Bun venit la Biserica Reformata by Mihai Corcea

Bun venit la Biserica ReformatÄ&#x192;! Un ghid pentru peregrini

DANIEL R. HYDE

Recomandări ”Prin providența lui Dumnezeu ce lucrează prin Rev. Daniel Hyde acum aveți în mână un instrument excelent de dezvoltare a vieții și lucrării noilor membrii, conducătorilor bisericii, precum și a tuturor ucenicilor. Cartea ilustrează binecuvântările moștenirii istorice a bisericii reformate care are integritatea confesională de a echipa credincioșii și congregațiile cu o deschidere evanghelică și cu o profunzime teologică. Această carte este o învățătură sănătoasă pentru vieți sănătoase. Tema bisericii apostolice este prezentată clar și este accesibilă pe paginile cărții Bun venit la Biserica Reformată.” Dr. Harry L. Reeder, III - pastor senior, Briarwood Presbyterian Church (PCA) Birmingham, Alabama Ca unul care a parcurs aceeași călătorie ca și mine, Rev. Hyde oferă un ghid profund și convingător despre accentele distinctive ale bisericilor reformate adresat celor care le calcă pragul. El explică modul în care aceste doctrine minunate sunt puse în practică în viața și închinarea bisericilor reformate și prezbiteriene. Dacă aș fi avut o astfel de carte precum cea scrisă de Rev. Hyde, Bun venit la Biserica Reformată, călătoria mi-ar fi fost puțin mai ușoară, pentru că ar fi fost cineva care să „unească punctele” în locul meu.” Dr. Kim Riddlebarger - pastor senior, Christ Reformed Church (URCNA) Anaheim, California „Daniel Hyde a scris o hartă a drumurilor care este neprețuită pentru noii sau vechii călători, în scopul de a-i ajuta pe aceștia să cunoască ceea ce cred bisericile reformate și de ce cred aceste lucruri. Cu sprijinul acestei cărți, creștinii pot explora priveliștea adeseori neclară a diferitelor denominații și pot înțelege aspectul care face ca bisericile reformate să fie unice și, în mod deosebit, biblice. Lucrarea păstorului Hyde este clară, succintă, informativă și biblică. Recomand din toată inima această carte oricărei persoane care dorește să înțeleagă pilonii teologici ai credinței creștine.” Dr. J.V. Fesko - Decan academic și profesor asociat de teologie sistematică, Westminster Seminary California „Introducerea binecunoscută a lui Daniel Hyde în cadrul credinței reformate se va dovedi a fi o unealtă folositoare pentru păstorii ocupați și care caută sprijin în primirea noilor credincioși ca membrii în biserica locală. Bun venit la Biserica Reformată va reprezenta, de asemenea, un fel de hartă a drumurilor pentru aceia care nu sunt familiari cu credința reformată-cu istoria, mărturisirile, angajamentele doctrinare și cu tiparele de închinare și lucrare reformată. Prin felul său de a fi această carte este un exemplu al

”ospitalității” pe care bisericile reformate sunt chemate să o arate celor care sunt alăturați părtășiei lor prin Duhul Sfânt și prin Cuvânt.” Dr. Cornelis Venema - Președinte și profesor de studii doctrinare, Mid-America Reformed Seminary, Dyer, Indiana „Ca slujitor într-o biserică reformată, sunt încântat să pot recomanda această carte al cărei autor este Daniel Hyde, prin care ne oferă unul dintre cele mai folositoare studii referitoare la fundamentele credinței reformate, închinare și practică, cu care m-am întâlnit. Voi recomanda această carte nu doar persoanelor care doresc să cunoască mai mult despre fundamentele învățăturii reformate, ci și acelora care sunt parte a bisericilor reformate și au nevoie să-și cunoască în profunzime moștenirea de care au parte.” Dr. Mark Jones - pastor, Faith Presbyterian Church (PCA) Vancouver, British Columbia „Daniel Hyde a făcut bisericii (și plantatorilor de biserici) un mare serviciu prin a ne dărui această carte bine scrisă, concisă, ușor de înțeles și care explică ceea ce înseamnă a fi o biserică ”reformată.” În același timp, este o profundă carte teologică care ne va aduce înapoi la Scriptură și la mărturisirile noastre pentru a înțelege ceea ce este cu adevărat o biserică. Într-o vreme de confuzie doctrinară, în special în privința învățăturii despre biserică, nu cunosc un alt lucru mai folositor pe care să îl ofer celor care doresc să știe mai mult despre bisericile reformate.” Rev. Kevin Effandt - pastor, Bellingham United Reformed Church (URCNA) Bellingham, Washington „Ca un tovarăș care s-a alăturat bisericii reformate și care provine din contextul mișcării penticostale/carismatice, pot spune că Daniel Hyde a rezumat aspectele distinctive ale bisericii reformate într-o manieră clară și concisă, răspunzând multora dintre întrebările pe care le pun evanghelicii moderni. Recomand din inimă această carte celor noi veniți în biserica în care slujesc și tuturor bisericilor reformate.” Rev. Jerrold Lewis - pastor, Lacombe Free Reformed Church (FRCNA) Lacombe, Alberta

Bun venit la Biserica ReformatÄ&#x192;! Un ghid pentru peregrini

Daniel R. Hyde

Originally published in the U.S.A. under the title Welcome to a Reformed Church: A Guide for Pilgrims. Copyright © 2010 Translation copyright © 2012 By Daniel R. Hyde Translated by Lidia Corcea Published by permission of Reformation Trust Publishing, a division of Ligonier Ministries.

Publicat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul Welcome to a Reformed Church: A Guide for Pilgrims. Copyright © 2010 Copyright traducere © 2012 Daniel R. Hyde Tradus de Lidia Corcea Publicat cu permisiunea Reformation Trust Publishing, o divizie Ligonier Ministries.

www.evanghelicreformat.org

Dedicată lui Joel Beeke Un părinte in credință, un prieten în Domnul și un exemplu viu a ceea ce înseamnă să ai o minte serioasă, să fii demn, să ai stăpânire de sine, să fii tare în credință și perseverent în dragoste.

Abrevieri

MB - Mărturisirea Belgiană Institute - Jean Calvin, Institutele Religiei Creștine CD - Canoanele din Dort CH - Catehismul de la Heidelberg MW - Mărturisirea Westminster CWS - Catehismul Westminster Scurt CWL - Catehismul Westminster Lung

CUVÂNT ÎNAINTE În vreme ce scriu aceste cuvinte în biroul meu din Jackson, Mississippi, este luna martie. Iarba bogată a răsărit din pământ. Frunze proaspete de un verde strălucitor se ivesc pe ramurile copacilor odinioară goi. Azaleele, sâgerul și wistaria conferă culori vii și care-ți fură privirea peisajului care cu câteva săptămâni în urmă a fost lipsit de culoare. Știu că vine primăvara pentru că în jurul meu, peste tot, se arată semne de viață. În biserica lui Hristos, semnele din jur arată înspre o viață spirituală reînnoită. O generație mai tânără de bărbați și femei au îmbrățișat teologia reformată într-un număr incomparabil în istoria recentă. Paginile de internet, conferințele, editurile și seminariile dedicate promovării teologiei reformate înfloresc. Și ce este cel mai important: Dumnezeu schimbă vieți prin Evanghelia harului Său. El aduce păcătoși morți la o viață nouă în Iisus Hristos și cei care sunt creștini de o bună bucată de timp experimentează frumusețea și slava harului suveran al lui Dumnezeu într-o nouă putere și profunzime. Acești creștini se adună să facă parte din biserici unde se învață „tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27) fără rezerve și fără compromisuri. Poate că ai fost crescut într-o biserică reformată sau te-ai alăturat recent unei astfel de biserici. Dorești să cunoști mai mult despre motivul pentru care biserica ta crede ceea ce crede și trăiește așa cum trăiește. Sau poate ești doar un spectator curios. Ai auzit multe despre teologia și biserica reformată și vrei să știi mai mult. Oriunde ai fi, poate îți pui întrebări precum: Ce cred bisericile reformate? Ce au aceste biserici de spus referitor la modul în care ar trebui să-mi trăiesc viața de creștin? De ce se închină așa cum se închină? De ce închinarea lor este diferită de cea a altor biserici din comunitatea în care trăiesc? Putem răspunde acestor întrebări prin a pune și a răspunde la trei întrebări conexe: Ce cred bisericile reformate? Care este modul în care trăiesc bisericile reformate? Cum se închină bisericile reformate?

Ce cred bisericile reformate? Este ispititor să răspund acestei întrebări prin a încerca să înțeleg ce cred că învață Biblia învățătorii, păstorii și profesorii contemporani bine cunoscuți, însă bisericile reformate au un mod mai accesibil și mai obiectiv de a răspunde acestei întrebări și anume folosind mărturisirile și crezurile bisericii. Singurul fundament al fiecărui crez și a fiecărei mărturisiri adoptate de bisericile reformate este Biblia. Deoarece noi credem faptul că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat și infailibil, singura normă pentru credință și trăire, în consecință, noi mărturisim doar ceea ce găsim scris clar în Scriptură sau ceea ce putem deduce în mod necesar din învățătura Scripturii. Unele crezuri și mărturisiri aparțin doar bisericilor reformate. Acestea includ Cele Trei Forme de Unitate (Mărturisirea Belgiană, Catehismul de la Heidelberg și Canoanele din Dort) și Standardele de la Westminster (Mărturisirea de la Westminster și Catehismul Scurt și cel Lung de la Westminster). Așa cum Rev. Daniel R. Hyde evidențiază în această carte, noi împărtășim și alte crezuri care nu aparțin strict bisericii reformate. Împărtășim, așadar, adevărurile cuprinse în Crezul Apostolic, cel NiceoConstantinopolitan și Atanasian. Noi nu ne-am rupt de biserica universală, catolică ci suntem parte a ei. Declarăm împreună cu teologul prezbiterian scoțian al secolului nouăsprezece, John „Rabbi” Duncan (1796-1870): „În primul rând sunt creștin, apoi sunt catolic, apoi calvinist, în al patrulea rând pedobaptist și în cele din urmă prezbiterian. Nu pot schimba ordinea.”1 Poate pui întrebarea: „Cum împaci „catolicitatea” pe care ți-o revendici cu faptul că biserica romano-catolică se declară ca fiind singura biserică adevărată?” Încă din perioada reformei, bisericile reformate, împreună cu Jean Calvin, au demonstrat faptul că biserica romano-catolică este schismatică și că protestanții confesionali constituie adevărata biserică. Astfel de eforturi protestante de a rămâne credincioși dreptarului învățăturilor sănătoase ale lui Hristos, singurul Împărat și Cap al bisericii, au fost poruncite întregii biserici prin apostolii Săi (2 Tim. 1:13). Roma s-a îndepărtat în cele mai fundamentale aspecte de învățătura acestui dreptar. Această revendicare a catolicității susținută de protestanți este validă numai atunci când este alăturată realității

apostolicității. Sub acest aspect bisericile reformate sunt cu adevărat catolice. Marile doctrine care au zguduit biserica în perioada reformei protestante și care au definit protestantismul clasic-autoritatea exclusivă a Scripturii și justificarea prin credință-sunt doctrine catolice pentru că sunt doctrine biblice. Care este modul în care trăiesc bisericile reformate? Bisericile reformate prețuiesc doctrina sănătoasă. Ele țintesc spre a propaga și a reflecta profunzimea învățăturii biblice de la amvoanele lor. Totuși, doctrina sănătoasă nu este un scop în sine însuși. Împreună cu apostolul Pavel, noi afirmăm faptul că adevărul „duce la evlavie” (Tit 1:1, 1 Tim. 6:3). Puritanul englez William Ames (1576-1633) a făcut o afirmație remarcabilă în introducerea manualului său de teologie clasică The Marrow of Theology spunând: „Teologia este doctrina sau învățătura Dumnezeului celui Viu”2 Dumnezeu a stabilit o legătură inseparabilă între adevăr și evlavie. Dacă adevărul rămâne la nivelul minții noastre și nu începe să locuiască în inimile noastre și să se manifeste în comportamentul nostru, atunci, așa cum spune și Iacov, nu ne deosebim cu nimic de draci (Iacov 2:18-19). Pe de altă parte, nu ne putem aștepta să ne maturizăm în evlavia adevărată dacă nu creștem în același timp în înțelegerea adevărului biblic (Ioan 17:17, 2 Tes. 2:13, 2 Petru 3:18, Ps. 37:31, 119:11). Urmărirea sfințeniei fără a urmări totodată cunoașterea adevărului biblic este o cale sigură de a rămâne un copil din punct de vedere spiritual (Ef. 4:14). Roadele unei vieți ignorante cu privire la învățătura biblică serioasă marchează, din păcate, contextul religios modern din America: entuziasm excesiv, manipulare emoțională și confuzia dintre sentimentele/impulsurile personale și călăuzirea spirituală autentică. Acesta este motivul pentru care bisericile reformate au ca îndrumar numai Scriptura-studierea, citirea, predicarea, meditația, memorarea și aplicarea sa în toate aspectele vieții. Biblia ne îndrumă și ne conduce prin a ne arăta sursa, standardul și scopul vieții creștine. Sursa oricărei vieți creștine este unirea credinciosului cu Iisus Hristos. Fiind uniți pentru totdeauna cu Hristos de către Duhul Sfânt în moartea și învierea Sa suntem morți față de păcat și vii față de Dumnezeu în neprihănire (Vezi Rom. 6:1-23). Eliberați de sub stăpânirea și

condamnarea păcatului suntem izbăviți progresiv de prezența și puterea păcatului. Odată cu moartea noastră, sufletele noastre vor fi desăvârșite în sfințenie. În momentul revenirii lui Hristos, sufletele noastre, unite cu trupurile glorificate, vor fi desăvârșite în fericirea veșnică. Standardul trăirii creștine este legea lui Dumnezeu. Catehismul lung și cel scurt de la Westminster ne oferă o expunere pătrunzătoare, detaliată și practică a celor zece porunci. Eliberați de Hristos de sub orice fel de tiranie spirituală, ne exercităm libertatea creștină prin a urma căile stabilite de Dumnezeu în „legea desăvârşită, care este legea slobozeniei” (Iacov 1:25). Cuvintele binecunoscute ale Catehismului Scurt de la Westminster afirmă că scopul întregii vieți creștine este: „să Îl glorifice pe Dumnezeu și să se bucure de El pentru totdeauna” (1). Pentru că Dumnezeu ne-a răscumpărat pentru a aduce slavă harului Său (Ef. 1:6, 12, 14, 2:7), trebuie să manifestăm o hotărâre de a-L glorifica în tot ceea ce facem (1 Cor. 10:31). Atunci când trăim pentru a-L glorifica pe Dumnezeu și nu pe noi înșine, ne supunem scopului pentru care Dumnezeu ne-a creat și ne-a răscumpărat. Doar în acest fel de viață se găsește adevărata bucurie care dăinuiește, precum și împlinirea, mulțumirea și plăcerea. Cum se închină bisericile reformate? Închinarea este un aspect deosebit al vieții noastre împreună ca biserică, un aspect față de care Dumnezeu este profund preocupat. În Biblie El ne dă instruncțiuni detaliate referitoare la închinarea publică. Dumnezeu nu numai că ne spune ceea ce dorește ca noi să facem, El ne interzice să ne închinăm într-un al mod decât cel prescris de Sfânta Scriptură (MW, 21.1). Criteriile care reglementează adesea închinarea publică înaintea lui Dumnezeu-relevanța culturală, apelul evanghelistic sau împlinirea emoțională-toate pornesc de la o premisă greșită. Închinarea publică biblică nu se deduce în funcție de ceea ce îmi place mie sau oamenilor din jurul meu, ci în funcție de ceea ce se cunoaște a fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, în conformitate cu ceea ce Dumnezeu a permis în Biblie. Frumusețea închinării publice biblice stă în faptul că atunci când ne închinăm în modul prescris de Dumnezeu, ne închinăm având așteptarea ca El să se apropie pentru a-și binecuvânta poporul. Dorința noastră de împlinire personală nu va determina niciodată ceea ce este permis sau

nu în închinarea publică, însă Dumnezeu binecuvântează adesea închinarea publică care Îi este plăcută spre bucuria inimilor poporului Său. Bisericile reformate tânjesc ca trei lucruri să se petreacă în cadrul închinării publice pe care o aducem lui Dumnezeu. În primul rând ei tânjesc pentru centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Noi vedem acest lucru în accentul pe care bisericile reformate l-au pus pe citirea și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în închinarea publică. De ce au făcut aceasta? Pentru că prin Cuvânt noi așteptăm ca Dumnezeu să mântuiască păcătoșii pierduți, să asigure, să mângâie și să-i zidească pe cei care sunt deja mântuiți (vezi CWL 191). Închinarea publică biblică este un mijloc stabilit de Dumnezeu prin care El Își zidește împărăția lărgind-o și înălțând-o. Dorești să vezi creștini convertiți și creștini care se maturizează? Atunci țintește înspre o închinare care este biblică și roagăte ca Dumnezeu să binecuvânteze acea închinare. În al doilea rând, bisericile reformate tânjesc ca inimile celor din poporul lui Dumnezeu să fie captivate. Închinarea publică autentică este o lucrare a inimii. „Închinare(a) plăcută” este adusă „cu evlavie și cu frică” determinată de natura lui Dumnezeu (Evrei 12:28-29). Dumnezeu ne cheamă să ne închinăm Lui cu bucurie, mulțumire și laudă „căci Domnul este bun; bunătatea Lui ţine în veci, şi credincioşia Lui, din neam în neam” (Ps. 100:2, 4, 5). Așa cum ne arată și aceste pasaje, ceea ce determină ca inimile noastre să fie implicate este o recunoaștere profundă a sfințeniei , bunătății și credincioșiei lui Dumnezeu. De aceea închinarea publică biblică nu este superficială, nici posacă, ci reverențioasă și îmbucurătoare. În cel de-al treilea rând, bisericile reformate tânjesc ca Duhul Sfânt să fie prezent cu putere în închinarea publică pe care o aducem înaintea Dumnezeu. Dacă Duhul Sfânt nu lucrează în inimile celor care se închină în mod mântuitor, niciunul nu va fi mântuit și niciunul nu va crește în har; inimile celor care se închină vor rămâne reci și îndepărtate de Dumnezeu. Bisericile reformate nu caută acțiunea Duhului Sfânt printr-o închinare zgomotoasă și lipsită de rânduială. Standardul nostru este ca „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 cor. 14:40). Bisericile reformate nu caută, de asemenea, lucrarea Duhului Sfânt în minuni, limbi și profeții. Aceste daruri au încetat (vezi MW 1.1). Bisericile reformate caută dovada lucrării Duhului lui Dumnezeu în oameni

obișnuiți care și-au pus încrederea pentru mântuire numai în Hristos și care aduc mereu roadă prin păzirea Evangheliei. Prin studiul acestor fundamente, Rev. Hyde făcut un mare serviciu bisericii. Această carte reprezintă o introducere remarcabil de clară, pătrunzătoare și accesibilă a învățăturii, practicilor și închinării bisericilor reformate. În ultimă instanță, singura măsură și standard al bisericilor reformate este Scriptura. Vă îndemn să citiți această carte și mărturisirile bisericilor reformate așa cum o făceau acei bărbați și femei din Berea, care atunci când au auzit predicarea apostolului Pavel „cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” (Fapte 17:11). Domnul să vă călăuzească pentru a avea o înțelegere mai deplină a Cuvântului Său și fie ca această înțelegere să vă îndemne să-L adorați, să-L slujiți și să vă închinați Mântuitorului care este Capul bisericii. Dr. Guy Prentiss Waters Profesor Asociat de Noul Testament la Seminarul Teologic Reformat, Jackson, Mississippi, Martie 2009 Note 1. John Duncan, citat în William Knight, Colloquia Peripatetica, a-V-a ed. (Edinburgh: David Douglas, 1879), 8. 2. William Ames, The Marrow of Theology, trad. John Dykstra Eusden (1968: retipărit, Grand Rapids: Baker, 1997), 77.

MULȚUMIRI Pentru început, aș dori să-i mulțumesc Dr. Guy Prentiss Waters pentru că a citit această carte atunci când era încă sub forma unui manuscris și pentru că i-a oferit o prefață atât de deosebită. El este un exemplu pentru ceea ce înseamnă a fi un creștin nobil și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am devenit prieteni. Aș dori să aduc mulțumiri câtorva dintre enoriașii mei din Biserica Reformată Unită Oceanside care au făcut ca această carte să devină o realitate. Atât Inwoo Lee și Wayde Gilliam m-au încurajat să scriu o scurtă introducere despre ceea ce sunt bisericile reformate ca mijloace de echipare a membrilor congregației noastre pentru a fi mai curajoși în mărturisirea lor și de asemenea ca mijloace prin care acționăm în comunitatea în care ne desfășurăm lucrarea, unde suntem singura congregație reformată. Pasiunea lor pentru Evanghelie și pentru a o împărtăși altora a fost pentru mine un exemplu. Aceștia, pe parcursul scrierii acestei cărți mi-au făcut multe observații prețioase și mi-au sugerat o mare parte din întrebările care se află la sfârșitul cărții. Este necesar să mulțumesc, de asemenea, unei alte enoriașe, Sarah Miranda al cărei ajutor în editarea cărții a făcut-o mult mai inteligibilă. De asemenea, păstorii, prezbiterii și diaconii din Oceanside mă încurajează neîncetat să „predic cu grijă și să apăr cu credincioșie” doctrinele care se găsesc în mărturisirile reformate ca parte a lucrării de propovăduire a Cuvântului, întocmai cum am promis să fac în momentul când am fost ordinat în slujba Cuvântului și a sacramentelor. Patru colegi ai mei care sunt în slujba Evangheliei au citit manuscrisul și mi-au oferit o opinie constructivă referitoare la conținutul și structura cărții. Rev. Kevin Efflandt și Jerrold Lewis au fost o binecuvântare în acest proces, așa cum a fost enoriașul și, mai nou, colegul meu Rev. Shane Lems, a cărui etică în lucrare și a cărui minte ageră m-a determinat să scriu cât mai clar și sper, într-un mod captivant. Sunt mulțumitor, de asemenea pentru încurajarea din partea Dr. Kim Riddlebarger. El este un tată în credință pentru muți dintre noi care suntem din Sudul Californiei și care nu am crescut într-o biserică reformată, așa cum a crescut el. Ca întotdeauna, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru soția mea dedicată, Karajean și fiilor mei Cyprian, Caiden și Daxton care mi-au reamintit zi de zi de binecuvântarea de a face parte dintr-o biserică reformată.

CUPRINS Cuvânt înainte Mulțumiri Introducere: Bun venit într-o lume nouă! 1. ÎNCEPUTURI: Istoria noastră 2. MĂRTURISIRI: Fundamentele doctrinare 3. SCRIPTURA: Autoritatea supremă 4. LEGĂMÂNT: Povestea lui Dumnezeu 5. JUSTIFICARE: Doar prin har, doar prin credință, doar prin Hristos 6. SFINȚIRE: Viața creștină 7. BISERICĂ: Trăsăturile distinctive 8. ÎNCHINAREA: De la Dumnezeu, de către Dumnezeu, pentru Dumnezeu 9. PREDICAREA ȘI SACRAMENTELE: Mijloace ale harului Concluzie Anexa 1: Întrebări frecvente și răspunsuri Anexa 2: Bibliografie de bază

INTRODUCERE: BUN VENIT ÎNTR-O LUME NOUĂ! „Tată, cine sunt tipii ăștia?” Îmi amintesc această întrebare pe care care iam adresat-o tatălui meu și răspunsul pe care mi l-a dat, de parcă ar fi fost ieri. În vremea aceea eram în ultimul an de liceu, devenisem creștin de puțin timp și mă aflam la masa din sufragerie, făcându-mi temele, în timp ce ascultam radio. Așa cum fiecărui tânăr bun creștin i-a fost sugerat de către păstorul său de tineret, aveam radioul reglat pe bine cunoscutul post de radio creștin „KKLA” din Los Angeles. Pe post a început o emisiune la care se auzea sunetul unor ropote de cai. După aceea s-a auzit introducerea: „Bine ați venit la White Horse Inn!”¹ Habar nu am avut despre ce vorbeau în acea seară cele patru gazde, însă din câte se părea tatăl meu știa: ”O, aceia sunt o adunătură de luterani!” mi-a spus el. Peste câțiva ani, în timpul facultății, am aflat că defapt, dintre gazdele acelei emisiuni doar un bărbat era luteran, ceilalți aveau diverse confesiuni: unul era baptist și doi bărbați erau numiți „reformați”. Aceasta m-a făcut să devin și mai confuz. La urma urmei, în cercul de biserici în care am fost convertit, m-am închinat și în care poate deveneam păstor de tineret, puteai să fii ori creștin - aceasta însemna că mergi la o biserică ce „crede în Biblie și care e umplută de Duhul Sfânt” precum Foursquare Church, Calvary Chapel sau altă biserică nondenominațională - ori erai „catolic” adică vreau să spun romanocatolic. Știam că există și alte tipuri de biserici, pentru că în trecut mi-a plăcut o fată care era prezbiteriană și chiar am fost prieten cu o fată luterană, dar bisericile lor erau mai mult sau mai puțin catolice, pentru că erau considerate „moarte”, „tradiționale” sau „ritualistice”. Pentru „reformați” însă, nu aveam o categorie anume. În cele din urmă, câțiva ani mai târziu, spre întristarea unora din familia mea și din cercul meu de prieteni, din care făcea parte și cea care acum îmi este soție, am devenit „unul dintre ei”. Poate că și tu ești confuz în ce privește toate așa numitele „biserici” care își găsesc un loc în peisajul religios. Pe măsură ce conduci, pe drum vezi „Hometown Presbyterian Church”, „Neighborhood Comunity”, „Family Fellowship” și o grămadă de alte biserici. Poate că ai văzut sau poate că ai informații la mâna a doua despre bisericile „reformate”, dar niciodată nu te-ai închinat într-o astfel de biserică sau nu le-ai studiat învățătura. Poate că ai auzit niște zvonuri ciudate despre acestea. În timp ce ții în

mână această carte, poți fii puțin curios sau chiar critic. Nu mă pot plânge din momentul în care ai în mână cartea mea. Totuși, ce sunt aceste biserici numite „reformate”? De ce sunt numite „reformate”? Care este învățătura lor? De unde au apărut? Ce fac diferit față de ceea ce ai fost tu obișnuit? Întrebările acestea sunt importante și acestui tip de întrebări de bază sper să le ofer răspuns prin această carte scurtă.2 Ca unul care înainte nu am făcut parte din biserica reformată și care acum plantez o astfel de biserică, într-o zonă în care nu mai sunt biserici reformate, știu de unde vii. În Noul Testament, toți cei care se încred în Iisus Hristos sunt descriși ca fiind călători în această viață (1 Petru 1:1, 2:11).3 În călătoria ta, poate te îndrepți către o biserică reformată pentru a o vizita. Dacă este așa, doresc ca această carte să facă drumul tău cât se poate de ușor și să-ți ofer informațiile pe care le cauți. Pentru a vă face să înțelegeți rolul pe care doresc să-l aibă această carte în vizita pe care o face credinciosul unei biserici reformate, imagineazăte trecând de ușile unei biserici în care nu ai mai fost niciodată. Această carte îți îndreaptă pașii spre intrarea sau în holul bisericii unde privești în jurul tău, te întâlnești cu câțiva oameni și începi să iei seama la ceea ce se întâmplă în biserică. La un moment dat, mergi mai departe și intri în locul de închinare, în același mod cărțile lui R.C. Sproul și Michael Horton (menționate în anexa 2) te ajută să pătrunzi mai adânc în credința reformată. În cele din urmă, te așezi pe o bancă și începe serviciul de închinare. Tot așa ești purtat spre o experiență și mai profundă citind o carte solidă de teologie sistematică sau orice titlu de carte care a aparținut puritanilor din secolele XVI și XVII. În timp ce există unele variații de la o biserică reformată la alta, ceea ce sper să vă comunic prin acest simplu bun venit în cadrul bisericilor reformate, poate fi rezumat în trei puncte. În primul rând, bisericile reformate sunt biserici creștine. Sunt biserici creștine pentru că credința lor afirmă faptul că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și că există un singur Dumnezeu etern, ca Trinitate și că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru este în același timp om și Dumnezeu. Aceste convingeri ale bisericilor reformate sunt comune cu credința tuturor creștinilor din toate locurile și timpurile. În cuvintele lui Vincent de Lerins (450 d. Hr.): „Noi avem acea credință care a fost crezută peste tot, întotdeauna, de către toți”.4 În al doilea rând, bisericile reformate sunt biserici protestante

precum sunt și bisericile luterane, pentru că resping pretențiile papei de cap al bisericii, recunoscându-L doar pe Hristos ca și Cap al bisericii Sale și a faptului că El își conduce și Își guvernează biserica prin Cuvântul și Duhul Său, nu cu ajutorul poruncilor date de oameni. În al treilea rând bisericile reformate sunt așa cum își au și numele - reformate. Ele sunt parte a bisericilor protestante datorită învățăturii pe care o susțin și anume: că oamenii păcătoși sunt mântuiți numai prin har, din veșnicie, în veșnicie și că noi experimentăm acest har a lui Dumnezeu, câștigat pentru noi doar de către Iisus Hristos, atunci când Duhul Sfânt se folosește de anumite mijloace pe care Dumnezeu le-a hotărât în biserica sa: predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, adică a Bibliei, și administrarea sacramentelor, care sunt botezul și Cina Domnului. Rugăciunea mea cu privire la scrierea acestei cărți este ca să pot începe să înlătur orice neînțelegeri pe care le ai referitor la ceea ce cred bisericile reformate și poate chiar să îți deschid ochii înspre a vedea o nouă lume, un nou mod de a privi la „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda v. 3). Sincer vorbind, nu vreau să stai la masă, confuz, așa cum am fost și eu cu mulți ani în urmă. Te invit să citești această carte, gândindu-te că ne aflăm împreună, purtând o conversație, călători pe un drum, discutând despre Scriptură, istoria bisericii și viața creștină așa cum aceste subiecte sunt înțelese de acea ramură a bisericii lui Hristos care se numește „reformată”. Bun venit la Biserica Reformată! Note 1. Pentru mai multe informații despre acest program vizitați http://www.whitehorseinn.org. 2. Pentru mai multe resurse, vezi Anexa 2: „Bibliografie de bază”. 3. Despre tema poporului lui Dumnezeu ca fiind călător în această lume, vazi Scott Nash. The church as a Pilgrim People: Hebrews-Revelation (Macon, Ga.: Smyth & Hehvys, 2001); O. Palmer Robertson, God's People in the Wilderness: The Church in Hebrews (Ross-shire, Scotland: Mentor, 2009); Joseph M. Shaw, The Pilgrim People of God: Recovering a Biblical Motif (Minneapolis: Augsburg Fortress, 1990). 4. Vincent of Lerins, A Commonitory 2.6, în Nicene and Post-Nicene Fathers: Second Series, Vol. 11: Sulpitius Severus, Vincent o f Lerins, John Cassian, ed. Philip Schaff (1894; repr., Peabody, Mass.: Hendrickson Publishers, 2004), 132.

1. ÎNCEPUTURI: ISTORIA NOASTRĂ Aceia care uită trecutul sunt condamnați să îl repete.1 - George Santayana (1863-1952) A fi ignorant față de ceea ce s-a petrecut înaintea ta înseamnă să rămâi tot un copil.2 - Cicero (106-43 î. Hr.) Aș dori sa încep cu o mică lecție de istorie. Știu, știu, noi oamenii moderni și iluminați nu prea suntem interesați de istorie; pentru cei mai mulți dintre noi, istoria este un subiect insipid pe care de abia l-am suportat în timpul școlii. Nouă ne pasă mai mult de punctul în care suntem acum și suntem preocupați de planificarea viitorului nostru. De multe ori credem că timpul în care trăim este cel mai important moment din istoria omenirii. Din acest motiv suntem vinovați de ceea ce spunea C.S. Lewis, profesorul de la Universitatea Oxford atunci când afirma că această atitudine modernă poate fi definită ca ”snobism cronologic”.3 Acest snobism aduce cu sine pericole foarte reale. De vreme ce trăim într-o epocă în care istoria este uitată foarte des, sau este considerată a fi irelevantă, avem nevoie să ne aducem aminte de cuvintele filozofului George Santayana și ale filozofului roman Cicero, care sunt citate mai sus. Este important să luăm aminte la aceste cuvinte, deoarece dacă nu cunoaștem trecutul, vom avea de îndurat greșelile tragice care au fost făcute în trecut, fiind împiedicați să creștem sau să ne dezvoltăm dincolo de acele obstacole. Astfel riscăm să rămânem imaturi pentru totdeauna. Acest principiu al amintirii trecutului este afirmat și de Scriptură. După ce Ieremia a profețit distrugerea Ierusalimului datorită răzvrătirii poporului, proorocul a vorbit despre calea de scăpare pe care o aveau evreii: „Aşa vorbeşte Domnul: „Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” Dar ei răspund: „Nu vrem să umblăm pe ele!” (Ieremia 6:16). Cei credincioși trebuiau să privească în trecut la „cărările cele vechi”, la istoria în care Dumnezeu a lucrat și le-a vorbit. De asemenea, Psalmii sunt plini de cereri adresate lui Dumnezeu, ca El să lucreze în prezent datorită lucrurilor pe care le-a făcut în trecut. De exemplu, unul din Psalmi spune: „Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre, şi părinţii noştri ne-au povestit lucrările, pe care le-ai făcut pe

vremea lor, în zilele de odinioară.” (Ps. 44:1, Ps.78, 105, 106, 107). Cu adevărat, istoria este un ghid pe care biserica îl are în prezent. Scopul meu este ca în acest capitol să vă ajut să vă dați seama că bisericile reformate nu au apărut din neant. Dupa cum am afirmat în introducere, bisericile reformate sunt creștine, protestante și reformate. Sunt biserici creștine deoarece își au rădăcinile în biserica timpurie a secolelor de după moartea apostolilor (anii 100-500). Bisericile reformate - cunoscute ca biserici calvine, numite astfel după Jean Calvin (1509-1564), teologul si păstorul din Geneva, Elveția - sunt biserici protestante, deoarece, asemenea bisericilor „lutherane” - numite astfel după Martin Luther (1483-1546), teologul și păstorul din Wittemberg, Germania - își au rădăcinile în Reforma Protestantă desfășurată în secolul al XVIl-lea în vederea reformării bisericii romano-catolice din Europa.4 Bisericile acestea se numesc și reformate fiindcă accentuează unele doctrine care au un puternic fundament istoric dar care au fost adesea neglijate în zilele noastre. Biserici creștine Bisericile reformate sunt biserici creștine deoarece sunt înrădăcinate în biserica creștină timpurie.5 Asemenea bisericii antice, bisericile reformate consideră Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu și o tratează ca atare. Din acest punct de vedere, bisericile reformate nu promovează o doctrină nouă. Noi afirmăm aceleași lucruri pe care le-au crezut oameni ca Sf. Atanasie (296-373) despre cărțile Bibliei, care spunea că „acestea sunt fântânile mântuirii, ca cei care sunt însetați să fie îndestulați de cuvintele vii ale Scripturii. Numai în acestea găsim proclamată doctrina evlaviei. Nimeni să nu adauge ceva sau să scoată cât de puțin din aceste cărți.”6 O parte din ceea ce înseamnă a fi biserică creștină și a avea Cuvântul lui Dumnezeu ca fundament este a mărturisi așa numitele crezuri ecumenice ale bisericii antice-Crezul Apostolic, Crezul NiceoConstantinopolitan, Crezul Atanasian și cel Calcedonian. Mărturisirea de Credință Belgiană (1561) vorbește despre aceste crezuri, afirmând: „noi acceptăm cu plăcere, în această privinţă, trei simboluri: crezul Apostolilor, cel al Conciliului ecumenic de la Niceea şi al lui Atanasie, precum şi ceea ce a fost stabilit pe aceeaşi linie de către Sfinţii Părinţi” (Art. 9). Acele învățături care „au fost stabilite pe aceiași linie” sunt exprimate în Crezul Calcedonian (451). De asemenea cea de-a doua

Confesiune Helvetică scrisă în anul 1561 și publicată în 1566 de către păstorul Henrich Bullinger (1504-75), din Zurich, enumeră crezurile antice pe care le mărturisește și biserica reformată: „... noi mărturisim fără rezerve tot ceea ce este definit și cuprins în crezuri, pe baza Sfintelor Scripturi și în decretele primelor patru concilii admirabile care s-a desfășurat la Niceea, Constantinopole, Efes și Calcedon-alături de binecuvântatul crez Atanasian și de toate crezurile asemănătoare care surprind misterul întrupării Domnului Iisus Hristos” (Art. 11). Aceste crezuri sunt numite „ecumenice”. Termenul ecumenic provine din cuvântul grecesc oikoumene care a fost folosit în lumea antică pentru a descrie vastitatea Imperiului Roman. Acesta este un mod de a descrie lumea cunoscută.7 Aceste crezuri sunt ecumenice sau universale, pentru că au fost acceptate și crezute de bisericile creștine din toate locurile și din toate timpurile. Deoarece aceste crezuri îți pot fi nefamiliare, ar fi util să aruncăm o privire asupra conținutului și a istoriei lor. Crezul Apostolic Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul, Creatorul cerului și al Pământului. Și în Iisus Hristos, Singurul Său Fiu, Domnul nostru; care a fost zămislit de Duhul Sfânt și născut de fecioara Maria; a pătimit sub Pilat din Pont; a fost crucificat, a murit și a fost îngropat; a coborat în iad; Și a înviat a treia zi dintre cei morți; S-a înălțat la ceruri unde șade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Atotputernic; de unde va veni iarăși să judece viii și morții. Cred în Duhul Sfânt. Cred într-o Biserică sfântă catolică, în comuniunea sfinților; în iertarea păcatelor; în învierea trupului și în viața veșnică. Amin.8 Chiar dacă crezul poartă numele slujbei lor, nu sunt apostolii aceia care au scris Crezul Apostolic. Acest crez s-a dezvoltat mai târziu, peste câteva secole (100-100), odată cu practica bisericilor antice de mărturisire publică a credinței adulților candidați la botez. Experții au descoperit faptul că pasaje precum Efeseni 4:4-6 erau folosite ca și crezuri la botezul noilor convertiți.9 Prima versiune oficială a Crezului Apostolic a fost folosită timpuriu, în Roma, în timpul secolului al-II-lea.10 Crezul Apostolic poate fi numit în mod legitim astfel datorită ideilor și a frazelor care provin direct din scrierile apostolilor din Noul Testament. Prin Crezul Apostolic, creștinii mărturisesc că există un Singur Dumnezeu format din Trei Persoane. Numim aceasta doctrina Sfintei

Treimi. Crezul este structurat în trei părți simple care oglindesc natura triunică a lui Dumnezeu, așa cum este descrisă în Catehismul de la Heidelberg: „Prima: Dumnezeu Tatăl şi facerea noastră; a doua: Dumnezeu Fiul şi mântuirea noastră; a treia: Dumnezeu Duhul Sfânt şi sfinţirea noastră.” (CH 24).11 Crezul de la Niceea Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul cerului și al Pământului, a tuturor lucrurilor văzute și nevăzute. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut și nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate au fost făcute. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din fecioara Maria și S-a făcut om. Și a fost răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Și a pătimit și a fost îngropat. Și a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi. Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții; a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit. Și cred în Duhul Sfânt, Domnul și Dătătorul vieții, Care din Tatăl și de la Fiul purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit; care a grăit prin prooroci. Și cred una, sfântă, catolică și apostolică Biserică. Mărturisesc un botez pentru iertarea păcatelor; aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin!12 Crezul de la Niceea a fost scris în anul 325 în cadrul primului conciliu ecumenic al bisericii antice, numit Conciliul de la Niceea unde în zilele noastre se află orașul Iznik din Turcia.13 La acest conciliu s-au întâlnit reprezentanți ai tuturor bisericilor antice pentru a răspunde și respinge învățătura falsă a unui predicator numit Arius (250-336).14 Învățăturile lui Arius susțineau faptul că Fiul lui Dumnezeu nu este etern, ci a fost cea dintâi creație a lui Dumnezeu Tatăl (o doctrină promovată astăzi de Martorii lui Iehova). Prin urmare, aceasta însemna că Iisus Hristos a fost mai puțin divin decât Dumnezeu Tatăl.

