira mai des, în sus şi în jos, ceea ce m-a dus cu gândul că visa. Din unele cărţi pe care le citisem, aflasem că omul care râde în vis sau doar zâmbeşte, colindă prin locuri în care bucuria este mare, iar cel care plânge în vis, înseamnă că

126

Nicolae C. Dinu

sufletul lui vede în acele locuri din lumea pe care o traversează, numai rele şi suferinţe. Diana zâmbea, ceea ce mi-a adus aminte de versurile scriitorului rus A. S. Puşchin, din poemul „Poltava” (Noaptea iubirii noastre) din care voi reproduce câteva versuri, cât mai ţin minte: „Şi el privi: pe pat culcată Ce paşnic doarme şi ce drept! Ce dulce, sub alint de vise Prin buzele uşor deschise Răsuflă tânărul ei piept.” La un moment dat Diana a deschis ochii şi m-a privit puţin speriată, întrebându-mă: - De ce te-ai sculat? Am simţit răcoare, semn că nu mai eşti lângă mine, a spus ea cu ochii încă adormiţi, care mai păstrau căldura pernei. Era îmbujorată la chip şi îi stătea bine puţin ciufulită. Deşi îmi plăcea mult de ea, în inimă simţeam o remuşcare surdă pentru faptul că mă legasem atât de mult de ea sufleteşte. Mi se părea că eu cânt pe corzile inimii ei tinere, care mă atrăgea din ce în ce mai mult şi nu mai puteam da înapoi, pentru că nu găseam în mine puterea să-i spun acest adevăr crud, care ar fi rănit-o: „O căsnicie normală cere parteneri de aceeaşi vârstă. Căsătoria trebuie să fie o tranzacţie fericită; are mirajul ei!”. - Bună dimineaţa! i-am spus eu. Hai sus! - De ce? Vino, te rog, lângă mine, să mai zăbovim şi să mai lenevim puţin! Unde te grăbeşti? I-am făcut pe plac şi m-am aşezat lângă ea, pe pat. Mi-a cuprins trupul cu braţele şi m-a sărutat de mai multe ori, apoi ne-am contopit într-o dragoste năbădăioasă. - A fost atât de bine! mi-a şoptit ea la ureche. Cum puteai să pleci de lângă mine, aşa ... fără ... ?

Diana şi fratele ei orb

127

Am luat-o în braţe, aşa goală cum era şi am aşezat-o într-un fotoliu, apoi i-am spus: - Azi trebuie să merg la servici la ora 7³° şi voi lucra toată ziua. Mă întorc abia la ora 20°°. - Da, mi-ai spus. Dar mai stai că este ora şase şi ai tot timpul să mănânci ceva şi să bei o cafea cu mine! Mă spăl şi pregătesc totul imediat. Amintindu-mi că maşina mea este în locul de parcare de lângă bloc, am acceptat, ştiind că voi ajunge la şcoală la timp. În timp ce ne beam cafeaua, Diana s-a scuzat pentru că a plâns seara trecută la masă, dar totul a fost bine, iar acum, de dimineaţă, totul a fost nemaipomenit. Visez mereu să trăim numai noi doi pe o insulă departe de lume, numai cu dragostea noastră reciprocă pe care s-o risipim în anii ce ne-au rămas. Nu i-am mai răspuns. La plecare, m-a întrebat, ca de obicei: - Când te mai văd? - Joi, deci peste patru zile, când voi intra în programul meu normal. - Să ştii că de la 1 august voi lua concediul de odihnă şi vom avea mai mult timp împreună, m-a atenţionat Diana. Ne-am luat rămas bun şi am plecat, revenind la ea joi dimineaţa, aşa cum i-am promis. Cu acel prilej i-am dus două cărţi: „Ora de marinărie” şi „Micuţa cerşătoare”, pe care Diana le-a răsfoit repede, apoi a spus: - Scrii destul de frumos, scrisul este lizibil, frazele cursive, încât sper să le citesc pe amândouă în câteva zile. Dar de ce scrii cu creionul? - Iniţial am scris cu pixul, dar după o vreme, pasta de pix se impregna în coala de hârtie şi nu se mai înţelegea nimic, încât am fost obligat să le refac. Sper să reuşesc să le scriu cu maşina de scris.

128

Nicolae C. Dinu

- Hai să mâncăm ceva! mă îndeamnă Diana, apoi stăm de vorbă. Văd că azi cerul este înnorat, deci vom rămâne în casă. - Ce ai făcut cu concediul de odihnă? - Mi-a aprobat şeful numai zece zile, iar alte zece mi le va da după încheierea sezonului estival. % Ne străduiam şi noi să ducem împreună o existenţă mai calmă, după ce fiecare trecusem prin necazuri şi furtuni devastatoare în viaţa de familie, care ne aruncase pe un tărâm pustiu. De câteva luni de zile, întâlnindu-ne amândoi, am considerat că trăim zile liniştite, presărate şi cu unele bucurii, care ne determinau să fim recunoscători Providenţei care ne aşezase într-o relaţie specială ce semăna cu un râu subteran, curgând domol, fără a scoate zgomote la suprafaţă. Am preferat această linişte de la început şi nu i-am pus nicio întrebare despre familia ei, sau despre căsătoria ei nefericită, sperând că pe toate le voi afla într-o zi, fără să forţez lucrurile. - Ce ai făcut luni, după ce am plecat eu? - Spre ruşinea mea, m-am aşezat în pat, cu capul pe pernele calde şi m-am gândit la situaţia noastră, până când am adormit. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva de când eram copil. - La ce te-ai gândit? o iscodesc eu. - Ei, visam că viaţa mea, în compania ta a luat o nouă întorsătură, una promiţătoare, în timp ce existenţa mea, a cărei flacără părea stinsă, mi se părea că a căpătat noi valenţe. Visam şi eu cu ochii deschişi şi cu speranţa că, cu sprijinul tău, voi reuşi să-mi consolidez drumul spre „purificare”, după câte dureri şi suferinţe am trăit eu în ultimii şapte ani de zile, la

Diana şi fratele ei orb

129

capătul cărora am rămas absolut singură pe lume, în cea mai neagră singurătate. Mai departe, gândurile m-au purtat prin anii copilăriei mele, apoi anii de şcoală, moartea părinţilor mei, unul după altul, apoi moartea fratelui meu, Petronel, căsătoria mea nereuşită şi celelalte, care m-au afundat şi nu mai văd ieşirea de acolo şi izbăvirea mea. - Când spui „drumul spre purificare” la ce te referi? am întrebat-o eu. - Acum nu am starea corespunzătoare pentru a istorisi toate evenimentele, dar când voi putea, îţi voi spune tot ce te interesează, cu lux de amănunte. - Este ceva atât de grav şi nu-mi poţi spune mie? - Te asigur că nu am făcut fapte penale, nici măcar morala n-am încălcat-o. Dar am suferit ca un câine, când mi-au murit părinţii, unul după altul, apoi fratele şi, când credeam că s-au terminat evenimentele negative, l-am pierdut şi pe Andrei, al doilea soţ al meu, împreună cu fiul meu de numai doi ani de zile. Mi-am dat seama că ceea ce va urma să-mi povestească este ieşit din comun şi mi-am propus să-i menajez sentimentele şi am schimbat subiectul discuţiei. Trebuia să aştept răbdător. - Să citeşti cele două cărţi cu multă atenţie pentru că fiecare dintre ele este plină de fapte reale, care vorbesc despre viaţă, destine, caractere şi chiar de suferinţă. - Bineînţeles că le voi citi cu atenţie. Dar acum lasă-mă să-ţi cer şi eu un lucru. - De acord! - Te rog să nu mai faci caz de vârsta ta în relaţie cu mine. Eu te iubesc din toată fiinţa mea şi te consider al meu, un om minunat, viguros, tânăr, frumos. Sunt mândră că m-ai ales pe mine să-ţi fiu alături şi îţi sunt profund recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru mine de când ne cunoaştem, a

130

Nicolae C. Dinu

adăugat ea, ducându-şi mâna dreaptă la inimă. Când consideram că soarta m-a părăsit, tu „m-ai trezit la viaţă”. Poate îl consideri un lucru mărunt, dar mie mi se pare important gestul tău din ziua când ne pregăteam să mergem la plajă şi, ca într-un vis, m-ai prins de mijloc, ne-am sărutat, apoi ca în transă, m-am dezbrăcat şi am alunecat în pat, fără să mă codesc deloc şi chiar fără ruşine. Nu mai vorbesc de momentul în care am atins extazul, fiind în culmea fericirii, am uitat de ruşine total, devenind obraznică. Aceea a fost prima dovadă, când sufletul şi trupul meu ţi le-am predat ţie fără condiţii. Tu ai înţeles corect mesajul meu şi ai folosit fiecare întâlnire să mă îmbrăţişezi tandru şi să nu încerci să-mi răscoleşti viaţa, deşi eu încercam să-mi ascund suferinţele. Îmi pare rău şi astăzi că atunci, pe 14 iulie, în loc să ne veselim, să cântăm şi să dansăm împreună, eu am plâns, stricând toată liniştea sărbătorii, la care am ţinut foarte mult. Seara tu ai venit vesel, cu un zâmbet larg pe chip, îndatoritor şi liniştit, pe care l-ai însoţit de acele urări plăcute pe care nu le mai auzisem decât în anii copilăriei, venite de la părinţii mei. Te ascultam şi parcă visam. Până atunci niciun bărbat nu mi-a mai făcut astfel de urări şi complimente, deşi am mai avut prilejul să le primesc. Cel puţin tinerii de astăzi îţi spun „La mulţi ani!” te pupă şi îţi pun nişte flori în braţe. - Draga mea, toasturi şi urări ţi-am făcut de două ori, poate vor mai urma şi altele, dar vreau să ştii că ele exprimau ceea ce am simţit eu atunci, chiar dacă în mintea mea, în acelaşi timp mai roiau şi unele amintiri din anii tinereţii mele, când iubeam visând numai la lucruri frumoase. - În seara de 14 iulie – continuă Diana – în loc să ne distrăm, eu am început să plâng, neputând uita tragediile prin care am trecut.

Diana şi fratele ei orb

131

Nici nu-ţi închipui cât te-am aşteptat eu să vii în acea seară ca să ne veselim şi să cântăm împreună acele cântece minunate. Repetasem singură acel cântec despre mare, care îmi plăcea atât de mult şi speram ca tu să-l cânţi cu mine, cu glasul tău răbdător, adânc şi baritonal: „Parcă văd marea de smarald minunată, Când noi doi ne-am plimbat pe ţărm prima dată. Valuri mii, stele mii sclipeau, unduind ca un balsam, Cât de multe aş fi vrut să-ţi spun, nu îndrăzneam.

Refren Şi o chitară cânta dinspre larg de-undeva, Glasul ei n-am să-l uit niciodată. Tu chitară nu ştii, că pe strunele-ţi vii, Visul nostru curat l-ai cântat ...” La institut Diana făcuse muzică, iar acasă era ajutată de tatăl ei, încât avea o bună educaţie muzicală şi când cânta îşi mişca spre dreapta şi spre stânga capul, ca un metronom. De asemenea, aş fi vrut să dansez cu tine. Şi mie îmi plac distracţiile, dineurile, dar, din cauza necazurilor prin care am trecut, în ultima vreme uitasem că mai sunt tânără. Nu ştiu dacă mă crezi, dar câteodată am senzaţia că sunt atât de bătrână, parcă şi sufletul mi-a îmbătrânit. - Dacă tu eşti bătrână, ce părere ai de „tinereţea” mea? Referitor la muzică, eu mai cred, încă, faptul că muzica este criteriul înţelegerii artei, indiferent în ce limbă se exprimă ea. - Te-am rugat să nu te mai văicăreşti atâta, pentru că tu nu eşti bătrân!

132

Nicolae C. Dinu

- Nu sunt pe ultima treaptă, dar în raport cu tine sunt, cel puţin „tomnatic”, din care cauză prudenţa este necesară pentru a te apăra pe tine, să nu ne vadă lumea pe stradă împreună, ca să aibă prilej să te discute nefavorabil. Nu cred că preferi bârfa femeilor, în special vecinele din bloc; nu ţi-ar face bine deloc, dimpotrivă, ar manifesta imediat acea „indignare morală”. - Află, domnule, că pe mine nu mă mai interesează de mult ce zice lumea, când este vorba de viaţa mea. - Totuşi ar trebui să ţii cont că trăim în această societate, care ne poate judeca în mod neplăcut şi nu vreau să ţi se întâmple aşa ceva. La ora 14°° am mâncat împreună şi mă pregăteam de plecare la şcoală. Ajunşi la uşa din hol, Diana mi-a încolăcit gâtul cu braţele, ne-am sărutat, iar ea m-a întrebat: - Revii diseară? Eu te aştept, să ştii! - Da. Şi rămân până mâine la ora 14°°. - Ce bine îmi pare! Mâine vei cunoaşte toate evenimentele petrecute în familia mea. Şi să vezi şi tu cât am suferit. Nu vreau să fie umbre în viaţa mea de care tu să nu ai cunoştinţă. Vreau să fiu sinceră cu tine până la capăt. Am plecat de la Diana şi m-am oprit pe strada Mircea cel Bătrân pe banca de unde porneşte scara care coboară pe plajă. De sus priveam marea care părea ca o hartă veche, încreţită de la mal şi până la linia orizontului, iar de jos se auzea un vuiet care prevestea furtuna, ca o harpă care se tânguia în noapte. Vântul se înteţise şi bântuia copacii, iar pe mine mă năpădise un labirint de gânduri, din care nu lipsea Diana, care părea fericită. „Cât de scumpă e fericirea şi cât de puţină se află ea în lume!” mi-am zis încet. În partea stângă, pe terasele săpate în mal, lângă o tufă de brusture se sărutau doi tineri. Iubirea îi unea pentru moment, sugerând că un bărbat şi o femeie trebuie să accepte viaţa cu

Diana şi fratele ei orb

133

bucurie şi să îndure proba focului plătindu-şi porţia de libertate şi de dragoste – filosofam eu în tăcere. Pe plajă era lume multă, puţini plecau spre casele lor. Printre ei au ajuns la capătul scării şi doi oameni vârstnici, care gâfâiau din cauza efortului depus; erau însoţiţi de doi adolescenţi – probabil nepoţii lor – zgomotoşi. M-am întrebat: „Aşa arată bătrâneţea? , la care tot eu mi-am răspuns: „Da, aşa trebuie să fie şi ea urmăreşte omul la fel ca un animal de pradă, care n-o lasă până n-o răpune”. Nu sunt, încă, bătrân, dar anii trec şi încep să apară diferenţele între mine şi Diana, care nu merită să-i stau în cale, mai ales că este o comoară care scânteiază de departe şi i se cuvine să fie fericită. Cum s-o conving pe Diana că am ales un drum greşit împreună? Vestea ar ameţi-o, i-ar produce un şoc. Trebuie să stau liniştit undeva şi să chibzuiesc bine situaţia. Continuam să contemplu întinderea de apă. Nicăieri nu este mai uşor să-ţi aduni gândurile ca largul mării sau privind curgerea molcomă a unui pârâiaş, ale cărui unde alunecă odată cu gândurile tale. Simţeam nevoia să mă sfătuiesc cu cineva. Poate n-ar strica să merg la T.S., camardul meu de armată şi să mă sfătuiesc cu el. Cu acest gând am părăsit malul mării şi am plecat la şcoală. La ora 20¹° m-am întors de la şcoală şi Diana m-a primit veselă în prag. - Hai, că mâncarea este caldă. Mă temeam să nu întârzii. Azi am sarmale în foi de viţă şi „Muscat Ottonel”. Ce să faci? Tu m-ai învăţat. Diana s-a ridicat de la masă şi a păsat pe clapa unui radiocasetofon, care a slobozit o melodie de dans: - Te invit la dans, pentru că de atunci, de la vila d-lui Anton, n-am mai dansat. Am ascultat-o, m-am ridicat de pe scaun, am îmbrăţişat-o şi am început să dansăm. Diana cânta odată cu radiocasetofonul:

134

Nicolae C. Dinu

„Primul nostru tango, prima seară cu tine, Nici nu ştiu ce să fac, să râd sau să plâng? Atât îmi e de bine! II Primul nostru tango, tu aici lângă mine, Mi se pare un vis să-ţi simt inima Bătând lângă a mea.” La strofa următoare cânt şi eu cu ea: „Alunecând încet în prima-mbrăţişare Şi suntem pe lume acum decât noi doi. Nu mai vedem nimic, totul în jur dispare, Lipit unul de altul plutim amândoi” Ne strângem în braţe cu tandreţe şi ne învârtim în ritmul melodiei, pe care continuăm s-o murmurăm. Trecând pe lângă radiocasetofon, Diana îl opreşte şi izbucneşte în cântec. - „Ce cauţi tu în viaţa mea? De ce-ai venit să-mi tulburi liniştea? De ce nu m-ai lăsat pe drumul meu, Aşa cum am trăit mereu?” Eu îi răspund: „Cum am ajuns să te iubesc? Nici până azi nu ştiu. Acum degeaba mai vorbesc Că tot e prea târziu De ce n-am luat-o pe alt drum Să scap de ochii tăi?

Diana şi fratele ei orb

135

De ce mă-ntorc la ei şi-acum? Când ştiu cât sunt de răi?” - Cred că de vină este Oxitocina de care mi-ai vorbit tu pe la începutul prieteniei noastre – acel hormon care joacă rolul important în atracţia sexuală şi încrederea între parteneri, a replicat Diana. - N-ai uitat? - Cum să uit, când te urmăream cu atenţie şi îţi sorbeam cuvintele cu nesaţ? De-ai şti ce fericită am fost când ne-am întâlnit la Vila d-lui Anton, atât în dans cu tine ca şi în discuţia pe care am avut-o la ei în balcon, apoi lângă tine în taxi spre casă! În noaptea aceea am fredonat melodia pe care am dansat împreună atunci, până am adormit: „Cel mai frumos tango din lume Cu tine l-am dansat cândva Şi într-o noapte întunecată Ţi-am oferit dragostea mea, etc ” Ne-am întors la masă, am mâncat, după care am urmărit o oră programul la televizor, apoi ne-am culcat. Dimineaţa, Diana s-a trezit înaintea mea, dar nu a coborât din pat ca să nu mă trezească din somn, însă când s-a întins să vadă ceasul de pe noptieră a foşnit patul şi m-am trezit. A urmat plăcerea de fiecare zi, iar eu am privit pe fereastră până când s-a întors ea de la baie. M-a întrebat: - Cum e vremea afară? - Înnorat. Nu e timp de plajă, iar vântul care s-a iscat, leagănă periculos copacii. - Da, aşa se pare, că va ploua, presupune şi ea.

136

Nicolae C. Dinu

- Dacă stă vântul şi nu începe ploaia, azi va fi zăpuşeală în aer. Doar în apă se poate trăi, adaug eu. - Dacă nu plouă mergem pe banca noastră, repetă Diana. Acum merg să pregătesc micul dejun. - Este posibil să se schimbe vremea până mâncăm noi şi atunci vom şti dacă plecăm sau nu, spun eu în urma ei, înainte de a ieşi din cameră. Până când Diana a pregătit micul dejun, eu am strâns patul, apoi m-am spălat şi m-am instalat în fotoliul din sufragerie, apoi am ajutat-o să aşeze bucatele pe masă. În timp ce mâncam, Diana s-a apropiat de fereastră şi a spus: - Ai avut dreptate. Cerul s-a luminat treptat, iar soarele şi-a făcut apariţia, zâmbind timid, deocamdată, dintre nişte nori albi. Deci, va fi cald. - S-ar putea să fi plouat în altă parte, deoarece norii adunaţi erau negri şi grei de apă, îmi dau cu părerea. Peste o jumătate de oră am plecat la malul mării, pe banca noastră de sub pomii din faţa restaurantului „Zorile”. Banca era liberă, spre bucuria Dianei, care privea liniştită întinderea apei. - Câtă linişte este aici! Şi ce peisaj frumos şi odihnitor! o aud pe Diana, şoptind lângă mine. Abia acum pricep eu mai bine de ce vii tu atât de des la malul mării: ca să-ţi alini sufletul şi să obţii pacea şi liniştea trupului. am dreptate? - Data trecută mi-ai spus că te doare sufletul. L-ai întrebat de ce te doare? - Încă nu mi-a trecut, dar îmi vine foarte greu să spun de ce mă doare şi nici nu ştiu cum să-l întreb. - Sufletul omului răspunde întotdeauna la întrebările puse, dar trebuie să ştii să i le pui. Să nu te aştepţi ca el să îţi explice prin vorbe, ci prin diferite evenimente la care iei parte sau prin diferite întâmplări sau prin derularea unui vis.

Diana şi fratele ei orb

137

Ori printr-o relaţie cu un prieten, printr-un bine pe care îl faci cuiva, ori o trăire mai deosebită a unor oameni. În natură plantele, în special copacii, se vindecă de la sine, cu puterea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Numai sufletul omului este mai neputincios şi, uneori, fără apărare, dovadă că rana care i s-a pricinuit nu se mai vindecă niciodată, oricâte evenimente fericite şi vorbe de consolare ar încerca s-o facă. Rana produsă sufletului se închide, se cicatrizează, dar va pulsa mereu durerea sub acea cicatrice, la fel ca în momentul producerii ei, la început. De aceea cred că orice om trebuie să reflecteze serios la consecinţele a ceea ce face sau spune, înainte de a răni o altă persoană. Tu ai în faţă tinereţea. Să sperăm că timpul va avea un efect benefic asupra sufletului tău. - Totdeauna mi-a fost greu să înţeleg de ce mi se întâmplă ceva, iar când m-au năpădit acele evenimente tragice, unul după altul, n-am fost în stare să mai înţeleg nimic din viaţă sau întâmplări. Privind-o direct în ochi, mi-am amintit de posibilitatea de a privi în sufletul omului, unde poţi afla unele fapte pe care respectivul nu ţi le-ar putea dezvălui într-o viaţă întreagă. Sunt şi oameni care-şi păzesc faptele pe care nu vor să le ştie alţii şi se duc cu ele în mormânt, de exemplu unii părinţi. Deodată o aud pe Diana şoptind: - Dacă mi-ai cunoaşte viaţa pe care am trăit-o în ultimii şapte ani de zile şi câte suferinţe am îndurat, m-ai privi cu alţi ochi.

138

Nicolae C. Dinu

III Destăinuirile dureroase ale Dianei - Dacă ai încredere în mine, poţi să-mi spui tot ce te frământă, poate te voi putea ajuta şi eu cu ceva. - Of! Nu ştiu cum să încep, a spus Diana, apoi a făcut o pauză destul de lungă. Era în a doua săptămână din luna august, iar la ora aceea aerul frigea; deşi trecuse vara, soarele ardea mai tare ca în mijlocul lunii iunie. Cerul era limpede şi albastru, parcă ne aflam în pustiul Sahara. - Bine ar fi să plouă, am spus eu. Am aşteptat răbdător, privind departe, spre orizont. - Te ascult! Aş vrea, însă, s-o faci fără să plângi. - E o poveste lungă, iar eu nu prea am exerciţiul necesar pentru a sintetiza faptele, să spun doar esenţialul. - Mi-ar conveni să spui lucrurile aşa cum s-au petrecut, iar dacă nu reuşeşti să cuprinzi toate faptele, vom continua şi mâine, numai să le povesteşti în ordinea producerii lor. E bine aşa? am întrebat-o. - Da, e bine. Mă voi strădui să spun tot ce îmi amintesc. În familia noastră am fost patru persoane: tata – Ion Manole, profesor, mama – Maria Manole, învăţătoare, eu şi Petronel – fraţi. Cât de greu îmi vine să încep! Abia acum îmi dau seama cât de puţine fapte ştiu despre părinţii mei. Aşa se întâmplă, oare, cu toţi copiii? - Aproximativ la fel se întâmplă cu toţi, motivele, însă, diferă, pentru că părinţii au şi unele secrete faţă de copii, iar când copiii se măresc, părăsesc cuibul familiei şi nu-i mai pot întreba ce gândesc ei, ce sentimente au, cum suportă bătrâneţea, de ce boli mai suferă, etc. Ocupaţi cu serviciul lor, copiii îşi vizitează părinţii mai rar, discuţiile se scurtează cu ei şi greu

Diana şi fratele ei orb

139

aflăm dacă ei au nevoie de ajutor, de mângâiere ... iar când trec „dincolo”, îi uităm după câteva luni sau ani. - Te rog să mă crezi că până astăzi n-am vorbit cu nimeni despre părinţii mei. Eu i-am respectat foarte mult. Cel puţin tata, era tezaurul meu ascuns, pe care l-am păstrat mereu în suflet, numai pentru mine, pentru că avea o personalitate vibrantă. Tata a fost foarte exigent cu noi, dar drept, deşi nouă ni se părea că era prea sobru, însă avea momente de tandreţe, când era fermecător. - De ce discuţi acum cu mine? - Pentru că am încredere deplină în tine şi asta am căpătat-o pe parcursul scurtei noastre prietenii, ceea ce mă îndeamnă să-ţi spun tot. - Mulţumesc! Acum ia, pe rând, fiecare eveniment! Mama se numea Maria, nume frumos pe care îl onora, fiind foarte credincioasă; era învăţătoare la gimnaziu, dar avea şi definitivatul profesional. Ani la rând tata a sfătuit-o să urmeze Institutul de Învăţământ Superior, dar ea motiva că nu se poate despărţi de copiii inocenţi din gimnaziu şi atunci ce să facă cu titlul de profesoară. Când aproape o convinsese, s-a îmbolnăvit, în 1984, la numai 45 de ani şi a început să umble prin spitale, fără să ştie precis de ce boală suferă. A fost tratată de mai multe ori, dar nu vindecată, dar în biletul de ieşire din spital scria că are imunitatea scăzută (deficitară) a organismului. Ultima dată a fost internată în Bucureşti, la spitalul Fundeni în anul 1985, apoi în 1986, aprilie, unde a stat două luni de zile şi acolo i s-au făcut analize complexe de laborator, stabilindu-se c are boala sângelui (L.L.C – leucemie limfocitară cronică), precum şi scolioza coloanei vertebrale. L-am întrebat pe tata, când s-a întors cu ea de la Bucureşti şi mi-a spus doar că este o boală mortală şi că trebuie să fim pregătiţi în orice moment.

140

Nicolae C. Dinu

- Avea dreptate tatăl tău, intervin eu. Această leucemie limfatică cronică este o boală incurabilă, care, dacă se declanşează în organism, nu se mai poate vindeca. Este îngrozitoare pentru că limfocitele se înmulţesc rapid şi sufocă celulele roşii, trombocitele şi, mai ales, leucocitele (anticorpii luptătorii). Declanşarea ei se produce atunci când ADN-ul limfocitar suferă mutaţii curioase, producând acele celule mutante, care se tot multiplică şi le devorează pe celelalte celule, care trebuie să apere organismul. Sora mea a avut o nepoată de fiică foarte frumoasă, dar cu un fizic cam firav, care s-a căsătorit la vărsta de 20 de ani. Asta s-a întâmplat în anul 1988. Nu fusese bolnavă niciodată, poate vreo răceală sau un guturai. După nuntă, la şase luni de zile, a murit. Cu prilejul necropsiei, medicul legist a trimis sânge şi fragmente de organe la un laborator medico-legal din Bucureşti, iar rezultatul a fost: LLC. - Da. La mama s-a descoperit că avea şi scolioză, adică i se încovoiase coloana vertebrală, pentru că a avut o infecţie care a pornit de la epifiza aflată la baza creierului şi a coborât pe coloana vertebrală. - După ce am aflat rezultatul analizelor de laborator ale nepoatei mele, am căutat în cărţi de medicină ca să aflu mecanismul producerii bolii. Astfel, am citit într-o carte scrisă de un medic american, al cărui nume nu-l mai reţin, care spunea cam aşa: „în centrul său, creierul mic al omului adăposteşte un corp oval, minuscul, având mărimea unui bob de porumb, pe care specialiştii îl numesc epifiza sau glanda pineală” (am citat din memorie, aproximativ). Dar din conţinutul acelui fragment am reţinut un fapt important şi anume, că acea glandă este prima care se formează în trupul fătului şi se distinge începând cu a treia săptămână de

Diana şi fratele ei orb

141

viaţă intrauterină. Mai departe se spunea că ea are rolul să secrete melatonina, acea substanţă importantă pentru sănătatea omului, exprimând starea de bine. Melatonina contribuie, în acelaşi timp, la combaterea viruşilor şi bacteriilor, precum şi la neutralizarea stresului, la îmbunătăţirea calităţii somnului şi la reducerea riscurilor. Când îşi fac apariţia infecţiile în epifiză, sistemul imunitar cedează treptat şi nu mai recunoaşte propriile celule ale organismului, pe care le consideră ca fiind străine şi le atacă. Glanda hipofiză, când este sănătoasă, reduce riscul apariţiilor bolilor cardiovasculare, regularizează ritmul biologic al organismului, combate cancerul şi creşte speranţa de viaţă. Pe baza unor experimente îndelungate, oamenii de ştiinţă au descoperit că glanda hipofiză este cheia personalităţii umane. Tot ei susţin că organismul uman este un câmp magnetic, format din doi poli: cel pozitiv, aflat în zona epifizei, iar cel negativ, la baza coloanei vertebrale. Acest câmp magnetic uman se intersectează cu câmpul electromagnetic al pământului. - Parcă îmi este frică şi acum, când te ascult pe tine. Atunci când tata a pronunţat cuvântul „boala sângelui”, apoi că este cancer în sânge, pielea de pe mine s-a furnicat, iar când a spus: „numai moartea o mai rezolvă şi este o boală ereditară”, nu m-am mai putut opri din plâns. După ce am dus-o la cimitir pe mama, m-am prezentat la medic şi am făcut toate analizele medicale, atât eram de speriată. Am avut emoţii şi temeri şi mai târziu. - Desigur, e o situaţie îngrijorătoare, la care nu poţi privi nepăsătoare – am intervenit eu. Ia spune-mi, te-ai tăiat vreodată la măini, la picioare? o întreb eu.

142

Nicolae C. Dinu

- Da, de mai multe ori la mâini, iar la picioare m-am julit la genunchi, la glezne, la joaca afară. - Rănile ţi s-au vindecat repede sau foarte greu? - Relativ repede, 3-4 zile. De ce mă întrebi? - Când omul are imunitatea perfectă, rănile i se vindecă în 2-3 zile, aşa cum mi se întâmplă mie. - Da şi la mine este la fel, răspunde Diana cu o voce cam stinsă, după care a rămas pe gânduri. - La ce te gândeşti? - La mama. Ea când se tăia la vreun deget, pe la bucătărie, abia putea opri curgerea sângelui, iar rana se vindeca greu, în săptămâni, chiar luni de zile, folosindu-se de medicamente; prin anul 1985, când se internase în spital a fost tratată şi de unele tăieturi la degete. Dianei îi curgeau lacrimi pe obraji. - De ce plângi? am întrebat-o eu. - Mi-e dor de mama, de chipul ei frumos şi blând. Parcă o văd în pat bolnavă, cu capul pe pernă, iar părul ei cârlionţat albit complet; din cauza suferinţei, trupul îi ajunsese ca un schelet, iar ochii injectaţi mă priveau umili. Îi pusesem sub cap două perne şi ţinea ambele mâini întinse peste cearşaful cu care o învelisem până aproape de mijloc. Continua să-şi mişte capul când spre dreapta, când spre stânga, iar când se oprea din acest zbucium involuntar avea unele trăsăriri, apoi mă privea fix. Treptat faţa i se contracta, exprimând o lungă oboseală, însă mintea i se mai limpezea şi vorbea cu mine. În toată perioada în care a fost bolnavă, eu am îngrijit-o. O ţineam de mână şi-i vorbeam până când adormea. Totdeauna o mângâiam şi o întrebam cum se mai simte, dacă are nevoie de ceva, iar ea îmi făcea semn că nu are nevoie de nimic. Deseori îi treceam peste faţă palmele mele, cu dorinţa de a-i uşura suferinţa şi să-i şterg toţi anii care se adunaseră în vârsta ei,

Diana şi fratele ei orb

143

pentru că o iubeam şi doream să fie din nou tânără şi sănătoasă, vioaie, trebăluind prin casă, ca altă dată, cu obrajii îmbujoraţi şi cu părul ei castaniu, cârlionţat şi pieptănat frumos. Iluzii ... totul era pierdut. Într-o zi, în casă era o linişte deplină, toţi umblau în vârful picioarelor. Chiar şi medicul C.A. de la dispensar se mişca fără zgomot când intra în camera bolnavei. Mi-a făcut semn să ies şi am discutat cu dumnealui în altă încăpere. - Cum se mai simte? m-a întrebat el. - Are momente când îşi leagănă capul pe pernă, apoi tresare, mă priveşte fix şi adoarme. - Ar fi bine să-i faci ceaiuri din muşeţel şi de tei, de cătină ... toate sunt liniştitoare, a spus medicul, apoi a continuat: „Dumnezeu a lăsat pe pământ plante pentru toate bolile, dar oamenii le-au descoperit mai greu. Mai târziu au apărut tămăduitprii (vracii), apoi oamenii de ştiinţă şi pe parcurs, au apărut laboratoarele în care specialiştii au extras din plante şi din minerale tot felul de produse pe care le-au folosit la tratarea diferitelor boli. Se pare că pentru boala mamei tale nu s-a descoperit, încă, medicamentul tămăduitor, a adăugat el, rămas pe gânduri. Data trecută am cercetat-o atent şi tu trebuie să ştii că mama ta nu mai are mult de trăit, încât trebuie să-i pregăteşti sicriul.” S-a ridicat de pe scaun, m-a salutat şi-a plecat atenţionându-mă să-i dau de ştire când se va întâmpla. Sistemul ei imunitar a fost distrus – a spus el. Peste o oră mama s-a trezit din somn şi mi-a cerut s-o ridic pe perne şi s-o rezem de spătarul patului, ceea ce am şi făcut. ntre timp a intrat în încăpere şi tata, care i-a luat mâna în mâna sa, întrebând-o cum se mai simte, la care ea a răspuns: „Bine”, clătinându-şi capul, apoi i-a verificat pulsul şi respiraţia după care a părăsit camera pentru a nu vedea eu că îi curg lacrimile.

144

Nicolae C. Dinu

Era explicabil. Mama trăise alături de el aproape 30 de ani, cu demnitate şi se înţeleseseră destul de bine, iar acum erau obligaţi să se despartă. ... A urmat o pauză mai lungă, după care Diana a reluat: - Rămânând singură, doar cu mama, aceasta a privit spre uşă, apoi mi-a făcut semn cu degetul la buze: - Să-ţi spun un secret. Tu trebuie să ştii: Petronel nu este frate de tată cu tine, are alt tată. L-am conceput în 1966 cu un profesor de sport, când am fost în staţiunea „Băile Herculane”. Mai multe nu pot să-ţi spun. Dar să ştii că pe Petronel l-am născut foarte greu pentru că avea ombilicul înfăşurat în jurul gâtului, dar a avut noroc să trăiască. Cred că şi tu ai observat că el e brunet, pe când tu eşti şatenă, spre blondă, aşa ca mine şi ca tatăl tău. Profesorul acela era brunet, cu ochii albaştri, iar mie mi-a plăcut. Ştiu că fapta mea este de neiertat, dar ce să fac acum? Roagă-te pentru mine, fata mea, că am păcătuit! M-a surprins cu cele ce-mi spusese, dar n-am vrut să cred; am zis că este o rătăcire a minţii ei, din cauza bolii. Azi sunt convinsă că atunci a spus adevărul. Îi priveam mâinile uscate, aproape galbene la culoare, cu venele albastre în relief, ca nişte râuri închise la culoare, mâini cu care ea abia mângâia cearşaful, în timp ce capul ei pendula pe pernă, când la stânga, când la dreapta. Deşi buzele ei se mişcau, nu se auzea niciun cuvânt, doar respiraţia grea, precipitată; avea privirea îndreptată spre uşă, ochii ei căutând pe cineva cu obidă, în timp ce implorau ajutor. Pe chip i se instalase tristeţea, ca o mască, apoi m-a privit direct şi a încercat să-mi zâmbească, dar n-a ieşit decât o strâmbătură, după care a oftat prelung, apoi şi-a trecut limba peste buzele ei vinete şi uscate, a închis ochii şi s-a stins, transpirând abundent. „Mamă! Mamă!” am strigat eu, dar în zadar. Ea a mai spus doar „Mă duc!”, apoi a început să horcăie, mâna i-a

Diana şi fratele ei orb

145

tresărit în mâna mea, apoi i-a rămas moale. Era ora 3³° dimineaţa zilei de 08.08.1986, a mai spus Diana, plângând. ... Am lăsat-o să plângă pentru a se uşura, iar eu m-am gândit la „aventura” cu profesorul, tatăl lui Petronel: se spune că o femeie cinstită nu-şi înşală soţul dacă acesta nu-i calcă în picioare inima sau dacă n-o respinge prin egoismul şi îngustimea vederilor lui, ori n-o iubeşte suficient. Femeia trebuie iubită şi nu considerată doar o femelă; ea este cel mai apropiat om faţă de soţul ei, de care se lipeşte numai dacă simte că el o iubeşte. Atunci când se convinge de contrariul, că nu mai află căldura şi consideraţia necesară, îl părăseşte şi îl înşeală cu altul, care îi oferă ce îi lipseşte ei – acea iubire – care îi redă puritatea şi încrederea. S-ar fi putut ca acel profesor de sport de la „Băile Herculane” să fi fost bolnav şi i-a transmis şi ei boala sau i-a activat-o pe cea aflată în organismul mamei Dianei, dar asta era o altă problemă despre care n-am vrut să mai discut cu companioana mea. - Petronel dormea dus în fotoliul de lângă fereastră şi a auzit târziu strigătele mele. Apoi au intrat în încăpere tata şi mătuşa Cornelia, a continuat Diana să povestească, printre suspine. A fost anunţat medicul de la dispensar, care a constatat decesul mamei, întocmind actul constatator, după care eu, ajutată de mătuşa mea Cornelia, am spălat-o, am îmbrăcat-o şi am aşezat-o în sicriul adus de tata, pe care l-a pus pe masa din sufragerie. Cu faţa scăldată în lacrimi o priveam cum îşi dormea somnul de veci între pânzele albe pe care i le aşternusem în sicriu. Lângă mine, în picioare, stătea Petronel, fără lacrimi, dar şi fără a scoate un cuvânt, mirat de ceea ce vedea: nişte mâini galbene şi uscate încrucişate pe pieptul ei şi un chip palid îndreptat spre cer cu ochii închişi.

146

Nicolae C. Dinu

Am aprins lumânări pe care le-am fixat pe sicriu, la cap şi la picioare pentru veghe, conform milenarelor rituri de îngropăciune, care arată marea senzaţie de zădărnicire a vieţii. Pe hol se auzeau voci care deranjau, iar mătuşa Cornelia a ieşit să vadă ce s-a întâmplat: erau băieţi şi fete care aduseseră flori şi aşteptau slujba şi punerea în mişcare a convoiului spre biserică, apoi spre cimitir. Punându-şi degetul la buze, mătuşa le-a spus să păstreze liniştea dar ei au ieşit afară şi, lângă bloc, au continuat să glumească şi să râdă: râsul lor ajungea până în sufragerie, semănând cu zgomotul produs de un pumn de perle care erau rostogolite într-o cupă de cristal. Mai târziu ni s-a alăturat şi unchiul Ion, soţul mătuşii Cornelia, care privea spre mama cu ochii lui negri, scufundaţi în gavanele lor adânci şi s-a aşezat pe un scaun de lângă perete. Îl priveam cât de ridat îi era chipul de linii paralele pe frunte; unele se întretăiau între ele, la fel şi pe lângă ochi şi pe obraji. La prânz a sosit preotul de la biserica din cartier, însoţit de un ţârcovnic. După ce a privit spre participanţii aflaţi în încăpere, a început să psalmodieze, cu o voce relativ înceată, care oscila între un fanatism sumbru şi o transfigurare suavă – o cuvântare funebră, amintind de viaţa plină de smerenie a defunctei, de la blândeţea şi generozitatea ei. A continuat, apoi, deplângând suferinţele din cauza bolii care i-au secerat viaţa îaninte de vreme. Tata asculta prima slujbă, ţinând capul plecat, iar Petronel privea uimit chipul mamei în sicriu, abţinându-se, cu greu, să nu plângă. Avea chipul obosit şi întunecat, iar părul lui bogat, de culoarea corbului, pieptănat cu cărare pe partea stângă, strălucea, odată cu ochii lui albaştri, în lumina lumânărilor. „Ce frumos bărbat este!, mi-am zis în gând: înalt, suplu, nas puţin coroiat, care îi cade peste buzele groase, răsfrânte”.

Diana şi fratele ei orb

147

Când preotul a terminat prima slujbă din casă, sicriul a fost dus la maşina mortuară, de acolo la biserică, unde s-a oficiat restul slujbei. După ce rudele şi-au luat rămas bun de la mama, trecând fiecare pe lângă sicriu, patru persoane au dus sicriul, pe umeri, până la groapă, unde preotul a continuat, de această dată, cu o voce stridentă, care trecea peste capetele participanţilor, plecate pios, apoi se pierdea în aerul răcoros de început de toamnă. Aproape de sfârşit acesta a luat o sticlă cu vin roşu cu care a stropit, în cruce, pânza care acoperea trupul neînsufleţit al defunctei şi a chemat numele întreg al acesteia, continuând so binecuvinteze cu semnul crucii. Sicriul a fost bătut în cuie şi, cu ajutorul unor funii, a fost coborât în groapă, peste el fiind aruncaţi bulgării de pământ, cu zgomotul lor specific. Toţi participanţii la ceremonie s-au retras lăsându-i pe gropari să astupe groapa, iar noi am mers la restaurantul „Delfinul” pentru a servi masa, totul fiind plătit din vreme, pentru 30-40 de persoane. Împreună cu tata, toată familia am ocupat o masă lungă, la care au venit şi vecini sau alte persoane pe care eu nu le cunoşteam – continuă Diana să povestească. În dreapta mea şedeau doi soţi. Ea îi spunea mereu: „Traiane, Traiane, urâtă e bătrâneţea!” Acea frază mi-a atras atenţia şi m-am uitat în jur; la masa vecină era un bătrân în vârstă de 90 de ani pe care îl cunoşteam mai demult, locuia într-un bloc vecin cu al nostru. Bietul om era slab şi deşirat şi semăna cu o fiinţă rebegită de frig, care abia fusese scoasă din apă – salvat de la înec – pentru că avea hainele lipite de trupul slab; avea nişte ochi spălăciţi şi apoşi şi nişte mustăţi lungi şi pleoştite peste gura lui ştirbă. Din când în când bătrânul clipea

148

Nicolae C. Dinu

din ochii lui mici, duşi în fundul capului, cu care se forţa să se adapteze vederii de aproape. Când vorbea, emitea nişte sunete piţigăiate, iar când înghiţea, „mărul lui Adam”, care era destul de pronunţat, dădea impresia că este gata să-i găurească pielea gâtului şi să iasă afară. Tot privindu-l, l-am surprins cum îşi studia mâinile lui slabe, pătate de trecerea anilor şi aproape translucide, având aspectul hârtiei pergament. „Sunt mâini muncite de o viaţă”, mi-am zis, iar doamna avea dreptate: „Urâtă este bătrâneţea!” Lângă acel bătrân şedea o doamnă care semăna cu o fată bătrână, care nu atrăgea nicio privire asupra ei, părând a fi fără personalitate, la fel ca o plantă verde, dar prăfuită, pe care oamenii uită s-o mai ude la rădăcină, iar ea se ofileşte treptat, fără sevă şi fără ajutor. Femeia părea a fi o fiinţă ternă, cenuşie, trăind o existenţă măruntă şi se mulţumea cu o existenţă măruntă, cu ceea ce îi oferea viaţa, fără a manifesta un interes anume. Priveliştea m-a dezamăgit total şi mi-am întors privirea spre tata, aflat în capătul mesei noastre. Era un bătrânel frumos, de 57 de ani, cu un chip oval, sprâncene dese şi o mustaţă frumos tunsă, care începuse să-i cam încărunţească; avea ochi verzi, obosiţi de griji şi de nesomn, părul pieptănat, cu un început de chelie. Îi stătea bine în costumul lui de doliu, pe când soţul mătuşii Cornelia era slab, încât costumul îi era prea larg pe el, iar cravata îi atârna la gât ca un ştreang; era chel complet, mai avea nişte smocuri de păr doar pe lângă urechi. Pe faţa-i prelungă, nasul lui lung şi subţire atârna peste gura cu buzele subţiri, care formau o tăietură orizontală şi care îl făcea să semene cu o bufniţă. „Urâtă e bătrâneţea!”am repetat în gând.

Diana şi fratele ei orb

149

În dreapta mea se nimerise un bărbat în vârstă de aproximativ 50 de ani, care critica pe toată lumea; avea nişte dinţi puternici de carnasier, obişnuit să muşte cu un nesaţ robust atât din bucatele de pe masă, dar mai cu seamă, din celelalte pofte şi îndestulări pe care viaţa le oferă acestui soi de bărbaţi, care aşteaptă momentul potrivit. El găsea câte un defect fiecărei persoane de la masă, ceea ce m-a determinat să-i şoptesc: „Domnule, vedeţi totul în negru, toţi vi se par răi. De ce?” „Poate, dar eu nu văd numai în profil, ca alţii” mi-a răspuns el. „Ce înţelegeţi prin profil?” „Când priveşti omul din profil, totdeauna rămâne o parte ascunsă în umbră, pentru că mulţi oameni sunt tentaţi să ascundă ceva, scoţând la lumină numai ce le convine. Iată, de exemplu, doamna de vis-a-vis, cea cu decolteuul larg şi cu braţele indecent de grase. A mâncat câte o porţie dublă din fiecare fel de mâncare, iar acum se luptă cu o porţie mare de tort şi tot gâfâie şi geme. Asemenea oameni hulpavi se hrănesc, fără răgaz, ca şi larvele”, a explicat acesta. - Draga mea, n-ar trebui să te mire comportarea unor semeni ai noştri, am intervenit eu. - Poate omul avea dreptate în cele ce spunea, dar expresia de larve mi-a produs scârbă, gândindu-mă la viermi, râme şi nu-mi puteam îndepărta repulsia, dezgustul. Atunci am mutat gândul pe viermii de mătase, care devin fluturi la fel ca cei care zboară graţioşi din floare în floare, deşi procesul prin care trec ei este destul de anevoios, apoi mor. - Bărbatul la care te-ai referit are unele probleme de socializare, chiar dacă are dreptate în cele ce susţine; poate chiar urăşte oamenii. Poate nu ştii că de aceste resentimente suferă şi animalele, precum şi unele plante, am spus eu.