Mai târziu, în cadrul celui de-al doilea conciliu ecumenic, Conciliul de la Constantinopol din anul 381, creștinii au dat un răspuns învățăturii false a macedonenilor, care afirmau că Duhul Sfânt nu a fost pe deplin Dumnezeu. Atunci au fost adăugate Crezului de la Niceea frumoasele fraze referitoare la Duhul Sfânt pentru a-i completa conținutul. De aceea crezul se mai numește și Crezul Niceo-Constantinopolitan. Acesta este considerat cel mai important crez antic datorită semnificației deosebite pe care o avea pentru cele două concilii ale bisericii antice, datorită profunzimii învățăturii sale și a scopului cu care a fost scris, acela de a proteja biserica de învățătura falsă privitoare la Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Asemenea Crezului Apostolic, cel de la Niceea este structurat după modelul naturii triunice a lui Dumnezeu ca Tată, Fiu și Duh Sfânt adăugând cuvinte de o deosebită importanță referitoare la biserica lui Iisus Hristos.15 Crezul Atanasian (1) Înainte de toate, cine vrea să fie mântuit este necesar să țină credința creștină catolică. (2) Credința, care dacă nu este ținută întreagă și neștirbită, omul piere neîndoielnic pe veșnicie. (3) Iar credința creștină universală este aceasta, că noi ne închinăm unui singur Dumnezeu în Trinitate, iar Trinității în unitate. (27) Astfel ca în toate lucrurile, cum este spus mai înainte, să se aducă închinare Unității în treime și Treimii în unitate. (28) Astfel trebuie să creadă despre Trinitate cel ce vrea să fie mântuit. (29) Pe deasupra, este necesar ca pentru mântuirea veșnică omul să creadă de asemenea cu statornicie în întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. (44) Aceasta este credința creștină catolică în care dacă un om nu crede cu statornicie și neclintire, nu poate fi mântuit. Crezul atanasian este numit după Atanasie, care a fost un diacon în biserica din Alexandria, din Egipt.17 La Consiliul de la Niceea, Atanasie a

fost unul dintre cei mai îndârjiți oponenți ai învățăturii lui Arius. Această poziție fermă se poate observa din următoarea istorisire: atunci când i sa spus „Atanasie, lumea este împotriva ta”, el a răspuns: „Atunci, Atanasie este împotriva lumii”. Crezul Atanasian nu poartă numai numele lui Atanasius, așa cum este și în cazul Crezului Apostolic, ci este preluat din scrierile sale împotriva lui Arius. Aceste fracțiuni din scrierile sale au fost compilate în minunatul crez poetic undeva între anii 500 și 800. Crezul Atanasian cuprinde două părți. Prima parte constă într-o mărturisire detaliată a doctrinei despre Trinitate, afirmând faptul că noi credem și ne închinăm unui singur Dumnezeu în Trinitate, iar Trinității în unitate. Cea de-a doua parte este o mărturisire detaliată a doctrinei despre persoana lui Hristos, afirmând că este un singur Domn Iisus Hristos, care este în același timp Dumnezeu și om perfect. Ambele părți încep printr-o afirmare a necesității de a crede în natura triunică a lui Dumnezeu și în cele două naturi ale lui Hristos pentru a fi mântuit. 18 Crezul Calcedonian Noi dar, urmând exemplul sfinţilor Parinţi, toţi într-un singur gând, îi învățăm pe oameni să mărturisească pe unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Cristos, cu aceeaşi perfecţiune în Dumnezeire şi cu aceeaşi perfecţiune în umanitate; cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om, cu trup şi cu suflet înţelepte; consubstanţial cu Tatăl în ce priveşte Dumnezeirea, şi consubstanţial cu noi în ce priveşte Umanitatea; în toate lucrurile ca noi, dar fără păcat; născut din Tatăl înainte de veacuri în ce priveşte Dumnezeirea, iar în zilele de pe urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, născut din Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu, în ce priveşte Umanitatea; unul şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, Singur-născut, să fie recunoscut în două naturi, inconfundabile, neschimbătoare, indivizibile, inseparabile; deosebirea dintre naturi fiind îndepărtată prin unirea lor, dar păstrându-se proprietatea fiecărei naturi, şi unindu-se într-o singură Persoană şi într-o singură Subzistentă, neputând fi divizat sau separate în două persoane, ci unul şi acelaşi Fiu, şi singurul născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Isus Cristos, aşa cum au declarat de la început despre El profeţii, şi ne-a învățat Domnul Isus Cristos Însuși, şi cum ne-a transmis mai departe Crezul sfinţilor Părinți. Chiar dacă Mărturisirea Belgiană, în mod explicit, nu amintește decât

Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea și cel Atanasian referitor la doctrina despre trinitate, aceasta vorbește și despre „ceea ce a fost stabilit pe aceeaşi linie de către Sfinţii Părinţi” (Art. 9). Unul din documentele părinților bisericii care au fost pe aceiași linie cu crezurile antice, a fost Crezul Calcedonian. Crezul Calcedonian a fost scris în anul 451 la cel deal patrulea conciliu ecumenic, Conciliul de la Calcedon, oraș din Turcia care poartă și astăzi același nume. În cadrul acestui conciliu, bisericile lumii antice s-au adunat pentru a răspunde câtorva învățături false privitoare la Domnul nostru Iisus Hristos.19 Nestorianismul a fost una dintre acele învățături false. Adepții lui Nestorius învățau faptul că natura divină și cea umană a lui Hristos au fost atât de separate una de cealaltă, încât Iisus Hristos se compunea din două persoane complet diferite, nefiind unite în persoana lui Hristos. O altă învățătură la fel de falsă a fost eutichianismul. Acest sistem de credințe susținea faptul că naturile lui Hristos au fost unite în persoana Sa în așa fel că natura divină a distrus natura umană, devenind o singură natură amestecată. Cea de-a treia învățătură falsă respinsă a fost cea numită apolinarism. Această învățătură susținea faptul că Iisus avea un trup uman și un „suflet inferior” (cel pe care îl au animalele) și că „sufletul superior” (pe care îl au doar oamenii) a fost înlocuit de către eternul logos („Cuvântul” din Ioan 1:1). Aceasta însemna că Iisus Hristos nu a fost om în totalitate, așa cum suntem și noi. Grigorie de Nazianz (325-389) a făcut următoarea afirmație faimoasă referitoare la Iisus, opunându-se acestei învățături: „El nu a vindecat ceea ce El Însuși nu și-a asumat”.20 Din nou, teologi, păstori și conducători ai bisericii au trebuit să se întâlnească formând un conciliu ecumenic pentru a răspunde acestor învățături și pentru a mărturisi ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a învățat privitor la doctrina esențială a naturii lui Iisus Hristos. Crezul constă într-un singur paragraf în care biserica și-a mărturisit credința în Iisus Hristos care a fost o singură persoană, având două naturi, o natură divină și o natură umană.21 Această afirmare a adevăratei umanități a lui Hristos a fost evidențiată prin numirea Mariei, „mama (sau purtătoarea) lui Dumnezeu în ce privește umanitatea”. Maria a dat naștere naturii umane a Fiului lui Dumnezeu. Aceste patru crezuri au definit creștinismul antic, s-au opus diferitelor erezii din perioada primului mileniu al existenței bisericii, după care au apărut multe alte erori necombătute de-a lungul secolelor până la

reformă. Fiindcă bisericile reformate mărturisesc aceste crezuri sunt biserici creștine istorice. Biserici Protestante … reformatorii noștri nu au făcut un mic serviciu bisericii prin imboldul pe care l-au dat lumii ca din întunericul adânc în care se afla și ignoranță, să citească Scripturile; prin sârguința lor de a face Scripturile să fie înțelese mai bine și prin expunerea entuziastă a anumitor puncte ale doctrinei de o importanță practică deosebită.22 Bisericile reformate sunt și protestante.23 Principii Germaniei care susțineau ideile lui Luther, au folosit pentru prima dată termenul de protestant cu ocazia celei de a doua Diete de la Speyer (1529), o adunare formală la care a participat împăratul Sfântului Imperiu Roman împreună cu alți conducători din imperiu. O parte din acești conducători au emis un protest (protestatio) împotriva împăratului Charles V (15001558), datorită convingerilor lor care erau împotriva anumitor învățături romano-catolice.24 Bisericile reformate s-au alăturat bisericilor luterane în protestul lor împotriva învățăturilor false ale bisericilor romano-catolice. Învățăturile principale împotriva cărora au obiectat aceste grupuri doritoare de reformă au fost cu privire la insistența romano-catolicilor de a plasa autoritatea Bibliei la egalitate cu alte surse de autoritate precum tradiția sau papa și învățătura care afirmă că păcătoșii erau mântuiți de păcat și de mânia lui Dumnezeu prin cooperarea dintre Dumnezeu și faptele bune ale oamenilor. Reformatorii au afirmat prin protestele lor faptul că numai Scriptura (sola Scriptura) este autoritatea supremă în biserică și că păcătoșii sunt mântuiți numai prin harul lui Dumnezeu (sola gratia), care este primit numai prin credință (sola fide), har care se găsește doar în Hristos (solus Christus). Aceste învățături, împreună cu altele, au fost susținute atât de luterani cât și de reformați în diverse mărturisiri prin care își exprimau înaintea lumii credința, precum Mărturisirea de la Augsburg (1530) și Mărturisirea de Credință Franceză (1559) și prin catehisme care aveau rolul de a instrui membrii bisericii, cum ar fi Catehismul Mic al lui Luther (1529) și Catehismul de la Geneva (1545). Aceste proteste împotriva bisericii romano-catolice sunt importante pentru noi, datorită existenței atâtor biserici aflate în cartierele noastre care au devenit la fel ca biserica față de care primii protestanți au

reacționat cu împotrivire cu mulți ani în urmă. Primii protestanți au fost cunoscuți sub numele de evanghelici pentru că ei credeau și predicau evanghelia harului care este oferit păcătoșilor în mod gratuit. Astăzi, multe biserici protestante se descriu ca fiind evanghelice, dar s-au abătut grav de la poziția celor dintâi protestanți. Aceștia resping papalitatea, însă faptul că mulți dintre ei sunt conduși de un lider vizionar, carismatic, asemănător cu papa determină un protest și o reformă. În același fel, bisericile evanghelice afirmă că ”cred doar în Biblie”, dar multe dintre ele nu urmează decât învățăturile păstorilor lor și sunt pline de tradiții nebiblice, precum chemările la altar, un serviciu de închinare care are loc după serviciul de închinare principal, destinat credincioșilor serioși care doresc să-și exerseze „darurile spirituale”. Dacă persistăm în „snobismul nostru cronologic”, suntem condamnați să repetăm greșelile trecutului și să rămânem copii în perspectiva pe care o avem. Biserici reformate Cu trecerea timpului, în perioada Reformei, luteranii și reformații au devenit două grupări distincte în cadrul protestantismului având mărturisiri diferite. Protestanții care au urmat învățăturile lui Luther au fost porecliți ca „lutherani”, în timp ce aceia care difereau de protestanții lutherani în diverse aspecte au fost porecliți „calviniști”, chiar dacă ei se denumeau creștini „reformați”. Acest termen, de reformat, a fost o prescurtare a denumirii „biserici care sunt reformate conform Cuvântului lui Dumnezeu”. Bisericile luterane au strâns diverse catehisme și mărturisiri într-o singură carte numită Concord (1580), spre deosebire de bisericile reformate din diferite regiuni ale Europei care nu au avut aceleași mărturisiri de credință.25 Biserici reformate puteau fi găsite în toată Europa și anume: în Zurich care se afla în zona Elveției unde se vorbea limba germană și unde era slujitor Ulrich Zwingly (1484-1531) și mai târziu Henrich Bullinger (1504-1575); în Strasbourg, unde era slujitor Martin Bucer (1491-1551); în Basel, unde slujea Johannes Oecolampadius (1482-1531) și în Berna, unde slujea Berthold Haller (1492-1536). Puteau fi găsite și în Lausanne, din zona Elveției unde se vorbea limba franceză, biserică în care slujea Pierre Viret (1511-71), Neuchatel unde era slujitor William Farel (1489-1565), în Geneva unde mai întâi a slujit Farel, iar apoi Calvin și peste tot în Franța. Bisericile reformate s-au răspândit înspre est până în Ungaria și înspre vest către Olanda și în Anglia care se afla sub conducerea lui Edward VI (1537-53)

și a arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer (1489-1556). S-au răspândit și la nord înspre Polonia unde se afla reformatorul Johanes à Lasco (1299-1560) și în Germania, în orașul Heidelberg aflat sub conducerea lui Frederic al-III-lea (1515-76), unde predica Caspar Olevianus (1536-87) și în sud printre waldezienii din munții Italiei de nord. În cele din urmă, bisericile reformate au adoptat două colecții importante de mărturisiri pentru a le defini credința. Bisericile reformate de pe partea continentală a Europei au susținut Cele Trei Forme de Unitate: Mărturisirea Belgiană (1561), Catehismul de la Heidelberg (1563) și Canoanele din Dort (1618-19). Cei din Marea Britanie, cunoscuți sub numele de Prezbiterieni, au adoptat Mărturisirea de Credință de la Westminster (1647), Catehismul Lung de la Westminster și Cathenismul Scurt de la Westminster (1648) la care au fost adăugate Îndrumarul pentru Cultul Divin Public (1645) și Forma de Organizare a Bisericii Prezbiteriene (1645). Discutăm despre Trei Forme de Unitate pentru că sunt trei tipuri de formulări (formulae) cu privire la ce credem (Mărturisirea de Credință Belgiană, Catehismul de la Heidelberg și Canoanele din Dort) și pentru că aceste mărturisiri, asemenea crezurilor sunt destinate să ne unească într-o singură inimă, suflet și minte în ceea ce credem că ne învață Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturisirea de Credință Belgiană Noi, toţi, credem cu inima şi mărturisim cu gura că există o singură şi simplă esenţă spirituală, pe care noi o numim Dumnezeu cel veşnic, inexplicabil, invizibil, imuabil, infinit, Care este atotputernic, atotştiutor, drept şi bun, şi izvorul nespus de îmbelșugat al tuturor bunurilor. (Art.1) Mărturisirea de Credință Belgiană a fost publicată prima dată în anul 1561, fiind scrisă, printre alții de Guido de Brès (1522-67), care a fost un păstor reformat vorbitor de limba franceză din sudul Olandei și care mai târziu a murit datorită credinței sale.26 A fost scrisă în numele bisericilor reformate persecutate din Țările de Jos (acum Olanda, Belgia și nordul Franței), ca o expunere a credinței lor reformate regelui Filip al Spaniei, care era romano-catolic și care conducea la acea vreme și Țările de Jos. În acel moment, scopul mărturisirii a fost să demonstreze faptul că creștinii

reformați nu încearcă să-l înlăture pe Filip de pe tron, așa cum doreau unele grupări de anabaptiști radicali. Printre învățăturile unor anabaptiști exista și acea învățătură că toți conducătorii de pe acest pământ sunt ilegitimi și că doar Iisus Hristos este Rege.27 Pentru a dovedi că reformații din Țările de Jos nu susțineau această învățătură, au căutat să exprime prin intermediu mărturisirii faptul că teologia reformei a fost pur și simplu credința bisericii antice. Conținutul acestei mărturisiri este la fel de impresionant ca atitudinea creștinilor reformați care au scris-o. În scrisoarea pe care au atașat-o mărturisirii, aceștia au spus: „Însă având frica lui Dumnezeu înaintea ochilor noștri și fiind îngroziți de amenințarea lui Iisus Hristos, care ne spune că cel care se va lepăda de El, va fi lepădat dinaintea Lui și a Tatălui Său, noi suferim ca spatele nostru să fie bătut, limbile noastre să fie tăiate, gurile noastre să fie astupate și tot trupul nostru să fie ars, pentru că știm faptul că cel care dorește să-L urmeze pe Hristos trebuie să-și ia crucea și să se lepede de sine însuși.”28 Mărturisirea Belgiană afirmă doctrinele principale ale Cuvântului lui Dumnezeu, fiind organizate într-o manieră foarte ușor de înțeles. Mărturisirea este împărțită în șase mari fragmente conform temelor clasice (loci) ale teologiei: credința cu privire la Dumnezeu (Art. 1-13), credința despre om (Art. 14-15), credința despre Hristos (Art. 16-21), credința despre mântuire (Art. 22-26), credința despre biserică (Art. 2736) și credința despre sfârșit (Art. 37).29 Catehismul de la Heidelberg Care-ţi este singura mângâiere, fie că trăieşti, fie că mori? Faptul că eu, trup şi suflet, fie că trăiesc, fie că mor, nu-mi mai aparţin mie însumi, ci credinciosului meu Mântuitor Iisus Hristos, Care a plătit pe deplin cu scumpul Său sânge pentru toate păcatele mele şi m-a izbăvit de sub toată puterea diavolului: El mă ocroteşte aşa de bine, încât fără voia Tatălui meu ceresc, nici un fir de păr de pe capul meu nu poate cădea, ba chiar toate lucrurile trebuie să-mi servească la mântuire. De aceea mă şi asigură prin Duhul Său cel Sfânt de viaţa veşnică şi mă face realmente doritor şi gata să trăiesc de acum înainte pentru El. (1) Catehismul de la Heidelberg a fost scris și publicat în anul 1563 în orașul Heidelberg, din Germania, la cererea lui Frederik al III-lea care era

conducătorul acelei regiuni numită Palatinat, cu scopul de a-și învăța poporul doctrinele susținute de reformă. Chiar dacă cuvântul catehism ne poate părea „catolic”, un catehism este pur și simplu un document care are scopul de a învăța credinciosul fundamentele credinței creștine prin utilizarea întrebărilor și a răspunsurilor; această metodă este numită uneori „metoda lui Socrate” de a învăța.30 Autorul principal al Catehismului de la Heidelberg a fost Zaharia Ursinus, în vârstă de 28 de ani care era profesor de teologie. Din comitet au făcut parte și alți slujitori precum, Caspar Olevianus, păstor al bisericii Duhul Sfânt din Heidelberg, în vârstă de 26 de ani.31 Catehismul a fost scris în limba germană, destinat doar regiunii Palatinatului, însă foarte repede au apărut câteva ediții și traduceri ale acestuia. A fost tradus în limba latină (1563), olandeză (1563), engleză (1572), maghiară (1563), franceză (1590), greacă (1609), în dialectul reto-roman (1613), cehă (1619) și în limba română (1648).32 Acesta a fost și va rămâne catehismul cel mai răspândit și plin de mângâiere din perioada reformei. Catehismul de la Heidelberg a fost prima expunere a teologiei reformate folosită de imigranții sosiți în America la începutul anilor 1600. Catehismul explică credința creștină în trei secțiuni, urmând modelul epistolei lui Pavel către Romani din Noul Testament. După ce întrebările 1 și 2 cuprind tema mângâierii pe care o are creștinul, a încrederii în Iisus Hristos și prezintă o scurtă schiță a catehismului, structura sa cuprinde, în ordine, următoarele teme: a vinovăției/păcatului (3-11, Rom. 1:18-3:20), a harului/mântuirii (12-85, Rom. 3:21-11:36) și a recunoștinței/slujirii (86-129, Rom. 12-16).33 Canoanele din Dort Deci, ceea ce nu poate face nici lumina conştiinţei, nici Legea, Dumnezeu realizează prin puterea Duhului Sfânt, prin Cuvântul Lui sau prin slujba împăcării, adică Evanghelia care îl prezintă pe Mesia, Acela prin Care a găsit Dumnezeu cu cale să-i mântuiască pe credincioşi, în Vechiul cât şi în Noul Testament. (Art. 3-4, pct. 6) Ultimul document dintre Cele Trei Forme de Unitate sunt Canoanele din Dort, scrise în anul 1618-19 în Dortrecht, Olanda. După ce credința creștină reformată a prins rădăcini mai adânci în Tările de Jos a apărut o mare controversă în sânul bisericii din acea regiune. Un profesor de

teologie de la Universitatea din Leiden, numit Jacobus Arminus (15601609) a fost acuzat că răspândește învățături contrare celor exprimate prin Mărturisirea de Credință Belgiană și Catehismul de la Heidelberg.34 După moartea sa, mai mult de patruzeci de adepți ai săi au scris ceea ce se numește Remonstrația (1610), care a fost un protest față de guvern în care și-au expus credința și au cerut toleranță. Pentru a vă oferi o idee despre ceea ce cuprind Canoanele din Dort, este nevoie să citez acest document: Articolul 1: Dumnezeu conform hotărârii Sale veșnice și imuabile, a decis înainte de întemeierea lumii ca din această rasă umană căzută să-i mântuiască pe aceia care, în Hristos, de dragul lui Hristos și prin Hristos, prin harul Duhului Sfânt, vor crede în Fiul Său Iisus Hristos și vor persevera în această credință și în ascultarea ce vine din credință; iar pe de altă parte a decis să-i lase pe cei neascultători și necredincioși în păcat și sub mânia Sa și să-i condamne ca străini față Hristos-conform cuvântului Evangheliei din Ioan 3:36:„Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” și a altor pasaje din Scriptură. Articolul 2: Conform afirmației care spune că Iisus Hristos Mântuitorul lumii a murit pentru toți oamenii, pentru fiecare om în parte, așa că El este vrednic de împăcarea și iertarea de păcate pentru tuturor prin moartea de pe cruce; totuși nimeni, în afară de cei care cred se bucură cu adevărat de iertarea păcatelor-cuvântul Evangheliei așa cum e scris în Ioan 3:16 spune: „ Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Iar în prima epistolă a lui Ioan 2:2 este scris:„ El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” Articolul 3: Omul nu are credința mântuitoare din sine însuși și nici din puterea voinței sale libere și din momentul în care el este într-o stare de apostazie și păcat el nu poate din și prin el însuși să gândească, să dorească sau să facă ceea ce este cu adevărat bine (în special să aibă o credință mântuitoare); ci este necesar ca el să fie regenerat de către Dumnezeu, în Hristos prin Duhul său cel Sfânt și ca înțelegerea, sentimentele, voința și toată puterea sa să-i fie înnoite pentru a înțelege în mod corespunzător, a medita, a voi și a înfăptui ceea ce este cu adevărat bine, conform Cuvântului lui Hristos din Ioan 15:5:„despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”.

Articolul 4: Acest har al lui Dumnezeu este începutul, progresul și împlinirea a tot ceea ce este bun, în așa fel încât omul regenerat nu poate, despărțit de acest har consecvent și cooperant care îl asistă, îl trezește, să gândească, să dorească sau să facă binele sau să se opună ispitelor înspre rău; prin urmare toate faptele bune sau activitățile care sunt făcute trebuie să fie atribuite harului lui Dumnezeu în Hristos. Însă, în ceea ce privește felul acestui har, acesta nu este irezistibil, din momentul în care este scris despre mulți că s-au opus Duhului Sfânt, așa cum este scris în Fapte 7 și în multe alte locuri. Articolul 5: Aceia care sunt în Iisus Hristos și devin părtași ai Duhului dătător de viață au o mare putere pentru a se lupta împotriva lui satan, a păcatului, a lumii și a firii lor și pentru a obține victoria; bineînțeles că aceasta vine prin asistența din partea harului Duhului Sfânt și a faptului că Iisus Hristos îi asistă prin Duhul Său în toate ispitele, le întinde mânadoar dacă sunt pregătiți pentru război, își doresc ajutorul și nu sunt neglijenți-pentru a-i ține ca să stea fermi, în așa fel încât nici o viclenie sau putere a lui satan nu îi pot rătăci sau smulge din mâinile lui Hristos, așa cum găsim în Ioan 10 în cuvintele lui Hristos:„nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. Însă dacă ei pot ca datorită neglijenței lor, să se depărteze de Hristos, să îmbrățișeze lumea, să se depărteze de învățătura adevărată dată lor odată pentru totdeauna, să-și altereze conștiința și să neglijeze harul, trebuie ca să fim bazați și convinși de Sfintele Scripturi înainte ca să învățăm aceste lucruri din toată inima.35 Datorită acestei învățături, a fost solicitat un sinod, adică o adunare a bisericilor, unde păstori și teologi din Tările de Jos și din toată Europa: Marea Britanie, Palatinat, Hesse, Zurich, Berna, Basel, Schauffhausen, Geneva, Bremen, Emden și Nassau-Wetteravia, au fost invitați și delegați din Franța și Brandenburg, însă le-a fost interzisă participarea.36 Despre acest sinod, puritanul englez John Owen (1616-1683) a spus: „Clericii acelei adunări...au fost socotiți a fi cei mai însemnați pe care i-a avut Europa (exceptând Franța)”37 Rezultatul acestui sinod a fost respingerea arminianismului în Canoanele din Dort. Un „canon” nu este decât o „normă”, așadar Canoanele din Dort sunt normele credinței scrise în cadrul Sinodului din Dort. Aceste canoane reprezintă învățăturile oficiale ale bisericilor reformate, numite în mod uzual Cele Cinci Puncte ale Calvinismului, care sunt sumarizate de obicei folosind acronimul TULIP.38 Este totuși important să observăm faptul că aceste canoane au fost realizate pentru a fi un răspuns la o

învățătură falsă și nu pentru a sumariza întreaga învățătură reformată. Mărturisirea de credință Belgiană și Catehismul de la Heidelberg și-au asumat acest rol. Din moment ce canoanele au constituit un răspuns la punctele evidențiate de arminieni, învățătura acestora se împarte în patru părți: alegerea necondiționată, ispășirea limitată, depravarea totală a omului și harul irezistibil al lui Dumnezeu și perseverarea/păstrarea sfinților în har. Standardele de la Westminster 1. Care este scopul suprem al omului? Scopul suprem al omului este să Îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure în El pentru totdeauna. (CWS, 1) Standardele de la Westminster- Mărturisirea de Credință de la Westminster (1647), Catehismul cel Lung de la Westminster (1648) și Catehismul cel Scurt de la Westminster(1648)- au fost redactate în scurta perioadă de ascendență a puritanilor în Anglia în mijlocul secolului XVII. Așa numitul „Parlament Lung” s-a confruntat cu întrebarea referitoare la forma pe care o va avea biserica Angliei. În Ianuarie 1643, parlamentul s-a întâlnit pentru a aboli funcția de episcop care conducea de fapt biserica Angliei. Aceasta a condus la formarea unei adunări de 121 de teologi și prezbiteri („clerici”) în Iulie 1643. În timp ce parlamentul s-a așteptat la o revizuire a celor nouăzeci și nouă Articole a Religiei cu scopul de a uni regatul Englez, Scoțian și cel Irlandez, delegații acelei adunări au ajuns la concluzia că era nevoie de ceva mai mult decât atât. În vara anului 1644 a fost creat un comitet pentru redactarea mărturisirii credinței unite reformate din Marea Britanie.39 Mărturisirea de Credință de la Westminster urmează ordinea clasică a doctrinei creștine așa cum a fost menționat și în cazul Mărturisirii Belgiene: Sfânta Scriptură (cap.1), Dumnezeu (cap. 2-5), omul (cap. 6-7), Hristos (cap.8), mântuirea (cap. 9-24), biserica (cap. 25-31), starea omului după moarte și sfârșitul (cap. 32-33). În același fel, atât catehismul cel scurt cât și cel lung încep cu un set introductiv de întrebări și apoi continuă cu expunerea esenței învățăturii

lor: introducerea (CWL:1-5, CWS:1-3), doctrina (CWL:6-90, CWS:4-38) și îndatorirea (CWL:91-196, CWS:39-107). CONCLUZIE Cele menționate mai sus demonstrează faptul că bisericile reformei protestante, cunoscute sub numele de biserici reformate, au rădăcini istorice și teologice adânci. Aceste rădăcini sunt formate din crezurile antice, mărturisirile și catehismele reformate. Pentru că aceste crezuri, mărturisiri și catehisme sunt bazate pe învățăturile Bibliei, bisericile reformate au puternice rădăcini biblice. Aceste rădăcini oferă stabilitate creștinului modern care a devenit detașat de istorie și maturitate celor care erau odată copii. Note 1. George Santayana, The Life of Reason, Great Books in Philosophy (1905-1906; repr., Amherst, N.Y.: Prometheus Books, 1998), 82. 2. Cicero, De Oratore, sec. 120. Textul în limba latină este după cum urmează: Nescire autem quid ante dual natus sis acciderit, id est sernper esse puerunt. 3. C. S. Lewis, Surprised by Joy: The Shape of My Early Life (1955; repr., New York: Harcourt Trade Publishers, 1966), 204, 205, 211, 214. 4. Despre istoria acestor denumiri, vezi Diarmaid MacCulloch, The Reformation: A History (New York: Penguin, 2003), xix-xx. 5. Pentru o scurtă istorie a bisericii creștine din primele secole, vezi Henry Chadwick, The Early Church (1967; repr., New York: Penguin, 1990). 6. Athanasius, "Festal Letter 39.6," în Nicene and Post-Nicene Fathers: Second Series, Vol. 4: Athanasius: Select Words and Letters, ed. Archibald Robertson (1892; repr., Peabody, Mass.: Hendrickson Publishers, 2004), 552. 7. Walter Bauer, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature, trad. și rev. de William F. Arndt, F. Wilbur Gingrich, and Frederick W. Danker (Chicago: University of Chicago Press, 1979), 561. 8. Psalter Hymnal (Grand Rapids: Christian Reformed Church, 1976), 3. 9. F. F. Bruce, The Epistles to the Colossians, to Philemon, and to the Ephesians,

34 New International Commentary Rapids:Eerdmans, 1984), 335-336.

the

New

Testament

(Grand

10. Pentru o istorie mai detaliată a Crezului apostolic, vezi Liuwe H. Westra, The Apostles' Creed: Origin, History, and Some Early Commentaries, Instrumenta Patristica et Mediaevalia 43 (Turnhout, Belgium: Brepolis Publishers, 2002). 11. Referitor la această descriere de bază a crezului, vezi Daniel R. Hyde, The Good Confession: An Exploration of the Christian Faith (Eugene, Ore.: Wipf & Stock, 2006), 19. 12. Psalter Hymnal, 4. 13. Pentru studii ale crezului de la Niceea, vezi T. F. Torrance, The Trinitarian Faith: The Evangelical Theology of the Ancient Catholic Church (Edinburgh: T&T Clark, 1988); L. Charles Jackson, Faith of our Fathers: A Study of the Nicene Creed (Moscow, Ida.: Canon Press, 2007). 14. Pentru studii recente referitoare la Arius, vezi Rowan Williams, Arius: Heresy and Tradition (1987; ed. rev., Grand Rapids: Eerdmans, 2002); Lewis Ayres, Nicaca and Its Legacy: An Approach to Fourth-Century Trinitarian Theology (Oxford, England: Oxford University Press, 2006). 15. Pentru o analiză de bază a Crezului de la Nicea, vezi Hyde, The Good Confession, 20. 16. Pentru textul complet, vezi Psalter Hymnal, 5-6. 17. Studiile referitoare la Crezul atanasian sunt foarte rare. O carte excelentă este J. N. D. Kelly, The Athanasian Creed, The Paddock Lectures, 1962-63 (London: Adam and Charles Black, 1964). Despre Atanasius, vezi Thomas G. Weinandy, Athanasius: A Theological Introduction, Great Theologians Series (Hampshire, England: Ashgate, 2007). 18. Pentru o analiză de bază a Crezului Atanasian, vezi Hyde, The Good Confession, 20. 19. Pentru o prezentare de bază a doctrinelor cuprinse în în Crezul Calcedonian, vezi Daniel R. Hyde, God With Us: Knowing the Mystery of Who Jesus Is (Grand Rapids: Reformation Heritage Books, 2007). 20. Grigorie de Nazianz, Scrisoarea 101: To Cledonius the Priest Against Apollinarius, în Nicene and Post-Nicene Fathers: Second Series, Vol. 7: Cyril of Jerusalem, Gregory Nazianz: trad. en. Charles Gordon Brown și James Edward Swallow (1894; repr., Peabody Mass.: Hendrickson Publishers, 2004), 440.

35 21. Pentru o analiză de bază a Crezului Calcedonian, vezi Hyde, The Good Confession, 20-21. 22. John Calvin, The Necessity of Reforming the Church (Audubon, N.J.: Old Paths Publications, 1994), 25. 23. Pentru o introducere de bază în desfășurarea reformei protestante, vezi Euan Cameron, The European Reformation (Oxford, England: Clardendon Press, 1991); Lewis W. Spitz, The Renaissance and Reformation Movements, două vol. (1971; ed. rev., St. Louis: Concordia, 1987). 24. MacCulloch, The Reformation, xx. 25. Despre Concord, vezi The Book of Concord: The Confessions of the Evangelical Lutheran Church, ed. Robert Kolb șiTimothy J. Wengert, trad. Charles Arand, Eric Gritsch, Robert Kolb, William Russell, James Schaaf, Jane Strohl, și Timothy J. Wengert (Minneapolis: Fortress Press, 2000); Sources and Contexts of the Book of Concord, ed. Robert Kolb și James A. Nestingen (Minneapolis: Fortress Press, 2001). 26. Despre autorii Mărturisirii Belgiene, vezi Nicolaas H. Gootjes, The Belgic Confession: Its History and Sources, Texts & Studies in Reformation & PostReformation Thought, ed. gen. Richard A. Muller (Grand Rapids: Baker Academic,2007); Daniel R. Hyde, With Heart and Mouth: An Exposition of the Belgic Confession (Grandville, Mich.: Reformed Fellowship, 2008). 27. Pentru un studiu introductiv al anabaptiștilor, vezi William R. Estep, The Anabaptist Story: An Introduction to Sixteenth-Century Anabaptism (Grand Rapids: Eerdmans, 1996). 28. "Dedicatory Epistle to Philip II", trad. Alastair Duke, citat în Hyde, With Heart and Mouth, 500-501. 29. Pentru o analiză de bază a Mărturisirii Belgiene, The Good Confession, 22. Pentru un istoric și un comentariu mai aprofundat, vezi Hyde, With Heart and Mouth. 30. Cuvântul „catehism” provine din verbul grecesc katecheo și este menționat de opt ori în Noul Testament (Luca 1:4; Fapte 18:25; 21:21, 24; Rom. 2:18; 1 Cor. 14:19; Gal. 6:6 [de două ori]). 31. The Church's Book of Comfort, ed. Willem Van't Spijker, trad. Gerrit Bilkes (Grand Rapids: Reformation Heritage Books, 2009), 27-61; Lyle D. Bierma împreună cu Charles D. Gunnoe Jr., Karin Y. Maag, și Paul W. Fields, An Introduction to the Heidelberg Catechism: Sources, History, and Theology, Texte

36 și studii ale gândirii din perioada reformei și cea de după reformă (Grand Rapids: Baker Academic, 2005), 49-74. 32. Bierma, An Introduction to the Heidelberg Catechism, 103-117. 33. Despre o analiză de bază a Catehismului de la Heidelberg, vezi Hyde, The Good Confession, 22-23. 34. Despre Arminius, vezi W. Robert Godfrey, "Who Was Arminius?" Modern Reformation 1:3 (Mai/Iunie 1992): 5-7, 24; Richard A. Muller, God, Creation, and Providence in the Thought of Jacob Arminius: Sources and Directions of Scholastic Protestantism in the Era of Early Orthodoxy (Grand Rapids: Baker, 1991) și "Arminius and the Reformed Tradition," Westminster Theological Journal 70:1 (Primăvara 2008): 19-48. 35. Crisis in the Reformed Churches: Essays in Commemoration of the Great Synod of Dort, 1618-19, ed. Peter Y. De Jong (Grandville, Mich.: Reformed Fellowship, 2008), 207-209. Porțiunile scrise cu font italic reprezintă aspectele de controversă. Trebuie notat faptul că articolul 3 nu necesită obiecții și de aceea Canoanele din Dort au pus împreună titlul doctrinelor trei și patru. 36. Pentru a afla numele delegaților, vezi Crisis in the Reforned Churches, 21321. 37. John Owen, "The Nature of Apostasy from the Profession of the Gospel and the Punishment of Apostates Declared", în The Works of John Owen, ed. William H. Goold, 16 vol (Edinburgh: Banner of Truth, 1965), 7:74. 38. Doctrinele care formează acronimul TULIP sunt: depravarea totală (total depravity), alegerea necondiționată (unconditional election), ispășirea limitată (limited atonement), harul irezistibil (irresistible grace) și perseverarea sfinților în har (perseverance of the saints). 39. Referitoar la contextul Adunării de la Wesminster, vezi S. W. Carruthers, The Everyday Work of the Westminster Assembly, ed. J. Ligon Duncan (Greenville, S.C.: Reformed Academic Press, 1994).