150

Nicolae C. Dinu

- Cum îţi explici acest fenomen?mă întreabă Diana. Eu am văzut că prin grădini cresc tot felul de flori şi nu se stânjenesc una pe cealaltă. - Cresc, e adevărat, dar nu în vecinătatea acelor soiuri cu care se află într-o vădită stare de incompatibilitate. Mai demult am citit într-o publicaţie că plantele aflate într-o grădină plâng, dar oamenii nu reuşesc să înţeleagă motivul pentru care plâng ele, deşi observă că unele dintre ele se ofilesc şi mor. Ce nu le prieşte? Cercetătorii în domeniu au constatat că unele plante au nişte gusturi specifice soiului din care ele fac parte, iar plantele vecine cu ele, dar din soiuri diferite, le irită sau le sufocă şi mor. - Chiar aşa se întâmplă? se arată mirată Diana. - Da. Eu personal am citit toate acestea, apoi am experimentet în grădină, plantând lalele la un loc cu narcise, lalele în apropierea unei tufe mari de liliac, lăcrămioare la un loc cu lalele şi narcise şi iată ce am constatat: narcisele şi lalelele cresc frumos împreună, dar când ajung să înflorească, narcisele se ofilesc şi mor; dacă în apropierea unei tufe de liliac plantezi lalele, liliacul va înflori în acel an doar la vârf, iar anul viitor nu mai înfloreşte deloc; lăcrămioarele, cu parfumul lor delicat şi destul de persistent, mor imediat ce florile de alte specii din apropierea lor au înflorit, etc. Aproape în acelaşi mod poate fi explicată şi comportarea oamenilor care nu găsesc la ceilalţi oameni pe care-i întâlnesc, o atmosferă plăcută, de iubire şi un mediu prielnic, care să le permită o dezvoltare corespunzătoare şi atunci ei se izolează, apoi suferă şi mor câte puţin. - Ai dreptate! spuneDiana, rămasă pe gânduri. După o pauză m-a înrtebat: - Ce sunt acele agresiuni antigenice?

Diana şi fratele ei orb

151

- Mai întâi să vorbim despre antigenă, care este o substanţă ce provoacă formarea anticorpilor - acele celule luptătoare – dirijate împotriva celulelor distrugătoare ce apar în organismul uman şi adesea duc la creşterea incidenţei cancerelor şi a altor boli autoimune, din cauza pierderii unor receptori hormonali care au menirea să protejeze creierul, sistemul muscular, sistemul digestiv, inima, ficatul, rinichii, etc. Agresiunile antigenice sunt tocmai acele atacuri declanşate de anumiţi viruşi asupra genomului uman şi de aici apariţia bolilor menţionate la organele omului. - De ce crezi că organismul mamei a cedat? - Pentru că a pierdut toată imunitatea, am mai spus eu, punând punct discuţiei noastre. 2 Petronel şi chinurile lui - După moartea mamei, nimic n-a mai fost la fel ca înainte în casa noastră – îşi continuă povestea Diana. Era primul crăciun, apoi primul An nou, când n-am mai împodobit pom de Crăciun, zilele trecând fără nicio semnificaţie. Referitor la obiceiurile familiei noastre, tata ne tempera dorinţele, spunând că suntem mari şi nu se mai pretează petreceri, cântece, musafiri. De fapt, tata nu prea stătea pe acasă, iar după ce a depus dosarul de pensionare, venea acasă numai seara să mănânce ceva şi să doarmă. Ofta mereu şi îl vedeam des cu ochii injectaţi, probabil că plângea pe ascuns; mişcările lui erau disociate, iar în priviri i se citea rătăcirea imploratoare, alteori cu tentă de om furios. Îl observasem când şedea la birou şi citea ceva şi deodată îşi răsucea gâtul, apoi mă sfredelea intens cu privirea,

152

Nicolae C. Dinu

fără să-mi spună ceva, rămânând cu o expresie de uimire pe chip, obosită şi năucă, părând nedumirit de ceea ce i se întâmplase. Pentru că mânca puţin, atât dimineaţa cât şi seara, tata slăbise mult, dar fuma toată ziua, fixând cu privirea câte un obiect din încăpere şi atunci semăna cu o mască de nepătruns, golit de expresie. - Voi mâncaţi sărat? am întrebat-o eu. - Da, atât mama, cât şi tata, Petronel mai puţin, iar eu numai uneori, foarte rar. Dar de ce mă întrebi? - În urmă cu aproape doi ani de zile am citit o lucrare ştiinţifică scrisă de un american în colaborare cu un cercetător italian, în care se spunea că limfocitele „T” suferă modificări negative dacă omul consumă cantităţi de sare mai mari de 5-6 grame/zi. Limfocitele „T” sunt cele care au sarcina să apere organismul uman de ameninţarea unor boli. - În ce fel se produce modificarea acestora? mă întreabă Diana, puţin precipitată. - Acolo se făcea menţiunea că clorura de sodiu – NaCl – sarea de bucătărie – este implicată în creşterea frecvenţei bolilor care atacă sistemul imunitar (am reprodus aproximativ din memorie). În concluzie, sarea poate transforma limfocitele „T” în celule agresive care, în loc să apere organismul uman, îi atacă celulele anticorpi, acei soldaţi care se luptă cu bolile. Am mai reţinut faptul că persoanele care consumă sare în exces, se expun pericolului de a se îmbolnăvi de hipertensiune arterială, accident vascular-cerebral, boli cardiovasculare, ulcer canceros, chiar şi astm. - Da, s-ar putea să se fi întâmplat chiar aşa, a aprobat Diana. Mama a suferit de boala sângelui, tata a avut cardiopatie ischemică apoi accident vascular-cerebral şi, în final, infarct, cu

Diana şi fratele ei orb

153

o complicaţie pulmonară, a adăugat ea, rămânând cu privirile pironite pe covorul de pe parchet. % O ascultam întotdeauna pe Diana cu mare atenţie pentru a descoperi cât mai multe date şi fapte din familia lor şi pentru a-mi forma o părere sigură în legătură cu orbirea lui Petronel, dar nu forţam lucrurile pentru a nu declanşa lacrimile Dianei, conştient că astfel ar putea fi scoasă la suprafaţă multă suferinţă şi moarte, dacă aş scormoni, din nou, faptele peste care se aşternuse un strat ca de cenuşă. Temându-mă că aş putea deschide rănile abia cicatrizate, am aşteptat să-mi povestească ea totul, aşa cum s-a petrecut. Dar ea tăcea. După o pauză, însă, Diana a reluat: - Nu s-a oprit totul la moartea mamei şi, parcă suferinţa familiei nu era de ajuns, s-a petrecut şi accidentul cu Petronel. Era în 27 mai 1987, când am intrat în camera lui Petronel şi l-am văzut bâjbâind pe biroul la care îşi făcea lecţiile şi tot bombănea. Am fost tare intrigată şi l-am întrebat: „Ce cauţi şi nu găseşti?” Nu mi-a răspuns. „Ce se întâmplă cu tine?” „Nu mai văd, Diana. Mi s-a pus pe ochi ceva ca o pânză şi nu mai văd”, mi-a răspuns el. Mi-a povestit accidentul lui din curtea liceului, apoi că vede totul întunecat, iar după ce acele umbre se lăţesc, apar nişte mănunchiuri, scânteind în toate culorile, ca nişte focuri de artificii, după care dispar şi iar începe să vadă, dar întunericul revine după o vreme. „De ce nu ne-ai spus până acum?” „N-am vrut să vă sperii, crezând că va trece cu timpul, dar văd că e tot mai rău. Nu mai văd deloc uneori. Totul e beznă şi nu mai sper că voi mai vedea normal vreodată” - a spus el plângând.

154

Nicolae C. Dinu

„Odihneşte-te! Poate n-a fost decât un şoc, care a zdruncinat ceva acolo, în capul tău şi va trece.” După o pauză l-am întrebat: „Ce faci dacă îţi pierzi vederea?” „Nu ştiu. Poate vă voi simţi pe voi cu sufletul şi cu amintirile zilelor când vă puteam vedea. Mai sper, încă, să-mi rămână vederea”. Mi-am adus aminte de cele povestite de mama mea înainte de a muri, cum l-a născut pe Petronel cu cordonul înfăşurat în jurul gâtului, iar peste şapte luni de la naştere, când îi făcea baie, a constatat că îi creştea capul exagerat; abia împlinise vârsta de şapte luni. - Ce a făcut în acest caz? am întrebat-o eu. - S-a prezentat cu el la spitalul judeţean, de unde a fost trimisă la spitalul „Bagdasar” din Bucureşti, unde au fost internaţi împreună. Întrebată de medici dacă copilul are dureri şi plânge, mama a răspuns că nu are, dimpotrivă, măcâncă şi doarme destul de bine. În urma analizelor făcute i s-a pus dignosticul: hidroencefalită (apă la creier) în partea posterioară a acestuia, pentru care i s-a făcut o incizie în zonă şi i s-a pus un dren, iar după zece zile au fost externaţi şi s-au întors acasă. % Seara, când s-a întor tata acasă, i-am spus ce aflasem, iar după ce a stat de vorbă cu Petronel, a decis ca în dimineaţa următoare să meargă cu el la dr. Cârciumaru de la spitalul Militar Constanţa. Acesta din urmă l-a primit, l-a examinat, apoi a spus: - Se pare că i-a fost atins nervul optic, însă, până săptămâna viitoare, când vom merge cu el la Spitalul Militar Central din Bucureşti, îi voi da un tratament care să-i amelioreze situaţia; el acum vede puţin la distanţă apropiată,

Diana şi fratele ei orb

155

dar aşa cum spune, are unele stări pasagere când se instalează întunericul. - Săptămâna viitoare, la liceu încep examenele pentru bacalaureat. Aş vrea să se prezinte şi el, zice tata. - Da. E bine să încerce, iar după BAC plecăm cu el la Bucureşti, unde îl supunem unei comisii şi facem o verificare cu aparatul ecograf, a încuviinţat col. Cârciumaru. % - Ce a făcut? A mai susţinut examenul de BAC? am întrebat-o eu, care devenisem curios. - Da, a răspuns Diana. Ne-am mirat şi noi când am aflat că a obţinut media generală 9. E deştept că a avut lucrările scrise foarte bune, iar profesorii, ştiindu-l elev silitor, poate l-au ajutat puţin, în situaţia în care se afla. Asta doar presupun. În săptămâna următoare tata a plecat la Bucureşti cu el, aşteptat acolo de dr. Cârciumaru şi fiind supus examinării amănunţite cu ecograful, comisia a constatat că nervii optici sunt afectaţi şi, în concluzie, va orbi. Un medic din comisie, după ce Petronel a fost scos pe coridir, l-a întrebat direct pe tata: - Aveţi pe cineva în familie care a avut probleme cu glanda hipofiză? - Da, soţia mea, mama lui. A murit în luna august, anul trecut – a răspuns tata. - Este vorba de un adenom format în zona hipofizei. Boala este ereditară, dar depinde totul de modul cum va evolua ea. Fiind tânăr, evoluţia poate fi înceată, cu condiţia să nu se întâmple în organismul lui altceva care s-o grăbească. Infecţia de la glanda hipofiză se poate transmite la coloana vertebrală şi să-i distrugă măduva. Se mai numeşte şi boala sângelui sau LLC.

156

Nicolae C. Dinu

Toate acestea mi le-a explicat tata când s-a întors cu Petronel de la Bucureşti, ferindu-ne să ne audă el, care nu ştia toate amănuntele. Atât am plâns în zilele următoare, că nu mă mai puteam opri. Odată m-a găsit Petronel în bucătărie plângând şi a încercat să mă încurajeze: „Nu mai plânge surioară, poate mă fac bine!” „Dar dacă n-ai să mai poţi vedea?” l-am întrebat eu. „Atunci mă voi mulţumi să vă aud şi să vă simt cu sufletul şi imaginile pe care le-am stocat în ungherele din memoria mea. Mă bucur, totuşi, că am apucat vremea să văd lumea cum este alcătuită: oameni, animale, natura cu culorile ei”. După ce s-au întors de la Bucureşti, Petronel a început să se izoleze tot mai mult în camera lui. Toată ziua şedea în fotoliul de lângă fereastră, unde medita – numai el ştie la ce – respirând aer proaspăt prin fereastra deschisă. Nu scotea nicio vorbă. Eu eram în anul al II-lea la Institut şi trebuia să merg la cursuri, dar mă îngrijeam să-i dau să mănânce, îi puneam în ochi picăturile prescrise de medic şi celelalte medicamente, apoi îi aduceam telefonul cât mai aproape de el. Abia din luna iulie am putut sta permanent lângă el, când am luat vacanţa şcolară. Îl vedeam toată ziua trist, tăcut şi toatămândria îi pierise. Mă întrebam adesea: „Ce-o fi în mintea şi în sufletul lui?”. Noaptea cred că plângea şi făcea confidenţe pernei pe care dormea şi care era mereu umedă a doua zi de dimineaţă. Aproape o lună de zile n-a vrut deloc să iasă din casă. Îi crescuse barba şi am adus acasă un frizer care l-a tuns şi l-a bărbierit, apoi i-am adus haine curate cu care l-am îmbrăcat şi apoi l-am întrebat: - Vrei să ieşim amândoi în oraş? Ar fi bine să facem o plimbare, să te mai dezmorţeşti puţin. N-ai mai ieşit de mult din casă şi nu este bine!

Diana şi fratele ei orb

157

- De asta m-ai pregătit tu atâta? - Da. Aş vrea să ne plimbăm pe stradă sau în parc. - Nu merg pe stradă! În ochii mei este doar beznă şi nu văd nimic. Ar fi un prilej pentru alţii aă mă compătimească. Hai la Casino, la malul mării! Vreau să ascult foşnetul valurilor. L-am luat de braţ şi am ieşit din apartament păşind cu atenţie pe coridor şi apoi pe scări, iar când am ajuns pe alee, neam îndreptat spre farul „genovez”. - Unde suntem? m-a întrebat Petronel. - La farul genovez. - Du-mă la Casino! Vreau să stau lângă balustradă, a insistat el şi l-am condus acolo. A prins cu mâna balustrada metalică şi a ascultat clipocitul valurilor care veneau încet dinspre larg şi se loveau de stabilopozii ce protejau digul. După vreo zece minute de tăcere a spus: - Joia trecută am venit singur aici, chiar în acest loc. Mă hotărâsem să mă arunc în valuri şi să mă înec. - Cum ai putut face o astfel de prostie? - Păi, să vezi. Tu erai la Institut şi tata la şcoală, iar eu şedeam în camera mea, pe fotoliu. Deodată, peste ochi mi s-a aşezat o ceaţă densă, care persista. Mam gândit că deja se apropie orbirea mea toatlă şi m-am grăbit să ajung la malul mării, dar când am ajuns aici, auzeam clipocitul apei la mare distanţă de mal şi mi-am făcut socoteala că nu voi cădea în apă, ci peste pietre; puteam să mor – ceea ce voia – sau să mă schilodesc şi să vă fiu povară grea cine ştie câţi ani, încât am renunţat. Am făcut-o cu mare greutate, deşi sunt conştient că nimeni nu mă poate ajuta să sfărâm lanţurile întunericului care m-a cuprins. Şedeam lângă balustrada asta şi mă rugam; „Ia-mi, Doamne şi auzul să nu mai aud nimic, la fel ca o stâncă. Oare mama ştia că fiul ei va fi orb? Ia-mă Doamne, de pe pământ, că aici nu mai am ce face!”

158

Nicolae C. Dinu

Nu ştiu de unde a apărut Laura, cu câinele ei lup, probabil se plimbaseră prin parc. Câinele m-a recunoscut, a venit lângă mine şi s-a frecat de pantaloni, apoi a apărut lângă mine şi Laura, care m-a condus acasă. - N-ai discutat cu ea? l-am întrebat. - Ba da. Mi-a spus că s-a înscris la facultatea de drept. - Petronel, frate drag, să nu mai faci aşa ceva! Gândeştete la tata, la mine, că suferim! - M-am gândit, dar voi nu ştiţi ce simt eu. Acum te rog să mă duci la statuia lui Eminescu! Ne-am aşezat pe banca din faţa grupului statuar şi am rămas, o vreme, fiecare cu gândurile lui. Văzând că tace, l-am întrebat ceva, dar nu mi-a răspuns şi atunci l-am privit atent prin ochelarii lui de nevăzător. Plângea. Nu ştiam cum să-l opresc şi l-am întrebat încet: - Acum de ce plângi? - Închipuie-ţi ce visuri îmi făceam eu, împreună cu Cornel Banu în legătură cu admiterea la facultatea de medicină! Acum s-a ales praful de toate visurile mele. - Ai răbdare şi speranţă că te vei vindeca şi vei merge şi tu la medicină, chiar dacă mai târziu! - Ce medicină? S-a spulberat orice speranţă. A urmat o pauză mai lungă, în care Petronel s-a mai liniştit şi m-a întrebat: - Au înflorit trandafirii? Simt parfumul lor. - Da. Sunt peste tot în jurul nostru. Întinde palma să-ţi dau un cărăbuş! i-am spus eu. Deîndată ce l-a simţit în palmă, Petronel a început să recite versurile: „Iar pe-un vârf de păpădie Ce se-nalţă drept din iarbă, Suie-un cărăbuş cu barbă,

Diana şi fratele ei orb

159

În hăinuţă aurie. Uecă mândru şi grăbit, Să vestească-n lumea mare: Prea cinstită adunare, Primăvara a sosit!” - Ţi-o mai aminteşti, Diana? G. Topârceanu a scis-o. - Da, frate, o ştiu pe toată, dar acum e vară deja, e soare peste tot, iar plantele au înflorit. ... S-a ridicat de pe bancă şi s-a aşezat direct pe stratul de iarbă, pipăind fiecare firicel. Deodată l-am auzit spunând: - Iată că mai zăresc un pic şi iarba şi cărăbuşul! - Ridică-te de pe iarbă, să nu răceşti! Pe aici au fost udate plantele şi încă mai au umezeală. S-a ridicat, ţinând în mână o floare căzută dintr-un castan, despre care a spus: - Florile astea de castan ard ca nişte candele de jar, când sunt pe ramuri, dar căzute pe sol, formează un covor minunat. Păcat că mor şi ele şi nu mai folosesc decât la fertilizarea solului, ca şi mine într-o zi. Înainte de acest accident, eram încrezător că nu vor fi obstacole în viaţa mea pe care să nu le pot învinge. Astăzi, însă, sunt nevoit să-mi ascund durerea şi să-mi plâng neputinţa. Mă întreb mereu: „cum să ajung la soare şi la lumină din nou? Unde să-mi găsesc mângâierea? Du-mă acasă!” ... Pe la prânz ne-am întors acasă, iar seara i-am povestit tatei despre plimbarea şi discuţiile noastre. Tata a mers în camera lui Petronel, cu care a avut o discuţie mai lungă, cu sfaturi şi cu încurajări: - În viaţă vei întâlni multe greutăţi, multe obstacole, pe care le vei învinge, luptându-te cu ele. Medicii mi-au spus că se cunosc cazuri când vederea poate reveni, dar să avem răbdare.

160

Nicolae C. Dinu

Tu eşti tânăr şi destul de rezistent din punct de vedere fizic şi nu trebuie să cedezi, fiule! - Îmi este foarte greu, tată, să trăiesc zi de zi în bezna care m-a cuprins. Nu am nici măcar o ocupaţie potrivită pentru noua situaţie în care mă aflu. - Vom mai vedea. Deocamdată odihneşte-te şi să nu uiţi să te hrăneşti bine, i-a mai spus tata. ... Ascultându-i povestirea Dianei, mi-am amintit de o carte pe care o citisem cu ceva vreme în urmă. De când luasem cunoştinţă cu situaţia lui Petronel, citeam orice carte care aborda un astfel de subiect, chiar şi numai în treacăt. I-am spus Dianei, spre ştiinţă: - Luna trecută am citit cartea „Vreau să văd” scrisă de Borghild Dahl, în care ste vorba despre o femeie în vârstă de 52 de ani, nevăzătoare, care a fost operată la ochi, operaţia a reuşit şi ea a avut o mare bucurie când i s-a scos bandajul de la ochi şi a privit în jurul ei. Pentru ea totul era minune: vedea vrăbii zburând, pomi, flori, zăpada de afară, precum şi chiuveta de la bucătărie, în care se aflau vase ce urmau să fie spălate. Toate o impresionau. Doamna respectivă s-a închinat şi a spus „Tatăl nostru”, adăugând la sfârşit: „Mulţumesc Doamne!” Iată cât de mare preţ are vederea pentru cei care n-au avut-o sau au pierdut-o din diferite cauze, pe când noi, ceilalţi, trecem uneori nepăsători pe lângă anumite fapte, obiecte, oameni şi fenomene. Persoana nevăzătoare este o fiinţă omenească destul de complicată, mai ales cei care îşi pierd vederea, după ce mai înainte au văzut. Înseamnă că sistemul lor cerebral a fost grav afectat. M-am întrebat adesea dacă nevăzătorii au o lume lăuntrică – acea lume nevăzută – despre care s-a făcut menţiune şi în „Analele Creştinismului”. Încă nu ştiu totul în domeniu. - Şi eu cred că după pierderea vederii, bezna în care au fost scufundaţi trebuie luminată de ceva – şi-a dat cu părerea

Diana şi fratele ei orb

161

Diana – poate au nişte viziuni stranii şi trecătoare, dar specifice lor şi, totodată străine celor cu vedere normală. - Ai amintit de tentativa de sinucidere a lui Petronel, intervin eu din nou. Da, în mintea lor se poate declanşa o criză – aproape totdeauna necontrolabilă – care vine din adâncurile tăcute ale inimii, ca o mare operă. Aceasta poate avea la origine diferite cauze: sociale, boli incurabile, necazuri personale, iubire nasatisfăcută, etc. Presupun că Petronel a fost şocat când a aflat că urmează să trăiască în beznă şi atunci vidul lui a devenit real, iar lanţul gesturilor sale s-a rupt; numai inima lui mai caută, fără rezultat, veriga ruptă, pe care n-o mai găseşte şi atunci mintea îl îndeamnă la suicid, pentru că este copleşită de deznădejde şi de oboseala de a lupta cu întunericul. Draga mea, omul nu se sinucide aşa, din senin; mai întâi, în interiorul lui se naşte gândul sinuciderii, care devine treptat o obsesie. Pot spune că este un mister pe care sinucigaşul îl duce cu el în mormânt. În cazul lui Petronel, care încă n-a gustat din viaţa la care se hotărâse atunci să renunţe, probabil gândea că nu merită s-o trăiască în continuare fără vedere. Adesea motivele sinuciderii nu pot fi aflate, sinucigaşii plecând cu ele în mormânt. I le spun doar lui Dumnezeu, la care fac ei apel în pragul morţii, când urmează să se întâlnească cu Sfinxul, deoarece, înainte, când sunt sănătoşi, nu prea caută sensul şi nu cer explicaţii. Când se sinucide, sinucigaşul nu minte, este convins că nu există altă cale, iar în starea în care se află, nici nu mai are răbdare s-o caute. Lev Tolstoi, marele scriitor rus, a fost chinuit toată viaţa lui de întrebarea: „care este cel mai simplu mod de a muri?” Andreea Bocelli, celebrul tenor italian cu „vocea de aur” – cum l-au numit experţii în domeniu, deşi complet orb, a

162

Nicolae C. Dinu

reuşit să obţină o relaţie aproape permanentă cu liniştea, sub forma tăcerii; el însuşi spune că s-a retras în interiorul său unde reflectează, pentru a se cunoaşte pe sine prin tăcere. Intervievat, Andreea spunea că arta este „vocea sufletului nealterat, combinat cu sensibilitatea”. Referindu-se la acele suflete reci, uscate, el le numea „cuiburi de ură, de urâţenie şi dizarmonie” şi nu sunt predestinate frumosului, deoarece ele nu pot iubi, iar fără dragoste – care este focul iubirii – viaţa nu are niciun sens. Câtă dreptate are!

% - Într-o zi a venit în vizită la Petronel, fostul său coleg de clasă, Cornel Banu. L-am condus în camera unde era fratele meu, iar acesta l-a primit bucuros. În cei patru ani de liceu au fost colegi de clasă şi, de multe ori venea la noi şi îşi făceau împreună temele. - Hai noroc, prietene! i s-a adresat Cornel. - Salut, Cornele! i-a răspuns Petronel, strângându-i mâna pe care acesta i-o întinsese. - Cum merge? E vreo ameliorare? - Niciuna! Totul e beznă. Sunt un om terminat, Cornele, a răspuns Petronel cu glasul stins. Mi-a mai rămas speranţa că voi învăţa să mă descurc pe baza auzului şi pipăitului. - Am citit şi eu undeva că în lipsa vederii , se ascut celelalte simţuri: miros, pipăit, auz. - Degeaba se mai ascut ele, dacă nu mai văd, a spus Petronel printre suspine, în timp ce pe obraji i se prelingeau lacrimile; nu mai sper la nimic!

Diana şi fratele ei orb

163

- Măi, colega şi ce planuri urzeam noi în preajma examenelor de BAC, în legătură cu medicina! Ştii că tu ai obţinut la BAC media generală 9? - Da, mi-a spus Diana, că eu n-am fost acolo. - Eu am obţinut 8,90. Am fost la Bucureşti şi m-am înscris pentru admitere la Medicină şi m-am întors ieri. Păcat că n-ai putut merge şi tu cu mine, abia ne îndeplineam visul. Emil Pascu s-a înscris la Institutul Politehnic, tot în Bucureşti. - Vă urez succes! a mai spus Petronel, apoi s-a închis în sine, răzvrătit împotriva destinului său nedrept, care i-a întrerupt, brusc, evoluţia. ... Văzând starea fratelui meu, Cornel s-a ridicat să plece, i-a strâns mâna şi i-a urat însănătoşire, după care l-am condus spre ieşirea din apartament. A mai trecut pe la noi pe la sfârşitul lunii septembrie, înainte de a începe cursurile la facultate, dar pe Petronel nu l-a mai găsit acasă, tata îl dusese la şcoala pentru nevăzători din Buzău. De-ai şti cât am plând pentru acest copil nevinovat care suferea atât de tare şi era conştient de situaţia lui, bănuind ce i se poate întâmpla în relaţiile cu alţi oameni de care va trebui să depindă în viitor! - Tot încercând să mă documentez în legătură cu situaţia persoanelor lipsite de vedere – am intervenit eu – am discutat cu un psiholog experimentat, care mi-a spus: „Înţelepciunea populară a considerat dintotdeauna că persoana care-şi pierde vederea va deveni sclavul bunăvoinţei sau răutăţii celor care o înconjuară; ei trebuie să-i ofere hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, posibilităţile de deplasare, etc. Din vechime se consideră că lumina ochilor este cel mai de preţ dar pe care omul l-a primit de la Dumnezeu, iar dacă este părăsit de cei din jurul său, lăsat fără sprijin material şi moral, cade în izolare şi în mizerie, apoi moare”.

164

Nicolae C. Dinu

- Psihologul de care vorbeşti are dreptate, zice Diana. Eu l-am văzut pe Petronel zilnic cum se degrada fizic (nu se mai bărbierea, nu mai discuta cu nimeni dacă nu era forţat) şi cel mai grav pentru el a fost faptul pierderii demnităţii. - Cu toate acestea, intervin eu, printre persoanele lipsite de vedere există unele mai luptătoare din fire, care găsesc forţa şi tăria sufletească să lupte cu greutăţile şi vicisitudinile vieţii şi chiar să le biruie, în total sau în parte. Se poate vorbi în acest sens despre: George Nicolescu, Valentina Gârbea italianul Andreea Boceli, unul dintre cei mai mari tenori ai lumii, chiar şi de acea clarvăzătoare din Bulgaria, pe numele ei Vanga – Evanghelina Sureeva. - Eu nu-l ştiu decât pe G. Nicolescu, zice Diana. Nu este cel care cântă magistral cântecul „Eternitate”? - Da. A fost descoperit şi lansat de poetul Adrian Păunescu în cadrul Cenaclului Flacăra şi a cântat acel cântec cum n-a făcut-o altul. „Eternitate, iubirea mea! ................................... Imensitate fără sfârşit În infinit! Eternitate, iubirea mea, Noian de vise, cu-aripa grea, Imensitate, dor necuprins, Rămâi nestins!” etc. Despre Valentina Gârbea din com. Dobrovăţ jud. Iaşi, scriitorul Florin Gheorghiu susţine că este un fenomen, întrucât poate privi în interiorul organismului uman întocmai ca un tomograf; deşi este lipsită de vedere de la vârsta de 13 ani, ochiul ei interior are capacitatea de a vedea ce se întâmplă acolo şi vine în ajutorul medicilor practicieni.

Diana şi fratele ei orb

165

- Nu pot să spun că Petronel a fost un luptător cu viaţa lui, dar era preocupat să înţeleagă ce i se întâmplase şi căuta metode de a se adapta noii situaţii. Odată discutam cu el şi m-a întrebat cum poate învăţa mai repede să se strecoare printre obiectele din apartament fără a se mai împiedica de ele. Vorbele lui m-au emoţionat puternic şi am început să plâng, dar am schimbat repede subiectul discuţiei: - Îţi mai aduci aminte de prietena ta, Roxana? - Care Roxana? Cea cu câinele lup? Da. Ce s-a întâmplat cu ea? O cheamă Laura, nu Roxana. - Am întâlnit-o ieri pe strada Cristea Georgescu şi m-a întrebat de tine! I-am spus că te descurci. Mi-a zis că s-a înscris la facultatea de drept din Bucureşti, iar examenul de admitere este pe 08 august. Petronel nu mi-a mai răspuns, dar după câteva minute a început să strige: - Diana! Diana! Ai stins tu lumina? Să ştii că nu mai văd nimic! Totul e beznă! - N-am stins-o, e aprinsă şi acum, dar cred că tu ai obosit şi ar fi bine să te culci vreo oră-două. Hai să ne culcăm, mai vorbim mâine! - Te rog nu pleca! Nu mă lăsa singur, Diana! Umbrele se lăţesc mereu şi nu le mai suport! Am obosit de tot, a adăugat el suspinând. Oare nu voi mai vedea niciodată oamenii şi obiectele din jur? De ce? De ce?, repeta el într-una, gemând şi strigând cu disperare. E groaznic! De-ai şti, Di (diminutiv de la Diana) cât de greu este să cazi în întneric! ... Îl ascultam şi mă durea sufletul că nu-l puteam ajuta cu nimic. L-am luat în braţe şi am început să-l legăn ca pe un copil, vorbindu-i cu blândeţe. În poziţia în care şedea el în fotoliu, faţa îi era luminată de lumina venită de la lustra prinsă în tavan. Era atât de tânăr şi frumos, iar suferinţa îl

166

Nicolae C. Dinu

transformase. „De ce nu sunt eu medic acum, ca să-l pot îngriji şi vindeca?”, mi-a trecut atunci prin gând, cu părere de rău. - Dezbracă-te şi culcă-te! Odihneşte-te, vei reuşi să mai împrăştii întunericul! i-am sugerat eu, deşi nu mai speram în miracole. A doua zi de dimineaţă, trcând pe lângă uşa camerei lui, l-am auzit vociferând şi am intrat. - Ce faci? l-am întrebat eu. - Învăţ topografia camerei, certându-mă cu scaunele, biroul şi noptiera, însă întunericul este prea dens şi nu mă ajută deloc. Mă întreb dacă voi putea dobândi vreodată pipăitul specific orbilor şi dacă voi reuşi să mă deplasez singur, fără să mă mai împiedic de ele. Era roşu la faţă, semn că, fiind părăsit de forţele lui, devenise iritat şi începuse să-şi piardă mândria de altă dată, vorbind tot mai puţin. - Tu n-ai mai ieşit din casă de multă vreme. Nu vrei să facem împreună o plimbare? i-am propus eu, gândindu-mă că el este zdrobit de tenebrele în care îşi duce zilele. - Mergem, dar mă duci la liceu – mi-a spus el. Poate întâlnesc vreun profesor sau vreun elev din clasele mai mici. E o eternitate de când n-am mai văzut pe cineva cunoscut. M-a uimit vocea lui care căpătase o sonoritate joasă, specifică orbilor, iar ochii lui erau larg deschişi, ca atunci când ascultă zgomotele străzii. Ne-am îmbrăcat şi am pornit la braţ spre Piaţa Ovidiu, dar când am trecut de filiala Băncii Naţionale, Petronel m-a tras înapoi şi mi-a spus: - Du-mă acasă! Nu mai suport maşinile astea. Am obosit de tot. Sunt un om sfârşit. - Acasă mi-ai spus că vrei să mergi la liceu.

Diana şi fratele ei orb

167

- Renunţ. Nu mai vreau, că s-ar face circ în jurul meu, să mă întrebe fiecare ce am păţit şi mai ştiu eu ce le trece prin cap. Hai acasă! Ne-am întors acasă. Atunci mi-am dat seama că el nu-i mai putea suporta pe oamenii fericiţi, veseli, care se puteau mişca uşor, în libertate. Ajunşi acasă, l-am ajutat să se dezbrace, apoi l-am dus în baie să-şi spele mâinile pentru a ne pregăti de masa de prânz. În timp ce încălzeam mâncarea, mă gândeam: orbii sunt dependenţi de ceilalţi posesori ai vederii, dar şi aceştia din urmă, când vor să-i ajute, trebuie să le îndeplinească dorinţele, cerinţele, deşi uneori, e foarte greu de suportat o atare situaţie. - E adevărat, intervin eu, dar pentru el este groaznic de greu să rămână singur în întuneric, mai ales că în mintea lui ziua şi noaptea sunt la fel, niciodată nu ştie cât este ceasul, dacă nu i se spune, iar reflexele condiţionate şi le formează greu întro casă; abia după aceea se poate orienta. De exemplu, când aude în camera vecină o persoană că sforăie, poate gândi că este noapte şi oamenii dorm, deşi ei pot dormi şi ziua; sau când aude zgomot de farfurii şi tacâmuri, pahare, etc, poate spune că se aşează masa, etc. Trebuie să luăm în calcul faptul că creierul unei persoane fără vedere lucrează fără oprire, măcinând în gol, iar când gândul lui ia pauză, sufletul intră în panică. - Ai dreptate! spune Diana. Petronel trăia, mai bine zis lâncezea, în lumea numai de el ştiută. Dimineaţa se trezea, mergea la baie şi se spăla, apoi se îmbrăca sumar şi se aşeza în fotoliul de la fereastră, unde aştepta – adâncit în gânduri – prima masă a zilei (micul dejun); până la masa de prânz el trăia „secole”, iar după masa de seară, până când reuşea să adoarmă, se gândea, solicitând cerului să-i ia raţiunea, apoi să moară şi să nu-i mai chinuie sufletul.

168

Nicolae C. Dinu

Ziua îl vedeam netuns, nebărbierit, cu o ţinută vestimentară neîngrijită, obligându-mă să-l cert: „Eşti bărbat tânăr, nu mai umbla aşa neglijent, ca un boschetar!” Într-o zi am primit vizita dr. A.C. de la dispensarul din cartier, care venise să vadă cum se mai simte Petronel şi cum evoluează boala. - Bună ziua, domnişoară! - Bună ziua, domnule doctor! Bine aţi venit! i-am răspuns eu. - Ce mai face pacientul nostru? - Este în camera lui şi ... dar n-am apucat să-mi termin fraza că Petronel a strigat: - Cu cine vorbeşti acolo, Diana? - Domnul doctor A.C. a venit să te vadă, i-am spus. - Eu sunt , tinere! a confirmat medicul, care a pătruns în camera lui. Ce mai faci? Cum te simţi? - Rău, domnule doctor. Vă rog să-mi scuzaţi iritarea neadecvată, dar orice sunet care traversează întunericul în care sunt eu scufundat, produce ecouri puternice în auz. - Ştiu! Ştiu! Te vei obişnui cu el odată cu trecerea timpului şi te vei mai linişti. - Până în prezent abia m-am obişnuit cu vocea Dianei şi puţin cu a tatălui nostru, dar celelalte voci mă irită încă. - Treptat te vei obişnui şi cu celelalte voci. Dar ia spunemi, ce probleme mai ai? insista medicul. - Mă obsedează, încă, neputinţa mea de a mă hrăni singur, fiind obligat să accept ajutorul Dianei, să-mi bage mâncarea în gură, făcându-mă dependent de ea. Diana e blândă şi mă înţelege, dar neputinţa mea mă face să fiu nervos, din cauza beznei în care trăiesc şi acest întuneric blestemat îmi dă senzaţia de zid, de prăpastie care mă înghite. În loc să văd lumina zilei dimineaţa, mă chinuie acel întuneric insuportabil, la care se mai adaugă şi vocile pe care le aud.

Diana şi fratele ei orb

169

- Asta pentru că sistemul tău nervos este torturat de o tensiune sporită, care îl face să vibreze, deşi în ţesuturile creierului nu există vreo complicaţie cerebrală. Totul se petrece din lipsa vederii, în timp ce celelalte organe păstrează legătura cu lumea exterioară. - Tocmai această stare mă îngroapă într-o deznădejde totală, care mă face să cred că nu voi mai putea vedea niciodată ce se întâmplă în jurul meu, domnule doctor. % După ce dr. A.C l-a cercetat la ochi, i-a ascultat inima şi i-a luat pulsul şi temperatura, i-a adresat câteva vorbe de îmbărbătare, apoi mi-a făcut semn să trecem în altă cameră pentru a discuta. Acolo l-am întrebat: - Mai este vreo speranţă, domnule doctor? - Niciuna, din păcate, va rămâne orb. Ia spune, în cursul zilei cum se comportă? - Deobicei tace, dar când este deranjat se irită. Cred că este numai din cauza noii situaţii în care se află; înainte era blând, politicos, dar ... cel mai tare se supără că nu vede mâncarea din farfurie şi, vrând să se autoservească, împrăştie bucatele pe faţa de masă, le caută pe pipăite şi se supără, fiind nevoit să-mi ceară ajutorul mie. Apoi când vine la el în vizită câte un fost coleg, este tăcut şi necăjit că nu-l vede, fiind nevoit să se mulţumească cu vocea lui şi amintirea din trecut a fizicului acestuia. - Aşa se comportă toţi cei care-şi pierd vederea, până când încep să accepte noua situaţie şi atunci îşi formează o lume a lor, plină de vedenii şi de închipuiri – la care adaugă amintiri din trecut – singura lume care face posibilă împăcarea lui cu noua stare în care trăieşte. El are nevoie de o

170

Nicolae C. Dinu

colectivitate, iar părerea mea este că ar trebui să urmeze o şcoală de nevăzători pentru a învăţa limba Braille. - Voi disuta această problemă cu tata când se va întoarce acasă de la şcoală. - Ai face foarte bine. Dumneata ai trecut prin situaţii grele, cu mama, iar acum cu Petronel. Sunt încercări grele cărora numai o femeie le poate face faţă, dar singură e greu. Vorbeşte cu tatăl dumitale, iar când voi mai veni în vizită, voi face acelaşi lucru. Acum plec, la revedere! - La revedere, domnule doctor! După ce am încuiat uşa, am mers în cameră la Petronel, dar l-am găsit dormind în fotoliu. Nu se mai întâmplase asta niciodată ziua. L-am lăsat dormind şi am ieşit din camera lui pe vârfurile picioarelor să nu-l trezesc. La prânz a venit tata la masă, iar după ce a mâncat, i-am povestit ce a spus dr. AC. Tata s-a gândit puţin, apoi a spus: - Doctorul are dreptate, s-ar descurca mai uşor într-o şcoală specială, cu un colectiv omogen, având aceeaşi suferinţă. Am un fost coleg de liceu care era director la o şcoală de acest fel din Buzău, dar nu l-am mai văzut de vreo trei ani de zile. Îl voi suna diseară la telefon, sper că mai lucrează, încă, acolo. Seara, când l-a sunat, spre norocul nostru a răspuns chiar el imediat; tata i-a descris situaţia şi totul s-a stabilit pe loc, inclusiv plata şcolii şi întreţinerea, iar în săptămâna care a urmat, au pornit amândoi cu trenul la Buzău.De atunci eu nu lam mai văzut până pe data de 05 februarie 1991, dar am corespondat prin scrisori, el dictând textele secretarei şcolii. Odată mi-a scris şi o scrisoare în limba Braille, dar n-am putut s-o citesc. Mi-a citit-o el pe 5.02, când a revenit acasă. Tata l-a vizitat de câteva ori, apoi s-a îmbolnăvit şi el ...

Diana şi fratele ei orb

171

% - De ce boală suferă? am întrebat-o eu. - Acum nu mai suferă de niciuna, a murit. Şocul produs de acestă ştire ne-a redus la tăcere pe amândoi, iar Diana a mai tras o porţie de plâns. 3 Tatăl Dianei - bolnav Era în luna iunie 1988. Afară era o căldură toridă, dar spre seară s-au adunat nori negri, a început o furtună cu praf şi zgomote, iar ca din senin, a început să tune şi să fulgere, apoi o ploaie repezită, care a ţinut aproape o jumătate de oră, a produs bălţi şi pârâiaşe la rigolele străzilor. Tata plecase de acasă doar în cămaşă cu mâneca scurtă şi fără umbrelă. A fost surprins de ploaie în staţia de autobuz şi l-a udat până la piele, iar un vânt rece, care a ţinut toată noaptea, a avut un efect devastator asupra lui, producându-i o răceală cumplită, încât a doua zi nu s-a putut ridica din pat. Deci nu era o situaţie trecătoare, cum zicea el. Am chemat pe dr. A.C. care l-a consultat şi i-a măsurat temperatura - 40°C, spune Diana, privindu-mă prin plasa ei de lacrimi. - Are cardiopatie ischemică, răscolită acum de o răceală puternică, iar inima lucrează greu. Ce s-a întâmplat? mă întreabă doctorul. - L-a prins ploaia de aseară când se întorcea acasă de la şcoală. A refuzat mâncarea, iar astăzi suferă, după cum vedeţi. - Adu-i schimburi şi o pijama, papuci, prosop şi celelalte, să-l internăm în spital! Temperatura este foarte mare. Pare să aibă o bronşită care acţionează repede. A venit maşina de la salvare şi, împreună cu dr. AC lam însoţit la Spitalul de urgenţă, unde a fost consultat şi

172

Nicolae C. Dinu

internat la secţia cardiologie, unde a rămas zece zile sub tratament şi supravegheat. În spital l-am vizitat de câteva ori şi mă îngrijoram văzându-l sleit de puteri, palid la chip şi vorbea destul de încet, respirând greu. Medicul care îl trata a spus că a suferit de fibrilaţie atrială şi un preinfarct, dar a trecut, însă trebuie să se păzească că poate recidiva. După ce a fost stabilizat, a fost mutat de la cardiologie, la interne, unde a mai fost tratat încă zece zile, de unde a fost externat „ameliorat” şi cu diagnosticul: început de pneumonie interstiţială, care e pe fondul cardiopatiei ischemice, care este destul de avansată. Am ajuns cu el acasă, iar dr. A.C. mi-a explicat că situaţia tatălui meu rămâne gravă. - Tatăl dumitale are, de multă vreme, cardiopatie ischemică şi este în pericol să facă oricând un accident vascular. Mă tem să nu facă o stenoză carotidiană – un cheag de sânge mai puternic poate bloca trecerea şi produce AVC. Perfuziile pe care i le-au administrat la cardiologie nu ţin o veşnicie şi trebuie tratat, altfel un AVC ar produce dezastrul în creier. - Dar medicul de la cardiologie spunea ceva despre ateroscleroză, care este periculoasă. De ce a spus asta? l-am întrebat pe dr. AC. - Păi, are dreptate. Ateroscreloza este îngroşarea, apoi rigiditatea arterelor din cauza grăsimilor depuse pe pereţii interiori ai vaselor de sânge sub formă de plăci; acestea slăbesc pereţii vaselor de sânge, iar când plăcile se rup, obturează circulaţia sângelui şi produc AVC. Pericolul creşte când se asociază şi alţi factori, ca: diabetul, hipertensiunea arterială, alcoolul, fumatul, precum şi diferitele şocuri pe care persoana le-a suferit în viaţa lui – cum au fost moartea mamei tale şi boala fratelui. După acest preinfarct, a rămas cu o fribilaţie

Diana şi fratele ei orb

173

atrială permanentă şi va trebui să fie foarte atent, să ţină regim, etc. Cele mai periculoase acum sunt depozitele de grăsime, care ajung în artere şi vene pentru că ele se înfăşoară cu o membrană destul de rezistentă, fibroasă, care se lipeşte de pereţii vaselor de sânge, formând ateroame – acele plăci care produc leziuni ale vaselor de sânge – mecanice sau biochimice – deoarece ele sunt oxidate şi produc inflamarea celulelor din artere. La unele persoane se întâmplă ca primul atac de cord să fie şi ultimul. Atenţie la alimentele păstrate timp îndelungat în frigider, că ele devin toxice prin oxidare şi pot necroza cămaşa interioară a vaselor de sânge în 24 de ore. Acizii graşi oxidaţi ajung în ficat, iar acesta îi foloseşte la fabricarea lipoproteinelor cu densitate mică, pe care îi secretă direct în sânge. Şi nivelul crescut de fier în organism este periculos, el ajută reacţiile de oxidare ca un veritabil catalizator, formând radicalii liberi, care sunt foarte toxici, iar hemoglobina îi transportă peste tot în sânge, crescându-i vâscozitatea şi favorizând coagularea, care duce, în final, la declanşarea infarctului miocardic. A urmat o pauză, apoi dr. AC a spus că şi fumatul este foarte periculos, dar n-a mai stat să discutăm, grăbindu-se. % - De ce te miră problema cu fumatul? intervin eu. Fumatul este deosebit de periculos pentru organismul uman, distrugând plămânii, apoi alte organe care depind de respiraţie, din cauza monoxidului de carbon ce rezultă din gudronul ce se depune pe suprafaţa activă a plămânilor – atât gazul cât şi

174

Nicolae C. Dinu

radicalii din gudroni – producând leziuni, dar şi mutaţii în sistemul sangvin uman şi în codul genetic. Odată, la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti, am asistat la autopsia cadavrului unui bărbat fumător. Plămânii lui erau aproape carbonizaţi, cu o suprafaţă foarte redusă şi toţi se mirau cum mai respira. Fumatul produce cele mai periculoase boli ale organismului uman: pulmonare, renale, ulcere, infarct miocardic, pancreatice, tiroidiene, impotenţă la bărbaţi, chisturi ovariene, dezvoltarea întârziată a fătului în zona intrauterină, precum şi alte leziuni ireversibile, sau malformaţii congenitale – la femei. După o săptămână, situaţia sănătăţii lui s-a înrăutăţit şi am făcut apel la dr. AC. - Ce s-a întâmplat? m-a întrebat doctorul, intrând în casă? - Ziua s-a comportat normal, dar gemea destul de des; a băut o ceaşcă de ceai, însă după ce s-a înserat, a început să respire greu şi să strige după mine, încât nu l-am mai părăsit. Văzând că starea sănătăţii lui este tot mai precară, am vrut să chem salvarea, dar s-a opus. De aceea am sunat la dumneavoastră. Doctorul a mers în camera bolnavului, l-a consultat şi a spus: - E grav! Mergem la spital! - Nu mai merg nicăieri! s-a împotrivit tata cu hotărâre. Lasă-mă să mor în patul meu! Apoi şi-a îndreptat privirea spre mine şi, forţându-se a mai spus: - Diana, tu să ai grijă de casă, de familie şi de fratele tău, aşa cum este! Pe el să nu-l chemaţi la înmormântarea mea, că ar putea suferi vreun şoc şi cine ştie ce se mai poate

Diana şi fratele ei orb

175

întâmpla. Dacă vrei, tu te poţi mărita cu Sorin Matei, ai binecuvântarea mea, dar să vă înţelegeţi şi să trăiţi liniştiţi. Îţi mulţumesc doctore, dar lasă-mă să mor aici, în casa mea! Simt că „mă duc” şi nu mai are rost să pierd vremea prin spital. Acum lăsaţi-mă să încerc să dorm puţin, că mă simt tare obosit! Împreună cu dr. AC am trecut în sufragerie şi am discutat aproape o jumătate de oră, după care acesta a plecat, iar eu m-am întors în camera tatălui. L-am găsit cu ochii deschişi, pironiţi în tavan, fără să scoată vreun cuvânt, dar îşi mişca pe pernă capul când spre stânga, când spre dreapta, fără să răspundă la întrebările mele. Noaptea i s-a făcut şi mai rău, gemea tare, respira repede şi legăna mereu capul. Mi-a zis încet, greu de înţeles: „Să mă îngropaţi în pământ, nu la crematoriu, că omul s-a născut din ţărână şi tot ...” apoi a scos un ţipăt, şi-a întins picioarele şi a rămas înţepenit cu ochii în tavan. Aşa a murit. Când i-am luat pulsul la mână, la carotidă şi i-am ascultat inima cu urechea pe piept, a constatat că murise. L-am sunat pe doctorul AC, care a venit, a constatat decesul şi a întocmit actul necesar. - Era de aşteptat – a spus doctorul; avea cardiopatie ischemică de mai mulţi ani, iar răceala şi celelalte complicaţii iau grăbit sfârşitul. Morbiditatea cardiovasculară în cazul hipertensiunii arteriale este ajutată de arteroscreloză, precum şi de complicaţiile vasculare proprii persoanei bolnave, grăbesc alterarea stării de sănătate şi se instalează boala, apoi moartea. Vasele de sânge se îngroaşă, iar pe pereţii lor se depun, în plăci, grăsimile, în special la nivelul rinichilor şi creierului, unde vasele au diametre reduse. Aceste leziuni stau la baza cardiopatiei ischemice despre care am amintit; în cazul hipertensiunii arteriale, ea afectează în aceeaşi măsură şi vasele de sânge cerebrale şi se produce accidentul vascular cerebral

176

Nicolae C. Dinu

(AVC) de care suferă 75% din cei bolnavi de hipertensiune arterială sau la insuficienţa cardiacă, în formele mai blânde. - De ce se întâmplă toate acestea? l-am întrebat. - Pentru că bolnavii suferă şi de alte boli, numite factori de risc şi anume: diabet, obezitate, diverse forme de hipertensiune moştenite ereditar, fumatul, care e foarte nociv, consumul de cafea şi alte alimente bogate în substanţe chimice, etc, care duc la creşterea cantităţii de radicali acizi liberi ce se instalează în organismul uman; aceşti radicali liberi atacă membranele celulelor, deteriorându-le şi astfel, duc, în final la distrugerea mediului genetic celular, care nu se mai poate reface sau se reface foarte greu, existând pericolul apariţiei mutaţiilor şi în ADN-ul celular, care provoacă bolile canceroase, care distrug întregul organism. % Rămânem amândoi pe gânduri. Diana mă priveşte fără să spună nimic, după care reia povestirea: - Doctorul AC a plecat, iar eu am rămas singură cu mortul în casă. Am sunat-o la telefon pe mătuşa Cornelia, apoi pe Sorin, iar ei au venit şi am început pregătirile de înmormântare: sicriul, preotul şi celelalte. Am chemat doi bărbaţi din vecini, care au spălat trupul decedatului, apoi Sorin a adus sicriul şi l-am instalat pe masa din sufragerie, deoarece tanti Cornelia, sora tatei, n-a fost de acord să-l ducem la casa mortuară de la Cimitirul Central, să i se facă slujba la biserica din cartier, apoi să fie dus direct la goapă, iar parastasul să aibă loc la restaurantul „Delfinul”, de care s-a ocupat Sorin. Mătuşa Cornelia era o femeie în vârstă de şaizeci de ani, blândă, veselă, binevoitoare şi cu o bogată experienţă în probleme gospodăreşti, dar şi cu unele concepţii învechite, ca majoritatea femeilor din generaţia ei. Ea m-a învăţat multe în

Diana şi fratele ei orb

177

acest sens, dar mi-a şi influenţat drumul în căsnicie în sens negativ. - La ce te referi? am întrebat-o eu. - Poate îţi voi povesti altă dată, a răspuns sec. Parcă o văd cum îşi punea pe cap o băsmăluţă şi mă lua în bucătărie, începea lucrul şi mă întreba: „Asta ştii să faci?” şimi arăta pe loc cum se face. Când râdea, în obraji i se formau nişte gropiţe care o întinereau, a mai spus Diana, apoi a rămas pe gânduri. - Ce este crematoriul uman? m-a întrebat ea. - De ce mă întrebi? - Înainte de a muri, tata mi-a spus să nu-l ducem la crematoriul uman, ci să-l îngropăm în pământ, unde trebuie să se întoarcă fiecare muritor. - Crematoriul este o clădire în care este instalat un cuptor mare, încălzit la temperatura de 900°-1000°, în care se introduce sicriul şi persoana decedată; ţesuturile moi se topesc, iar oasele sunt carbonizate, apoi sunt sparte, mărunţite şi se amestecă cu restul cenuşii rezultate din ardere, apoi se introduce totul într-o urnă funerară. Din câte ştiu eu există un singur crematoriu uman în cartierul Vitan din Bucureşti. - L-am plâns mult pe tata, pe care l-am iubit deşi a fost destul de sever cu mine şi fratele meu. - Toţi părinţii trebuie să fie severi cu copiii lor, să-i ţină din scurt şi să-i educe corespunzător şi o fac numai în interesul acestora, intervin eu. - Aşa cred şi eu acum, dar atunci ... şopteşte Diana. - Când eşti copil şi te ceartă, ţi se pare că te scoate din minţi, dar după ce moare, îl regreţi. Abia atunci îţi dai seama că ai pierdut o comoară, o icoană nepreţuită, pe care ai apreciat-o mai puţin când trăia; după ce părinţii mor, unii copii uită de ei.