2. MĂRTURISIRI: FUNDAMENTE DOCTRINARE Izgonirile, închisorile, chinurile, exilurile, torturile și nenumăratele persecuții dovedesc limpede că dorința și convingerile noastre nu sunt firești, deoarece dacă nu am fi îmbrățișat și păstrat această doctrină, viețile noastre ar fi fost mult mai ușoare. Însă având frica lui Dumnezeu înaintea ochilor noștri și fiind îngroziți de amenințarea lui Iisus Hristos, care ne spune că cel care se va lepăda de El, va fi lepădat dinaintea Lui și a Tatălui Său, noi suferim ca spatele nostru să fie bătut, limbile noastre să fie tăiate, gurile noastre să fie astupate și tot trupul nostru să fie ars, știind că acela care dorește să-L urmeze pe Hristos trebuie să-și ia crucea și să se lepede de sine însuși...Și pentru că suntem persecutați în așa măsură de parcă am fi nu doar dușmanii scaunului tău de domnie și a întregii comunități, ci și ai lui Dumnezeu și Bisericii Sale, cu umilință te rugăm să judeci aceste lucruri ținând cont de Mărturisirea de Credință pe care o aducem înaintea voastră și pe care suntem gata și doritori să o pecetluim cu sângele nostru. Citind această Mărturisire suntem încrezători că vă veți lămuri de faptul că suntem numiți pe nedrept schismatici, semănători de vrajbă, rebeli și eretici, întrucât noi nu doar afirmăm și mărturisim cu tărie învățăturile de frunte ale credinței creștine, cuprinse în Symbolum sau în Crezuri, ci de asemenea întreaga învățătură descoperită prin Iisus Hristos pentru viața, justificarea și mântuirea proclamată de evangheliști și apostoli, pecetluită cu sângele multor martiri, păstrată curată și întreagă de către biserica antică.1 -Guido de Brès, Scrisoare către Regele Filip al-II-lea Se spune că odată un reformat creștin olandez l-a întrebat de unul din prietenii săi creștini non-denominaționali următoarea întrebare: „Care e mărturisirea de credință a bisericii tale?” Creștinul evanghelic a răspuns pur și simplu: „Biblia”. Olandezul a devenit puțin confuz, așa că a remarcat: „Dar Biblia este atât de voluminoasă!”. Această istorisire fictivă ilustrează într-un mod amuzant faptul că fiecare creștin mărturisește își mărturisește credința în Biblie, însă adevărata întrebare este următoarea: Ce mărturisește că crede o persoană sau o biserică creștină din tot ceea ce Biblia ne învață? În cele din urmă, toate tipurile de creștini își mărturisesc solemn loialitatea față de Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, însă ei pot avea diverse înțelegeri referitoare la modul în care Dumnezeu a creat lumea, la felul în care ne-a

mântuit, la modul în care sunt oferite darurile bisericii de către Duhul Sfânt și cum și în ce fel va reveni Hristos.2 Așa cum a fost menționat în primul capitol, bisericile reformate mărturisesc și învață crezurile creștine antice și mărturisirile reformate deoarece dogmele regăsite în ele provin direct din Biblie și au fost crezute de creștinii din toate timpurile. Așadar, a fi o biserică reformată înseamnă a fi o biserică biblică și confesională. Aceasta înseamnă că ceea ce este considerat de bisericile reformate a fi adevăruri fundamentale ale Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu sunt enunțate în documentele publice, numite crezuri (Crezul Apostolic, cel de la Niceea și cel Atanasian, precum și cel Calcedonian), catehisme (Catehismul de la Heidelberg, Catehismul cel Scurt și cel Lung de la Westminster) și canoane (Canoanele din Dort). Care înțelegem noi că este relația dintre Cuvântul lui Dumnezeu și aceste documente? Păstorul reformat olandez, care a trăit la începutul secolului douăzeci, M. J. Bosma (1874-1912) ne oferă o explicație utilă a acestei relații, afirmând: „Doctrina reformată este acel sistem de adevăruri ale revelației divine extras din învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu, care au fost declarate ca expresie a credinței lor și pe care le-au cuprins, așa cum sunt, în standardele lor de credință.”3 Aceasta înseamnă că noi credem faptul că mărturisirile și crezurile sunt exprimări fidele a ceea ce învață Biblia. Multe biserici reformate, la fel cum este și cea în care slujesc, folosesc ceea ce se numește „Forma de Subscriere”, în care slujitorii își însemnează numele într-un document , promițându-și loialitatea față de cuvântul lui Dumnezeu și intenția de a-l învăța așa cum este el exprimat în mărturisiri. În „Forma de Subscriere” în care mi-am semnat numele, am spus că eu „cu sinceritate și cu o conștiință bună înaintea lui Dumnezeu declar prin această subscriere (a mea) că (eu) cred din toată inima și (sunt) convins că toate articolele și punctele cuprinse în (Cele Trei Forme de Unitate) sunt în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar (eu) promit să învăț cu multă grijă și să apăr cu credincioșie doctrina mai sus amintită, fără ca în mod direct sau indirect să o contrazic prin predicarea publică sau prin ceea ce (eu) scriu.” 4 Aceasta ilustrează modul în care bisericile reformate folosesc crezurile și mărturisirile îndrumării credinței și a practicii.

„Nu crezuri, ci Hristos” Faptul că bisericile reformate sunt confesionale este extrem de important, pentru că multe biserici și grupări din zilele noastre, precum Calvary Chapel, Foursquare Church și Assemblies of God afirmă că sunt bserici protestante și creștine care își au proveniența din perioada reformei. În timp poate fi adevărat că există „o linie genealogică” pornind de la reformă la apariția acestor biserici, ele nu sunt biserici reformate pentru că nu sunt confesionale. Aceste biserici sunt înrudite-și spun asta cu cel mai mare respect-la fel cum este un verișor de un grad mai îndepărtat față de familia cuiva. De fapt ceea ce spun aceste biserici este: „noi nu credem nici o mărturisire, ci doar pe Hristos” sau consideră că a avea crezuri și mărturisiri nu este decât o practică romano-catolică. Totuși chiar și aceste biserici care afirmă „doar Biblia” au „declarații ale credinței lor”. De exemplu, mișcarea Calvary Chapel a realizat o carte numită Calvary Chapel Distinctives, în care fondatorul său, Chuck Smith, enumeră printre alte învățături și:  

  

„Modelul lui Moise” de lucrare O lucrare specială a Duhului Sfânt de împuternicire a credinciosului dincolo de locuirea pe care o are în fiecare credincios Un tip de închinare relaxat, lejer Răpirea bisericii înainte de necazul cel mare „Echilibru” între disputele lipsite de necesitate precum Calvinismul și Arminianismul.5

În ciuda afirmațiilor că mărturisirile și crezurile sunt nebiblice, că sunt doar tradiții romano-catolice sau că sting Duhul lui Dumnezeu în viața credinciosului sunt defapt biblice și benefice.6 Să aruncăm o scurtă privire la aceste două caracteristici. Biblice În primul rând, crezurile și mărturisirile noastre sunt biblice. Acest lucru este ilustrat prin faptul că oamenii din Vechiul Testament își mărturiseau credința în fiecare dimineață sau seară folosind cuvintele din Deuteronom 6:4 care era mărturisirea fundamentală a Vechiului

Testament: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Observăm faptul că israeliții și-au mărturisit credința doar în Dumnezeu în cadrul închinării publice din Cortul Întâlnirii sau din Templu, ca răspuns la binecuvântarea lui Dumnezeu de salvare a poporului evreu din Egipt. (Deuteronom 26:1-11). În Noul Testament regăsim numeroase crezuri și mărturisiri, întruparea Fiului lui Dumnezeu determinându-i pe slujitorii lui Dumnezeu să-și exprime mai clar credința pe care o aveau. Petru L-a mărturisit pe Iisus ca „Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” (Matei 16:16). Acesta a fost crezul fundamental al Noului Testament. Pavel a continuat să detalieze această mărturisire, așa cum găsim scris în texte precum 1 Corinteni 15:3-4, unde acesta a sumarizat credința bisericii în următorul crez: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi... a fost îngropat.... a înviat a treia zi, după Scripturi”. În Efeseni 4:4-6, text care a fost menționat mai înainte, Pavel a scris ceea ce mulți experți au crezut că era un crez care se recita atunci când era botezat un nou convertit: „este un singur trup, un singur Duh... o singură nădejde a chemării voastre... un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu”. Un ultim exemplu de crez al Noului Testament este 1 Timotei 3:16, unde Pavel îi scrie tânărului păstor Timotei următoarele cuvinte: „Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei… <Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă>”. Chiar dacă aceste texte din Vechiul și Noul Testament nu sunt atât de extinse precum cele formulate de părinții bisericii antice sau mărturisirile reformei, acestea dovedesc faptul că exista o formulare a credinței care trebuia să fie mărturisită ca fiind adevăr, de către poporul lui Dumnezeu. Bazați pe aceasta, părinții bisericii și reformatorii au exprimat adevărul Cuvântului lui Dumnezeu în contextul în care au trăit pentru a clarifica ceea ce ei credeau. Așadar, crezurile și mărturisirile nu sunt afirmații ale apăsătoarelor biserici „ortodoxe moarte” sau romano-catolice. În schimb, creștini care au trăit pe parcursul mileniilor au scris și au recitat crezuri pentru a-și exprima credința pe care o purtau în inimă. Biblia ne învață faptul că fiind un popor al lui Dumnezeu trebuie știm ceea ce să mărturisim lumii. Sloganul „nu crezuri, ci Hristos” este un obstacol pentru biserică, așa cum a afirmat un scriitor „O biserică fără crezuri nu poate exista pentru mult

timp”.7 Fără a avea ceva să mărturisim, credința noastră este goală și fără sens pentru lumea care are nevoie de Hristos și de răspunsurile pe care El ni le dă pentru viețile noastre. Benefice Crezurile și mărturisirile nu sunt doar biblice, urmând modelul scriptural de exprimare a învățăturilor de fundamentale, ci și, sub multe aspecte, benefice. Conform Noului Testament, biserica trebuie să fie unită. Pavel vorbește despre slăvirea lui Dumnezeu „cu o singură...gură”, „rămânând tari într-un singur duh” și „lupt(ând) cu un suflet pentru credinţa Evangheliei” (Romani 15:5-6, Filipeni 1:27). Biserica are nevoie de asemenea de o exprimare cât mai clară a credinței. Deoarece biserica s-a aflat dintotdeauna în mijlocul filozofiilor și a învățăturilor false, sub amenințarea de a fi purtată „de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Efeseni 4:14), aceasta trebuie să fie instruită cu privire la adevărurile esențiale ale Cuvântului lui Dumnezeu, în așa fel încât să lupte cât mai bine „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda vs.3). Acesta este motivul pentru care Pavel a predicat „tot planul lui Dumnezeu” și a vorbit astfel despre romanii care au fost odată robi ai păcatului, dar care au devenit ascultători „acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care (au) primit-o” (Rom 6:17). De asemenea, Pavel i-a scris lui Timotei faptul că trebuie ca să urmeze „dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Timotei 1:13). Crezurile și mărturisirile bisericii pot contribui la realizarea acestor cerințe prin formularea unei mărturisiri de credință comune. Crezurile și mărturisirile sunt de folos pentru că asigură un standard public pentru disciplină. Acestea stabilesc un standard obiectiv de evaluare a învățăturii și protejează membrii de excomunicare și rezistență fără a urma pașii prescriși de Scriptură, ci doar datorită diferențelor personale sau a dezacordurilor cu păstorul. Sunt folositoare, de asemenea, în mărturisirea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu în afara bisericii.

Concluzie Crezurile și mărturisirile reprezintă credința publică oficială a bisericilor reformate. Pentru a primi un răspuns mai clar la întrebarea: „Ce este o biserică reformată?” trebuie să citești mărturisirile și crezurile noastre istorice. Un simplu rezumat, așa cum este această carte, nu poate trata adecvat bogăția credinței noastre reformate, ci doar te poate introduce în principalele aspecte ale învățăturii acesteia. Cu toate acestea, îmi dau seama de faptul că o scurtă introducere în ceea ce credem noi te poate determina să te oprești din a privi doar pe ferestrele bisericii noastre și să te îndrepți spre ușa din față. Așadar, în capitolele următoare, voi expune câteva dintre principalele aspecte care definesc bisericile reformate: autoritatea Scripturii, expunerea Scripturii ca o desfășurare a legămintelor lui Dumnezeu, răscumpărarea care are loc doar prin harul lui Dumnezeu, numai prin credință, doar în Hristos, maturizarea în credință prin intermediul procesului de sfințire, trăsăturile distinctive care fac ca o biserică să fie adevărată, dorința de întâlnire cu Dumnezeu în închinare conform Cuvântului Său și mijloacele prin care ajungem să experimentăm harul lui Dumnezeu (predicarea evangheliei și administrarea celor două sacramente). Am ales aceste teme pentru că sunt accentuate de mărturisiri. Totuși dacă-ți oprești privirea numai asupra unor copaci, poți risca să nu vezi toată pădurea. Deoarece voi sublinia doar câteva dintre aspectele credinței evidențiate în mărturisirile noastre, te încurajez din toată inima să citești cele Trei Forme de Unitate-Mărturisirea de Credință Belgiană, Catehismul de la Heidelberg și Canoanele din Dort și de asemenea Standardele de Credință de la Westminster-Mărturisirea de Credință de la Westminster, Catehismul cel Lung de la Westminster și Catehismul cel Scurt de la Westminster pentru a descoperi singur ceea ce este pe deplin o biserică reformată. Note 1. Citat în Daniel R. Hyde, With Heart and Mouth: An Exposition of the Belgic Confession (Grandville, Mich.: Reformed Fellowship, 2008), 500-501, 502. 2. Daniel R. Hyde, The Good Confession: An Exploration of the Christian Faith (Eugene, Ore.: Wipf & Stock, 2006), 7-28.

3. M. J. Bosma, Exposition of Reformned Doctrine (1907; fourth ed., Grand Rapids: Smitter, 1927), 1. 4. Psalter Hymnal (Grand Rapids: Christian Reformed Church, 1976), 117. 5. Chuck Smith, Calvary Chapel Distinctives: The Foundational Principles of the Calvary Chapel Movement (Costa Mesa, Calif.: The Word for Today, 2000). Pentru informații referitoare la istoria mișcării Calvary Chapel, vezi Chuck Smith și Tal Brooke, Harvest: Gang Members, Drug Addicts, Mental Patients, Societys Rejects ... Chuck Smith's Amazing Story of Calvary Chapel and the Unlikely Leaders God Called (Costa Mesa, Calif.: The Word for Today, 2005). 6. Pentru o explicație mai deplină a nevoii de a avea crezuri și mărturisiri, vezi Hyde, The Good Confession, 7-28. 7. R. B. Kuiper, As to Being Refried (a doua ed., Grand Rapids: Eerdmans, 1926), 111.

3. SCRIPTURA: AUTORITATEA SUPREMĂ Sfinți al Domnului, ce temelie tare pentru credința voastră v-a fost lăsată în mărețul Său Cuvânt! Ce vă poate spune mai mult decât atât, vouă care vați găsit refugiu în Iisus?1 -John Rippon Ce a apărut întâi, oul sau găina? Această dilemă clasică ne face să ne gândim la momentul începuturilor. Dacă ne dăm cu părerea că pentru prima dată a apărut găina, ni se va spune că „găinile vin din ouă”, iar dacă afirmăm că oul a apărut primul, ni se va spune că „găinile sunt cele care fac ouăle”. Înțelegi ce vreau să spun-este dificil să determini originea lucrurilor. Această dilemă ne amintește despre problema fundamentală a reformei protestante- autoritatea. În perioada reformei, biserica romano-catolică a ajuns să creadă că în biserică există două surse care au aceiași autoritate: Scriptura și tradiția.2 Întrucât papa avea ultimul cuvânt în ce privește interpretarea acestor două surse de autoritate, în cele din urmă Roma a ajuns să spună că biserica este cea care a dat naștere Scripturilor. Conciliul de la Trent din 8 aprilie 1546 a emis următorul decret referitor la Evangelia pe care Iisus Hristos le-a poruncit apostolilor să o predice: (Este) cuprinsă în cărțile scrise și în tradițiile nescrise, primită de la apostoli din gura lui Hristos Însuși sau de la apostolii înșiși, dictată de Duhul Sfânt și care a ajuns până la noi, transmisă ca din mâna lor: (Sinodul) urmând exemplul părinților noștri ortodocși, primește și venerează cu aceiași umilință și reverență, toate cărțile Vechiului și a Noului Testament-recunoscând că Dumnezeu este autorul celor douăși totodată tradițiile menționate și cele care aparțin credinței precum și moralei, ca fiind dictate fie de cuvântul care vine din gura lui Hristos, fie de Duhul Sfânt și păstrate în Biserica Catolică printr-o continuă succesiune.3 Pe de altă parte, protestanții reformați vorbeau despre Cuvântul lui Dumnezeu, „Scriptura”, lăsată nouă scrisă, ca fiind cea care dă naștere, formă și contur bisericii. În exprimarea vie a lui Martin Luther „Scriptura este pântecul din care este născut divinul adevăr și biserica”.4 Documentul reformei elvețiene timpurii numit „Cele Zece Teze de la Berna” (1528) începe cu următoarele cuvinte: „Biserica sfântă catolică, al cărei cap este doar Hristos, zămislită din Cuvântul lui Dumnezeu, în care

perseverează, nu ascultă vocea niciunui străin”5. La urma urmei Scriptura vorbește despre biserica alcătuită din credincioși „ fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor” (Efeseni 2:20) și nu invers. În acest capitol doresc să ne pornim călătoria prin câteva dintre temele de bază ale învățăturii reformei creștine, începând cu învățătura care afirmă că Scripturile sunt autoritatea supremă și finală în biserica creștină, în toate domeniile vieții și a credinței sale. Sola Scriptura Ca răspuns la perspectiva Romei a dublei autorități în biserică, Scriptura și tradiția, reformatorii au creat sloganul sola Scriptura „numai Scriptura”.6 Aceștia au insistat asupra autorității supreme a Cuvântului lui Dumnezeu în biserică, deoarece însuși Cuvântul lui Dumnezeu insistă asupra acestui adevăr. Remarcăm această autoritate, din apelurile repetate ale Scripturii către oameni de a onora Cuvântul lui Dumnezeu prin a nu adăuga și a nu scoate nimic din el. De exemplu, după ce Dumnezeu Și-a răscumpărat poporul din Egipt (Ex. 12:33-42) și i-a trecut prin Marea Roșie pe pământ uscat (Ex. 14), i-a condus la Multele Sinai, unde a făcut un legământ sfânt cu ei, promițându-le că va fi Dumnezeul lor și că ei vor fi poporul Său (Ex. 1924). După ce israleliții au rătăcit prin pustie timp de patruzeci de ani, Dumnezeu și-a reînnoit legământul cu ei. Despre această reînnoire a legământului este vorba în cartea Deuteronom. Cuvântul Deuteronom provine din două cuvinte grecești, deuteros, adică „a doua” și nomos, care înseamnă „lege”. În această carte găsim istorisirea despre cea de-a doua dare a legii poporului lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu și-a reînnoit legământul, a spus poporului prin Moise: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru aşa cum vi le dau eu” (Deut. 12:32). Printre israeliți exista chiar și un proverb care spunea: „Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El. N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să fii găsit mincinos” (Prov. 30:5,6). Viața și credința Israelului nu trebuiau să fie guvernate de dorințe și tradiții, ci de cuvântului Dumnezeului care i-a mântuit. Domnul le-a spus în timpul călătoriei lor în pustie: „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul” (Deut. 8:3).

Mai târziu, așa cum spune Pavel: „când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4:4). Autorul epistolei către Evrei compară și pune în contrast discursul lui Dumnezeu din Vechiul Testament cu cel din Noul Testament, afirmând: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Ev. 1:1-2). Punctul culminant al revelării lui Dumnezeu a fost Cuvântul întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 1:1-18). Vechiul Testament, în totalitate, a fost scris ca o mărturie profetică a întrupării lui Dumnezeu (Luca 24:25-27, 44-47, Ioan 5:39) și tot Noul Testament a fost scris ca o mărturie a ceea ce El a făcut pe pământ. Evangheliile descriu lucrarea Sa cât timp a fost pe pământ, Faptele Apostolilor vorbesc despre continuarea lucrării Sale prin Duhul Sfânt în biserică și epistolele împreună cu cartea Apocalipsa interpretează semnificația lucrării lui Hristos pentru noi creștinii din toate timpurile. Nu este nici o coincidență, așadar, că ultima carte a Bibliei, în versetele de încheiere afirmă: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Apoc. 22:18-19). Mărturisirile de credință reformate adeveresc acest adevăr: faptul că Scripturile sunt autoritatea noastră finală și supremă. La întrebarea Catehismului cel Lung de la Westminster „Ce este Cuvântul lui Dumnezeu?”, răspunsul este: „Sfintele Scripturi ale vechiului și ale Noului Testament sunt cuvântul lui Dumnezeu, singura normă în ce privește credința și ascultarea.” (3, subliniere adăugată). Din moment ce Duhul Sfânt vorbește prin Scriptură, aceasta este „judecătorul suprem, prin care trebuie limpezite toate controversele şi în lumina (căreia) trebuie examinate toate decretele şi conciliile, toate opiniile scriitorilor antici, toate doctrinele omeneşti şi toate părerile (călăuzirile) personale şi cu ale (cărei) hotărâri trebuie să fim satisfăcuţi, nu poate fi altul decât Duhul Sfânt vorbind prin Scriptură.” (MW 1.10). În Mărturisirea de Credință Belgiană, șase din cele treizeci și șapte de articole definesc Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce Mărturisirea de Credință de la Westminster începe cu cele mai profunde expresii referitoare la ceea ce este Cuvântul lui Dumnezeu. Ambele mărturisiri vor fi citate din belșug mai jos.

Revelația Mărturisirea de Credință Belgiană începe prin a afirma ceea ce spune Biblia despre Dumnezeu (Art 1). Apoi, articolele de la 2 la 7 vorbesc despre Cuvântul lui Dumnezeu. În articolul 2 Mărturisirea declară că cea mai clară revelație despre Sine Însuși dată creaturilor Sale, este Cuvântul lui Dumnezeu. Noi credem că Dumnezeu, care a creat toate lucrurile nu este incognoscibil, ci se poate cunoaște în și prin Cuvântul Său Sfânt. În acest Cuvânt, El se revelează, adică se arată nouă într-un mod clar și deschis. Prin natură putem cunoaște câteva trăsături de bază ale lui Dumnezeu (Rom. 1:20), însă Mărturisirea Belgiană afirmă că prin intermediul Scripturii Îl putem cunoaște pe Singurul Dumnezeu adevărat „mult mai clar şi mai limpede…mai ales că acesta ne este atât de necesar în viaţa de acum pentru gloria Lui şi mântuirea alor Săi.” (Art 2). Aceste cuvinte sunt înrădăcinate în Psalmul 19. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Ps. 19:1), în timp ce legile și învățăturile lui Dumnezeu din Cuvântul Său ni-L descoperă într-un mod personal, înviorează sufletul și dau înțelepciune (v. 7), înveselesc inima și luminează ochii (v. 8). Din acest motiv psalmistul spune: „Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.” (v. 10). În vreme ce Mărturisirea Belgiană începe cu doctrina despre Dumnezeu și apoi vorbește despre cum s-a revelat pe Sine în Cuvântul Său, Mărturisirea de la Westminster începe cu realitatea revelării lui Dumnezeu prin Cuvânt înainte de a vorbi despre Dumnezeu care s-a descoperit în Scriptură: „Deşi lumina raţiunii naturale, împreună cu lucrările Creaţiei şi ale Providenţei, dovedesc până acum bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu în aşa fel încât omul nu se poate dezvinovăţi, totuşi ele nu sunt suficiente pentru a dobândi acea cunoaştere a lui Dumnezeu şi a voii Sale care sunt necesare mântuirii; de aceea, Domnul a binevoit ca, în multe rânduri şi în multe chipuri, să Se reveleze şi să-Şi arate voia Bisericii Sale” (1.1). Acest articol ne aduce un mare folos spiritual. Observă că mărturisirea ne înfățișează cât de personal este Dumnezeu: El „a binevoit... să se reveleze”. Din Cuvântul Său învățăm așa cum deducem și din creația și grija Sa providențială, că Dumnezeu este bun, înțelept și puternic, dar în mod special din Cuvânt învățăm ceea ce este „necesar pentru mântuire”. J. I. Packer a exprimat acest adevăr minunat atunci când a pus întrebarea: „De ce a vorbit Dumnezeu? El Își este suficient, nu are nevoie de darurile sau de slujirea oamenilor (Fapte 17:25), cu ce scop, așadar, s-a deranjat

să ne vorbească? Răspunsul cu adevărat uluitor pe care Biblia îl dă acestei întrebări este că scopul lui Dumnezeu în revelație este de a deveni Prieten cu noi”. (subliniere în original).7 Această revelație a lui Dumnezeu, despre El Însuși, separă Creștinismul de toate celelalte religii ale lumii. În toate celelalte religii, omul vorbește despre dumnezeu sau despre dumnezeii pe care și i-a creat și la care se închină, însă Creștinismul susține că singurul Dumnezeu adevărat s-a dezvăluit creaturilor Sale pentru ca acestea să I se poată adresa și pentru a I se închina în adevăr. Inspirația Atunci când Dumnezeu s-a revelat în Cuvântul Său, aceasta „nu a fost trimis, nici adus, prin voia omului, ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit, fiind mânaţi de Duhul Sfânt” (MB, Art. 3). Aici Mărturisirea Belgiană citează din 2 Petru 1:20-21. Aceste cuvinte vorbesc despre faptul că Scriptura își are originea în voia lui Dumnezeu, nu în voința oamenilor. Apostolul Pavel a vorbit într-un mod similar atunci când a afirmat: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Tim. 3:16). Cuvântul din limba greacă tradus ca „insuflată de Dumnezeu” (sau „inspirată de Dumnezeu”) este theopneustos. Acest cuvânt accentuează, asemenea cuvintelor lui Petru, că originea Scripturilor este în faptul că Dumnezeu a vorbit și nu noi oamenii. Așa cum am remarcat mai devreme, revelația lui Dumnezeu este uimitoare pentru că este personală. Mai mult decât atât, acest Cuvânt care se adresează slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor a fost scris datorită dragostei Sale personale pe care ne-o poartă. Așa cum spune Mărturisirea Belgiană, „datorită grijii speciale pe care Dumnezeu o are faţă de noi şi pentru mântuirea noastră, El le-a poruncit slujitorilor Săi, Proorocii şi Apostolii, să redacteze în scris” (Art. 3). Acest adevăr referitor la redactarea în scris a revelației lui Dumnezeu sub îndrumarea Sa, este exprimat într-un mod minunat în Mărturisirea de Credință de la Westminster care dezvoltă această propoziție concisă din Mărturisirea Belgiană: „...de aceea, Domnul a binevoit ca, în multe rânduri şi în multe chipuri, să Se reveleze şi să-Şi arate voia Bisericii Sale, iar apoi, [a binevoit] ca acestea să fie în întregime aşternute în scris, pentru o mai bună păstrare şi răspândire a adevărului

şi pentru o mai bună mângâiere şi o mai temeinică apărare a Bisericii împotriva stricăciunii firii şi împotriva răutăţii lui Satan şi a lumii.” (I.1) Dumnezeu a insuflat Cuvântul așternut în scris pentru ca adevărul Său să fie ocrotit în mijlocul poporului Său și răspândit printre popoare. Mai mult, ne-a dat Cuvântul Său inspirat pentru a ne mângâia și a ne apăra împotriva asalturilor celor trei inamici de moarte: lumea, firea și Diavolul. Canonicitatea Dumnezeu s-a revelat pe Sine şi a permis să fie scris Cuvântul Său, însă totuşi rămâne o întrebare:„Unde se găsește Cuvântul scris al lui Dumnezeu?” Până la urmă, sunt multe cărți sfinte care aparțin altor religii și care își asumă acest lucru. Iudaismul are Tanach-ul, legea și profeții și scrierile Vechiului Testament, Islamul are Qur`an-ul (și Hadithul pentru musulmanii Sunni), Hinduismul are Bhagavad Gita, Upanishadele și Vedele, taoismul are Tao-te-ching-ul și confucianismul Analectele. Chiar și printre creștini nu există un consens: biserica romano-catolică și cea ortodoxă de est recunosc ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu Vechiul și Noul Testament alături de scrierile apocrife, în timp ce protestanții nu recunosc decât Vechiul și Noul Testament.8 Ca parte a tradiției protestante, bisericile reformate au crezut că Cuvântul lui Dumnezeu revelat și inspirat se găsește în cele șaizeci și șase de cărți ale Vechiului și ale Noului Testament. Aceste cărți sunt ceea ce numim noi cărți „canonice” sau pur și simplu „canon”. Cuvântul canon provine din grecescul kanōn, care tradus înseamnă „normă” sau „standard”. În lumea greacă antică, acesta era cuvântul pentru funia de măsurat, sau ceea ce numim noi astăzi ruletă de măsurat sau liniar. În Noul Testament, este folosit de două ori cu această semnificație. În Galateni 6:16 este folosit cu sensul de „dreptar” etic/teologic pentru viață, norma credinței care este opusă normei circumciziei și a ținerii legii (cf. Fil. 3:16). În 2 Corinteni 10:13-16 este utilizat pentru a descrie zona geografică „delimitată” în care Pavel își desfășura lucrarea. În timpul primelor secole ale bisericii antice, cuvântul kanōn a fost folosit pentru cele șaizeci și șase de cărți ale Vechiului și Noului Testament pentru a fi diferențiate de lista propusă de învățătorii falși precum Marcion (100-160), care și-a promovat propriul său „canon” al Scripturii,

care includea doar o versiune editată a Evangheliei lui Luca și zece din scrisorile lui Pavel.9 Credincioșii au vorbit despre Scriptură ca fiind singura normă sau măsură pentru ceea ce trebuie să credem și pentru viață. De exemplu, marele apologet, Ireneu din Lyon a combătut un grup de oameni care purtau numele de gnostici atunci când a afirmat că Scripturile sunt „norma Adevărului”.10 Referitor la cărțile canonice ale Vechiului și Noului Testament, autorii Mărturisirii Belgiene spun că „nu avem nici cea mai mică obiecţie” (Art. 4). Noi credem că aceste șaizeci și șase de cărți se disting de cărțile apocrife (tr. lat. „ascuns”), pe care bisericile romano-catolice și cele ortodoxe de est le consideră ca fiind inspirate (MB, art.6). Cărțile apocrife nu sunt de inspirație divină „nu au nici o autoritate în Biserica lui Dumnezeu, nici nu pot fi aprobate ori folosite altfel decât orice alte scrieri omeneşti.” (MW, 1.3). Autoritatea Acum ne reîntoarcem la întrebarea legată de autoritate. Mărturisirea Belgiană merge mai departe afirmând: „Noi recunoaştem toate aceste cărţi drept sfinte şi canonice, pentru a ne fonda, conduce şi confirma credinţa noastră” (MB, Art. 5). Deoarece Cuvântul care ne-a fost dat de Dumnezeu este inspirat, are autoritatea care ne poate pretinde să-l „primim” ca atare. Noi suntem creaturi care aparțin Creatorului, slujitori ai Regelui. Aceasta înseamnă că noi ne aflăm sub autoritatea Lui. Din acest motiv, trebuie să avem o atitudine potrivită și să începem să trăim în umilință și reverență înaintea Domnului. Pentru a putea face acest lucru, trebuie să admitem că Biblia este voia lui Dumnezeu revelată nouă. Există două moduri prin care ne este dovedit faptul că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu lăsat nouă. În primul rând, „Însuşi Duhul Sfânt dă mărturie inimilor noastre că ele vin de la Dumnezeu” (MB, Art.5). Această mărturie a Duhului Sfânt este cea mai importantă dovadă pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Referitor la această lucrare a Duhului Sfânt, Mărturisirea de la Westminster afirmă: „convingerea şi asigurarea depline cu privire la acest adevăr infailibil şi la autoritatea divină pe care o reprezintă vin din lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, care mărturiseşte prin Cuvânt şi împreună cu acesta în inimile noastre.” (1.5) Natura Scripturilor care se autoconfirmă este cea de-a doua dovadă că

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturisirea Belgiană spune într-un mod simplu: „aceste scrieri se autoconfirmă” și din această cauză „chiar şi un orb ar putea observa că lucrurile se petrec aşa cum au fost prezise” (art. 5). Mărturisirea de la Westminster dezvoltă această învățătură prin enumerarea câtorva caracteristici care contribuie la autoconfirmarea Scripturilor: „... Caracterul ceresc al conţinutului ei, eficacitatea doctrinelor ei, maiestuozitatea stilului, armonia tuturor părţilor ei componente, ţelul întregii cărţi (acela de a da lui Dumnezeu toată gloria), descoperirea completă a singurii căi de mântuire pentru om, multe alte aspecte referitoare la incomparabila ei măiestrie şi întreaga ei perfecţiune, sunt toate argumente prin care se dovedeşte cu prisosinţă ca fiind cuvântul lui Dumnezeu” (1.5). Atunci când citim Scripturile, suntem ridicați spre cer, suntem convinși de învățătura lor, suntem impresionați de stilul acestora, îndrumați spre a vedea armonia lor, atrași să dăm slavă lui Dumnezeu și conduși la Hristos, calea mântuirii noastre. A. A. Hodge a făcut un comentariu asupra acestui paragraf spunând că Biblia ne indică „o înteligență supranaturală”. El a observat acest lucru „în unitatea designului dezvoltat în întreaga sa structură, cu toate că este compusă din șaizeci și șase de cărți separate, având patruzeci de autori diferiți care au scris la intervale diferite pe parcursul a șaisprezece secole; în lipsa completă a erorilor prezente în veacurile în care a fost scrisă în ce privește datele și opiniile de orice fel; în cunoștința uimitoare pe care o manifestă despre natura umană în toate relațiile și condițiile (și) prin soluțiile ingenioase și iluminatoare pe care le-a oferit multor din cele mai misterioase probleme ale istoriei umane și destin.”11 SUFICIENȚA SCRIPTURII Noi credem de asemenea în suficiența cărților canonice ale Bibliei. În ceea ce privește suficiența Cuvântului lui Dumnezeu, articolul 7 din Mărturisirea de Credință Belgiană spune că fiind copii ai lui Dumnezeu ceea ce avem în Scripturi este suficient pentru credința noastră. Asemenea lui Petru care a spus: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui” (2 Petru 1:3), Mărturisirea Belgiană vorbește despre suficiența Cuvântului pentru credința și viața creștină astfel: „Noi credem că aceste Sfinte Scripturi conţin toată plinătatea voii lui Dumnezeu, şi că tot ce trebuie să creadă omul pentru a fi mântuit este

cuprins în învăţătura lor.Şi… tot ce priveşte modul în care ne cere Dumnezeu să-I slujim este redat în Biblie, cu lux de amănunte” (Art. 7). Mărturisirea de la Westminster definește în același fel suficiența Scripturii în ce privește credința și viața creștină: „Tot planul lui Dumnezeu, referitor la toate lucrurile necesare pentru gloria Sa, pentru mântuirea omului, pentru credinţă şi viaţă, este fie clar proclamat în Scriptură, fie poate fi dedus, în mod necesar şi logic, din Scriptură...Nu toate lucrurile din Scriptură sunt la fel de limpezi în ele însele şi nu la fel de clare pentru toţi. Totuşi, acele lucruri care trebuie cunoscute, crezute şi urmate în vederea mântuirii, sunt... clar expuse şi dezvăluite într-un loc sau altul din Scriptură.” (1. 6,7). De fapt, această suficiență a Scripturii este atât de completă, încât noi nu trebuie nici măcar să să luăm în considerare ale scrieri, tradiții sau interpretări ale oamenilor ca fiind la același nivel cu aceasta: Pe de altă parte, nu trebuie să comparăm scrierile unor oameni - oricât de sfinţi vor fi fost aceştia – cu Scripturile divine, nici datinile oamenilor, nici marele număr, nici vechimea, nici succesiunea vremurilor sau persoanelor, nici conciliile, decretele sau statutele cu adevărul lui Dumnezeu care este mai presus de orice: căci toţi oamenii, din firea lor, sunt mincinoşi şi mai vanitoşi decât orice vanitate. De aceea, noi respingem, cu toată hotărârea tot ce contravine acestei reguli infailibile, aşa cum ne-au învăţat Apostolii, care au zis: „Cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu" şi: „Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-i primiţi în casă." (MB, Art. 7) Claritatea În cele din urmă, această revelație din partea Dumnezeului infinit către creaturile limitate, care cuprinde cuvintele Sale insuflate pe paginile canonice ale Vechiului și al Noului Testament și care are autoritate și este suficientă pentru viața noastră în Hristos este clară. Ce înseamnă acest cuvânt? Cuvântul clar (en. perspicuity) provine din cuvântul latin perspicuitas, care înseamnă „claritate” și ne indică pur și simplu faptul că Cuvântul lui Dumnezeu ne este revelat prin scrisori, cuvinte și concepte pe care le putem înțelege.12 Așa cum a spus și psalmistul: „Cuvântul Tău

este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Ps. 119:105). Totuși aici intervine o problemă: „nu toate lucrurile din Scriptură sunt la fel de limpezi în ele însele şi nu la fel de clare pentru toţi” (MW 1.7). Chiar și apostolul Petru spune despre unele din cuvintele apostolului Pavel: „sunt unele lucruri grele de înţeles pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (2 Petru 3:16). Mai limpede, nu tot ceea ce este scris în Biblie este la fel de clar și nu toată lumea are același grad de înțelegere. Așadar ce înseamnă să afirmi că Biblia este clară? În conformitate cu Mărturisirea de la Westminster, claritatea Bibliei se referă la problema mântuirii: „acele lucruri care trebuie cunoscute, crezute şi urmate în vederea mântuirii, sunt atât de clar expuse şi dezvăluite într-un loc sau altul din Scriptură, încât nu numai cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, folosind cum se cuvine mijloace obişnuite, pot dobândi o înţelegere suficientă a acestora.” (1.7). Aceasta este o promisiune minunată pentru păcătoși, fie că sunt învățați și educați, cu diplome de licență, masterat sau de doctor, fie fără nici o diplomă și care nu au decât învățătura care se capătă de-a lungul vieții. Promisiunea este aceea că oricine se folosește de „mijloacele comune ale harului”, adică citirea Cuvântului, rugăciune asupra Cuvântului și meditație la Cuvânt poate să-L cunoască pe Domnul: „ ‹Doamne›, I-a răspuns Simon Petru, ‹la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice›” (Ioan 6:68). Concluzie Este important să remarcăm faptul că fiecare biserică protestantă din zilele noastre ar fi pe hârtie de acord cu aceste afirmații despre Cuvântul lui Dumnezeu. Însă, întrebarea este dacă această mărturie a Scripturii că este inspirată de Dumnezeu, canonică, suficientă, o revelație clară și având autoritate schimbă în vreun fel modul în care creștinii pun în aplicare în anumite biserici învățăturile sale și cum își trăiesc viețile. Mai simplu spus, fiecare biserică pe care poate o vizitezi poate spune: „Noi credem ceea ce afirmă Biblia”, însă răspunsul tău trebuie să fie: „Aratămi!” În bisericile reformate noi nu doar că mărturisim sola Scriptura, ci încercăm să punem în aplicare autoritatea Scripturii în închinare prin

acțiunile noastre și întrebându-ne de ce facem ceea ce facem. Sola Scriptura are efecte asupra modului de predicare în măsura în care permitem îndrumarea Scripturii în ce predicăm-selectând doctrine substanțiale și nu hobby-uri personale sau subiecte „relevante” pentru a atrage mulțimi de oameni. De asemenea are efecte asupra administrării sacramentelor prin descoperirea a ceea ce înseamnă acestea și prin a ne învăța cum, când și cui trebuie să fie administrate. Scriptura ne oferă un standard pentru exercitarea disciplinei bisericești cu evlavie și lista poate continua. Totuși, aceasta nu înseamnă că noi suntem o biserică perfectă. Însă, în toate privințele ce țin de viață, viața de familie și cea a fiecărei persoane în parte, bisericile reformate caută activ și din toată inima să facă roabe lui Hristos toate gândurile sale (2 Cor. 10:5) prin mijloacele Scripturii, care este singura autoritate. Note 1. Versuri din imnul "How Firm a Foundation" de John Rippon, 1787. 2. Pentru o tratare mai tehnică a aspectului dezvoltării relației dintre Scriptură și tradiție în secolele ce au precedat reforma, vezi Forerunners of the Reformation: The Shape of Late Medieval Thought Illustrated by Key Documents, ed. Heiko A. Oberman, trad. Paul L. Nyhus (New York: Holt, Rinehart and Winston, 1966), 53-66. 3. Pentru două răspunsuri minunate aduse Conciliului din Trent, vezi Martin Chemnitz, Examination of the Council of Trent, trad. Fred Kramer, 4 vol. (St. Louis: Concordia Publishing House, 1978-1986), și John Calvin, Canons and Decrees of the Council of Trent, with the Antidote in Selected Works of John Calvin: Tracts and Letters, ed. Henry Beveridge and Jules Bonnet, 7 vol. (1858; repr., Grand Rapids: Baker, 1983), 3:17-188. 4. Citat în Calvin, Institutes, 1.7.2n4. 5. Reformed Confessions o f the 16th and 17th Centuries in English Translation: Vol. 1, 1.52:3-1552, ed. James T. Dennison, Jr. (Grand Rapids: Reformation Heritage Books, 2008), 41. Textul din limba latină este: I. Sancta Christiana Ecclesia, cu us unicum Caput est Christus, nata est ex Dei Verbo, in eoque pennanet, nec voenn audit alieni. Schaff, Creeds, 1:208. Despre subiectul referitor la cuvântul care a dat naștere bisericii, vezi John T. McNeill, The History and Character of Calvinism (Oxford: Oxford University Press, 1954), 73-76.

6. Despre această doctrină, vezi Sola Scriptura: The Protestant Position on the Bible, ed. Don Kistler (1995; second ed., Orlando, Fla.: Reformation Trust, 2009). 7. J. I. Packer, God Has Spoken: Revelation and the Bible (1965; ed. rev., London: Hodder and Stoughton, 1979), 50. 8. Despre istoria canonului, vezi F. F. Bruce, The Canon of Scripture (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1988). Despre problemele teologice referitoare la canon din perspectiva reformată, vezi Herman N. Ridderbos, Redemptive History and the New Testament Scriptures, trad. H. De Jongste, rev. Richard B. Gaffin, Jr., Biblical & Theological Studies (1963; second rev. ed., Phillipsburg, N.J.: Presbyterian and Reformed, 1988). 9. Pentru informații despre Marcion, vezi Louis Berkhof, The History of Christian Doctrines (1937; repr., Grand Rapids: Baker, 1990), 52-54; Henry Chadwick, The Early Church (1967; repr., New York: Penguin, 1990), 38-40, 80-81. 10. St. Irenaeus of Lyons Against the Heresies: Volume 1: Book 1, trad. Dominic J. Unger, rev. John J. Dillon, Ancient Christian Writers 55 (New York: Paulist Press, 1992), 48. 11. A. A. Hodge, A Commentary on the Confession of Faith, ed. W. H. Goold (London: T. Nelson and Sons, 1870), 36. 12. Pentru o introducere extraordinară în această doctrină, vezi J. van Genderen și W H. Velema, Concise Reformed Dogmatics, trad, Gerrit Bilkes și Ed M. van der Maas (Phillipsburg, N.J.: P&R, 2008), 96-101.

4. LEGĂMÂNTUL: POVESTEA ISTORISITĂ DE DUMNEZEU Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui! Psalmul 105:1 Toate scenariile au de spus o poveste. Acestea sunt concepute pentru a comunica unei audiențe gândurile autorului referitor la un anumit subiect. Atunci când ne apropiem de Scriptură ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu care are autoritate, ne apropiem de scenariul al cărui autor este El.1 Acest scenariu ne relatează ceva, este alcătuit pentru a comunica gândurile Sale unei audiențe. Ca scenariu, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre isprăvile mărețe ale lui Dumnezeu. Relatearea pe care ne-o comunică Dumnezeu în Scripturi a fost descrisă prin cuvintele celebre ca fiind „cel mai mare spectacol jucat vreodată”.2 Și totuși, despre ce vorbește Biblia? Dacă dai atenție sondajelor referitoare la ceea ce consideră cultura că este vorba în Biblie sau dacă asculți posturile care găzduiesc emisiuni care susțin latura politică conservatoare vei ajunge la concluzia că în Biblie este vorba despre cum să devii o persoană mai bună și cum să faci aproapelui tău ceea ce dorești să ți se facă ție. Așa cum a arătat un sondaj privitor la credințele religioase ale americanilor din anul 2000, șaptezeci și cinci la sută dintre americani consideră că Biblia învață că Dumnezeu îi ajută pe aceia care se ajută singuri.3 În mod contrar, Scripturile vorbesc despre isprăvile minunate și gândurile Sale cu privire la noi (Ps. 40:5). Cuvântul lui Dumnezeu investighează înălțimea, adâncimea și lățimea acestor fapte. Citim relatarea dramatică, pe care o numim „căderea”(Gen. 3), despre cum El a creat toate lucrurile ca fiind bune (Gen. 1-2) și despre cum omul, prin păcatul său, le-a pervertit. În ciuda căderii omului, Dumnezeu s-a revelat într-un mod spectaculos ca Dumnezeul care răscumpără (ex. Gen 3:15, 21) pe tot parcursul istoriei Bibliei și ca Cel care într-o zi Își va duce la bun sfârșit planul de răscumpărare și va aduce poporul Său, precum și pe toți care i-a creat în starea pe care a stabilit-o de la început pentru fiecare (Rev. 21-22).4

Ceea ce unifică toate actele celui „mai mare spectacol pus în scenă vreodată” este faptul că în Biblie sunt exprimate folosind noțiunea de legământ.5 O definiție simplă a acestui cuvânt ar fi faptul că reprezintă o relație formală între două părți care presupune binecuvântări și blesteme. Așa cum a spus Zacharius Ursinus: „În general un legământ este un contract mutual sau o înțelegere care presupune două părți, în care o parte se leagă de cealaltă prin îndeplinirea unui lucru în anumite condiții, oferind sau primind ceva, însoțit de anumite semne și simboluri cu scopul de a întări în chipul cel mai solemn contractul dintre aceste părți și pentru a confirma că angajamentul rămâne neschimbat.”6 Pe măsură ce ne gândim la relatarea Scripturii din perspectiva legământului, trebuie să recunoaștem că acest concept a devenit o trăsătură specifică protestantismului reformat, cu toate că cuvântul evreiesc folosit pentru legământ, berith, este folosit în Vechiul și Noul Testament de două sute optzeci și șapte de ori. Acesta este motivul pentru care unii au afirmat că teologia reformată este „o teologie a legământului” și că a fi reformat înseamnă să susții această învățătură. Cu toate acestea, teologii reformați au remarcat faptul că în acest fel a fost citită Biblia de către părinții bisericii antice.8 Așa cum spune Augustin: Însă chiar și copiii, au încălcat legământul lui Dumnezeu, nu în mod personal în viața lor, ci datorită originii rasei umane, datorită aceluia prin care toți au devenit păcătoși. Acum, sunt multe lucruri numite legăminte ale lui Dumnezeu, în afara celor două legăminte mari, cel vechi și cel nou, despre care cel care dorește poate citi sau le poate cunoaște. Fiindcă primul legământ, care a fost făcut cu primul om este tocmai acesta: „în ziua în care vei mânca, vei muri negreșit”. Din cartea numită Ecleziastic (nota tr. sau „Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah”, carte apocrifă) citim: „Orice trup se învecheşte ca o haină, că aceasta-i legea veşnică: cu moarte vei muri.”9 În acest capitol, aș dori să urmărim dezvăluirea legămintelor lui Dumnezeu în ceea ce am putea numi cele patru mari acte din Biblie: creația, răzvrătirea, răscumpărarea și sfârșitul. CREAȚIA Prima scenă a istorisirii lui Dumnezeu a fost creaţia. Biblia începe cu următoarea afirmaţie plină de forţă: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” (Gen. 1:1). El a creat toate lucrurile din nimic (ex

nihilo) și în nimic (in nihilum) prin cuvântul puterii Sale (Gen. 1, cf. Ps. 33:6, In. 1:1-3, Ev. 1:2-3), le-a făcut pe toate „în decurs de şase zile” (MW 4.1). În primele trei zile, Dumnezeu a dat conturul tuturor lucrurilor, despărțind lumina de întuneric (Gen. 1:4), apele care sunt dedesubtul întinderii cerului de cele de deasupra (Gen 1:7) și mările de uscat (Gen. 1:9); în următoarele trei zile, El a desăvârșit tot ceea ce a făcut: a creat soarele pentru a lumina ziua și luna noaptea (Gen. 1:16), viețuitoarele pentru a umple mările și văzduhul (Gen. 1:20 ) și vietățile pământului (Gen. 1:24).10 Totuși, punctul culminant al săptămânii creației, a fost facerea omului în ziua a șasea. Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen. 1:26). Aceasta însemna, conform psalmistului că omul a fost „încununat...cu slavă și cu cinste” (Ps. 8:5). Catehismul de la Heidelberg explică într-un mod remarcabil semnificația creației lui Adam spunând: Oare Dumnezeu l-a făcut pe om atât de rău şi de îndărătnic? Nu, dimpotrivă, Dumnezeu l-a făcut pe om bun şi după chipul Său, adică într-o adevărată dreptate şi sfinţenie, pentru ca el să-L cunoască în mod corect pe Dumnezeu Care l-a creat, să-L iubească din inimă şi să trăiască împreună cu El într-o comuniune veşnică şi fericită, pentru a-L lăuda şi proslăvi. (6) Adam, primul om, a fost creat într-o relație care presupunea un legământ cu Creatorul Său (Gen. 2, cf. Osea 6:7, Isa. 24:5). Acest legământ are diverse denumiri: legământul creației pentru că a fost încheiat în timpul creației, ca parte a creației; legământul naturii omului deoarece a fost o parte din ceea ce omul era prin natura sa, ca purtător al chipului lui Dumnezeu; legământul vieții (CLW 20, CSW 12) pentru că avea ca scop să ofere omului viață pământească și spirituală sau legământul faptelor (MW 7.2, CLW 30) pentru că această viață spirituală depindea de ascultarea lui Adam de legea prevăzută în legământ „Primul legământ făcut cu omul a fost un legământ bazat pe fapte, prin care lui Adam i-a fost promisă viaţa şi, în el, întregii posterităţi, cu condiţia unei ascultări perfecte şi personale” (MW 7.2). Ce înseamnă cu exactitate acest lucru? Așa cum spune Mărturisirea de Credință de la Westminster din moment ce „distanţa dintre Dumnezeu şi

creatura Sa este atât de mare” umanitatea „n-ar putea ajunge să se bucure niciodată de El, astfel ca El să le fie binecuvântarea şi răsplata, dacă nu S-ar coborî El Însuşi de bună voie, lucru pe care a binevoit să-l facă exprimându-l sub forma legământului.” (MW 7.1). Atunci când Dumnezeu, cu toată libertatea și bunătatea Sa a intrat într-o relație a legământului cu creaturile Sale, i-a dat lui Adam „porunca vieții” (MB art. 14). Această poruncă suna în felul următor: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 2:16-17). În timp ce amenințarea poruncii era moartea veșnică, binecuvântarea ce venea din respectarea acestei porunci era viața veșnică care va fi exprimată într-o bună zi prin legea vechiului legământ prin următoarele cuvinte: „Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele. Eu sunt Domnul!” (Lev. 18:5). Dumnezeu a sădit în Grădina Edenului doi pomi pentru a fi un semn vizibil al legământului. Pomul vieții însemna nu doar viața de pe pământ, ci și viața veșnică în care se va bucura alături de Dumnezeu (Gen. 2:9, 3:22, Apoc. 2:7, 22:2, 14, 19). Pomul cunoștinței binelui și a răului semnifica legea lui Dumnezeu și care purta cu el pedeapsa morții în clipa în care Adam va mânca din el (Gen. 2:17). Importanța înțelegerii în mod distinct a legămintelor lui Dumnezeu, cel al faptelor și cel al harului (vezi mai jos) care îl urmează, a fost exprimată elocvent de către Wilhelmus à Brakel (1635-1711), un slujitor și teolog olandez influent care a spus: Acum vom vorbi despre Adam ca fiind în legământ cu Dumnezeu-în legământul faptelor. Familiarizarea cu acest legământ este de o reală importanță deoarece acela care comite o greșeală cu privire ceea ce el înseamnă sau neglijează existența legământului faptelor, nu va înțelege legământul harului și va greși degrabă semnificația mijlocirii lui Iisus Hristos. Această persoană va nega imediat că Hristos prin ascultarea Sa activă a câștigat meritul vieții veșnice al aleșilor. Acest lucru se poate observa în diferite grupuri care deoarece au înțeles eronat legământul harului, au negat legământul faptelor. Dimpotrivă, acela care neagă legământul faptelor trebuie ca pe bună dreptate să fie suspectat de eroare în ce privește legământul harului.11 Răzvrătirea Chiar dacă Adam a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și

în consecință, a fost „capabil să se acorde în toate lucrurile cu voinţa lui Dumnezeu” (BC, art. 14), el a plecat urechea la șoapta Diavolului, a încălcat condițiile primului legământ și a căzut sub pedeapsa morții (Gen. 2:17), care însemna o moarte totală, fizică, spirituală și despărțire față de Dumnezeu (Ef. 2:1). Așadar, „prin căderea sa omul a devenit incapabil să obţină viaţa pe baza acelui legământ” (MW 7.3). Mărturisirea Belgiană exprimă răzvrătirea omului spunând că „s-a supus de bunăvoie păcatulul şi, în consecinţă, morţii şi blestemului, după ce-şi aplecase urechea la şoaptele Diavolului. Căci el a încălcat porunca vieţii pe care o primise şi păcătuind s-a despărţit de Dumnezeu, izvorul adevăratei vieţi” (Art. 14). Acest moment tragic al spectacolului Scripturii a afectat întreaga omenire, din moment ce Adam era reprezentantul nostru. Copiii Americii Coloniale obișnuiau să învețe acest adevăr atunci când învățau alfabetul din New England Primer (tr. Abecedarul Angliei celei Noi) spunând: „Prin căderea lui Adam, cu toții am păcătuit”. Pavel a învățat biserica din Roma faptul că datorită păcatului unui singur om „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” ceea ce însemna că toți au păcătuit atunci când a păcătuit Adam (Rom. 5:12).12 Care au fost consecințele păcatului lui Adam? Păcatul său a făcut ca toți să se nască cu ceea ce noi numim „păcatul originar” și din această cauză noi înfăptuim păcate. „Păcatul originar” este un termen care semnifică faptul că noi suntem născuți având o depravare totală sub toate aspectele ființei noastre și incapabili să-L iubim și să-L ascultăm pe Dumnezeu așa cum ne cere. Datorită păcatului lui Adam, noi ne rugăm împreună cu David: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Așa cum mărturisesc Canoanele din Dort, Adam înainte de a păcătui avea „ mintea... dotată cu adevărata şi perfecta cunoaştere a Creatorului său şi a lucrurilor spirituale”, însă după aceea „a fost cuprins de orbire; raţiunea lui s-a cufundat într-un întuneric înspăimântător”; înainte de a comite păcatul „voinţa şi inima îi erau împodobite cu o aureolă de nevinovăţie”, însă apoi „răzvrătirea şi împietrirea i-au copleşit voinţa şi inima”; înainte „puritatea era esenţa tuturor afecţiunilor sale (și omul) a fost o fiinţă perfect sfântă”, dar după ce a păcătuit „necurăţia i-a întinat toate sentimentele” (CD 3/4.1). Canoanele din Dort merg mai departe cu explicația referitoare la întunecimea stării în care ne aflăm: „De aceea, toţi oamenii sunt concepuţi în păcat şi nasc copii ai mâniei, incapabili să facă vreun bine mântuitor, înclinaţi numai spre rău, morţi în păcat şi robi ai păcatului. Şi fără harul Duhului Sfânt care îi naşte din nou pe păcătoşi, ei nu vor şi nici nu pot să se întoarcă la Dumnezeu, nici să-şi

îndrepte natura lor depravată, nici să se arate dispuşi pentru îmbunătăţirea acesteia.” (CD 3/4. 3). Marele predicator englez și poet John Donne (1572-1631) a descris consecințele tragice și efectele răzvrătirii lui Adam poetic în „Un imn către Dumnezeu Tatăl”: Îmi vei ierta păcatul cel de la-nceput, Care a fost al meu, chiar de-nainte a fost făcut? Ierta-vei tu acel păcat spre care-am alergat Și-n care alerg pe care totuși îl deplâng? Când ai făcut, nu ai făcut Căci am mai mult.13 Răscumpărarea Răzvrătirea omului a fost un eveniment tragic. Totuși după ce apostolul Pavel a semnalat starea păcătoasă care a rezultat în urma acestuia (Ef. 2:1-3), a spus: „Dar Dumnezeu...” (v.4). Aceste două simple cuvinte evidențiază contrastul extraordinar dintre păcatul nostru și harul lui Dumnezeu. Chiar din momentul căderii lui Adam, Dumnezeu a început să-Și arate mila prin amânarea morții fizice și harul Său promițându-le un Răscumpărător care să scape omenirea din starea cea rea (Gen. 3:15). Prin această promisiune, în harul Său măreț, Dumnezeu a predicat „prima evanghelie”, pe care teologii creștini au numit-o protoevanghelion, sau „promisiunea mamă” (în olandeză moederbelofte) numită astfel deoarece pe baza ei au fost date toate celelalte. Toată istorisirea Scripturii de acum încolo este despre cum Dumnezeu și-a arătat harul prin inițierea unui nou legământ care să-l înlocuiască pe cel încălcat de Adam: „...Domnul a binevoit să facă un al doilea [legământ], numit în mod curent „legământul harului”, prin care El oferă păcătoşilor, fără plată, viaţa şi salvarea prin Isus Cristos, cerând de la ei credinţă în El, pentru a fi mântuiţi; şi promiţând să dea tuturor celor care sunt rânduiţi la viaţă Duhul Său cel Sfânt, prin care să le dea voinţa şi puterea de a crede.” (WCF 7.3). Legământul harului Creștinii reformați vorbesc despre Scriptură ca fiind spectacolul în desfășurare al legământului harului lui Dumnezeu. Facem acest lucru

pentru că apostolul Pavel vorbește despre israeliți spunând: „Ei sunt israeliți, au... legămintele” (Rom. 9:4,5). Biblia este o istorisire a legământului, descrisă de Pavel, din nou ca: „legămintele făgăduinţei” (Ef. 2:12). Esența legământului harului este aceiași pe tot parcursul Vechiului și Noului Testament- Dumnezeu mântuiește păcătoși numai prin har, prin credință, numai în Hristos. Ceea s-a schimbat pe parcursul istoriei a fost administrarea legământului. De exemplu, privind la Vechiul și la Noul Testament legământul harului s-a lărgit; întâi a fost administrat unor familii (de ex. familiile lui Noe și Avram), apoi poporului Israel, însă acum este administrat întregii biserici care este compusă din oameni „din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam” (Apoc. 5:9). De asemenea, în Vechiul Testament a fost administrat prin ceea ce autorii Noului Testament descriu „chipuri” și „umbre” (Evr. 8:5, 10:1), precum jertfele, preoția și templul care arătau toate înspre Iisus Hristos (ex. Col. 2:17). Crezurile reformate și mărturisirile exprimă clar continuitatea legământului harului lui Dumnezeu în ciuda diverselor variații pe care lea avut parcursul istoriei. De exemplu catehismul de la Heidelberg spune: „Dumnezeu Însuşi a revelat-o, mai întâi, în Paradis, a vestit-o, apoi, prin sfinţii patriarhi şi prooroci şi a reprezentat-o prin jertfele şi prin celelalte ceremonii ale Legii, şi pe care, în cele din urmă, a împlinit-o prin unicul şi preaiubitul Său Fiu.” (19). Aceasta înseamnă că Biblia conține o singură poveste, cea a evangheliei pe care Dumnezeu a relatat-o „în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evr. 1:1) lui Adam în Paradis, în timpul zilelor în care au trăit patriarhii, precum Noe, Avraam, Isaac, Iacov și Moise; prin lucrarea profeților, Isaia, Ieremia, Osea și Ioel; prin intermediul ceremoniilor care presupuneau jertfe. Și toate acestea și-au găsit împlinirea în Hristos. Tot așa, Mărturisirea de Credință de la Westminster recunoaște atât variațiile care au existat în modul de administrare al legământului harului în Vechiul și Noul Testament cât și continuitatea legământului prin promisiunea lui Hristos și a împlinirii sale de către El: Legământul acesta a fost administrat în mod diferit în vremea Legii şi în vremea Evangheliei. Sub Lege a fost administrat prin promisiuni, profeţii, jertfe, circumcizie, mielul pascal şi alte rânduieli date poporului evreu. Toate acestea arătau mai dinainte venirea lui Cristos

şi erau, pentru vremea aceea, suficiente şi eficace prin lucrarea Duhului, pentru învăţarea şi edificarea celor aleşi în credinţa în Mesia cel promis, prin care aveau iertarea deplină a păcatelor şi mântuirea eternă; şi acesta se numeşte Vechiul Testament. Sub dispensaţia Evangheliei, când S-a arătat Cristos – adevărul – slujbele prin care este acordat acest legământ sunt predicarea Cuvântului şi administrarea sacramentelor botezului şi Cinei Domnului. Deşi mai puţine la număr şi administrate cu mai multă simplitate şi mai puţină slavă exterioară, cu toate acestea, în ele [legământul] este înfăţişat într-o mai mare plinătate, claritate şi eficacitate spirituală, tuturor popoarelor, atât iudeilor, cât şi neamurilor şi este numit Noul Testament. Nu există deci două legăminte ale harului, diferite ca substanţă, ci unul şi acelaşi, dar în dispensaţii diferite. Atunci când Domnul Iisus Hristos a fost născut, a trăit, a murit și a înviat din mormânt, legământul harului și-a atins apogeul în ceea ce Biblia numește „noul legământ” (Ier. 31:31, Lc. 22:20, 1 Cor. 11:25, 2 Cor. 3:6, Evr. 8:8, 13, 9:15, 12:24). În legământul harului, Hristos a împlinit ceea ce a eșuat Adam să împlinească în cadrul legământului faptelor, noi primind harul Său: Lucrarea omului se năruie, a lui Hristos e de folos, El e a noastră dreptate; Mântuitorul nostru pentru vecie Din chin cumplit pe noi ne-a scos. Prin al Său merit moștenim Lumină și pace și-adevăr.14 Legământul răscumpărării Înaintea acestor două mari legăminte din istorie: legământul faptelor înainte de cădere și legământul harului după cădere, a fost legământul răscumpărării.15 din veșnicie, chiar înainte de a fi vre-un legământ al faptelor sau al harului, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Duhul Sfânt au promis să-Și împărtășească dragostea lor fără sfârșit și să aibă comuniune cu creaturile lor. În limbajul nostru omenesc, Dumnezeu Tatăl a promis prin legământ să creeze oameni despre care știa că vor

păcătui; să aleagă dintre acești oameni căzuți „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni” (Apoc. 7:9) și să o ofere lui Hristos (Ioan 17:24), pe care Îl va „zdrobi” pe cruce conform voii Sale eterne (Isa. 53:10). Fiul a promis să ducă la împlinire răscumpărarea: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17:4). Duhul Sfânt a promis să aplice lucrarea Fiului celor care au fost aleși de Tatăl „pentru răscumpărarea celor câştigaţi” (Ef. 1:14). Acest legământ al răscumpărării care aparține Sfintei Trinități ne descoperă doctrina biblică despre predestinare. Atunci când Biblia vorbește despre aceia pe care Tatăl i-a dat Fiului pentru a primi har și slavă, este vorba despre alegere. Chiar dacă există multe neînțelegeri și mister cu privire la această doctrină, bisericile reformate consideră că trebuie o abordeze în același fel ca și Pavel. Pavel nu a respins-o ci I-a adus mulțumiri Domnului pentru ea, spunând: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui” (Ef. 1:3-4). Trebuie să remarcăm două puncte cheie cu privire la alegere și mântuire. În primul rând alegerea a fost „înainte de întemeierea lumii” adică din veșnicie. Nu a fost ceva la care Dumnezeu s-a gândit după ce a creat lumea, ci avut dintotdeauna un scop cu poporul Său. În al doilea rând, alegerea nu se schimbă (CD 1.11). Numărul acelora care au fost aleși pentru a fi mântuiți nu poate fi ridicat sau scăzut. Atunci când Pavel a scris ceea ce teologii numesc „lanțul de aur al mântuirii”, a exprimat această siguranță: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” (Rom. 8:29-30). În la treilea rând, alegerea a fost în conformitate cu puterea suverană și buna plăcere a lui Dumnezeu (CD 1:10). El nu a ales acele persoane despre care a știut că-L vor alege. Acesta este lucrul despre care ne învață Pavel atunci când vorbește despre Iacov și Esau, Moise și Faraon: Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce

cheamă- s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât. Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea. (Rom. 9:1118). Atunci când bisericile reformate s-au strâns împreună la Sinodul din Dort, au rezumat doctrina biblică a alegerii, spunând: „Alegerea veşnică se referă la hotărârea fermă a lui Dumnezeu prin care, după libera şi buna plăcere a voii Sale, pe temeiul exclusiv al harul Său, a ales, în Iisus Hristos, pentru mântuire, înainte de întemeierea lumii - din întreg neamul omenesc care a alunecat, prin propria lui greşeală, din starea iniţială de integritate, în păcat şi pierzare - un anumit număr de oameni, nici mai buni, nici mai vrednici decât ceilalţi, dar care zăceau, împreună cu aceştia, în aceeaşi stare nenorocita. De asemenea, pe Iisus Hristos Dumnezeu L-a rânduit, înainte de veşnicii, să fie Mijlocitorul şi Căpetenia tuturor celor aleşi şi temelia mântuirii lor.” (CD 1.7) Opus conceptului de alegere este ceea ce teologii numesc „lepădare”. În legământul răscumpărării, Dumnezeu Tatăl I-a dat Fiului Său un popor pe care sa-l mântuiască și pe care să-l cheme prin Duhul Sfânt la credință. Dumnezeu nu a dat întreaga umanitate Fiului pentru a o salva. Unii au fost desemnați pentru a fi mântuiți de păcat, în timp ce alții au fost lăsați în starea lor păcătoasă. Dumnezeu pe aceștia i-a trecut cu vederea și în dreptatea Sa, i-a lăsat „în starea nenorocită, în care s-au aruncat prin propria lor greşeală.. i-a abandonat în voia minţii lor şi au devenit susceptibili unei drepte judecăţi” (CD 1.15). În timp ce Iacov era iubit de Dumnezeu, Esau a fost urât de El (Rom. 9:13). În timp ce Moise a fost un vas al îndurării lui Dumnezeu, inima lui Faraon a fost împietrită (Rom. 9:13). În timp ce credincioșii sunt numiți „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2:9), despre necredincioși spune Scriptura că L-au respins pe Hristos și s-au poticnit: „Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi” (1 Petru 2:4, 7, 8).

Noi ar trebuie să ne smerim la cunoașterea păcatelor noastre care merită pedeapsa, pentru ca Dumnezeu să fie înălțat pentru harul prin care ne-a eliberat de această pedeapsă dreaptă. Pavel spune: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: <Pentru ce m-ai făcut aşa>?”. Acest adevăr trebuie să ne determine să ne bucurăm împreună cu Pavel: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi, în adevăr, <cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?> Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Rom. 11: 33-36) Sfârșitul Cel de-al patrulea și ultimul act al dezvăluirii legământului lui Dumnezeu într-un mod dramatic este ceea ce noi numim sfârșitul, în care Dumnezeu va „uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ.” (Ef. 1:10) Pentru îndeplinirea planurilor lui Dumnezeu trebuie să se întâmple câteva lucruri.16 Întâi Domnul nostru Iisus Hristos se va reîntoarce „la timpul hotărât de Dumnezeu (care nu este cunoscut de nici o creatură) şi când numărul celor aleşi se va fi împlinit”, moment în care Hristos „va veni din cer, corporal şi vizibil, aşa cum S-a înălţat acolo, cu mare slavă şi putere” (MB art. 37). În cuvintele lui Pavel: „Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tes. 4:1617). Apoi, așa cum afirmă și versetul menționat mai sus, Iisus va îi va învia pe cei morți (Ioan 5:28-29, 6:40). Atunci când va face acest lucru „duhul fiecăruia (se va întoarce) și (se va uni cu trupul) în care a trăit. Îndeosebi, El va transforma trupurile celor răscumpărați pentru a fi recipiente potrivite pentru a locui cu Hristos în veșnicie (Rom. 8:23, 1 Cor 15:3558).

Al treilea eveniment care va urma este acela că Iisus va „judeca vii și morții” (Crezul Apostolic). El va strânge toată umanitatea înaintea scaunului Său de judecată, va deschide cărțile și va judeca faptele tuturor, făcute în această lume. Această judecată va arăta două dintre atributele naturii lui Dumnezeu: „Scopul pentru care Dumnezeu a stabilit această zi este de a-şi arăta gloria îndurării Sale prin mântuirea celor aleşi şi gloria dreptăţii Sale prin condamnarea veşnică a celor lepădaţi, care sunt răi şi neascultători” (MW 33.2) și va determina două tipuri de atitudini ale oamenilor, așa cum spune Mărturisirea Belgiană: „amintirea acestei judecăţi este oribilă şi înfricoşătoare pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, însă aşteptată cu mult interes şi aducătoare de mare mângâiere pentru cei buni şi aleşi.” (Art. 37). Pentru cei care Îl îmbrățișează pe Hristos, Cea de-a doua Venire a lui Hristos aduce mângâiere, nicidecum condamnare, pentru că în acea zi creștinii vor avea parte de mila lui Dumnezeu. Mărturisirile reformate vorbesc despre această mare mângâiere: atunci se va desăvârşi actul răscumpărării lor şi, de asemenea, vor primi răsplata muncii şi ostenelilor lor...Cei credincioşi şi aleşi de Dumnezeu, dimpotrivă, vor fi încununaţi cu slavă şi cinste; Fiul lui Dumnezeu va mărturisi numele lor înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Său, şi a sfinţilor îngeri;orice lacrimă va fi ştearsă din ochii lor; cauza lor, considerată astăzi de numeroşi judecători şi magistraţi eretică si păcătoasă, va fî cunoscută atunci ca fiind însăşi cauza Fiului lui Dumnezeu şi, ca o generoasă răsplătire, Domnul Isus le va da o slavă la care niciodată vreo minte omenească nu s-a putut gândi. (MB Art. 37) Ce fel de mângâiere ai din faptul că Hristos va reveni să judece viii şi morţii? Aceea că în orice suferinţă şi în orice prigoană eu aştept din cer, cu capul sus, ca judecător pe Cel care mai înainte S-a înfăţişat pentru mine în faţa judecăţii lui Dumnezeu şi a îndepărtat de mine tot blestemul; aceea că El va arunca în osânda veşnică pe toţi duşmanii Lui şi ai mei, iar pe mine mă va lua împreună cu toţi aleşii în bucuria şi în slava cerească. (CH 52) Cel de-al patrulea eveniment va fi reînnoirea creației. Cuvântul folosit de Iisus pentru sfârșitul tuturor lucrurilor este „înnoire” (Mat. 19:28), fiindcă această lume va fi renăscută. În prima predică a lui Petru din viața

bisericii, a numit sfârșitul astfel: „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fapte. 3:21). Mărturisirea de Credință Belgiană descrie acest lucru atunci când spune că Domnul „va trece prin foc şi flăcări această veche lume pentru a o curăţi” (Art. 37) amintindu-ne de cuvintele lui Pavel care a spus: „cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” (2 Petru 3:10). Focul nu este doar un simbol al distrugerii, ci și al curățirii. Al cincilea eveniment va fi atunci când Iisus va inaugura ceruri noi și un pământ nou (Apoc. 21-22), în care „va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). Fiindcă acest moment este nespus de glorios, Pavel afirmă faptul că creația „aşteaptă cu o dorinţă înfocată” să fie „izbăvită din robia stricăciunii” (Rom. 18:19, 21). Pentru creștini este scris referitor la acest moment: „în nădejdea aceasta am fost mântuiţi” (Rom. 8:19, 21) ceea ce înseamnă că revenirea lui Hristos, împreună cu tot ce va aduce El este „fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Această lucrare a lui Hristos de dimensiuni cosmice prin care va aduce la un sfârșit toate lucrurile a fost exprimată de Pavel atunci când a spus „toate au fost făcute prin El şi pentru El” și că prin Hristos Dumnezeu va „(împăca) totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri” (Col. 1:16, 20). Această stare finală va fi mai minunată decât cea pe care Adam și Eva au experimentat-o în Grădina Edenului. Așa cum spune Pavel „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Cor. 2:9). Având aceste adevăruri glorioase în minte, credincioșii reformați așteaptă „cu dor fierbinte această glorioasă zi, pentru a ne bucura din plin de promisiunile lui Dumnezeu, făcute în Isus Cristos, Domnul nostru. Amin” (MB Art. 37). Datorită acelei zile noi trebuie să ne unim cu biserica rugându-ne neîncetat: Maranatha, „Domnul nostru vine!” (1 Cor. 16:22) și „Amin. Vino Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:20) Concluzie Această relatare a creației, răzvrătirii, răscumpărării și a sfârșitului este scenariul care este jucat pe parcursul Scripturii, de la creație din cartea Genezei, la sfârșitul glorios al tuturor lucrurilor care este în Apocalipsa. Între aceste două momente sunt toate cotiturile răzvrătirii umanității împotriva Creatorului Său. Cu toate acestea Creatorul umanității îi este și

Răscumpărător, care în ciuda păcatului care se manifesta constant și al rebeliunii poporului Său, și-a dus la îndeplinire planul Său de răscumpărare prin Hristos și care își va avea finalitatea în veșnicie-„spre lauda slavei harului Său” (Ef. 1:6). Note 1. Despre metafora Cuvântului lui Dumnezeu ilustrat printr-un scenariu, vezi Michael S. Horton, Covenant and E.schatolohy: The Divine Drama (Louisville: Westminster John Knox, 2002); Kevin J. Vanhoozer, The Drama of Doctrine: A Canonical-Linguistic Approach to Christian Theology (Louisville: Westminster John Knox, 2005). 2. Acesta este titlul unui celebru eseu al lui Dorothy Savers, "The Greatest Drama Ever Staged Is the Official Creed of Christendom", în The Whimsical Christian: 18 Essays by Dorothy L. Sayers (New York: Macmillan, 1978), 11-16. 3. http://u'snv.theologicalstzdies.citymax.com/page/page/1572910.htin (accesat în 16 mai 16 2009). 4. Pentru un articol bun care oferă o perspectivă asupra întregii Biblii, vezi R. Scott Clark, "What the Bible is All About", Modern Reformation 16:2 (martie/aprilie 2007): 20-24. 5. Pentru o expunere clasică a teologiei legământului, vezi Herman Witsius, The Economy of the Covenants Between God and Man: Comprehending a Complete Body of Divinity, trad. William Crookshank, două vol. (1822; repr., Phillipsburg, N.J.: P&R, 1990). Pentru două expuneri mai recente, vezi O. Palmer Robertson, The Christ of the Covenants (Phillipsburg, N.J.: P&R, 1980), și Michael Horton, God of Promise: Introducing Covenant Theology (Grand Rapids: Baker, 2006). 6. Zacharius Ursinus, Commentary on the Heidelberg Catechism, trand. George Willard (1852; repr., Phillipsburg, N.J.: P&R, 1985), 97. 7. I. John Hesselink, On Being Reformed (New York: Reformed Church Press, 1988), 55; cf. Steven M. Baugh, "Covenant Theology Illustrated: Romans 5 on the Federal Headship of Adam and Christ", Modern Reformation 9:4 (iulie/august 2000): 16-23. 8. Cf. J. Ligon Duncan, The Covenant Idea in Ante-Nicene Theology (Ph.D. diss., University of Edinburgh, New College, 1995).

70 9. Augustine, The City of God 16.27, în Nicene and Post-Nicene Fathers: First Series, Vol. 2: Augustin: City of God, Christian Doctrine, ed. Philip Schaff (1887; repr., Peabody, Mass.: Hendrickson, 2004), 326. 10. Despre simetria minunată a celor șase zile, vezi Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1996), 157. 11. Wilhelmus a Brakel, The Christian's Reasonable Service, trand. Bartel Elshout, patru vol. (Morgan, Pa.: Soli Dec Gloria Publications, 1992), 1:355. 12. Pentru o exegeză mai aprofundată a acestui pasaj, vezi John Murray, The Imputation of Adam's Sin (1959; repr., Phillipsburg, N.J.: Presbyterian and Reformed, 1977). 13. John Donne, "A Hymne to God the Father," în The Works of John Donne (Hertfordshire, England: Wordsworth Editions, 1994), 187. 14. "Praise the Savior," în Psalter Hymnal (Grand Rapids: Christian Reformed Church, 1976), #361. 15. Despre acest legământ, vezi Herman Bavinck, Reformed Dogmatics, Vol. 3: Sin and Salvation in Christ, ed. John Bolt, trad. John Vriend (Grand Rapids: Baker Academic, 2006), 212-216; M. J. Bosma, Exposition of Reformed Doctrine (1907; fourth ed., Grand Rapids: Smitter, 1927), 119-125. 16. Pentru interpretări reformate contemporane ale escatologiei, vezi Kim Riddlebarger, A Case for Amillennialism: Understanding the End Times (Grand Rapids: Baker, 2003) și Cornelis P. Venema, The Promise of the Future (Edinburgh: Banner of Truth, 2000). Această carte a fost publicată recent întrun format mai scurt și mai accesibil, numită Christ and the Future: The Bible's Teaching About the Last Things (Edinburgh: Banner of Truth, 2008).