178

Nicolae C. Dinu

- Ai dreptate, mă aprobă Diana, care reia povestea din timpul priveghiului: seara au rămas opt persoane care au stat până dimineaţa; le-am servit cu sandviciuri calde din pâine prăjită şi şuncă, apoi cu gogoşi şi câte un pahar cu vin. Mi-au atras atenţia doi soţi în vârstă de peste 60 de ani, care-şi plimbau privirile prin toată încăperea, dând mereu din cap; bărbatul îşi mişca cu dificultate maxilarele care păreau încleştate. La capătul canapelei şedea un bătrânel chel, având în mâini un baston cu mâner alb în care îşi sprijinea ambele mâini descărnate, pe care le studia atent, asemenea unui cunoscător de artă aflat în faţa unui tablou; avea obrajii descarnaţi şi nişte pomeţi ascuţiţi, iar în centrul feţei trona un nas subţire, coroiat. Din când în când bătrânelul îşi odihnea bărbia pe cele două mâini care ţineau bastonul. O doamnă aflată lângă el l-a întrebat ceva dar n-am auzit decât răspunsul lui: „Dumnezeu să-l ierte! Cred că şi groapa mea se apropie şi regret că n-am apucat şi eu să trăiesc o viaţă mai bună, am dus pe picioare o zdreanţă de viaţă plină de sărăcie”. M-a emoţionat ultima lui frază, care-mi dădea senzaţia că flacăra vieţii lui scade treptat, având pâlpâiri din ce în ce mai mici, înainte de a se stinge. A doua zi l-am îngropat conform obiceiului.

IV Căsătoria Dianei cu Sorin Matei - A urmat, apoi, căsătoria mea cu Sorin (SM), a spus Diana, cu ochii înnotând în lacrimi. - Ce poţi să-mi spui despre SM? insist eu. - Ce aş putea să-ţi spun? Că a fost o canalie, care mi-a distrus viaţa. Acum totul a trecut şi nu mă mai preocupă. Las în

Diana şi fratele ei orb

179

seama duşmanilor mei şi ai lui să măsoare adâncimea prăpastiei în care l-au prăbuşit proasta lui educaţie de care a avut parte în familie, la care s-a adăugat compania anturajului în care a intrat. Înainte de a ne căsători nu ştia ce să-mi mai facă pentru a-mi intra în graţii, îmi spunea că mă iubeşte, iar dacă tata nu va fi de acord să ne căsătorim, mă va răpi: „Te răpesc!” zicea el. „Cum să mă răpeşti? Tu mai crezi, încă, în răpiri misterioase ca pe vremuri, când se răpeau miresele? Ar trebui să fiu şi ei de acord, să mă las răpită, altfel ... încă mai trăieşti aventuri scrise în cărţi? Îţi închipui, poate, că eu te voi aştepta să apari pe un cal alb şi să fugim împreună în lume”. - De ce s-a ajuns la acea discuţie? intervin eu. - SM a fost elevul tatei la liceu, l-a ajutat foarte mult, inclusiv să se pregătească pentru examenul de admitere în facultate, la ASE şi astfel, a venit destul de des în casă, încât a ajuns să-mi facă curte. Odată mă aflam la Eforie cu SM şi mi-a propus să înnoptăm la hotelul „Perla”, dar l-am refuzat şi s-a supărat tare. Am ajuns acasă după miezul nopţii, tata m-a certat şi, o vreme, mi-a interzis să mai plec cu el. În acea situaţi SM a mers la tata şi i-a cerut aprobarea să ne căsătorim, dar tata i-a răspuns: „vom mai vedea, dar nu acum”, ceea ce l-a enervat pe SM şi a spus: „Te răpesc!” Un rol nefast în realizarea căsătoriei noastre a avut şi mătuşa Cornelia, care l-a tot lăudat că este băiat bu, frumos şi deştept şi trebuie să mă căsătoresc cu el pentru a-mi fi mai uşor să-l ajut pe fratele meu, Petronel. M-am opus şi i-am explicat mătuşii că SM este superficial şi neglijent, vesel, destrăbălat şi prea egoist, dezinteresat de cei din jurul său, dar ea m-a contrazis, susţinând că este un bărbat frumos, deştept, iar dacă mă voi pricepe să-l

180

Nicolae C. Dinu

strunesc eu, se va face om de casă şi îşi va corecta greşelile de comportament. Degeaba am continuat eu s-o fac să înţeleagă că SM mia dovedit că are o conduită execrabilă şi nu este demn de mine. Am ajuns să mă exprim chiar vulgar: „o fi frumos, lua-l-ar dracu, dar şi când este împreună cu mine îi fug ochii după alte femei; nu are nimic nobil în el”. Până să merg cu SM la oficiul de stare civilă, doamna Maria, una din vecinele mele de palier mă avertizase: „Draga mea, din experienţa mea, acest om nu te iubeşte, dar urmăreşte să obţină ceva. Nu-mi place deloc cum se comportă cu tine, nici nu are o atitudine normală faţă de vecinii din bloc”. Mi-am amintit din nou acel avertisment, după ce ne-am despărţit, fiind obligată să recunosc că ea a avut dreptate: SM a urmărit bani, orgoliu şi satisfacerea dorinţei lui de a şti că m-a cucerit. - Ai avut dreptate, tanti Maria, SM e mincinos până în măduva oaselor; m-am căsătorit cu el, dar n-am avut clipe fericite. - Tare m-am mirat când am auzit că te vei mărita cu el, ştiind că nu e pentru tine. Apoi am auzit de multe ori gălăgie de la voi, ceartă în toată regula, ceea ce în casa mea n-am pomenit şi trăiesc cu soţul meu de 21 de ani. - Ce era să fac, tanti Maria? Recunosc şi eu că mă măritasem cu un diavol, nu cu un bărbat care să mă respecte, am mai spus eu şi am simţit că începuseră să-mi curgă lacrimile, al căror zăgaz se rupsese şi nu le mai puteam opri. După ce ne-am întors acasă de la oficiul stării civile, a sărit pe mine ca un înfometat, spunând că „voi fi a lui pentru totdeauna”. Nunta noastră s-a rezumat la cununia civilă şi religioasă şi o masă în familie cu rudele şi vecinii noştri. Asta se întâmpla după şase luni de la moartea tatălui meu. - Poţi să mi-l descrii puţin? o întreb eu.

Diana şi fratele ei orb

181

- Da. Este un bărbat înalt, cu trup mlădios ca de felină, faţa albă, cu obrajii supţi, mustaţă blondă, maxilarele proeminente, dar lipsit de educaţie şi de scrupule, lipsindu-i noţiunile de viaţă ordonată, motiv pentru care n-am reuşit să-l iubesc şi nici el pe mine, aşa cum minţea. De aceea căsătoria noastră s-a transformat repede întrun eşec lamentabil, scoţând în evidenţă diferenţele dintre noi. - Există femei care reuşesc să-i determine pe bărbaţii lor să le iubească până a-i transforma în sclavi şi să le dea ascultare întocmai ca nişte câini puşi în lanţ, dar alţii nu pot fi îmblânziţi orice ai face. - Eu nu aveam experienţă, iar mama mea nu mai era lângă mine şi am fost nevoită să învăţ totul din mers. Deşi am visat să am o viaţă frumoasă, curată ca roua dimineţii, care se aşterne în nopţile răcoroase peste plantele din natură, am aflat repede că viaţa de familie este presărată cu privaţiuni şi voi fi nevoită să sufăr şi să duc o existenţă goală. - Când v-aţi căsătorit? - Pe 26 octombrie 1988. În mai terminasem Institutul de Învăţământ Superior, în iunie acelaşi an a murit tata, apoi neam căsătorit pentru că SM nu mai avea răbdare să aştepte. Mă întreba mereu: „Mă iubeşti? Mă iubeşti?”, iar eu nu-i puteam satisface întrebările cu un răspuns pe măsură pentru că nu-l iubeam şi asta îl enerva. Căsătoria mea cu SM a fost ca un joc de noroc. A fost o greşeală de neiertat şi greşelile totdeauna se plătesc, iar eu am primit o lecţie dură. ... Diana a tăcut o vreme, apoi s-a întors brusc spre mine şi m-a întrebat: - Tu ai iubit vreodată? Nu te supăra că te întreb. - Da, am iubit, dar asta a fost de mult, când aveam doar 18 ani şi am cunoscut dragostea adevărată, însă toate au mers pe dos şi ... s-a sfârşit.

182

Nicolae C. Dinu

- Eu n-am avut parte de dragostea adevărată. Prin clasa a X-a îmi plăcea şi mie de un băiat din clasa a XII-a, cu care am vorbit aproape un an de zile, dar, după ce a terminat liceul a intrat într-o şcoală de ofiţeri şi m-a uitat. Mai târziu mi-au făcut curte mai mulţi bărbaţi, mai tineri sau mai tomnatici – unii se prosternau în faţa mea – pe care i-am refuzat cu o politeţe rară. - Iar acum m-ai întâlnit pe mine, marele cuceritor de inimi?! am glumit eu. Sau poate aşa îţi este scris în destin să întâmpini piedici în calea ta şi a unei iubiri târzii . Cred că ar trebui să renunţi la iubirile oamenilor tomnatici şi să accepţi un bărbat tânăr cu care să întemeiezi o familie pe măsură. - Te rog frumos să nu mai spui aşa ceva! Tu nu te compari cu cei despre care ţi-am spus, dimpotrivă, îmi inspiri încredere şi siguranţă, după toate evenimentele prin care am trecut, încât simt că am reuşit să mă regăsesc. - Continuă, te rog, povestea căsniciei tale! - Da. În septembrie 1988 trebuia să merg la com. Crucea pentru a-mi lua în primire postul unde fusesem repartizată după absolvire, dar m-a lovit o răceală care m-a chinuit vreo săptămână, iar SM nu m-a lăsat să mai plec, motivând că e mai bine să stau acasă o vreme şi că mă va întreţine el. Între timp îşi înfiinţase o firmă imobiliară în asociere cu un prieten, pe care o instalaseră în apartamentul familiei lui din cartierul Inel II, după un an. - SM locuia acolo cu părinţii lui? o întreb. - El locuia în apartament la mine, iar părinţii lui se despărţiseră: tatăl plecase în Canada, iar mama sa se întorsese în satul Dragoş Vodă, din judeţul Ialomiţa, unde avea rude. De acolo a venit în Constanţa când a vrut să mă vadă pe mine şi mi-a lăsat impresia că nu prea i-am plăcut. În ceea ce îl priveşte pe SM, o vreme ne-am înţeles bine, mă şi miram de comportarea lui; parcă era un căţel care se

Diana şi fratele ei orb

183

gudura pe lângă mine, străduindu-se să mă convingă că este un om întreprinzător, care poate scoate zece lei dintr-un leu. Mai târziu, însă, a devenit nervos şi a început să nu se mai preocupe de casă, venea noaptea târziu, mirosind puternic a alcool şi dacă îl întrebam de ce se comportă astfel, mă repezea şi-mi reproşa că el mă hrăneşte şi pe mine şi pe „trântorul” meu frate orb. A ajuns chiar să nu-mi mai dea bani pantru casă şi celelalte cheltuieli, spunându-mi să fac „trotuarul” dacă vreau bani; începuse să înjure, ceea ce m-a determinat să-i spun: „Apoi, domnule profesor de A.S., să ştii că ai un suflet urât, uscat şi ai devenit un bădăran şi un egoist” - Dragă Diana, intervin eu, din nou, mai înainte mă întrebai dacă am iubit vreodată. Află că iubirea este un sentiment profund, care exclude egoismul şi bădărănia. Este o minune a vieţii în care trebuie să crezi numai când ai toate datele care să te convingă că ea este adevărată; doar atunci răsplata ei se va măsura în fericire. - Ai dreptate. SM nu m-a iubit deloc, a vrut doar să ştie că sunt a lui, ca orice altă marfă. e drept că nici eu nu l-am iubit, dar m-am purtat frumos cu el, încercând astfel să suplinesc lipsa iubirii mele; eram tandră cu el şi, mai ales, îi eram fidelă. Citisem în diferite cărţi că acolo unde nu există iubire, căsnicia scârţâie; totuşi, ea poate dura dacă la mijloc se interpun unele interese materiale, dacă în familie este vorba de creşterea şi educarea copiilor sau când soţia vrea să-i apere soţului său demnitatea în faţa lumii. Pentru că părinţii mi-i pierdusem, pornisem şi eu pe calea resemnării, cu gândul că greşisem căsătorindu-mă cu SM şi orice greşeală se plăteşte, dar nu acceptam să fiu condamnată să trăiesc în minciună şi deznădejde. Pe la sfârşitul lunii noiembrie am rămas însărcinată, dar nu am putut discuta cu el, să-i spun despre acest fapt pe care îl

184

Nicolae C. Dinu

consideram cel mai frumos lucru care mi se întâmplase; asta pentru că venea târziu acasă, în miez de noapte. Pe la începutul lunii decembrie m-a vizitat Cornel Banu, fostul coleg al lui Petronel, care mi-a spus că s-a întâlnit cu SM de mai multe ori în restaurantul de la gara CFR, iar altă dată în restaurantul Continental. - Ai discutat cu el? l-am întrebat eu pe Cornel. - Da. Eu eram la o masă cu un prieten, iar el la altă masă vecină, fiind însoţit de o femeie ceva mai în vârstă decât el, pe care mi-a prezentat-o ca fiind secretara de la firma lui. Cele spuse de Cornel m-au „luminat” de ce tot lipseşte SM noaptea de acasă sau vine adesea după miezul nopţii, mirosind puternic a băuturi alcoolice, iar pe mine mă minte că a fost să perfecteze nu ştiu ce afaceri. Astfel că într-o zi i-am făcut o vizită la firmă s-o văd pe secretara lui, pregătindu-mi un motiv că am avut treabă pe la mătuşa Cornelia şi cu acest prilej am trecut şi pe la el. Am găsit-o doar pe Viorica, secretara lui, căreia m-am prezentat că sunt soţia lui SM, iar după ce am salutat-o, am întrebat-o unde îl găsesc. - Bună ziua! mi-a răspuns ea. Domnul Matei este plecat la o firmă în cartierul Tomis Nord şi s-ar putea să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Vă rog să luaţi loc şi să îl aşteptaţi! - Mulţumesc! am răspuns eu şi m-am aşezat, continuând s-o studiez şi s-o provoc la o disuţie pentru a afla câte ceva, deşi mi s-a părut ostilă şi nu speram să-i pot străpunge zidul gros al ostilităţii de care dădea dovadă, răspunzând „în doi peri”. Amanta soţului meu mă privea pieziş, cu răceală, dispreţ şi aroganţă care ţâşneau din ochii ei spălăciţi împreună cu acea privire vicleană şi impertinentă, semn că relaţia ei cu SM îi dădea acel sentiment triumfător.

Diana şi fratele ei orb

185

M-a cuprins scârba şi m-am ridicat de pe scaun să plec. Eram obosită şi leşinată de foame, sarcina mea reacţionând violent. - Plecaţi? mă întreabă ea. - Da. - Ce să-i transmit când se va întoarce? - Nimic. Voi discuta cu el când va ajunge acasă. În centrul oraşului am coborât din autobuz şi am intrat în biserica „Adormirea Maicii Domnului” unde am aprins o lumânare, apoi m-am rugat o vreme; când am ieşit din biserică am mers în parcul de lângă teatrul Fantasio, unde m-am odihnit pe o bancă şi, spre seară am ajuns acasă. M-am pomenit că îmi curg lacrimile şi încercam să strig: „Unde eşti mamă, să-mi vezi sufletul zdrobit? Tu erai refugiul meu şi mă apărai de nenorocirile care se abăteau asupra mea. Acum te-ai dus şi-mi vine greu să lupt singură. Ce bine ar fi fost să fi trăit!” SM a venit acasă după miezul nopţii şi s-a culcat în sufragerie, iar a doua zi a plecat la firmă destul de dimineaţă, încât n-am putut discuta. Abia sâmbătă după-amiaza a venit acasă mai devreme şi atunci l-am întrebat: - Când ai de gând să te faci om de casă? - Ce vrei să spui cu asta? m-a întrebat el, în loc să-mi răspundă. - De ce te-ai mai căsătorit cu mine, dacă mai ai nevoie şi de amantă? Pe ea o duci prin toate restaurantele şi cheltui banii familiei, dar pe mine nu mă scoţi nici la o plimbare în parc să iau aer, iar când îţi cer bani pentru cheltuielile casei, îmi spui „descurcă-te!” Mi-ai demonstrat că nu te-ai căsătorit cu mine din dragoste, ci din ambiţie, să le dovedeşti altora că tu eşti grozav şi poţi lua pe cine doreşti, eu fiind o pradă uşoară. Poate ai urmărit şi o situaţie materială, crezând că tata are bani pe care să-i foloseşti tu în diferite afaceri. Tata a ţinut foarte mult la

186

Nicolae C. Dinu

tine şi ştii cât de mult te-a ajutat. Dacă ar şti în ce fel te comporţi tu acum, s-ar răsuci în mormânt. - Ce vrei să insinuiezi? a ţipat SM. - Insinuez? Ştii tu bine la ce mă refer. Când ai de gând să te faci om de casă, să-ţi vină mintea la cap? Peste puţin timp vei fi tată, dar cu o astfel de comportare nu cred că vei reuşi săţi îndeplineşti îndatoririle de părinte şi cap de familie. - Ce tată? Ce tată? Ce vrei să spui? sare el ca ars. - Ce ai auzit. Vom avea un copil şi nu vreau să mă mai tratezi ca pe un obiect neînsemnat. Am fost la dispensar şi doctoriţa mi-a spus că sunt însărcinată; mâine merg la spital să mă ia în evidenţă pentru a putea să-mi urmărească evoluţia. - Avortează-l! S-o faci imediat! a ţipat SM, ieşit din minţi. E vorba de ţelul nostru în viaţă, ... e ... - Ce fel de ţel? Eu vreau să păstrez copilul şi să-l cresc. Am înţeles că ţie nu-ţi plac copiii pe care îi pui în balanţă fie cu afacerile tale, fie cu nişte examene de promovare. Gândeşte-te bine că aici este vorba de căsnicia noastră! Eu vreau copilul şi nu-l voi avorta. Nu-mi voi vinde sufletul pentru ca să-ţi fie ţie bine, iar eu ... - Dacă nu-l avortezi te voi părăsi! m-a ameninţat el. - Faci foarte bine. Asta este atitudine de familist? Ţi-ai dat arama pe faţă, dovedind că eşti un fanfaron, un egoist şi un curvar. Nu te interesează casa şi familia. Asta trebuia s-o ştiu eu de la început. - De ce te-ai căsătorit cu mine? întreabă SM, care devenise destul de iritat. - De proastă – i-am răspuns. Nefericita de mine, am ascultat de povaţa mătuşii Cornelia, care zicea că pe parcurs te vei face om de casă. O vreme am şi crezut asta, dar m-am înşelat amarnic, devenind sclava ta neplătită, care să-ţi suporte toate umilinţele.

Diana şi fratele ei orb

187

Află că, dacă uneori carnea mea s-a supus, inima nu s-a supus şi-mi sângerează şi astăzi, suportând greu trădarea, infidelităţile tale şi comportarea ta de bădăran, deşi aşteptam să fii om civilizat şi responsabil. Ştii bine că m-am căsătorit cu tine fecioară, deşi mi-au făcut curte mai mulţi bărbaţi. Mama m-a sfătuit să mă căsătoresc numai cu bărbatul care mă iubeşte, numai lui să-mi dăruiesc inima. Ai profitat de situaţia mea după ce am pierdut cei doi părinţi şi m-ai minţit că vom fi fericiţi, dar fericirea se vede. Mă întreb adesea: „ce va fi fost în capul meu atunci când am zis Da? De ce nu voi fi gândit matur, să mai aştept până se va ivi acel bărbat moral, interesat să închege o familie morală?” M-am căsătorit cu un desfrânat, curvar, etc. - Taci odată, că te aud vecinii! ţipă el din nou. - Lasă-i să audă. Puţin îmi pasă acum şi vreau să spun cu voce tare tot ce simt şi am ţinut în mine atâtea luni de zile, suferind. Voi striga tare, poate se vor ruşina şi cei vinovaţi şi nu vor mai ridica capul în lume niciodată, până nu vor deveni oameni morali. Aminteşte-ţi expresia ta după ce te-ai văzut cu certificatul de căsătorie în mână: „Sâc! Tot am pus mâna pe tine!” Era singurul tău scop şi după ce l-ai realizat, ai fugit în braţele altei femei, devenind un beţiv şi un imoral. - Exagerezi, nu e nimic adevărat! se apără el. - Ba este adevărat. - Eu nu-mi pot reproşa nimic – ţipă SM îngâmfat. Numai tu eşti vinovată că eşti încăpăţânată şi ţi-ai găsit tocmai acum să faci copii. - Duci viaţă dublă, adesea nocturnă. - Nu te interesează viaţa mea! îmi reproşează el. - Cornel Banu trăieşte, iar tu te-ai afişat cu Viorica ta prin toate restaurantele. Eu am 24 de ani, tu ai 30, iar Viorica ta are 37 de ani. Ce mai zici?

188

Nicolae C. Dinu

Zici că mă părăseşti? Eşti liber. Du-te la ea, poate va fi mai bine, că de mine şi de copil nu te doare! De aceea când îţi spuneam că nu mai sunt bani pentru mâncare şi pentru alte cheltuieli ale casei, îmi spuneai: „Du-te şi fă trotuarul ca să ai mai mulţi bani!” - Ţi-am spus să avortezi copilul dar tu eşti încăpăţânată şi faci numai cum vrei tu. Acum nu avem timp de copii. - Dar când vom avea? Când voi fi babă? - Ar trebui să ştii că femeia care naşte copii nu mai merită să fie iubită, îşi pierde demnitatea odată ce şi-a îndeplinit funcţia de reproducere. Eu am rămas adoratorul zeiţei Venus, care a rămas sterilă şi astfel şi-a păstrat trupul suplu, nu l-a deformat şi urâţit pentru a naşte copii. - Asta este gândirea unui bărbat incult, misogin şi parvenit. După tine, toate femeile care nasc copii îşi pierd demnitatea şi nu merită să mai fie iubite? - Da, pentru că maternitatea face din femeie un animal care-şi reproduce rasa, adaugă SM, strâmbând din nas cu dispreţ. - Bravo! Află, măi, sălbaticule, că acel copil nevinovat se naşte graţie misterului naturii şi este o binecuvântare pentru familia lui. Ce-ţi face ţie copilul nostru, că doar nu-l porţi tu în pântece? Du-te la „Venus” a ta! baba de 37 de ani, că mie mi-ai dovedit suficient că eşti un suflet mărunt. Degeaba te consideri intelectual, că nu eşti, ci semeni cu un băcan greţos! - Bine, bine! Acum taci! apoi SM a părăsit camera – câmpul nostru de bătălie – trecând în camera lui, unde s-a încuiat pe dinăuntru, lăsându-mă singură cu ochii plini de lacrimi. Dimineaţa l-am auzit trecând spre baie şi m-am trezit, mergând să văd de ce s-a încuiat peste noapte în camera lui. În

Diana şi fratele ei orb

189

apropierea uşii se aflau trei geamantane burduşite şi încuiate. Când a venit de la baie l-am întrebat: - Ce faci cu bagajele? Unde pleci? Nu mă iei şi pe mine? - Nu! Voi pleca singur şi definitiv. La celelalte întrebări să-ţi răspunzi singură. Mi-a venit în minte imaginea Vioricăi, amanta lui, privindu-mă pieziş, cu ochii ei spălăciţi, dispreţuitori. - Pleacă! i-am strigat eu. Şi să nu te mai întorci, că voi creşte singură copilul, nu am nevoie de un astfel de tată: beţiv, egoist, curvar, care e cel mai mare duşman al familiei sale; când va creşte îi voi spune cu ce monstru l-am zămislit. Am reuşit să-i arunc în faţă toate faptele lui urâte şi toată amărăciunea pe care a strâns-o sufletul meu, venind de la el. - Pleacă! Poate că într-o zi îţi vei găsi şi tu locul în această lume, am mai spus eu şi am ieşit din camera unde se afla el. Peste câteva minute am auzit uşa de la intrare în apartament care a fost trântită. Am mers la fereastră şi l-am văzut trecând pe trotuar, cu bagajele în mână, spre locul unde avea maşina parcată. Era 30 ianuarie 1989. M-am aşezat într-un fotoliu şi m-am gândit: „Iată cât de repede poate sfârşi o căsnicie dacă unul din parteneri nu iubeşte copiii, oamenii; un gest, o amantă şi totul ia altă întorsătură!” Din cauza supărării, dar şi a greţurilor cauzate de sarcină, n-am mâncat două zile şi eram fără putere. Aşa m-am chinuit aproape două luni de zile. După plecarea lui SM, am fost nevoită să lucrez într-o cofetărie şi aşa au aflat şi colegele mele că sunt însărcinată, apoi au început să mă protejeze. Totuşi, greul pentru mine începea când ajungeam acasă obosită şi mă aşezam în pat, cu ochii în tavan şi mă gândeam la situaţia mea dificilă. La un

190

Nicolae C. Dinu

moment dat mi-am spus: „Poate este mai bine că a plecat, am rămas singură, dar sunt liberă”. Deodată, însă, m-au inundat lacrimile şi o dorinţă necunoscută care mă făcea să oftez şi să plâng, amintindu-mi toate suferinţele prin care trecusem în ultimii şapte ani, inclusin căsnicia mea cu SM, acel individ greţos, care nu m-a meritat. Mare greşeală am făcut căsătorindu-mă cu el! Mi-am şters lacrimile şi am hotărât, pe loc, să introduc acţiune de divorţ la judecătorie împotriva lui. Gândul că îmi vândusem lui sufletul meu curat, îmi producea silă şi mă certam pentru asta: „Cât de proastă am fost să ascult de alţii! Dar greşeala se plăteşte!” - Ai dreptate, Diana. Viaţa în cuplu poate deveni dificilă atunci când se nasc ambiţii nejustificate, când nu există comunicare între parteneri sau când unul dintre ei o ia razna, intervin eu. Vrei să-mi spui, în câteva cuvinte, cum arăta SM? - Fizic, era un zdrahon blond, lent în mişcări, dar mereu cu ochii lui albaştri-spălăciţi după alte femei, întocmai ca un armăsar bine hrănit, lua-l-ar dracu! ... Această descriere sumară făcută de Diana, m-a făcut să-l detest pe SM, deşi nu-l cunoşteam. Dar pentru că era imoral şi indiferent faţă de familia şi copilul său, nu-l puteam suferi. - Căsătoria mea cu SM a fost un coşmar, reia Diana după o scurtă pauză. Deşi avea oarecare cultură, era un bărbat banal, stăpânit de goana după femei, incapabil de sentimente nobile, un parvenit artificial, dar spiritual dominat de un suflet uscat şi egoist. Înafara ziarelor care vorbeau mai ales, de politică, nu citea nicio carte, iar când mă vedea pe mine citind, nu mă slăbea până nu abandonam cartea; era preocupat doar de afacerile lui, iar acasă era musafir după miezul nopţii. Nu m-a scos nicăieri în oraş, nici măcar la o plimbare prin parc. Şedeam toată ziua în casă şi mă întrebam: „Ce-ai făcut cu viaţa

Diana şi fratele ei orb

191

ta, Diana?” Tot eu îmi răspundeam: „Greşeala se plăteşte, iar vina e a mea”. - Ai dreptate, intervin eu. Anturajul a avut întotdeauna o influenţă negativă asupra unor oameni, iar dacă este realmente negativ, el constituie un fel de vizuină a diavolului, de unde pot scăpa greu, sau deloc unii oameni. - Tocmai de aceea m-am grăbit să introduc acţiunea de divorţ la judecătorie şi, neavând copii declaraţi, divorţul s-a finalizat în aproape şase luni de zile, iar după aceea nu mi-a mai păsat de SM. După divorţ am respirat uşurată, întocmai ca o pasăre abia scăpată din laţ; era un sentiment greu de explicat, mai ales în acele momente. Nu i-am putut suporta niciodată pe cei care încătuşează alţi oameni pentru a-şi satisface capriciile lor meschine. Despre SM îţi spun că a avut o comportare execrabilă faţă de mine; nu mă privea blând, în faţă, ci privea prin mine. Recunosc că uneori mă rugam să moară (îşi face cruce şi zice: Doamne iartă-mă). Căsnicia mea a fost un fiasco şi nu mai puteam să suport o astfel de viaţă. Deşi divorţul a fost o mare ruşine pentru mine în faţa instanţei şi a publicului din sala de judecată, dar am acceptat-o pentru a scăpa de SM, cu disperarea omului care a căzut în apă şi este gata să se înece. ... O priveam pe Diana cum povestea cu lux de amănunte şi abia îşi dădea un scurt răgaz ca să respire, apoi izbucnea într-un nou val clocotitor de mânie, care avea darul să exprime tot dezgustul ei faţă de fptele pe care le trăise cu SM în scurta lor căsnicie; era o izbucnire de sinceritate şi revoltă, dar semăna cu dezlănţuirea unei forţe primare, care nu mai putea fi stăvilită. A urmat o pauză, amândoi privind peste întinderea necuprinsă a mării. Diana a oftat adânc, ceea ce mi-a dat prilejul s-o întreb:

192

Nicolae C. Dinu

- Bănuiesc că după moartea părinţilor tăi şi apoi, după ce v-aţi căsătorit legal, SM a preluat asupra lui toate obligaţiile familiei voastre. - Nicidecum. Mai întâi, după ce m-am însănătoşit, nu ma mai lăsat să merg în învăţământ, spunând: „Ce carieră? Te voi întreţine eu”, dar după o lună de zile, m-a anunţat că nu-i va mai trimite bani lui Petronel la Şcoala specială din Buzău: „Trântorul din Buzău să-şi ia adio de la banii mei!” M-am hotărât să mă întorc în învăţământ, dar de la inspectorat mi s-a spus că există un post de profesor tocmai în comuna Băneasa, la distanţa de 100 km de oraşul Constanţa, iar după revoluţia din 1989 toate autobuzele fuseseră desfiinţate şi se deplasa fiecare pe cont propriu, aşa că am renunţat şi am mers la o cofetărie din Constanţa, unde am lucrat o vreme, în zona Abator. - Cu copilul cum te-ai descurcat? - Da.Sarcina mea se mai liniştise şi căpătasem o poftă de mâncare nebună. Mai înainte de asta am trecut prin crize teribile. Odată chiar am leşinat pe stardă şi am fost luată şi dusă la spital de Andrei, un merciolog de la magazinele de pe strada Independenţei, care privea pe fereastră şi m-a văzut alunecând pe lângă vitrina magazinului. M-am trezit la spital, iar a doua zi Andrei m-a vizitat şi de atunci am rămas prieteni buni. Îţi voi povesti mai târziu şi episodul cu Andrei. - Ce ai simţit atunci când ai leşinat? o întreb eu. - Parcă mă scufundam într-o apă adâncă, cerul dispăruse, iar valul mă acoperise complet, peste tot era beznă, iar în urechi auzeam un vuiet puternic care-mi făcea timpanul să vibreze. M-am trezit pe patul de spital cu medici şi asistente în jurul meu. Am fost externată după opt zile şi mă simţeam tare îmbătrânită. Până să primesc actele pentru externare, am sta pe o bancă pe coridorul spitalului. În faţa mea, deci pe partea

Diana şi fratele ei orb

193

opusă, şedea o bunică cu nepoţica ei în vârstă de patru ani, frumoasă ca un îngeraş; fetiţa mi-a zâmbit, apoi mi-a spus că şi mămica ei este internată, iar acum aşteaptă să iasă din spital cu frăţiorul ei care abia s-a născut, de câteva zile. Zâmbetul fetiţei mi s-a părut atât de frumos, de parcă radia raze de soare. După aceea, toată ziua am fost veselă, uitând de necazurile mele. La întoarcerea mea acasă, în drum, m-am oprit la magazinul la care lucra Andrei şi i-am mulţumit pentru gestul lui de a mă lua de pe stradă şi să mă transporte până la spital. Am discutat mult cu el. Andrei mi-a povestit cum m-a găsit leşinată, apoi m-a întrebat: - Când vei naşte? apoi şi-a cerut scuze şi s-a înroşit la faţă ca un bujor. - În luna aprilie, dacă totul va decurge normal. - De ce v-a părăsit soţul? Am aflat şi eu câte ceva. - Pentru că am refuzat să avortez copilul, am răspuns. Apoi am descoperit că are o amantă care lucrează cu el la firmă, iar de atunci nu ne mai înţelegeam. - Nu era bărbatul potrivit pentru dumneavoastră. L-am cunoscut şi eu, în alte împrejurări. De atunci am rămas prietenă bună cu Andrei, care s-a ocupat foarte mult de mine şi de copil. Uneori, când mă întorceam de la serviciu, mă opream la el, unde discutam diverse lucruri şi beam cafea. Se interesa mereu de copil, ceea ce m-a făcut să-i povestesc ce mi-a spus doctoriţa de la maternitate, ea însăşi fiind mamă şi care mi-a acordat o atenţie deosebită şi m-a încurajat să cresc copilul. După ce m-a verificat la ecograf, mi-a spus că voi avea un băiat şi mă sfătuieşte să-l păsrez, completând: „femeia care a

194

Nicolae C. Dinu

purtat o sarcină şi a dat naştere unui copil, va deveni mai bună, mai sănătoasă şi mai frumoasă.” Într-o zi Andrei mi-a spus: - Eu iubesc mult copiii. Ce părere ai dacă eu aş vrea să fiu tatăl copilului tău, declarându-l la starea civilă pe numele meu? Nu vreau să fie un copil fără tată. ... Iniţial nu am răspuns, nu-mi venea să cred că un străin poate să-şi ia asupra sa o asemenea povară, în vreme ce SM fugise ca un laş de propriul său copil. - Din tăcerea ta înţeleg că nu ai încredere în mine, dar te asigur că sunt hotărât s-o fac şi îţi promit că voi avea toată grija de voi. Sorin n-a fost un soţ bun pentru tine şi n-a fost în stare să fie tată, încât cred că ai făcut bine să scapi de el, un astfel de soţ nedemn de o femeie pe care o obligă la compromisuri umilitoare, care o coboară foarte jos. Faptul că o femeie nu are prilejul să-şi cunoască viitorul bărbat decât foarte târziu sau poate niciodată, duce la situaţii ca a voastră, când pierd amândoi sau numai femeia. Totuşi e bine ca atunci când viaţa în cuplu devine intolerabilă, fiecare să meargă pe drumul lui; la necazuri mari se cer luate măsuri radicale, pentru a evita prelungirea „agoniei” în doi. - Ai dreptate, Andrei, dar lasă-mă să mă mai gândesc. - Aştept hotărârea ta, a fost ultimul lui cuvânt. ... Într-o zi am trecut pe la biserica din cartier cu intenţia de a sta de vorbă cu preotul-paroh, dar negăsindu-l, am aprins o lumânare şi m-am rugat în genunchi o jumătate de ceas, cu inima pârjolită de suferinţă şi amărăciune, după care m-am întors acasă, urmând să încerc şi altă dată să-l găsesc pe preot. Un vânt grăbit de primăvară vântura frunzele uscate şi hârtiile de pe stradă, dar pe mine mă răcorea. Când am ajuns la mine în apartament am dat de o tăcere mormântală; nu se auzea decât suspinarea vântului de afară, care se repezea în rafale scurte în ferestre. M-am obişnuit cu acea tăcere stranie destul de greu.

Diana şi fratele ei orb

195

Într-o altă zi am mers la biserica din cartier. Era duminică şi am stat la liturghie, după care m-am apropiat de preotul-paroh, căruia am încercat să-i spun situaţia mea; acesta m-a invitat în altar şi m-a spovedit, iar la sfârşit a ţinut să precizeze: - Să ai încredere în Dumnezeu, că El te va îndruma ce să faci, iar de copil să ai mare grijă pentru că Dumnezeu pedepseşte femeia care se dezice de copilul ei când a ajuns, deja, în luna a cincea, deoarece acel copil a intrat în comuniune cu Creatorul şi cu Universul, iar celula lui poartă în ea şi programul de distrugere a organismului. - Da, părinte, aşa voi face – l-am asigurat eu, deşi nu prea înţelesesem ce însemna acel program. Eu îmi doresc foarte mult acest copil, am mai spus. În continuare, preotul a vorbit despre iubirea divină, a cărei putere vindecătoare tămăduieşte sufletul omenesc şi conştiinţa, dar a ţinut să adauge faptul că pentru a ne putea folosi de puterea iubirii divine trebuie să căutăm compania unor oameni calmi, cu suflet bun, de la care să putem primi şi învăţătură. În acelaşi timp, să ne străduim să nu săvârşim fapte urâte şi să izgonim răul din noi. După ce a mai spus toate cele de mai sus, Diana a tăcut, iar eu i-am respectat tăcerea o vreme, după care am intervenit: - Cred că preotul de care vorbeşti avea dreptate. Suferinţa omenească – emoţională sau mentală – poate fi benefică pentru om sau distructivă în raport cu gradul nostru de percepere a experienţei de viaţă, deoarece suferinţa este o stare care însoţeşte, în mod inevitabil, viaţa, de noi depinzând în dese situaţii, cum vom reuşi să evităm consecinţele negative ale faptelor noastre. Există pe lume destui oameni pe care nu-i interesează suferinţele semenilor; lor le lipseşte iubirea de ceilalţi, sensibilitatea, mila, etc, fiind imuni la asemenea sentimente

196

Nicolae C. Dinu

delicate. De aceea, suferinţa doare, mai întâi, apoi se vindecă, dar ea nu-i vindecă pe toţi oamenii, numai pe aceia care au reuşit să-şi înţeleagă menirea în această lume şi să conştientizeze de ce le-a fost dată acea suferinţă. Dacă se întâmplă aşa, cel care a depăşit suferinţa are inima mai senină şi chiar se bucură din nou. - Da, am observat şi eu, mai ales la părinţii mei, a răspuns Diana, care mă privea insistent.

V Andrei State şi copilul Dianei - Cum ai ajuns la relaţia cu Andrei? am întrebat-o eu aproape în şoaptă. - Cu el n-a fost o relaţie oarecare. După ce am născut copilul, Andrei l-a declarat pe numele său la Oficiul stării civile, ca fiind copilul lui natural, iar după două luni, la insistenţele lui, am mers amândoi la acelaşi oficiu de stare civilă şi ne-am căsătorit legal. Totul s-a petrecut atât de repede, încât pare de necrezut. Simţeam că Andrei ţinea la mine încă din ziua când am leşinat pe stardă, iar el m-a dus cu maşina lui la spital; după ce am fost externată, am trecut pe la el, pe la serviciu, ca să-i mulţumesc pentru ajutor, iar de atunci am discutat cu el de mai multe ori şi mi-a pus multe întrebări, ca de exemplu: - De ce n-ai avortat copilul, cum îţi cerea Sorin? - Pentru că nu puteam să ucid un suflet nevinovat, chiar dacă tatăl lui natural a fost laş şi a fugit de răspundere, lăsândumă să-l cresc singură. - Şi eu am fost căsătorit cu o femeie timp de un an de zile, dar ea a binevoit să mă lase şi să plece cu un alt bărbat, iar

Diana şi fratele ei orb

197

azi trăiesc amândoi în Timişoara. Am introdus în instanţă acţiune de divorţ, iar în luna februarie din acest an am primit hotărârea privind desfacerea căsătoriei. Deşi mie îmi plac foarte mult copiii, fosta mea soţie n-a rămasînsărcinată niciodată. Cred că ai procedat bine când ai păstrat copilul, care înseamnă o mare mângâiere pentru mamă; este un dar preţios de la Dumnezeu şi un ajutor la bătrâneţe. ... Altă dată, Andrei mi-a spus direct, continuă Diana: - Vreau să-şi spun ceva la care doresc un răspuns fără ocol: eu ţin foarte mult la tine, Diana, iar dacă simţi şi tu puţin ca şi mine, garantez că o putem scoate la capăt amândoi. Copilul tău nu mă deranjează, dimpotrivă şi asta cred că ai văzut-o de la început. Am întârziat aproape două luni să-ţi fac această propunere, întrucât am vrut să te studiez o vreme ca să nu mai păţesc la fel ca prima dată, cu fosta soţie. M-ai convins că eşti o femeie cinstită, caldă şi sper s ne înţelegem bine amândoi. Vrei să fii soţia mea? - Nu ştiu ... în situaţia în care mă aflu, mă întreb şi eu: ce ai găsit la mine? Ce interes ai? - Nu am niciun interes ascuns. Îmi placi tu, îmi place copilul tău, pe care nu vreau să-l creşti fără tată, motiv pentru care l-am declarat pe numele meu la starea civilă; el este un miracol de la Dumnezeu şi tare aş vrea să ne putem bucura de el împreună. Acum ce zici? - Îţi mulţumesc pentru propunere, dar ... şi deodată mi sa pus un nod în gât, ochii mi s-au acoperit de o plasă deasă de lacrimi, iar o emoţie puternică m-a blocat; doar gândul meu lucra: „Iată un străin care vrea să mă ajute să-mi cresc copilul, pe care tatăl lui natural îmi cerea să-l ucid”. - Nu mai plânge, te rog! i-am auzit vocea lui Andrei, care mă luase în braţe, încercând să mă liniştească. Te rog să nu te îndoieşti de mine!

198

Nicolae C. Dinu

Andrei s-a purtat frumos cu mine pe toată perioada cât a durat sarcina mea, apoi m-a dus cu maşina lui la Maternitate, unde am născut copilul peste două zile; el se interesa mereu de mine, iar când a aflat evenimentul, mi-a adus un buchet mare de trandafiri roşii. M-a găsit alăptând copilul, m-a sărutat şi nea urat sănătate, apoi m-a întrebat: - Cum te-ai hotărât să-l numeşti? - Florin, i-am răspuns. Are 3,200 kg, am adăugat repede. - Dă-mi actul lui de naştere să procedez aşa cum ne-am înţeles! De azi eu sunt tatăl lui Florin. - Să-i pui numele Florin şi Gabriel! Ce zici, e frumos? - Da, este foarte frumos. Seamănă cu tine. Îi doresc să trăiască, să crească şi să ajungă om mare în societate! i-a urat Andrei în timp ce îl privea, apoi m-a întrebat: - Când crezi că te va externa? - Încă nu ştiu. Poate în săptămâna viitoare, dacă copilul evoluează normal. - Ai nevoie de ceva aici? mă întreabă Andrei. - Nu. La plecarea de acasă mi-am luat tot ce îmi era necesar. Am tot ce-mi trebuie. ... Andrei a plecat, iar peste două zile a revenit la maternitate, aducându-mi şi certificatul de naştere al lui Florin Gabriel, cu tata Andrei State şi mama Diana Manole. S-a nimerit să afle şi ziua în care m-a externat, împreună cu copilul, iar Andrei ne-a condus acasă la mine. Era prima dată când intra la mine în apartament. El locuia într-o garsonieră din zona Abatorului, dar venea mai des să ne vadă, să se intereseze de sănătatea noastră şi dacă avem trebuinţă de ceva. Andrei ţinea foarte mult la mine şi la Florin, dar niciodată n-a forţat lucrurile sau să încerce să ne compromită. Cred că începuse să mă iubească cu adevărat şi o dovedea adesea prin fapte, mai puţin prin vorbe. Azi înţeleg pe pielea

Diana şi fratele ei orb

199

mea, că atunci când dragostea te prinde fără veste eşti pierdută, deoarece dragostea îţi poate aduce bucurie sau te poate ucide. % Într-o zi, după ce adormisem copilul, trebăluiam prin sufragerie, când a sunat telefonul: - Alo! Bună! Ce faci? Am recunoscut vocea lui SM. - Bine, am răspuns. - Am auzit că ai născut un băiat. Cum este? Ce nume iai pus? - Dar ce te mai interesează pe tine? - Hai spune-mi, nu mai fi rea! - Este un cavaler frumos, sănătos, creşte şi i-am pus numele Florin-Gabriel; oricum poartă un alt nume decât al tău. - Pot s vin să-l văd şi eu? - Nu este cazul, resemnează-te! am mai spus eu, apoi am închis telefonul. Peste zece minute a sunat cineva la uşă, iar când am deschis, m-am trezit cu SM în faţa mea. - Pot să intru? Hai, te rog! Nu stau mult. M-am dat la o parte şi l-am lăsat să intre în sufragerie, apoi l-am întrebat: - Ce mai doreşti de la noi? - Vreau să văd copilul. Te-ai grăbir să introduci acţiune de divorţ; am primit hotărârea de la judecătorie. De ce ai făcuto? - Pentru a scăpa de tine şi de comportarea ta execrabilă. De vreme ce ai fugit ca un laş, deşi ştiai că aştept un copil, se cheamă că ai renunţat la noi şi la tot. Mă miră că mai vii după zece luni de zile, fără să ai vreun motiv, pentru că nu mai ai niciun drept legal asupra noastră.

200

Nicolae C. Dinu

- Nu crezi că aş putea să contribui şi eu cu ceva la creşterea lui? - Hotărât lucru, nu! Nu avem nevoie de nimic de la tine. Tu eşti un individ fără suflet şi nu-i poţi da copilului iubire; i-ai dat-o amantei tale; nu ţi-a plăcut să fii părinte şi tată de familie; ai iubit mai mult libertatea, afacerile tale, cârciuma şi amanta. - De unde ştii tu toate astea? - Uiţi că ai fost atâţia ani musafirul obişnuit al casei noastre, cât a trăit tata, care te-a ajutat atât de mult? Am pretenţia să spun că te cunosc bine, ştiu că din „bagajul” tău lipsesc cu desăvârşire cinstea, iubirea şi recunoştinţa; în plus eşti un egoist şi un trufaş vanitos. - Tot încăpăţânată ai rămas. Pot să văd copilul? insistă el. - Copilul doarme. Vino să-l vezi, dar să nu te atingi de el şi să nu vorbeşti ca să-l trezeşti! am mai spus eu şi l-am condus în dormitor. Văzând copilul SM a oftat şi a spus în şoaptă: - De ce ai divorţat? - Ca să scap de tirania ta. Şi aşa tot nu te puteam iubi, iar tu nu m-ai ajutat deloc în acest sens. Hai să ieşim de aici! În hol, înainte de a pleca, m-a întrebat: - E adevărat că te-ai recăsătorit? - Încă nu m-am recăsătorit, dar urmează. Acel bărbat a avut curajul să treacă copilul pe numele lui, spre deosebire de tine care îmi cereai să-l ucid. Ne vom căsători curând. Nu pot aştepta să-mi treacă tinereţea în zadar. - La revedere! a spus SM, clătinând din cap, apoi a ieşit în hol şi s-a dus. De atunci nu l-am mai văzut, dar nici nu m-am interesat de el. %

Diana şi fratele ei orb

201

După plecarea lui SM a sunat la uşă doamna Maria, vecina mea de apartament, pe care am invitat-o înăuntru. - Ce faci? Vrei să pleci undeva? m-a întrebat ea. - Nu. - Copilul ce face? - Doarme în dormitor. - L-am văzut pe domnul Matei când a plecat şi am fost curioasă să-mi spui ce mai vrea de la tine după atâta vreme? - A vrut să vadă copilul şi m-a întrebat dacă avem nevoie de ceva, dar l-am refuzat. Asta a fost totul. După câteva minute a sunat la uşă şi Mihaela, fiica doamnei Maria, în vârstă de 19 ani, care m-a întrebat dacă mama ei este la mine. - Vin din oraş şi nu am cheie de la uşă. - Este la mine. Intră! Mihaela a terminat liceul, a susţinut examenul de admitere la facultatea de Matematică-Fizică, dar n-a reuşit şi a fost nevoită să se angajeze recepţioneră la hotelul „Perla” din Eforie Nord. Doamna Maria este o femeie blajină, în vârstă de 50 de ani, cu multă experienţă de viaţă, are o comportare demnă şi o fire prietenoasă; s-a împăcat foarte bine cu mama mea, când aceasta trăia. Este înzestrată cu o intuiţie înnăscută, aproape animalică, la care se adaugă o iscusinţă specifică vânătorilor din jungla africană, care descoperă vânatul după urmele pe care acesta le lasă pe sol sau pe trunchiurile copacilor. Aşa reuşeşte şi ea să descopere adevărul, de care este foarte sigură şi n-o poţi contrazice. - Vrei să-ţi spun ceva? - Te ascult, tanti Maria. - Mie nu mi-a plăcut niciodată acest Sorin. Avea o comportare dubioasă, o fire rece şi priviri ciudate; mimica şi

202

Nicolae C. Dinu

mişcările lui exprimau un caracter închistat, egoist şi o lene insolentă şi chiar provocatoare, deşi voia să pară o haimana simpatică, cu pretenţii de persoană distinsă, dar firea lui închisă şi ursuză dovedeau, în realitate că semăna, mai degrabă cu un lac adânc, care ascundea pericole neştiute. M-am întrebat mereu: cum ai acceptat să te măriţi cu un astfel de om? Atunci, la starea civilă, am plâns pentru tine. - Ai dreptate, tanti Maria. El a fost elevul tatălui meu la liceu, iar din 1984 venea des în casa noastră şi tata ţinea mult la el. Avea defecte pe care le-ai amintit şi dumneata. Nu-mi spunea nimic despre serviciul lui, nici alte ocupaţii. Am divorţat de el când mi-a cerut să avortez copilul şi dacă am refuzat, a părăsit locuinţa, lăsându-mă să mă descurc singură. Aflasem că are o secretară la firma lor, care îi este amantă şi na negat acest fapt. - De unde ai aflat? - De la un coleg de liceu al fratelui meu, care se cunoştea cu Sorin şi se întâlneau pe la diferite restaurante din oraş. Odată am fost şi eu la el la firmă şi am cunoscut-o pe amantă; o cheamă Viorica şi este cu şapte ani mai mare decât el; are nişte ochi mari şi lucitori, ca două abisuri învăpăiate, fără fund, cu care mă privea cu dispreţ. N-am stat prea mult cu ea, SM fiind plecat la o altă firmă din cartierul Tomis Nord. - Ce vei face cu serviciul? - După ce mai creşte copilul, mă voi întoarce în învăţământ, dar asta abia în luna septembrie când începe noul an de învăţământ. - Dacă vrei, poţi veni la noi, la hotelul „Perla” sau „Steaua de mare” din Eforie Nord, intervine Mihaela. Mă voi interesa eu dacă sunt locuri libere. De atunci Mihaela venea des la mine în casă, să se joace cu copilul.

Diana şi fratele ei orb

203

- Am observat că Andrei s-a mutat la tine în apartament, continuă vecina Maria. - Da, tanti Maria, după ce ne-am căsătorit, Andrei stă aici, cu noi, iar garsoniera în care a locuit, a închiriat-o unei familii. - De când l-am văzut, mi-am dat seama că este un om bun, calm şi respectuos. Nici nu se compară cu Sorin! % În acest punct, Diana s-a oprit şi preţ de câteva minute n-a mai scos niciun cuvânt, iar eu i-am respectat tăcerea, aşa cum am procedat de fiecare dată când recurgea la tăcere.

VI Întrebări grele - Mi-ai spus odată că ai iubit şi ai avut parte de o dragoste adevărată. Vrei să-mi povesteşti? am auzit-o abia şoptit. - Ce aş putea să-ţi spun? A fost o dragoste pe care eu şi Veronica am considerat-o „adevărată”, dar numai până când a luat o nouă întorsătură, când ea s-a grăbit să se căsătorească cu un alt bărbat de la ea din comună; n-a avut răbdare să mă aştepte, am încheiat eu. - Te rog să-mi povesteşti, a insistat Diana, împreunându-şi mâinile în faţă. - Nu te aştepta să spun lucruri urâte despre ea sau s-o ocărăsc, s-o blestem pentru fapta ei. Iubirea aceea a fost ca o fâlfâire de aripi care mi-a înfierbântat sângele, apoi mi-a trezit sentimentele şi m-a făcut să visez la „Pasărea Paradisului”. Destinul, însă, a vrut altfel.

204

Nicolae C. Dinu

Ce face un om corect şi aşezat în caz de eşec? Îşi caută locul împotriva gândurilor care nu-i dau pace, fie în singurătate, fie în altă parte. Aşa au procedat şi alţi bărbaţi care şi-au dorit încetarea dezordinii din viaţa lor solitară şi după rătăciri şi rătăciri, vrând să intre în rândul lumii, s-au căsătorit, fără să mai aleagă prea mult. Căsnicia are „mirajul” ei numai la început, apoi se ivesc probleme mai uşoare, mai grele, care nerezolvate duc la conflicte şi soţii respiră din ce în ce mai greu în aceeaşi casă unde îşi trăiesc „singurătatea în doi”, uitând de promisiunile făcute la început: ...”până la adânci bătrâneţi, când moartea ...etc”. Pentru a evita cearta şi alte conflicte, unul dintre ei sau amândoi, preferă liniştea în singurătate şi se despart. Copiii suferă cel mai mult pentru că ei vor ca părinţii să rămână împreună, dar ce să mai faci dacă nu mai poţi opri tăvălugul negativ al faptelor din familie? Mai ales când constaţi că celălalt nu-ţi mai poate oferi nimic? Degeaba te străduieşti să pozezi în faţa lumii că familia este perfectă, dacă nu mai există iubire şi înţelegere. M-am întrebat şi eu de ce am făcut acea alegere?Răspunsul era atunci: pentru a nu-i face un rău de care să sufere. Azi ştiu că a fost un exces de cinste din partea mea. Nu am cugetat îndeajuns, aşa cum fac de obicei toţi tinerii grăbiţi care spun: „aşa a fost să fie”, neştiind că o căsătorie nepotrivită poate conduce la nefericirea celor doi soţi, aproape ca un venin mortal. După divorţul de Elis, m-am hotărât să exercit un control mai riguros asupra sentimentelor mele, să fiu mai prudent în diferite situaţii, dar nu să-mi înăbuş iubirea faţă de semenii mei. Sunt conştient de faptul că şi în sufletul unui bărbat, oricât de ferm şi de loial ar fi el, mai poate persista acea slăbiciune incorigibilă în preajma unei femei cu sentimente apropiate, mai ales când acea femeie îi place.

Diana şi fratele ei orb

205

E prea mult de povestit, dar voi rezuma: după armată, m-am căsătorit cu vechea mea cunoştinţă din Călăraşi, despre care am scris în cartea „Ora de marinărie” şi am avut împreună patru copii sănătoşi şi frumoşi, care sunt acum oameni maturi, cu familiile lor. - De ce ai divorţat, totuşi?insistă Diana, care citise câte ceva din carte. - Cincisprezece ani pot spune că am avut o familie echilibrată – un model – dar mai apoi, Elis şi- luat servici, copiiii mei au început să se descurce singuri, cu cheia casei legată la gât şi, treptat, totul a început să alunece ca pe un tobogan; în aprilie 1990 am divorţat de ea şi am plecat să locuiesc în oraş cu chirie, apoi am lăsat totul ei şi copiilor.Asta e tot. - Ce monştri de femei! a izbucnit ea. Păi tu erai pe atunci un tânăr de lepădat? N-au ştiut să preţuiască nici omul, nici viaţa. Nu i-am răspuns. Am întrebat-o doar dacă ştie cântecul „A căzut o frunză-n calea ta”. - Nu-l ştiu. E frumos? Vrei să-l cânţi puţin? Hai, te rog! a insistat ea. -I-am cam uitat versurile, dar esenţa lor este cam aşa: „A căzut o frunză-n calea ta Lunecând pe-a vântului aripă. Tu ai trecut, călcând peste ea Şi ai strivit-o într-o clipă ............................. Să-ţi aminteşti mereu Că acea frunză am fost eu” Diana m-a privit lung, cu emoţie şi o compătimire nedisimulată ce i se întipărise pe chip şi a spus:

206

Nicolae C. Dinu

- Păcat! Tu nu erai bărbatul care să fi meritat un astfel de tratament, nici în primul caz, nici mai apoi. În locul lor, eu te-aş fi păstrat ca pe un giuvaer valoros, dorind să mă iubeşti şi tu puţin, pentru că tu eşti un bărbat sensibil, capabil de iubire. - Mă bucur că nu te îndoieşti de mine, am spus eu. - Deocamdată nu am niciun motiv să mă îndoiesc, dar îmi pare rău când îmi spui că sunt prea tânără pentru tine şi atunci încep să mă tem. - Dar vârsta este o realitate şi între noi există o diferenţă de vârstă cam mare, pe care alţii n-o ignoră. Ai observat şi tu că uneori trebuie să ne ferim de ochii vecinilor tăi din bloc, pentru a nu da naştere la bârfe, clevetiri, etc., care să-ţi strice reputaţia. Societatea noastră actuală pune mare bază pe morală, iar noi trebuie să ne ferim să ajungem subiect negativ. - Mie nu-mi pasă ce zice lumea! a spus Diana cu o iritare în glas. Am 26 de ani şi vreau să-mi trăiesc viaţa după mintea mea, cu decenţă, iubire, să am o familie, copiii mei. Tu m-ai „înviat”, m-ai învăţat să iubesc şi să trăiesc, iar când iubeşti toate diferenţele dispar, inclusiv cea care vorbeşte despre vârstă. ... Nu i-am mai răspuns. Mă gândeam cum să-i istorisesc păţania mea din anul 1980, când mi-a ghicit o ţigancă lângă Biserica Neagră din Braşov, care mi-a spus că voi muri la vârsta de 60 de ani, dar n-am mai apucat, pentru că Diana se mai liniştise şi a revenit cu alte întrebări: - Era frumoasă fata de la Giurgiu, de care te-ai îndrăgostit atunci? m-a întrebat ea în şoaptă. - Poate nu era foarte frumoasă, dar eu aşa o vedeam, cu alţi ochi decât cei din jurul meu. De exemplu, mi se părea uneori că trupul ei era învăluit de o lumină aparte – ca şi sufletul ei – ceea ce o făceau unică pentru mine. Doi ani de zile

Diana şi fratele ei orb

207

am corespondat prin scrisori pline de declaraţii de iubire, iar în final a trebuit să spun: „n-a fost să fie”. - Nu l-ai urât pe cel care s-a căsătorit cu ea? - Nu. Nici pe el, nici pe ea, considerând că ei au avut dreptul să aleagă şi s-au folosit de şansă. Ura şi gelozia sunt incompatibile cu iubirea; ele dovedesc dezordine în raţiunea şi sentimentele omului, or eu am judecat că este mai bine să înţeleg faptele şi condiţiile de atunci şi să mă resemnez – recunosc azi – cu preţul unor suferinţe care au lăsat urme. Când eşti tânăr îndrăgostit, ţi se pare că eşti imun la tristeţe, trăieşti zile bune când crezi că vei avea timp berechet pentru toate, nu şi pentru moarte şi poveştile ei. Asta durează până când inima nu se mai poate apăra de durere şi atunci devii trist şi vulnerabil. Credeam că ai citit cartea pe care ţi-am dat-o? - Am frunzărit-o puţin. Am citit-o pe prima şi am plâns mult, pentru că viaţa fetei, aşa cum o descrii tu, seamănă, în mare parte, cu viaţa mea; nu mă refer la copilăria mea, care a fost normală, ci la perioada de după liceu şi până azi. Abia aştept s-o citesc şi pe cealaltă, pentru că tu nu vrei să-mi spui mai mult. - Nu am timp acum, povestea fiind prea lungă. Cum teai descurcat cu scrisul meu? - Bine. Tu scrii frumos, lizibil, deşi e manuscris. - Acolo vei găsi aproape toate explicaţiile tinereţii mele. Vom mai discuta după ce o citeşti. ... După o săptămână ne-am întâlnit din nou şi n-am mai plecat de acasă de la ea, discutând cartea, pentru care nu ştia cum să mă mai laude: - Îmi place foarte mult cum construieşti frazele, cum descrii oamenii, faptele şi locurile, încât ai impresia că eşti acolo şi le vezi cu ochii tăi; dar pe lângă orele voastre de învăţătură şi practica la vapoare, ca şi pe lângă ştrengăriile

208

Nicolae C. Dinu

voastre prin diferite porturi dunărene, m-au impresionat mult relatările tale din armată, apoi cele de la Blocul de Paradă al Marinei Militare care s-a ţinut în Bucureşti, după câte am înţeles eu. De ce a fost arestat acel sergent dacă doar a pus o întrebare ofiţerului politic pentru a se lămuri? - Atunci ruşii erau în România cu armata lor, cu consilieri politici şi ei hotărau totul pe loc. - Da, am auzit şi eu asta. Mai departe ai descris căsătoria ta cu fata din Călăraşi, care te-a iubit mult. De ce şi-a schimbat comportarea după cei 15 ani despre care mi-ai spus? - Despre asta vom discuta alt dată, mai pe îndelete. - După cât mă pricep eu, ai putea ajunge celebru cu ambele cărţi. - Nu de celebritate am eu nevoie, nici de bani, dar m-aş bucura să ajungă la cititori, poate vor avea ceva de învăţat din bunele şi greşelile scrise acolo. - Scrie vreunul dintre copiii tăi? - Nu. Ei au alte preocupări. Poate şi pentru faptul că talentul sau harul, nu pot fi făcute cadou când se naşte un copil şi nici nu pot fi lăsate prin testament urmaşilor. Ele ar trebui să existe în ei, printre celelalte daruri cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Pentru cititorul de cărţi, scriitorul trebuie să fie un partener de bună credinţă, să-i aducă în faţă viaţa lui şi a altora din lume, cunoaşterea de sine şi aflarea tainelor lumii. Dacă Dumnezeu l-a înzestrat pe scriitor cu harul şi talentul necesar, iar el i-a adăugat un nivel suficient de cultură, acesta poate aduce de pecer – prin scrisul lui – steaua pe care nu i-o poate lua nimeni. Atenţie! Scriitorul se poate perfecţiona în tehnica scrisului, dar nu poate să-i adauge mai mult decât nivelul care care i-a fost dinainte stabilit.

Diana şi fratele ei orb

209

Scriitorul nu este altceva decât un trăitor efemer, în mijlocul unei lumi la fel de efemeră, dar dornic să lase pe acest pământ o părticică din sufletul lui. Astăzi doar cultura singură mai este capabilă să salveze neamul românesc cu condiţia să devină politică de stat. Altfel ... - Ce facem, mai mergem la plajă? mă întreabă Diana. - Mergem. Du-te şi schimbă-ţi hainele! - Costumul de baie îl am pe mine, doar rochiţa... apoi să pun într-o sacoşă: prosop, cearşaf, o sticlă cu apă şi două mere. Ce zici? - E bine. Grăbeşte-te! ... Am plecat spre plajă. Afară era cald, un fel de zăpuşeală, iar pe cer se plimbau cohorte de nori. VII Am ratat plaja - Ce zici, va ploua azi? mă întreabă Diana. - Se poate. Dar dacă se intensifică vântul, norii vor fi împinşi spre vest şi va ploua în altă parte. Ajungând la scara pe care se coboară spre plaja „Modern”, ne-am oprit şi ne-am aşezat pe o bancă să admirăm întinderea de apă; banca era la umbra unor copaci şi era mai răcoare, dar dinspre plajă a ajuns până la noi, sus pe mal, un val de căldură care parcă ieşise dintr-un cuptor. - De unde vine aerul ăsta fierbinte? întreabă Diana. - De pe nisipul plajei. Briza mării nu reuşeşte să răcorească aerul. Iată pe cer nori albi, pufoşi, care ameninţă cu ploaia. Hai să coborâm pe paljă! - Îmi place să privesc marea de aici, de sus. E un peisaj magnific, o aud pe Diana şoptind lângă urechea mea. Când am întors faţa spre ea, am constatat că plângea. - Ce este cu tine? De ce plângi?

210

Nicolae C. Dinu

- Am nevoie de iubire şi de spijin, a răspuns ea, în timp ce îşi ştergea lacrimile, apoi mi-a zâmbit forţat şi şi-a aşezat iar capul pe umărul meu. Diana tânjea după iubire întocmai ca mlădiţa unei plante după raza de soare primăvara; era tânără, trecuse prin diferite încercări şi simţea nevoia de ajutor din partea mea şi a altor oameni. Dacă aţi avut ocazia să vă plimbaţi printre copaci şi să puneţi mâna pe o mlădiţă, încercaţi s-o încovoiaţi, apoi daţi-i drumul; veţi constata că ea va biciui, mai întâi aerul, apoi va reveni la vechea sa poziţie, continând să fluture în libertate. Aşa este şi Diana, au copleşit-o singurătatea şi deznădejdea, iar acum are nevoie de iubire, libertate şi ajutor. Frământarea ei este mare. Dacă am reuşi noi, oamenii, să auzim năvala gândurilor care se zbuciumă în subconştientul nostru, ne-am speria. Frământarea lăuntrică este mult mai năvalnică decât putem exprima noi prin cuvinte, în legătură cu cele ce se petrec în adâncul fiinţei omeneşti. Am încercat s-o scot din acea stare, schimbând subiectul discuţiei noastre: - Îţi aminteşti de cei doi soţi din restaurantul „Zorile”, care se ciondăneau pe motiv că soţul privea la o prostituată aflată la o masă vecină? - Da. Doamna aceea cu mâinile încărcate cu brăţări. Când am ieşit noi din local i-am găsit tot certându-se lângă zidul din faţă, parcă erau două manguste care încolţiseră un şarpe şi nu se mai opreau din lătrat, sperând să-l răpună, aşa cum am citit eu undeva, că atacă ele cu o rapiditate şi o duşmănie specifică, până îl biruie. - Comportarea femeii faţă de soţul ei dovedea că îl domină autoritar, semn că nu mai era vorba de dragoste între ei, care scăzuse mult în intensitate şi acum nu-i mai păsa de el,

Diana şi fratele ei orb

211

explic eu relaţia celor doi. Iubirea într-un cuplu scade treptat ca şi alte fenomene din natură, ca de exemplu: un fier care a fost scos dintr-o forjă, are culoarea albă datorită temperaturii foarte ridicate, dar treptat capătă culoarea roşie în aer, apoi se închide, devenind neagră, apropiindu-se de temperatura de răcire. Tot aşa se stinge şi iubirea, în locul ei se instalează durerea, apoi suferinţa, care trec foarte greu. Diana priveşte cerul şi-mi şopteşte la ureche: - Ai avut dreptate, s-ar putea să plouă, iată cum suflă vântul prin coroanele copacilor! - Hai la un restaurant să mâncăm ceva! o invit eu. Unde ai prefera să mergem? - La „Zorile”, că e mai aproape de aici şi m-am obişnuit acolo. Şi aşa azi am ratat plaja. - Peste două zile sunt liber şi poate vom merge din nou, dacă nu plouă! % Când am intrat în restaurant, chelnerul care ne servise şi altă dată, ne-a observat, ne-a salutat, i-a aşezat scaunul Dianei, după care ne-a întrebat: - Ce doriţi să serviţi? Avem friptură de porc la grătar cu garnitură de zarzavat proaspăt şi crap la grătar sau prăjit. - Peşte! Peşte la grătar! se precipită Diana, privind veselă spre mine ca să confirm. - Şi o sticlă cu bere! completez eu. - De ce ne-am aşezat tocmai aici? mă întreabă Diana. Nu ţi se pare că este cam întuneric? Erau şi alte mese libere mai la intrare. - Aici îl văzusem pe ospătarul care ne-a mai servit şi altă dată. În plus, consider că este bine să ne ferim de privirile

212

Nicolae C. Dinu

eventualelor cunoştinţe, care nu sunt benefice, mai ales pentru tine. - Nu-mi pasă cine ne vede. Eu mă simt bine cu tine oriunde am fi şi nu mă interesează ce cred sau ce spun alţii. - Dar e mai bine să fim precauţi şi ... Între timp a sosit chelnerul cu peştele cald, berea şi celelalte, ne-a urat „Poftă bună!” şi a plecat. În timp ce măncam, pe lângă masa noastră au trecut o doamnă şi un domn. Doamna mi-a spus: „Bună ziua, domnule Dinu! Poftă bună! Ce mai faceţi?” „Sărut mâna! Bine, deocamdată, mulţumesc!”am răspuns. Cei doi s-au aşezat la o masă din colţul localului, continuând să privească spre noi, discutând. - Cine sunt? mă întreabă Diana. - Pe domn nu-l cunosc,dar doamna este profesoară la o şcoală generală din cartierul Aurel Vlaicu; cred că s-a pensionat - Doamna profesoară este îmbrăcată cam strident, observă Diana, dar îi stă bine, e modernă; domnul, însă e obosit rău: slab, faţa pergamentată, iar pielea este translucidă pe pomeţi şi pe oasele corpului şi se sprijină în baston, deşi nu pare să-i fie tată. - Poate fi ceva mai în vârstă decât doamna şi cine ştie, poate suferă de vreo boală, care-l face fragil. Peste zece ani şi eu poate voi arăta la fel ca el. - Tu eşti încă „verde”, nu te compari cu el, care este „obosit” rău. Îmi place doamna. Este în pas cu moda, încât m-ar putea privi de sus, aşa cum sunt îmbrăcată acum. - Noi avem o scuză: am venit îmbrăcaţi pentru plajă, nu pentru vreo sindrofie sau bal. Am zâmbit şi Diana a observat gestul. - De ce zâmbeşti? m-a întrebat ea? - Mi-am adus aminte de întâlnirea noastră din vila familiei Iorga. Erai foarte frumos îmbrăcată.

Diana şi fratele ei orb

213

De fapt am observat că te îmbraci totdeauna cu decenţă şi gust, iar asta te avantajează. Să ştii că femeia care se îmbracă decent, nu va atrage strigăte şi pofte vulgare din partea unor bărbaţi ieşiţi la „agăţat”, aşa că ia aminte! Chelnerul a venit la masa noastră, a strâns tacâmurile şi ne-a întrebat: „Mai doriţi ceva?” „Îngheţată Profiterol, apoi nota de plată”, am răspuns eu, privind spre Diana, care zâmbea. - Când eram mică şi îmi doream ceva, îi spuneam mamei: „tare aş vrea acel ceva!”, a început Diana să-mi povestească. - Iar mama ta îţi satisfăcea dorinţa, bănuiesc. - Mama îmi răspundea: „nu este bine să doreşti ceva prea mult, pentru că s-ar putea să ţi se îndeplinească, iar când vei constata că ai greşit şi nu mai poţi repara greşeala, vei suferi”. - Ce îţi doreai tu pe atunci? - Să ajung odată mare şi să aflu pe ce drum voi apuca spre viitor. - Cred că mama ta avea dreptate. Oamenii nu trebuie săşi cunoască viitorul şi, mai ales, să-l forţeze; este suficient să-şi poarte cu ei trecutul, dar să trăiască în prezent, deşi este foarte greu şi aşa. Hai să mergem acasă! ... Când am ieşit din local am constatat că plouase şi pământul era, încă ud, aerul răcoros, cerul senin şi răsărise luna care era la primul pătrar. Privind cerul, Diana m-a întrebat: - Stai cu mine în această seară minunată? Hai, te rog! - Da. Iar dacă te porţi frumos şi nu mai plângi, voi rămâne la tine şi altă dată. - Îţi mulţumesc! Promit! adaugă ea, ridicând mâna dreaptă.

214

Nicolae C. Dinu

% Când am intrat în apartament, Diana s-a aşezat într-un fotoliu, a oftat şi a exclamat: „Ce bine este acasă!” M-am aşezat şi eu pe alt fotoliu şi am început să discutăm: - Îţi aduci aminte când ne întorceam cu maşina de la plaja din Mamaia şi mi-ai spus că sunt mută? Mă simţeam atât de bine, eram chiar fericită şi te-am lăsat să vorbeşti tu, pentru că îmi place să te ascult. Acolo totul a fost frumos, iar când mai atenţionat că trebuie să ne întoarcem acasă, îmi părea rău; eu doream să fim mereu împreună. Nu ştiam că vei rămâne la mine în acea seară şi aş fi vrut să prelungesc şederea, acolo, pe plajă. - Nici eu n-am bănuit atunci că mă vei invita să rămân la tine, am spus eu zâmbind, cu înţeles. - Asta pentru că ai uitat ce ţi-am spus: „Vino la mine, să locuim împreună în această casă!” - N-am uitat Diana, dar acceptarea este o hotărâre foarte importantă, care trebuie bine chibzuită, ea cere o temeinică şi matură judecată. Despre asta vom mai discuta altă dată. În încăpere se lăsă o tăcere grea. - Ce bine ar fi dacă am putea conserva amintirile! o aud pe Diana, spunând cu un glas care parcă venea de undeva de departe. - Ce să faci cu amintirile? o întreb eu. - Să le conserv într-un recipient, de unde să le pot scoate mereu proaspete şi utile de câte ori mi se face dor şi să le retrăiesc. Mă refer la acele amintiri plăcute, că de cele rele, care m-au făcut să sufăr, nu vreau să mai aud. - De exemplu, ce moment special din viaţa ta ai vrea să trăieşti acum? - Cel de pe plaja Mamaia şi minunata noapte pe care am trăit-o împreună când ne-am întors aici, acasă. Aceea a fost

Diana şi fratele ei orb

215

pentru mine o noapte de pomină, atunci am simţit că trăiesc din nou şi că am făcut un pas spre un destin necunoscut, care m-a ajutat să mă simt iar o fiinţă vie, cu trăiri şi dragoste de viaţă: o femeia care s-a maturizat şi iubeşte un bărbat, care eşti tu. Ştii, când ne-am întors aici, acasă de la Mamaia şi ai rămas la mine, când ai plecat dimineaţa şi am rămas singură, eram atât de emoţionată, dar şi îngrijorată: la început m-am aşezat într-un fotoliu şi m-am gândit, mi-am pus întrebări multe, printre care: „Oare el mă iubeşte?” M-am ridicat din fotoliu şi am deschis fereastra pentru a oferi un spaţiu mai larg speranţelor mele, apoi m-am întins pe patul – desfăcut încă – unde am adormit sperând că aşa va fi. Eram mulţumită. Ştiu că femeile nu trebuie să facă astfel de mărturisiri bărbaţilor, dar eu spun ce simt şi principiile mă interesează mai puţin. Ele ţin de secolele 18-19, aşa e? - Poate că ai dreptate în privinţa principiilor, care s-au cam „demodat” în zilele noastre, de aceea femeile moderne leau abandonat, socotind că pudoarea exagerată nu le prea avantajează. Cu toate acestea eu apreciez că pudoares trebuie să existe în toate celelalte împrejurări, mai puţin în relaţiile intime ale cuplului. - Ce vrei să spui? Nu înţeleg – replică Diana. - Voi porni de la exemplul nostru: eu te cunosc pe tine foarte bine, îţi cunosc trupul, poate şi tu pe al meu, deci nu se justifică pudorea exagerată ca femeia din secolul 19, nu trebuie să te mai ruşinezi de mine; când cobori din pat, după ... eşti roză în obraji, fericită, proaspătă ca un trandafir abia cules din grădină şi radiezi de frumuseţe şi împăcare. - Acum când îmi aminteşti scena aceea, mă faci să mă ruşinez, deşi ştiu că ai dreptate. Ce să fac? Mai am de învăţat multe, se vede treaba. Cu toate acestea, mi-au plăcut mult toate momentele pe care le-am petrecut împreună şi aş vrea să fie aşa tot restul vieţii noastre. Sunt egoistă?

216

Nicolae C. Dinu

- Nu. Eşti sinceră şi veselă, aşa cum te vreu să fii mereu, i-am răspuns râzând. Acum ce facem? - Păi, de mâncat am mâncat la restaurant, iar acum nu ne rămâne decât să facem nani!

VIII Moartea lui Petronel

La data de 05 februarie 1991 am primit un telefon de la Şcoala Specială din Buzău. O voce necunoscută de femeie mă întreba dacă sunt Diana. - Da, sunt Diana Manole. Dumneavoastră cine sunteţi? - Bună ziua! Sunt secretara şcolii. Vorbiţi aici cu domnul P. Manole! - Alo! Diana? - Da, Petronel, eu sunt. Ce s-a întâmplat? - Surioară, eu nu prea mă simt bine şi aş vrea să vin acasă şi nu ştiu cum să procedez, că nu pot pleca de aici singur cu trenul. - Poţi să mă suni, din nou, mâine dimineaţă? - Voi încerca. - Bine. Atunci îţi voi da răspunsul mâine, că va trebui să discut cu cineva, mai întâi. - Tata ce face? - Bine, e plecat. Te anunţ mâine cum vom proceda. La revedere! i-am spus şi am închis telefonul pentru că n-am mai putut vorbi din cauza suspinelor. Când s-a întors Andrei de la serviciu, i-am relatat discuţia, iar el s-a oferit să meargă la Buzău şi să-l aducă acasă pe Petronel, a doua zi de dimineaţă. I-am dat adresa şcolii şi o fotografie a lui Petronel, ca să-l recunoască. S-au întors

Diana şi fratele ei orb

217

împreună spre seară, aducând toate bagajele lui Petronel, ceea ce explica faptul că s-a întors definitiv, dar nu l-am întrebat nimic până nu mi-a povestit el totul. A doua zi, după micul dejun, Andrei a plecat la serviciu, iar eu am rămas acasă cu copilul şi cu Petronel. Aşa am reuşit să discutăm toate aspectele pe care nu le putusem desluşi din scrisorile lui sau la telefon. - Unde ziceai că a plecat tata? m-a întrebat Petronel. - Tata a murit în august 1988. - Şi pe mine de ce nu m-ai anunţat, ca să vin? - Tata n-a fost de acord să te anunţăm, pentru a nu-ţi produce vreun şoc vestea morţii lui. S-a stins repede, încât nu-l mai găseai în viaţă, chiar dacă îţi dădeam de ştire. - Cum s-a întâmplat? m-a întebat el, plângând. - Într-o zi a plecat la şcoală într-o cămaşă cu mânecă scurtă şi la întoarcerea spre casă, l-a surprins o ploaie rece cu vânt în timp ce aştepta autobuzul în staţie şi asta i-a produs o răceală puternică, apoi mai avea şi o cardiopatie ischemică dureroasă şi alte complicaţii. După 18 zile de spitalizare l-am adus acasă în stare „ameliorat”, dar după câteva zile i s-a făcut şi mai rău. Dr. AC pe care îl ştii, a insistat să-l ducem la spital, dar tata a refuzat, spunând că nu mai merge nicăieri, să-l lăsăm să moară în casa lui. O vreme Petronel „a privit” pe fereastră, cu capul întors de la mine, pentru a-şi ascunde plânsul şi durerea, după care s-a aşezat într-un fotoliu şi m-a întrebat: - Cu cine ai făcut copilul? - Cu Sorin Matei. Ne-am căsătorit în octombrie 1988. - Şi el unde este acum? - Am divorţat de el în iunie 1989. - De ce?

218

Nicolae C. Dinu

- Sorin se combinase cu un fost coleg al lui de facultate şi formaseră un fel de firmă – ceva ce se ocupa cu imobile – iar acolo avea o secretară care era nemăritată şi a devenit amanta lui. În luna decembrie 1988 am rămas însărcinată, iar când l-am anunţat despre asta a sărit ca ars şi m-a obligat să-l avortez, ţipând la mine, mai, mai să mă bată. Eu am refuzat, iar el m-a ameninţat că mă părăseşte, ceea ce a făcut-o în ianuarie 1989, lăsându-mă singură, însărcinată, fără bani şi fără serviciu, că după ce ne-am căsătorit a zis să stau acasă, că mă întreţine el, ce-mi mai trebuie carieră? Numai tanti Cornelia, sora tatei, este vinovată de căsătoria mea cu acest bădăran depravat, că îmi tot zicea: „e băiat bun, îl cunosc de mic că locuieşte cu noi în cartierul Inel II; este înalt, frumos”. - De unde ai aflat de amanta lui? - De la Cornel, fostul tău coleg de liceu, care continua să mă viziteze din când în când. El se întâlnea cu Sorin şi amanta lui prin diferite restaurante. Am cunoscut-o şi eu. Într-o zi m-am dus la el la firmă s-o cunosc pe individă, dar el nu era acolo, era plecat. - Dacă te găsea el acolo? - I-aş fi spus că am avut treabă prin cartier la tanti Cornelia şi aşa m-am gândit să-l vizitez şi pe el. - Unde are firma asta, despre care vorbeşti? - În locuinţa lor, a părinţilor lui. - Şi părinţii lui s-au mutat? - Într-un fel, da. Tatăl lui a părăsit-o pe mamă-sa, plecând în Canada, iar aceasta s-a întors la rudele din satul Dragoş Vodă din judeţui Ialomiţa. - Şi Cornel Banu te mai vizitează? - Nu. După ce a aflat că am născut, apoi că am divorţat de SM, a început să-mi facă curte cu obrăznicie şi mi-a cerut să

Diana şi fratele ei orb

219

am relaţii sexuale cu el. Derbedeul a acţionat cu stângăcie, dar cu un ton emfatic şi cu scop precis. Asta mi-a produs scârbă şi m-a făcut să mă simt ca o femeie bătrână, morocănoasă şi ursuză, încât m-am întrebat: „Ce sens mai are viaţa? Unde este marea revelaţie a iubirii?” A ţipat: „Mă respingi?!” apoi a plecat ca o fantomă. - Dar poate Cornel te iubea cu adevărat – am intervenit eu – autorul – în povestirea ei şi nu dorea ceva trecător, o aventură cu tine, ci .... - Asta n-o mai cred. Mai repede pot crede că el nu aflase adevărul de nepătruns care zace în sufletul femeii: iubirea. Aceasta este o comoară care nu are preţ. Femeia îşi poate vinde trupul, frumuseţea, dar nu şi inima care înseamnă iubire şi nu se poate măsura în bani. Tot ce poate oferii o femeie bărbatului pe care l-a ales inima ei este iubirea, singura bogăţie pe care i-a dat-o Dumnezeu şi pe care a îngăduit-o tot El s-o ia „dincolo”, în mormânt. ... Pe chipul Dianei se citea tulburarea şi durerea, însoţite de o aprigă frământare mentală. Probabil, intervenţia mea îi „tulburase apele” din lăuntrul ei, pe care abia le zăgăzuise după atâtea întâmplări prin care trecuse ea an după an; acum ele ridicaseră, odată cu ele şi toată mizeria din adâncuri, de care eu încă nu aflasem. O priveam discret şi, în gând, îmi spuneam: „este o femeie frumoasă, dar pare rece în astfel de momente, totuşi constat că frumuseţea poate fascina şi atunci când este rece”. Continuam să mă port circumspect faţă de ea, mai ales că nu mai trebuia să-mi demonstrez măreţia pasiunii la vârsta mea, deşi mai păstram, încă, destul din focul tinereţii mele, care se completa cu raţiunea. Ştiam din experienţă că femeile au o pornire nativă spre iubire şi jinduiesc să fie iubite şi înălţate sufleteşte, dar şi că doresc să fie ocrotite, însă mi-am amintit că Diana mi-a spus

220

Nicolae C. Dinu

odată că o relaţie cu un băiat n-o mai atrăgea. Şi atunci am întrebat-o „de ce?”. Mi-a răspuns că „nu mai am încredere în ei”, poate de aceea a ajuns atât de debusolată, ca o navă în derivă pe o furtună năprasnică. - De aceea ţi-am spus odată că pe mine nu mă mai interesează hainele scumpe, banii sau bijuteriile, ci liniştea sufletului într-un cămin cald. - Scuză-mă că te-am abătut de la relatarea discuţiei tale cu Petronel. Te rog să continui! Dar Diana tăcea şi privea în jos. - La ce te gândeşti? - La viaţa asta a mea, a răspuns ea încet, apoi a tăcut iar. ... Mi-am adus aminte de scena când Diana cobora din pat şi alerga la baie, după ... mă obişnuisem cu goliciunea ei şi am făcut legătura cu cele ce scria Bernard Shou: „Viaţa este un şir de nebunii inspirate, greutatea constă în a le alege pe cele demne de a fi făcute”. Şi atunci m-am întrebat: „În relaţia mea cu Diana, tot ce am făcut pate fi considerat nebunie? Ar trebui mai mult discernământ în continuare? Diana are un suflet curat şi mi se pare că ea iubeşte cu sufletul”. Se spune că pe femeie diavolul o împinge la decădere, mai ales când ea s-a îndrăgostit de un bărbat din pricina căruia se alege cu decepţii. Îşi revine greu, apoi caută un alt bărbat, repetând tehnica şi zicala : „fie ce-o fi!”; unele femei o fac şi din necesitate fiziologică. - Te rog să continui discuţia cu Petronel! am insistat eu. - Da, uitasem ce îţi povesteam. Petronel a tăcut o vreme apoi m-a întrebat: - Cu cine te-ai mai întâlnit prin oraş dintre cunoştinţele noastre? - Cu Laura, fosta ta prietenă şi colegă de liceu. - Ce mai face? - Este studentă la facultatea de drept din Bucureşti.

Diana şi fratele ei orb

221

- Da. Toţi au reuşit într-un fel ... Dar ia spune-mi, tu ai terminat Institutul Pedagogic? - Desigur, în mai 1988, când eram deja atât de lovită de moartea mamei, apoi de boala ta, moartea tatei, iar în octombrie, pe 26, m-am căsătorit cu SM la 6 luni după moartea tatălui nostru. - Dar pe Andrei cum l-ai cunoscut? - A fost o pură întâmplare. În luna ianuarie 1989, după ce mă părăsise SM, m-am angajat la o cofetărie din complexul „Abator”, unde ajungeam zilnic cu autobuzul, apoi cu tramvaiul. Fiind însărcinată, aveam dese greţuri, iar într-o dimineaţă, am căzut pe stradă, mi-am pierdut cunoştinţa şi mam trezit la spital, neştiind nimic. Am aflat că salvatorul meu a fost Andrei, care m-a văzut şi m-a dus la spital cu maşina lui, apoi tot el s-a interesat de mine şi aşa am ajuns prieteni, iar Andrei s-a oferit să treacă copilul pe numele lui, pentru a nu fi crescut fără tată. După două luni ne-am căsătorit şi Andrei s-a mutat la mine, aici, în apartament. Să ştii că este un om bun, calm, un bun gospodar şi ţine mult la mine şi la copil. - Înţeleg că tu nu ai sercici? întreabă Petronel. - Nu. Aştept ca Florinel să împlinească trei ani ca să-l putem da la grădiniţă, apoi mă întorc în învăţământ. Aşa am stabilit cu Andrei. - Mie mi s-a părut că Andrei e un tip sufletist. - Este şi sper să avem o familie trainică; nu se compară cu SM. - Mă bucur să aud asta, zice Petronel, oftând grav. - Am vorbit numai despre mine, dar tu nu mi-ai spus nimic despre tine. Cum ai dus-o la şcoală? - Relativ bine. M-am pregătit în Braille, iar în al doilea an am fost şi profesor pentru o clasă de elevi.