5. JUSTIFICAREA: DOAR PRIN HAR, DOAR PRIN CREDINȚĂ, DOAR PRIN HRISTOS Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mio dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. -Filipeni 3:8-9 Acțiune! Orice scenariu este destinat pentru a fi folosit de către actori și actrițe în rolul pe care îl joacă fiecare în piesă. Așa cum am observat, Scripturile Vechiului și Noului Testament care sunt Cuvântul lui Dumnezeu inspirat și care are autoritate reprezintă scenariul, să zicem așa, al creștinătății. Acest scenariu descrie aspectele generale ale relatării lui Dumnezeu în desfășurarea relației cu Adam bazată pe legământ din grădină, încălcarea legământului de către Adam și stabilirea ulterioară a unui nou legământ al lui Dumnezeu. Din momentul în care noi suntem fii și fiice a lui Adam și, în consecință, moștenitori ai păcatului, este necesar să ne întrebăm cum devenim fiecare în mod personal participanți în acest nou legământ instituit de Dumnezeu. În definitiv, Dumnezeu este „Sfânt, Sfânt, Sfânt” (Isa. 6:3), iar în Habacuc 1:13 este scris: „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea”. Din acest motiv profetul Naum a întrebat: „Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Şi cine poate ţine piept mâniei Lui aprinse?” (Naum 1:6) și Iov a strigat: „Şi cum ar putea omul să-şi scoată dreptate înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9:2). Ceea ce învățam prin conceptul de legământ este fapul că învățătura principală a Scripturii este modul în care Însuși Dumnezeul cel Sfânt și împotriva Căruia am păcătuit, asigură un mijloc de răscumpărare și împăcare cu Sine în așa fel încât ființele umane păcătoase și căzute să poată intra într-o relație cu El. Această învățătură centrală despre cum pot sta păcătoșii înaintea unui Dumnezeu Sfânt se numește în Scriptură „justificare” (Rom. 4:25, 5:16, 18).1

În acest capitol, doresc să analizez ceea ce ne învață Biblia despre justificarea care este numai prin harul lui Dumnezeu, pe care o primim numai prin credință și care se află numai în Hristos. În actul justificării, Dumnezeu ne iartă toate păcatele și ne declară nevinovați înaintea ochilor Săi. De aceea, El întră într-o relație cu noi în care noi strigăm „Ava! Tată!” (Gal. 4:6). Strămoșii noștri reformați au numit această doctrină ”cauza principală” a reformei protestante. Întrebarea legată de autoritatea în biserica romano-catolică a fost cauza „formală” sau de bază a reformei și odată ce a primit un răspuns, reformatorii au găsit în Scripturi „materialul” pentru a răspunde întrebării referitoare la cum poate un păcătos să aibă pace cu Dumnezeu. Slăbiciunea legii Dumnezeu a realizat această lucrare de justificare a noastră deoarece noi nu ne putem mântui singuri prin ascultarea de legea Sa. 2 Canoanele din Dort vorbesc astfel despre legea Lui Dumnezeu: „exprimă grozăvia păcatului şi îl convinge pe om din ce în ce mai mult despre aceasta, însă Decalogul nu sugerează nici un mijloc, nu acordă nici o putere pentru a ieşi din această situaţie mizerabilă. Aşadar, Legea fiind făcută ineficientă de către firea pământească, îl lasă pe cel ce a încălcat-o sub blestem şi, drept urmare, este imposibil ca omul să obțină, prin ea, harul salvator”. (CD 3/4. 5) Acest articol enumeră trei motive pentru care ascultarea de lege nu ne poate justifica. În primul rând, în timp ce legea ne arată și ne convinge de păcatul nostru, nu oferă un remediu pentru aceste păcate. Așa cum spune Pavel: „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Rom. 3:19-20). În al doilea rând, legea nu ne dă puterea de a ne scoate din starea noastră mizerabilă. În loc să ne dea mai multă putere, Pavel spune că „legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala” (Rom. 5:20). El merge mai departe spunând: „când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte” (Rom. 7:5). Lipsa de putere a legii se poate

observa chiar mai surprinzător atunci când Pavel spune: „Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine, prin poruncă, tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar, când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea” (Rom. 7:8-11). În al treilea rând, o altă caracteristică a slăbiciunii legii își găsește locul în fire. Aceasta înseamnă că nu legea este problema, ci noi, datorită naturii noastre păcătoase. Într-o cultură precum a noastră în care nimeni nu își asumă vina, nu putem da vina decât pe noi: „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului... lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească” (Rom. 7:14, 8:3). Tot ceea ce putem face este să strigăm „Ai milă de mine, Dumnezeule” Adevărul despre justificare Așadar, care sunt adevărurile de bază cu privire la acest concept al justificării? Catehismul de la Heidelberg întretaie orice fel de vorbire cu dublu înțeles și întreaga tradiție născocită de om atunci când pune pur și simplu întrebarea cea mai profundă care se poate adresa: „În ce fel eşti justificat în faţa lui Dumnezeu?” (60). Această întrebare ne conduce direct la punctul central a ceea ce înseamnă bisericile reformate, la ceea despre care Biblia vorbește și ceea ce înseamnă starea noastră înaintea lui Dumnezeu. Catehismul răspunde acestei întrebări astfel: Doar prin adevărata credinţă în Iisus Hristos, aşa încât deşi conştiinţa mă acuză că am păcătuit grav împotriva tuturor poruncilor lui Dumnezeu, că nu am respectat niciuna niciodată şi că sunt înclinat permanent către tot răul, Dumnezeu totuşi, fără nici un merit din partea mea, ci doar prin har, îmi oferă şi trece în contul meu satisfacţia, dreptatea şi sfinţenia lui Hristos, de parcă n-aş fi avut şi nici n-aş fi comis vreodată vreun păcat, de parcă eu însumi aş fi dat dovadă de toată ascultarea pe care Hristos a dovedit-o pentru mine; singura condiţie este ca eu să primesc această binefacere cu o inimă credincioasă. Toate aspectele importante pe care doresc să le demonstrez în acest capitol se regăsesc în acest răspuns minunat: noi suntem justificați numai

prin har („doar prin har”), numai prin credință („doar prin adevărata credință”), numai prin Hristos („trece în contul meu satisfacţia, dreptatea şi sfinţenia lui Hristos”). Tot atât de minunată precum această întrebare și răspuns din catehism este exprimarea din Catehismul cel Lung de la Westminster al justificării. Îmi amintesc că l-am auzit prima datăt recitat în fața clasei de profesorul meu de teologie care era penticostal. Acest lucru m-a schimbat pentru totdeauna. Era pentru prima dată în viața mea de tânăr creștin când am auzit despre justificare. De îndată m-am întors în dormitorul meu și am tastat acele cuvinte, le-am scos la imprimantă, am atârnat foaia de perete, deasupra biroului și am început să le memorez. Acest răspuns a adus multă lumină în mintea mea în ce privește mântuirea și sens inimii mele în ce privește motivul pentru care ne închinăm lui Dumnezeu datorită a ceea de a făcut Fiul Său pentru noi: Ce este justificarea? Justificarea este o lucrare a harului oferit gratuit de către Dumnezeu păcătoșilor, în care le sunt iertate toate păcatele, sunt primiți și considerați drepți înaintea Sa; nu prin ceea ce sunt ei, sau prin ceea ce fac, ci doar prin ascultarea perfectă a lui Hristos și satisfacerea deplină a dreptății lui Dumnezeu, imputată lor de către Dumnezeu și primită doar prin credință. (70) „Lucrare a harului oferit gratuit...primită doar prin credință... doar prin ascultarea perfectă a lui Hristos și satisfacerea deplină a dreptății lui Dumnezeu”. Aceasta este Evanghelia într-o coajă de nucă. Nu credeți că este o Evanghelie minunată? Numai prin har Sugerez să acordăm atenție, pe rând, fiecărui aspect al justificării. Meditând la fiecare in parte, vom ajunge să apreciem, mai mult, mântuirea pe care o avem și vom fi determinați să ne închinăm cu o mai mare pasiune.

Povestea anterioară Fiecare poveste are o poveste care o precede, un context. Înainte de a ne gândi măcar la justificarea noastră de către Dumnezeu, trebuie să ne punem întrebarea, cum ar putea un Dumnezeu mânios să se împace cu cei care s-au răzvrătit împotriva Lui? Așa cum am văzut, după ce Dumnezeu l-a făcut pe Adam „foarte bine” după chipul și asemănarea Lui (Gen. 1:26-27, 31), Adam a fost „capabil să se acorde în toate lucrurile cu voinţa lui Dumnezeu” (MB art 14). În ciuda faptului că Adam era capabil să facă ceea ce i-a fost poruncit de Dumnezeu și anume: „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Gen. 2:17), în mod voit și sfidător Adam a păcătuit împotriva lui Dumnezeu și a atras asupra lui blestemul lui Dumnezeu- morstea fizică și spirituală. Datorită păcatului lui Adam, cunoscut sub numele de „păcat originar”, această pedeapsă „a trecut asupra întregii omeniri” (MB art. 15). Așadar, noi suntem născuți în păcat (Ps. 51:5). În cuvintele lui Iisus: noi suntem robi ai păcatului (In. 8:34) și așa cum Pavel spune: suntem în vrăjmășie cu Dumnezeu (Rom. 8:5-8). Având această poveste anterioară în minte, trebuie să ne întrebăm ce este harul? Harul reprezintă bunăvoința lui Dumnezeu față de noi. Acesta este o favoare nemeritată pentru că nu am făcut nimic ca să fim demni pentru a o primi. Catehismul de la Heidelberg spune că noi niciodată nu am împlinit vreo poruncă a legii lui Dumnezeu. De altfel, Dumnezeu este milostiv față de noi în ciuda faptului că am păcătuit în orice chip împotriva Lui. El mă mântuiește „deși conştiinţa mă acuză că am păcătuit grav împotriva tuturor poruncilor lui Dumnezeu” (CH 60). Acum înțelegi uimirea lui Pavel față de harul lui Dumnezeu prin care ne mântuiește, pe noi care nu merităm nimic și care am pierdut orice speranță de a avea viață veșnică, atunci când spune: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)” (Ef. 2:4-5). De asemenea, el descrie harul lui Dumnezeu folosindu-se de analogia angajator-angajat: „Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.” (Rom. 4:4-5). Așa cum versiunea King James traduce acest pasaj, plata lucrătorului îi este cuvenită nu prin „har” ci este ceva „datorat”. Ce lucru măreț este faptul că Dumnezeu nu ne socotește

mântuirea astfel, pentru că noi nu am fi fost în stare să facem destul pentru a o primi! Justificarea prin Har Justificarea este rezultatul numai a harului lui Dumnezeu. Nu putea fi altfel. Așa cum spune Scriptura: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2:8-9). Aici Pavel pune în opoziție „harul” cu „acțiunea omului” și „darul” cu „faptele” pentru a arăta înspre inițiativa divină pentru mântuire. În altă parte el afirmă: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” (Rom. 3:23-24). Scriptura este plină de multe alte pasaje care asociază harul lui Dumnezeu de justificarea noastră: În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său (Ef. 1:7) ...suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Iisus, înainte de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. (2 Tim. 1:8-10) ...odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. (Tit 3:7) Catehismul de la Heidelberg mărturisește acest adevăr concis spunând: „Dumnezeu totuşi... doar prin har” (60) ne mântuiște, în timp ce Catehismul cel Lung de la Westminster spune doar: „Justificarea este lucrare a harului gratuit a lui Dumnezeu” (70). Întrebarea și răspunsul 71 din din Catehismul Lung explică mai departe, într-un mod minunat, semnificația cuvintelor „numai prin har” (sola gratia): În ce fel este justificarea o lucrare a Harului oferit gratuit de către Dumnezeu?

Deși Hristos, prin ascultarea și moartea Sa, a adus deplină satisfacție dreptății lui Dumnezeu în locul celor care sunt justificați; precum Dumnezeu a acceptat satisfacerea mâniei Sale prin jertfa și a asigurat această garanție, propriul Său Fiu care le-a imputat lor dreptatea, fără a le mai cere nimic pentru a fi justificați în afară de credință, care este tot un dar, justificarea lor le aparține datorită harului gratuit. Conform Catehismului Lung sunt patru motive pentru care justificarea este numai prin har: în primul rând, Dumnezeu a primit jertfa lui Hristos; în al doilea rând, Hristos este însușit păcătoșilor; în al treilea rând, Dumnezeu ne impută nouă dreptatea lui Hristos și în cel de-al patrulea rând, Dumnezeu nu cere de la noi nimic altceva decât credința care este un dar oferit nouă: Mărețul har m-a mântuit, Pe mine din păcat! Căzut eram, dar m-a găsit, De moarte m-a scăpat.3 Doar prin credință Credința este singurul mijloc prin care păcătoșii primesc din mâna lui Dumnezeu acest har pentru a putea fi justificați prin credință. Iar, pentru ca lucrarea lui Hristos să ne aparțină noi trebuie să avem credință. Duhul Sfânt Noi nu putem să credem în Hristos și să primim harul în starea noastră naturală plină de păcat. Pentru aceasta avem nevoie ca Duhul Sfânt, în mod suveran, să ne ofere nașterea din nou (Ioan 3:1-8). Din această cauză, noi mărturisim că „Duhul Sfânt dă naştere în inimile noastre unei credinţe adevărate, prin intermediul căreia Îl îmbrăţişăm pe Isus Cristos cu toate meritele Sale, ni-L însuşim” (MB art. 22). Aceasta a dorit Pavel să spună, faptul că „prin har” suntem mântuiți și acest har este primit „prin credință”. Mai mult, această credință „este darul lui Dumnezeu” (Ef. 2:8-9). Așa cum Pavel spune în alt loc: „Căci, cu privire la Hristos...să credeţi în El” (Fil. 1:29). Justificarea noastră depinde atât de mult de harul lui Dumnezeu încât chiar și mijloacele prin care îl primim ne sunt oferite tot prin har.

Canoanele din Dort ne explică faptul că credința trebuie privită ca ”un dar al lui Dumnezeu nu din pricină că ea ar fi propusă liberului-arbitru al omului”. De asemenea nu este un dar „pentru că ea este realmente conferită, inspirată şi infuzată în om. Pe de altă parte, nu se pune problema că Dumnezeu i-ar da omului numai puterea de a crede şi ar aşteptă ca voinţa lui s-o accepte sau să creadă realmente”. Ci mai degrabă este un dar „pentru că El Însuşi este Cel ce dă şi voinţa şi înfăptuirea - mai mult ca atât, El lucrează totul în toţi - produce în om şi voinţa de a crede şi credinţa însăşi.” (CD 3/4. 14). Fără fapte Deoarece Îl primim pe Hristos prin credința pe care ne-o oferă Duhul Sfânt, noi „declarăm împreună cu Sf. Pavel: <Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără fapte>” (MB Art. 22). Acesta este limbajul Scripturii. De exemplu, Pavel spune referitor la Evanghelia lui Iisus Hristos: „în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: <Cel neprihănit va trăi prin credinţă>”(Rom. 1:17, cf. Hab. 2:4). În tot Noul Testament, faptele făcute pentru a obține mântuirea sunt în opoziție cu credința pentru a ne învăța foarte clar că justificarea este lucrarea care Îi aparține lui Dumnezeu, nu nouă. De pildă „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege... neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos... Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire...încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” (Rom. 2:21, 22, 25, 26). Ceea ce este important să observăm este faptul că credința în ea însăși nu ne poate justifica. Contrar la ceea se se spune adesea, noi nu credem că suntem mântuiți datorită credinței. Noi credem că suntem mântuiți prin harul lui Dumnezeu și că credința noastră este un dar primit de la Dumnezeu „ea nefiind decât mijlocul prin care Îl acceptăm pe Cristos, Neprihănirea noastră. Or, Isus Cristos, transmiţându-ne toate meritele Sale şi o serie întreagă din lucrările pe care le-a făcut pentru noi şi în numele nostru, este Neprihănirea noastră, iar credinţa este instrumentul care ne ține uniţi cu El şi ne face beneficiari ai bunurilor Sale, bunuri care devenind proprietatea noastră, ne sunt mai mult decât suficiente pentru a fi absolviţi de păcatele noastre” (BC Art 22).

Justificarea datorită credinței, într-un fel, a fost o învățătură apărută la începutul secolului XVII pe care bisericile reformate au respins-o la Sinodul din Dort. Unii susțineau faptul că justificarea nu are loc printr-o credință care Îl primește pe Hristos, ci justificare stă „în faptul că exigenţa ascultării absolute de Lege fiind abrogată, Dumnezeu consideră credinţa însăşi, precum şi ascultarea imperfectă a credinţei, ca o perfectă ascultare de Lege şi, numai pe temeiul harului Său, o consideră demnă de a o răsplăti cu viața veşnică.” (CD 2 Combaterea unor erori doctrinare 4). Pentru a rezuma tot ceea ce am menționat mai sus, ne întoarcem la Mărturisirea de Credință de la Westminster care înfățișează credința justificatoare ca „primind şi odihnindu-se în El (Hristos) şi în neprihănirea Lui” (11.1, 2). Aceasta înseamnă faptul că credința este la fel de bună ca Cel în care se odihnește-care pentru creștin este Iisus Hristos, Mântuitorul Neprihănit. Doar prin Hristos Așadar, singurul fundament pe baza căruia Dumnezeu, în harul Său, îi poate primi pe păcătoși este lucrarea Fiului Său, Iisus Hristos.4 Datorită păcatului nostru în care ne-am născut, pe care continuăm să-l înfăptuim și a neputinței de a ne mântui pe noi înșine, Dumnezeu trebuie să întervină într-un mod spectaculos și să ne salveze prin persoana și lucrarea lui Iisus. Așa cum Mărturisirea Belgiană o spune atât de frumos: din „dragostea Sa nemărginită” Dumnezeu „L-a trimis pe Fiul Său pe pământ să Se facă părtaş naturii omeneşti în care a fost comisă neascultarea şi să primească, în trupul Său, pedeapsa păcatului, respectiv chinurile cumplite şi moartea”. (BC Art. 20). Vorbind despre motivul pentru care Tatăl Său L-a trimis pe pământ, cuvintele lui Iisus Hristos afirmă acest har și dragostea lui Dumnezeu, în modul cel mai remarcabil: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Distincția pe care au făcut-o reformatorii referitor la lucrarea pe care Domnul nostru Iisus Hristos a îndeplinit-o a fost ascultarea S-a activă și cea pasivă.

Ascultarea activă Ascultarea activă a lui Hristos reprezintă ascultarea Sa de legea lui Dumnezeu în gândire, cuvânt și faptă din momentul conceperii Sale până la sfârșitul vieții de pe pământ. Catehismul de la Heidelberg vorbește într-un mod memorabil despre ascultarea activă a lui Hristos atunci când spune că „satisfacţia, dreptatea şi sfinţenia” Lui devin ale noastre numai prin credință (61). De asemenea Catehismul cel Lung de la Westminster acordă o deosebită atenţie ascultării depline a lui Hristos, în locul nostru: Cum s-a smerit Hristos în viața Lui? Hristos s-a smerit de-a lungul vieții Sale, prin supunerea față de legea lui Dumnezeu, pe care a îndeplinit-o în mod perfect și prin lupta Sa împotriva infamiilor acestei lumi, a ispitelor lui Satan și a slăbiciunii propriului trup, fie a celor a comune naturii umane sau care însoțeau specific starea umilă în care se afla. (48) Acesta este și modul în care apostolul Pavel a explicat justificarea noastră, spunând: „Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Rom. 5:18-19). Acest adevăr al neprihănirii lui Hristos ca singura bază a justificării noastre are rezultate practice profunde pentru noi precum o conștiință împăcată cu privire la judecata îngrozitoare a lui Dumnezeu (Rom. 5:1). Dorința lui Pavel pentru binecuvântările ce vin din justificare a fost atât de puternică, încât și-a exprimat această dorință intensă prin cuvintele: „să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Fil. 3:9). Ascultarea pasivă Atunci când vorbim despre ascultarea pasivă a Domnului nostru Iisus Hristos, nu ne referim la faptul că El a permis în mod pasiv ca lucrurile să I se întâmple. În schimb, noi vorbim despre suferința Sa. Cuvântul din limba latină passio se referă la suferințele Sale pe care le-a îndurat pentru noi. Din nou, Catehismul de la Heidelberg este de un mare folos,

deoarece ne spune faptul că ascultarea pasivă a lui Hristos nu are de-a face doar cu moartea Sa, ci și cu întreaga Lui viață. Ce înţelegi prin acest cuvânt: a pătimit? Că pe întreaga durată a vieţii Sale pământeşti, dar mai ales la sfârşitul ei, El a purtat în trup şi în suflet greutatea mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului întregii umanităţi, pentru ca prin suferinţele Lui şi prin unica Sa jertfă ispăşitoare să izbăvească trupul şi sufletul nostru de condamnarea veşnică şi să obţină pentru noi harul lui Dumnezeu, dreptatea şi viaţa veşnică. (37) Datorită recunoștinței față de lucrarea lui Iisus Hristos, atât prin ascultarea pasivă, cât și activă care a culminat în împlinirea acesteia o dată pentru totdeauna prin cruce noi nu dorim decât să știm nimic altceva decât „pe Iisus Hristos, şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2) și privim „toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Iisus” (Fil. 3:8). Satisfacerea dreptății lui Dumnezeu Această ascultare a lui Hristos, în mod special suferințele Sale, au satisfăcut în mod deplin dreptatea lui Dumnezeu. Ce înseamnă acest lucru? Din moment ce Dumnezeu este un Dumnezeu cu totul și cu totul drept, păcătoșii trebuie să fie pedepsiți aici pe pământ și o veșnicie întreagă, trup și suflet. Fiindcă toți oamenii sunt păcătoși, nici unul dintre noi nu poate scăpa de această pedeapsă dacă nu satisface dreptatea lui Dumnezeu (CD 2.1). Din acest motiv Dumnezeu ni L-a oferit pe Hristos. El a făcut ceea ce noi nu puteam face, pe cruce „făcându-Se blestem pentru noi” (Gal. 3:13, CD 2.2). Moartea lui Hristos, așadar, a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu. Nu a făcut doar posibilă această justificare, ci a îndeplinito o dată pentru totdeauna, pentru toți aceia pe care Domnul a intenționat să-i mântuiască. Întrucât moartea lui Hristos a fost „pe deplin suficientă pentru ispăşirea păcatelor lumii întregi” (CD 2.3), eficiența sa-adică puterea și aplicarea sa-a fost pentru cei care I-au fost oferiți de Tatăl din veșnicie. În timp ce această doctrină a fost numită de către arminieni „ispășire limitată” ca o modalitate de a pune în dilemă bisericile reformate, reformații au vorbit despre moartea lui Hristos ca fiind atât suficientă, cât și eficientă. Jertfa

lui Hristos poate salva mii de lumi pline de păcătoși, însă El i-a mântuit doar pe aceia pe care a intenționat Dumnezeu să-i mântuiască. Imputarea Este necesar un ultim cuvânt despre justificare. Creștinii reformați nu doar că susțin faptul că suntem justificați doar prin harul lui Dumnezeu, doar prin credință, doar prin Hristos, ci insistă și asupra modalității prin care dreptatea lui Hristos ne este oferită nouă: prin imputare. În opoziție cu învățătura romano-catolicilor care afirmă că justificarea are loc atunci când harul lui Dumnezeu este infuzat păcătoșilor, care apoi prin cooperarea cu acest har sunt sfințiți, reformații învață faptul că Dumnezeu este Acela care impută neprihănirea lui Hristos păcătoșilor. A imputa înseamnă a atribui. Dumnezeu ne atribuie neprihănirea lui Hristos și noi intrăm în posesia ei. În timp ce traducerile moderne ale Bibliei utilizează termeni precum a considera (reckon- American Standard Version) sau a atribui (credit- New International Version) pentru a descrie imputarea, în versiunea King James învățătura lui Pavel despre justificare din Romani 4 este exprimată într-un limbaj clasic. După ce Pavel expune faptul că Avraam nu a fost justificat prin fapte ci prin credință (Rom. 4:1-3), acesta citează din Psalmul 32: „Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (Rom. 4:6). Mai mult, Pavel menționează faptul că Avraam a fost justificat înainte de a fi circumcis: „pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta” (Rom 4:11). El ne ajută sa înțelegem mai bine binecuvântarea care vine din aceasta atunci când spune mai departe: „ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Rom. 4:23-24). Imputarea neprihănirii lui Hristos are o importanță extraordinară pentru că ocrotește mântuirea noastră care este doar prin har de orice fel de mântuire prin fapte.

Concluzie Scopul pentru care este relatată această istorisire a răscumpărării realizată de Dumnezeu este exprimarea adevărului măreț al faptului că Dumnezeul nostru care este Sfânt îi justifică pe păcătoși. Ce istorisire minunată este această! Dumnezeul nostru etern, care ne-a creat atât de liberi, înconjurați de binecuvântare și pe care L-am respins în grădină cu o așa mare lipsă de recunoștință, L-a trimis pe Fiul Său, din dragoste, a cărui ascultare perfectă ne este dată doar prin har și numai prin credință, în locul păcatului și a neascultării noastre. Aceasta este povestea pe care trebuie să o auzim și să o învățăm din nou și din nou. Pentru că lucrarea lui Hristos ne este oferită nouă, suntem priviți de către Dumnezeu „de parcă n-(am) fi avut şi nici n-(am) fi comis vreodată vreun păcat”, ba chiar mai mult „de parcă (noi înșine am) fi dat dovadă de toată ascultarea pe care Hristos a dovedit-o pentru (noi)” (CH 60). Suntem iertați, suntem neprihăniți, suntem „(găsiți) în EL” (Fil. 3:9). Dumnezeul nostru ne cheamă pentru ca noi să-L putem chema: „Doamne, scapă-mă!” (Mat. 14:30). Note 1. Pentru câteva cărți excelente despre justificare, vezi Robert Trail, Justification Vindicated, Puritan Paperbacks (1692; repr., Edinburgh: Banner of Truth, 2002); James Buchanan, The Doctrine o f Justification: An Outline of its History in the Church and o f its Exposition from Scripture (1867; repr., Grand Rapids: Baker, 1955); R. C. Sproul, Faith Alone: The Evangelical Doctrine of Justification (Grand Rapids: Baker, 1995). 2. Despre importanța înțelegerii diferenței dintre lege și evanghelie, vezi John Colquhoun, A Treatise of the Law and the Gospel (1816; repr., Grand Rapids: Soli Deo Gloria, 2009). 3. Versuri din imnul "Amazing Grace!" (Mărețul har) scris de John Newton, 1779. Psalter Hymnal (Grand Rapids: Christian Reformed Church, 1976), #380. 4. Pentru o carte excelentă despre doctrina mântuirii numai prin Hristos, vezi Sinclair B. Ferguson, In Christ Alone: Living the Gospel-Centered Life (Orlando, Fla.: Reformation Trust, 2007).

6. SFINȚIREA: VIAȚA CREȘTINĂ Noi nu suntem ai noștri, așadar nici rațiunea și voința noastră nu trebuie să ne povățuiască sau să ne stăpânească acțiunile. Noi nu suntem ai noștri, așadar să nu facem din ceea ce este plăcut firii noastre un scop. Noi nu suntem ai noștri, așadar pe cât ne stă în putință să uităm de noi înșine și de lucrurile care ne aparțin. Pe de altă parte noi îi aparținem lui Dumnezeu, așadar să trăim și să murim pentru El (Rom. 14:8). Noi suntem ai lui Dumnezeu, așadar să permitem înțelepciunii și voinței Sale să dirijeze toate faptele noastre. Noi suntem ai lui Dumnezeu, către El să fie îndreptată fiecare parte a vieții noastre, către El care este singurul scop legitim!1 - Jean Calvin Dumnezeu ne împacă cu Sine Însuși și ne reclădește relația cu El prin lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin lucrarea Lui, Iisus ne-a dobândit două mari foloase. Justificarea este primul folos, menționat în capitolul anterior și cel de-al doilea folos este sfințirea, despre care vom studia în acest capitol.2 Datorită justificării noi nu mai suntem sub condamnarea lui Dumnezeu, fiind eliberați de vina păcatului. Totuși, spectacolul lucrării lui Dumnezeu nu se încheie aici. Prin faptul că Hristos a câștigat pentru noi sfințenia pe care o datoram, El ne face noi făpturi. El începe să ne elibereze de puterea efectivă a păcatului prezentă zilnic în viața noastră. În cadrul sfințirii, Dumnezeu Duhul Sfânt ne face tot mai asemănători cu Iisus, înnoindu-ne în asemănarea cu Dumnezeu (Rom. 8:29, Ef. 2:24, Col. 2:10). Părinții noștri reformați au acordat o atenție deosebită trăirii în sfințenie. Volumul de învățături din mărturisirile noastre care se preocupă de sfințire este impresionant. Catehismul de la Heidelberg dedică sfințirii un număr de patruzeci și patru din cele 129 de întrebări și răspunsuri pe care le conține, în timp ce Catehismul cel Lung de la Westminster acordă acestei teme un număr remarcabil de optzeci și două din 196 de întrebări și răspunsuri (42%). Prin acest accent asupra sfințirii, bisericile reformate au declarat calvinismul nu doar o religie „a cunoștinței cu mintea” și faptul că noi nu putem trăi ca niște „aleși încremeniți” așa cum suntem considerați în mod ironic. Calvinismul este o religie a minții și a inimii. Prin concentrarea bisericilor reformate asupra sfințirii, acestea au căutat să schimbe mentalitatea creștinilor cu privire la trăirea unei vieți

evlavioase înlocuind perspectiva legalistă cu cea evanghelică. Aceasta înseamnă că ei au privit ascultarea față de Dumnezeu nu prin prisma vinei și a legalismului ci a evangheliei.3 Observăm acest lucru din faptul că autorii Catehismului de la Heidelberg și a Catehismelor de la Westminster au așezat Cele Zece Porunci și Rugăciunea Domnească la sfârșitul acestora pentru a arăta că ascultarea este un răspuns la Evanghelia măreață care ne este dăruită. Viața nouă În sfințire, Hristos, prin puterea Duhului Sfânt ne dă o viață nouă. Așa cum spune Pavel: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Cor. 5:17). Mărturisirea Belgiană vorbește despre adevărata credință care Îl primește pe Iisus Hristos pentru a fi justificați spunând „îl regenerează şi îl transformă într-o făptură nouă, făcându-l capabil să trăiască o viaţă nouă, izbăvindu-l din robia păcatului” (MB Art. 24). Mărturisirea folosește cuvântul regenerare cu vechea sa semnificație, adică cu referire la întreaga viață pe care o avem în Hristos.4 Conform Catehismului de la Heidelberg această viață nouă este cauza datorită căreia facem fapte bune. Întrebarea 86 din catehism sună așa: „Întrucât suntem izbăviţi de starea noastră cea rea prin harul lui Hristos, fără nici un merit din partea noastră, de ce trebuie să facem fapte bune?” iar răspunsul este: „Fiindcă Hristos, după ce ne-a răscumpărat cu sângele Lui, ne şi reînnoieşte prin Duhul Său cel Sfânt după chipul Lui”. Caracteristica esențială a acestei noi vieți este recunoștința. Catehismul de la Heidelberg exprimă acest lucru prin diviziunea sa în trei secțiuni: vinovăție, har și recunoștință. După prima întrebare legată de mângâierea creștinului (CH, 1) catehismul pune întrebarea: „Câte lucruri trebuie să ştii pentru a putea trăi şi muri fericit cu această mângâiere?”, iar răspunsul este: „Trei. Mai întâi, cât de mari sunt păcatul meu şi nenorocirea mea (3-11); în al doilea rând, cum sunt izbăvit de toate păcatele şi de nenorocirea mea (12-85); în al treilea rând ce fel de recunoştinţă Îi datorez lui Dumnezeu pentru această izbăvire (86-129).” În secțiunea despre recunoștință, Catehismul de la Heidelberg spune că deoarece „Hristos, după ce ne-a răscumpărat cu sângele Lui” El „ne şi reînnoieşte prin Duhul Său cel Sfânt după chipul Lui, ca să-I arătăm lui

Dumnezeu, prin întreaga noastră viaţă, recunoştinţa noastră pentru binefacerile Lui, şi astfel, să-L proslăvim” (CH 86). În acest fel trăirea vieții creștine este definită de recunoștință și nu de vinovăție. Așa cum a fost remarcat mai sus, aceasta înseamnă că este o viață cu caracter evanghelic, bazată pe evanghelie și nu o viață legalistă. Această chemare la ascultare fundamentată pe recunoștință este exprimată într-un mod impresionant în Catehismul Lung de la Westminster. Întrebarea 96 spune: „Ce folos are legea morală pentru cel regenerat?”, răspunsul afirmă că deși creștinii sunt regenerați și eliberați de condamnarea pe care o dă legea „ea este de un real folos pentru a le arăta: cât de mult sunt legați de Hristos care a împlinit legea și care a suferit blestemul în locul lor și spre binele lor; și în consecință să-i îndemne la mai multă mulțumire și să arate același lucru prin o grijă mai atentă de a i se conforma ca regula a ascultării lor”. Sfințirea ne învață faptul că noi suntem „legați” de Hristos. Datorită ascultării Sale față de lege și a morții pe care a suferit-o în locul nostru, ne determină să fim preocupați de o ascultare care vine din recunoștință. Pavel a folosit metafora unui sclav pentru a exprima contrastul dintre viața noastră de dinainte și cea de după ce Dumnezeu ne-a făcut făpturi noi: Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o. Şi, prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră! Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică. (Rom. 6:15-22)

Analogii ale Scripturii Care este relația existentă între justificare și sfințire sau practic între îndreptățirea noastră înaintea lui Dumnezeu, în Hristos și a faptului că suntem înnoiți? Înainte de toate, trebuie să ne clarificăm faptul că faptele noastre bune nu își au locul înaintea lui Dumnezeu sau în justificarea noastră: Deci, noi facem fapte bune, dar nu pentru a obţine vreun merit (în definitiv ce am putea merita noi?)...în definitiv, deşi noi facem fapte bune, ele nu constituie fundamentul mântuirii noastre: căci noi nu putem săvârşi nici o lucrare care să nu fie întinată de firea noastră şi să nu fie vrednică de osândă; iar dacă uneori am putea săvârşi o asemenea faptă, simpla amintire a unui păcat ar fi suficientă pentru a fi lepădată de Dumnezeu. În felul acesta, noi am fi mereu copleşiţi de îndoieli, plutind încoace şi încolo, fără nici o certitudine, iar sărmanele noastre conştiinţe ar fi zi şi noapte torturate, dacă nu s-ar odihni pe meritele suferinţelor şi morţii ispăşitoare a Mântuitorului nostru. (MB, Art. 24, cf. CH 62) În schimb, faptele bune sunt o consecință logică și necesară a justificării noastre. Unul dintre modurile în care mărturisirile noastre descriu această legătură este prin a folosi analogia făcută de Iisus, a pomului care are anumite rădăcini și roade. Atunci când Domnul nostru a vorbit despre proorocii falși, a afirmat: „Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc.” (Mat. 7:17-19) Mărturisirea Belgiană folosește o ilustrație vie atunci când vorbește despre faptele bune: „izvorând din rădăcina bună a credinţei, sunt bune şi bine primite înaintea lui Dumnezeu, deoarece toate acestea sunt sfinţite prin harul Lui, numai că ele nu au nici un rol în ceea ce priveşte îndreptăţirea noastră, câci nu mai prin credinţa în Isus Cristos am fost noi socotiţi neprihăniţi mai înainte de a face fapte bune; fără lucrarea harului, faptele noastre nu puteau fi bune, după cum roadele unui pom nu pot fi bune dacă pomul respectiv nu este bun.” (MB, Art. 24). Aceasta înseamnă că atunci când realizăm că suntem justificați doar prin

credință, fără a fi luate în seamă niciuna din faptele noastre, nu dorim să continuăm să păcătuim. Aceasta a fost una dintre obiecțiile cu care s-a confruntat Pavel. Atunci când Pavel a predicat harul cu mare putere spunând „Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult;” (5:20) oamenii au crezut că el susține că nu are importanță modul în care trăim. Mai departe Pavel întreabă „Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” (Rom. 6:1-4) Catehismul de la Heidelberg pune această întrebare în felul următor: „Însă această învăţătură nu-i face oare pe oameni uşuratici şi lipsiţi de scrupule?”, iar răspunsul ne spune: „Nu, fiindcă este imposibil să nu producă roadele recunoştinţei cei care sunt altoiţi în Hristos prin adevărata credinţă.” (CH 64) Mărturisirea de Credință Belgiană tratează acest subiect mai amănunțit spunând: departe de a încerca să-i descurajeze pe oameni să trăiască o viaţă curata şi sfântă, îi inspiră să facă binele, căci, în absenţa sa, ei n-ar face nimic din dragoste pentru Dumnezeu, ci ar acţiona doar din egoism şi teamă de pedeapsă. Aşadar, este cu neputinţă ca această credinţă sfântă să fie inactivă în viaţa credinciosului, dat fiind faptul că noi nu vorbim de credinţa prefăcută, ci de aceea pe care Sf. Scriptură o numeşte „credinţa care lucrează prin dragoste," credinţa care îl împinge pe creştin să facă faptele poruncite de Dumnezeu în Cuvântul Său. (Art. 24) Sfințirea este descrisă în Scriptură, de asemenea, ca moarte și înviere. Din nou, Pavel afirmă: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6:4). În altă parte Pavel folosește această analogie într-un mod practic sfătuind credincioșii în felul următor: „omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ...întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul

Celui ce l-a făcut” (Col. 3:5, 9-10). Această moarte și înviere este ceea ce numește Catehismul de la Heidelberg adevărata pocăință sau convertire (CH, 88). Mai departe catehismul continuă cu întrebarea: Ce înseamnă mortificarea omului vechi? Înseamnă să fii mâhnit în adâncul inimii pentru păcatele comise, să le urăşti şi să le eviţi tot mai mult. (CH 89) Ce înseamnă învierea omului nou? Înseamnă să te bucuri din toată inima în Dumnezeu prin Iisus Hristos şi să trăieşti cu dragoste şi cu plăcere după voia lui Dumnezeu, făcând toate faptele bune. (CH 90) LEGEA LUI DUMNEZEU De unde cunoaștem cum să trăim „cu dragoste şi cu plăcere după voia lui Dumnezeu, făcând toate faptele bune”? Atunci când devenim făpturi noi în Hristos, Cele Zece Porunci și Rugăciunea Domnească dau contur vieții noastre de recunoștință. Fiind oameni călăuziți de Duhul Sfânt, începem să facem acele fapte poruncite de Dumnezeu în legea Sa - aceeași lege fata de care Adam s-a răzvrătit la început și față de care nu ne putem supune înainte de convertire datorită naturii noastre căzute. Cuvântul lui Dumnezeu ne poruncește să facem fapte bune care sunt în conformitate cu legea lui Dumnezeu. Acum legea nu ne mai condamnă și nu ne mai înrobește; în schimb ne servește ca îndrumar pentru a trăi o viață de sfințenie înaintea lui Dumnezeu: „noi extragem diferite mărturii din Lege şi Prooroci, ca o confirmare a învăţăturilor Evangheliei, şi, de asemenea, pentru a ne călăuzi viaţa, în toată curăţia, spre slava lui Dumnezeu şi conform voii Sale.” (BC, art. 25) Trei aspecte În teologia reformată clasică, legea lui Dumnezeu cuprinde trei aspecte. În primul rând, este aspectul moral al legii. Aceasta se referă la tot ceea ce este cuprins în lege care exprimă un principiu neschimbător referitor la ceea ce este Dumnezeu și la modul în care ar trebui să fim noi. Această lege este „cuprinsă pe scurt în cele zece porunci” (CWl 98). În al doilea rând, sunt aspectele ceremoniale ale legii, care sunt acele părți din Scriptură care prin anumite adevăruri religioase arată înspre Iisus Hristos, Mesia, ce urma să vină. De exemplu Pavel vorbește despre zilele

de sărbătoare ale vechiului legământ, spunând: „sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:17). În al treilea rând, este aspectul juridic care se referă la pedepsele cuprinse în lege pentru cei care o încalcă.5 Jean Calvin ar fi numit această modalitate de a privi legea lui Dumnezeu „diviziune obișnuită” în timp ce Filip Melanchthon (14971560) a vorbit despre „vechile și obișnuitele diviziuni”.6 Ce înseamnă această modalitate de diviziune a legii? De exemplu în ce privește porunca despre Sabat, aspectul moral se referă la încetarea muncii în acea zi, pentru ca o zi din cele șapte să fie dedicată închinării (Ex. 20:8-11), aspectul ceremonial este închinarea în ziua a șaptea și cel juridic se referă la pedeapsa cu moartea pentru cine nu respectă această poruncă (Ex. 31:12-18). Aspectul moral persistă în toate timpurile și locurile, în timp ce legile ceremoniale, așa cum afirmă Mărturisirea de Credință de la Westminster, sunt „abrogate acum în perioada Noului Testament” (19. 3), iar legile juridice „au expirat o dată cu statul poporului [evreu], fără a impune obligaţii celor de astăzi dincolo de cerinţele generale ale dreptăţii.” (19. 4) Trei întrebuințări Teologia reformată clasică ne ajută să înțelegem faptul că legea lui Dumnezeu are trei întrebuințări.7 În primul rând este folosită în scop pedagogic (latină: usus pedagogicus). Aceasta înseamnă că legea este un „îndrumător” care ne conduce înspre Hristos prin faptul că ne arată păcatele și eforturile noastre zadarnice de a ne mântui singuri (Gal. 3:24). În al doilea rând, este utilizată în scop civic (lat.: usus civilis), care înseamnă legea folosită în societate. Aceasta este legea care este scrisă în inima omului și prin care, de exemplu, toți oamenii știu că a ucide este ceva greșit și cea care oferă principiile generale ce împiedică societatea din a da frâu liber răutății de care este capabilă omenirea.8 În al treilea rând, legea are o întrebuințare didactică (lat.: usus didacticul). Aceasta este legea care ghidează trăirea noastră, care vine din recunoștiință față de harului măreț al lui Hristos. Catehismul de la Heidelberg descrie mai pe larg rolul legii în viața creștină: Dar cei care sunt întorşi la Dumnezeu pot să respecte în totalitate aceste porunci? Nu, pentru că şi oamenii cei mai sfinţi au în această viaţă doar un mic început al acestei ascultări; cu toate acestea, ei urmăresc, cu multă

seriozitate, să trăiască nu doar după vreo normă oarecare, ci după toate poruncile lui Dumnezeu. (CH 114) Atunci de ce Dumnezeu vrea să predicăm Cele Zece Porunci cu atâta rigurozitate, dacă nimeni nu poate în această viaţă să le respecte? În primul rând, pentru ca de-a lungul întregii vieţi să ne cunoaştem din ce în ce mai bine natura păcătoasă şi să ne căutăm cu atât mai mult iertarea păcatelor şi dreptatea în Hristos; în al doilea rând, pentru ca neîncetat să ne dăm osteneala şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea harul Duhului Sfânt pentru a fi reînnoiţi tot mai mult după chipul Său până când, după această viaţă, vom atinge ţelul desăvârşirii. (CH 115) Așadar, cum ne îndrumă legea în viața noastră de sfințire? Pe scurt, iată ce ne învață fiecare din Cele Zece Porunci: 



 

„Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ex. 20:3)-ne învață cum să ne arătăm dragostea față de Dumnezeu prin a ne închina doar singurului Dumnezeu adevărat (CH 94-95, CWL 107-110). „Să nu-ți faci chip cioplit” (Ex. 20:4)-ne învață să ne arătăm dragostea față de Dumnezeu prin a ne închina înaintea Lui conform voii Sale (CH 96-98, CWL 107-110). „Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău” (Ex. 20:7)-ne învață să arătăm că-L iubim pe Dumnezeu prin faptul că vorbim cu reverență despre El (CH 99-102, CWL 111-114). „Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca s-o sfințești” (Ex. 20:8)-ne învață să ne arătăm dragostea față de Dumenzeu prin faptul că ne închinăm Lui atunci când ne poruncește (CH 103, CWL 115-121). „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ex. 20:12)-ne învață să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru cinstindu-i pe cei care au o autoritate asupra noastră (CH 105-107, CWL 134-136). „Să nu ucizi” (Ex. 20:13)-ne învață să ne arătăm dragostea față de aproape prin a nu ucide fie prin gând, cuvânt sau faptă (CH 105107, CWL 134-136). „Să nu preacurvești” (Ex. 20:15)-ne învață să ne arătăm dragostea față de aproape prin curăția noastră (CH 108-109, CWL 137-139) „Să nu furi” (Ex. 20:15)-ne învață să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru prin protejarea bunurilor celorlalți și ajutorarea acestora la nevoie (CH 110-111, CWL 140-142).

92 



„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (Ex. 20:16)ne învață să ne arătăm iubirea față de aproape prin mărturisirea adevărului (CH 112, CWL 143-145). „Să nu poftești” (Ex 20:17)-ne învață să ne arătăm dragostea față de aproape prin a fi mulțumiți cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu (CH 113, CWL 146-148).9

Dragostea Așa cum lista de mai sus poruncește și după cum arată semnificația poruncilor, legea ne învață să-L iubim pe Dumnezeu și pe semenii noștri. De ce am prezentat legea în acest mod? Deoarece Însuși Iisus Hristos a expus legea în acest fel: Când au auzit fariseii că Isus a astupat gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.”Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mat. 22:4-40) Bineînțeles, așa cum am văzut deja, în timp ce legea ne cere să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru, înainte ca să fim răscumpărați de Hristos, noi suntem „iubitori de sine” (2 Tim. 3:2) și „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Tim. 3:3). Adevărul minunat este că atunci când Hristos ne mântuiește și ne oferă Duhul Său cel Sfânt, ne schimbă atitudinea și sentimentele pe care le avem față de lege. Pavel descrie acest lucru prin a spune că noi am fost „izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Rom. 7:6). Mai mult, acesta adaugă: „după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu” (Rom. 7:22). În consecință, în timp ce legea lui Dumnezeu rămâne neschimbată, noi ne schimbăm. Noi suntem împuterniciți de Duhul Sfânt să-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru, iar legea este un îndrumar care ne ajută la aceasta. Așa cum a spus Pavel: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea... Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii”

(Rom. 13:8, 10). Acum suntem eliberați de puterea înrobitoare a păcatului pentru a sluji: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5: 13-14). Rugăciunea Tatăl Nostru În timp ce Decalogul ne este îndrumar în modul în care trebuie să trăim, Rugăciunea Tatăl Nostru ne oferă o structură a modului în care trebuie să ne rugăm și să ne exprimăm recunoștința față de Dumnezeu, datorită neprihănirii pe care ne-a dat-o în Hristos. „De ce trebuie creștinii să se roage?” pune întrebarea Catehismul de la Heidelberg. „Deoarece rugăciunea este principala parte a recunoştinţei pe care Dumnezeu o pretinde de la noi; şi întrucât Dumnezeu vrea să ofere harul şi Duhul Său cel Sfânt doar celor care Îi cer aceasta cu rugăciuni necontenite ale inimii şi la urmă Îi mulţumesc.” (CH 116) În Catehismul de la Heidelberg întrebarea este „de ce”, iar în Catehismul cel Lung de la Westminster întrebarea este „ce”: „Ce este rugăciunea?” Răspunsul dat de catehism este: „Rugăciunea este o ofrandă a dorințelor noastre către Dumnezeu, în numele lui Hristos, cu ajutorul Duhului Sfânt; împreună cu mărturisirea păcatelor noastre și a recunoașterii cu mulțumire a milei Sale manifestate față de noi.” (CWL 178) Catehismul e la Heidelberg descrie adevărata natură a rugăciunii în următoarele cuvinte: Ce-i trebuie unei rugăciuni pentru a fi plăcută şi ascultată de către Dumnezeu? În primul rând, să ne rugăm din suflet doar singurului şi adevăratului Dumnezeu, Care ni S-a revelat în Cuvântul Său, pentru tot ce ne-a poruncit să-I cerem. În al doilea rând, să ne cunoaştem corect şi temeinic sărăcia şi starea cea rea pentru a ne smeri în faţa măreţiei Sale. În al treilea rând, să avem o puternică încredere că El, fără să ţină cont de nevrednicia noastră, de dragul Domnului Hristos, va asculta cu siguranţă rugăciunea noastră, după cum a făgăduit în Cuvântul Său. (CH 117)

Pentru a ne îndruma în rugăciune, Dumnezeu ne-a dat „o regulă specială care să ne îndrume... acea formă a rugăciunii care Mântuitorul nostru Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi, numită în mod uzual Rugăciunea Tatăl Nostru” (CWL 186). Acesta este un model pentru rugăciune, precum și o rugăciune „făcută cu înțelepciune, credință, reverență și alte virtuți necesare pentru o realizare corectă a îndatoririi creștinului de a se ruga” (CWL 187). Această rugăciune conține o invocare („Tatăl nostru care ești în ceruri” CH 120-121, CWL 189), șase cereri („Sfințească-se Numele Tău”, „Vie împărăția Ta”, ”Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, „Dă-ne nouă pâinea noastră cea de toate zilele”, „ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” și „nu ne duce pe noi în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău” CH 122-127, CWL 190-195) și o doxologie („Căci a Ta este împărăția” CH 128-129, CWL 196). Catehismul Lung explică semnificația invocării într-un mod impresionant spunând că Domnul nostru ne învață în această rugăciune ”să ne apropiem de Dumnezeu cu încredere în bunătatea lui de Tată, cu reverență și cu o sinceritate copilărească, cu simțiri cerești și cu o înțelegere potrivită a harului, maiestății și puterii Sale suverane: ca să ne rugăm cu și pentru alții” (CWL 189). Catehismul de la Heidelberg încheie cu această întrebare scurtă și răspuns referitor la Rugăciunea Tatăl Nostru: Ce înseamnă acest cuvânt scurt, Amin? Amin înseamnă: este adevărat şi sigur! Căci Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea cu mult mai sigur decât o doresc eu în inima mea. (129) Concluzie Am fost justificați o dată pentru totdeauna și suntem sfințiți pe tot parcursul vieții noastre de către Iisus Hristos prin Duhul Sfânt. Viețile noastre trebuie să fie dedicate slujirii. Așa cum regăsim în citatul lui Calvin de la începutul capitolului, noi îi aparținem lui Dumnezeu. Adevărul rezumatului ingenios al lui Martin Luther despre viața creștină încă răsună și astăzi. La începutul acestui tratat profund numit „Libertatea Creștinului” Martin Luther a spus: „Pentru a face drumul mai neted pentru cei neînvățați-căci doar lor le slujesc-voi așterne următoarele două propoziții privitoare la libertatea și robia sufletului: un

creștin este stăpân, liber pe deplin asupra tuturor, fără a fi supus nimănui, un creștin este un slujitor pe deplin ascultător față de toți, suspus tuturor”.10 Note 1. Calvin, Institutes, 3.7.1. 2. Despre sfințire, vezi Joel R. Beeke, Living; for God's Glory: An Introduction to Calvinism (Orlando, Fla.: Reformation Trust, 2008); Walter Marshall, The Gospel Mystery of Sanctification (Grand Rapids: Reformation Heritage Books, 1999); J. C. Ryle, Holiness: Its Nature, Hindrances, Difficulties, and Roots (1877; repr., Moscow, Ida.: Charles Nolan Publishers, 2001). 3. Despre sfințirea pe baza Evangheliei, vezi Michael Horton, The Gospel-Driven Life: Being Good News People in a Bad News World (Grand Rapids: Baker, 2009). 4. Pentru o utilizare mai precisă a termenului care descrie lucrarea inițială a Duhului Sfânt prin care aduce la viață păcătoșii care sunt morți în păcat, vezi Canoanele din Dort, 3/4.10-13, 16. 5. Pentru o tratare curentă și succintă care apără diviziunea sub trei aspecte a legii, vezi Jonathan Bayes, The Threefold Division of the Law (Newcastle upon Tyne, England: The Christian Institute, 2005). 6. Calvin, Institutes, 4.20.14; Philip Melanchthon, Melanchthon on Christian Doctrine: Loci Communes 1555, trand și ed. Clyde L. Manschreck (1965; repr., Grand Rapids: Baker, 1982), 83. Referitor la proveniența acestei diviziuni în lucrarea teologului mudieval Thomas Aquinas, vezi Stephen J. Casselli, The Threefold Division of the Law in the Thought of Aquinas," Westminster Theological Journal 61:2 (Fall 1999): 175-207. 7. Vezi Michael S. Horton, The Law of Perfect Freedom (Chicago: Moody Press, 1993), 31-33. 8. Uneori diferiți autori inversează utilizarea pedagogică și cea civilă. 9. Pentru câteva studii excelente despre Cele Zece Porunci, vezi următoarele: J. Douma, The Ten Commandments: Manual for the Christian Life, trad. Nelson D. Kloosterman (Phillipsburg, N.J.: P&R, 1996). Acest volum caută să expună poruncile într-un mod biblic, istoric și teologic și reprezintă un material excelent despre cum se aplică poruncile la problemele etice moderne. De asemenea, J. V. Fesko, The Rule of Love: Broken, Fulfilled, and Applied (Grand

96 Rapids: Reformation Heritage Books, 2009). Această carte este o expunere de bază cu întrbări de studiu. De asemenea, Herman Witsius, Sacred Dissertations on The Lord's Prayer, trad. William Pringle (1839; repr., Phillipsburg, N.J.: P&R, 1994). Acesta este un studiu puritan olandez clasic. 10. Martin Luther, Three Treatises (ed. a doua revizuită, Minneapolis: Fortress Press, 1970), 277.

7. BISERICA: TRĂSĂTURILE BISERICII ADEVĂRATE Pe urmă, Crezul copiilor ne învață (așa cum a fost spus) că un popor creștin sfânt trebuie să fie și să rămână pe pământ până la sfârșitul lumii....Însă cum va ști sau cum va putea o simplă persoană confuză să spună unde poate fi găsit un astfel de popor creștin sfânt în această lume?1 -Martin Luther, 1539 Un moment memorabil din copilăria mea a fost atunci când bunicul meu a ieșit cu mine la prânz la un bufet suedez din oraș. Din moment ce nu știam ce este un bufet suedez sau ce ar fi trebuit să fac, mi-a explicat că acolo va fi o masă mare pe care vor fi așezate diverse sortimente de mâncare. Apoi mi-a spus ceea ce am considerat a fi partea cea mai bună: „Trebuie să mergi acolo, să alegi și să iei orice-ți va plăcea”. Din păcate, noi trăim într-o vreme în care biserica este percepută mai mult sau mai puțin ca un bufet suedez. Există toate felurile și tipurile de biserici, asigurând clienților o gamă variată de opțiuni din care să aleagă și să ia ceea ce le place.2 Acest lucru era întrucâtva adevărat și în timpul reformei, deoarece și la acea vreme existau diverse biserici precum cele romano-catolice, ortodoxe, anabaptiste, lutherane și reformate. Datorită astăzi numeroaselor organizații care se denumesc astăzi biserici, situația este mult mai derutantă. Astăzi avem de toate, de la cultele teologice precum „Biserica lui Iisus Hristos a sfinților de pe urmă”, la mii de soiuri de biserici non-denominaționale, până la așa numitele biserici „principale” și multe altele. Cuvintele Mărturisirii de Credință Belgiană sunt tot atât de adevărate astăzi pe cât au fost atunci când au fost scrise: „toate sectele care există astăzi în lume îşi atribuie denumirea de Biserică” (Art. 29). Așa cum am văzut în capitolul trei, protestanții reformați afirmat nașterea bisericii din Cuvântul lui Dumnezeu, nu vice versa așa cum învăța biserica romano-catolică. Întâi este predicarea Evangheliei lui Iisus Hristos și apoi această Evanghelie dă naștere poporului lui Dumnezeu. Evanghelia nu numai că ne mântuiește de păcatele noastre și de mânia lui Dumnezeu, ci pune în noi o legătură vitală cu Iisus Hristos și cu ceilalți creștini. În acest fel, biserica este rodul Evangheliei; nu este ceva născocit de noi, ci o creație a Dumnezeului triunic al harului. Întrebarea este cum putem să trecem peste toate aserțiunile multor biserici și să identificăm adevăratele biserici? În acest capitol, aș dori să

analizez semnele exterioare considerate de mult timp de biserica reformată ca fiind esențiale pentru existența unei biserici adevărate a lui Dumnezeu, trăsături care pot fi folosite de orice creștin pentru a determina veridicitatea unei biserici. Care biserică? Reformatorii au căutat în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a răspunde întrebării referitoare la care biserică este de fapt biserică adevărată. Deși au existat câteva dezbateri între teologii lutherani și cei reformați, chiar și între teologii reformați, bisericile reformate au rămas la învățătura că Scriptura a descoperit trei semne exterioare fundamentale cu ajutorul cărora orice persoană cu discernământ ar putea constata dacă o anumită adunare este cu adevărat o biserică: „Iată câteva semne pe baza cărora poate fi identificată adevărata Biserică: dacă se propovăduieşte, în cadrul ei, doctrina sănătoasă a Evangheliei; dacă se practică, în sânul ei, administrarea corectă a sacramentelor, aşa cum au fost ele rânduite de Cristos; dacă se exercită disciplina ecleziastică, pentru pedepsirea păcatului şi îndreptarea greşelilor.” (MB, Art. 29)4 Aceste trei trăsături a bisericii adevărate-predicarea curată a evangheliei, administrarea corectă a sacramentelor și disciplina bisericească-sunt în opoziție cu trăsăturile bisericii false, așa cum spune mai departe Mărturisirea Belgiană: „Cât despre falsa biserică, aceasta îşi atribuie ei însăşi, precum şi propriilor sale ordonanţe, mai multă putere şi autoritate decât Cuvântului lui Dumnezeu. Ea refuză să accepte jugul lui Hristos; nu administrează sacramentele în spiritul şi în forma în care au fost ele rânduite de Hristos prin Cuvântul Său, ci adăugând sau scoţând anumite elemente, după bunul ei plac; ea se bizuie mai mult pe oameni decât pe Domnul Isus Cristos şi îi persecută pe cei ce trăiesc o viaţă sfântă, în conformitate cu Sf. Scriptură, şi o mustră pentru greşelile, lăcomia sau idolatria ei.” (MB, art. 29) Bisericile reformate nu sunt motivate de egoism și aroganță atunci când vorbesc despre biserici „adevărate” și „false”, ci de o dorință sinceră de a vedea toți fii și fiicele lui Dumnezeu în biserici în care le sunt hrănite sufletele. Noi cu siguranță ne rugăm ca Duhul Sfânt să permită ca să continuăm cu determinare să predicăm curat Cuvântul lui Dumnezeu, să administrăm sacramentele corect și să exercităm disciplina bisericească și ca El să ne păzească de greșeala de a atribui mai multă putere și

autoritate nouă înșine decât Cuvântului, de a refuza să ne supunem jugului lui Hristos, de face mai mult sau mai puțin în ce privește sacramentele lui Hristos, de greșeala de a ne baza mai mult pe oameni decât pe Hristos și de a-i persecuta pe aceia care trăiesc în evlavie. Ne rugăm ca aceste lucruri să fie adevărate în ce ne privește datorită scopului pe care Îl are Dumnezeu pentru biserica Sa: „Acestei biserici catolice (universale) vizibile Cristos i-a încredinţat slujba, cuvintele şi poruncile lui Dumnezeu pentru adunarea şi desăvârşirea sfinţilor în viaţa aceasta, până la sfârşitul lumii. În acest scop, El face ca aceste mijloace să fie eficace, prin propria Sa prezenţă şi prin Duhul Său, după promisiunea Sa.” (MW, 25.3) Predicarea curată a Evangheliei Cea mai importantă trăsătură dintre cele trei este predicarea curată a evangheliei. Fără predicarea evangheliei nu poate exista o biserică. Vedem aceasta prin exemplul Domnului nostru, care și-a început lucrarea prin predicare-„De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: <Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape>” (Mat. 4:17)-și și-a sfârșit-o prin trimiterea apostolilor să predice și să continue lucrarea Sa-„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile...învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mat. 28:19-20). Apostolul Pavel a subliniat importanța predicării doctrinei justificării atunci când a spus: Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos. (Rom. 10:14-17) Pentru ca predicarea să fie curată, slujitorul trebuie să predice doctrina pe care am descris-o în capitolul cinci-aceea că creștinii sunt justificați prin harul oferit gratuit doar de către Dumnezeu, care este primit numai

100

prin credință care la rândul ei este un dar de la Dumnezeu și că această credință se află și se odihnește în nimic altceva decât în Hristos cel Neprihănit. Bisericile trebuie să descopere acest lucru în cuvintele imnului cunoscut de toți cei ce sunt pe băncile bisericii: „Credința mea, eu o zidesc pe-al Domnului Cuvânt ceresc (en. My hope is built on nothing less, then Jesus`s blood and righteousness).”5 Ceea ce i-a tulburat pe reformatori a fost pierderea acestui adevăr prețios de către biserica romano-catolică. Reformatorul Pietro Martire Vermigli (1499-1562) a spus următoarele cuvinte despre biserica catolică: „Negreșit aceștia au stricat învățătura, din clipa în care neagă ceea ce afirmă Scriptura: faptul că noi suntem justificați numai prin credință.”6 Predicarea curată a justificării a fost înțeleasă ca fiind atunci când Cuvântul este „împăr(țit) drept” (2 Tim. 2:15). Un aspect din ceea ce înseamnă a folosi într-un mod corect Cuvântul implică recunoașterea faptului că are două elemente: legea și Evanghelia. Trebuie predicată legea în toată teroarea pedepsei pe care o aduce nerespectarea ei, în timp ce predicarea Evangheliei trebuie să aducă toată mângâierea pe care legea nu este capabilă să o dea (Rom. 8:3-4, CD 3/4.6). Într-un cuvânt, reformatorii ne-au învățat să-L predicăm pe Hristos răstignit (1 Cor. 1:23). Dacă o biserică predică orice altă „evanghelie”, fie că este vorba despre credință plus fapte în mod explicit sau despre vreo altă versiune mai subtilă care spune: „intră prin credință, rămâi prin ascultare”, aceasta nu se află în conformitate cu „învățătura lui Hristos” (2 Ioan 9) ci cu o evanghelie contrafăcută a lui anticrist. Orice altceva decât doctrina justificării numai prin credință este ceea ce Pavel a denumit „o altă evanghelie” (Gal. 1:6), care aduce cu ea un blestem veșnic (Gal. 1:8-9). Administrarea corectă a sacramentelor Cea de-a doua trăsătură a unei biserici adevărate este administrarea corectă a sacramentelor. Cele două sacramente instituite de Hristos sunt botezul (Mat. 28:18-20) și Cina Domnului (Mat. 26:26-29). Datorită luptei continue pe care o purtăm cu păcatul, Cuvântul în formă vizibilă al sacramentelor se adaugă Cuvântului care se aude prin predicarea evangheliei, fiindcă Dumnezeu „a adăugat aceste Sacramente Cuvântului Evangheliei, pentru a face şi mai accesibile simţurilor noastre fizice, atât ceea ce ne dă de înţeles prin Cuvântul Lui, cât şi ceea ce face în inimile noastre” (MB, Art. 33). În timp ce predicarea Evangheliei dă naștere la credință, sacramentele confirmă credința care este în noi (CH, 65), la fel

101

cum a fost circumcizia pentru Avraam: „o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă” (Rom. 4:11). Pentru ca biserica să administreze corect sacramentele trebuie să le aplice așa cum au fost ele „rânduite de Hristos” (MB, art. 29). Aceasta înseamnă, în primul rând, că recunoaște existența a doar două sacramente-botezul și Cina Domnului-și că respinge celelalte cinci sacramente ale bisericii romano-catolice considerându-le false (CH, 68). În al doilea rând, aceasta înseamnă că administrează sacramentele fără alte ceremonii nebiblice și elemente care au fost adăugate pe parcursul istoriei, așa cum găsim că se întâmplă în biserica romano-catolică. Botezul trebuie administrat cu apă, în numele Trinității și să fie efectuat de către un slujitor ordinat (Mat. 28:18-20). Fie că cineva este botezat într-o clădire de biserică sau pe plajă, fie că botezul este făcut într-un bazin sau într-un baptistier, fie că este făcut prin stropire, turnare sau imersiune și fie că păstorul stropește, tornă sau scufundă o dată sau de trei ori, nu contează.7 Cina este administrată corect atunci când pâinea (fie că este dospită sau nedospită) și vinul sunt oferite celor care-și mărturisesc credința și sunt parte din biserica lui Hristos, fără importanță dacă îngenunchează, stau jos sau în picioare.8 Cina trebuie luată în timp ce se citesc cuvintele instituirii (după exemplul lui Pavel din 1 Cor 11:23-26), frângerea pâinii („... a luat o pâine...a frânt-o...”) și cu rugăciune („...după ce a mulțumit...”).9 Exercitarea disciplinei bisericești Cea de-a treia trăsătură a unei biserici adevărate, disciplina, are în cultura noastră o conotație negativă răspândită, însă conform Scripturii disciplina are atât un aspect negativ cât și unul pozitiv. O persoană este adusă în biserică prin botez și este hrănită sau disciplinată prin predicarea Evangheliei și administrarea Cinei Domnului. Toți credincioșii adevărați au nevoie să fie disciplinați prin aceste mijloace ale harului până când Domnul va reveni: așadar, aceștia trebuie să primească Cuvântul de la păstorii lor și să ia parte la Cina Domnului atunci când este oferită de către prezbiterii bisericii. Prin aceste mijloace, conducătorii bisericii realizează disciplina sub aspectul ei pozitiv. Este pozitivă în sensul că membrii sunt încurajați, zidiți și întăriți prin mijloacele hotărâte de Dumnezeu de către slujitorii trimiși de Dumnezeu.

102

Scriptura le cere credincioșilor ascultare față de slujitori: „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de niciun folos” (Ev. 13:17). În opoziție cu aceasta, disciplina în forma ei negativă implică „pedepsirea păcatului” (MB 29) celor care nu se pocăiesc. Disciplina promovează sfințenia lui Dumnezeu (Ezec. 36:16-21, 1 Cor. 5:1-5), protejează biserica de îmbolnăvire (1 Cor: 5-6, Ev. 12:15-16, 2 Tim. 2:14, 16-18) și îi aduce înapoi pe cei răzvrătiți, arătându-le cât de gravă este opoziția față de Cuvântul lui Hristos și a bisericii Sale (1 Cor. 5:5, 2 Cor. 2:5-11, Ev. 3:12-13, 10:24-25, 12:11-16). Concluzie Unde pot cei care caută adevărul să-L găsească pe Iisus Hristos cel adevărat, Evanghelia Lui autentică și o biserică adevărată? Prin căutarea celor trei trăsături biblice: predicarea, administrarea celor două sacramente și exercitarea disciplinei bisericești în evlavie, sârguință și discernământ poate găsi o biserică autentică. Cu atâtea „biserici” care se află în orice comunitate locală, este necesar ca cineva să găsească o congregație care este o „biserică” creștină adevărată, în care Iisus Hristos se întâlnește cu adevărat cu poporul Său prin predicarea Cuvântului și sacramente și care îl păstorește prin disciplina aplicată de slujitorii săi, păstorii și prezbiterii. Note 1. Martin Luther, "On the Councils and the Church", în Martin Luther's Basic Theological Writings, ed. Timothy F. Lull (Minneapolis: Fortress Press, 1989), 545. 2. Despre deformarea bisericii din vremea de acum într-un produs al consumerismului, vezi Michael S. Horton, "Seekers or Tourists? Or the Difference Between Pilgrimage and Vacation", Modern Reformation 10:4 (iulie/august 2001): 12-18. 3. Versuri din imnul "The Church's One Foundation" de Samuel J. Stone, 1866.

103 4. Despre această dezbatere istorică, vezi Daniel R. Hyde, With Heart and Mouth: An Exposition of the Belgic Confession (Grandville, Mich.: Reformed Fellowship, 2008). 5. Versuri din imnul "My Hope Is Built on Nothing Less" (Credința mea eu o zidesc) de Edward Mote, 1834. 6. Peter Martyr Vermigli, "Whether Evangelicals Are Schismatics for Having Separated from the Papists," în Early Writings, The Peter Martyr Library, Vol. Unu, trad. Mariano Di Gangi și Joseph C. McLelland, ed. Joseph C. McLelland (Kirksville, Mo.: Truman State University Press, 1994), 175. 7. Despre botez, vezi Daniel R. Hyde, Jesus Loves the Little Children: Why We Baptize Children (Grandville, Mich.: Reformed Fellowship, 2006), 55-63. 8. Printre reformații englezi a existat o dezbatere cu privire la îngenunchere în timpul administrării Cinei Domnului, aceasta a fost o problemă care s-a datorat asocierii acestui gest cu credința Bisericii Romano Catolice care presupune adorarea pâinii ca fiind trupul fizic al lui Hristos. În anul 1552, în The Book of Common Prayer (Cartea Rugăciunii Comune) a fost adăugată așa numita „Rubrică neagră” la sfârșitul serviciului de administrare a Cinei Domnului; despre îngenunchere: „Lucru care a fost bine intenționat pentru a ilustra recunoașterea cu mulțumire a binecuvântărilor lui Hristos, oferite celui vrednic și pentru a evita profanarea sau lipsa de rânduială, la Cina Domnului nu trebuie să fie făcut: ca nu cumva îngenuncherea să ducă sau să nu fie făcută cu un alt scop, interzicem să fie exprimată nici un fel de adorație exterioară față de pâinea sacramentală și vinul primit sau față de prezența reală a trupului și sângelui lui Hristos la Cina Domnului. Referitor la pâinea sacramentală și la vin, acestea iși păstrează substanța lor naturală și în consecință ele nu trebuie adorate, deoarece aceasta ar însemna o idolatrie care trebuie disprețuită de orice credincios adevărat. Și în ce privește trupul și sângele Mântuitorului, acestea sunt în ceruri și nu aici. Deoarece acest lucru se opune adevărului că trupul uman al lui Hristos nu poate fi în mai multe locuri în același timp.” Despre aceasta controversă, vezi Peter Toon, Which Rite is Right? The Eucharistic Prayer in the Anglican Tradition (Swedesboro, N.J.: Preservation Press, 1994), 41-54; Samuel Leuenberger, Archbishop Cranmer's Immortal Bequest: The Book of Common Prayer of the Church of England, An Evangelistic Liturgy, trad. Samuel Leuenberger și Lewis J. Lorin, Jr. (1990; repr., Eugene, Ore.: Wipf & Stock, 2004), 123. 9. Referitor la o dezbatere istorică a reformaților care insistă asupra necesității frângerii pâinii în cadrul Cinei în opoziție cu doctrina și practica lutherană, vezi Bodo Nischan, The `Fracio Panis': A Reformed Communion Practice in Late Reformation Germany" Church History 53 (1984): 17-29; Daniel R. Hyde,

104 "Lutheran Puritanism? Adiaphora in Lutheran Orthodoxy and Possible Commonalities in Reformed Orthodoxy," American Theological Inquiry 2:1 (Ianuarie 2009): 61-83.

105

8. ÎNCHINAREA: DIN DUMNEZEU, PRIN DUMNEZEU, PENTRU DUMNEZEU Închinarea este supunerea întregii noastre ființe înaintea lui Dumnezeu. Înseamnă trezirea conștiinței datorită sfințeniei Lui, hrănirea minții cu adevărul Lui, curățirea imaginației de către frumusețea Lui, deschiderea inimii pentru a primi dragostea Lui, supunerea voinței noastre planurilor Sale, toate acestea laolaltă în adorație sunt cea mai măreață manifestare umană de care este capabil omul.1 -William Temple, arhiepiscop de Canterbury (1881-1944) Care este motivul pentru care existăm? Aceasta este una dintre cele mai mari întrebări teologice și filozofice la care omul, de milenii, a încercat să răspundă. Fiind creștini, noi punem această întrebare în contextul relației noastre cu Dumnezeu bazată pe legământ: Cu ce scop a decis să ne creeze Dumnezeu care Își este suficient în Sine Însuși și care în afară de El Însuși nu are nevoie de nimic? Catehismul Lung de la Westminster pune întrebarea în felul următor: „Care este scopul suprem al omului?”, iar răspunsul este: „Scopul suprem al omului este să Îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure în El pentru totdeauna” (1, cf. CWS 1). Într-un cuvânt, noi existăm nu doar să-I dăm glorie lui Dumnezeu, atunci când comunicăm cu El în închinare prin rugăciune și laudă, ci și pentru a ne bucura în El pe măsură ce ne vorbește prin Cuvânt și sacramente. Deoarece Scriptura este autoritatea supremă, aceasta definește nu doar învățătura, ci și evlavia pe care trebuie să o avem, ceea ce credem despre Dumnezeu și cum trebuie să ne adresăm Lui. Așadar, evlavia este recunoștința pe care trebuie să o avem pentru ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. Jean Calvin a descris pietatea ca fiind „acea reverență unită cu dragoste de Dumnezeu care este stârnită de cunoștința binecuvântărilor Sale”.2 Psalmistul a îndemnat oamenii să se închine în felul următor: „Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând” (Ps. 2:11). Principalul mod și cel mai important de exprimare a dragostei care se împletește cu reverența este prin închinarea publică. Despre acest tip de închinare doresc să vorbesc și în acest capitol. Un aspect care deosebește bisericile reformate de bisericile protestante lutherane a fost râvna cu care se închinau reformații înaintea lui Dumnezeu doar pe baza a ceea ce este poruncit sau poate fi dedus din Cuvântul lui Dumnezeu. Adaptând „Discursul de la Gettysburg” al lui

106

Abraham Lincoln, reformatorii au crezut că închinarea este de la Dumnezeu, prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Pentru reformați aceasta a însemnat că toate ceremoniile nebiblice au fost eliminate din închinarea publică. De altfel, Calvin a fost atât de ferm cu privire la acest aspect încât a afirmat că întregul plan de reformă protestantă s-a adresat închinării înaintea lui Dumnezeu într-un mod în care îi este plăcut Lui.3 Acest fapt a determinat-o pe Regina Elisabeta I (1533-1603) să spună despre bisericile reformate de pe continentul Europei că sunt „mai reformate” decât bisericile lutherane.4 Cuvântul și închinarea Mărturisirea de Credință Belgiană leagă învățătura bisericilor reformate privitoare la suficiența Cuvântului lui Dumnezeu de sfera închinării atunci când spune: „Şi deoarece tot ce priveşte modul în care ne cere Dumnezeu să-I slujim este redat în Biblie, cu lux de amănunte, oamenii, fie ei şi Apostoli, nu trebuie să aducă alte învăţături, diferite de ceea ce am învăţat noi din Sfintele Scripturi; nici chiar dacă ar fi vorba de un înger din cer, cum zice Sf. Ap. Pavel” (Art. 7). „Tot ce privește modul în care ne cere Dumnezeu să-I slujim” se găsește în Scriptură. Aceasta înseamnă că noi Îi slujim lui Dumnezeu după condițiile impuse de El, nu în funcție de dorințele noastre; înseamnă că în închinare facem ceea ce vrea Dumnezeu, nu ceea ce vrem noi.5 Într-o altă secțiune, Mărturisirea Belgiană continuă spunând: „...noi respingem orice inovaţie omenească şi orice lege care s-ar dori să fie introdusă în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu, cu scopul ca prin toate acestea să se îngrădească, în vreun fel, libertatea individuală şi să se exercite un control asupra conştiinţei credincioşilor. În consecinţă, noi acceptăm numai ceea ce este de natură să conducă la menţinerea şi consolidarea armoniei şi unităţii membrilor Bisericii şi crearea unui climat general de supunere faţă de voia lui Dumnezeu” (Art. 32). Așadar în Scriptură găsim tot ceea ce avem nevoie pentru a cunoaște cum trebuie să ne închinăm și prin urmare, respingem orice reguli sau elemente impuse de om în închinare. Acest lucru este prezentat succint și memorabil în Catehismul de la Heidelberg, care spune:

107

Ce vrea Dumnezeu în porunca a doua? Să nu facem nici un fel de chip despre Dumnezeu şi să nu ne închinăm Lui altfel decât aşa cum El a poruncit în Cuvântul Său. (96) Pe parcursul secolelor, bisericile reformate au numit aceste învățături „principiul regulativ al închinării”.6 Principiul regulativ al închinării susține că noi trebuie să-L slujim pe Dumnezeu în funcție de ceea ce El a poruncit prin Cuvântul Său. Așa cum spune Mărturisirea de la Westminster: „Însă, modul de închinare plăcut Dumnezeului celui adevărat este instituit de El Însuşi şi, astfel, limitat de voia Sa revelată, pentru ca oamenii să nu I se închine după imaginaţia şi născocirile lor, sau după sugestiile Satanei, folosind vreo reprezentare vizibilă sau orice altă cale care nu este prescrisă în Sânta Scriptură.” (21.1). În bisericile reformate noi respectăm acest principiu deoarece noi luăm Biblia în serios. Cuvântul lui Dumnezeu ne este dat pentru credința noastră și de asemenea pentru închinarea și viața creștină. Scriptura este pentru noi autoritatea supremă, care ne oferă în mod deplin și suficient „ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia” (2 Petru 1:3). Așadar, numai Scriptura conduce esența a ceea ce noi facem în închinare.7 Vechiul Testament Observăm că acest principiu se regăsește în Vechiul Testament. Dumnezeu dorește cu gelozie ca numele Său să fie onorat și sfințit (Ex. 20:7, 34:13-14, Deut. 4:24, cf. Mat. 6:9). Atunci când noi dorim cu gelozie ca El să fie glorificat în închinare după cum merită și după cum El dorește, Îi „aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică” (Ev. 12:28). Cea de-a doua poruncă În prima poruncă, Singurul Dumnezeu adevărat ne poruncește să ne închinăm doar Lui: ”Să nu ai alți dumnezei în afară de mine” (Ex. 20:3). În cea de-a doua poruncă, Dumnezeu ne spune cum nu trebuie să I ne închinăm: „Să nu-ți faci chip cioplit” (Ex. 20:4, Deut. 4:15-19). De asemenea cea de-a doua poruncă afirmă că „îndurarea” lui Dumnezeu este asupra celor care „Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Ex. 20:6).