222

Nicolae C. Dinu

- Am primit într-unul din plicurile de la tine şi o coală de hârtie perforată, din care n-am înţeles nimic. Vrei să mi-o traduci? - Da. Adu-mi hârtia! Să scrii pe ceva ce traduc eu! I-am adus-o şi el a început să o citească cu voce tare, plimbându-şi degetele peste coala de hârtie. Iată ce scria acolo: „De când sunt aici trăiesc cu rana în suflet că n-am reuşit să aflu dacă mai pot să sper că voi mai vedea vreodată. Îmi este tare dor de tine, Di şi de tata; tare aş vrea să-mi pun fruntea în palmele tale calde.În inima mea rănită simt că totul este pustiu, parcă sunt o pasăre care nu mai poate zbura, dar nu s-a adaptat nici la mersul pe sol. Nevoit să accept această grea tristeţe, dorul meu te cheamă, cu disperare, scumpa mea surioară şi aştept să te văd (la fel să te simt) cum aştept de atâta vreme sosirea luminii. Simt tot mai mult că drumul meu duce spre pieire, iar anii mei trec degeaba aşa cum s-au dus toate dorinţele mele. Te sărut cu drag, Petronel”. % Diana plângea încet. Scrisoarea m-a înduioşat şi pe mine, dar trebuia s-o scot pe ea din acea stare. - Ce ar fi zis el dacă ar fi aflat de relaţia noastră? - Ce să zică? Petronel a fost un frate bine educat, care totdeauna a susţinut libertatea femeilor, pe care nu le-a ţintuit niciodată la stâlpul infamiei, în special pe cele care-şi luau soarta în propriile mâini, după ce au avut eşecuri în viaţă, aşa ca mine. De câte ori recitesc scrisoarea asta a lui plâng; plâng pentru el, pentru părinţii noştri şi pentru viaţa mea. - Continuă, te rog, disuţia voastră! am insistat eu. - Draga mea surioară – a început Petronel – mă simt rău. Acesta a fost şi motivul pentru care m-am întors acasă. Tu

Diana şi fratele ei orb

223

trebuie să ştii tot: simt dureri în tot trupul şi nu mai am putere deloc; mă bucur pentru că tu ai un sprijin ca să-ţi creşti copilul şi te anunţ că nu-ţi voi fi povară prea mult timp. Cred că Andrei este un bărbat grijuliu şi vă veţi înţelege, nu va fi ca Sorin. - Nu se compară amândoi, frăţioare. Sorin a fost mai rău decât un animal, care m-a supărat rău şi l-am blestemat să moară. - Nu este bine să blestemi, a spus Petronel, cu gravitate. La şcoală, la Buzău, am aflat că blestemul este foarte periculos, mai ales dacă vine de la mamă, iar tu eşti mamă. În săptămâna următoare, Petronel mi-a spus că nu mai poate dormi noaptea: adoarme pentru o vreme, dar somnul este scurt, agitat şi se trezeşte obosit şi din ce în ce mai fără vlagă, iar când se ridică din pat are ameţeli, îşi pierde echilibrul şi creierul îi devine greu, parcă ar fi învăluit într-o ceaţă densă, apăsătoare şi rece, care se întinde spre articulaţiile gâtului şi membrelor, coborând, apoi pe coloana vertebrală. „În acelaşi timp aud în urechi un ţiuit, după care mă cuprinde o toropeală ca de plumb. Chiar dacă vreau să adorm nu mă pot smulge din acea stare de somnolenţă şi rămân într-o letargie dureroasă”, zicea el. - Voi chema pe dr. AC să te vadă, am spus eu şi am pornit spre telefon. Doctorul a venit destul de repede, l-a controlat peste tot, apoi a chemat salvarea şi am mers împreună la secţia de urgenţe din Spitalul Judeţean, unde a fost internat la neurochirurgie. Disutând cu medicul de gardă care l-a consultat pe Petronel, am înţeles că are ceva la creier şi la coloană. Peste patru zile l-am vizitat din nou la spital, dar n-am putut discuta cu el, deoarece era sub tratament şi dormea în acel moment. Medicul de salon a avut prilejul să discute mai mult cu Petronel, care i-a spus că atunci când are dureri simte o excitaţie puternică în creier, urmează o ameţeală care duce la

224

Nicolae C. Dinu

pierderea echilibrului şi, dacă nu este pe pat sau să se sprijine de un obiect din încăpere, poate cădea pe duşumea; susţine că i s-a întâmplat asta de două ori. „După aceste simptome, cred că are ceva grav la creier şi la coloană, care nu se prea vindecă, nu are leac” – mi-a spus medicul, clătinând din cap. Luni am primit telefon acasă că Petronel a murit şi trebuie să mergem să-l luăm acasă, pregătiţi cu alte haine şi sicriu. I s-a făcut necropsia şi probele recoltate au fost trimise la Institutul Medico-legal şi la laboratorul din Bucureşti. - Care a afost cauza morţii? l-am întrebat pe medic. - Este suspect de LLC (leucemie limfocitară cronică). - Aşa a fost şi diagnosticul mamei noastre – am spus eu. Deci, poate fi ereditară boala? La disuţii a participat şi asistenta care s-a ocupat de el în salon, care mi-a spus: „A murit zâmbind, întocmai ca Sfântul Sebastian”, iar acea expresie mi-a declanşat un şuvoi de lacrimi, ştiind bine că Petronel zâmbea frumos de când era copil şi când vorbea, dar şi când tăcea. Când abia se născuse, visa mereu şi zâmbea în somn. Când era elev prin clasa a şaptea studia la istorie şi, privind la mine, zâmbea frumos şi-mi zicea „Regina de Saba”, aluzie la compoziţia istorică a lui Karl Goldmark. - Asistenta medicală, când l-a asemuit cu Sf Sebastian, s-a referit la Sf Sebastian din Biblie, care, fiind pus la stâlpul infamiei, a fost străpuns de săgeţi şi tăiat cu săbii şi cu toate chinurile pe care el le îndura, continua să zâmbească, transformând suferinţa în frumuseţe – am explicat eu. - Petronel nu trebuia să moară! a strigat Diana, înecată în suspine, în timp ce pe obraji îi şiroiau lacrimile. Era atât de tânăr şi suferise groaznic. - Genomul este înscris în fiecare organism uman, sub forma unei secvenţe şi el înseamnă sfârşitul acelei fiinţe, moartea lui, în final.

Diana şi fratele ei orb

225

Oamenii de ştiinţă susţin că la acest sfârşit – în unele cazuri – îşi aduc contribuţia şi nişte viruşi endogeni, printr-o manifestare progresivă în paralel cu pierderea unor receptori hormonali, care favorizează apariţia cancerelor şi a altor boli autoimune. În aceste cazuri, pentru a se apăra, organismul are nevoie de antigen – acea substanţă care are capacitatea de a provoca formarea de anticorpi, care constituie armata de soldaţi care să se poată lupta eficient cu acei anti-anticorpi ce distrug propriile celule ale organismului uman. Petronel a murit la data de 12 februarie 1991 şi a fost înmormântat pe 14 februarie, de sărbătoarea Dragobetelui (ziua îndrăgostiţilor). Am făcut o masă cu cunoştinţele şi câţiva tineri din blocul nostru. Eu am plâns aproape tot timpul, gândindumă: „Câtă speranţă îşi puseseră în el părinţii noştri!” Când l-am dus la biserica din cartier, un grup de tineri iau adus un buchet de ghiocei pe care l-au pus în sicriu. Era o emoţie generală, dublă: sfârşitul vieţii lui Petronel în plină tinereţe şi simbolul renaşterii naturii în acea primăvară timpurie. Albul lor imaculat se opunea, parcă, acelui cortegiu îndoliat care-l însoţea; ghioceii ieşiseră de sub zăpadă, fără teamă de ger, pentru a-l însoţi pe ultimul său drum spre eternitate. Preoţii care slujeau au ţinut o slujbă lungă, devenită chiar plictisitoare, vorbind numai despre îndatoririle răposatului la supunere şi umilinţă. - Este obiceiul lor cunoscut – precizez eu – pentru ca enoriaşii participanţi să ia aminte de prevederile religiei. - De la biserică ne-am deplasat la cimitir unde groapa era săpată şi era aşteptat. Sicriul a fost lăsat pe marginea gropii şi preotul a continuat slujba, apoi a stropit cu vin roşu interiorul sicriului, făcând semn groparilor să-i bată cuiele.

226

Nicolae C. Dinu

Din copacii de pe lângă gardul cimitirului, desfrunziţi de frigul iernii, câteva coţofene certăreţe au început să facă un zgomot asurzitor. „Le-o fi părând rău şi lor de moartea prematură a acestui tânăr” – m-am gândit eu. Nici azi nu pot uita chipul lui Petronel pe care, încă, nu dispăruse acel zâmbet, iar ochii lui, deşi opaci, refuzau să se închidă, sfidând parcă de dincolo de moarte. Înainte de a fi coborât în groapă, a început ploaia, care nu s-a oprit timp de o oră. Am rămas lângă groapă să ascult bubuitul bulgărilor de pământ care cădeau pe capacul sicriului, deşi mătuşa Cornelia trăgea de mine să plecăm. ... Pe chipul Dianei, care se „întunecase”, şi-au făcut apariţia urmele adânci ale suferinţei şi zăgazul lacrimilor sale sa rupt din nou. Am încercat s-o liniştesc. - Nu mai plânge, draga mea! Nu mai poţi repara nimic! - Nu mă pot abţine, deşi a trecut atâta timp. Îmi apar mereu în minte scenele cu el când mă ţinea de umeri şi-mi spunea: „Surioară, tu eşti regina din Saba”, cu glasul lui chicotind de râs; parcă îl văd rezemat de balustrada de la Casino, ascultând vuietul valurilor mării, pe care nu le mai vedea. Nu-l voi mai vedea niciodată! ... M-am apropiat de ea, am luat-o în braţe, iar ea şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu, încetând să mai plângă. Se liniştise complet. În acele clipe m-am gândit s-o ajut, dar nu puteam să identific cele mai potrivite mijloace. Mă durea sufletul de suferinţa ei, întrucât tragediile prin care trecuse ea m-au impresionat nespus de mult. De aceea se spune că starea esenţială a fiinţei umane iese în evidenţă numai când simte durerea celuilalt, îi simte iubirea, neclintirea, ca şi starea de iritare a aceluia, îi percepe suferinţa şi lacrima. Diana era o femeie directă, sinceră, chiar inocentă, pentru că nu ajunsese să înveţe acele artificii mărunte cu ajutorul cărora unele femei reuşesc să-şi ascundă sentimentele. Ştiam că pe o astfel de

Diana şi fratele ei orb

227

femeie o încântă, dar o şi sperie o relaţie directă. Dar când mam convins că pe ea o sperie, mai ales, singurătatea şi că tânjeşte după o persoană care s-o ajute cu sfatul şi s-o iubească, am căzut pe gânduri: „Cum să fac s-o ajut ca să-şi revină?”

PARTEA A III-A DIN NOU SINGURĂ PE LUME I Tragedia de la Ploieşti

- Şi acum să-ţi povestesc drama vieţii mele, a spus Diana, privindu-mă direct în ochi. Ştii cum m-am căsătorit cu Andrei, iar acea căsnicie, deşi scurtă, a fost o trăire reală, cu un ritm calm şi rezonabil, modestă, dar fără lipsuri. Andrei a avut grijă de mine şi de copilul meu, iar Florinel era atât de ataşat de Andrei, încât striga mereu după el, iar când venea de la serviciu, pe mine mă abandona şi fugea la el.; dacă Andrei pleca undeva, trebuia să-l ia şi pe el, altfel plângea. Lui Andrei îi erau dragi copiii, pentru că el a rămas fără mamă la vârsta de şase ani când ea a murit; a fost crescut de fratele mai mare al acesteia, care era ofiţer şi locuia cu familia sa în Ploieşti. Neavând copii, l-au ţinut în familia lor până când a terminat liceul şi o şcoală postliceală de comerţ.

228

Nicolae C. Dinu

Cu patru ani în urmă venise în Constanţa şi lucra ca merceolog la un magazin alimentar din cartierul nostru. Era un om bun, înzestrat cu o inimă caldă şi o mare doză de linişte şi înţelepciune, dar, mai ales bun simţ. Se născuse în comuna Cricov, judeţul Prahova din părinţi modeşti, tatăl său fiind vizitiu la Cooperativa agricolă Colectivă din sat, dar după ce mama lui s-a îmbolnăvit şi a murit, a crescut în familia fratelui acesteia, care i-a dat o educaţie frumoasă, fiindu-i şi naş de botez, s-a preocupat mult de el. La data de 31 ianuarie 1992 a sunat telefonul şi a răspuns Andrei. Era unchiul său din Ploieşti, Andrei Gheorghiade, care i-a urat „La mulţi ani!” fiind ziua lui de naştere, apoi unchiul l-a întrebat dacă mai ştie ceva de Lucica, fosta soţie a lui Andrei, de care divorţase de câteva luni de zile. În final, unchiul l-a întrebat: - Te mai pasionează cursele de cai de la hipodrom? - Desigur, a răspuns Andrei. Când încep? - Vă anunţ eu când vor începe şi vă aşteptăm la Ploieşti. Să vii cu noua ta soţie! Te anunţ că mi-am cumpărat şi eu un cal de curse, care a fost adus din Arabia, pe care îl ţin tot în grajdurile hipodromului, unde plătesc pentru el întreţinerea şi antrenamentele specifice. Sper să devină un cal de curse câştigător; este foarte frumos dezvoltat, murg şi are o stea albă în frunte şi „şosete” albe la picioare; până în prezent nu a avut performanţe notabile, dar abia a împlinit patru ani. - Venim unchiule, cu plăcere, a răspuns Andrei, apoi telefonul s-a închis, iar Andrei a venit lângă mine pe canapea şi m-a întrebat: - Mergem? Ce zici? - Dacă tu vrei, mergem. Eu am o oarecare reţinere, nu prea ştiu cum mă vor primi ei, şi ... - Nu te îngrijora! Sunt oameni buni, atât unchiul cât şi mătuşa Eliza, eu am trăit aproape paisprezece ani în casa lor şi

Diana şi fratele ei orb

229

m-au considerat ca pe fiul lor. Nu au copii, amândoi sunt pensionari şi locuiesc împreună cu soacra – mama mătuşii Eliza, care are comportări de burgheză, după atâţia ani. Sunt sigur că se vor bucura de vizita noastră, mai ales când îl vor vedea pe Florinel. - M-aş bucura ca totul să fie bine – i-am răspuns. - M-am gândit să trecem şi prin comuna Cricov, ca să-l cunoşti pe tatăl meu şi familia lui; este un om simplu, dar are un suflet bun şi a ţinut foarte mult la mine. Plecarea mea la Ploieşti, după moartea mamei, l-a întristat, dar unchiul Andrei a discutat cu el şi i-a explicat că e în interesul meu. Nu ne vom abate prea mult din drum, satul fiind situat la circa 30 de km de oraşul Vălenii de Munte. Ce zici? Vedem ce mai fac şi ei: tata, fratele meu vitreg şi mama lui. - Ce să zic? Mergem, dar nu rămânem acolo. - Nu rămânem, mergem la Ploieşti unde vom asista la cursele de cai de la hipodrom, m-a asigurat Andrei. Pentru această deplasare, Andrei şi-a luat trei zile libere de la serviciu, iar vineri am plecat cu maşina lui spre Ploieşti. Când am ajuns la intersecţia drumului naţional cu Vălenii de Munte, am virat spre dreapta şi ne-am continuat drumul spre Cricovul de Sus, unde am ajuns într-o jumătate de oră. Cricovul este un sat frumos, casele fiind aliniate pe malul pârâului cu acelaşi nume. Tatăl lui Andrei trebăluia prin curte. Când a văzut maşina la poartă, a venit şi ne-a invitat în casă, unde l-am cunoscut pe Ion, fiul lor şi pe mama acestuia. Aceasta din urmă tocmai pregătea bucatele pentru masa de prânz şi ne-a invitat să mâncăm împreună cu ei, ceea ce am făcut, după care am discutat cu ei diferite lucruri comune. Andrei le-a explicat că este căsătorit cu mine, dar despre copil nu le-a spus.

230

Nicolae C. Dinu

După ce am mâncat, împreună cu Andrei şi cu Florinel, dar însoţiţi de Ion, fratele vitreg a lui Andrei, am pornit spre pădure. Acolo era un aer curat, iar printre copaci, în lungul pârâului Cricov, sufla un vânt sprinţar de primăvară, care îmi dădea senzaţia de plutire într-un fel de vastitate. Eram la poalele unui deal şi dinspre culme venea un foşnet surd al copacilor, care se contopea cu susurul pârâului. Deodată s-a auzit un scârţâit şi un zgomot de motor venind din vale. - Ce poate fi? l-am întrebat pe Andrei. - Cred că este un gater în josul râului. - Cât de frumos este aici! am mai spus eu. - Vara este şi mai frumos. Totul este verde şi înmiresmat, peste tot livezi şi viţă de vie, casele sunt luminate de un soare cald, care pare că a încremenit pe cerul limpede ca oglinda. Disuţii la plecare: - Rămâneţi la noi măcar o zi! a insistat soţia tatălui lui Andrei. Unde vă grăbiţi? - Nu putem acum. Mâine de dimineaţă încep cursele de cai la Hipodrom şi i-am promis unchiului că îl însoţim şi noi. Vom veni la vară şi vom sta mai mult aici, a promis Andrei, în timp ce învârtea cheia în contact pentru a porni motorul. Pe drumul spre Ploieşti priveam peste dealuri şi câmpii, care mă fascinau. Deodată, Andrei mă întreabă: - Tu ai auzit vreodată o lebădă cântând? - Nu. Nici nam văzut lebădă decât la televizor. - Să ştii că lebăda cântă de două ori: o dată când se împerechează şi altă dată când simte că va muri. La fel este şi omul: înainte de a muri, rosteşte ultimele lui vorbe, iar în popor se spune că îşi cântă finalul sau „Cântecul lebedei”. - Ce ai tu astăzi? Mă îngrijorezi cum vorbeşti. - Nici eu nu ştiu. Este o stare pe care n-o pot explica.

Diana şi fratele ei orb

231

- Mie mi se pare că e tristeţe, nu melancolie şi nici dragoste, i-am spus eu, punând capul pe umărul lui. Spre seară am ajuns acasă la unchiul Andrei, pe strada Gării, o casă mare cu curte şi grădină. - Am ajuns! mă anunţă Andrei, oprind în faţa porţii de intrare. Este casa doamnei Zina, soacra unchiului meu, care a fost şi a rămas burgheză. Aici am locuit şi am crescut eu de la vârsta de şase ani, a mai spus el, apoi a coborât din maşină şi a intrat în casă, de unde s-a întors cu unchiul Andrei, care a venit la maşină, am făcut cunoştinţă, apoi ne-a deschis poarta şi Andrei a introdus în curte maşina. - Hai în casă! ne-a invitat unchiul, mergând înintea noastră, în camera de zi, unde am găsit-o pe soţia sa, doamna Eliza cu care ne-am îmbrăţişat, iar după câteva minute, a intrat pe uşă şi doamna Zina, soacra unchiului, impunătare ca o regină care descindea în mijlocul supuşilor săi care fuseseră adunaţi să-i dea onorul. Aceasta ne-a privit pe rând, ne-a urat „Bun venit!” şi ne-a invitat să ne aşezăm în jurul mesei care ne aştepta, în timp ce i-a spus lui Florinel: „eşti o dulceaţă de băiat!” - Cum îl cheamă? a întrebat ea. - Florin-Gabriel, am răspuns eu, mândră. - Să-i faci şi o soră! După aceea s-a aşezat pe scaun, cu privirile fixate pe ornamentele unei farfurii de pe masă. La un moment dat, am auzit-o şoptind: „Oamenii se despart, dar au uitat să se mai şi întâlnească”, însă nimeni nu i-a cerut să explice ce a vrut să spună.

232

Nicolae C. Dinu

% Nu ştiu de ce, dar noile mele cunoştinţe mă intimidau şi simţeam un fel de nesiguranţă, ca în copilăria mea când ne vizitau rudele părinţilor mei cu care trebuia să fac cunoştinţă. Doamna Eliza mă tot cerceta şi mă iscodea cu ochii ei verzi ca smaraldul. - Ne-a scris Andrei cu ceva timp în urmă şi ne-a explicat că a divorţat de Lucica şi s-a căsătorit cu o femeie frumoasă, serioasă şi blândă, cu care promitea că ne va face o vizită, a spus ea, fără să-şi ia ochii de la mine. Abia aşteptam s-o văd şi pot să spun că îmi placi şi vă doresc să fiţi sănătoşi şi să trăiţi fericiţi! Să vă trăiască şi frumosul ăsta cu ochii ca cerul! şi-a încheiat ea omagiile. - Le urez şi eu sănătate şi casă de piatră! a intervenit unchiul, odată cu soţia lui. - Şi înţelegere! a adăugat soacra înţeleaptă. - Mulţumim! %

Diana povestea frumos, chiar dacă mai amesteca uneori vorbele, iar în obrajii ei înfloriseră doi bujori, care m-au făcut să gândesc: „Ce frumoasă este!” Cu frumuseţea ei i-a fascinat şi i-a atras pe unii bărbaţi, care s-au repezit spre ea întocmai ca fluturii la lumina lămpii incandescente. De această dată, Diana, ieşită din căsnicia păguboasă cu SM, nu spera să mai aibă parte de o căsnicie liniştită, dar Andrei i-a schimbat acea părere, motiv pentru care l-a respectat şi chiar l-a îndrăgit.

Diana şi fratele ei orb

233

% - Mergeţi mâine cu noi la Hipodrom? ne-a întrebat unchiul Andrei. - Da, desigur! am răspuns şi eu şi Andrei odată. - Avem şi noi un cal la Hipodrom, a spus veselă doamna Zina. A participat şi el la două curse, dar a ieşit o dată pe locul 5 şi a doua oară pe 6, semn că mai trebuie antrenat. - De când îl aveţi? întreabă Andrei. - De aproape trei ani de zile, răspunde unchiul. Este dintr-o iapă arabă pursânge şi este suplu şi frumos! Mâine nu va participa la curse pentru că nu prea este în formă; îl vom vedea şi pe el după concurs, că îi vom face o vizită acolo, în padocuri. La cină tot despre Hipodrom şi despre cai s-au purtat discuţiile. Unchiul Andrei ne-a relatat, pe scurt, istoria Hipodromului din Ploieşti, insistând pe starea dezastruoasă, de faliment, în care ajunsese după 22 decembrie 1989, când nimeni nu s-a mai interesat de el: „ .... o familie tânără a luat un credit de la bancă şi, treptat, l-a pus iar pe picioare. Poate veţi avea mâine ocazia să-i cunoaşteţi pe aceşti tineri curajoşi, care n-au putut suporta să le moară de foame caii lor de concurs; mai aveau 22 de cai pentru curse şi 10 pentru tracţiune în treburile gospodăreşti. Mulţi jochei şi îngrijitori plecaseră din hipodrom, iar cei care mai rămăseseră, făceau ce puteau: hrăneau şi plimbau caii seara şi dimineaţa şi curăţau padocurile”. - Îl priveam pe unchiul Andrei cum povestea, agitat de cele ce spunea; avea un cap mare, acoperit cu o coamă de păr răvăşit şi complet alb, deşi chipul lui era frumos şi părea chiar tânăr, dar era aşezat pe un gât lung şi cam subţire, cu „mărul lui Adam” într-o continuă mişcare în sus şi în jos; peste buza de

234

Nicolae C. Dinu

sus trona o mustaţă albă şi stufoasă, iar dacă îl priveai dintr-o parte, te surprindea trupul lui suplu, de 1,80 m înălţime şi ochii lui negri, scrutători. Era un om blajin, care era pus pe şotii şi glumea tot timpul. Ne-a şi spus o păţanie de la Hipodrom. Vă spun, pe scurt, istoria: Într-o zi – a început unchiul, râzând, la Hipodrom s-a prezentat o doamnă frumos îmbrăcată; purta pe cap o pălărie transparentă de culoarea caisei coapte, cu borurile largi, pe care o împingea, din când în când, cu două degete de pe ochi spre ceafă şi vorbea cu un glas înţepat, dându-şi peste cap ochii ei verzi, fără să se străduiască să-şi tempereze vocea cam repezită. Văzând un grup de bărbaţi, s-a apropiat de el şi, după ce i-a studiat puţin, li s-a adresat: - Bună ziua, domnilor! Vă rog să-mi spuneţi, de unde pot cumpăra un cal? - Ce fel de cal doriţi, doamnă? a întrbat-o Costică Miu, tânărul patron al hipodromului. - Păi, eu vreau un cal frumos, suplu, cu botul veşnic plin de spume şi sălbatic, adică să nu fie total îmblânzit, aşa, mai nărăvaş; la culoare aş vrea să fie negru complet, aşa, ca noaptea fără stele, iar ochii să-i fie scăpărători, încât să scânteieze în beznă. - Doamnă dragă, am impresia că aţi dori un fel de monstru – a spus Costică. Am şi eu ceva experienţă în lucrul cu caii, iar la acest hipodrom nu cred să avem aşa ceva. - Aţi zis bine, un astfel de monstru vreau, spune doamna, râzând mulţumită. Îl caut de multă vreme. Doresc un cal ager, neîntrecut de alţii, a adăugat doamna cu privirea trufaşă, îndreptată pieziş spre grupul de bărbaţi, dar atentă la Costică, de la care aştepta răspunsul dorit. Când vorbea, chipul ei se îmbujora, iar trupul ei, cam durduliu se cutremura, balansându-şi sânii proeminenţi.

Diana şi fratele ei orb

235

- Atunci, poftiţi cu mine în padocuri, ca să vedeţi unul! Vreţi să-l vedeţi? - Da. Tocmai acesta este rostul venirii mele aici. Intrând în padocuri, doamna a scormonit în geantă, de unde a scos cuburi de zahăr şi le-a dat cailor. - Vă place acest cal? a întrebat-o Costică, arătându-i-l pe Rico, un armăsar negru, cu trupul suplu, care fornăia şi se tot foia pe lângă iesle. - Da, da! Cred că este calul pe care aş vrea să-l cumpăr, dar, mai întâi, aş vrea să-i văd galopul. - Asta se poate rezolva, răspunde calm Costică. - De ce este agitat? - Din cauza vremii, care se anunţă ploioasă, dar şi de prezenţa în padoc a mai multor persoane. ... Rico era un armăsar negru, dar cam nervos, pe care nu voia să-l încalece niciun jocheu, deoarece nu reuşise nimeni să-l strunească, fiind irascibil şi neprietenos. Costică s-a apropiat de el împreună cu îngrijitorul de padoc, care i-a pus şaua şi l-a scos în faţa grajdului; vrând să pună piciorul în scara şeii, Costică a observat că armăsarul a început să joace din picioare, forţând să rupă dârlogii, de care ţinea strâns îngrijitorul. A început să-l mângâie şi să vorbească cu el, amânând puţin plecarea, trecându-şi mâna prin coama lui bogată şi peste nările fremătânde, pentru a-l linişti. Când a încercat să-l încalece, fiind cu un picior în scara şeii şi cu celălalt în aer, Rico s-a ridicat brusc cu picioarele din faţă, apoi a coborât pe sol şi a început să zvârle cu cele din spate în toate direcţiile, aproape să-l atingă şi pe Costică. A continuat să-i vorbească şi să-l mângâie, iar când a constatat că s-a mai liniştit, a făcut un salt rapid în şa şi a reuşit să-şi fixeze picioarele în scări, cu toată împotrivirea nărăvaşului armăsar, strângând cu genunchii săi puternici trupul calului, care-şi reducea salturile.

236

Nicolae C. Dinu

- Nu-l mai strânge atâta că-l sufoci! a intervenit bătrânul îngrijitor. - Numai aşa se va cuminţi, a răspun Costică mulţumit de rezultatul manevrei sale. Armăsarul fornăia de zor, scoţând aburi pe nas cu răsuflări încinse şi zgomotoase, avertizându-l pe îndrăzneţul călăreţ, apoi s-a ridicat cu el în două picioare, ca o lumânare, forţându-l să se întindă în lungul trupului său, până când a ajuns cu capul până lângă urechile lui; când s-a coborât pe cele patru picioare, Rico a început să se învârtească pe loc, permiţându-i călăreţului să se aşeze bine şi să-şi fixeze definitiv picioarele în scări. A continuat o vreme să se rotească pe loc şi să zvârle din picioare – producând un veritabil spectacol, dar tot n-a reuşit să se descotorosească de călăreţul din spinarea lui, dimpotrivă, Costică, într-un exces de mândrie, a înfipt pintenii metalici în coastele neascultătorului său cal, determinându-l să pornească la drum. Astfel, de durere, calul a ţâşnit de pe loc ca o săgeată, zburând peste câmpul înverzit din jurul hipodromului, cu Costică în şa, aproape lipit cu pieptul de coama calului, care gonea nebuneşte, gâfâind la fiecare salt. Treptat a început să strângă de frâu, iar Rico, lac de sudoare, s-a aşezat la drum într-un galop ritmic, cu salturi line, arătându-se supus faţă de călăreţul din spatele lui. A fost momentul de triumf al lui Costică asupra animalului care nu fusese supus de nimeni până atunci şi astfel a simţit o uşurare combinată cu o izbândă fără margini, care îl făcea să se simtă în şa ca un zeu atotputernic. Din şa privea peste câmpurile înverzite spre zarea largă, cum va povesti el mai târziu. Bucria lui, însă, a durat până când a ajuns la un şanţ mascat de vegetaţie – tufe şi ierburi înalte – unde, nefiind avizat, calul n-a făcut saltul necesar, poticnindu-se brusc, iar în

Diana şi fratele ei orb

237

cădere l-a aruncat pe Costică din şa, lovindu-l puternic de marginea opusă a şanţului; calul s-a ridicat şi şi-a continuat drumul spre hipodrom, fără călăreţ. Acesta a rămas în şanţ, cu dureri mari la braţul stâng. Grupul de oameni de la hipodrom, văzând calul care se apropia, a intuit ce s-a întâmplat, doi oameni au pornit în căutarea lui Costică cu o căruţă, l-au găsit şi l-au adus pe targă, apoi l-au transportat la spital, unde medicii au constatat că are o fractură la braţul stâng, deasupra cotului, spre umăr, pentru care braţul i-a fost pus în aparat gipsat şi a rămas internat câteva zile. Doamna a plecat fără să mai cumpere calul. Totuşi, întâmplarea a avut darul de a-i apropia mult pe Costică şi pe Maria, un jocheu tânăr, care se iubeau în tăcere, dar nu-şi spuneau focul inimii, după cum vom vedea mai departe. A doua zi de la accident, Costică a prmit, în spital, vizita Mariei, care era afectată de dispariţia lui, fiind o fire miloasă şi iubitoare, având şi alte calităţi, care o făceau o bună colegă. Venise la hipodrom cu doi ani în urmă şi reuşise să se antreneze şi să ajungă jocheu, dar nu participase la nicio cursă până atunci, fiind folosită, mai ales, la plimbarea cailor. În aceste plimbări cu caii, Maria era însoţită de unul dinte colegi – S. Ilarion – care o tot sâcâia cu propuneri de prietenie, dar ea îl refuza şi atunci i-a scos tot felul de vorbe: „că este o fire închisă, insensibilă, că are un suflet uscat ca iasca, că e trufaşă şi colerică, etc”. În realitate, Maria era o tânără de 24 de ani, cu un chip frumos, alb şi oval, pe care tronau doi ochi negri şi profunzi, un nas drept care cădea peste buza de sus pe care se putea vedea un puf blond – auriu. Era o fată decentă, serioasă, care fusese asistentă medicală, dar nu-i plăcuse meseria în spaţii închise şi pline de durere, alegând alta, care presupunea curaj şi emoţie. Nu

238

Nicolae C. Dinu

obişnuia să umble cu faţa boită cu tot felul de coloranţi de origine minerală şi cu decolteul până la buric, cum se poartă alte fete de vârsta ei. Costică o iubea în tăcere, însă o evitase de când îl auzise pe Ilaroin cum o bârfea printre colegi, deşi el o vedea altfel în mintea lui. Nu ştia că Maria îl iubea numai pe el, de când îşi făcuse timp s-o înveţe cum să stea în şa în timpul mersului în galop sau la trap, cum trebuie să-şi încline trupul spre stânga sau spre dreapta, pentru a veni în ajutorul calului, cum să-şi îndemne calul cu vorbe şi prin mişcarea genunchilor, etc. Ei îi plăcea şi învăţa totul destul de uşor. Costică o privea pe furiş şi-i plăcea trupul ei zvelt şi sânii mici şi tari, care împungeau pieptul bluzei, dar se limita la atât, fără să treacă mai departe. În ziua vizitei, Maria s-a folosit de pretextul că vrea să-l informeze cu problemele de la hipodrom, serviciul lor comun. Vizita l-a cam surprins pe Costică. - Bună ziua, pacientule! Ce faci? Te doare? - Sărut mâna, Maria! Mă mai doare puţin, că doar e o simplă fractură, a răspuns bărbatul mândru din el. - Nu este chiar simplă, ai humerusul fracturat, a menţionat ea, care nu-şi uitase meseria de asistentă. - Medicul a spus că dacă nu survin complicaţii (infecţie, hemoragie, etc), peste două zile îmi fac externarea, apoi îmi va scoate gipsul, a pus-o în temă Costică. - Trebuie să mai ai răbdare vreo 40-45 de zile. - Nu-mi place să umblu cu mâna legată de gât, ca pasărea cu o aripă frântă, a menţionat el râzând. - Mâna ta fracturată e rece, a spus ea, după ce l-a pipăit puţin. Bine că nu ai fierbinţeli, asta ar fi infecţie şi nu e bine, a mai adăugat ea privindu-l cu emoţie. Se priveau amândoi în faţă, atât de aproape, dar niciunul nu făcea primul pas pentru a-şi arăta iubirea, din timiditate.

Diana şi fratele ei orb

239

Peste câteva zile Costică a fost externat din spital şi l-a dus acasă un coleg de-al lui de la Hipodrom. Acesta le-a dus şi celorlaţi vestea că s-a externat, aşa că, peste două zile, după program, Maria a trecut pe la Costică să-i facă o vizită pentru a se informa în legătură cu sănătatea lui. - Ai oaspeţi, fiule! l-a anunţat mama lui, în timp ce o conducea pe Maria în camera bolnavului, apoi a spus: eu vă las şi a ieşit din încăpere. - Bună seara, pacientule! s-a adresat Maria, cu un zâmbet larg pe buze. Vin direct de la serviciu şi am vrut să te văd şi să aflu cum te mai simţi. - Ai făcut foarte bine. Dacă nu m-ar frige gipsul, aş putea spune că mă simt bine. Mulţumesc pentru vizită, mă simt răsfăţat. Ieri a fost aici şi Pamfil, împreună cu Groza. - N-am de gând să te răsfăţ, doar că eu mă simt bine în preajma ta, dovadă că nu-mi eşti indiferent şi mă preocupă sănătatea ta, a adăugat Maria, în timp ce îl privea cu blândeţe şi dragoste. Costică era încântat şi îşi plimba privirea pe chipul ei, apoi pe gât, după care a coborât pe sânii ei mici, rămânând câteva clipe acolo, după care şi le-a fixat pe mâinile ei albe şi delicate. Observându-se astfel studiată, Maria s-a cam fâstâcit şi n-a mai putut răspunde coerent la vorbele lui, ci a murmurat ceva, apoi s-a trezit că-i ia mâna şi i-o duce la buzele fierbinţi, pe care a sărutat-o cu ochii închişi. Deoadată a simţit cum inima ei bate cu putere, gata să-i sară din piept; s-a apropiat de Costică, lipindu-şi obrazul fierbinte de al lui. Acesta a fost momentul declanşării spasmului lor de iubire. Costică a luat-o în braţe şi a sărutat-o prelung, iar şi iar, printre sărutări murmurând declaraţii de iubire. - Maria, eu te iubesc de mult, dar n-am îndrăznit să-ţi spun, pentru că ...

240

Nicolae C. Dinu

- Şi eu te iubesc, dar am aşteptat să aud asta de la tine, ia răspuns ea, fără să-l lase să termine. - Vino în pat, aici, lângă mine! şi i-a făcut loc acolo. - Dacă intră mama ta? - Nu va intra. N-o face niciodată când e cineva străin. Doar dacă o chem eu. Maria s-a cuibărit lângă el, s-au sărutat mult, s-au mângâiat, până când s-au contopit într-o dragoste fierbinte. În timp ce Maria se îmbrăca, Costică i-a repetat: - Te iubesc foarte mult! Să nu uiţi asta! - Şi eu la fel. Acum trebuie să plec că este târziu. - Când mai treci pe la mine? a şoptit el. - Atunci când mă vei chema tu. De astăzi sunt a ta! Auzind vorbele ei blânde şi pline de umilinţă, inima lui Costică a început să bată cu putere. - Vrei să fii soţia mea? a întrebat-o fără altă introducere. - Prin comportarea mea aici tocmai asta am vrut să-ţi spun. Sunt a ta pentru totdeauna. Tu reprezinţi totul pentru mine; mi-ai plăcut de când m-am angajat la hipodrom. De azi ţi-am dăruit tot ce am, sunt a ta şi te iubesc, mai departe totul va depinde numai de tine. - Vedeam că Ilarion îţi dădea târcoale şi credeam că ... de aceea n-am îndrăznit. - Dacă ai putut crede aşa ceva despre mine, mă faci să cred că eşti gelos. N-ai niciun motiv, şi îţi spun că gelozia neîntemeiată nu ajută niciodată la întemeierea unei familii. Dovadă că ai întârziat aproape doi ani de zile până să-mi ceri mâna. Ar fi trebuit să cercetezi situaţia şi te convingeai că am şi eu un cap de care ştiu să mă folosesc şi să mă comport. Costică a privit ceasul de pe noptieră, care arăta ora 22³°. A mers şi a deschis fereastra. Afară era întuneric şi ploua destul de tare.

Diana şi fratele ei orb

241

- Nu te las să pleci. Vei răci şi nu trebuie să ... Te rog să rămâi aici până mâine dimineaţă, a insistat el, nedorind să plece de lângă el acel trup cald şi iubitor. - Nu pot rămâne. Ai mei mă aşteaptă acasă. Întârzierea o mai pot motiva, că am avut ceva evenimente la hipodrom, dar nu toată noaptea. Tata se va supăra pe mine şi ... e foarte sever. Te rog să-mi dai o umbrelă de ploaie şi mă descurc eu. - Aş fi vrut mult să rămâi la mine. Mamei i-am spus că te iubesc şi este de acord să fim împreună. Vreau să fii soţia mea, a aspus el, iar la aceste cuvinte a simţit cum i se înfioară pielea, întocmai ca plantele atinse de roua dimineţii. S-au strâns în braţe şi s-au sărutat. - De ce ai buzele pline de aroma unei tristeţi îngrijorate, pocăite? La început erau moi şi dulci. Îţi pare rău de cele întâmplate între noi? zice Costică. - Dimpotrivă. Te iubesc din toată inima, altfel nu veneam la tine. Sunt puţin îngrijorată de ce va spune tata în legătură cu noi. - Ştiu că tatăl tău n-o să fie de acord cu căsătoria noastră. El fiind intelectual, mă consideră un biet jocheu de la Hipodrom, iar pentru tine poate a găsit o altă partidă. - Aşa este. Tata va fi împotriva noastră.El susţine că numai cuvântul lui are valoare. De această dată nu voi asculta de cuvântul lui, ci de inima mea, numai de inima mea, însă acum va depinde de tine, în egală măsură, a rostit Maria cu hotărâre şi pe obrajii ei se prelingeu lacrimi grele. - Nu înţeleg de ce plângi. Ţi-am spus că te iubesc şi doresc să rămânem împreună. - De aceea plâng şi eu, pentru că te iubesc; aş putea să recunosc că plâng de bucurie. - Dacă tatăl tău se opune, rămâne să hotărâm doar noi doi. Ştii că eu nu am tată, dar mama este de acord cu tot ceea ce

242

Nicolae C. Dinu

hotărăsc eu. Ce zici, pot să vin să discut cu tatăl tău situaţia noastră? - Vino, dar cred că te respinge. - Dacă el nu este de acord, vrei să te muţi la mine şi să ne căsătorim fără aprobarea lui? - Da! Sâmbăta care a urmat, Costică a mers la locuinţa Mariei şi a discutat cu tatăl acesteia, domnul Galeş, care, după ce l-a ascultat, i-a retezat-o brusc: - Lasă-mi fata în pace! Pentru ea am alte planuri de viitor. - Domnule Galeş, noi doi ne iubim şi ne vom căsători, indiferent de părerea dumneavostră. De aceea am venit eu până aici; ea e de acord cu mine. - Vă iubiţi? a repetat el ironic. Maria are o altă partidă care nu se compară cu situaţia ta. Dacă n-o laşi în pace, de mâine nu va mai veni la Hipodrom! a ameninţat el. - Credeam că veţi înţelege, dar văd că vom fi nevoiţi să hotărâm soarta noastră eu şi Maria. - Îţi interzic să te atingi de fiica mea! a strigat domnul Galeş. ... Aici unchiul Andrei s-a oprit un pic din povestit şi i-a făsut portretul tatălui Mariei: „deşi era un om învăţat, d-lui Galeş îi lipseau mila şi îi desconsidera pe ceilalţi, pe care-i considera proşti sau chiar duşmanii lui şi-i dispreţuia. Avea nişte ochi adânciţi în orbite şi pătrunzători, care te sfredeleau şi nişte sprâncene groase care i se împreunau la rădăcina nasului; vocea lui era rece şi folosea o manieră ciudată de a ţi se adresa, folosind numai cuvinte dure, tăioase, iar ochii săi erau strălucitori, ca fructul de porumbar”. - Te înşeli amarnic, domnule Galeş – i-a răspun Costică. Maria este, deja, soţia mea şi o voi duce acasă la mine fără aprobarea dumitale. Am venit aici să discutăm civilizat,

Diana şi fratele ei orb

243

sperând că ne vom înţelege, dar văd că nu se poate. Dumneata mă alungi ca pe ultimul tâlhar pentru că n-am avere. Încruntându-şi sprâncenele stufoase, plin de uimire, tatăl Mariei a început să se bâlbâie şi a rostit: - Deci, voi doi complotaţi împotriva mea?! - Eu am venit să-ţi spun că eu şi Maria ne iubim şi vrem să ne unim destinele, nimic mai mult. Bună ziua! a mai spus Costică, ieşind din încăpere. Pe hol, spre ieşire, a găsit-o pe Maria, care era curioasă să afle ce hotărâse tatăl ei. - I-am spus adevărul nostru, dar el respinge totul. Dacă tu eşti de acord, ne vom căsători fără consimţământul lui. Ştii bine că te iubesc. De aici mai departe totul depinde de noi doi. - Nu te îndoi de mine. Doar moartea ne va despărţi! a şoptit Maria. Acum du-te! - Să luptăm pentru a trăi împreună, iar moartea să-şi facă datoria doar când ne va veni sorocul. Te aştept la Hipodrom, unde vom discuta ce va urma să facem mai departe, a şoptit Costică, după care a ieşit în stradă. Acasă la el i-a povestit mamei sale toată discuţia avută cu tatăl Mariei. - Eram sigură că aşa îţi va spune. Ce ai de gând să faci în continuare? - Mamă, eu cred că e bine să ne căsătorim cât mai repede şi fără să mai facem nuntă. Banii ne trebuie să salvăm caii şi poate vom reuşi să punem pe picioare afacerea. - Bine, dar tot nu vă vor ajunge şi puteţi pierde tot. De ce nu încerci să iei un credit de la bancă? - Nu ştiu cum să procedez, mamă. - Discută cu Ioaniţiu, fostul vostru contabil, că el trebuie să ştie. Apoi adunaţi-vă toţi şi hotărâţi! - Nu ştiu pe unde o mai fi. - Căutaţi-l că doar n-a fugit din ţară!

244

Nicolae C. Dinu

... Ca să scurtez povestea – spune unchiul Andrei – vă spun că Maria şi Costică s-au căsătorit la Oficiul stării civile, mutându-se acasă la Costică, iar împreună cu salariaţii lor de la hipodrom au format o societate pe acţiuni. De la bancă au luat un credit de 15 milioane de lei, au mai vândut câţiva cai şi au redresat hipodromul. Acum sunt patroni şi se descurcă binişor, deoarece mai au un asociat din Ploieşti cu care organizează câte 2-3 concursuri pe lună, iar uneori chiar mai des. Majoritatea îngrijitorilor s-au întors la muncă, mai au nevoie de 2-3 jochei şi nişte cai. Maria este însărcinată, dar căntinuă să lucreze la birou şi, uneori, mai participă şi ea la acţiunea de plimbare a cailor. Cei doi se înţeleg foarte bine şi au reuşit să se împace şi cu tatăl Mariei. % - Ce ziceţi? mergeţi mâine la hipodrom, împreună cu noi? reia unchiul Andrei vechea întrebare. - Da, mergem! a răspuns Andrei, mai ales că Diana n-a văzut niciodată curse de cai. - Atunci trebuie să ne culcăm devreme, ca să fim odihniţi – a spus el. - Aleargă şi calul dumitale, unchiule? l-a întrebat Andrei. - Nu. Nu prea este în formă, mai trebuie antrenat. - Calul este al meu – precizează doamna Zina. Este un murg frumos, ţintat în frunte, dar va câştiga în vara asta dacă va fi bine antrenat. - Aşa este, îl veţi vedea, a confirmat unchiul Andrei. Lam cumpărat pentru Coana Mare.

Diana şi fratele ei orb

245

% Dimineaţa, imediat după micul dejun, am plecat la hipodrom împreună cu toată familia. Acolo era o vânzoleală de nedescris, atât în tribune, cât şi pe lângă gardurile metalice care separă aşa-zisa curte, de terenul de alergări. Peste tot erau maşini aşezate cum se nimerea, iar oamenii se deplasau încontinuu de colo-colo, printre carele de reportaj TV şi radio, care se grăbeau să-şi întindă cablurile în cele mai convenabile locuri şi poziţii. De peste tot se auzeau glume, chemări, strigăte, toate producând larmă, care te asurzea. Toţi vorbeau tare. - De ce este atâta larmă? l-am întrebat eu pe unchiul Andrei. - Aşa este în toate zilele când sunt concursuri, se face zarvă mare, dar în celelalte zile aici este o linişte desăvârşită, tulburată doar de freamătul cailor scoşi la plimbare de dimineaţă sau seară. Când ne-am apropiat de intrarea în tribune, unchiul l-a zărit pe patron şi l-a salutat: - Noroc, patreoane! Ce faci? - Să trăieşti, nene Andrei! Ce să fac? Ne pregătim să dăm startul la prima cursă. Caii au ajuns, deja, la start, la capătul pistelor. - Maria ce mai face? Cum merge sarcina? - Maria este sănătoasă, mănâncă cu poftă şi a mai luat în greutate vreo trei kilograme, iar sarcina evoluază bine; acum lucrează la birou şi se mişcă mai puţin. Aşteptăm şi noi. - S-a obişnuit cu mirosul, cu caii, cu îngrijitorii? - Da, cu toate s-a obişnuit, inclusiv cu mirosul de grajd, pe care îl consideră mai preţios decât parfumul franţuzesc, a adăugat Costică, râzând cu poftă. - Calul meu ce face?

246

Nicolae C. Dinu

- Bine. Este sănătos şi-l pregătim pentru următoarele curse din luna mai. Ne-a venit de la Bucureşti un nou jocheu care se va ocupa de antrenarea lui. - Dar Vasile unde este? - A plecat de la noi luna trecută. A făcut cerere de lichidare şi i-am aprobat-o. - Cu câţi cai aţi mai rămas? - Cu 22. - V-aţi mai revenit după ce aţi luat creditul? - Da. Colectivul nostru a fost de acord să facem şi o şcoală pentru începători, apoi echitaţie şi, încet, încet, am început să redresăm Asociaţia. De când am început iar cursele de alergări, Maria tânjeşte după liniştea care domnea atunci deoarece acum este mare gălăgie şi vânzoleală peste tot. - Era mai linişte atunci? - Da, pentru că ţineam doar cursuri de călărie, la ore fixe, stabilite după ritmul biologic al cailor. A trebuit să dăm drumul şi la cursele de alergări, penru că vrem să achităm mai repede creditul, care este luat pe 10 ani de zile şi e foarte greu cu datorii. Ne mai trebuie câţiva cai şi 3 jochei cu experienţă. - După desfăşurarea curselor, aş vrea să-mi văd şi eu calul. Se poate? - Desigur. Astăzi avem numai două curse. Te aştept, nene Andrei şi mergem în padocuri, l-a asigurat Costică în timp ce se îndepărta de noi. % Ne-am aliniat toţi pe lângă gardul metalic, care ne separa de pistele de alergări, povesteşte Diana mai departe. Nimeriserăm lângă o familie formată din bunica-soacră, de

Diana şi fratele ei orb

247

vreo 78 de ani, fiica acesteia, soţul şi doi fii, adică ginerele şi nepoţii bătrânei, ultimii în vârstă de 18 şi respectiv 15 ani. Soacra se sprijinea în baston şi cu cealaltă mână se ţinea de gardul metalic şi tot întreba dacă au început cursele şi dacă participă şi calul ei; era transpirată de emoţie, dar nu-i puteam vede ochii, fiindu-i mascaţi de borurile largi ale unei pălării mari de culoare închisă. Dinspre casieria hipodromului se auzea gălăgie, deoarece se întorceau bărbaţii cu biletele pentru pariuri, pe care le fluturau veseli; alţii le prinseseră la pălărie, vorbind între ei cu referire la sumele plătite şi numele cailor pe care au pariat. - Ce ai făcut? l-a întrebat soacra pe ginerele ei. - Am pariat pe calul nostru, Banu, poate câştigă. ... Deodată, liniştea a fost tulburată de semnalul de pornire a cursei pentru caii aflaţi la start. Caii au ţâşnit pe pistă, la început într-un grup compact, dar când au trecut de pista de întoarcere, trei dintre ei se distanţaseră câţiva metri, rămânând în frunte, iar următorii s-au înşirat în urma lor, în grupuri de 3 sau 4. Din cauza gardurilor vii care erau destul de înalte, caii nu se mai vedeau când alergau pe pista îndepărtată, doar jocheii se zăreau şi puteau fi recunoscuţi după coloritul îmbrăcăminţii lor: negru, roşu, albastru sau combinat. Jocheul care-l călărea pe Banu era îmbrăcat în alb şi putea fi uşor urmărit, mai ales pentru că se afla în grupul fruntaş. Lângă noi, în partea stângă, câţiva bărbaţi, care păreau cunoscători ai regulilor, dar şi al cailor aflaţi în concurs, discutau într-una. Am tras şi eu cu urechea la felul cum îi apreciau şi le cântăreau şansele: - Murgul este în formă azi şi sper să câştige cursa, zicea unul; este un armăsar puternic, cu un trup splendid şi picioare lungi, robuste. Cred că îl va avantaja terenul după ploaia de ieri, la care ceilalţi nu vor rezista până la capăt.

248

Nicolae C. Dinu

Andrei, care ascultase şi el cele spuse, se întoarce spre ginerele doamnei în vârstă, care se agita mereu, şi l-a întrebat în şoaptă: - Aşa este sau glumeşte omul? - Are destulă experienţă şi poate aprecia corect, în plus, a avut mereu cai în concurs, iar unii dintre ei au şi căştigat. Se pricepe. Vorbeşte despre Banu, calul nostru, cel murg, care este al treilea acum. - Unde e? Unde e? a sărit bătrâna doamnă, sprijininduse în baston. - Este al treilea, după jocheul cu jacheta portocalie. - Îl văd, dar trece pe lângă el calul negru şi îl întrece, se tânguie bătrâna. - Aşa e, confirmă un bărbat de lângă noi. - Nu-l mai văd, dar nu vreau să-l întreacă! strigă bătrâna iritată. - Mami, nu văd nici eu, spune Florinel. Andrei s-a aplecat şi a luat copilul în braţe, care le zâmbea fericit. - Au trecut dincolo de gardul viu, răspunde ginerele, aplecat spre soacra lui, ca să-l audă. Zarva era mare, se auzeaz ţipete, iar unele persoane se urcaseră pe capotele maşinilor ca să vadă. - Se întorc! strigă ginerele. Banu este pe locul III şi are şansa să câştige cursa, pentru că lupta se va da numai între primii trei cai, ceilalţi fiind rămaşi în urmă. Apropiindu-se, caii se vedeau bine. Văzându-şi calul, soacra a început să se precipite şi să strige, de i-a sărit pălăria de pe cap: - Hai, băiatule! Luptă, Bănişor! Când au ajuns caii în dreptul nostru, erau la acelaşi nivel: unul dintre jochei continua să-şi lovească mereu calul cu cravaşa, deşi era numai spumă.

Diana şi fratele ei orb

249

- Ăsta va pierde cursa, în mod sigur! a spus un bărbat. - De ce spuneţi aşa, că doar e în frunte? l-a întrebat Andrei. - Nu vedeţi că este numai spumă, de parcă ar fi ieşit dintr-o baie? Nu este în regulă. Iată-l pe cel murg cum trece pe lângă el! - Bănişor. Hai Bănişor! strigă bătrâna. E bun şi locul II, dar dacă trece pe locul I e mai bine. Hai, Bănişor! Luptă, puiule, că meriţi locul I! - Nu se poate! s-a auzit un cor de voci, dezamăgit. Iată-l pe murg cum îi depăşeşte pe cei doi şi trece în frunte! - De ce nu se poate, domnilor, dacă e mai bun decât ceilalţi? se stropşeşte spre grupul de bărbaţi, bătrâna. - Banu este în frunte, bunico şi va câştiga cursa! i se adresează unul dintre nepoţi. - Mai este o tură de parcurs. Să mai avem răbdare! se aude o voce de bărbat din mulţime. - Eu cred că murgul va câştiga, îşi dă cu părerea un alt bărbat. Calul este în formă şi rezistă destul de bine, aşa că nu mai poate pierde. - Aoleu! Iar l-a ajuns cel negru, se aude glasul piţigăiat al soacrei. - Asta e bine, spune bărbatul care tocmai îl apreciase cu un minut mai devreme. Abia îl stimulează pe murg să iuţească pasul. - Să nu-l întreacă, maică! Rugaţi-vă toţi pentru el să reuşească! se adresează familiei. Când cei trei cai s-au apropiat de finişul cursei, pe hipodrom era o linişte deplină, parcă toţi cei prezenţi acolo îşi ţineau răsuflarea, în aşteptarea rezultatului. - Ah! s-a auzit un ţipăt sfâşietor. Am pierdut. - Ce e? Ce e? a întrebat soacra agitată.

250

Nicolae C. Dinu

- Nimic, mamă, a răspuns ginerele. Banu este campion, a pronunţat el printre lacrimi de bucurie. - Bravo! Banu e campion! au strigat toţi membrii familiei, care au primit imediat felicitările celor din apropierea lor. I-au felicitat şi unchiul şi soţul meu, Andrei. Cei care pariaseră pe calul câştigător se întorceau cu banii de la casierie, râzând. ... Aşteptând începerea celei de-a doua curse de alergări, participanţii la spectacol discutau relaxaţi. Tanti Eliza, soţia unchiului Andrei, l-a atenţionat: - Iato pe Dumitreasca! - Du-te şi stai de vorbă cu ea! a îndemnat-o el. - Nu mă duc, că e încrezută şi rece ca un iceberg; nu te poţi apropia de ea, parcă are ghiaţă şi în suflet. - Vezi, tu ai avantaj! Eşti caldă pentru că te iubesc eu. - De-ar fi aşa, ar fi bine. Însă, decât să te ocupi de Dumitreasca, mai bne ai face ce spui. Azi nu mi-ai spus deloc că mă iubeşti, doar te lauzi, i-a răspuns ea, continuând să-mi facă semn cu ochiul. - Bine, bine! Te iubesc, dragă Eliza! Ai şi martori acum, ce mai vrei? - Aşa mai merge, altă dată o spui pe ocolite. Andrei a zâmbit şi mi-a făcut semn cu cotul, apoi am râs amândoi, pe înfundate, de declaraţia lor publică. Tot aşteptând începerea cursei, discutam cu Andrei despre Florinel, care era vioi şi foarte mulţumit de cele ce vedea. Între timp trăgeam cu urechea şi la discuţia unchiului cu soţia sa despre mine: - Mie îmi place Diana, zicea mătuşa Eliza. Este o fată frumoasă, politicoasă şi destul de calmă. Cred că Andrei a nimerit-o bine, numai să aibă parte de ea, că de Lucica n-a avut parte. Ce s-o fi întâmplat între ei?

Diana şi fratele ei orb

251

- Nu l-ai auzit ce a spus? Ea l-a părăsit, plecând cu alt bărbat la Timişoara. Cred că a făcut bine că a divorţat de ea. Acum are o familie bună şi un copil sănătos şi frumos. - Andrei are un suflet bun, milos şi e darnic. N-o spun că este nepotul meu, ci pentru că îl cunosc. - Nu este numai nepotul tău, ci şi finul nostru de botez. Nu l-ai ţinut tu în braţe la biserică? - Da. Apoi a crescut în casa noastră, ştiu că are un suflet bun; la fel mi se pare şi fata asta, iar copilul lor este o dulceaţă şi seamănă cu mamă-sa. - Sunt de aceeaşi părere cu tine – continuă unchiul Andrei, dar să nu uităm că în lume există atât de puţină fericire şi multă jale, iar destinul este unul singur pentru fiecare, pe care numai Dumnezeu îl ştie. Andrei intrase în febra cursei şi asculta discuţiile bărbaţilor legate de valoarea cailor care urmau să participe la cursa ce tocmai se anunţase. Unii bărbaţi îi cunoşteau bine pe: Libelula, Val şi Viola. Nu era hotărât să parieze şi Andrei, dar un bătrânel care şedea lângă el şi-i asculta pe ceilalţi, l-a tras uşor de mână şi l-a întrebat: - Vrei să pariezi pe un cal? i-a spus în şoaptă. - Nu ştiu ce să fac. - Pariază 250 lei pe iapa Libelula! Este un câştig garantat, dar pentru că îţi dau pontul, îţi cer să-mi dai 10% din câştig. Promiţi? Mă numesc Ioachim. - Promit, a răspuns Andrei, apoi a avut o discuţie cu unchiul, după care s-au îndreptat amândoi spre casieria de pariuri a hipodromului, unde au pariat pe iapa Libelula, apoi sau întors la noi. Caii se aflau la capătul pistei de alergări, puţin agitaţi înainte de pornire şi jocheii căutau să-i liniştească. Domnul Ioachim s-a apropiat iar de Andrei şi i-a reamintit promisiunea, adăugând: „eu cunosc bine şi iapa şi

252

Nicolae C. Dinu

jocheul care o călăreşte azi. Este expert în meseria lui, iar iapa este în formă maximă”. - Da, domnule Ioachim, aşa vom face! l-a asigurat Andrei, încă o dată. Caii au pornit toţi odată la semnal, iar de aici s-au declanşat emoţiile, urmărirea şi speranţele. N-au lipsit nici discuţiile despre valoarea cailor prezenţi în cursă: - Viola nu mai poate câştiga cursa ca altă dată, când era în frunte de la început şi până la sfârşit, mai ales azi, când terenul a fost udat de ploaie – a spus un bărbat. - Lasă, că nici Val nu mai este un cal de ispravă, a spus altul; în ultimele întreceri abia a ajuns pe locul III sau IV, pe când Libelula este tânără, abia are trei ani şi jumătate şi un fuleu nemaipomenit. Ceea ce auzeam ne bucura, iar Libelula, parcă îi auzea vorbind şi voia să confirme; alerga, parcă zbura pe deasupra solului, fără să-l atingă, mai mult plutea. Nouă ne lipsea un binoclu, care ne-ar fi ajutat să vedem mai bine plutirea acelui frumos animal. Degeaba ne căţăram pe gardul metalic, că uneori nu vedeam decât o pată de culoare, în spatele căreia jocheul se vedea ca un ghemotoc. La a doua tură, în frunte s-au detaşat trei cai, din care doi mai în faţă, la acelaşi nivel şi altul, la jumătate de lngime mai în spate; a urmat un duel repetat între caii Val şi Viola, într-un galop încordat la maximum. Lângă noi, grupul de bărbaţi analizau performanţele cailor, în timpul cursei, iar emoţia creştea şi se tot înmulţeau strigătele cu care îi îndemnau să se lupte. Am început să strig şi eu: „Hai, Libelula!”, iar iapa, parcă auzea îndemnul şi forţa galopul şi a rupt ritmul deplasării, trecând în frunte; pământul trepida sub copitele cailor, de unde săreau în urmă pământ şi iarbă, iar ei alergau cu gurile deschise, în căutarea aerului. Nu-mi explic de ce ropotul cailor

Diana şi fratele ei orb

253

mi s-a părut aidoma unui marş cântat de fanfara militară; era un galop clocotitor, iar Libelula îşi întindea şi aduna picioarele, ritmic, câştigând teren; trupul ei strălucea sub razele soarelui. Libelula, iapa roaibă, parcă era turnată în bronz şi plutea în faţa celorlalţi cai, uşoară ca fulgul, întinzându-se şi strângându-se ca un arc în salturi lungi. Aflată în frunte până la finalul cursei, a şi câştigat-o în uralele celor prezenţi, la o lungime şi jumătate faţă de Val. Câştigătorii pariurilor s-au bucurat, îndreptându-se spre casierie să-şi ridice banii, iar o parte dintre cei care au pierdut, au vărsat lacrimi; unii au pierdut ultimii lor bani, alţii pierduseră sume de bani pe care le împrumutaseră, bazaţi pe speranţe deşarte că vor câştiga. ... Doamna Zina, soacra unchiului Andrei, şedea pe canapeaua unei maşini cu portierele deschise larg în partea dinspre pistele de alergări, de unde se ridica să privească doar în timpul curselor; avea o ţinută mândră, dar cam băţoasă şi ne privea pe sub pălărie, cu ochii ei verzi, care se mişcau repede în toate părţile. Mă întrebam, în gând: „Oare ce profesie o fi avut înainte de pensionare, că nu arată să fi fost casnică? Cum arăta în tinereţe această femeie enigmatică, mai ales în perioada ei de strălucire şi de frumuseţe?” Fiica ei nu era frumoasă ca mama. Mi-a fost ruşine să pun întrebarea unchiului Andrei. % După terminarea cursei de alergări, posesorii de bilete de pariuri care văzuseră cursa, au alergat la casierie. În sala aceea mare aşteptarea era apăsătoare, toţi doreau să audă numele calului pe care au pariat. Deodată, în difuzor s-a auzit o voce bărbătească, baritonală, care a anunţat-o pe Libelula căştigătoare, după care persoanele s-au aşezat la rând să-şi

254

Nicolae C. Dinu

încaseze premiile. Cei ce pierduseră ocărau caii sau pe jocheii care nu-i antrenaseră bine, ori nu-i conduseseră bine, ca să ajungă în frunte; unii erau invidioşi pe câştigători, alţii ziceau: „Ce norocoşi!” sau „Ce baftă au avut!” Andrei şi unchiul şi-au încsat banii. Lângă Andrei a venit domnul Ioachim şi a primit 10% din câştig, aşa cum s-au înţeles, dar înainte de a se despărţi, omul i-a şoptit la ureche: „Să nu mai pariezi pe alt cal!” Andrei era emoţionat, unchiul mai puţin. Când i-am felicitat pentru premii, Andrei mi-a şoptit: „Sunt primii bani pe care-i câştig fără muncă şi am o stare pe care nu ţi-o pot explica”. N-am înţeles pe loc starea lui, dar în trenul de la Bucureşti la Constanţa, când mă întorceam acasă, singură, miam adus aminte de cele ce mi-a spus el în legătură cu „Cântecul lebedelor”. % - Mergeţi cu mine să vizităm calul în padoc? ne-a întrebat unchiul. Eu vreau să vorbesc şi cu jocheul. - Da, am răspuns toţi, în cor. Eu eram dornică să văd de aproape un cal de curse pe hipodrom şi mă gândeam că Florinel va fi foarte încântat, aşa cum se manifestase şi în timpul alergărilor. A fost anunţat patronul Costică, iar acesta ne-a condus în padocul nr. 6, unde se găsea armăsarul familiei Gheorghiade. Era exact aşa cum ni-l descrisese unchiul cu o zi în urmă. Calul l-a recunoscut şi a nechezat uşor, iar unchiul a început să-l mângâie şi să-i vorbească, apoi a luat şi alte informaţii de la îngrijitor. A fost chemat în padoc şi noul jocheu cu care a discutat, iar acesta i-a promis că se va strădui să-l antreneze corespunzător, încât în luna mai să participe, cu succes, la cursele ce se vor organiza.

Diana şi fratele ei orb

255

Când am ieşit din padoc, ne-am întâlnit cu medicul veterinar, care l-a întrebat pe patron: - Care este iapa care trebuie să fete? - Cea murgă din padocul nr. 8. După calculele mele mai avea vreo 4-5 zile, răspunde patronul, care îi aminteşte că mai sunt două iepe gestante în padocurile 7 şi 9. - Hai, mai întâi, s-o vedem pe cea de la nr.8, cere veterinarul, puţin grăbit. - Putem să asistăm şi noi? îl întreabă unchiul pe patron. - Se poate, dar să staţi mai departe, spre ieşire, să lăsăm spaţiu suficient pentru lucru doctorului. Medicul şi-a pus mânuşi sterile şi s-a apropiat de iapa care gemea şi necheza, se culca pe paie, apoi se ridica imediat în picioare şi tot gemea, cerând ajutor. Costică a trecut lângă capul ei şi a început s-o mângâie şi să-i vorbească blând, încercând s-o liniştească: „Fii cuminte, Cerasela! Sunt lângă tine!”, în timp ce doctorul veterinar tot aştepta să se producă evenimentul. Toţi cei preznţi acolo tăceau şi priveau cu atenţie. - Nu iese – l-am auzit pe doctor spunând, cu un aer îngrijorat. Ce să fac? A băgat mâna înmănuşată în vaginul iepei, a căutat capul mânzului, pe care l-a prins bine şi l-a tras afară încet, cu grijă, până când l-a putut prinde cu ambele mâini şi astfel l-a luat în braţe şi l-a aşezat pe stratul de paie uscate; iapa a nechezat uşor, apoi a întors capul spre mânzul ei, mirosindu-l. Abia peste câteva minute a reuşit mânzul să se ridice în picioarele-i fragile şi tremurânde, după ce a căzut pe paie de câteva ori. Aşa nesigur cum era, el s-a dus direct la ţâţele mamei sale şi a început să sugă cu nădejde. - Priveşte-l patroane! Vezi ce mânz frumos a făcut Cerasela? E mascul cu steluţă în frunte şi ghete la toate cele

256

Nicolae C. Dinu

patru picioare. Acum să-l înregistrăm în acte. Ce nume îi dai? la întrebat doctorul. - Cezar! a spus Costică vesel. Aşa am hotărât împreună cu Maria, iar dacă era iapă, s-ar fi numit Cleopatra. - Aduceţi în memoria oamenilor istoria romanilor şi a Egiptului? - Poţi să-i spui şi aşa, dar eu zic că sunt simple nume şi numere de inventar. Iapa îşi întorcea capul spre mânz, care era preocupat să sugă cu nădejde. Andrei îmi face semn să mă uit spre ei, apoi mi-a şoptit: - Maternitatea este cea mai fină reflectare a firii pentru progenituri, chiar şi la animale. Aşa erai şi tu cu Florinel în braţe, când te-am adus de la spital, atunci, după ce ai născut. Îţi mai aminteşti? - Da, i-am răspuns. - Mai târziu, acasă, când îl alăptai, devenisem puţin gelos pe voi doi şi mă simţeam exclus din intimitate. - Exagerezi, Andrei. Intimitatea mea cu Florin nu te excludea pe tine, era doar o grijă maternă cu scopul de a-l proteja, mai ales că era primul meu copil şi mă străduiam să-l hrănesc aşa cum mă învăţaseră asistentele de la Maternitate. - La următorul copil va fi mai bine, mi-a spus el încrezător în viitor, tot în şoaptă. ... Pe lângă noi a trecut un îngrijitor, care s-a oprit în faţa padocului, spunând: - În padocul nr. 11 avem un cal bolnav, care geme, se scutură, se culcă pe jos, se ridică şi iar se culcă. - I-auzi, doctore! Un cal bolnav. - Hai să-l vedem, că aici am terminat! răspunde doctorul, care şi pornise spre ieşire. L-am urmat şi noi. - Aici e cald, de ce l-ai învelit cu pătura? îl întreabă doctorul pe îngrijitor.

Diana şi fratele ei orb

257

- L-am văzut că tremura tare şi ... - Are colici, îl dor maţele, iar durerea îi produce frisoane violente, explică doctorul mai departe. De unde i-ai adus fânul? Miroase a mucegai. - De afară, de la şira cu fân. Se poate, că a plouat ieri şi ... se bâlbâie îngrijitorul. - Da,fânul este mucegăit, iar mucegaiul este foarte periculos pentru cai, chiar pot muri. Bine că am fost aici, altfel ... După ce i-a administrat un medicament, calul s-a liniştit şi, treptat şi-a revenit şi am plecat toţi din padoc. În trecere pe lângă padocul vecin, Costică ne-a atenţionat: - Acesta este Rico, calul negru-corb, pe care a dorit să-l cumpere o doamnă anul trecut şi care mi-a fracturat mie mâna! Acum am reuşit să-l domesticim, iar în luna mai sperăm să participe – cu succes – la cursele de alergări. Caii sunt nişte animale minunate, de care oamenii nu se pot lipsi. Rico este un pur-sânge arab care nu poate fi încălecat nici azi decât de mine şi de jocheul care îl antrenează. Este un cal valoros şi am hotărât să-l păstrăm, a adăugat el, în timp ce mângâia calul, care răspundea prietenos printr-un nechezat scurt. % Terminând povestea cu hipodromul, Diana a tăcut mai mult timp. Nu ştiam ce va urma. - Mi-a plăcut povestea ta, am spus eu, pentru a alunga tăcerea. Prin 1960 am participat şi eu la o cursă de cai, tot în Hipodrom, dar în Bucureşti. Peste câţiva ani am văzut un film american în care era vorba de un război între o companie de militari americani şi un trib de indieni. M-au uimit luptătorii

258

Nicolae C. Dinu

indieni care călăreau nişte cai mici de statură, dar foarte iuţi; deşi luptau cu bustul gol, înarmaţi doar cu arcuri cu săgeţi, indienii dovedeau agerime, curaj şi o tehnică deosebită de supravieţuire, trăgând cu arcul de pe cai sau de sub burta acestora, în galopul vijelios al cailor, pe care nu-i dirijau în niciun fel, deoarece nu aveau frâu, dar trupurile războinicilor făceau corp comun cu cel al cailor. Copiii lor erau pregătiţi de când erau mici să devină războinici. Te rog să continui! am insistat eu. % - Seara, după cină, am rămas în salon, ca deobicei, să mai discutăm – a continuat Diana. Florinel căsca des, semn că cele petrecute peste zi îl obosiseră zdravăn. Am mers cu el în camera care ne fusese rezervată şi l-am culcat, apoi m-am întors şi am stat de vorbă cu gazdele noastre. Andrei tocmai le explica faptul că vom pleca acasă în ziua următoare, deoarece trebuie să ştie unde va pleca după marfă, iar unchiul Andrei încerca să-l convingă să plecăm duminică de dimineaţă. - Mâine e sâmbătă, nepoate. Să plecaţi duminică şi ajungeţi până la prânz, insistă unchiul. Când am mers în cameră ca să ne culcăm, l-am văzut pe Florinel mişcând capul pe pernă şi buzele lui voiau să spună ceva şi nu putea. L-am chemat şi pe Andrei să vadă. „Da, vrea să spună ceva şi nu poate. Visează ceva care nu este deloc vesel”. ... În dimineaţa următoare ne-am trezit devreme. Andrei mi-a spus că trebuie să meargă la peco, să completeze benzina din rezervor, că va fi greu să alimenteze pe drum. Florinel, care se trezise din somn, a auzit că pleacă şi a început să strige: „Merg şi eu cu tine, tati!” „Bine, mergi, îmbracă-te!”.

Diana şi fratele ei orb

259

Copilul se ataşase foarte mult de Andrei, iar acesta îl lua cu el ori de câte ori putea, mai puţin atunci când pleca la serviciu. Au plecat amândoi, urmând să se întoarcă la micul dejun, dar se făcuse ora 10°° şi ei nu mai veneau. Unchiul a sunat la telefon la două benzinării şi la a doua, de pe şoseaua Bucureşti-Braşov, a aflat despre tragedia familiei noastre: - Da, a confirmat persoana de la benzinărie, a alimentat benzină de la noi, iar când a ieşit în şosea, nu s-a asigurat, fiind lovit autoturismul cu număr de Constanţa de către un bolid care circula dinspre Bucureşti. Este aici poliţia, care cercetează accidentul şi a spus că şoferul de pe autoturismul de Constanţa n-a acordat prioritate. - Sunt victime? a întrebat unchiul. - Da. Şoferul a murit pe loc, iar un copil de 2-3 ani a fost transportat la spital în stare gravă. Unchiul a scos maşina lui din garaj şi am plecat împreună, mai întâi la spital, unde ni s-a spus că Florin a fost adus în comă, iar peste 20 de minute a şi decedat, cu toate intervenţiile medicilor; a fost dus la morga spitalului unde urma autopsia. Aproape am leşinat de atâta plâns şi nu mai vedeam pe unde merg, dar unchiul Andrei m-a ajutat să urc în maşină şi ne-am deplasat la locul accidentului de la benzinărie, unde se continuau cercetările. Andrei fusese scos dintre fiarele contorsionate ale autoturismului care era făcut praf şi se afla întins pe iarbă lângă şosea, urmând să fie transportat la morga pentru necropsie, care s-a făcut abia luni la prânz. Înmormântarea lor a avut loc marţi, în cimitirul de Est din Ploieşti, aşa cum a hotărât unchiul Andrei. Eu nu mai eram în stare să fac sau să mai zic ceva. Coana Mare, Zina, repeta întruna: „sâmbăta sunt trei ceasuri rele. Parcă i-a chemat cineva acolo în mod special, la acea oră”

260

Nicolae C. Dinu

În acele zile am trecut prin chinuri groaznice şi am plâns atâta, că nu mai aveam lacrimi, parcă treceam printr-un cutremur de 8° pe scara Richter. Greu pot fi suportate astfel de evenimente, care au urmat unele după altele, care mai de care mai devastatoare. Eram furioasă şi pe Dumnezeu, văzând că pierd şi ceea ce aveam mai drag, încât îmi pierdusem încrederea în EL, şi-mi ziceam: „Ori nu există, ori m-a părăsit!” Pierdusem tot: părinţii, fratele, soţul şi copilul şi nu mă puteam împăca cu destinul meu nefericit, pe care mai sunt şi azi supărată. Când l-am născut pe Florin, am plâns de bucurie, iar acum plângeam moartea lui şi a lui Andrei, care a fost un soţ bun, un bun gospodar, având o mentalitate sănătoasă, lipsită de prejudecăţi; era tolerant şi dispus să-i ajute pe cei care-i solicitau ajutorul. În anul 1991, când a explodat inflaţia, deşi era şi el îngrijorat, a manifestat mult curaj şi calm, spunând că „dacă vom şti să luptăm cu greutăţile, vom trece cu bine”. Moartea lor a fost o lovitură cumplită pentru mine şi oricât încercam să-mi înfrâng durerea, nu mă puteam împăca cu destinul meu nefericit, a spus Diana cu faţa scăldată în lacrimi. - Te rog să nu mai plângi! am intervenit eu. Îţi face rău, iar acum nu mai ai nevoie de aşa ceva. - Nu mă mai pot abţine, vezi şi tu cât am pătimit! - Încearcă, altfel te vei îmbolnăvi. Diana şi-a şters lacrimile, spunând: - După atâtea încercări am rămas iar singură pe lume, într-o realitate rece, de parcă ceva mă tot duce spre pierzanie, într-o lume zbuciumată, care seamănă cu o mare bântuită de furtună. Nu ştiu ce să mai cred. Tu crezi în Dumnezeu? - Da. Cred într-o forţă supranaturală care conduce şi ţine în echilibru Marele Univers în care trăim toţi, oameni, animale, plante, etc. Cred în acel sacru neexplicat de nimeni, încă de când eram copil; nu prea cred în unii preoţi, având motivele mele, deşi merg la biserică, particip la slujbe.

Diana şi fratele ei orb

261

II Noul sfat pe care mi-l dă mătuşa Cornelia Am ajuns cu trenul în gara Constanţa pe la ora 22°°. Eram plânsă, îndoliată şi foarte obosită. Acasă a fost cel mai greu, când m-am trezit în acea singurătate mută şi rece a unui apartament pustiu. Până când am adormit, m-au bântuit tot felul de gânduri în legătură cu serviciul. Ştiam că la Inspectoratul de Învăţământ nu pot apela până toamna, dar m-am gândit să caut ceva în alimentaţia publică. A doua zi m-a vizitat Mihaela, fiica vecinilor noştri de apartament. Venise să se joace cu Florinel, aşa cum se obişnuise de mai multă vreme, dar când i-am povestit „tragedia de la Ploieşti”, a plâns şi ea împreună cu mine. Mihaela terminase liceul, susţinuse examenul de admitere la facultate, dar nu reuşise şi se angajase recepţioner la hotelul „Steaua de mare” din Eforie. Când era liberă, venea pe la mine şi se juca cu Florinel. Odată am disutat cu ea probleme mai intime şi am întrebat-o dacă are vreun prieten. - Pentru mine iubirea nu are importanţă, mi-a răspuns ea. Am citit şi eu prin cărţi şi mi-o închipui doar ca pe o latură romantică a firii. O studiam adesea şi mi se părea că e fericită, liniştită şi mulţumită şi, fiind cam naivă, în ea nu se trezise dorinţa de dragoste. Considera viaţa foarte simplă şi nu se străduia să-i afle sensul şi raţiunea; vorbea mai mult despre teama de examenul de admitere în facultate. - N-ai să te măriţi niciodată?

262

Nicolae C. Dinu

- Nu cred. Nu am nevoie de o asemenea degradare, apoi să ajung sclava bărbatului. Este o dovadă de slăbibiune. Mie îmi plac copiii dar nu vreau jugul căsniciei. M-am simţit datoare să-i povestesc toate păţaniile mele şi, făcând unele speculaţii, i-am explicat cum poate fi abordat viitorul. - Fereşte-te de deşărtăciunea iluziilor! Şi eu mi-am pus speranţe mari în viitorul meu şi am greşit. Nu te mărita de dragul banilor sau a poziţiei sociale a partenerului! S-o faci numai când te vei convinge că dragostea este reciprocă; să nu-ţi dăruieşti inima mânată de interese. O căsătorie îţi poate schimba viaţa în bine sau în rău, motiv pentru care trebuie să chibzuieşti bine acest pas hotărâtor în viaţă, altfel totul se năruie şi toate speranţale şi cele mai nobile sentimente îţi vor fi zdrobite, iar în locul lor se aşterne tristeţea şi vei duce o viaţă goală. - Ce vei face în continuare? m-a întrebat ea. - Nu ştiu. M-aş întoarce în învăţământ, dar este cam mult până la toamnă, când se reiau crsurile. - Dacă ţi se pare potrivit, mă interesez eu la noi pentru un post de recepţioner de hotel şi te anunţ, a spus ea. - Accept orice până în luna septembrie. Spre seară am sunat-o la telefon pe tanti Cornelia, căreia i-am relatat păţania noastră de la Ploieşti. - Te rog să treci pe la mine să discutăm pe îndelete! M-am dus la ei a doua zi, i-am povestit tot şi am plâns mult împreună. - Ce vei face în continuare? m-a întrebat ea. - Mai întâi îmi voi căuta servici, să mă pot întreţine, că nu mai am niciun ban. - Îţi dăm noi ceva, că nu avem prea mulţi, ştii şi tu ce pensii avem. Încearcă să te linişteşti, ca să nu te îmbolnăveşti, că n-are cine să te îngrijească!

Diana şi fratele ei orb

263

... Între timp a sunat cineva la uşa lor, mătuşa a deschis şi, când s-a întors în apartament, în urma ei venea un bărbat de vreo 60 de ani. L-a poftit în sufragerie, unde eram noi, apoi l-a strigat pe soţul ei, care se afla în dormitor, spunându-i cine a venit. Eu am mai stat puţin, apoi am plecat după ce tanti Cornelia mi-a dat banii promişi. Peste câteva zile, aceasta m-a sunat la telefon şi m-a invitat la ea să-mi dea o veste. M-am dus şi de această dată. După ce m-a întrebat dacă mi-am găsit servici, a oftat grav, rămânând câteva clipe pe gânduri, apoi a început cu vorbe rare: - Azi este foarte greu fără servici să fii femeie singură. Ar fi bine să-ţi faci şi tu un rost. - Ce vrei să spui? am întrebat-o eu. - Păi, mai sunt bărbaţi singuri, care au o situaţie materială bună şi poate ... Am intuit ce vrea să-mi spună şi nu i-am răspuns. Dar, după câteva clipe de tăcere, a reluat: - Data trecută când ai fost la noi l-ai văzut pe vecinul Vasile Tolea. I-a murit anul trecut nevasta de cancer la colon şi e singur. E un om bun, e contabil la o firmă de contrucţii, iar când i-am povestit situaţia ta, a răspuns: „îmi place de ea, dar ar duce-o bine cu mine; e tânără şi nu ştiu dacă ei îi place de mine”. - Nu mă mai interesează niciun bărbat, iar el nici atât! - De ce spui „nici atât”? a zis ea cam supărată. - Pentru că nu-mi place. E bătrân, are o fire colţuroasă, un gât subţire şi o mustaţă mare cât o vrabie. Pe ăsta vrei dumneata să-l iubesc eu? - Dar are 54 de ani, iar tu nu mai eşti fată mare ca să ridici pretenţii. - Tot aia este. Eu nu am decât 27 de ani. Aici nu mai este vorba de virtute sau de pierderea onoarei unei domnişoare, ci simplu, acest om nu-mi place şi gata! am replicat eu puţin

264

Nicolae C. Dinu

ofensată de propunerea ei. Am eu destule răni nevindecate, ca să mai adaug la ele şi o căsătorie cu acest moş. - Eşti încăpăţânată şi ai pretenţii absurde, nepoată, după ce ai trecut prin două căsnicii păguboase. Lasă visele romantice, care ai văzut cum sfârşesc! În situaţi ta disperată, ai putea face un compromis, care poate fi el obositor la început, dar sigur mai târziu. Dacă ar mai trăi tatăl tău, cred că el ar fi de acord cu căsătoria ta cu domnul V. Tolea, a spus ea. - Da, tata a fost de acord cu SM, care era tânăr, şi vezi ce a ieşit. Dar de V. Tolea mi-e greaţă, înţelege! De fapt, atunci tot dumneata mi-ai spus: „Ia-l pe Sorin că e frumos, bun, educat” şi dovada a fost că aceste Sorin era un derbedeu. - Cine a ştiut că pe parcurs se va schimba? - Nu-l vreau pe V. Tolea pentru că nu-l iubesc şi n-am chef să trăiesc în „colivia” lui, chiar de-ar fi ea şi aurită. Vreau o viaţă de cuplu efectivă, nu una de faţadă. Nu mai suport înfrângerile şi, te rog să nu mai insişti cu boşorogul dumitale! De astăzi voi acţiona numai cum îmi va dicta conştiinţa mea, nu voi mai asculta de sfaturile altora. Mai ales că averea nu mă interesează, ci o viaţă reală de cuplu şi iubire, în linişte şi înţelegere cu acel partener pe care voi mai reuşi să-l găsesc vreodată. - Faci cum crezi, dar să nu te mai plângi la noi. - Am să ţin minte dorinţa mătuşii mele, am mai spus şi am plecat la mine acasă, supărată. % - Cu serviciul ce ai mai făcut? am întrebat-o eu, autorul. - Mihaela mi-a adus ştirea că la hotelul lor, „Steaua de Mare” din Eforie Nord se va elibera un post de la data de 1

Diana şi fratele ei orb

265

aprilie, întrucât pleacă o recepţioneră în concediu de maternitate. Deşi aveam şi eu unele pretenţii – doar eram profesoară, atestată cu dilomă – m-am prezentat la acel hotel, am depus cererea, m-au chestionat mai lejer în legătură cu unele probleme, iar în ziua următoare am şi început serviciul. Dar n-a durat mult, doar şase luni, după care s-a întors din concediul de maternitate titulara postului, iar eu am fost ajutată să mă transfer la Mamaia, de data asta în calitate de funcţionar în turism, unde lucrez şi în prezent. - N-ai mai încercat să te întorci în învăţământ? - Ba da, dar lucrurile se schimbaseră mult după 22 decembrie 1989 şi tratamentul la fel. Mi-au motivat că în Constanţa nu mai sunt posturi, că eu am lipsit peste doi ani de zile din profesie, iar dacă ţin neapărat, pot merge la Băneasa sau la Lipniţa, unde nu s-au ocupat toate posturile. Tocmai această nevoie mă trimisese în luna mai 1992 la doamna Elena-Lucia Iorga, unde am avut norocul să te întâlnesc pe tine la acea petrecere. - Şi doamna Lucia ce a spus? am întrebat-o eu. - Că fiind pensionară, n-o mai ascultă nimeni, iar toţi şefii de la inspectorat au fost înlocuiţi cu alţii care corespund noului regim. O priveam cu o mare doză de compasiune, dar mai speram, încă, să-şi revină, dacă va întâlni un bărbat tânăr, cu care să-şi întemeieze o familie liniştită, cum şi-o dorea ea, să aibă copiii lor, etc. S-a ridicat din fotoliu şi a venit la mine, aşezându-mi-se în braţe cu capul pe pieptul meu, spunând printre suspine: „Ce bine este la pieptul tău!” - Draga mea, încearcă să te detaşezi, să uiţi gândurile urâte şi dureroase care te însoţesc de atâta vreme, împreună cu loviturile pe care le-ai tot primit în atâţia ani şi resemnează-te!

266

Nicolae C. Dinu

Este adevărat că noi, toţi, avem sau am avut necazuri în viaţă şi fiecare purtăm în inimă, în gând şi în spate un sac de amintiri grele; unele privesc morţii noştri – persoane dragi cândva – care ne revin în memorie, în vise sau în clipele de veghe, dar ei nu mai sunt printre noi, au rămas doar nişte umbre care reuşesc, uneori, să ne coloreze visele, după care se retrag în lumea lor pe care noi n-o cunoaştem, încă. Să avem răbdare până când ne vom alătura lor, dincolo. Diana slăbise mult, nu mai semăna cu cea pe care o întâlnisem în 1990 lângă Muzeul de Istorie şi Arheologie din Constanţa. Suferise în urma evenimentelor petrecute, care o transformaseră, ascuţindu-i trăsăturile, pe care eu le comparam cu un cuţit prea des ascuţit şi lustruit. Şi cu toate acestea, femeia plânsă şi chinuită din faţa mea, era destul de frumoasă şi fără vârstă, iar eu nu mă gândeam la ea decât ca la o prietenă bună, care merită respect şi iubire. Îmi spusese că are nevoie de iubire şi de sprijin, dar după noiembrie 1991 inflaţia era de 300% şi toată lumea sărăcise, încât nici eu nu-i mai puteam satisface corespunzător acest ultim deziderat privit dintr-un unghi material. Cu fiecare întâlnire a noastră o studiam cu multă atenţie şi observam că este deprimată şi plângea foarte uşor. Era semnul că deja căzuse din graţiile mângâierii sale lăuntrice şi atunci mi-am pus în gând s-o ajut pe orice cale să traverseze acele momente şi stări sufleteşti, fiindu-i alături şi încercând s-o fac să uite – să i se usuce lacrimile – să părăsească acea stare de nesiguranţă, având faţă de ea o comportare blândă, să-i dau sfaturi în măsură să-i sădească încrederea în viaţă. Diana nu mai mişca şi am întrebat-o: - Ce faci, dormi? - Nu dormeam, te ascultam, iar când nu mai vorbeai, îţi ascultam inima. Ştii cât de bine mă simt la pieptul tău? Nici naş mai pleca de aici.

Diana şi fratele ei orb

267

Odată m-ai întrebat de ce nu mă protejez când facem sex. Îţi răspund acum: pentru că, după atâtea suferinţe prin care am trecut, nu mai sper să am un copil. - Nu trebuie să disperi. Speranţa moare ultima, iar tu eşti atât de tânără, încât mai ai destul timp şi tot atâtea posibilităţi, cu condiţia să-ţi menajezi sănătatea. Ştii foarte bine la ce mă refer. Ştiinţa Medicală şi Statistica de Plening vorbesc favorabil despre fertilitatea femeii, precizând că aceasta este maximă până la vârsta de 20 de ani, apoi, pe măsură ce se înaintează în vârstă, iar organismul îmbătrâneşte, scad şi posibilităţile de a avea copii; între 20 – 40 de ani, posibilitatea sarcinii este garantată, cu condiţia ca organismul să fie sănătos. Tu nu ai niciun motiv să te îngrijorezi că-ţi vei pierde fertilitatea, iar pentru copii mai ai timp. Există o întreagă teorie care susţine procreerea, ca şi înseminarea femeii. Doar vârsta înaintată poate influenţa sarcina, precum şi unele boli ale organelor care contribuie la aceasta, ca de exemplu: îngroşarea straturilor exterioare ale ovarelor, care influenţează eliberarea ovulelor – mai greu în timpul ovulaţiei – iar la unele femei trecute de 35 de ani, poate apărea repetarea ciclurilor menstruale nonovulatorii. Atunci când calitatea ovulelor este mai slabă şi fecundarea lor se face mai greu. Această situaţie poate apărea şi în cazul înseminării artificiale. - Deci şi eu ar trebui să mă îngrijorez? mă întreabă Diana, privindu-mă fix. - Tu eşti destul de tânără şi nu ai motive de îngrijorare, dacă te fereşti de alte probleme cauzatoare de boli sau sterilitate. Păzeşte-ţi sănătatea! - Explică-mi, te rog, mai departe! insistă ea. Ce se mai poate întâmpla?

268

Nicolae C. Dinu

- Odată cu înaintarea în vârstă, trompele uterine îşi pierd elasticitatea şi atunci prind mai greu ovulele ce urmează să se întâlnească cu spermatozoizii care să le fecundeze. De asemenea, când femeia înaintează în vârstă, uterul ei devine fibromatos, iar ovulele se lipesc mai greu de căptuşeala lui, cazuri în care apar sarcinile extrauterine şi avorturile spontane. - De unde ştii tu toate acestea? e curioasă să afle Diana, care afişează o mină de copil. - Deci, ai dubii? Să ştii că am citit ceva literatură medicală, reviste de specialitate şi în perioada 1962-1965 am făcut şi nişte cursuri de medicină, urmate de practică la Institutul medico-legal „Mina Minovici” din Bucureşti. Despre asta vom vorbi altă dată, când vom avea mai mult timp. Diana şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului meu şi m-a sărutat de mai multe ori, strângându-se la pieptul meu. Îi auzeam inima bătând cu putere lângă a mea precum aripile unui fluture care a poposit din zbor, pe corola unei flori scăldată în soare. Buzele ei aveau gustul suferinţei şi al tristeţii pocăite, iar lacrimile calde şi sărate îi traversau obrajii şi se opreau pe pieptul meu. În timp ce o mângâiam şi încercam s-o liniştesc, o observam atent, constatând că lacrimile ei îi traversează chipul, apoi se înnoadă sub bărbie. Ceea ce vedeam mi-a adus aminte de mama mea, care plângea la fel – în timpul celui de-al doilea război mondial – când se întorcea acasă de la Căminul Cultural din sat. Acolo venea o dată pe săptămână un militar de la Comisariatul Militar din Constanţa, care aducea veşti de pe frontul din fosta Uniune Sovietică, despre morţi, răniţi, dispăruţi, dar niciodată vreo veste despre tatăl nostru. Mi s-au umezit ochii, amintindu-mi de mama mea cea bună, care a plecat „dincolo” şi o regret mult. O inimă de mamă adevărată este foarte scumpă şi nimeni nu-i poate plăti preţul.

Diana şi fratele ei orb

269

Tabloul oferit de lacrimile Dianei m-a emoţionat puternic şi am hotărât să o ajut pe orice cale să depăşească acele momente grele. Ştiam că suferinţele grele nu pot fi alinate numai cu vorbe şi plimbări, dar voiam să-i împărtăşesc din experienţa mea şi s-o fac să uite, să devină mai curajoasă în lupta cu viaţa. O vedeam că se simţea total părăsită, întocmai ca femeia căreia i-a fost luat ultimul ei sprijin, care a fost sechestrat în puşcărie, iar când l-a vizitat acolo, a constatat că nu mai este nimic de făcut; la plecare, îşi ia rămas bun, rostind vorbe neînţelese, plânge şi-şi trece palmele umezite de lacrimi peste sticla geamului care îi separă, cine ştie pentru câtă vreme. Niciodată nu i-am putut suferi pe acei oameni care le produc suferinţă semenilor lor, apoi se desfată când îşi văd „victimele” apăsate de durere şi înlăcrimate. - Te rog să nu mai plângi! Nu-ţi face bine. - Nu mă pot abţine, răspunde Diana.

III O vizită la T.S. – camaradul meu În partea a doua a lunii martie 1993 i-am făcut o vizită prietenului meu T.S. cu care am ţinut să mă sfătuiesc în legătură cu situaţia grea pe care o traversam. Era într-o duminică de primăvară timpurie, iar curtea lui era luminată de un soare cald. L-am găsit în curte tăind viţa de vie de pe bolta care pornea de la streaşina casei. - Bună dimineaţa, prietene! Ce faci măi, băiete? - Salut, camarade! mi-a răspuns T.S., coborând de pe scară. Greu te mai vede omul, domnule. Pe unde umbli, măi, de nu mai dai niciun semn de viaţă? Ia uite-l cum arată! Mi se pare mie sau ai slăbit?

270

Nicolae C. Dinu

- Lasă asta acum! Mai bine spune-mi cu ce te mai ocupi tu! - Păi, cu serviciul, deocamdată. La anul sper să ies la pensie, că de muncă m-am săturat. Cred că ai aflat şi tu că ITA s-a desfiinţat şi, de câteva luni lucrez ca inginer pe platforma portuară. Astăzi am fost liber şi am tăiat viţa de vie şi urma să sap grădina, cel puţin pe aici, pe sub boltă. - Iar eu te-am întrerupt din treabă. Scuză-mă! - Nu-i nimic, o sap în altă zi. Acum hai să intrăm în casă. Dar spune-mi ce ai păţit? Ai fost bolnav? insistă T.S. - Nu, n-am fost. Dar tu de ce lucrezi duminica? - Păi, dacă în celelalte zile sunt la serviciu, când s-o fac? Am profitat şi de ziua asta însorită. Ajunşi în camera de zi, ne-am aşezat amândoi pe fotolii, iar eu i-am spus toată istoria mea cu Diana, fără să fiu întrerupt. Când m-am oprit, T.S, s-a scărpinat pe cap şi mi-a spus: - Măi băiete, cred că aici este vorba de o iubire înfocată. Acum am şi explicaţia faptului că ai slăbit. La indieni, KAMA este considerat zeul iubirii, care este reprezentat prin semnul unui peşte. Zici că femeia are numai 27 de ani? - Da, i-a împlinit anul trecut în luna iulie, dar noi ne întâlnim din mai 1992, aşa cum ţi-am spus, însă abia prin septembrie am aflat toată istoria familiei sale. Toată tragedia sa întâmplat între anii 1985-1992. - Înseamnă că o iubeşti, iar iubirea te-a prins rău! Înţeleg că femeia are necazuri, iar tu eşti pentru ea întocmai ca un fruct care apare în deşert în faţa omului obosit şi însetat şi îl salvează. - Nu glumi aşa cu mine. Situaţia este mult mai complicată – i-am replicat eu.