108

Există o legătură intrinsecă între porunca de a nu avea idoli sau vreo altă înfățișare a lui Dumnezeu și a face ceea ce spune Domnul în Cuvântul Său. Cartea Levitic, în mod repetat, atenționează asupra faptului că slujirea se face după „rânduielile așezate” (ex. Lev. 9:16, cf. Lev. 10:1, Deut. 12:2932). Așadar orice fel de închinare care nu este „în conformitate cu Scriptura” este ceea ce Pavel numește „religia autoimpusă” (Col. 2:23, NTR), un termen adoptat și de reformatori și puritani. De exemplu, Calvin a spus că aceste cuvinte înseamnă „o închinare intenționată care vine din propria voință, fără a fi fundamentată pe Cuvântul lui Dumnezeu”.8 Puritanul englez Richard Sibbes (1577-1636) a definit „religia autoimpusă” mai radical descriind-o ca fiind o „născocire a propriei minți, un copil ilegitim, un ștrengar”.9 La finalul celor zece porunci, această problemă este formulată într-un mod memorabil: „Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări” (Ex. 20:25). Din perspectiva lui Dumnezeu, dacă israeliții din vechime s-ar fi gândit să îmbunătățească închinarea înaintea lui Dumnezeu prin sculptarea unui altar mai frumos, trebuiau să știe că o mică modificare făcută de mâna omului la ceea ce a poruncit Dumnezeu reprezintă o pângărire totală a slujirii. Atunci când oamenii încearcă să îmbunătățească slujirea lui Dumnezeu o strică în loc să o facă mai bună. Această poruncă își lasă amprenta asupra poporului lui Dumnezeu datorită avertismentului că Domnul este un Dumnezeu „gelos”. Acesta este limbajul folosit în căsătorie. Domnul a părăsit toate celelalte popoare pentru Israel, mireasa Sa, singura mireasă pe care o iubește și o dorește.10 Așadar, atunci când vine vorba despre închinare, El se așteaptă și dorește ca Israel să răspundă cu aceiași râvnă pe care o are Dumnezeu pentru mireasa Sa. Cain și Abel Adam și Eva au avut doi fii, Cain și Abel. Ambii frați erau fermieri, însă Cain era „plugar” în timp ce fratele său Abel era „cioban”, specializat în îngrijirea animalelor, (Gen. 4:2). Cain a adus înaintea lui Dumnezeu o jertfă „de mâncare din roadele pământului”, iar Abel o „jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor”(v. 3-4). Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, însă nu și a lui Cain (v.4-5). De ce?

109

Amândoi au adus o jertfă de închinare. Amândoi păreau a fi „sinceri”principiul cel mai important care trebuie să conducă închinarea, după cum spun mulți în ziua de astăzi. Totuși Dumnezeu a primit jertfa lui Abel și nu a lui Cain fiindcă cea a lui Abel a fost în conformitate cu cerințele lui Dumnezeu, și anume trebuiau să aducă ceea ce era mai bun din ce aveau. Ce este cel mai bun este potrivit închinării. Din contră, Cain a adus jertfă ceea ce a crezut el că funcționează sau ce credea el că e mai bun. Abel a adus înaintea lui Dumnezeu „din oile întâi născute” ale turmei și „grăsimea lor”. Acest limbaj este folosit mai târziu în lege atunci când Dumnezeu poruncește să-I fie adusă ca jertfă „pârga celor dintâi roade ale pământului” (Ex. 34:26), precum și orice întâi născut dintre animale (Ex. 34:19, Lev 27:26).11 Totuși ceea ce trebuie să avem în minte este că a face ritualul în mod corect nu are nici o valoare dacă nu vine din credință. Așa cum Evrei 11:4 ne învață, Abel i-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai plăcută decât Cain prin credință și prin această jertfă Dumnezeu i-a făcut cunoscut că este neprihănit. Prin credință Abel a înțeles că tot așa cum Domnul i-a cruțat pe Adam și Eva sacrificând animale în locul lor și acoperindu-i cu pielea animalelor (Gen. 3:21), putea și el să fie primit de Dumnezeu prin jertifirea Altuia care-i va lua locul și va plăti pentru păcatele lui.12 Nadab și Abihu În istorisirea binecunoscută și infiorătoare despre cei doi frați Nadab și Abihu, cei doi au adus „înaintea Domnului foc străin” (Lev. 10:1). În versetele precedente, citim că Aron, tatăl lor, a adus primele jertfe din viața liturgică a lui Israel. În cazul lui Aron citim că „un foc a ieşit dinaintea Domnului şi a mistuit pe altar arderea de tot...” (Lev. 10:2, 9:24), iar în cazul lui Nadab și Abihu „a ieşit un foc dinaintea Domnului, ia mistuit şi au murit” (Lev. 10:2, sublinierea aparține autorului). Atât Aron cât și fii Săi erau preoți și au adus jertfe, totuși motivul pentru care Dumnezeu a reacționat diferit a fost acela că Aron a adus o jertfă după „cum poruncise lui Moise, Domnul...după rânduielile așezate” (Lev. 9:10, 16) în timp ce Nadab și Abihu au adus „înaintea Domnului foc străin”, adică un fel de închinare care nu a fost poruncită, așadar o închinare interzisă. Calvin a vorbit astfel despre acest text: În mod aparent aducerea focului străin pentru a arde tămâia poate părea o încălcare mică a legii; iar faptul că nu s-au gândit la acest lucru pare scuzabil, deoarece cu siguranță că Nadab și Abihu nu au dorit în

110

mod voit sau intenționat să pângărească lucrurile sfinte, însă așa cum se întâmplă adesea în cazul lucrurilor noi, atunci când au dorit să le facă cu nerăbdare, graba lor i-a dus la eșec. Așadar severitatea pedepsei, nu va plăcea oamenilor aroganți, care nu vor ezita să critice cu trufie judecățile lui Dumnezeu; însă dacă medităm la cât de importantă este închinarea înaintea lui Dumnezeu, grozăvia acestei pedepse nu ne va mai ofensa...Delictul lor este specificat, și anume faptul că au adus tămâie în alt fel decât a hotărât Domnul și în consecință, chiar dacă a fost o greșeală care a pornit din ignoranță, totuși ei au fost convinși de porunca lui Dumnezeu că au început să facă acest lucru care era vrednic de o atenție mai mare, în mod neglijent.13 Ideea principală a acestei istorisiri despre Nadab și Abihu este necesitatea slujirii lui Dumnezeu conform Cuvântului Său și nu a dorinței cuiva, oricât de sincer ar fi. A-L sluji pe Dumnezeu într-un fel în care nu este poruncit, înseamnă să-L necinstești pe Dumnezeu și să-i furi din gloria care Îi aparține. Acesta este motivul pentru care, după ce au fost arși Nadab și Abihu, Dumnezeu i-a vorbit lui Aron prin Moise astfel: „Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor” (Lev. 10:3). Aplicația practică a acestui text comunicată de Calvin ascultătorilor săi este următoarea: „așadar, să învățăm să urmăm porunca lui Dumnezeu în așa fel încât să nu pervertim închinarea înaintea Lui prin vreo născocire ciudată.”14 Datorită sfințeniei și a gloriei Sale, Dumnezeu a poruncit nu doar ca isreliții să I se închine, ci și modul în care trebuie să o facă. Prin urmare, locul de închinare, cortul întâlnirii, trebuia făcut „după chipul care (ţi-)a fost arătat pe munte” (Ev. 8:5, cf. Ex. 25:9, 40, 26:30, 27:8, Num. 8:4, Fapte 7:44) la fel cum manifestarea închinării prin jertfe trebuia să fie făcută „după rânduielile așezate” Noul Testament Poate te gândești că: „Dar aceasta este doar învățătura Vechiului Testament”. Însă Iisus a spus: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i... Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Mat. 28:19-20). Oare această cerință solemnă ca biserica să învețe toate lucrurile pe care le-a poruncit Hristos nu cuprinde și o interdicție solemnă de a nu învăța nimic altceva decât ceea ce a fost poruncit? Dacă

111

în cadrul închinării lui Dumnezeu, noi căutăm să respectăm tot ceea ce Hristos a poruncit, nu ar trebui oare ca noi, de asemenea, să evităm cu exigență orice și tot ceea ce nu a fost poruncit e El? Iisus a spus că fariseii „degeaba” I se închină (Marcu 7:7). De ce oare Dumnezeu le-a respins închinarea? Fiindcă după cum a spus Iisus: „Voi lăsați porunca lui Dumnezeu” preferând „datina așezată de oameni” (Marcu 7:7-8). Ei L-au slujit în zadar pe Dumnezeu pentru că I-au slujit așa cum au dorit ei, nu după cum le-a cerut Dumnezeu. Tot la fel, apostolul Pavel i-a avertizat pe Coloseni: „Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi, printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti” (Col. 2:18). Pavel vorbește aici, mai degrabă, despre slujirea pe care doreau oamenii să o ofere după cum voiau ei, decât despre slujirea poruncită de Dumnezeu: „au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.” (Col. 2:23). Această „închinare voită” este totuna cu „religia autoimpusă” (eng: will-worship) care reprezintă literal ceea ce înseamnă cuvintele din limba Greacă.15 Fără îndoială că după standardele noastre Iisus a fost aspru atunci când ia zis femeii samaritence de la fântână: „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei”(Ioan 4:22). Însă Iisus a fost doar sincer. El a spus: „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4:24). Adevărata închinare a fost imposibilă pentru samariteni atât timp cât I se închinau lui Dumnezeu așa cum doreau. Ei trebuiau ca să se închine lui Dumnezeu așa cum El a poruncit pentru să fie primiți de EL. „Închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr” a spus Iisus „fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl” (In 4:23). Atât timp cât continuăm să ne închinăm lui Dumnezeu după cum vrem noi și nu după cum dorește Dumnezeu, nu suntem „închinători adevărați”. În Romani 1:21-25, apostolul Pavel condamnă orice fel de închinare falsă născocită de om. De asemenea ne arată sursa falsei închinări. Oamenii „sau dedat la gândiri deșarte” spune Pavel (vs. 21). Aceștia concep noi modalități de închinare după închipuirile lor deșarte, slujesc după cum le place și nu după porunca lui Dumnezeu. Pavel spune că atunci când oamenii slujesc în acest fel, ei într-adevăr „au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (v. 25) și din acest motiv „nu se pot

112

dezvinovăți” (v. 20). Ei nu au nici o scuză pentru că nu există nici o scuză pentru îndepărtarea față de porunca de a-L sluji pe Dumnezeu „în alt mod decât a fost poruncit în Cuvânt”. Ziua dedicată închinării Așa cum am văzut mai devreme, primele patru porunci din lege ne învață cum trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, chiar și prin închinarea în ziua aleasă de El.16 Este important ca noi să înțelegem cea de-a patra poruncă, în care Dumnezeu ne spune care este ziua destinată închinării: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca s-o sfințești” (Ex. 20:8). Cum trebuie respectată această poruncă de către creștini? De la Sabat la ziua de duminică Din momentul creației, poporul lui Dumnezeu se închina în cea de-a șaptea zi a săptămânii. Aceasta a fost „ordinea divină” pe care Însuși Creatorul a hotărât-o prin exemplul Său pe care creaturile Lui vor trebui să-l urmeze. El a lucrat șase zile și i-a chemat pe cei care erau asemenea chipului Său să facă la fel (Gen. 2:15). El s-a odihnit în cea de-a șaptea zi (Gen. 2:2, Ex. 20:11, 31:17) și i-a chemat pe cei care purtau chipul Său să facă la fel. Dumnezeu a desemnat aceasă zi prin binecuvântarea Sa și a pus-o deoparte numind-o „sfântă” (Gen. 2:3). Mai târziu, când porunca despre Sabat a fost reafirmată citim: „în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.” (Ex. 31:17). Cuvântul a răsuflat (în ebraică naphash) mai este folosit doar de două ori în Vechiul Testament: o dată cu referire la a lăsa animalele, robii și străinii din Israel să se odihnească (Ex. 23:12) și altă dată referitor la David și poporul Său (2 Sam. 16:14). După ce Dumnezeu a lucrat creând tot ceea ce există, a fost ca și când odihna L-a înviorat. Totuși odihna lui Dumnezeu înseamnă mult mai mult: are de-a face cu bucuria și satisfacția Lui. Psalmistul scrie: „Să Se bucure Domnul de lucrările Lui!” (Ps. 104:31). Odihna și satisfacția lui Dumnezeu au fost asemănătoare cu ale unui rege: după ce a creat cerurile și pământul pentru a fi palatul Său cosmic, El s-a așezat pe tron, ca să zicem așa, în cea de-a șaptea zi. După ce Dumnezeu Și-a scos poporul din Egipt și l-a trecut prin Marea Roșie, semnificația zilei de Sabat a crescut, fiind un semn al legământului

113

prin care cunoaștem că Dumnezeu Și-a sfințit poporul (Ex. 31:13). De asemenea, Sabatul însemna că Dumnezeu Și-a răscumpărat poporul (Deut. 5:12-15) și chiar Sărbătoarea Ispășirii a fost stabilită în ziua de Sabat (Lev. 16:30-31), așadar în această zi se sărbătorea și iertarea lui Dumnezeu față de poporul Său. Sub vechiul legământ cu Israel (Ex. 19, Ev. 8:6, 7, 13), ziua de Sabat presupunea o strictețe deosebită. Nu doar că nu trebuia ca israeliții și copiii lor să nu lucreze, ei trebuiau să permită să se odihnească tot ceea ce se afla în gospodăria lor-robi, animale, chiar și străinii (Ex. 20:10). Dumnezeu a reglementat ceea ce putea sau nu putea fi făcut. De exemplu, chiar dacă cineva ieșea afară să adune lemne pentru a aprinde un foc în ziua Sabatului (Num. 15:32-36, Ex. 35:1-3), trebuia să fie pedepsit cu moartea (Ex. 31:14-15, 35:2). Toată această severitate era parte a epitropiei legii, care a fost lăsată pentru a conduce de mână poporul Israel la Hristos (Gal. 3:24), care este jertfa finală ce pune punct vechiului legământ (Ev. 7:11-12, 18-19, 8:7, 13). Atunci când a înviat Iisus din morți în prima zi a săptămânii, lucrurile sau schimbat, cel de-al doilea Adam a „isprăvit” (Ioan 19:30) lucrarea pe care Adam a eșuat să o împlinească (Rom. 5:12-19). Datorită acestui eveniment central, biserica a constatat că pentru creștinii aflați sub noul legământ, ziua de închinare și sărbătorire a harului Domnului nostru în Iisus Hristos trebuie să fie prima zi a săptămânii, duminica: „Aceasta (ziua de Sabat) a fost, de la începutul lumii până la învierea lui Cristos, ultima zi a săptămânii, iar după învierea lui Cristos a fost schimbată în prima zi a săptămânii; ea este numită în Scriptură Ziua Domnului şi trebuie ţinută până la sfârşitul lumii ca sabatul creştin” (MW 21:7). În această zi, ne este amintit și luăm parte la realitatea glorioasă că am intrat deja în odihna lui Hristos (Mat. 11:28, Ev. 4:10) și că așteptăm să experimentăm odihna deplină pentru veșnicie atunci când vor fi ceruri și un pământ nou (Apoc. 21-22). Acum ne adunăm împreună pentru închinare și gustăm cu bucurie din odihna veșnică, iar apoi mergem în împărăția acestei lumi pentru a lucra timp de șase zile. Așadar de ce ne închinăm duminica și nu sâmbăta?  

Fiindcă prima zi a săptămânii este ziua în care Domnul a înviat din morți (Ioan 20:1, cf. Ps. 118:24). Fiindcă prima zi a săptămânii este numită „Ziua Domnului” (Apoc. 1:10, cf. 1 Cor. 16:2).

114  

Fiindcă în prima zi a săptămânii Duhul Sfânt a fost turnat peste biserică (Fapte 2:1-36). Deoarece la fel cum în prima zi a creației Dumnezeu a făcut lumina și a separat-o de întuneric, ne adunăm în prima zi a săptămânii pentru a sărbători lumina evangheliei în Domnul Iisus, care ne-a separat de această lume a întunericului păcatului (Ioan 1:5, 9, 3:19, 8:12, 2 Cor 4:1-6).

De la creație la o nouă creație Din momentul creației și până la Hristos, poporul lui Dumnezeu a lucrat șase zile și apoi în ziua a șaptea s-a odihnit. Aceasta a fost o imagine a faptului că așteptau odihna veșnică; cea de-a șaptea zi nu are o structură precum celelalte șapte zile având „o seară” și „o dimineață” (Gen. 2:1-3) care arăta înspre faptul că cea de-a șaptea zi nu avea sfârșit și astfel era o anticipare a veșniciei. Pe de altă parte, din momentul lucrării lui Hristos până la sfârșit, poporul lui Dumnezeu se odihnește în prima zi și în următoarele șase, privește înapoi la lucrarea încheiată a lui Hristos. Cu toate acestea și noi așteptăm odihna deplină. Atunci când din seara de vineri până duminica dimineața, Domnul nostru a zăcut în mormânt, întreaga rânduială veche a lucrurilor a fost îngropată cu El, iar când a înviat, a stabilit o nouă așezare a lucrurilor. Acesta este motivul pentru care Evanghelia lui Ioan vorbește despre prima zi a săptămânii ca fiind cea de-a opta zi, literal „după opt zile” (20:26). Acesta nu a fost, de fapt, doar începutul unei noi zile, ci un nou început. A fost așa deoarece învierea lui Hristos a fost primul rod al învierii ce va avea loc la sfârșit și restaurarea tuturor lucrurilor (Rom. 8:18-25, 1 Cor. 15:23). În Ziua Domnului, închinarea noastră reprezintă o comemorare a lucrării încheiate a lui Hristos, a învierii Lui, și o anticipare a zilei noii creații, atunci când Domnul nostru va face ca toate lucrurile să fie noi (Apoc. 21:4-5). De asemenea este o anticipare în acest veac a celui ce va urma. Pavel a spus că peste noi „au venit sfârșiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Noi am intrat în această odihnă de Sabat, conform autorului cărții Evrei: „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în <odihna>... Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” (Ev. 4:3, 10).

115

Lăsând ca Ziua Domnului să ne transforme Toate acestea ne învață că în loc ca să privim Ziua Domnului ca o regulă care ne ia din „weekend”, trebuie să o vedem ca un dar de la Dumnezeu care de fapt ne organizează viețile. Ținerea acestei zile nu este legalism, ci este parte a evlaviei noastre, asigurându-ne odihnă fizică și spirituală. Sfințim această zi pentru că nu aparținem acestui veac care este trecător ci al celui ce va veni. Așadar trebuie să recunoaștem faptul că Duminica este Ziua Domnului și nu dimineața Domnului (sau, mai rău, ora Domnului), tot așa cum Sabatul a fost o zi de odihnă. Fiind creștini, noi am fost eliberați din „țara Egiptului, din casa robiei” (Ex. 20:2, Deut. 5:6) care reprezintă puterea care înrobește a lui Satan. Acum suntem „robi ai lui Dumnezeu” (Rom. 6:22). Ca slujitori ai Săi, trebuie să fim o jertfă vie închinată lui Dumnezeu, prin Hristos și în puterea Duhului Sfânt (Rom. 12:1-2, Ef. 2:18). Trebuie să punem deoparte Ziua Domnului pentru a ne aminti în cadrul închinării noastre de crearea noastră (Ex. 20:11) și de noua creație (Deut. 5:15). Iată care este răspunsul din Catehismul de la Heidelberg la întrebarea: „Ce vrea Dumnezeu în cea de-a patra poruncă?” și observă că nu conține o listă cu ce „să faci” și ce „să nu faci”, ci pur și simplu spune: „Mai întâi, ca slujirea Cuvântului şi învăţământul creştin să fie păstrate, iar eu, îndeosebi în ziua de odihnă, să frecventez plin de zel biserica lui Dumnezeu ca să aud Cuvântul Lui, ca să beneficiez de sfintele sacramente, ca să invoc în mod public pe Domnul şi ca să fac acte de milostenie. Apoi, ca în toate zilele vieţii mele să mă lepăd de faptele mele rele şi să Îl las pe El să lucreze în mine prin Duhul Său, gustând astfel încă din această viaţă odihna veşnică. (103) Din momentul în care duminica este Ziua Domnului, este voia Lui ca să participăm cu zel la adunare „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Ev. 10:25). Acest zel se poate vedea la cei dintâi creștini care „stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Fapte 2:42). A pune deoparte ziua de duminică înseamnă că ne dedicăm odihnei reconfortante și închinării înaintea Dumnezeului triunic, deoarece noi Îi aparținem lui Hristos și nu nouă (CH 1). Ziua Domnului este ziua în care Iisus ne duce la Tatăl Său, ne pune în brațele Lui și ne hrănește sufletele cu hrana Duhului Sfânt, predicarea evangheliei și sacramentele.

116

Așadar, nu putem face nimic mai bun în ziua Domnului decât să ne adunăm ca un singur popor să ne închinăm înaintea Dumnezeului legământului și să primim mijloacele harului instituite de El. Așa cum a spus cu elocvență anglicanul J.C. Ryle: Niciodată nu lipsi duminica din casa lui Dumnezeu, fără vreun motiv întemeiat,-niciodată să nu lipsim de la Masa Domnului când este administrată în adunarea noastră,-niciodată să nu ne lăsăm locul gol atunci când are loc defășurarea mijloacelor harului, fiindcă aceasta este calea pentru a deveni un creștin prosper și care crește. Chiar adunarea de rugăciune și laudă față de care stăm departe, poate fi cea care ne-ar fi putut încuraja și înviora inimile. 17 CONCLUZIE Principiul regulativ al închinării face bisericile reformate să fie diferite în forma și substanța lor de marea masă a bisericilor contemporane care sunt astăzi pe pământurile noastre. Oricare biserică din comunitatea ta va spune că închinarea sa este biblică, însă întrebarea este dacă este adevărat. Ce se întâmplă astăzi în cadrul închinării creștine? Trupe rock, „predici relevante” (adică se predică lucrurile pe care tu vrei să le auzi), scenete, teatru, vorbitori care distrează ascultătorii și lista poate continua. Pierdut prin toate astea este ceea ce Dumnezeu cere. Domnul să ne facă să redescoperim Cuvântul Său, să pornim o reformă a închinării la fel ca în zilele lui Iosia (2 Împărați 22:8-23:7) și să strigăm și noi împreună cu împăratul: „căci mare este mânia Domnului care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinţii noştri n-au ascultat de cuvintele cărţii acesteia şi n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea.” (2 Împărați 22:13). Note 1. William Temple, Readings in St. John`s Gospel (London: Macmillan, 1940), 68. 2. Calvin, Institutes, 1.2.1. 3. John Calvin, The Necessity of Reforming the Church (Audubon, N.J.: Old Paths Publications, 1994), 4.

117 4. The Creeds of Christendom, ed. Philip Schaff, rev. David S. Schaff, 3 vol. (retipărite.; Grand Rapids: Baker, 1996), 1:1358. 5. Pentru două lucrări excelente despre închinare și despre legătura dintre închinare și viața spirituală, vezi Michael S. Horton, In the Face of God: The Dangers and Delights of Spiritual Intimacy (Dallas: Word, 1996) și A Better Way: Rediscovering the Drama of God-Centered Worship (Grand Rapids, 2002). 6. Termenul de „inchinare regulativă” a devenit popular în raportul bisericii Orthodox Presbyterian Church din anul 1946: „Report of the Comittee on Song in Worship Presented to the Thirteenth General Assembly, on the Teaching of Our Standards Respecting the Songs That May Be Sung in the Public Worship of God”, Orthodox Presbyterian Church, Minutes of the General Assembly (1946), 101-107. 7. Referitor la relația dintre Cuvânt și istoria bisericii referitor la aspectul închinării, vezi DAniel R. Hyde, „ According to the Custom of the Ancient Church? Examining the Roots of John Calvin's Liturgy”, Puritan Reformed Journal 1:2 (iunie 2009): 189-211. 8. John Calvin, The Epistles of Paul the Apostle to the Galatians, Ephesians, Philippians and Colossians, trad. T. H. L. Parker, Calvin's New Testament Commentaries, 12 vol. (1965; retipărit. Grand Rapids: Eerdmans, 1972), 11:343. Vezi, de asemenea, Wilhelmus à Brakel, The Christian's Reasonable Service, trad. Bartel Elshout, 4 vol. (Morgan, Pa: Soli Deo Gloria, 1992), 3:114: „Aceasta constă în slujirea lui Dumnezeu după cum planificăm noi sau într-un mod care ne-a fost sugerat de oameni-făcând aceste lucruri fără vreo preocupare referitoare la modul în care Dumnezeu dorește să fie slujit. Apoi ne imaginăm că această lucrare a noastră Îi va fi plăcută lui Dumnezeu atât timp cât intențiile noastre de a-L sluji prin intermediul acelei activități, sunt bune. Domnul respinge acest lucru în Matei 15:9.” 9. Richard Sibbes, „The Returning Backslider: Sermon 11”, în the Works of Rochard Sibbes, ed. Alexander b. Grosart (1862-64; retipărit Edinburgh: Banner of Truth, 2001), 2:386. 10. Michael S. Horton, Lord and Servant: A Covenant Christology (Louisville: Westminster John Knox, 2005), 63. 11. Despre modul în care relatarea despre Cain și Abel se aplică închinării, vezi Horton, In the FAce of God, 7-9. 12. Pentru o expunere mai detaliată și aplicativă a textului din Evrei 11:4, vezi comentariul foarte bun al lui William Perkins (1558-1602), A Commentary on

118 Hebrews 11 (1609 Edition), ed. John H. Augustine, Pilgrim Classic Commentaries (New Tork: The Pilgrim Press, 1991), 14-22. 13. John Calvin, Commentaries on the Last Four Books of Moses Arranged in The Form of a Harmony: 3 Vol, trad, Charles William Bingham (1852-1855; retipărit, Grand Rapids: Baker, 1996), 431. 14. Ibid., 432. 15. Despre conceptul „puritan” al închinării, vezi de exemplu, John Owen, „A Discourse Concerning Liturgies, and Their Imposition”, în The Works of John Owen, ed, William H. Goold, 16 vol. (1850-53; retipărit, Edinburgh: Banner of Truth, 1965), 15:3; cf. Daniel Hyde, „For Freedom Christ Has Set Us Free: John Owen's A Discourse Concerning Liturgies, And Their Imposition”, The Confessional Presbyterian 4 (2008): 29-42. 16. Această secțiune este adaptată din Daniel R. Hyde, „A primer on the Lord's Day”, The Outlook 59:7 (iulie/august 2009): 6-10. Despre mai multe studii despre Ziua Domnului, vezi Iain D. Campbell, On the First Day of the Week: God, the Christian , and the Sabbath (Leominster, England: Day One Publications, 2005); James T. Dennison, The Market Day of the Soul: The Puritan Doctrine of the Sabbath in england, 1532-1700 (1983; retipărit., Reformation Heritage Books, 2008); Joseph A. Pipa, The Lord's Day (Fearn, Scotland: Christian Focus, 1997). 17. J. C. Ryle, Expository Thoughts on John: Vol. 3 (1873; retipărit, Edinburgh: Banner of Thruth, 1999), 454-455.

119

9. PREDICAREA ȘI SACRAMENTELE: MIJLOACE ALE HARULUI De vreme ce, oricum, suntem afundați în ignoranța și trândăvia noastră... avem nevoie de ajutoare exterioare pentru a da naștere, a ne crește credința în interiorul nostru și pentru a progresa înspre ținta acestei credințe, Dumnezeu ne-a dat aceste ajutoare pentru a ne sprijini în slăbiciunea noastră...așadar Dumnezeu, prin providența Sa minunată, s-a coborât la nivelul nostru, a hotărât o cale pentru noi, chiar dacă încă suntem departe, să ne apropie de El.1 -John Calvin Televiziunea, radioul, calculatoarele și telefoanele mobile, toate sunt mijloace de comunicare. Așa cum au dovedit studiile, acestea afectează în mod serios modul în care trăim, învățăm, experimentăm lumea în care trăim și cum ne relaționăm unii la ceilalți.2 Dumnezeu, însă a ales alte mijloace pentru a comunica. Aceste mijloace (latină, media) de comunicare sunt complet „ridicole” în ochii acestei lumi pentru că ele nu dau dovadă de o mare putere, conform modului în care lumea definește puterea (1 Cor. 1:18-31). Totuși, prin puterea lui Dumnezeu, aceste mijloace care sunt predicarea și sacramentele au un impact mult mai profund asupra oamenilor și prin ele Dumnezeu Își arată harul mult mai mult decât prin oricare din minunățiile noastre tehnologice. Acest capitol final despre caracteristicile distinctive ale bisericii reformate se preocupă de mijloacele prin care Dumnezeu ne comunică harul Său. Fiind creștini, avem nevoie de mai mult decât o comunicare verbală, prin care Dumnezeu să ne vorbească și să ne transmită informații. Avem nevoie ca, de asemenea, El să comunice cu noi într-un mod mai holistic, mai complet. Avem nevoie ca El să ni se comunice tuturor simțurilor noastre, adresând toate aspectele noastre ca ființe umane. O soție are nevoie nu doar de sfaturi de la soțul său despre cum să-și rezolve problemele; ci are nevoie să-i simtă afecțiunea, să vadă că este înțeleasă. La fel suntem și noi ca mireasă a lui Hristos. În capitolele anterioare, am vorbit despre învățătura autorității Cuvântului lui Dumnezeu, despre harului mântuitor, despre justificarea noastră numai prin credință, despre viața de sfințire a creștinilor, despre trăsăturile bisericii adevărate și despre închinarea în conformitate cu

120

Cuvântul lui Dumnezeu. Aceste învățături, însă, sunt relevante numai dacă îl cunoaștem pe Dumnezeu care a creat Universul, care îl susține prin providența Sa și care răscumpără „un norod care să fie al Lui” (Tit 2:14). Toate doctrinele de mai sus dacă sunt pentru mine sau pentru tine doar niște principii impersonale, indiferent de cât de adevărate sunt, nu sunt de nici un folos, dacă nu avem o relație personală cu Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos și prin puterea Sfântului Duh. Toate aceste principii reformate sunt importante pentru că păcătoșii se strâng împreună săptămână de săptămână având credința că Îl întâlnesc pe Dumnezeu. Ne întâlnim cu El deoarece Cuvântul Său care are autoritate ne-a spus să facem astfel. El ne poruncește să ne întâlnim cu El în închinarea după voia Lui și promite ca să fie în mijlocul poporului Său atunci când se adună ca o congregație care manifestă cele trei trăsături ale unei biserici adevărate. Cu toate acestea, noi nu-L putem vedea, atinge sau auzi. Atunci, care este modul în care avem o relație experimentală cu Dumnezeu și cum primim harul Său? Reformatorii au dat un răspuns clar acestei întrebări afirmând că Dumnezeu realizează acest lucru prin „mijloacele harului”. Dumnezeu Duhul Sfânt se folosește de aceste mijloace pentru a comunica pe deplin prezența harului lui Dumnezeu nouă. Aceste mijloace sunt Cuvântul și sacramentele.3 Întrucât doar credinţa ne face părtaşi la Hristos şi la toate binefacerile Lui, de unde vine ea? Duhul Sfânt o produce în inima noastră prin propovăduirea Sfintei Evanghelii şi o confirmă prin intermediul sfintelor sacramente. (CH 65) Așadar, în acest capitol, doresc să analizez succint aceste două mijloace ale harului pentru a face înțeles mai bine modul în care predicarea și sacramentele lucrează în biserică și pentru a le aprecia ca mijloace neprețuite ale harului care ne aduc într-o comuniune adevărată cu Dumnezeu. Predicarea Evangheliei Primul și cel mai important mijloc prin care Duhul Sfânt ne comunică harul lui Dumnezeu este predicarea Evangheliei. Înainte de toate, El dă naștere credinței în noi prin predicare. Așa cum spunea Pavel: „Astfel,

121

credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10:17). „Cuvântul lui Hristos” adică cuvântul predicat al Evangheliei, este mijlocul prin care Duhul Sfânt oferă credință păcătoșilor necredincioși. Însă nu te gândi că predicarea este doar pentru cei necredincioși. Predicarea este, de asemenea, mijlocul prin care Domnul dă credință poporului Său pentru a continua să se încreadă în El și în promisiunile Sale. De aceea noi numim predicarea mijlocul fundamental al harului. Mărturisirea de Credință Belgiană spune că Duhul Sfânt „dă naștere” credinței în noi (Art. 22) și că aceasta „ia naştere în inima omului după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt” (Art. 24). Atunci când Duhul Sfânt, care este plin de putere, însoțește predicarea Evangheliei, aduce celor care aud Cuvântul o viață nouă și credință. Canoanele din Dort vorbesc astfel despre predicarea Evangheliei: „Deci, ceea ce nu poate face nici lumina conştiinţei, nici Legea, Dumnezeu realizează prin puterea Duhului Sfânt, prin Cuvântul Lui sau prin slujba împăcării” (3/4. 6). Cu alte cuvinte, predicarea împlinește ceea ce nu putem face prin puterile noastre și nici prin legea lui Dumnezeu. Lucrarea Duhului prin predicare este explicată detaliat mai departe în expunerea Canoanelor din Dort despre puterea și lucrarea lui Dumnezeu pe care o desfășoară înlăuntrul nostru: ... îi face să se întoarcă la El, nu numai că îngrijeşte să le fie transmis din exterior mesajul evanghelic şi iluminează puternic, prin Duhul Sfânt, mintea lor, pentru ca să poată pricepe şi discerne corect lucrurile Duhului Sfanţ, dar, de asemenea, prin lucrarea eficace a Acestui Duh regenerator. El pătrunde până în străfundurile omului, deschide o inimă care este încuiată, o înmoaie pe cea care este împietrită, o taie împrejur în chip spiritual, lucrează asupra voinţei şi îi acordă noi calităţi, aducând-o la viaţă din moartă cum era, făcând-o bună, blândă şi ascultătoare din rea, răzvrătită şi nesupusă cum era. Transformată şi tratată în felul acesta, voinţa credinciosului va deveni asemenea unui pom bun care produce roade bune. (3/4. 11) Toate acestea ne sugerează faptul că prin lucrarea de predicare a oricărei biserici, de la începutul Bibliei, din Geneza până la sfârșitul său în Apocalipsa, mesajul trebuie să fie Iisus Hristos. De ce spun asta? Pe scurt, nu doar Iisus a fost cel care i-a învățat pe apostoli că toată Scriptura Vechiului Testament este despre El (Luca 24:25-27, 44-47, Ioan 5:39), ci

122

și apostolul Pavel a vorbit despre lucrarea sa de predicare corintenilor spunând: „noi propovăduim pe Hristos cel răstignit” (1 Cor. 1:23). Un alt aspect esențial legat de predicare este faptul că nu toți care aud vestea bună a proclamării lui Iisus o și cred. Așa cum Iisus a învățat în pilda semănătorului (Mat. 13:1-9, 18:23), predicarea se aseamănă cu împrăștierea semințelor. Unele semințe cad la marginea drumului și sunt mâncate de păsări; alte semințe cad pe un pământ pietros, unde răsar imediat, dar sunt veștejite de soare; unele semințe cad între spini și sunt înăbușite; în timp ce alte semințe cad pe pământ bun și aduc roade bogate. Din acest motiv, predicatorul trebuie să fie conștient de tipurile de oameni care pot fi în congregația sa. Biserica este o comunitate a legământului, aceasta însemnând că aparține lui Iisus Hristos. Totuși poporul legământului cuprinde atât credincioși sinceri cât și ipocriți. De asemenea, la serviciile noastre participă (sau cel puțin ar trebui) și oameni necredincioși (Zah. 8:20-23, 1 Cor. 14:20-25). De aceea predicarea reformată evidențiază atât legea cât și Evanghelia. Legea are o acțiune dublă. Întâi, îl smerește pe credincios, fiindu-i mereu expuse păcatele înaintea lui Dumnezeu. În al doilea rând, legea fie îl determină pe necredincios să își vadă păcatul (prin participarea lucrării Duhului Sfânt), fie îl împietrește pe necredinciosul care nu-și va recunoaște păcatul. Și Evanghelia are o dublă acțiune. În primul rând, îl mângâie și îl asigură pe credincios de mântuirea sa, amintindu-i constant ceea ce a făcut Iisus pentru el. În la doilea rând, Evanghelia îi oferă în mod sincer necredinciosului singurul mijloc prin care poate scăpa de judecata veșnică a păcatelor sale. Așa cum afirmă și Canoanele din Dort: În definitiv, promisiunea Evangheliei este clară: oricine crede în Iisus Hristos cel răstignit, „să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Iar aceasta făgăduinţă trebuie să fie adusă, fără nici o discriminare, la cunoştinţa tuturor naţiunilor şi a fiecărui om în parte, cărora Dumnezeu, după buna Sa plăcere, le trimite Evanghelia împreună cu porunca de a se pocăi şi a crede în Domnul Iisus. (2.5) Oricât de mare ar fi numărul celor chemaţi la mântuire, prin intermediul Evangheliei, trebuie precizat faptul că această chemare divină este foarte serioasă. Căci Dumnezeu arată, prin Cuvântul Său, cu toată seriozitatea şi într-un mod demn de toată încrederea, ceea ce Ii este plăcut, şi anume ca toţi cei chemaţi, să răspundă răspicat şi cu toată inima apelului Său. De asemenea, El le promite, cu toată

123

seriozitatea, tuturor celor ce vin la El şi cred în Cuvântul Lui, odihna sufletului şi viaţa veşnică. (3/4. 8) Fie că profeții au predicat poporului legământului care este Israel sau altor popoare, fie că Iisus Hristos a predicat Israelului, ucenicilor Săi sau neamurilor; fie că Pavel a predicat evreilor și neamurilor necredincioase sau diferitelor congregații ale Noului Testament, toți acești propovăduitorii au evidențiat nevoia unei pocăințe și credințe adevărate. Ei predicau în așa fel încât credincioșii erau mângâiați mereu, în timp ce necredincioșii erau avertizați în mod constant. Având aceasta în minte, putem înțelege sensul celor scrise în Catehismului de la Heidelberg atunci când se opune idolilor bisericii romano-catolice, care sunt: statuile, vitraliile și icoanele, cu „propovăduirea vie a Cuvântului Său” (CH 98).4 SACRAMENTELE Duhul Sfânt confirmă credința pe care o naște în inima poporului său prin cele două sacramente: botezul și Cina Domnului. De aceea vorbim despre ele ca semne și peceți. Ca semne, acestea sunt mijloace care ne îndreaptă privirile spre realitatea faptului că noi suntem spălați de păcat prin sângele și prin Duhul lui Hristos (CH 69-70). Ca peceți, acestea sunt mijloace folosite de Duhul Sfânt pentru a ne confirma credința pe care o avem. În opoziție cu biserica romano-catolică, care a adăugat și alte sacramente-confirmarea, spovedania, căsătoria, ordinarea (preoția) și maslul (ungerea)-bisericile reformate cred că Hristos a instituit doar două sacramente. În timp ce biserica romano-catolică crede faptul că cele șapte sacramente sunt lucrări prin care oamenii cooperează cu Dumnezeu pentru a primi harul Său, noi credem că sacramentele sunt mijloace prin care Dumnezeu lucrează sfințirea noastră și ne întărește credința în viața pe care o trăim ca și călători în această lume. Cu alte cuvinte, la fel ca predicarea, sacramentele sunt mijlocul prin care Dumnezeu ne comunică harul Său într-un mod mai palpabil: Noi credem că milostivul nostru Dumnezeu, ţinând seama de slăbiciunea şi neputinţa omenească, ne-a poruncit Sacramentele, pentru a pecetlui în inimile noastre promisiunile Sale şi a ne da o mărturie suplimentară despre bunăvoinţa şi harul Său faţă de noi, precum şi în vederea creşterii şi fortificării credinţei noastre. El a

124

adăugat aceste Sacramente Cuvântului Evangheliei, pentru a face şi mai accesibile simţurilor noastre fizice, atât ceea ce ne dă de înţeles prin Cuvântul Lui, cât şi ceea ce face în inimile noastre, confirmând duhului nostru mântuirea pe care ne-a dăruit-o. (MB Art. 33) Botezul Botezul este un mijloc al harului pentru că este sacramentul inițierii în comunitatea legământului. Prin botez „suntem primiţi în Biserica lul Dumnezeu şi despărţiţi de toate celelalte popoare şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe deplin dedicaţi Domnului, purtând marca şi însemnul Lui” (MB Art. 34). Fie că este administrat în copilărie sau la maturitate, botezul ne include în comunitatea legământului, după cum spunem noi, oferindu-ne privilegiile și beneficiile participării la închinarea publică, la ascultarea Cuvântului, la rugăciune și catehizare și la o trăire în cadrul poporului lui Dumnezeu.5 Botezul este un mijloc al harului deoarece credința celor care cred ceea ce el semnifică-spălarea păcatelor prin sângele și Duhul lui Hristos-este întărită constant. Aceasta înseamnă că botezul oferă credincioșilor beneficii pe tot parcursul vieții: „Şi totuşi, acest botez nu ne foloseşte doar în momentul când suntem în apă, ci pe tot parcursul vieţii noastre” (MB Art. 34). Suntem întăriți prin botez pe măsură ce pe parcursul vieții noastre ne amintim de el, „valorificând” (adică, însușindu-ne) beneficiile lui Hristos pentru noi (CWL 167). În mod practic, într-o biserică reformată aceasta înseamnă că de fiecare dată când cel credincios este martor la un botez, fie a unui copil sau al unui nou convertit, își aduce aminte de botezul său. Atunci când aud că este pusă întrebarea: ”Primești cu inimă deschisă promisiunea dată de Dumnezeu prin legământ, care ți-a fost însemnată și pecetluită prin botez?”6 răspunde în inima sa, amintindu-și ceea ce înseamnă botezul său: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Rom. 6:3-4). Un alt mod practic în care ne slujește botezul ca mijloc al harului pe tot parcursul vieții noastre este în faptul că ne ajută să învingem păcatul și îndoiala. Așa cum a spus John Calvin: „Așadar, ori de câte ori cădem, ar trebui să ne aducem aminte de botezul nostru și să ne întărim mintea prin aceasta, pentru a fi mereu siguri și încrezători că păcatele ne-au fost

125

iertate.”7 Cina Domnului În timp ce botezul ne inițiază în comunitatea legământului, Cina Domnului este sacramentul hrănirii, oferindu-ne trupul și sângele lui Hristos spre viața veșnică ca „hrană spirituală” (MW 29.1). Iisus le-a cerut ucenicilor Săi: „luați (și) mâncați” pâinea și „beți” vinul, acestea fiind semnele vizibile ale împărtășirii cu moartea Lui „spre iertarea păcatelor” (Mat. 26:26, 27, 28). În Evanghelia după Ioan, citim discursul lui Iisus despre pâinea vieții, în care El a explicat semnificația înmulțirii pâinii pentru cei cinci mii folosindu-se de acțiunea de a mânca: Isus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată. Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu, şi au murit. Pâinea care Se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.” Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă Pâinea aceasta va trăi în veac.”(Ioan 6:35, 47-51, 53-58) Hristos este adevărata mâncare și adevărata băutură a sufletelor noastre, iar noi ne împărtășim cu El prin sacramentul Cinei Domnului. La fel cum ne încredem în Hristos prin Cuvântul predicat pentru justificarea noastră, tot așa noi ne încredem în Hristos prin Cuvântul în forma lui vizibilă a Cinei Domnului pentru hrănirea noastră.