Diana şi fratele ei orb

271

- Chiar n-am chef să glumesc. Văd că e complicată. Măi, camarade, eu te cunosc de peste 35 de ani şi azi constat că nu ţi-am aflat toate „cotloanele”. Mă uimeşti. - Ce te uimeşte din tot ce ţi-am relatat? - Păi, niciodată nu mi-a trecut prin minte că tu – omul sobru, matur în gândire, calculat în tot ce faci – cel pe care îl ştiu eu, se putea îndrăgosti de o femeie atât de tânără, fără să vadă mai departe ce se va putea întâmpla, la ce poate duce o diferenţă mare de vârstă. E adevărat că la început toul este frumos, dar apoi ... ştii că am trecut şi eu printr-o astfel de nebunie? Şi tu vrei să te căsătoreşti cu ea? - Este dorinţa ei fierbinte, iar eu nu ştiu cum să procedez, cum să-i spun, încât refuzul meu să n-o dezechilibreze şi să se îmbolnăvească; este destul de sensibilă, chiar fragilă, după cele ce a suferit. Poate că tragediile ei m-au înduioşat profund, iar în inimă mi-a încolţit acea sămânţă de tandreţe care se înfrăţeşte cu iubirea. Tu ştii bine că o perioadă am trecut şi eu prin mai multe provocări dureroase, iar cele ce se petrec acum seamănă mai mult cu o stare de revelaţie, iubire, sau poate o năpastă, nu mai ştiu. Diana, că acesta este numele ei, nu are nimic din femeia prefăcută care ar urmări să seducă şi nu are nimic fals în ea. Poate de aceea m-a şi cucerit?! Sau poate eu nu am fost suficient de prudent, încât m-am lăsat uşor cucerit, permiţând inimii mele obosite de vreme, la care s-au adăugat şi evenimentele prin care am trecut, să se înece în acea iubire nouă, ca în valurile înalte ridicate de furtună. - Diana! Nu este zeiţa vânătorii? - Da, la greci. Dar este o femeie frumoasă, blândă. T.S. m-a privit de parcă mă studia şi m-a întrebat direct, aşa cum obişnuia el: - O iubeşti, camarade?

272

Nicolae C. Dinu

- Da, am răspuns eu sincer. - Cred că şi ea te iubeşte la fel. Dacă este aşa, înseamnă că aveţi atâtea să vă dăruiţi unul altuia! Dar hai s-o luăm altfel: până când va dura iubirea? Ce te faci cu ea – să zicem – peste 15 ani, când „mama natură” va începe să scoată semnele bătrâneţii, iar tu începi să-i devii povară? Cum va reacţiona ea? Zici că nu-ţi cere să te căsătoreşti legitim cu ea, dar când ea va realiza că alături de tine a ratat o căsnicie pe măsura tinereţii ei, să aibă copiii ei? - Ei, deocamdată, ce spui tu sunt fabulaţii. - Nu sunt deloc fabulaţii. Ea îşi pune speranţele în tine şi nu-şi mai caută un alt soţ, dar când se va trezi că a ratat căsnicia ideală, va suferi. - Constat că ai dreptate. La asta m-am gândit şi eu de la o vreme, dar nu găsesc mijloacele prin care s-o conving să ne despărţim, fără s-o fac să sufere. Poate n-ai să mă crezi, dar inimile noastre cântă la fel, aceeaşi simfonie, fără să fim poeţi vreunul din noi. - Înţeleg că vă este greu, iar această chemare a inimilor voastre, atât de serioasă, poate produce mai multe consecinţe. Meditează profund la această situaţie! Părerea mea este că diferenţa de vârstă este o piedică ce te opreşte să primeşti darul tinereţii ei. Îţi mai aminteşti situaţia mea cu Cosmina, din Buzău? Mă îndrăgostisem de ea ca un nebun şi o mai iubesc şi azi. Apropos, ce vei face când vei ajunge bătrân? - Sunt conştient de acest fapt, dar mai mult de ea mă îngrijorez pentru că este o fire altruistă, iubitoare şi nu va fi în stare să mă abandoneze, preferând să rămână alături de mine şi să sufere în tăcere. - Vezi? Tocmai de aceea cred că trebuie să faci ceva încă de acum, pentru a nu ajunge la acel rezultat.

Diana şi fratele ei orb

273

- Îmi vine foarte greu s-o conving. De câte ori amintesc de diferenţa de vârstă, ea îmi reproşează că n-o iubesc şi că vreau să scap de ea, deşi îi spun direct că nu merit sacrificiul ei. Indecizia mea a plecat tocmai de la diferenţa de vârstă dintre noi doi, explicându-i că nu vreau să-i fac rău, dar ea nu vede niciun rău în asta. Ea mă iubeşte şi gata! - Dar zici că şi tu o iubeşti – sare T.S. - E adevărat. Înainte n-o iubeam, doar îmi era dragă, adică îmi plăcea fizicul şi comportarea ei, iar eu eram intresat să mă întâlnesc cu ea pentru a afla datele necesare pentru cartea mea, dar treptat ne-am apropiat şi, de la o relaţie aproape exclusiv carnală, am început să ne dorim reciproc tot mai mult, trecând de la voluptate la iubire – acel sentiment deosebit. Prima dată când am invitat-o în pat, s-a înroşit, dar mi-a răspuns sincer şi tranşant: „ştiu că trebuie s-o fac. Nu sunt o mironosită neprihănită pe care o irită un cuvânt în acest caz, dar uneori mai este nevoie şi de prudenţă”. Îmi părea rău că n-o iubeam cât merita ea şi aşa am ajuns să ne abandonăm, trup şi suflet, în voia dragostei. - Încearcă s-o convingi să-şi caute un soţ de vârsta ei, cu care să-şi întemeieze un cămin fericit. - E greu, foarte greu. Ea vrea să rămânem împreună, oricât de greu va fi în viitor. Nu se teme. Dacă i-aş spune tot adevărul, cred că sufletul ei obosit de atâta durere pe care a suportat-o, şi-ar închide porţile pentru totdeauna. Uneori mă amăgesc şi eu, visând cu ochii deschişi că ne-am mai putea bucura împreună încă vreo 15-20 de ani. - Dar ce vei face când îţi vor „rugini balamalele”, iar ea va avea 39-40 de ani? Odată cu bătrâneţea, omul devine ursuz, nu mai vrea să iasă din casă, iar dacă te mai şi îmbolnăveşti, devii o povară, în loc să-i fii de ajutor; atunci n-ar şti ce să facă să scape de povară.

274

Nicolae C. Dinu

- M-am gândit la toate, numai că iubirea se cam ceartă cu raţiunea care spune altfel. Desigur, Dianei i-ar plăcea mult să-i spun că o vreau de soţie, dar un gând îmi cere să n-o fac, deşi este o femeie cu multe calităţi: frumoasă, deşteaptă, blândă, iubitoare, are o duioşie şi un suflet mare. O iubesc şi îmi vine foarte greu să mă despart de ea, deşi sunt conştient că trebuie s-o fac, iar pentru asta trebuie să lupt, mai întâi, cu mine. Nu ştiu cum să procedez cu ea, ca să n-o rănesc, dar acceptând o relaţie definitivă cu ea, ar însemna s-o condamn la o altfel de viaţă, barându-i calea spre o relaţie mai potrivită pentru vârsta şi viitorul ei, poate mult mai profitabilă pentru ea decât acum. - Gândeşte-te şi la tine, Camarade! îl aud pe T.S. Odată cu trecerea anilor entuziasmul se stinge, iar iubirea se răceşte, ceea ce este valabil pentru amândoi. Să ştii că singura iubire care nu se stinge niciodată este iubirea mamei adevărate, care este egoistă pentru odrasla ei. Celelalte iubiri sunt adesea influenţate de: condiţiile materiale, libertatea acordată şi, în cazuri cu totul excepţionale, de iubirea de suflet. Îţi spun din experienţa mea, că a renunţa la timp la o relaţie care ar prejuducia, fie şi numai una dintre părţi, constituie un merit crucial. ... Îl ascultam pe T.S. cum turuia, înşirând la situaţii primejdioase în care mă pot sufunda la bătrâneţe – eram de acord cu o parte dintre ele – dar eu o iubeam pe Diana şi nu ştiam, nici de acea dată, cum să-i aduc la cunoştinţă hotărârea mea, fără s-o rănesc. Discuţia din acea zi m-a influenţat în zilele care au urmat. Când am ajuns la mine acasă, m-am dezbrăcat şi m-am aşezat pe pat, cu faţa în sus, am întors pe toate feţele faptele, am analizat critic toate consecinţele: vârsta, morala, starea

Diana şi fratele ei orb

275

sufletului şi, luând în calcul o parte din cele discutate cu T.S., am ajuns la concluzia: se impune o revizuire radicală a relaţiei cu Diana. Paralel sufeream, gândind: „Diana este un suflet şi un vis drag inimii mele. Cum să-i aduc la cunoştinţă o hotărâre atât de grea?”

IV Începe calvarul În săptămâna care a urmat discuţiei pe care am avut-o cu T.S. am sunat-o la telefon pe Diana. Era ora 7°° dimineaţa şi se pregătea să plece la serviciu. - Ai ceva deosebit să-mi spui? m-a întrebat. Te aştept diseară acasă. E bine? Mâine sunt liberă. - Da, e foarte bine. Voi veni mâine pe la ora 9³°. A doua zi am fost punctual. Am găsit-o trebăluind prin casă. Mi-a deschis uşa, ne-am sărutat, ea m-a întrebat cum am dormit, precizând că ea a cam stat de veghe. I-am spus că am dormit bine, deşi toată noaptea mă gândisem cum să-i aduc la cunoştinţă dureroasa veste a despărţirii noastre, după o prietenie armonioasă, care durase un an de zile. „Ce repede a trecut un an de zile! mi-am zis eu în gând. Seamănă cu tihna binefăcătoare a marinarului dintre două furtuni dezlănţuite pe mare”. - Am ceva la bucătărie şi te rog să iei loc până termin eu. Mâncăm imediat. N-am aşteptat mult, că masa a fost gata, am mâncat, apoi am provocat-o la discuţii, dar preţ de o jumătate de oră mam tot învârtit în banalităţi, negăsindu-mi cuvintele potrivite cu care să-i aduc la cunoştinţă neplăcuta veste. Şi câtă experienţă am eu!

276

Nicolae C. Dinu

- Câte colege ai la serviciu? Este divorţată vreuna dintre ele? Cum se distrează? După ce m-a privit fix, Diana mi-a răspuns: - Sunt şase colege, dintre care trei sunt despărţite de soţii lor, iar una n-a fost niciodată căsătorită. Ce este cu tine? Nu m-ai întrebat asta niciodată. - Am vrut doar să ştiu, am răspuns eu încurcat. În gând, însă, îmi pregăteam discursul: „Nu vreau să mă crezi laş, egoist sau distant faţă de tine. Vreau să înţelegi că fac totul numai în folosul tău, pentru că te iubesc şi nu vreau să-ţi fiu povară mai târziu, când va trebui să-mi cânt Cântecul Lebedei”. - Dar cine te-a întrebat pe tine de vârstă, de povară? Parcă închisesem odată discuţia diferenţei de vârstă şi ajunseserăm la concluzia că acolo unde există dragoste, vârsta este exclusă, nu mai are obiect. - Aşa am stabilit, dar tocmai aici se află necazul nostru: ne-am îndrăgostit amândoi ca doi copii, uitând tocmai esenţialul – etapele parcurse de fiecare în viaţă. Eu mai am şi un motiv de care mă tem şi nu ţi l-am spus: e o poveste care mă însoţeşte încă din anul 1980. Iniţial nu i-am dat importanţă, dar din cauza relaţiei noastre şi a diferenţei de vârstă dintre noi, mă obsedează şi cred că trebuie să ştii. Poate că era mai bine să-ţi spun acea poveste de la început şi evitam să cădem în plasa deasă a iubirii, apoi în păcat. - Iar acum ţie îţi pare rău? Te rog să-mi povesteşti! - În august 1980 am fost la Sibiu, împreună cu fosta mea soţie, pentru a participa la ceremonia înălţării în gradul de ofiţer a fiului nostru cel mare, care absolvise Şcoala de Ofiţeri MAN din Sibiu. Trecând prin Braşov, ne-am oprit să vizităm oraşul, pe care soţia mea nu-l văzuse, iar când ne-am întors din centrul

Diana şi fratele ei orb

277

oraşului, am vrut să intrăm şi în Biserica Neagră, dar aceasta era încuiată. La umbra bisericii, o ţigancă destul de înaintată în vârstă ne-a întrebat dacă vrem să ne ghicească cu ghiocul, dar eu am refuzat, ştiind că sunt numai invenţii ale unor şarlatani. Soţia sa apropiat de ea şi a acceptat, ascultând fără să clipească la cele ce depăna ghicitoarea. Iată-le în rezumat: „Mergeţi la un drum lung pentru a vă întâlni cu un fiu drag, care este în haina statului; când îl veţi vedea o să vă bucuraţi, dar mâine veţi afla că s-a căsătorit, fără să vă spună şi vă veţi supăra tare, mai ales tu, arătă bătrâna cu degetul spre soţie”. A urmat o pauză în care a mai spus ceva cu ghiocul în dreptul gurii ei, apoi a continuat: „Voi doi nu vă înţelegeţi bine. Privindu-ne pe rând, a scuturat din cap, apoi a spus: peste 10 puncte vă veţi despărţi, iar peste alte 10 puncte vă moare un băiat care are acum vârsta de aproape patru ani de zile. Aoleu! Ce văd aici!? Mori şi tu la trei puncte după el de o boală urâtă”. - Hai să-ţi ghicesc şi dumitale! insistă baba. - Nu cred în prostiile dumitale! i-am răspuns eu. - Las-o să-ţi ghicească, să vedem ce se mai întâmplă! a insistat şi Elis. - Taie aici, ghiocul! zice baba mulţumită, apoi clătină din cap de câteva ori şi spune scurt: „după ce te desparţi de ea, vei sta singur patru puncte, după care, vei muri la vârsta de 60 de ani, dar ... iar se mai gândeşte puţin, după care zice: nu e bine, atât”. Am plecat de acolo în parcare şi am urcat în maşină, pornind spre Sibiu. Pe drum, Elis a tăcut multă vreme, după care m-a întrebat: - Tu ce crezi despre cele ce a spus ţiganca? - Ei, prostii, ca să ne ia banii, cum fac toate! - Ce a vrut să spună cu 4 puncte, 10 puncte? - Aşa se exprimă ele când e vorba de ani.

278

Nicolae C. Dinu

% - Interesantă poveste! o aud pe Diana spunând, după ce mă ascultase fără să spună un cuvânt: - De crezut n-am crezut în cele spuse de ghicitoare, dar ce facem dacă se vor întâmpla? - Ce facem? Aşteptăm. Să ştii că eu vreau să rămân cu tine, chiar şi numai acei şapte ani de zile. - Mă gândesc la viitorul tău, pe care îl poţi rata din cauza relaţiei noastre nesigure. Nu vreau să fiu un obstacol în calea ta, dimpotrivă, trebuie să ai familia ta, copiii tăi şi să fii fericită. Este vine mea că nu m-am gândit suficient de bine încă de la început, dar n-am crezut că vom ajunge atât de departe, să trăim amândoi o iubire adevărată de care nici inima mea n-a rămas neatinsă. - Înseamnă că te-a cam speriat ţiganca. Nu te credeam atât de sperios. - De speriat nu mă mai sperie nimic, Diana, dar ar trebui să luăm în calcul şi faptul că tinereţea mea s-a cam dus şi n-aş vrea ca tocmai eu să fiu un obstacol în calea fericirii tale, iar dacă ajung şi povară mai târziu să nu ştii cum să scapi de ea. Tu abia ai început să trăieşti, pe când la vârsta mea trebuie să-mi pun ordine în anii care mi-au mai rămas. Data trecută când ne-am întâlnit te-am ascultat cu mare atenţie când îmi relatai discuţia ta cu mătuşa Cornelia, care îţi recomandase pe Vasile Tolea, om de 54 de ani, iar tu ai replicat dur: „Nu mă interesează căsătoria cu acel moş!” Şi ai dreptate, este o diferenţă stridentă de vârstă. Nici eu nu pot pretinde că sunt tânăr, deşi sunt, încă, sănătos fizic, dar nu-ţi mai pot garanta că îţi voi putea fi alături mult timp. Nimeni nu poate şti când îi vine sfârşitul. - Nu fi rău cu mine! a spus Diana cu lacrimi pe obraji. Aş fi foarte mulţumită şi cu cei şapte ani pe care ţi i-a prezis

Diana şi fratele ei orb

279

ţiganca de la Braşov, a spus ea şi, ridicându-se din fotoliu, s-a apropiat de fereastră. - Vino să discutăm, nu mai sta la fereastră! i-am spus eu. Diana m-a ascultat, şi-a şters lacrimile şi s-a aşezat, din nou, în fotoliu. - Ştii că şi eu am fost tânăr şi am iubit. M-ai întrebat, iar eu ţi-am povestit unele fapte încă de la începutul relaţiei noastre. Acea iubire, însă, a rămas în urmă, cu tot zbuciumul pe care mi l-a produs în suflet. Timp de un an de zile am fost alături de tine, prilej cu care s-a aprins un alt foc care ne priveşte pe amândoi în egală măsură. Ştiu că nu ai să mă crezi, dar tocmai acest foc al inimii, pe care îl ducem amândoi în suflet, m-a trezit la realitate şi m-a determinat să analizez cu mai multă luciditate situaţia noastră actuală, care, nerezolvată, ne va aduce prejudicii, mai ales ţie. O maximă religioasă spune: „Orice prinde trup este supus pieirii”, iar eu sunt, deja, pe drumul descendent spre „dincolo”. Se ştie bine că atunci când omul nu se mai poate ajuta pe el, nu mai poate fi de folos nici altora, putând deveni, el însuşi povară pentru cei apropiaţi. Ce zici, astfel de „ajutor” îţi trebuie ţie acum? Desigur, am putea spune cu uşurinţă: „Noi doi nu trebuia să ne îndrăgostim!”. Dar raţiunea nu poate împiedica dragostea să vină. Dragostea ori este, ori nu există deloc. Tocmai de aceea am ales eu să spunem lucrurilor pe nume şi să judecăm profund – cu judecată dreaptă – pentru a face loc viitorului tău, atât de necesar. Ar fi fost bine să ne fi născut amândoi sub aceeaşi stea, nu sub stele diferite şi la aşa distanţă în ani. - Eu cred că e bine şi aşa, a spus Diana, mai ales dacă ne mai putem bucura cel puţin 7 ani împreună.

280

Nicolae C. Dinu

Atmosfera devenise apăsătoare. Aveam senzaţia că se călca peste noianul de taine şi amintiri frumoase pe care le trăiserăm împreună. Umbrele trecutului fiecăruia dintre noi nu ne puteau despărţi, deoarece relaţia noastră nu lăsase loc la secrete ascunse sau minciuni. - Poate că ai dreptate în tot ce spui, dar eu vreau să rămân cu tine chiar dacă ar fi numai şapte ani de zile, pe care ţi i-a vârât în cap acea vrăjitoare – a spus Diana hotărâtă. Află că nici nu-ţi cer să faci acte cu mine, nici să mă iubeşti. - Draga mea, eu ţi-am spus sincer că te iubesc, deci am făcut-o deja, dar nu pot să-ţi fiu obstacolul care te împiedică să ai un viitor fericit. M-aş ruşina, m-aş detesta dacă s-ar întâmpla asta din vina mea. Dacă te-aş păstra lângă mine ar fi o dovadă de egoism. - Rămâi, te rog, cu mine! Consideră că sunt o prostituată dintre acelea fără pretenţii şi să stai cu mine doar din nevoia de sex, fără vreo legătură cu iubirea, ci din raţiuni de igienă. - Cum poţi vorbi astfel despre relaţia noastră, Diana?! - Ştiu, ştiu! Dar acceptă-mă aşa dacă altfel nu se poate. Scuză-mă! Refuz sfatul tău de a mă mărita şi de a avea copii cu un alt bărbat. - Eu nu te oblig. Ţi-am explicat logic, cum este mai bine pentru viitorul tău. - Ce explicaţii logice? Ce viitor? Mai bine spune că vrei să scapi de mine. - Dimpotrivă, eu mă gândesc că sacrificând azi iubirea mea şi a ta va fi în avantajul tău mâine, să obţii un statut de soţie şi de mamă într-o familie tânără şi cu viitor. Asta presupune să alegi – în libertate – cu mintea şi sufletul, cu credinţă şi în cunoştinţă de cauză, pe cel care să te iubească, să te ţină în braţe, să-ţi poarte de grijă şi să te alinte. Mă întorc puţin spre mine pentru a-ţi aminti ceea ce ţiam spus şi în altă dată: pentru fiecare om există un timp

Diana şi fratele ei orb

281

prestabilit pentru petrecerea vieţii pe acest pământ, după care cumpăna vieţii lui se înclină spre mormânt, şi se produc transformări vizibile în fizionomia lui în sensul că nu mai este tânăr, devine mohorât şi taciturn, ursuz, apar tot mai multe riduri în jurul ochilor şi gurii, semne care te fac să cazi pe gânduri şi, în final, să ajungi la concluzia că ai făcut o mare greşeală atunci când ţi-ai unit destinele cu acel om. Pentru omul în vârstă poate nici dragostea nu mai are acelaşi farmec ca pentru tine, aşa cum îţi doreşti tu. Un asemenea om simte că se apropie de coborârea pe tobogan şi simte că mai are puţine praguri de oprire, dar tot atât de puţine posibilităţi pentru a o realiza. - Te-am ascultat, te înţeleg, dar vreau să rămân cu tine. - Cele ce ţi-am spus aici nu sunt justificări copilăreşti, ca să scap de tine – aşa cum ai spus tu, ci adevăruri care m-au pus pe gânduri şi care mă dor. O fac, însă, pentru a-ţi reda libertatea să-ţi urmezi calea în raport cu pretenţiile tale fizice şi intelectuale, care vin să-ţi pună în valoare tinereţea ta. - Dacă asta vrei tu, eu ce pot să mai fac? a spus Diana puţin îmbufnată. Şi tu ce vei face singur? - Îmi voi respecta vârsta, condiţia şi soarta care mi-a fost hărăzită şi îmi voi vedea, în continuare, de cărţile mele. Dar nu vreau să ne despărţim certaţi, nouă nu ne stă bine să fim duşmani. ... Atunci mi-am dat seama că nici cuvintele nu au întotdeauna darul de a convinge, deşi exprimă valuri de sentimente şi dorinţe ce se agită în spatele lor. - Nu mă poţi suspecta de necinste, Diana. Iubirea noastră a fost adevărată, cinstită şi sigură, nu doar o aventură sau o fericire ce măsoară clipe. De ce judeci cele spuse de mine fără a-mi lua în calcul vârsta. - Dragostea noastră, nu poţi spune că a fost o umilinţă, ci o adevărată mândrie pentru amândoi, deoarece eram liberi,

282

Nicolae C. Dinu

nu cream necazuri nimănui. eu n-am gândit niciodată să te împart cu altcineva, dar conştiinţa mă obligă să te fac să înţelegi că nu merit – nici nu este drept – să-ţi risipeşti viaţa alături de mine pentru a beneficia de „pofta sângelui”, care nu va dura o veşnicie. - Înţelege că eu vreau să rămân cu tine indiferent ce probleme se vor ivi în continuare. Tu m-ai ajutat să-mi alin durerile, suferinţele sufletului şi să-mi uit singurătatea. Pot spune că „m-ai înviat”. - E greu să-ţi explic. Ce vei face atunci când voi da semne de bătrâneţe? Va veni şi acea vreme. Dar după ce voi muri? Destinul, soarta sau moartea nu pot fi considerate sancţiuni divine, ci reflectarea trăirilor şi şanselor ce i-au fost date fiecărui om pe pământ. - Lasă-mă să hotărăsc eu ce voi face cu viaţa mea, a mai bombănit o vreme Diana. - Bine, aşa să fie! Dar la mine nu te gândeşti? Ceea ce încerc să-ţi explic este rodul unei gândiri mature, care judecă faptele şi în perspectiva lor. Nu pot înnoda o inimă tânără, arsă de focul dragostei de o inimă obosită. Tocmai pentru că te iubesc procedez astfel. Pentru asta mă dau la o parte din calea tinereţii şi iubirii tale, conştient că nu am niciun drept să te ţin lângă mine, împiedicându-te să-ţi clădeşti o familie cu care să porneşti în viaţă. Ar trebui să fim mulţumiţi că împreună am trăit iubirea adevărată – fără a emite teorii despre iubire – dar privind spre viitor, se impune această despărţire, deşi îmi vine extrem de greu s-o accept, dar nu mai suport să se uite lumea după noi, poate chiar cu milă, dacă nu, socotindu-ne un cuplu cel puţin nepotrivit. - Îţi faci complexe degeaba. Tu nu pari deloc în vârstă. Dar ai dreptate, dragostea înseamnă mult mai mult decât patul,

Diana şi fratele ei orb

283

care contribuie şi el la acest fenomen nobil, despre care eu pot confirma că ţi-ai făcut datoria cum se cuvine (râde mulţumită). Am fost foarte fericită cu tine; uneori am simţit că parcă ieşisem din trup, de aceea nu mă pot despărţi de tine. De fapt, eu n-am crezut niciodată că ne vom despărţi, Discuţia de astăzi a fost pentru mine ca un duş rece care m-a trezit din vis şi m-a obligat să cuget astfel: „Deci până şi iubirea este vremelnică?”, murmură ea. - Încearcă să înţelegi că nu-ţi vreau răul! La mine bătrâneţea necruţătoare se apropie şi nu vreau ca tu să suferi mai târziu. Schimbă-ţi viaţa acum, când eşti, încă, tânără. - Eu vreau să trăiesc în iubire şi înţelegere cu tine şi nu cu un alt bărbat. Tu m-ai trezit la viaţă după o perioadă de eşecuri şi moarte. De atunci te consider ultima mea şansă de a crede că viaţa mea mai are un sens. Dacă te-aş pierde, am senzaţia că în viitorul pe care mi-l descrii tu voi eşua şi ca femeie. Simt că lipsa iubirii, pentru o femeie – deci şi pentru mine – ar fi principala cauză care duce la ratare. - Ascultă-mă cu atenţe acum! Eu îţi vreau binele. Inima mea nu poate renunţa la tine fără să sângereze. Astăzi sunt destul de lucid, senilitatea nu m-a încercat încă, dar mult nu mai este până când şi-ar putea face apariţia pe drumul spre marea „confruntare”, când voi fi nevoit să-mi impun un gen de modestie care nu are nicio legătură cu virtutea şi tristeţea, dar vor începe, pe lângă nemulţumirea că mi-a trecut vremea, melancoliile şi unele suferinţe fizice. - Nu mă vei convinge să nu te mai iubesc, a spus Diana supărată. Totdeauna am dorit să iubesc un bărbat care să mă merite şi să mă iubească pentru mine însămi şi nu pentru alte considerente sau aşa, în general. Tu ai fost un model în acest sens. Acum vrei să pleci şi să mă laşi cu amintirile.

284

Nicolae C. Dinu

Au dreptate filosofii când spun că „doar o muchie de cuţit desparte fericirea de melancolie”. Eu adaug şi faptul când pierzi omul iubit, iar atunci nu-ţi mai rămâne decât să-ţi doreşti moartea. - Ascultă-mă Diana! De ce vrei tu să suferi? Eu nu mai am mult până când voi deveni om bătrân. Nu mai pot da timpul înapoi, a doua şansă nu mai există în acest caz. Vremea tinereţii mele s-a dus; atunci abia aşteptam să dau piept cu greutăţile vieţii, dar acel entuziasm s-a dus odată cu toate câte au trecut peste mine, lăsând urme. Omul bătrân îşi caută permanent un punct de sprijin, pe care-l găseşte din ce în ce mai greu şi acest neajuns îl sperie, împreună cu singurătatea şi metehnele de care începe să devină conştient tot mai mult; treptat constată că trecutul lui este tot mai viu şi prezentul pe care îl trăieşte devine tot mai nesigur. De la o vreme devine neglijent, nu-i mai pasă cum se îmbracă sau cum îl vor judeca cei din jurul său. Chiar îşi impune o modestie personală, în raport de declinul său fizic. Omul în vârstă simte că, la un moment dat, nu se mai poate ridica deasupra mizeriilor pe care le aduce vârsta înaintată, totuşi ar mai vrea să trăiască, deşi poate realizează că devine povară pentru cei care-i sunt apropiaţi. Când omul în vârstă se apropie de final, ar trebui să devină conştient că nu va mai putea relua viaţa de la capăt, chiar dacă simte şi mai crede acest fapt – spre cinstea speciei sale – ci va trebui să-şi aştepte „cântecul lebedei”, în linişte. În cazul meu, sunt conştient de acest fapt de viaţă şi nu vreau să-ţi devin povară. Viaţa este la fel ca un munte pe care îl urci râzând, iar când ajungi în vârf observi coborâşul, care se rostogoleşte şi te face să-l cobori plângând, ştiind că la piciorul pantei te aşteaptă finalul – moartea – care îţi aminteşte de tinereţe, când visai să faci multe, care nu s-au mai întâmplat niciodată: glorie, respect, fală, iubire, etc.

Diana şi fratele ei orb

285

Eu nu mai aştept nimic: Glorie?! Ce să mai fac cu ea? Fală? Nu mă mai mângâie. De aceea, te rog, Diana încearcă să uiţi de mine şi trăieşte-ţi viaţa în raport de tinereţea ta. Iartă-mi imprudenţa de a te iubi! La început a fost doar scopul de a obţine datele pentru a scrie cartea, apoi, treptat, mi-ai devenit dragă – deşi evitam orice gest care să mă dea de gol – s-a produs acea atracţie reciprocă şi iubirea adevărată, care mă face azi să suport foarte greu despărţirea noastră. Diana se schimbase la faţă şi buza de jos îi tremura, făcând-o aproape de nerecunoscut, la fel ca o clădire afectată de cutremur. - Deşi mă iubeşti, totuşi pleci?! am auzit-o spunând cu glasul stins. Dacă asta vrei, eu ce să mai fac? - Draga mea, nu vreau să ne despărţim supăraţi. M-am ridicat de pe fotoliu şi a făcut şi ea la fel, dar s-a cuibărit la pieptul meu, suspinând, şi mi-a udat haina cu lacrimile ei calde. - Te rog să mă mai suni, măcar la telefon! - Te voi suna, am răspuns eu şi am pornit pe coridor spre ieşire, însoţit de Diana; în spatele uşii ne-am mai sărutat o dată şi am coborât scările, ieşind în părculeţul de lângă bloc. Diana a rămas în hol cu o batistă udată de lacrimi pe care o mototolea în mână şi nu-şi mai găsea echilibrul, în disperarea care o cuprinsese, gândindu-se că nu ne vom mai întâlni niciodată – aşa cum mi-a povestit mai târziu, peste două luni de zile: „Rămăsesem singură, ca o pasăre care pluteşte întrun zbor apatic şi însingurat, fără niciun orizont”. ... În drum spre casa mea mă gândeam la cele discutate cu Diana şi mă simţeam vinovat pentru modul brusc în care pusesem capăt unei relaţii frumoase de iubire ce durase un an de zile.

286

Nicolae C. Dinu

Deşi o făcusem în exclusivitate pentru ea, mă simţeam frustrat de o prietenie stabilă şi caldă. La colţul străzii am dat peste un cerşetor între două vârste, prost îmbrăcat şi neîngrijit. Aflat, încă, sub emoţia despărţirii de Diana, i-am lăsat în pălărie un ban de hârtie, care l-a determinat să strige în urma mea: „Sărut mâna, boierule!”. M-a supărat modul lui de adresare, care mi-a adus aminte de starea de sărăcie a multor oameni, care recurgeau la cerşit pe străzi. Câtă obidă! Când am ajuns în dreptul clădirii Băncii Naţionale, în minte mi-a apărut chipul plâns al Dianei, pe care citisem disperarea neputincioasă şi o durere sufletească adâncă; parcă auzeam în timpane vorbele ei rugătoare – să rămân şi că ea mă va păstra în amintire. M-am oprit pe loc şi m-am gândit să mă întorc la ea şi so consolez. „Dar dacă îi voi face mai mult rău?” – mi-am zis şi mi-am continuat drumul. Afară era destul de cald, o veritabilă zi de primăvară – sfârşit de aprilie – când verdeaţa inundase grădinile şi aleile erau pline de florile de sezon cu parfumul lor specific şi un colorit, ca o binecuvântare divină. Am ajuns acasă după amiază, când soarele cobora spre asfinţit, dar n-am intrat, continuând să merg pe trotuarul de pe lângă clădire, spre fundul curţii. Dintr-un salcâm înalt aflat în curtea vecinului meu Voicu am auzit un fluierat care semăna cu cel al mierlei şi am rămas surprins. Eu ştiam că mierla apare mai mult prin păduri, nu şi în oraşe. În final am văzut-o în vârful salcâmului, m-a văzut şi ea, câteva clipe m-a studiat cu ochii ei ca mărgelele, după care, a mai fluierat o dată, apoi şi-a luat zborul. Dinspre fundul grădinii unde aveam câţiva stupi de albine, aranjaţi între pomii fructiferi abia înfloriţi, se auzea un zumzet destul de tare. Am mers să văd ce se întâmplase şi am

Diana şi fratele ei orb

287

văzut un roi de albine care ieşise dintr-un stup împreună cu matca lui (regina) şi pornise în zborul nupţial. Se mai întâmplase şi altă dată, dar roiul s-a întors la stup, deci nu aveam motiv de îngrijorare şi am intrat liniştit în casă. Mi-am schimbat hainele şi m-am aşezat în pat cu faţa în sus, meditând la viaţa mea care trecea aproape fără rost. Pierdusem avântul plin de imaginaţie al tinereţii, iar inflaţia galopantă ne subţiase tuturor veniturile. Era şi motivul pentru care fusesem nevoit să lucrez din nou pentru a mă întreţine corespunzător, cu toate că, după 35 de ani de muncă la stat, mă simţeam obosit, îmi irosisem acolo toată tinereţea. Mă simţeam uneori chiar gol pe dinăuntru. „Ce să fac?” – mă întrebam adesea. După revoluţia din 22 decembrie 1989, în România apăruseră peste 200 de partide politice, fiecare om care dorea îşi înfiinţa propriul lui partid politic, încât acestea răsăriseră ca ciupercile după ploaie. Am avut şi eu unele oferte de la câte un cunoscut, chiar pentru câte o funcţie de conducere, dar i-am refuzat politicos, motivând că am de gând să mă mut în oraşul Sibiu. Adevărul era că nu mai voiam politică, îmi ajunseseră cei 30 de ani de P.C.R. în care fusesem obligat să mă înscriu pentru a rămâne în instituţia în care am lucrat. Nu-mi era foame, mai ales după discuţia pe care o avusesem cu Diana, care a plâns aproape tot timpul. „Am făcut bine?” m-am întrebat eu în gând. „Da, aşa trebuia, fiind în interesul ei, poate şi în al meu mai târziu”. Cu toate acestea m-am văzut fără niciun rost şi nimic nu mă putea ajuta să mă liniştesc. Acesta a fost începutul unui zbucium care se anunţa fără sfârşit, mai ales că nu găseam nicio ieşire din această situaţia încurcată, atât pentru mine, cât şi pentru soarta crudă a Dianei, pe care o iubeam, fiind o femeie cu multe calităţi: frumoasă,

288

Nicolae C. Dinu

blândă, iubitoare, inteligentă, dar fără noroc, aşa spunea, pe note muzicale, Anda Călugăreanu. Aveam senzaţia că mă adâncisem într-o singurătate pustiitoare, la fel ca Dalai Lama. După pensionare se redusese şi cercul meu de prieteni, dar eram mulţumit că scăpasem de nişte şefi răi, preocupaţi numai de situaţia lor. Lucrasem într-o instituţie însemnată unde demnitatea şi primejdia trebuiau să meargă mână-n mână, dar pe parcurs, prima a fost călcată în picioare, aproape complet, cerându-se să muncim zi şi noapte, indiferent cât de mare era gradul. Cel mai scurt program era de 16 ore şi ni se flutura în faţă: „aveţi muncă nenormată”. Aşa s-au distrus familiile, iar copiii unor cadre au ajuns chiar infractori deoarece părinţii lor munceau, lăsându-i fără supraveghere. Am privit tavanul, apoi masa mea de scris pe care zăceau manuscrise şi notiţe. Dar nu auzeam nicio vorbă, doar liniştea şi „ceasul casei”, un ticăit ritmic ce venea din pereţi sau din pod sau ... Casa mea era tristă ca un mormânt, iar zilele în singurătate se scurg cumplit de greu şi dureros pentru omul care a fost mereu activ. Amărăciunea mea sporea şi pentru faptul că îmi asumasem acea singurătate şi nu aveam dreptul să mă plâng, deşi mă umplea de mâhniri îngrozitoare, fiind înconjurat de primejdii nedesluşite şi trăiam izolat de restul semenilor mei o mare parte din timp, la fel ca stelele de pe cer pe care le privesc noaptea de la fereastra mea. Tristeţea din încăpere, când se aude doar trosnetul mobilelor, face să am senzaţia că şi sufletul îmi este înconjurat de acea tăcere adâncă şi atunci odaia mea mi se pare şi mai posomorâtă. Închid ochii şi încerc să-mi depăn unele amintiri din viaţa mea, din colectivele în care am trăit, prin şcoli sau pe parcursul serviciului la stat.

Diana şi fratele ei orb

289

Îmi apar, în imaginea din spatele ochilor unele chipuri de oameni frumoşi, pe care i-am simţit mai apropiaţi de mine şi reuşesc să mi-i reprezint corect, parcă îi văd aevea, le aud chiar glasul şi râsul sau îmi povestesc ceva neplăcut ce li s-a întâmplat; pe alţii mi-i aduc aminte mai greu şi mă privesc cu o curiozitate ascunsă. Ceea ce mi se pare curios astăzi este memoria mea care a înregistrat şi reţinut, încă, foarte multe fapte, care nu se şterg; ele vor rămâne acolo până la sfârşitul vieţii mele, când voi pleca „dincolo”. Am vrut să mă ridic din pat, să fac puţină ordine prin casă sau să mai scriu puţin, dar am apucat să deschid radioul, să mai ascult ştirile; la scurtă vreme camera mea s-a umplut de notele muzicale vijelioase ale Sonatei în do minor, compusă de Bethoven. M-am aşezat iar pe pat şi am ascultat-o atent. Melodia corespundea întocmai stării sufletului meu zbuciumat din acele zile; când s-a terminat, am închis radioul şi am deschis televizorul, dar l-am închis şi pe acesta repede, deoarece prezenta numai oameni necăjiţi, din oraşe şi sate, care mă indispuneau. M-am întins pe pernă, vrând să dorm, dar, măcinat de gânduri, m-a prins miezul nopţii tot gândindu-mă la oamenii lipsiţi de noroc, apoi la viaţa mea şi, la final, la Diana. Ea mi sa părut întotdeauna că se deosebeşte total de femeile pe care leam cunoscut înainte de a o cunoaşte şi o apreciam mult pentru inteligenţa, sinceritatea şi pentru faptul că iubea cu sufletul. Şi nu mă înşelam. I-am urat în şoaptă „noapte bună, iubito!” apoi m-am întors pe o parte şi am adormit. Dimineaţa, când m-am trezit din somn, am deschis fereastra şi în cameră a pătruns un aer răcoros, iar odată cu el un parfum de trandafiri, liliac şi lalele. M-am spălat, m-am îmbrăcat şi am ieşit în curte, de unde m-am întors cu un braţ de flori pe care le-am asortat pe

290

Nicolae C. Dinu

soiuri şi le-am pus în vaze de flori sau în borcane, aşezându-le peste tot: în camera mea, în bucătărie, pe hol şi în fereastră, aşa, ca să fie peste tot. Privindu-le cât erau de frumoase, faţa mi s-a înseninat şi am dat frâu imaginaţiei stilistice, pronunţând încet: „singurătate şi flori – sărmane capricii ale fanteziei omeneşti, tandre, gingaşe şi lipsite de orice asprime”. Ar fi trebuit să mă bucur că ele împodobesc unicul meu „sanctuar”, căruia îi mai spuneam şi „bârlog”, dar sufletul îmi era greu. Florile au constituit întotdeauna inamicele înverşunării şi ale regretelor eterne. Mie îmi plac mult florile. În grădina mea plantasem, încă din luna în care m-am mutat, pomi fructiferi (caişi, cireşi, vişini) , viţă de vie, pe care am pus-o pe boltă în al doilea an, căpşuni, zmeură şi foarte multe flori: liliac, zambile albe şi roşii-mov, crini albi şi regali, trandafiri roşii şi albi, narcise, crizanteme, garoafe, chiar şi bujori, dar cei mai gingaşi erau ghioceii, care ieşeau de sub zăpadă, în fiecare an la sfârşit de ianuarie şi erau curajoşi şi blânzi ca Diana. Gândul mi-a adus-o în minte, aşa goală cum fugea spre baie după .... mă obişnuisem cu ea numai în veşmântul Eu-lui curat, fără sfială, dar şi fără vulgaritate. Mângâindu-mă cu acest gând, am fost scos din atmosferă de voci ţipate. Am dat perdeaua la o parte şi m-am aplecat în afară. Vecina mea de vis-a-vis, îşi certa nepoata care se juca pe lângă trotuarul de lângă casă. Când m-a văzut, m-a salutat la umbra unui râs ironic, aproape sardonic, iar eu i-am răspuns cu condescendenţă, apoi m-am retras şi am mers la bucătărie unde mi-am făcut o cafea. Vocea vecinei scrâşnea, în continuare, ca un fierăstrău prin aerul dimineţii. Am revenit cu gândul la Diana în timp ce îmi beam cafeaua şi am concluzionat: „da, are nevoie de iubire şi o va căuta, pentru că este neajutorată, încă, iar dacă o va găsi se va lega de acel bărbat, ca o iederă de copac, indiferent dacă la

Diana şi fratele ei orb

291

mijloc vor fi sau nu sentimente de iubire sau numai de prietenie, pentru că ea se va teme să nu-şi piardă suportul” Dorind să abandonez aceste gânduri, am trecut la masa de scris şi am lucrat până la ora 14³° după care am mâncat şi am plecat la şcoală, de unde m-am întors pe la ora 20³°. Pe strada mea era cam întuneric, lipsind unele becuri de pe stâlpii electrici care luminau strada şi casele dormeau în întuneric, ca şi casa mea; doar ici-colo mai erau becuri aprinse în câte o curte. Peste tot domnea o linişte toatlă, iar pe la ferestre nu se vedeau lumini. Numai pe cer sclipeau stelele, printre care luna argintie trecea rece şi cu lumina ei poleia casele şi grădinile. Am întors cheia în yala de la poartă, apoi am pornit pe trotuarul de lângă casă, bâjbâind prin întunericul dens. În timp ce descuiam uşa de la intrare, pe lângă mine a trecut un curent de aer rece. Mi-am zis, în gând: „Doamne, cât de singur sunt aici şi asta o duc de doi ani de zile. Mai este puţin şi se instalează a treia vară de când sunt aici, dar zbuciumul din inima mea n-a dispărut”. În grădină, printre căpşuni, am auzit greierii cântând. Mi s-a părut că mă înşel şi m-am dus mai aproape să-i ascult, iar corul lor se auzea mai tare. Ziua era foarte frumos în curte, de parcă toate razele de soare se adunaseră în grădina mea, iar noaptea ghiceam soiul florilor fără lumină, doar după parfumul specific fiecăruia.

V Ultima noapte Trecuseră două luni de când mă despărţisem de Diana şi suportam greu situaţia, dar persistam în hotărârea de a nu o mai aborda, nici măcar la telefon, pentru a-i lăsa liberă mintea ca să

292

Nicolae C. Dinu

ia o hotărâre care s-o avantajeze în sensul celor discutate la ultima noastră întâlnire. E drept că şi eu fusesem ocupat o vreme cu examenele la şcoală, iar după examene plecasem prin ţară cu maşina mea, pentru a-mi mai limpezi gândurile şi, poate, chiar să uit. M-am întors în Constanţa în seara zilei de 15 iunie şi a doua zi am reluat cursurile la şcoală cu alte serii. Mi se făcuse dor de Diana şi de glasul ei ca de clopoţel şi voiam s-o văd sau s-o ascult la telefon, cel puţin, dar nu ştiam cum să procedez încât să n-o sperii sau să-i stric o eventuală relaţie. Experienţa mea de viaţă mă învăţase că datorăm totdeauna un gând bun oamenilor care au avut o importanţă în viaţa noastră şi trebuie ca, din când în când, să ne mai interesăm de viaţa şi de sănătatea lor, să aflăm dacă au nevoie de ajutorul nostru. Diana era pentru mine un astfel de om de care să mă interesez, deoarece ea mă făcuse de atâtea ori să mă simt tânăr, mai ales când mă trezeam dimineaţa în pat cu ea, al cărui trup cald era lipit de trupul meu. Chiar şi numai pentru asta Diana merită o atenţie specială din partea mea. Aatfel că, după ce am terminat cursurile de la şcoală, am sunat-o la telefon: - Da, a răspuns ea. - Alo! am spus eu, din nou. - Da. Cine este? - Sărut mâna! Ce faci, păpuşă? - A! Tu eşti? Ce să fac? Abia m-am întors de la serviciu şi acum caut prin şifonier o rochiţă mai subţire că afară s-a făcut foarte cald. Tu ce faci? - Sunt la şcoală. Abia am terminat cursurile şi voiam să plec acasă. Te-am mai sunat şi la ora 15³° şi n-a răspuns nimeni şi ...

Diana şi fratele ei orb

293

- Da, n-am fost acasă. Te superi dacă te rog ceva? mă întreabă ea cu un glas aproape şoptit. - Aşa mă ştii tu? Spune, ce este? - Voiam să treci pe la mine, că am ceva important să-ţi spun, face ea precizarea. - La telefon nu poţi să-mi spui? E ceva grav? - Da. E important şi este secret, mi-a spus cu o voce care semăna cu bucuria. - Bine. Vin în zece minute, că sunt cu maşina. Când am ajuns la uşa apartamentului ei, Diana mi-a deschis uşa şi am intrat. Mă aştepta lângă uşă, iar după ce am salutat-o, a încuiat uşa mi-a sărit în braţe şi ne-am sărutat. - Unde ai fost, dragul meu, timp de două luni de zile? De când te aştept eu să vii! N-ai dat niciun semn de viaţă atâta timp – m-a certat ea după ce ne-am aşezat pe fotolii. De ce ai întârziat atât? Două luni. - La început am fost ocupat cu şcoala, apoi cu examenele de sfârşit de serie, după care am plecat să-mi vizitez nişte colegi şi rude prin ţară, de unde m-am întors cu două zile în urmă. Am vrut să te linişteşti o vreme ca să poţi judeca noua situaţie corect, apoi s-o accepţi în spiritul celor pe care le-am discutat pe data de 28 aprilie. -Mi-am închipuit că nu vrei să mă mai vezi, de când ştii totul despre mine. - Şi ce ţi-ai mai închipuit? De ce îmi vorbeşti astfel? Credeam că ştii cât de mult te iubesc şi că eşti tot timpul în gândurile mele. În plus, atunci am avut impresia că ai înţeles situaţia noastră şi că am procedat astfel numai în interesul tău. Eu mai sper, încă, că mai târziu, când te vei convinge de adevărul complet al deciziei mele, îmi vei da dreptate. Eu îţi sunt recunoscător că un an de zile ţi-ai împletit viaţa cu a mea, deşi la început nu m-am aşteptat deloc la acest fapt, pentru că

294

Nicolae C. Dinu

te-am perceput ca pe o fiinţă blândă, dar inocentă şi lipsită de ajutor. Acestea toate m-au apropiat de tine, ca o chemare insistentă şi urgentă, fără să intuiesc măcar că pe parcurs vom închega împreună o relaţie frumoasă şi acaparatoare. Îmi pare rău că revin la tine ca să te tulbur, după două luni de absenţă, dar am vrut să te văd şi să aflu ce mai faci. Nu voiam să te supăr. - Deşi am suferit mult de atunci, să ştii că azi mă bucur mult că ai acceptat invitaţia mea. Aşa este, nutream şi eu speranţa ca tu să fii stăpânul inimii mele, de când ne-am cunoscut şi în toată viaţa noastră. Ştiu că erau cuvinte mari, dar era crezul meu, mai ales când ai aflat toată tragedia vieţii mele. - Ai dreptate şi sufăr alături de tine, când ştiu cât ai suferit tu. Poate şi durerea m-a legat mai mult de tine, apreciind de atunci că ai fost şi ai rămas pentru mine cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viaţă: relaţia mea de iubire cu tine. - Atunci când ai plecat de la mine am sta lângă uşă până când nu ţi-am mai auzit paşii pe scări, apoi m-am aşezat pe fotoliu şi am plâns mult. Când am trecut prin dreptul oglinzii mi-am zărit chipul întunecat şi mi-am dat seama mai limpede ca niciodată că existenţa mea nu mai are niciun rost. Mă lăsaseşi singură, ca într-o carceră, cu deznădejdea în suflet, iar calea spre viitorul despre care îmi vorbisei atunci îmi devenise incertă. Nu aveam cu cine să discut sau să mă plâng, mama mea nu mai era, iar în altcineva nu mai aveam încredere. Mă gândeam: „ la ce-mi mai foloseşte faptul că sunt tânără, frumoasă, dar trăiesc singură într-o casă pustie, ca într-o mănăstire?” Tu cum stai singur? - Bărbatul este singur când se naşte, când iubeşte, dar este singur şi când moare. Acum cred că înţelegi de ce am

Diana şi fratele ei orb

295

acceptat să trăiesc izolat în căsuţa aceea, fără a mai încerca acea sfioasă afecţiune a iubirii. - Eu suport foarte greu singurătatea. Am mereu teamă de ceva. De aceea, după plecarea ta, am crezut că n-am să te mai văd niciodată. Te rog să mă crezi că mă simţeam ca o pasăre rănită, care se luptă să se menţină într-un zbor apatic şi solitar. Îmi ziceam mereu, în şoaptă: of, singurătate, urâtă soartă mai eşti! Rămăsesem, din nou, singură pe lume şi-mi făceam reproşuri pentru faptul că devenisem atât de dependentă de tine, dar te iubeam. Mă întrebam: „de ce a plecat când ştie că îl iubesc? O face pentru mine sau mai este şi altceva?” Din ochii mei nu mai curgeau lacrimi, aproape secaseră, dar se instalase tristeţea. Reveneam, apoi, zicând: „El e un om bun şi nu trebuie să mă îndoiesc de buna lui intenţie, poate asta este calea de urmat pe care mi-a zugrăvit-o el. Dar de ce a plecat, că doar eu m-am purtat cu el cu grijă mare – ca un bibelou , să nu-mi scape pe jos şi să se spargă. Ce voi face în viitor?” De această dată adevărul atârna greu în cumpănă şi mă făcea să-mi blestem soarta. Mi-am şters lacrimile, m-am îmbrăcat şi am ieşit pe stradă, ajungând în final, pe banca noastră de sub pomi, din faţa restaurantului Zorile. M-am gândit la toate, privind întinderea nesfârşită a mării, care mă copleşea, dar spre deosebire de zilele când eram împreună, acum îmi dădea senzaţia de izolare. Deodată am spus cu voce tare: „Şi cât de frumos a fost totul până astăzi!”,care m-a surprins. De acolo m-am întors acasă, m-am spălat şi m-am culcat, dar am adormit greu, abia spre dimineaţă. Când m-am trezit iar singură, m-am pornit pe plâns. Afară plouase toată noaptea, un fel de burniţă, care spălase aerul, frunzele pomilor

296

Nicolae C. Dinu

şi iarba; în copaci vrăbiile ciripeau mai vesele ca oricând, numai în inima mea era jale. Mă întrebam: „Ce să fac, Doamne? Cât de singură sunt! Aş vrea să plec de aici, dar unde să mă duc? Asta ar însemna să fug de ceva, de cineva, dar de cine? De EL nu fug, nu mi-a făcut niciun rău, dimpotrivă, a fost întotdeauna bun cu mine, politicos, iubitor şi nu m-a supărat niciodată, nu m-a minţit şi nu a ascuns nimic de mine. Poate el are dreptate, vrea să mă ajute să-mi văd mai clar situaţia spre care mă îndrept”. % Diana tace din nou, privind undeva în gol. - Am dat telefon la serviciu şi am spus că nu mă simt bine, solicitând să mi se aprobe două zile de concediu de odihnă, a continuat ea, vorbind rar. Pe la ora 10°° m-am îmbrăcat şi am plecat în parcul de la Casino, lângă malul mării, sperând ca acolo să găsesc răspunsul la întrebările mele. Ajunsă acolo m-am aşezat pe o bancă, dar în loc să mă liniştesc, frământările interne izbucneau în afară. Pe mare trecea un vapor mare de marfă, care se îndrepta spre sud şi, tot privindu-l, am devenit calmă şi visătoare. Din interior mă sâcâiau gândurile negre şi parcă îmi spuneau: „N-am noroc, ce să fac?” ca în cântecul Andei Călugăreanu. „Ce pot să fac?” mi-am răspuns cu voce tare, nu-mi rămâne decât să-mi trăiesc viaţa aşa cum este, cu temeri, nelinişti şi greutăţi şi, mai ales, în singurătate. Mă simţeam obosită, deprimată şi trădată, dat treptat, vârtejul gândurilor mele s-a mai domolit, iar la serviciu mi-am impus să muncesc fără să mai gândesc.

Diana şi fratele ei orb

297

- Îmi pare rău dacă tu mă consideri ca fiind la originea nefericirii tale. Nu te-am trădat deloc. Credeam că ai înţeles de ce am luat acea hotărâre. - Din parc m-am întors acasă, dar când mă apropiam de blocul nostru, în locul de parcare am văzut doi bărbaţi care discutau; cel care era cu spatele spre direcţia de unde veneam eu mi s-a părut că eşti tu şi am grăbit pasul, dar când m-am apropiat, am constatat că mă înşelasem. M-am întrebat: „Ce este cu mine? Nu cumva sunt bolnavă? Poate am devenit posesivă sau egoistă. Vom mai putea, oare, să fim iar împreună? De ce a plecat? Îl vreau înapoi! Doar el îmi rămăsese apropiat de suflet pe această lume. Dar dacă nu mă mai vrea el? am adăugat în şoaptă. După cum îl cunosc eu, nu este astfel de om, care doar să se fi folosit de mine ca de un obiect oarecare. De-ar şti el cât de greu îmi este singură, parcă aş fi rătăcită în pustiul Sahara, fără niciun sprijin”. Ajunsă în casă la mine, m-am dezbrăcat, m-am spălat şi m-am întins în pat în dormitor, unde am continuat şirul gândurilor şi nu ştiu când am adormit. - Ce-ai mai făcut de când nu ne-am mai întâlnit? am întrebat-o eu pentru a schimba subiectul discuţiei, care mă întristase. - Păi, am făcut o plimbare cu maşina unei colege de serviciu până în Bulgaria – la Varna; am fost cinci colege şi neam hotărât pe la sfârşitul lunii mai să plecăm în acea excursie. Din Constanţa am plecat sâmbătă la ora 6°° şi ne-am întors duminică pe la ora 18°°. Ce să-ţi spun? A fost mai frumos la ei decât pe litoralul românesc; am vizitat Nisipurile de Aur, apoi Balcic-ul cu castelul Reginei Maria, oraşele prin care am trecut şi altele. De acolo ţi-am adus o brichetă „Ronson”, deşi ştiu că nu fumezi. M-am gândit că poate ne vom mai întâlni şi aşa a fost. Să-ţi aminteşti de mine.

298

Nicolae C. Dinu

Am hotărât ca în vara viitoare să facem o excursie în Turcia, la Istambul. - Da, acolo veţi avea multe de vizitat: Biserica „Sf. Sofia”, Moscheia Albastră, Seray-ul cadânelor foştilor sultani ai Turciei, bazarul, cartierul Pera, etc. - Te rog să mă scuzi câteva minute! spune Diana, fugind spre bucătărie, de unde s-a întors cu o tavă mare pe care se afla un platou acoperit, de sub care mai ieşeau aburi. Alături o sticlă de vin „Muscat Otonel”, apă minerală şi o farfurie cu salată de zarzavaturi. Avea obrajii îmbujoraţi, asortându-se cu culoarea capotului său. - Vezi, n-am uitat preferinţele tale! a spus ea, în timp ce aşeza farfuriile pe masă. Astfel de obiceiuri au contribuit, în parte, la unirea noastră, iar de atunci mă îngrijesc să nu lipsească din casă, în timp ce eu te mai aştept încă. Ce zile frumoase am petrecut noi împreună, cu muzică, dans, etc., întocmai ca doi tineri îndrăgostiţi! Nu credeam că relaţia noastră se va sfârşi vreodată, dar tu ai vrut altfel, a mai adăugat ea cu glasul stins, iar după o pauză, ca o trezire dintr-un vis, a spus repede: nu mă lua în seamă! Nu i-am răspuns. Văzând că m-am întristat, Diana a venit lângă mine, mi s-a aşezat în braţe şi, cu palmele ei calde mi-a prins faţa, sărutându-mă, apoi a pronunţat rar, frazele următoare: - Să ştii că eu n-am încetat să te iubesc, iar iubirea mea este şi azi la fel de pură, totală şi nu este doar o formă de existenţă. Uneori am tresăriri şi cred că inima moare de frică şi suferă groaznic după o iubire care se destramă, ca după un eşec suferit în viaţă. - Draga mea, tu eşti prea pesimistă. Nu te lăsa pradă disperării. Asta te-ar putea împiedica să iubeşti, în viitor. Nu uita că viaţa este o permanentă luptă, un permanent examen,

Diana şi fratele ei orb

299

unde nu lipsesc reuşitele dar şi căderile: cazi, te ridici, dar trebuie să mergi mai departe. - Pentru o asemenea luptă preferam să fiu împreună cu tine, dar tu mi-ai servit chestia cu ghicitoarea din Braşov. O vreme nici nu te-am crezut, dar azi îţi spun că şi în cazul că s-ar putea întâmpla acele fapte, aş fi preferat să trăiesc cu tine acei şapte ani fericiţi. Mi-ar fi fost de ajuns şi atât, dar alături de tine, dacă aşa scrie în destinul nostru. Când ai plecat atunci, am suferit enorm. Şedeam singură în pat cu ochii închişi, dar când îi deschideam, dădeam de cruda realitate: nu erai lângă mine, aşa cum mă aşteptam. Mă apuca iar plânsul. Rămăsesem, din nou, singură pe lume, într-o casă goală, prea mare pentru mine şi cu inima zdrobită de toate tragediile prin care am trecut timp de şapte ani de zile. Luasem hotărârea să nu mai accept vreo relaţie cu un bărbat în viitor. - Nu mai spune asta, Diana! Tu eşti încă tânără şi poţi să-ţi întemeiezi o familie nouă, dar pentru asta ai nevoie de un bărbat de vârsta ta, nu de o „pasăre migratoare” obosită, ca mine. - Nu exagera! Tu nu eşti în vârstă, mai ai mult până atunci. Nu pot pricepe de ce insişti „să-mi redai libertatea”, când eu nu vreau. ... Într-un fel o înţelegeam: Diana se temea de viitor. Întâmplările prin care trecuse o agasau şi o speriau, iar ea nu putea închide trecutul în urma ei ca pe uşa unei încăperi. Rămâneau şi amintirile dureroase, care continuau s-o bântuie şi peste ani. - La telefon mi-ai spus că ai să-mi zici un secret. În ce constă? am întrebat-o eu, ca să schimb subiectul. - Da, sunt norocoasă, chiar de două ori.Poate mă mărit. - Felicitări! Cine este fericitul?

300

Nicolae C. Dinu

- Un bărbat tânăr din Bucureşti. Dacă se va întâmpla asta, îţi voi îndeplini sfatul şi dorinţa. Este asistant universitar la ASE şi locuieşte în apartamentul său. Omul are 29 de ani, are o maşină Dacia 1310 nouă şi este venit la Mamaia, la o rudă a sa care este şeful hotelului la care lucrez şi eu. El mi-a spus că se află într-o scurtă vacanţă, înainte de începerea examenelor cu studenţii săi. Nu este căsătorit, dar a trăit o vreme cu o studentă, dar aceasta a primit post la Cluj, unde s-a mutat definitiv. Aşa, ca om, pare un tip liniştit, o fire aşezată, dar cam melancolic, prea liniştit, încât poate fi comparat cu o odaie nelocuită. Faţă de mine s-a purtat frumos. Nu cred că este bogat, dar îi place aurul, pe degete având nişte inele de aur masiv. M-a dus pe litoral de vreo două ori şi am avut ocazia să-l studiez. Ce să fac şi eu? Trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce găsesc, dacă nu pot avea ceea ce a ales inima mea, a mai adăugat ea, în timp ce privea vinul auriu din pahar, în lumina care cădea de la lustră, după ce îşi umezise buzele în licoarea lui. Tu ce faci? De ce nu bei? Bea un pahar cu mine! - Nu ţi-am spus că sunt cu maşina şi trebuie să mă întorc acasă? - În această noapte poţi face şi tu o excepţie. Fă-o pentru mine, te rog! Nu mă lăsa iar singură şi în chinul gândurilor negre. Rămâi la mine până mâine dimineaţă. O femeie care şi-a dorit luna de pe cer este greu să se mulţumească cu o singură noapte, dar ... de când ai plecat, încerc, cu tristeţe, să mă conving că fiecare dintre noi avem o soartă, un destin implacabil pe care trebuie să-l urmăm, pe alt drum – ce păcat – dar în succesiunea faptelor. - Bine. Atunci voi rămâne la tine în noaptea asta. Noroc şi sănătate! am spus, ciocnind paharele, urându-i să fie fericită în noua sa relaţie. În noaptea aceea am rămas la ea. Pe la mizul nopţii a început să plouă. Era o ploaie repezită, urmată de furtună

Diana şi fratele ei orb

301

dezlănţuită cu furie, care ne-a trezit din somn. M-am apropiat de fereastră şi am chemat-o şi pe Diana. - Vino să vezi ce este afară! Vântul a rupt crengile din copaci şi le-a împrăştiat pe alee. - Da, zice Diana, s-au răzvrătit forţele naturii. În vacarmul de afară nu se mai aude niciun glas omenesc. Este un vuiet înfricoşător, un adevărat sinistru! Nu mai pleca, rămâi la mine! - Până la ziuă se va opri furtuna, poate şi ploaia. Am revenit în pat, iar Diana, după ce a oftat uşor, a spus aproape involuntar: - Mi-ai urat succes în noua mea relaţie, dar mă tem. Cine ştie ce va mai fi? Dacă este altfel decât mi-a povestit el? - El unde este acum? am întrebat-o. - Ieri a plecat la Bucureşti să-şi pregătească ceva în legătură cu examenele. Mi-a spus că se întoarce marţi sau miercuri. - Oricum eu te felicit sincer şi îţi doresc succes în noua ta relaţie. Te sfătuiesc să dai dovadă de prudenţă şi să accepţi legătura cu el numai atunci când inima ta o va recunoaşte ca loială pe a lui; abia atunci să mergi înainte călăuzită de inimă şi – de ce nu? – şi de instinctul tău de femeie. În acest sens, natura a învăţat animalele sălbatice cum să se folosească de instinctele cu care au fost înzestrate, care le îndeamnă să fugă din calea primejdiilor care le ameninţă. Oamenii, însă, sunt mai nepăsători, spunând că, fiind făpturi ale Domnului, le va apăra Dumnezeu. - Nu ştiu ce să fac, sunt nehotărâtă. În situaţia în care mă aflu, cererea lui mă ispiteşte, dar conştiinţa mă reţine, parcă aş fi dusă de val, deşi nu mă aflu pe creasta lui, ci pe la mijloc undeva. ... A început din nou să plângă. O priveam în tăcere, dar îi dădeam dreptate: îşi caută şi ea sprijin, după ce eu am

302

Nicolae C. Dinu

abandonat-o – această expresie îmi frângea inima şi conştiinţa, dar nu puteam proceda altfel, oricât aş fi vrut eu. - Când eram copil – reia Diana discuţia – mă simţeam fericită în familia noastră. Azi sufăr pentru că nu am căminul meu cald şi fără un cămin, viaţa nu are niciun rost. Înainte de furtuna de afară făcusem dragoste, dar tot discutând, nu ne-a mai prins somnul. - Îmi spui care este secretul? am insistat eu. - Da. Mai întâi sunt fericită că suntem aici, împreună, dar mai este ceva foarte important şi ... - Şi nu ştii cum să începi prezentarea lui? - Cam aşa este. Este ... ceva intim şi foarte sensibil. - Zii aşa cum te pricepi, că eu te voi înţelege! - Am ceva de la tine pentru care îţi mulţumesc din suflet! - Ce poţi avea de la mine? Doar un crâmpei de suflet. Ce ar fi putut rămâne aici de la mine şi ai tu şi-mi şi mulţumeşti? - Sunt însărcinată, asta este! Am fost la medic, mi s-a făcut ecografia şi mi-a spus că am în pântece un copilaş, care va împlini două luni în 15 iunie. Azi este 17 iunie. Nu se cunoaşte sarcina, spune Diana, în timp ce îşi plimba palma peste abdoman. - Explică-mi mai direct, ca să pricep şi eu! - Păi, este simplu: tu ai plecat de la mine pe data de 28 aprilie, iar pe 15 mai aşteptam ciclul, care n-a mai venit. Am crezut că e doar o întârziere, dar a trecut luna, m-am speriat şi am fugit la medic, care mi-a spus că sunt însărcinată în luna a II-a. Asta a fost tot. Sunt bucuroasă că este de la tine şi nu-ţi cer nimic pentru el. Desigur, ar fi fost foarte bine să-l putem creşte împreună, dar ... să nu-ţi faci probleme pentru că eu nu ridic nicio pretenţie asupra ta.

Diana şi fratele ei orb

303

Te rog să mă crezi că sunt sinceră şi mă bucur nespus de mult că este de la tine şi tare aş vrea să-ţi semene în toate. Aş vrea să trăiesc, să-l nasc, să-l cresc. ... Am tăcut amândoi, rumegându-ne gândurile. „Cred că acest copil este o victorie a instinctului natural. Dar dacă este conceput cu tânărul din Bucureşti sau cu un alt bărbat?” m-am gândit eu. După câteva minute am întrebat-o: - Cum te va primi acel bărbat când îi vei spune că eşti însărcinată? Dacă va dori să te însoţească la medic pentru a afla rezultatul personal? - M-am gândit şi la asta, dar copiii se mai pot naşte şi la şapte luni sau chiar mai devreme. Eu îţi pot spune că nu este al lui, ci al tău, pentru că cu el am avut o singură relaţie sexuală pe 22 mai şi de atunci, nimic. - Totuşi, tu priveşti această situaţie cu destulă uşurinţă, nu te gândeşti că mai pot fi şi neplăceri. - Ştiu asta, dar nu regret decât un fapt: lucrurile bune, favorabile, vin totdeauna prea târziu, când nu te mai poţi bucura de ele. Ce păcat că tot ce este frumos în viaţă dispare atât de repede! Uneori mă gândesc că este foarte trist că omul trăieşte doar o dată, o singură viaţă; ar fi fost bine să putem lua de la capăt o nouă viaţă şi aşa am putea chibzui mai temeinic unele lucruri sau atitudini. Îţi spuneam că mă tem de o nouă relaţie sau o nouă căsnicie. Asta pentru că am văzut cât de dificilă ar putea fi. Cu tine totul ar fi fost altfel, dar .... - Încearcă să mă uiţi, Diana, sau să mă ignori! Tu eşti tânără, iar eu nu mai am 30 sau 40 de ani. - Dar tu nu eşti bătrân şi de câte ori spun asta, mă contrazici şi chiar mă superi. - Da, pentru că simt că am în cârcă un sac de ani şi multe amintiri reale, neprevăzute, dar petrecute, pe care azi le contabilizez, fără a mai putea să le influenţez. Ce vei face tu

304

Nicolae C. Dinu

când vei rămâne fără mine, după nişte ani petrecuţi împreună? N-ai putea face faţă greutăţilor singură. De aceea nu vreau să-ţi stau în cale, iar dacă aş face-o m-aş ruşina să-ţi fiu povară. - Spune drept, la tine este vorba de vreo slăbiciune lăuntrică sau numai un fel de a vedea viaţa? - Nu, Diana, este vorba de judecată dreaptă, pe fapte reale. Cum să te măriţi tu cu un bărbat peste care anii care au trecut au lăsat urme şi l-au istovit? Ai tu nevoie de o povară de care, la un moment dat, să nu ştii cum să scapi? ... Diana rămăsese pe gânduri, cu ochii în tavan. - La ce te gândeşti? am întrebat-o. - La noi şi la relaţia noastră care se destramă, după ce ne-am iubit un an de zile. Niciodată n-aş fi putut să mă despart de tine, dar dacă tu ai hotărât aşa, eu ce pot face? Mă gândesc câte fapte netrăite am fi putut recupera noi doi şi nu mă refer numai la dorinţele fizice, ci la multe alte fapte de viaţă. Nu pot uita faptul că tu ai adus în viaţa mea încrederea, împreună cu acea senzaţie caldă, liniştitoare, greu de explicat, pe care eu am perceput-o ca pe o trecere de la o temperatură scăzută, la una mai ridicată, de exemplu, când vii de afară, din ger şi păşeşti direct într-o baie caldă, destul de fierbinte, care îţi scoate tot gerul din oase. Comportarea ta grijulie faţă de mine – atentă, prietenoasă şi ocrotitoare – m-a ajutat să-mi revin după acele întâmplări îngrozitoare, prin care am trecut. Recunosc că aveam nevoie de iubire şi ţi-am spus asta de câteva ori, iar tu mi-ai adus-o dezinteresat; mi-ai dat speranţă, m-ai făcut să visez şi să iubesc din nou, la fel de candidă ca în anii mei de liceu, când deschideam ochii mari să descopăr faţa lumii şi mă miram de cele ce vedeam. După ce ai plecat, pe 28 aprilie, am constatat că este necesară despărţirea noastră, deoarece fiecare avem un destin

Diana şi fratele ei orb

305

implacabil, pe care trebuie să-l urmăm fiecare pe alt drum, dar în succesiunea faptelor. Ce păcat! Ce păcat! a repetat ea. % Dimineaţa m-a trezit ploaia care bătea în geam. M-am ridicat încet din pat şi am mers la fereastră. Afară ploua cu găleata, iar vântul care însoţea ploaia biciuia copacii dintre blocuri, cărora le rupsese crengi; din când în când se auzeau tunete şi câte un fulger brăzda cerul acoperit de norii grei de apă, iar dinspre mare se auzea un vuiet înfundat produs de valurile care se repezeau vijelios în maluri. - Vino, te rog, în pat lângă mine! a scâncit Diana care se trezise din somn. - Afară plouă serios – am informat-o eu, în timp ce mă cuibăream lângă ea, sub cearşaf. Furtuna a rupt crengi din copaci şi le-a împrăştiat peste tot. - Nu mai pleca! Rămâi cu mine până la prânz! - Nu pot. La ora 8³° trebuie să merg acasă la fostul meu camarad din armată, care este bolnav, iar după amiază am cursuri la şcoală. ... Începuse să se lumineze şi, privind spre şifonier, am văzut un tablou pe o comodă; era tabloul de la nunta Dianei cu Sorin. Ea a observat şi m-a întrebat: - La ce te uiţi? - La tabloul de acolo. - Da, sunt patru ani de atunci, ani de suferinţă. L-am scos ca să-l duc la gunoi, dar am să-i scot rama care este foarte bună. Nu vreau să-l mai văd în casă.

306

Nicolae C. Dinu

% Peste o jumătate de oră ploaia a stat şi furtuna s-a potolit. Diana a deschis fereastra, iar în încăpere a pătruns un aer proaspăt, dar rece, oadtă cu ciripitul vesel al unui stol de vrăbii; prin faţa ferestrei deschise, câteva rândunele zburau în unghiuri ascuţite şi foarte repezi. Natura revenise la normal, chipul ei se schimbase total după trecerea furtunii. % Mi-am făcut tualeta, m-am îmbrăcat şi mă pregăteam de plecare. Diana intrase în bucătărie. - Aşteaptă să mâncăm ceva! a strigat ea. - Nu-mi este foame, am răspuns. - Măcar o cafea, insistă ea! E gata. - Bine, aştept. Am băut cafeaua împreună, fără prea multe vorbe, apoi i-am mulţumit şi am trecut în hol ca să plec. Aici a început partea cea mai grea. Acea scenă mi-a rămas şi azi în memorie, ca o reproducere dintr-un DVD color. A fost cel mai greu moment pentru noi amândoi: Diana a început să plângă în hohote, văzându-şi visul spulberat. I-am spus că o iubesc în continuare, dar conştiinţa mă obligă să nu-i barez drumul spre o nouă viaţă, repetând cele ştiute. În final i-am spus: - La revedere, dragostea mea de la bătrâneţe! Să ai grijă de tine! Îţi doresc mult noroc în noua ta relaţie cu noul tău prieten. El este norocos cu tine! Este norocul pe care eu nu l-am avut în anul 1957, din care cauză, de atunci am trecut prin viaţă, având o piatră grea legată de picior. Nu mai plânge, lasă în urmă necazurile şi priveşte înainte, spre fericire! Poate va fi mult mai bine. Cu timpul ne vom mai vedea, dacă nu pleci din Constanţa.

Diana şi fratele ei orb

307

- Da, dar el nu înseamnă pentru mine, ceea ce ai însemnat tu şi de aici vine tristeţea mea. Iartă-mă că plâng, dar asta este cea mai tristă despărţire din viaţa mea! Îţi spun „Adio!” cu mare durere în suflet. Te rog să nu mă uiţi! Să rămânem prieteni. - Da, draga mea, nu te voi uita pentru că numele tău a fost săpat în inima mea. Ia gestul meu ca o eliberare pentru tine, deşi sufăr, îmi este foarte greu fără tine. Stăteam amândoi îmbrăţişaţi în spatele uşii de la intrarea în apartament. Diana mă privea prin plasa de lacrimi care-i înceţoşase ochii. Printre suspine a spus: - Sunt cea mai însingurată făptură omenească de pe pământ uitată de Dumnezeu. Cu ce am păcătuit eu? - Te rog să nu mai plângi! Nu ne face bine niciunuia. După ce şi-a şters lacrimile, a stat dreaptă în faţa mea şi a declarat solemn: - Te voi iubi până în ultima mea clipă de viaţă şi îţi voi purta o veşnică recunoştinţă pentru tot ce ai făcut pentru mine! Îţi mulţumesc pentru că m-ai trezit la viaţă şi pentru copil! S-a lipit, din nou, de trupul meu, întrebându-mă: - Când te mai văd? Pe buze înflorise un zâmbet forţat, de o dulce melancolie, dar pe chipul ei se instalase o expresie timidă, pătrunzătoare: „Oare să nu mai am nicio speranţă?” am auzit-o spunând, abia stăpânindu-şi suspinările şi năvala lacrimilor. Of, cât de rău am ajuns! - Încearcă să înţelegi, Diana, că aşa trebuie! Şi mie îmi vine destul de greu, dar ... judecă-mă cum ştii tu, însă nu-mi uita vârsta! Nu mai pot da anii înapoi. Când vei analiza situaţia mai lucid, în clipele tale de meditaţie, poate vei pricepe ce ar fi însemnat viaţa ta peste 10-15 ani, împreună cu mine. - Dacă te răzgândeşti, să ştii că eu te aştept să te întorci aici. Nu ştiu de ce, dar eu tot nu cred că noi doi trebuie să

308

Nicolae C. Dinu

ispăşim acest blestem. Dă-mi de ştire! Pentru tine voi renunţa la tot şi la toate, a mai spus ea printre lacrimi. „Doamne! Ce să fac? Cât îmi vei lipsi!” am auzit-o murmurând pe pieptul meu. - La revedere! am spus eu. Te voi suna la telefon, iar dacă eşti „ocupată” şi nu poţi vorbi răspunde-mi: „greşeală” şi voi înţelege. Reţine un lucru: oriunde vei fi, Diana, inima mea va bate numai pentru tine, dar te rog, încă o dată, să ai încredere în judecata mea dreaptă! Peste ani te vei convinge că am avut dreptate. Am strâns-o în braţe şi ne-am sărutat de despărţire. - Ai grijă de tine! Tu ai fost pentru mine o mare mângâiere şi de aceea am răspuns la toate chemările tale pentru a împărţi amândoi durerea şi bucuriile. În hol, în jurul nostru se instalase o tăcere apăsătoare, parcă ceva rău ne pândea de undeva, din umbră, urmărind agonia visului nostru de cuplu care murea lăsând în urmă tristeţea şi singurătatea pentru amândoi. - Te-am primit în viaţa mea cu inima deschisă – a şoptit Diana cu ochii în lacrimi, tu mi-ai luminat viaţa şi m-ai ajutat să-mi revin din starea în care mă aruncaseră evenimentele prin care am trecut. Îmi pusesem mari speranţe în relaţia noastră, iar azi mă laşi iar singură şi nefericită, apăsată de durere. De două luni de zile, de atâta suferinţă, simt că am îmbătrânit, parcă aş avea 50 de ani. - Acum trebuie să plec, am spus eu. Să nu uiţi că orunde vei fi, inima mea te va însoţi cu dragoste! - Eu te voi păstra în sufletul meu ca pe o comoară. - Şi eu la fel pe tine, suflet nobil ce eşti. Vreau să ştii că eu, la începutul relaţiei noastre m-am certat pentru imprudenţa cu care am abordat-o şi m-am căit pentru că n-am fost suficient de atent dar nu credeam că ea va declanşa focul iubirii, care mai apoi ne-a cuprins pe amândoi. Poate este şi vina mea, dar

Diana şi fratele ei orb

309

iniţial n-am dorit decât să te ajut să-ţi revii, să te menţii şi să rămâi femeie sub toate aspectele. Când am deschis uşa să ies, Diana mi-a amintit: - Să nu uiţi de telefon! Am acoborât în parcare, am urcat în maşină şi am pornit spre casa mea, dar pe strada Mircea, am urcat maşina pe trotuar, m-am aşezat pe o bancă şi am privit marea preţ de 2030 de minute, ca să mă reculeg. Marea era liniştită, soarele era cald şi se oglindea în apa mării. Pe plajă era multă lume, pe nisip şi în apă. Mă simţeam obosit şi gol pe dinăuntru, inima mea rămăsese la Diana în apartament, s-o consoleze şi să-i şteargă lacrimile. Când am ajuns acasă la mine, cum am intrat în curte am simţit parfumul florilor şi am făcut o scurtă plimbare pe trotuar, trecându-le în revistă pe toate, până în fundul grădinii. Am intrat în casă şi am luat o foarfecă cu care am tăiat multe flori, pe care le-am aşezat în vaze şi borcane, punându-le peste tot prin casă. Am făcut puţină ordine prin casă, apoi m-am aşezat pe pat şi am căzut pe gânduri şi, obosit cum eram, am adormit cu gândul la Diana. De atunci n-am mai văzut-o şi n-a răspuns nici la telefon, iar de două ori am sunat la uşa apartamentului său şi nu mi-a răspuns nimeni. ... După amiază am mers la şcoală, de unde m-am întors pe la ora 20³°, am mâncat puţin şi m-am culcat, dormind neîntors până dimineaţa, în zori, când m-au trezit, rândunelele şi vrăbiile gureşe, care aveau la streaşina casei cuiburi cu pui în ele. Am deschis fereastra. În încăpere a pătruns aerul proaspăt, care a adus cu el parfumul dulceag al florilor din grădină; pe sârmele din bolta viţei de vie erau înşirate câteva vrăbii, care-şi dădeau replici şăgalnice cu un ciripit vesel,

310

Nicolae C. Dinu

aproape neîntrerupt; o briză răcoroasă, venind dinspre mare, mişca perdeaua din fereastră, şi-mi aducea aminte de Diana.

Sfârşit 11.XI.2012 Constanţa

Diana şi fratele ei orb

311

Epilog Realizarea acestei lucrări a fost mai mult o întâmplare, aşa cum am arătat la început. Poate şi unele momente greu de explicat ne-au pus faţă în faţă – pe mine şi pe Diana – deşi eu eram hotărât să duc o viaţă liberă, fără să mă mai încurc în relaţii cu vreo femeie. Tot întâlnindu-ne amândoi, am tras concluzia că Diana se află într-o stare uşor depresivă, pentru care m-am hotărât s-o ajut să-şi revină. Menţionez că nu i-am cunoscut tragediile prin care a trecut, dar n-am sâcâit-o să-mi dezvăluie ceva, lăsând-o să-mi prezinte singură faptele când va considera necesar, ceea ce a şi făcut, dar destul de târziu. O vreme am vrut să renunţ să mai scriu cartea, socotind că nu am suficiente date, motiv pentru care am lăsat notiţele mele să zacă într-un sertar. Ne-am întâlnit de mai multe ori – pe parcursul unui an de zile – prilej cu care am luat cunoştinţă de toate faptele pe care le-am scris, dar relaţia noastră a luat o nouă întorsătură, care m-a pus în situaţia să greşesc, în final, îndrăgostindu-mă de Diana şi ea de mine. Astfel am intrat în conflict cu morala şi cu voinţa mea. Astăzi nu pot spune că a fost numai vina ei, ci mai mult a mea; această fiinţă minunată era neajutorată şi avea nevoie de sprijin şi de iubire. Prietenia noastră a fost cinstită încă de la început. Nici nu se putea altfel, amândoi fiind oameni cultivaţi şi bine educaţi. Dar Diana făcea parte din categoria femeilor devotate şi avea un suflet cam şovăielnic la început, cauzele le-am aflat mai târziu. În general era o femeie fascinantă, cinstită, iar în adâncul inimii ei cloceau unele sentimente nobile care sfidau orice analiză. Toate acestea m-au făcut să am pentru ea o mare compasiune, iar, în final, s-o iubesc. Cu acest prilej, însă, am

312

Nicolae C. Dinu

aflat, pentrua a doua oară, că unde se naşte iubirea va apărea şi durerea, suferinţa, care îi poate afecta pe ambii parteneri sau numai pe unul dintre ei. Pentru a proteja personajele – unele mi-au cerut expres acest fapt – le-am trecut pe toate în anonimat, schimbându-le numele, adresa, profesia, etc. Sper că cei care vor citi cartea, se vor recunoaşte fără prea multă greutate. Cu Diana m-am împrietenit destul de repede şi am vrut să rămânem la acest stadiu, fugind de ea, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru a evita acele complicaţii de care am făcut menţiune în cuprinsul cărţii. N-am reuşit ce-mi propusesem la început şi ne-am îndrăgostit, pornind împreună la drum fericiţi, cu imaginea bine conturată a acelei duioase pasiuni omeneşti. La început a fost doar o pasiune destul de pudică, dar mai târziu ea s-a transformat treptat în iubire. Pe parcurs eu am trecut prin multe stări fierbinţi de conştiinţă – o adevărată criză de conştiinţă, simţindu-mă ca un păcătos care a greşit grav când venea vorba de diferenţa de vârstă dintre noi. Având mustrări de conştiinţă de câte ori mă priveam în „oglinda spovedaniei”, dar odată, socotind mai bine faptele, miam zis că, într-o oarecare măsură, am procedat corect, deoarece am ajutat-o să aibă o viaţă sexuală curată, dublată şi de o dragoste pe măsură. În acelaşi timp am ferit-o de alte necazuri şi, fiind mereu împreună, i-am dat îndrumări şi sfaturi pertinente, sincere, care veneau direct din suflet. Aceste gânduri aveau darul de a-mi împăca cugetul considerând că nu sunt chiar aşa de păcătos, iar pe termen lung am procedat în avantajul ei. Dar gândul că sunt vinovat pentru faptul că mi-am legat destinul de al ei, nu mă părăsea. Eram din ce în ce mai conştient de faptul că relaţia îi va bara drumul spre o nouă viaţă în care să-şi poată întemeia o familie în care să aibă copiii ei, cu

Diana şi fratele ei orb

313

un soţ de vârsta ei. De la o vreme începusem să-i amintesc acest fapt şi ea se supăra, spunând că vreau să scap de ea. În final ne-am despărţit, dar a fost o întreprindere destul de grea şi de dureroasă pentru amândoi, deschizând răni adânci în inimile noastre. De atunci n-am mai văzut-o şi mă hrănesc doar cu amintirea chipului ei luminat de soare vara la plajă; o văd ca prin ceaţă uneori, dar de uitat, n-o voi uita niciodată. Ar fi nedrept să dau uitării o femeie atât de blândă, profundă şi iubitoare. După despărţirea de ea, viaţa nu-mi mai oferea nimic, nicio bucurie în noianul ocupaţiei zilnice şi nicio atracţie înafara lor. Aşa că am continuat să înaintez prin viaţă discret, fără să mă plâng, târându-mi zilele în singurătatea din „sanctuarul” meu, pe care singur mi l-am impus. Despărţirea a fost singura modalitate corectă, în avantajul exclusiv al Dianei, iar pentru mine a fost „mântuirea” de o criză de conştiinţă. Citisem undeva că Dumnezeu iartă omului toate păcatele, mai puţin pe cel când bărbatul părăseşte femeia aflată în nevoie, îi cere să-i fie alături. Eu am ajutat-o pe Diana să rămână femeie, dar n-am putut rămâne alături de ea din motivele pe care le-am explicat în lucrare. Povestea cu ghicitoarea de lângă Biserica Neagră din Braşov n-a fost un tertip folosit de mine pentru a scăpa de Diana, ci un caz real pe care l-am trăit personal în anul 1980 când mergeam la Sibiu – împreună cu soţia, pentru a participa la ceremonia înălţării în grad a fiului nostru cel mare, care absolvise şcoala de ofiţeri. În drum spre Sibiu ne opriserăm la Braşov, iar când am trecut pe lângă Biserica Neagră, vrând să intrăm, am găsit-o încuiată. La umbra ei, aşezată pe ciment, am văzut o ghicitoare

314

Nicolae C. Dinu

– ţigancă, care ne tot chema să ne ghicească norocul. Eu am refuzat iniţial, ştiindu-le şarlatane, dar soţia s-a apropiat de ghicitoare, au vorbit ceva, apoi a început să-i ghicească în ghioc şi a spus toate cele relatate anterior când i le-am povestit Dianei. Deşi atunci am fost sceptic, astăzi confirm că toate s-au petrecut întocmai cum ne-a spus ghicitoarea din Braşov, mai puţin prezicerea ei că eu voi muri la vârsta de 60 de ani. Trăiesc şi astăzi, am 74 de ani şi sunt sănătos, ceea ce îmi dă speranţa că voi mai apuca şi alţii. Iată faptele: - Când am ajuns la şcoala de ofiţeri din Sibiu, am aflat de la ofiţerii tineri, colegi cu Petruş – fiul nostru – că a plecat acasă la el, fiind căsătorit. La auzul acestei situaţii soţia s-a făcut foc. - Pe 17 februarie 2000, alt fiu, Mihai, în vârstă de 24 de ani, student la Academia de Marină Constanţa, a plecat cu tatăl fetei care urma să-i fie soţie, cu maşina spre Brăila, iar pe şoseaua spre Hârşova şoferul a adormit la volan şi a intrat întrun pom de pe marginea drumului, omorându-l pe Mihai pe loc. - La 28 martie 2003 Elisabeta, mama copiilor mei, a ieşit din spital, unde fusese operată de cancer de colon; a murit pe 06.04.2003. - După moartea mamei lor, copiii au vândut apartamentul compus din 4 camere şi fiecare şi-a cumpărat câte o casă. Se întâlnesc foarte rar. Am constatat pe propria-mi piele că viaţa nu este niciodată scutită de loviturile sorţii, care te fac să suferi.

Diana şi fratele ei orb

315

% Uneori stau la masa de scris, iar când fac câte o pauză pentru a-mi odihni ochii şi limpezii mintea, mă întreb: „Ce mai face Diana? Pe unde o fi acum?”. Parcă o văd cum se ghemuia în braţele mele şi-mi spunea destul de des că mă iubeşte, străduindu-se să-mi confirme prin fapte. Fericit este omul care poate dărui iubire semenilor săi, precum şi animalelor, păsărilor, plantelor, etc. Diana punea totdeauna în mişcare un torent de iubire, dar avea şi o mare putere de a ierta. Îmi este dor de ea, de minunata căldură a inimii ei iubitoare şi de zilele de vară sau toamnă petrecute împreună – mai ales toamna, când ne plimbam pe străzi şi ne surprindea câte o ploaie repezită care ne uda până la piele, iar asfaltul ud strălucea sub fulgerele care nu mai conteneau. Sau în zilele însorite şi calde de toamnă târzie, când călcam peste frunzele uscate, lipsite de viaţă, pe care vântul le plimba dintr-un loc în altul, măturând solul devenit şi el maroniu. Atunci aveam senzaţii curioase, mi se părea că şi aerul avea mireasma vieţii. Diana era frumoasă şi când nu era fardată sau cu haine bogate şi bijuterii. Iubirea o îmbujora şi o făcea să plutească prin aer aidoma unei păsări care planează pe curenţii calzi de aer. Inima ei cânta când era vedelă, făcând-o şi pe a mea să cânte, deşi niciunul dintre noi nu era poet. Iubirea femeii îl transformă pe bărbat, iar când acea iubire dispare, bărbatul devine trist, nu-şi mai găseşte locul în societate, limitându-se la preocupările lui de fiecare zi, până într-o zi când iubirea lui se va îndrepta spre plantele şi animalele din preajmă sau tânjind spre alte idealuri. „Unde o fi Diana? S-o fi mutat la Bucureşti?” mă întreb.

316

Nicolae C. Dinu

Dorul de celălalt – pe care l-ai iubit – este ca o harfă cu multe tonuri. Ea va fi în stare să-ţi spună cât de mult îl iubeşti pe celălalt, cu condiţia să-i îngrijeşti temeinic corzile. Dacă se rup corzile, toate sau pe rând, câte una, să le înnozi, nu încerca, pentru că vor suna fals, ci schimbăle cu altele noi şi întregi. În iubire, uneori sunt de ajuns gesturile mici, dar, câteodată, mai trebuie să facem apel şi la cuvinte, care vor fi folositoare numai dacă sunt aranjate după bătăile inimii celui care le spune. La omul matur dorul este şi mai greu dacă îi cuprinde total inima, dar el face apel la experienţă şi la conştiinţă, reuşind să reziste ani la rând sau chiar toată viaţa. Mai dureros se manifestă dorul de părinţi la copilul abandonat de aceştia. Este ceva sfâşietor, care este amplificat de lipsa de ajutor şi mizeria pe care copilul o îndură. Oare cum o fi inima acelor copii? Dar a părinţilor lor? Mintea omului lucrează permanent, ea fiind pusă în mişcare de energia gândurilor lui; este vorba de acea energie primară puternică, care nu poate fi văzută sau atnisă cu mâna. Am citit într-o revistă, apoi într-o carte că omului îi corespunde cifra şapte în plan cosmic, deoarece el dispune de şapte sacre (puncte de energie şi lumină). Dar cu toate acestea, doar iubirea care vine de la femeie îi dă forţa bărbatului, pe când dispreţul distruge sensibilitatea oamenilor. Deci, luaţi aminte! Săptămâna trecută am vizitat locul unde era banca noastră de sub pâlcul de pomi din faţa restaurantului Zorile. Peisajul este total schimbat. Pe malul înalt au fost construite clădiri înalte, casele s-au întins mult înspre mare; în continuare au crescut mulţi pomi care apar ca o pădure sălbatică, crescută la întâmplare, deasă, de nepătruns. Peste tot este gunoi, mizerie, hârtii, pungi, etc. Noutatea o constituie doar o alee îngustă, cu câteva trepte, ce duce spre

Diana şi fratele ei orb

317

acel loc. Făcând calculul anilor, mi-au ieşit zece de când n-am mai stat pe acea bancă. Câţi vor mai trece? 12 nov. 2012 Constanţa

318

Nicolae C. Dinu

CUPRINS PARTEA I

VIAŢA ÎN BEZNA ÎNTUNERICULUI

I O întâlnire emoţională care m-a răscolit ............................3 II Petrecerea de la vila familiei Iorga ......................................8 III Întâlnirea de la Casino ....................................................18 IV Amintirea bărbatului orb din faţa bisericii „Adormirea Maicii Domnului .. ..........................................................23 V Cu Diana pe o bancă la malul mări.. .................................33 VI Cu Diana pe mal, deasupra Portului Tomis . ....................44 VII Cu Diana la paja Modern .............................................60 VIII Călătoria mea la Braşov şi Sibiu .................................68 PARTEA A II-A IUBIRE, TRAGEDIE ŞI PĂCAT I Cu Diana la Plaja Mamaia .................................................94 II Onomastica ......................................................................123 III Destăinuirile dureroase ale Dianei ..............................138 IV Căsătoria Dianei cu Sorin Matei ................................178 V Andrei State şi copilul Dianei .......................................196 VI Întrebări grele ...............................................................203 VII Am ratat plaja ..............................................................209 VIII Moartea lui Petronel ..................................................216 PARTEA A III-A DIN NOU SINGURĂ PE LUME I Tragedia de la Ploieşti ....................................................227 II Noul sfat pe care mi-l dă mătuşa Cornelia ......................261 III O vizită la T.S. – camaradul meu ...................................269 IV Începe calvarul ............................................................275 V Ultima noapte ................................................................291