126

Acesta este motivul pentru care liturghiile reformate ale Cinei Domnului ne cheamă să ne hrănim din Hristos prin Credință. De exemplu: Pentru ca noi, mai apoi, să putem fi hrăniți cu Hristos, adevărata pâine cerească, să nu ne legăm inimile de pâinea și vinul din afara noastră ci să le ridicăm sus înspre ceruri, unde se află Iisus Hristos, Apărătorul nostru, care șade la dreapta Tatălui Său ceresc, așa cum ne îndrumă și articolele credinței noastre; fără a ne îndoi de faptul că vom fi hrăniți și înviorați în sufletele noastre, cu trupul și sângele Său, prin lucrarea Duhului Sfânt, la fel de adevărat precum primim sfânta pâine și bem amintindu-ne de El.8 O altă astfel de liturghie care se găsește în Book of Common Prayer (Cartea rugăciunii comune) conține următoarele cuvinte pentru cei care iau parte la Cina Domnului care mănâncă pâinea și beau din vin: Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost dat pentru voi, să vă păzească trupul și sufletul pentru viața veșnică. Luați și mâncați această pâine amintindu-va că Hristos a murit pentru voi și hrăniți-vă din El inimile, prin credință și cu mulțumire. Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost vărsat pentru voi, să că păzească trupul și sângele pentru viața veșnică. Beți acest vin amintindu-vă că sângele lui Hristos a fost vărsat pentru voi și fiți mulțumitori.9 Concluzie Prin mijloacele harului de predicare a Cuvântului și a sacramentelor botezului și Cinei Domnului, Dumnezeul nostru plin de har se întâlnește cu noi în cadrul închinării publice. Prin aceste mijloace Dumnezeu se coboară la starea noastră, precum un tată la copiii săi, pentru a comunica cu noi și de asemenea pentru a ne aduce la o părtășie apropiată cu El Însuși. Deși aceste mijloace nu au o sclipire exterioară, care încântă sau chiar pot părea că nu au o așa mare putere precum spunem, acestea sunt mijloacele alese de Dumnezeu pentru a-i sprijini pe peregrinii obosiți în pustie și pentru a le întări credința.

127

Note 1. Calvin, Institutes, 4.1.1. 2. Neil Postman, Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business (New York: Penguin, 1985). 3. Pentru o scurtă introducere în învățătura reformată despre Cuvânt și sacramente ca mjloace ale lui Dumnezeu în opoziție cu mijloacele de comunicare ale omului, vezi DAniel R. Hyde, In Living Color images of Christ and the Means of Grace (Grandville, Mich.: Reformed Fellowship, 2009). 4. Despre doctrina predicării așa cum o găsim în catehism, vezi Daniel R. Hyde, „The Principle and Practice of Preaching in the Heidelberg Catechism”, Puritan Reformed Journal 1:1 (Ianuarie 2009): 97-117. 5. Pentru o explicare a botezului copiilor, vezi Daniel R. Hyde, Jesus Loves the Little Children: Why We Baptize Children (Grandville, Mich.: Reformed Fellowship, 2006), 55-63. 6. „Public Profession of Faith: Form number 1”, în Psalter Hymnal (Grand Rapids: Christian Reformed Church, 1976), 132. 7. Calvin, Institutes, 4.15.3. 8. „Celebration of the Lord's Supper: Form Number 1” în Psalter Hymnal, 146147. 9. The Book of Common Prayer and Administration of the Sacraments and Other Rites and Ceremonies of the Church According to the Use of the Reformed Episcopal Church in North America (Katy, Texas The Standing Liturgical Commission of the Reformed Episcopal Church, 2003), 109.

128

CONCLUZIE La începutul acestei mici cărți, te-am invitat să participi la o conversație cu mine în călătoria ta în această nouă lume a bisericii reformate. Indiferent de nivelul tău de înțelegere sau al interesului față de credințele și practicile bisericilor reformate, din toată inima sper că ți-am lăsat în minte câteva lucruri la care să te gândești și că mintea și inima ți-au fost mișcate. Din moment ce o carte nu poate fi decât un monolog, totuși, te încurajez din tot sufletul să faci următoarele lucruri ca urmare a ceea ce ai citit aici:

 



Caută un păstor reformat sau un prieten din locul în care trăiești și începe o conversație cu el. Dacă ai nevoie de ajutor, poți începe prin a accesa pagina de internet a North American Presbyterian and Reformed Council (NAPARC), care este un grup de biserici reformate confesionale și conservatoare din America de Nord (http://naparc.org). Legăturile de acolo te vor duce la paginile unor diferite denominații reformate din Statele Unite. De pe aceste pagini poți localiza congregațiile care le compun. Dacă nu reușești să faci acest lucru, mă poți contacta pe mine pentru a-mi adresa întrebările pe care le ai și/sau pentru a găsi o biserică reformată în locul în care te afli (www.oceansideurc.org).

129

ANEXA 1 - ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI Nu mă îndoiesc că încă mai ai multe întrebări legate de învățătura și practica bisericilor reformate. În această anexă, voi încerca să ofer un răspuns câtorva din cele mai obișnuite și mai puțin obișnuite întrebări pe care cei noi veniți din biserica mea mi le-au adresat pe parcursul timpului. Întrebare: Voi sunteți romano-catolici? Răspuns: Nu, bisericile reformate nu sunt romano-catolice. Ca protestanți, am luat poziție împotriva învățăturii greșite a Romei, așa cum demonstrează capitolul unu și doi. Ba chiar, autorilor mărturisirilor reformate istorice le era foarte clar acest lucru, îndepărtându-se de biserica romano-catolică numind-o „biserica falsă” (MB Art. 29) și numind papa „anticristul, omul păcatului, fiul pierzării care se înalţă în Biserică împotriva lui Cristos şi împotriva a tot ce se numeşte Dumnezeu” (MW 25.6). Atunci când înaintașii noștri au spus că bisericile lor erau reformate, au folosit un cuvânt codat care semnifica faptul că ei se considerau a fi bisericile creștine care aparțineau tradiției istorice catolice (un „c” mic însemna „universal”). Puritanul englez William Perkins a scris chiar un tratat intitulat „A Reformed Catholic”, arătând faptul că bisericile reformate sunt adevăratele biserici catolice creștine, și nu bisericile romano-catolice.

Întrebare: Sunteți fundamentaliști? Răspuns: Nu. Fundamentalismul provine din efortul vrednic de laudă de la începutul secolului douăzeci de a promova elementele esențiale ale doctrinei creștine istorice care au fost respinse de liberalismul protestant, precum inspirația Scripturilor, nașterea lui Hristos din fecioară, moartea substituitivă a lui Hristos, înviere și cea de-a doua venire a lui Hristos. Asupra acestor elemente fundamentale ale doctrinei, toate bisericile adevărate cad de acord. Totuși fundamentalismul în gândirea modernă, reprezintă mai mult o asociere a bisericilor cu politicile americane conservatoare și chiar cu

130

impunerea unei ideologii a unei societăți americane „creștine”. Fundamentalismul a început să fie asociat cu insistența asupra a ceea ce nu au voie să facă creștinii, precum a nu bea alcool și ceea ce trebuie să creadă creștinii, precum escatologia premilenistă. Întrebare: Sunteți evanghelici? Răspuns: Nu în sensul în care este folosit astăzi acest cuvânt. Cineva a spus că în zilele noastre un evanghelic este o persoană care a avut un fel de experiență religioasă cu Dumnezeu și căruia îi place Billy Graham. Chiar așa este, deși cuvântul evanghelic provine din cuvântul grecesc care este folosit pentru „evanghelie”. Primii reformatori s-au numit evanghelici pentru că credeau și predicau evanghelia harului gratuit al lui Iisus Hristos în opoziție cu mântuirea prin fapte propovăduită de biserica romano-catolică. Din păcate, acest cuvânt bun și biblic a ajuns să definească ceva ce niciodată nu a însemnat în Scriptură sau în istoria reformei protestante. Pe scurt, noi nu suntem evanghelici în sensul utilizării moderne a cuvântului, însă suntem evanghelici conform utilizării sale istorice.1 Întrebare: De ce închinarea voastră este atât de plictisitoare, rece și serioasă? Răspuns: Dacă o biserică trebuie să aibă o trupă în stil rock, lumini de scenă și echipament muzical care valorează zeci de mii de dolari pentru ca închinarea să fie considerată interesantă, incitantă, vibrantă și vie, atunci da, bisericile reformate care nu au toate lucrurile astea îți pot părea plictisitoare și reci. Aceasta doar întărește opinia multor lideri reformați din vremea de astăzi despre starea tristă a lucrurilor din bisericile moderne, care au privit mai mult la cultură pentru a-și forma învățătura referitoare la ceea ce constituie o închinare „adevărată” decât la Cuvântul lui Dumnezeu. Fiind biserici reformate, credem că închinarea care este interesantă, incitantă, vibrantă și vie are loc de fiecare dată când Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos este predicată corect și când sacramentul botezului și a Cinei Domnului sunt administrate în conformitate cu modul în care au fost instituite de Hristos. Noi credem că atunci când se întâmplă aceste lucruri, închinarea este cu adevărat „condusă de Duhul Sfânt”, Îl slăvește pe Hristos și îi zidește pe toți aceia care îi iau parte prin credință.

131

Întrebare: Care este motivul pentru care bisericile cântă psalmi? Sunt atât de plictisitori și irelevanți. Răspuns: Din punct de vedere istoric, bisericile reformate s-au diferențiat de bisericile romano-catolice și lutherane și prin faptul că acestea cântă psalmi. Chiar dacă biserica reformată continuă să cânte numai psalmi sau cântă preponderent imnuri sau melodii contemporane și câte un psalm ocazional, există câteva motive pentru a cânta. În primul rând, noi cântăm psalmi pentru că sunt biblici; așadar psalmii transcend toate culturile și zidesc poporul lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Pavel spune: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.” Chiar dacă melodia acestor psalmi poate fi plictisitoare (și asta se poate schimba), cuvintele nu sunt nici plictisitoare, nici irelevante, deoarece sunt Cuvântul lui Dumnezeu. În al doilea rând, cântăm psalmi pentru că exprimă din belșug diversitatea de trăiri pe care le experimentăm noi ca oameni și ca creștini. În prefața cărții sale Comentariu asupra Cărții Psalmilor, Jean Calvin a vorbit despre aceste trăiri spunând: Am fost deprins să numesc această carte (a Psalmilor) și cred că nu este ceva nepotrivit, anatomia tuturor păților sufletului...nu este nici o emoție cunoscută care să nu fie exprimată aici ca într-o oglindă. Sau mai degrabă, aici Duhul Sfânt a pus laolaltă...toate întristările, durerile, fricile, îndoielile, speranțele, grijile, dilemele, pe scurt, toate trăirile perturbatoare cu care oamenii s-au obișnuit să le fie tulburate mințile. Celelalte părți ale Scripturii conțin poruncile prescrise de Dumnezeu slujitorilor Săi pentru a fi vestite nouă. Însă aici înșiși profeții, conștienți de faptul că ne sunt expuși ca vorbind cu Dumnezeu, dezvăluind gândurile și sentimentele cele mai profunde, ne cheamă sau mai degrabă nedetermină pe fiecare dintre noi să ne analizăm, pentru ca să nu rămână ascunse niciuna dintre multele slăbiciuni la care suntem predispuș și perversități care ne cuprind. Cu siguranță acesta este un câștig unic și rar, atunci când sunt descoperite toate locurile tainice și inima este adusă la lumină, curățată acea boală ucigătoare care este ipocrizia.2

132

În al treilea rând, cântăm psalmi pentru că aceștia vorbesc despre Domnul Iisus (Luca 24:44). Cu ajutorul psalmilor, cântăm despre dumnezeirea Lui (Ps. 45:6-7), nașterea Lui (Ps. 8:5, 40:7-9), slujba Sa de Profet (Ps. 22:22), slujba Sa de Preot (Ps. 110:4), despre slujba Sa de Împărat (Ps. 110:1), despre judecarea Lui (Ps:11-12), respingerea Sa (Ps. 118:22-23), răstignirea Sa (Ps. 22:1-21, 69:1-4), îngroparea și învierea Sa (Ps. 16:8-11), înălțarea (Ps. 47:5, 68:18) și cea de-a doua venire a Sa (Ps. 98:7-9). Întrebare: Sunteți interesați de evanghelizare? Răspuns: Da. Asemenea multor dintre aceste întrebări și aceasta pornește de la premisa americană evanghelică, modernă a faptului că „evanghelizare” înseamnă susținerea cruciadelor lui Billy Graham sau a Harvest Crusade sau a face chemări la altar la finalul unui serviciu de închinare „evanghelistic”-bineînțeles într-un cadru în care lumina este slabă, cu ochii închiși și fiecare cap plecat. Aceia care sunt nefamiliari cu viața și credința reformată au nevoie să cunoască despre zelul evanghelistic și pentru plantarea de biserici a înaintașilor noștri reformați și al lui Calvin inclusiv.3 Exemplul lui Calvin de la Geneva a dus la mișcarea misiunilor moderne, sub conducerea unor pionieri precum David Brainerd (1718-1747) care a misionat printre indienii americani, William Carey (1761-1834) în India, Henry Martyn (1781-1812) în India și Persia, Adoniram Judson (1788-1850) în Burma, John Paton (18241907) în Noile Hebride și Jonathan Goforth (1859-1936) în China. Precum spunea Carey după ce a realizat o cronică despre starea popoarelor lumii din acea vreme: „Toate aceste lucruri sunt strigăte de chemare către creștini și în mod special către slujitori, de a-și da toate silințele în sfera lor de acțiune și pentru a încerca să le lărgească pe cât posibil”.4 Bisericile reformate cred că există o distincție biblică între evanghelizare și mărturisire. Evanghelizarea este predicarea propriu-zisă a Evangheliei. De exemplu, Pavel vorbește despre asta în Romani 10, unde explică faptul că oamenii ajung să cheme Numele Domnului prin propovăduitorii trimiși care-L predică pe Hristos, iar acea credință este dată celor care aud că trebuie să vină la Hristos (Rom. 10:17). Tot același lucru este ceea ce i-a spus Pavel lui Timotei, care a fost un „slujitor” al Cuvântului (1 Tim. 4:6), atunci când a spus: „fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba” (2 Tim. 4:5). Pe de altă parte, în mărturisirea biblică sunt implicați toți creștinii atât cu buzele, cât și cu viețile lor.

133

Aceasta a dorit să spună Iisus atunci când le-a spus ucenicilor Lui să fie sare și lumină (Mat. 5:13-16) și ceea ce a dorit să spună Petru atunci când i-a învățat pe creștinii din Asia Mică faptul că o virtute creștină este să „fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15). Această distincție crucială îi eliberează pe slujitori și pe misionari să-și împlinească chemarea de predicatori și evangheliști și de asemenea lasă poporul lui Dumnezeu să facă ceea ce este chemat să facă și anume să să aducă mărturie credinței creștine care este descoperită în Scriptură și ca proprie convingere, întărind această mărturie cu rugăciune și vieți sfinte. Întrebare: Sunteți anti-semiți? Răspuns: Nu. Din cauză că bisericile evanghelice și cele fundamentaliste moderne susțin perspectiva sfârșitului în care Israelu,l ca națiune, are un rol central, acele biserici care nu susțin această interpretare sunt numite, adesea, anti-semitice. Aserțiunea că nu suntem anti-semiți nu este doar o teorie, ci și un adevăr practic. Te îndemn să mergi într-o biserică reformată care are se trage din biserica reformată olandeză și discută cu membrii mai în vârstă care au imigrat în America. Întreabă-i despre cum erau ascunși evreii de naziști. Așa vei afla adevărul despre asta. Bisericile reformate înțeleg faptul că Scripturile ne cheamă să ne rugăm „pentru toți oamenii” (1 Tim. 2:1), fie că sunt evrei sau neamuri. Întrebare: De ce sunteți atât de teologici? Ar trebui să fiți mai practici. Creștinismul înseamnă a acționa, ca de exemplu a hrăni orfanii. Răspuns: Această întrebare implică o dihotomie, pe care biserica modernă a preluat-o din cadrul culturii, în care teoria și practica sunt separate.5 Cine mai are nevoie să invețe matematică din moment ce avem calculatoare, nu? Fiind creștini, Tatăl nostru Ceresc ne-a salvat din robia unei asemenea mentalități, chemându-ne să-L iubim cu tot ceea ce suntem, cu mințile noastre (Mat. 22:37, Rom 12:2) și cu trupurile noastre (Rom. 12:1). Aceasta înseamnă faptul că ceea ce credem despre Dumnezeu are defapt rezultate practice asupra modului în care ne trăim viețile înaintea Lui în lumea pe care a făcut-o. Adevărata întrebare care ar trebui să fie pusă este aceasta: De ce ar trebui ca noi să hrănim orfanii? Te întreb acest lucru pentru deoarece

134

premisa că creștinismul înseamnă a face anumite lucruri și nu a crede diverse lucruri este în sine o doctrină teologică. Orice răspuns am da aceastei întrebări este teologie. Noi căutăm să avem gândul lui Hristos (Fil. 2:5) pentru a avea o împuternicire biblică de a trăi pentru Iisus Hristos. Întrebare: De ce puneți accent atât de mult pe Jean Calvin și pe Martin Luther, de exemplu? Creștinismul nu ar trebui să fie doar despre Iisus Hristos? Răspuns: Ba da, credința noastră este numai în Dumnezeu. Unul din sloganurile reformei a fost soli Deo gloria, sau „a lui Dumnezeu să fie slava”. Din această cauză a fost îngropat Calvin într-un mormânt necunoscut și Luther și-a avertizat pe cei din poporul său să nu-l urmeze niciodată. Noi vorbim despre ei, pentru că în providența lui Dumnezeu, ei au fost înzestrați cu daruri și abilități pentru a clădi biserica pe credința adevărată, într-o vreme în care aceste daruri erau necesare. Concentrarea noastră nu este pe oamenii în sine, ci pe ceea ce au învățat atât de limpede despre credința noastră și atenția deosebită pe care au acordat-o lui Iisus Hristos. Așa cum am afirmat mai devreme, bisericile reformei au fost numite „calviniste” și „lutherane” doar de către dușmanii lor. Întrebare: De ce păreți atât de stricți și de „legaliști”? Răspuns: Într-o cultură în care merge orice, în care fiecare opinie este la fel de bună ca oricare alta, bisericile reformate pot părea „legaliste”. Cu toate acestea, este important să înțelegem ce înseamnă acest cuvânt. Legalismul resprezintă o credință că faptele și cooperarea noastră contribuie la mântuire, oricât de puțină ar fi. Nu înseamnă legalism atunci când bisericile reformate spun că Dumnezeu ne cheamă să-L slujim duminica în schimbul unui serviciu comod sâmbăta seara pentru ca oamenii să poată face orice doresc ei duminica. Aceasta înseamnă a căuta să împlinești ceea ce scrie în Scriptură și nu să urmezi regulile acestei lumi. De altfel, bisericile reformate poate că nu sunt legaliste, însă alte biserici sunt libertine, licențioase sau antinomiene. Întrebare: Există o perspectivă reformată a creației? Răspuns: Nu aș spune că este o perspectivă „reformată” distinctă a

135

creației, din moment ce noi mărturisim că ceea ce noi credem referitor la creație este o doctrină creștină istorică (MB Art. 12, CH 26): Dumnezeu a creat cerurile, pământul și toate făpturile prin Cuvântul Său (Ev. 1:2) și Duhul Sfânt (Gen. 1:2), El le-a făcut din nimic (Gen. 1:1, Ev. 11:3) și a făcut aceste lucruri în „decurs de șase zile” (GEn. 1:1-2:3, MW 1:1). Toată lucrarea de creație a fost pentru slava Sa (Rom. 11:33-36). Aceste adevăruri au fost în sânul bisericii în mare parte a istoriei sale. Bineînțeles că, doctrina despre perfecțiunea creației (Gen. 1:31) este evidențiată în credința reformată. De exemplu, deoarece Dumnezeu a creat toate lucrurile, noi credem în caracterul nobil al vocației creștine, fie că este vorba despre sănătate, serviciul public, gospodărie sau păstorire. Înțelegerea noastră referitoare la creație influențează cum vedem modul în care se Dumnezeu se întâlnește cu noi și ne vorbește prin Cuvântul Său, de vreme ce acesta este scris pe hârtie obișnuită cu cerneală și este predicat prin vocea unui om obișnuit și a modului în care El comunică harul Său nouă prin apă, pâine și vin-care sunt elemente ale creației. De altfel, doctrina noastră despre creație influențează doctrina noastră despre cerurile noi și un pământ nou, despre care credem că vor fi cerurile și pământul de acum reînviate, precum Iisus, așa cum au fost ele create la început. Întrebare: Ce cred bisericile reformate despre Duhul Sfânt? Răspuns: Alături de toate bisericile adevărate din toate timpurile și locurile, noi mărturisim faptul că Duhul Sfânt este o persoană la fel ca Tatăl și Fiul, coetern cu Aceștia (CH 53, MB 11). Fiind Dumnezeu, rolul Său în mântuirea noastră este în primul rând acela de sfințire a noastră și de punere deoparte pentru slujba lui Dumnezeu. El ne oferă nașterea din nou (Ioan 3:1-8), ne oferă credința prin care venim la Iisus Hristos (Ef. 2:8), ne întărește prin predicarea Cuvântului și a sacramentelor, ne ridică în închinare inimile spre cer și ne împuternicește să trăim pentru slava lui Dumnezeu (Gal. 5:16-26).6 Întrebare: Ce cred bisericile reformate despre „sfârșitul veacurilor”? Răspuns: Noi mărturisim împreună cu biserica creștină istorică faptul că „fericita noastră nădejde” se găsește în „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13). Atunci când va reveni „să judece vii și morții” (Crezul Apostolic), El îi va învia pe toți oamenii și îi va judeca pe toți trimițându-și toți dușmanii în pedeapsa veșnică și

136

oferind binecuvântarea veșnică a cerurilor și a pământului nou prietenilor Săi (Apoc. 21-22). Toate acestea sunt descrise în Mărturisirea Belgiană, în articolul 37, care are la final următoarele cuvinte: „De aceea, noi aşteptăm cu dor fierbinte această glorioasă zi, pentru a ne bucura din plin de promisiunile lui Dumnezeu, făcute în Isus Cristos, Domnul nostru. Amin”.7 Note 1. Vezi R. Scott Clark, Recovering the Reformed Confession: Our Theology, Piety and Practice (Phillipsburg, N.J.: P&r, 2008). 2. john Calvin, Commentary on the Book of Psalms: Vol. One, trad. James Anderson, Calvin`s Commentaries, 22 vol. (retipărit; Grand Rapids: Baker, 1996), 4:xxxvi-xxxvii. 3. Despre accentul pe care Jean Calvin îl punea pe misiune, vezi R. Pierce Beaver, „The Genevan Mission to Brazil”, în The Heritage of John Calvin, ed. John Bratt (Grand Rapids: Eerdmans, 1973), 55-73 și Joel R. Beeke, „Calvin`s Evangelism”, în Living for God`s Glory: An Introduction to Calvinism (Orlando, Fla.: Reformation Trust, 2008), 275-288. 4. William Carey, An Enquiry into the Obligations of Christians to Use Means for the Conversion of the Heathens (Leicester, England: Ann Ireland, 1792), așa cum a fost găsit la http://www.gutenberg.org/catalog/world/readfile?fk_files=51264&pageno=2 1 (accesat în 2 aprilie 2009). 5. Referitor la această dihotomie falsă, vezi J. Gresham Machen, Christianity and Liberalism (Grand Rapids: Eerdmans, 1923). 6. Pentru un studiu mai aprofundar referitor la Duhul Sfânt în teologia reformată, vezi DAniel R. Hyde, „The Holy Spirit in the Heidelberg Catechism”, Mid-america Journal of Theology 17 (2006): 211-37. 7. Pentru o abordare reformată a escatologiei, vezi Kim Riddlebarger, A Case for Amillennialism (Grand Rapids: Baker,2003) și Cornelis P. Venema, The Promise of the Future (Edinburgh: Banner of Truth, 2000).

137

ANEXA II - BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ Împăratul Solomon i-a spus odată fiului său: „dacă ai voi să faci o mulţime de cărţi, să ştii că n-ai mai isprăvi” (Ecl. 12:12). Dacă acest lucru a fost adevărat în secolul IX înainte de Hristos, cu cât mai mult este adevărat astăzi? Sunt o mulțime de cărți pe piață din care poți să alegi, așa că ceea ce urmează este o listă foarte scurtă care cuprinde acele cărți care te vor ajuta în analiza teologiei, istoriei, liturghiei și comunității bisericii reformate. TEOLOGIE Pe măsură ce cercetezi credințele creștine reformate, cel mai bun mod de a începe să faci acest lucru este prin citirea mărturisirilor reformate, amintite în capitolul unu. Ceea ce urmează este o listă de bază cu cărți care conțin expuneri referitoare la ceea ce învață aceste mărturisiri. Generale 



W. Robert Godfrey, An Unexpected Journey: Discovering Reformed Christianity (P&R, 2004). Dl. Godfrey este președintele Westminster Seminary California, un seminar reformat din sudul Californiei. Această carte cuprinde autobiografia sa, unde îmbină o explicație de bază a doctrinelor reformate. Michael Horton, Putting Amazing Back into Grace (Baker, 2002). Cartea lui Michael Horton ne ajută să ne studiem amănunțit teologia într-un mod biblic și istoric. Este un clasic modern care a schimbat numeroase vieți. R.C. Sproul, What is Reformed Theology? Understanding the Basics (Baker, 2005), cartea lui R.C. Sproul este o altă resursă excelentă care ne introduce în teologia reformei. John Calvin, Învățătura Religiei Creștine (Editura Cartea Creștină, 2003), opera lui Calvin este expunerea clasică despre ceea ce înseamnă bisericile reformate. Finalizată în anul 1559, această lucrare este plină de Cuvânt și se interferează cu toate întrebările teologic și de asemenea cu întrebarea referitoare la catolicitarea bisericilor reformate.

138

Legământ 

Michael Horton, God of promise: Introducing Covenant Theology (Baker, 2006). De vreme ce teologia reformată înseamnă mult mai mult decât doctrina despre predestinare, este important să înțelegi modul în care creștinii reformați citesc Scriptura prin lentilele pe care Dumnezeu ni le-a dat: relația cu noi care este bazată pe legământ. Un bun punct de plecare în înțelegerea lucrurilor este cartea lui Michael Horton. Prin aceasta el eliberează creștinii și necreștinii totodată de toată isteria modernă „dispensaționalistă” a sfârșitului lumii (un sistem teologic în care Israelul și biserica sunt separate în două popoare diferite pentru care Dumnezeu are două planuri separate de mântuire).

Dumnezeu Pentru cei care nu sunt familiari cu bisericile reformate sunt trei cărți referitoare la doctrina despre Dumnezeu care trebuie citite. Aceste cărți nu sunt pur academice, tratate seci despre Dumnezeu, ci cărți devoționale care ne conduc la Tronul Harului. 



J. I. Packer, Să-l cunoaștem pe Dumnezeu (Logos, 1993). Packer este un clasic modern care expune cu măiestrie atributele Dumnezeului nostru triunic și care ne îndeamnă la o comuniune mai apropiată cu El. R.C. Sproul, Sfințenia lui Dumnezeu (Imago Dei, 2009). Cea mai cunoscută carte a lui R.C. Sproul relatează învățătura din Scriptură despre Dumnezeul cel „Sfânt, Sfânt, Sfânt” din Isaia 6, care i-a schimbat viața. R.C. Sproul, Aleși de Dumnezeu (Imago Dei). Această carte este mai puțin cunoscută a lui R.C. Sproul care exprimă doctrina fundamentală reformată despre suveranitatea lui Dumnezeu și alegerea, din veșnicie, a unui popor pentru Sine.

139

Iisus Hristos 



Daniel R. Hyde, God with Us: Knowing the Mystery of Who Jesus Is (Reformation Heritage Books, 2007). Aceasta este o expunere de bază despre întruparea Fiului lui Dumnezeu care a fost o singură persoană având două naturi și despre cum schimbă acest lucru trăirea vieții creștine. R. C. Sproul, The Glory of Christ (P&R, 2003). Această carte este o altă lucrare introductivă despre măreția Mântuitorului nostru.

Duhul Sfânt 



Sinclair Ferguson, The Holy Spirit (InterVarsity Press, 1997). Aceasta este o carte nemaipomenită despre Duhul Sfânt, punând laolaltă ce este mai bun din tradiția reformată și puritană. R. C. Sproul, The Mystery of the Holy Spirit (Christian Focus, 2009). Această carte este o introducere extraordinară în perspectiva reformată despre persoana și lucrarea Duhului Sfânt.

Sacramentele 

Daniel R. Hyde, Jesus Loves Little Children: Why We Baptize Children (Reformed Fellowship, 2006). Aceasta este o prezentare concisă, clară și folositoare a înțelegerii bisericilor reformate referitoare la botezul copiilor.

ISTORIE Reforma Este important să ne înțelegem proveniența și locul nostru în istoria modului în care Dumnezeu a lucrat în mijlocul poporului său. 

W. Robert Godfrey, Reformation Sketches: Insights into Luther, Calvin and the Confessions (P&R, 2003). cineva a spus că Robert

140



Godfrey face ca oamenii care au murit și vechile locuri să prindă viață. Același lucru îl face și în această scurtă carte. Diarmaid MacCulloch, The Reformation: A History (Penguin, 2003). Aceasta este o relatare fascinantă despre contextul, cultura și religia lumii medievale care a dus la reformă. MacCulloch are o atitudine critică față de reformă, însă cercetarea sa istorică este captivantă.

Mărturisiri 



Philip Schaff (ed.), The Creeds of Christendom, rev. David S. Schaff, 3 vol. (Baker, retipărit în 1996). Această carte este o lucrare clasică ce înmagazinează crezurile Lutherane, Reformate și chiar crezurile, catehismele și mărturisirile moderne de credință. Daniel R. Hyde, With Heart and Mouth: An exposition of the Belgic Confession (Reformed Fellowship, 2008). Această carte, primul comentariu comprehensiv al Mărturisirii de Credință Belgiană de după anul 1960, care caută să explice textul și să-l aplice vremurilor în care trăim. Willem Van`t Spijker (ed), The Church`s Book of Comfort (Reformation Heritage Books, 2009). Această carte conține o introducere populară a istoriei, personalităților și teologiei Catehismului de la Heidelberg realizată de câțiva păstori și profesori din Olanda. Peter Y. De Jong (ed.), Crisis in the Reformed Churches: Essays in Commemoration of the Great Synod of Dort, 1618-19 (Reformed FEllowship, 2008). Această carte clasică privește la istorie, teologie și oamenii care au stat in spatele Sinodului din Dort din Olanda. R. C. Sproul, Truths We Confess: A Layman`s Guide to the Westminster Confession of Faith, 3 Vol. (P&R, 2006-2007). Teologia Mărturisirii de Credință de la Westminster este dezvăluită de unul dintre cei mai mari teologi reformați contemporani.

LITURGHIA Teologia care nu duce la doxologie (lauda lui Dumnezeu) nu este vrednică să poarte acest nume. Acesta este motivul pentru care

141

reformații creștini au fost atât de plini de râvnă pentru a se închina lui Dumnezeu. Am căutat să înțelegem și să comunicăm cu gjiră modul în care închinarea creștină trebuie să fie, de ce folosim liturghia și de ce ne concentrăm în închinare asupra predicării și a sacramentelor, nefiind doar conduși de impulsurile interioare pe care mulți le interpretează ca fiind ”conducerea Duhului Sfânt”. 



  

Daniel R. Hyde, What to Expect in Reformed Worship: A Visitor`s Guide (Wipf & Stock, 2007). Aceasta este o broșură care poate fi pusă pe raftul cărților de literatură creștină și care ne oferă o privire de ansamblu asupra închinării reformate celor care vizitează pentru prima dată o biserică reformată . Michael Horton, A Better Way: Rediscovering the Drama of GodCentered Worship (Baker, 2002). Michael Horton studiu pătrunzător al principiilor și practicii liturghiei reformate, temă care îți va captiva inima și mintea. Psalter Hymnal (Christian Reformed Church, 1976). Trinity Hymnal (ed. rev., Great Commission Publications, 1990). Trinity Psalter (Crown & Covenant Publications, 1994).

COMUNITATEA Teologia ne îndrumă la a avea o liturghie care aduce unitatea vieții și închinării noastre ca si comunitate a sfintilor. Sunt câteva cărți care te îți vor da un răspuns la câteva probleme practice din perspectivă reformată. Evanghelizarea Calviniștii cred în evanghelizare? Două dintre cele mai bune cărți referitoare la abordarea evanghelizării sunt:  

Will Metzger, Tell the Truth: The Whole Gospel to the Whole Person by Whole People (InterVArsity Press, 2002). R. B. Kuiper, God-Centered Evangelism (Banner of Truth, 1966).

142

Ospitalitatea  

Mary Beeke și Joel Beeke, The Law of Kindness: Serving with Heart and Hands (Reformation Heritage Books, 2007). Marva J. Dawn, Truly the Community: Romans 12 and How to Be the Church (Eerdmans, 1992).

Suferința Cum facem față suferinței, partea cea mai dureroasă a sfințirii în această vreme de dinaintea revenirii lui Hristos? Referitor la acest subiect recomand foarte mult: 

Michael Horton, Too Good to Be True: Finding Hope in a World of Hype (Zondervan, 2006).

Catehizarea familiei Care este rolul familiei în creșterea copiilor „în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Ef. 6:4)? 

Donald Van Dyken, Rediscovering Catechism: The Art of Equipping Children (P&R, 2000). Această carte este o comoară. Nu doar că explică rădăcinile biblice și istorice ale activității de catehizare (instruire, Ef. 6:4-en. instructing) a copiilor de către părinți, ci oferă și un sfat practic despre cum poate fi realizată catehizarea acasă.

Bineînțeles că mai există și multe alte cărți în această lume pe care cineva le poate citi de-a lungul vieții, însă aceste câteva cărți selectate te vor ajuta să mergi mai departe în studierea creștinismului reformat.